Hitler[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ADOLF  HITLER-
3] Nu trebuie sa ne fie frica de judecata istoriei. Cine mai vorbeste astazi de exterminarea armenilor?
2]Generalii cred ca ar trebui sa fim judecati ca in turneele din Evul Mediu. Eu nu am nevoie de cavaleri; am nevoie de revolutionari.
1]Spune o minciuna suficient de tare si suficient de mult si lumea o va crede.
=====
Paula 

Singurul nepot al lui Hitler i-a implorat pe americani să îi permită să lupte împotriva unchiului său!

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9554/8/

In viata personala a dictatorului nazist, preluarea functiei de cancelar (1933) al celui de-al Treilea Reich a fost insotita de un mare soc psihologic, soc care-i ameninta pozitia politica si planurile militariste. Lovitura venea, culmea, din partea altui Hitler, si anume William Patrick "Willy" Hitler, nepot din partea fratelui sau vitreg, Alois Hitler Jr. Acest Willy, nascut in Anglia in 1911, il santaja pe cancelar cu dezvaluirea identitatii inaintasilor sai evrei si cu adevarata sa orientare sexuala. Nepotul voia fie mari sume de bani, fie posturi bine platite in Germania, asigurate de ruda sa de la putere.

Ultimul supravieţuitor din buncărul lui Hitler (VIDEO)
La 70 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, BBC a discutat cu Rochus Misch, ultimul supravieţuitor care a trăit în buncărul lui Hitler între aprilie şi mai 1945.

Fiinţă şi timp sau "loialitatea oarbă faţă de Hitler"

Şi-au botezat copiii cu numele lui Hitler. Povestea părinţilor nazişti şi a familiei lor
Heath şi Deborah Campbell şi-au botezat copiii Adolf Hitler Campbell, Joycelynn Aryan Nation şi Honszlynn Hinler, scrie dailymail.co.uk.

Cei trei copii au fost luaţi în custodia autorităţilor în 2009, iar cu câteva luni în urmă a fost luat şi cel de-al patrulea copil, Hons, la doar câteva ore după ce s-a născut.

Un judecător din New Jersey a decis că cei patru copii nu vor fi înapoiaţi familiei.

Numele de inspiraţie nazistă au fost făcute publice după ce o cofetărie le-a refuzat părinţilor dorinţa de a decora un tort cu mesajul "La mulţi ani Adolf Hitler".




În 2010, un tribunal din New Jersey a decis că existau suficiente probe de abuz şi neglijenţă pentru a lua copiii din mediul familial. Autorităţile au declarat că decizia nu a avut nicio legătură cu numele micuţilor.

"Aceşti copii nu au fost abuzaţi. Copiii noştri nu ne-au fost luaţi din cauza abuzurilor, ci din cauza faptului că sunt cinstit în legătură cu cine sunt. Dacă va trebui să renunţ la nazism, o voi face. Copiii sunt sufletul meu" a declarat Heath Campbell, tatăl copiilor.

Dovezile anchetatorilor arată că ambii părinţi au fost victime ale abuzurilor în copilărie şi au suferit de dizabilităţi fizice şi psihice. Fiul cel mare al celor, doi, Adolf, ameninţa frecvent că va ucide oameni.

Campbell a motivat alegerea numelui pentru fiul său Adolf spunând că nicio altă persoană din lume nu va mai avea acel nume.
Campbell, care are un tatuaj cu o svastică pe gât, şi-a văzut ultima dată copiii anul trecut. În prezent acesta este despărţit de soţie.

Moartea lui Hitler

La 30 aprilie 1945, Hitler a primit fără emoţie rapoartele militare de la câţiva generali germani. Cam pe la ora două a luat masa de prânz, fără Eva Braun, cu cele două secretare şi cu bucătăreasa. Hitler n-a lăsat să se înţeleagă că avea de gând să se sinucidă, conversaţia netrădând nimic neobişnuit. Cu toate acestea, Hitler luase hotărârea de a părăsi această lume.


În cursul zilei de 29 aprilie 1945, în buncărul lui Hitler din Berlin au fost aduse ultimele ştiri din lumea exterioară. Mussolini, împreună cu iubita lui, Clara Petacci, murise executat de partizanii italieni. Corpurile celor doi au fost spânzurate de picioare într-o piaţă din Milano pentru a fi lovite cu diferite „proiectile” de mulţimea vindicativă.

Se pare că Hitler şi Eva Braun au aflat aceste detalii, motiv pentru care nu puteau decât să repete ordinele pe care le-au dat înainte: corpurile lor trebuiau să fie distruse „astfel încât să nu rămână nimic din ele”. Hitler afirmase că „n-am să cad în mâinile unui duşman care are nevoie de un nou spectacol pentru a-şi distra masele isterizate.” În realitate este puţin probabil ca aceste detalii să le fi fost cunoscute sau să le fi întărit hotărârea pe care o luaseră înainte. Hitler, care a expus corpul unui feldmareşal într-un cârlig de măcelărie, nu avea nevoie nici de exemple istorice îndepărtate, nici de o nouă şi dramatică pildă pentru a înţelege soarta probabilă a propriului său cadavru, dacă ar fi fost găsit.


După amiază, Hitler a dat dispoziţii să fie ucis câinele său alsacian favorit. Profesorul Hasse, un chirurg celebru, a fost cel care l-a otrăvit. Ceilalţi doi câini ai lui Hitler au fost împuşcaţi de sergentul care avea grijă de ei. După aceea Hitler le-a dat capsule cu otravă celor două secretare ale sale pentru a le folosi în caz de necesitate. Îi părea rău – le-a spus – că nu le putea da un cadou de despărţire mai frumos. Lăudându-le curajul, Hitler a adăugat semnificativ că ar fi vrut ca să se poată bizui şi pe generali cum s-a bizuit pe ele. Spre seară, cei care ocupau cele două buncăre de la suprafaţă au fost chemaţi de un membru al gărzii SS la Führer. Aproximativ douăzeci de persoane, ofiţeri şi femei, s-au adunat într-un coridor-sufragerie. Când s-au strâns toţi, Hitler a apărut din apartamentul lui, însoţit de Bormann. Privirea lui era preocupată şi ochii îi străluceau sub o perdea de lacrimi. Unii dintre cei care l-au văzut în acele momente au sugerat că Hitler se drogase înainte. Führerul a intrat în coridor şi a dat mâna cu toate femeile. Unele i-au vorbit, dar el n-a spus nimic sau a murmurat ceva nedesluşit.

După ce Hitler s-a retras, participanţii la această stranie scenă au mai rămas un timp pe loc să discute semnificaţia ei. Toţi au fost de acord că Führerul era gata să se sinucidă. După care s-a produs un lucru neobişnuit. În sufrageria Cancelariei, acolo unde soldaţi şi ordonanţe le-au adus felurile de mâncare, au început să danseze.


A doua zi dimineaţa, 30 aprilie 1945, Hitler a primit fără emoţie rapoartele mi+litare de la câţiva generali germani. Cam pe la ora două a luat masa de prânz, fără Eva Braun, cu cele două secretare şi cu bucătăreasa. Hitler n-a lăsat să se înţeleagă că avea de gând să se sinucidă, conversaţia netrădând nimic neobişnuit.

De dimineaţă, gărzilor li s-a ordonat să-şi ia raţiile de hrană pentru întreaga zi, întrucât nu le va mai fi permis să treacă prin coridorul buncărului. Către prânz, aghiotantul SS al lui Hitler a dat ordin ofiţerului cu transportul să trimită în grădinile Cancelariei 200 de litri de benzină. Au fost găsiţi, cu mare greutate, 180 de litri, cantitate de combustibil care a fost trimisă în grădină. Patru oameni au transportat-o în canistre şi au aşezat-o la ieşirea de urgenţă din buncăr. Curând după aceasta toate gărzile, cu excepţia celor care erau de serviciu, au primit ordinul să părăsească incinta Cancelariei şi să rămână departe de ea.

Nu se dorea ca vreun curios întâmplător să asiste la scena finală. Între timp, Hitler şi-a terminat masa de prânz şi şi-a concediat invitatele. A mai rămas un timp în urma lor, apoi a reapărut din apartamentul personal, însoţit de Eva Braun şi s-a desfăşurat o nouă scenă de rămas bun, mai restrânsă. Hitler şi Eva Braun au dat mâna cu toţi cei de faţă şi apoi s-au reîntors în apartamentul lor. Toţi au fost poftiţi să plece, cu excepţia celor care urmau să facă ultimele servicii.

Din apartamentul lui Hitler s-a auzit o împuşcătură. După o vreme, uşa apartamentului a fost deschisă. Hitler zăcea pe sofaua inundată de sânge. Se împuşcase în gură. Eva Braun se găsea de asemenea pe sofa, moartă şi ea. Alături de ea era un revolver, pe care nu-l folosise; luase otravă.


La puţin timp după acestea, în buncăr a sosit Artur Axmann, conducătorul Tineretului Hitlerist. Acesta a sosit prea târziu pentru ca să mai participe la ceremonia de adio, dar i s-a dat voie să intre în apartamentul particular şi să vadă corpurile neînsufleţite. Le-a privit şi a rămas în încăpere câteva minute, stând de vorbă cu Goebbels. Apoi Goebbels a plecat şi Axmann a rămas pentru scurt timp singur cu morţii. Afară se pregătea o altă ceremonie: funeraliile vikinge.

În timp ce Axmann stătea şi medita alături de cele două cadavre, doi oameni din SS, unul dintre ei fiind Linge, valetul lui Hitler, au intrat în cameră. Ei au înfăşurat trupul lui Hitler într-o pătură, ascunzându-i astfel capul însângerat şi sfârtecat, şi l-au dus în coridor, unde ceilalţi spectatori l-au recunoscut cu uşurinţă după obişnuiţii pantofi negri. Apoi alţi doi ofiţeri SS au cărat corpul pe cele patru niveluri ale scării până la ieşirea de urgenţă, şi astfel până în grădină. Apoi Bormann a intrat în cameră şi a ridicat în braţe corpul Evei Braun. Moartea ei fusese mai curată şi nu avea nevoie de nici o pătură care să ascundă semnele acesteia.

Corpurile celor doi au fost scoase din buncăr de câţiva ofiţeri SS. Erau prezenţi Bormann, Burgdorf, Goebbels, Günsche, Linge şi Kempka. Cele două cadavre au fost aşezate unul lângă altul, la câteva picioare de portic şi s-a turnat peste ele benzină. Un bombardament rusesc a adăugat ceremoniei încă o notă de ciudăţenie şi pericol, aşa încât însoţitorii îndoliaţi s-au refugiat pentru o oarecare protecţie la adăpostul porticului.

Celor două cadavre li s-a dat foc. Benzina a făcut ca, în scurt timp, trupurile celor doi sinucigaşi să fie acoperite de o perdea de flăcări. Cei de faţă au luat poziţia de drepţi, au prezentat salutul nazist şi s-au retras din nou în buncăr, unde s-au împrăştiat. Din când în când, ofiţerii din SS ieşeau din buncăr şi turnau din nou benzină peste trupuri pentru a păstra focul. Duhoarea de carne arsă a devenit insuportabilă. Puţin după miezul nopţii, în vreme ce mai cădeau în jur obuze ruseşti şi cerul era luminat de rachete, resturile calcinate ale celor două cadavre au fost îngropate într-o groapă făcută de o bombă. A doua zi, după moartea familiei Goebbels, brigadenführerul Mohnke a dat ordinul de incendiere a buncărului. Fuga în masă din Noua Cancelarie era gata să înceapă.


Înmormântat ca Alaric


„Aceasta e tot ce se ştie despre înlăturarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Hitler şi ale Evei Braun. Linge i-a spus ulterior unei secretare că ele fuseseră arse, aşa cum dăduse ordin Hitler, până n-a mai rămas nimic; dar este îndoielnic să se fi putut ajunge la o combustie totală; o cantitate de o sută optzeci litri de benzină, arzând încet pe un pat de nisip, ar putea să carbonizeze carnea şi să volatilizeze substanţele lichide din corp, lăsând doar nişte resturi fragile şi de nerecunoscut; dar oasele ar rezista căldurii obişnuite. Aceste oase n-au fost găsite niciodată. Poate că au fost sfărâmate şi amestecate cu alte corpuri ale soldaţilor ucişi în apărarea cancelariei sau cu cel al lui fregelein, care şi ele au fost îngropate în grădină. Ruşii au făcut din când în când săpături în această grădină şi au dezgropat mai multe corpuri. Poate că, aşa cum se spune că a declarat Günsche, cenuşa a fost strânsă într-o cutie şi scoasă din cancelarie. Sau poate că nici nu e nevoie de o explicaţie atât de complicată. Poate că cercetările au fost făcute cam de mântuială. Anchetatorii care au scăpat din vedere agenda de întâlniri a lui Hitler, uitată cinci luni pe un scaun, puteau să fi scăpat din vedere şi alte relicve, care fuseseră ascunse cu mai multă grijă. Oricare ar fi explicaţia, Hitler şi-a îndeplinit ultima ambiţie. Ca Alaric, înmormântat în taină sub albia râului Busento, acest duşman modern al omenirii era acum la adăpost de orice descoperire” - Hugh Trevor-Roper.


Moartea lui Goebbels


Goebbels şi-a pierdut orice speranţă de supravieţuire, preferând să-şi găsească sfârşitul între zidurile Cancelariei. Goebbels luase această hotărâre de mult; o făcuse publică prin Anexa sa la Testamentul Führerului. După ce a trimis o ultimă telegramă, Goebbels s-a întors în apartamentul din buncăr, însoţit de soţie şi copii. Câţiva prieteni i-au vizitat ca să-şi ia rămas bun, după care s-au pregătit de moarte. „De data aceasta nu era vorba de o dramă wagneriană; Goebbels nu încerca să concureze cu stăpânul său. Ca şef de trib, Hitler putuse pretinde funeralii spectaculoase şi simbolice, dar Goebbels, figură secundară, avea să-l urmeze în întuneric neobservat şi la o distanţă respectuoasă”, afirmă Hugh Trevor-Roper.

Mai întâi au fost otrăviţi cei şase copii ai familiei Goebbels cu capsule pregătite cu mult timp în urmă în acest scop. Apoi, Goebbels i-a cerut aghitantului său să-i ardă corpul după moarte. Ordonanţa SS a lui Goebbels a fost trimisă să aducă benzină pentru arderea corpurilor, deoarece scena grotescă din ajun urma să fie rejucată la o scară mai redusă. Curând după aceea, Goebbels a ieşit în grădină împreună cu soţia sa. Ordonanţa SS i-a împuşcat pe cei doi, după care, peste cadavre, au fost turnate patru canistre de benzină. Cremarea a fost superficială şi cadavrele carbonizate au fost găsite a doua zi de către ruşi; nu se făcuse nici o încercare de a le distruge sau de a le înmormânta.

Un serviciu de ascultare a programelor radiofonice lansat de BBC a semnalat paranoia lui Hitler faţă de evrei, în momentul în care liderul nazist a lansat teza "soluţiei finale"


Un studiu psihologic al discursurilor lui Adolf Hitler, realizat de un serviciu de ascultare a programelor radiofonice lansat de BBC în 1942, a semnalat paranoia acestuia faţă de evrei, în momentul în care liderul nazist a lansat teza "soluţiei finale", a dezvăluit, vineri, Universitatea Cambridge.

Potrivit AFP, istoricul Scott Anthony a intrat în posesia unui document ce a aparţinut familiei unui sociolog renumit, Mark Abrams, care lucra în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru serviciul de ascultare a programelor radiofonice lansat de BBC.




Un departament special din BBC avea sarcina de a monitoriza şi a analiza emisiunile radiofonice din Germania şi din celelalte ţări ocupate din Europa şi de a redacta un raport săptămânal. Acest serviciu de ascultare a propagandei inamice, alături de o unitate de cercetare psihologică, încerca să descifreze resorturile psihologice care îl animau pe Hitler prin intermediul discursurilor acestuia.

Studiul, comandat de Mark Abrams unui coleg, Joseph MacCurdy, evoca în 1942 "tendinţele morbide" ale lui Hitler şi obsesia sa tot mai mare pentru "otrava evreiască".

"În momentul în care studiul a fost redactat, soarta începea să se schimbe pentru Germania", a declarat istoricul Scott Anthony. "Documentul arată că serviciile secrete au simţit ceea ce se petrecea (...). În faţa eşecurilor de pe plan extern, Hitler se concentra asupra acelui element pe care îl percepea ca pe un inamic intern: evreii", mai spune acesta.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9404/8/

Fara nici o urma de cinism, putem spune ca moartea l-a refuzat pe Adolf Hitler de atat de multe ori, incat l-am putea caracteriza drept un "Antichrist redutabil". O aritmetica simpla ne pune in fata sumei uluitoare de 38 de atentate esuate, desfasurate astfel: 4 inainte de 1933 (cand a devenit cancelar), inclusiv prin otravire; 10 in 1933; 24 intre 1934 si 20 iulie 1944. Impotriva lui Hitler s-au aliat ofiteri activi de rang inalt si politicieni, oameni de rand care voiau sa-si dea viata numai sa scape de fuhrer. Dar toti disidentii si complotistii au avut ghinioane si foarte multi au platit cu viata.

"Mein Kampf” se va publica în Germania pentru prima oară de la încheierea războiului

Unde a vrut Hitler să îşi stabilească reşedinţa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Planul secret al lui Hitler de a-şi muta reşedinţa în regiunea Midlands din Anglia a fost descoperit de istorici, potrivit cărora fostul lider nazist voia să-şi mute sediul la Apley Hall, o clădire impunătoare, considerată monument istoric, din zona rustică Shropshire, scrie Daily Mail. Planul ar fi putut fi dus la îndeplinire în cazul naziştii ar fi reuşit să invadeze Anglia.

Istoricii spun că Hitler ar fi ales această zonă pentru că avea o poziţie geografică bună, şi anume în centrul Angliei, dar şi pentru că era departe de zonele dezvoltate, iar o bază aeriană era în apropiere.

"Oricât de forţat ar putea părea, documentele, care erau confidenţiale, arată că Hitler spera să se stabilească într-un [color:ea1f=#0494E1 !important]loc izolat în timpul invaziei panificate", susţine Richard Westwood-Brookes, cel care a studiat dovezile istorice.

Se presupune că invazia ar fi trebuit să aibă [color:ea1f=#0494E1 !important]loc în 1940, iar documentele datează din 1941, ceea ce demonstrează că Hitler nu renunţase la planul său de a-şi muta sediul în Anglia. "Să cercetezi atât de mult zona Bridgnorth la sfârşitul războiului indică faptul că naziştii au ales oraşul pentru că era important", a spus Brookes.

Mai multe documente din anii 1940 au fost recuperate dintr-un buncăr din Belgia, care conţineau hărţi strategice pentru a se apăra de atacul Germaniei, informaţii despre gări, fabrici şi poduri, dar şi despre canalele de comunicare dintre Bridgnorth şi alte oraşe din regiune. Acest fapt atestă că oraşul englezesc a fost un obiectiv important.

Clădirea Apley Hall, renovată sub comanda lui Thomas Whitmore în 1811, a fost construită după modelul unui castel romantic. În timpul războiului, proprietarul casei a fost A.W. Foster, care a luat parte la Primul Război Mondial. Având mai multe camere şi fiind decorată cu obiecte de lux, reşedinţa a fost dorită de mai multe [color:ea1f=#0494E1 !important]persoane, iar locuitorii Bridgnorth erau se pare că ştiau în acea perioadă că Hitler vrea să se mute acolo.

Tinar german ajuns milionar cu ajutorul lui Hitler

Sculptori în slujba lui Hitler si a lui Stalin


Atunci când se lasă subjugaţi de propaganda regimului aflat la putere, de avantajele pe care acesta le oferă, de gloria efemeră a momentului, chiar şi talentele autentice se prăbuşesc strivite sub judecata istoriei. Atât nazismul, cât şi comunismul au devorat fără scrupule creaţiile a numeroşi artişti care nu vor putea scăpa vreodată de stigmatul nefericitei lor angajări politice. Printre aceştia, Arno Breker în Germania nazistă şi Vera Muhina în Rusia sovietică.

Băiat al unui tăietor în piatră, Arno Breker, născut la 1900, în Elberfeld, Germania, a decis că vrea să fie sculptor la 15 ani, după ce a văzut într-un muzeu din Düsseldorf lucrarea „Vârsta de bronz” a lui Rodin. După ce a studiat sculptura şi arhitectura la Academia de artă din Düsseldorf, între 1927 şi 1934 a lucrat la Paris, unde a făcut parte din cercul apropiat al unor personalităţi artistice precum Jean Cocteau, Jean Renoir, Sonia şi Robert Delaunay, Charles Despiau, Man Ray, James Joyce, Constantin Brancuşi, Maurice de Vlaminck, Fernand Léger, Ernest Hemingway.

Printre artiştii favoriţi ai lui Hitler

Revenit în Germania, Breker a rămas în tot timpul celui de-Al Treilea Reich un artist preferat şi susţinut personal de Hitler, în ciuda repetatelor denunţuri împotriva sa şi a campaniei împotriva a ceea ce regimul nazist condamna drept „artă degenerată” (Entartete Kunst). Dar, deşi a acceptat şi executat numeroase comenzi de artă monumentală în beneficiul regimului nazist, Breker s-a folosit adesea de simpatia lui Hitler şi de influenţa în cercurile înalte ale ierarhiei naziste pentru a salva de la deportare sau execuţie nu numai artişti sau lucrători francezi sau evrei, dar şi personalităţi. Printre acestea, actorul Jean Marais (apropiat al lui Jean Cocteau, prietenul lui Breker, care bătuse un ziarist colaboraţionist) sau Picasso. Aceste intervenţii l-au făcut pe Hitler să declare despre artişti că sunt Parsifalii politicii.

În timpul ocupaţiei germane în Franţa, deşi Breker era perceput drept un artist nazist, la expoziţia sa deschisă la Paris, pe 15 mai 1942, au participat numeroase nume celebre ale culturii franceze precum Aristide Maillol, Charles Despiau, Paul Belmondo, Jean Cocteau, Pierre Drieu la Rochelle, Arletty, Sacha Guitry, Sonia Delaunay, Maurice de Vlaminck, André Derain, sculptorul german fiind apreciat şi de scriitorii Jean Giraudoux şi Ferdinand Celine. După război, Breker a refuzat să-şi exprime public regretul de a fi acceptat comenzi ale regimului nazist, iar în 1948 a fost judecat de un tribunal german de denazificare, fiind considerat doar un simpatizant trecător al nazismului şi condamnat la o amendă de 100 de mărci.

Începând din 1970, Arno Breker a început să primească comenzi de sculptură din partea unor guverne străine, semnând, printre altele, busturile omagiale ale lui Jean Cocteau (dezvelit de Rene Clair şi Marcel Pagnol în 1964 la Milly-la-Forêt, Franţa) şi al lui Dali (la 11 iulie 1991, în prezenţa prinţului moştenitor al Spaniei şi a ministrului de externe german).

Viziunea oficială: artistul trebuie să fie un soldat al propagandei

Breker a fost şi unul dintre sculptorii care s-au remarcat în competiţia lucrărilor dedicate Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936. Hitler i-a încredinţat lui şi arhitectului Albert Speer misiunea reconstruirii Capitalei din megalomanica perspectivă a unui Reich milenar. Tot Breker a primit şi executat comanda Ministerului de Îndrumare Populară şi Propagandă pentru „Prometeus” la Casa Artei din Munchen şi pentru „Ikar” la Academia de aviaţie din Dresda. La propunerea lui Albert Speer, Breker a fost autorul celor două reliefuri masculine, „Războinicul” şi „Geniul”, destinate Domului din Berlin şi tot el a creat statuile „Purtătorul de torţă”, ca simbol al spiritului, şi „Purtătorul de sabie”, ca simbol al apărătorului patriei, care străjuiau intrarea noii Cancelarii a Reich-ului; lucrările au fost ulterior redenumite de Hitler „Partidul” şi „Wehrmachtul”.

Mai mult, lui Breker i s-au încredinţat cele 24 de altoreliefuri destinate proiectatului Arc de triumf din Berlin, din care doar o parte au fost terminate, dar care reflectau componentele războinice şi ariene ale ideologiei naziste: „Camaraderia”, „Sacrificiul”, „Răzbunătorul”, „Apărătorul” etc. Spre deosebire însă de lucrările sculpturale gigantice ale lui Joseph Thorak, care exprimau o încrâncenare belicoasă prin exacerbarea muşchilor şi duritatea expresiilor, nudurile masculine ale lui Breker, deşi sugerează agresivitatea şi inevitabilitatea războiului (precum bronzul „Gata de luptă”), păstrează o notă de seninătate clasică; iar asta l-a făcut, probabil, pe Hitler să afirme condescendent că „artiştii nu înţeleg politica”. Cu toate acestea, Hitler considera că artistul trebuie să fie un soldat al propagandei: „producţia artistică trebuie să fie pusă în serviciul unui stat şi al unui ideal de cultură morală”.

Simpatizant nazist de circumstanţă, a decis un tribunal german

Marea majoritate a lucrărilor lui Breker din perioada nazistă au fost distruse sau jefuite după război, dar amintirea lor a rămas vie. Aşa încât, în 1981, la deschiderea expoziţiei „Paris 1937-1957” la Centrul Georges Pompidou, un oficial francez, fost luptător în Rezistenţă, s-a opus participării sculptorului german, acuzându-i opera de „atitudine tipic nazistă”. Aproape în acelaşi timp, deschiderea expoziţiei de la Berlin, intitulată „Portretul omului în opera lui Arno Breker”, a fost întâmpinată cu proteste violente ale unor simpatizanţi de stânga proveniţi din Germania comunistă.

Arno Breker nu a fost un fanatic naţional-socialist şi nici nu a făcut propagandă în mod nemijlocit regimului nazist, fiind considerat chiar de către un tribunal german doar un simpatizant nazist de circumstanţă. Pe de altă parte, nici Breker nu şi-a renegat deschis şi public nici protectorul, pe Adolf Hitler, şi nici colaborarea cu regimul nazist. În 1942, în plină ocupaţie germană a Franţei, Aristide Maillol îl considera pe Arno Breker drept un nou Michelangelo, deşi prin lucrările sale acesta susţinuse plastic atât proiecţia forţei a celui de-al Treilea Reich, cât şi perfecţiunea şi puritatea rasei ariane. Alături de alte talente recunoscute ale defunctei Republici de la Weimar, precum poetul Gottfried Benn, dramaturgul Gerhart Hauptmann, cineasta Leni Riefenstahl, muzicienii Furtwangler sau Strauss, Arno Breker s-a arătat favorabil şi a colaborat îndeaproape cu regimul nazist, fie din convingere sau idealism, fie din oportunism sau naivitate, cu atât mai mult cu cât autorităţile naziste i-au asigurat un foarte consistent sprijin material şi tehnic.

Muhina, creatoarea faimoasei sculpturi „Muncitorul şi colhoznica”

Născută în 1889 în capitala Letoniei, într-o familie de negustori bogaţi, Vera Muhina a putut studia artele plastice încă din copilărie, în şcoli şi ateliere private din Moscova. Între 1912 şi 1914 a călătorit la Paris, unde a studiat sculptura monumentală cu Emile Bourdelle. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Vera s-a integrat în programul de propagandă monumentală al lui Lenin, care presupunea înlocuirea vechilor monumente ţariste cu sculpturi sovietice care să transmită simbolurile şi mesajele noului regim. Deşi a fost iniţial un sculptor cubist, Muhina a devenit după 1922 una dintre cele mai proeminente figuri ale stilului numit ulterior realism socialist. A primit de cinci ori Premiul Stalin, iar în 1943 a fost numită Artistă a poporului.

Sculptura, logo al studioului „Mosfilm” şi cunoscută în lumea întreagă

Cea mai faimoasă lucrare de artă monumentală a Verei Muhina, cu puternice ecouri propagandistice în epocă, a fost „Muncitorul şi colhoznica”. Construită din oţel inoxidabil, înaltă de aproape 24 metri şi cântărind circa 75 tone, sculptura a fost amplasată deasupra pavilionului URSS la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1937, pentru a domina astfel pavilionul rival al Germaniei naziste din imediata apropiere. „Muncitorul şi colhoznica”, lucrare de un dinamism deosebit şi cuprinzând simbolul comunist al secerii şi ciocanului, sugera convingător tinereţea, unitatea, forţa şi entuziasmul statului sovietic. Ulterior, sculptura a devenit logo-ul studioului cinematografic „Mosfilm”, devenind, astfel, cunoscută în toate ţările care proiectau filme sovietice.

Alte lucrări importante ale Verei Muhina, care transmit mesaje propagandistice elogioase la adresa omului şi statului sovietic, sunt „Grâul” (1939), proiectul de monument dedicat lui Maxim Gorki (1938), seria de busturi ale unor ofiţeri, oameni de artă şi academicieni sovietici, realizate în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, ansamblul monumental „Noi vrem pace!” (1950). În Cuvântul înainte al albumului său, Gândurile unui sculptor, publicat la Moscova, Muhina şi-a exprimat fără echivoc crezurile artistice: „Formele acestei arte (sovietice – n.a.) trebuie să evolueze conform ritmurilor eroice ale timpului nostru şi să redea frumuseţea omului sovietic din zilele noastre. Gata cu ezitările ideologice, gata cu tulburările spirituale: drumul este drept şi limpede”. Artista a răspuns perfect atât stilistic, cât şi ideologic imperativelor propagandistice ale regimului sovietic în general şi ale celui stalinist în special, convinsă fiind de importanţa artei monumentale în formarea noilor mentalităţi şi conştiinţe. Deşi în epoca stalinistă s-a bucurat de un mare succes, opera Verei Muhina, fiind total angajată ideologic, nu a lăsat moştenire decât simbolul sculptural al URSS, „Muncitorul şi colhoznica”, restaurat în 2009 în cadrul studiourilor „Mosfilm”.

http://www.adevarul.ro/life/De_ce_a_fost_scoasa_din_cimitir_piatra_funerara_a_parintilor_lui_Hitler-_Ce_obiecte_lasau_vizitatorii_la_mormantul_acestora_0_673132933.html

Piatra funerară a părinţilor lui Adolf Hitler a fost scoasă din cimitirul din Braunau-am-Inn, Austria, unde se află mormântul.

Autorităţile au remarcat că mormântul fusese transformat într-un "altar" pentru neo-nazişti. Anul trecut, o vază pe care scria "unvergessen" (de neuitat, în limba germană, n.r.) a fost lăsată lângă mormântul lui Alois şi al Klarei Hitler, cele două litere "s" din acest cuvânt formând celebra zvastică, informează dailymail.co.uk.

Un alt vizitator a lăsat, în 2009, o placă pe care scria "120", care sărbătorea 120 de ani de la naşterea lui Hitler (în 1889, în satul austriac Braunau-am-Inn).

Rudele lui Alois Hitler şi ale soţiei acestuia au fost de acord cu îndepărtarea pietrei funerare de pe mormântul din cimitirul St Michael, potrivit autorităţilor din Leonding, din apropiere de Linz.

Alois Hitler, un funcţionar vamal, a murit în 1903, iar mama lui Adolf Hitler a murit din cauza unui cancer, patru ani mai târziu, şi a fost înmormântată alături de soţul ei.

Mormântul va fi dat spre folosinţă unei alte familii, iar rămăşiţele părinţilor lui Hitler vor rămâne îngropate în cimitir, într-un loc nemarcat.

Preotul bisericii, Kurt Pittertschat, a declarat că nu numai neo-naziştii, ci şi turişti curioşi făceau coadă să vadă mormântul şi era din ce în ce mai dificil ca acesta să fie întreţinut.

Anul trecut, autorităţile din Wunsiedel, Germania, au mutat rămăşiţele lui Rudolf Hess - adjunctul lui Adolf Hitler în Partidul Naţional-Socialist - într-un loc secret, pentru că mormântul acestuia devenise un magnet pentru extremişti.

FOTO şi VIDEO: Cum se folosesc companiile de imaginea lui HITLER. Vezi cele mai celebre postere ...

Istoria se repetă? Hitler vs Napoleon, în bătălia contra Moscovei

Septembrie 1941. Trupele naziste înaintează cu elan în imensitatea spaţiului rusesc. Victoriile obţinute de-a lungul celor aproape trei luni de campanie în URSS au consolidat moralul soldaţilor germani. Wehrmacht-ul şi Adolf Hitler considerau că doar o aruncătură de băţ îi mai desparte de obiectivul principal: cucerirea Moscovei şi capitularea URSS-ului. Un singur lucru le mai provoca o oarecare frustrare: comparaţia pe care o făceau aliaţii între campania lui Napoleon în Rusia, în 1812, şi atacul condus de Hitler asupra spaţiului rusesc.

Imediat după ce trupele germane au atacat Uniunea Sovietică, primul-ministru britanic Winston Churchill, bucuros de faptul că Germania nazistă şi-a mutat atenţia din Vest spre Est, a lansat în spaţiul public comparaţia între Hitler şi Napoleon: „Napoleon a dispărut; un motiv să am încredere...”. Comparaţia a fost apoi preluată de Stalin în apelul pe care l-a adresat conaţionalilor săi; aceştia erau îndemnaţi să reziste invaziei naziste deoarece, în cele din urmă, Hitler va împărtăşi aceeaşi soartă ca Napoleon în timpul campaniei sale din 1812. Astfel, tema asemănării între cele două campanii a fost dezbătută şi utilizată frenetic de propaganda aliaţilor.

Îngrijoraţi de efectele pe care le-ar fi putut avea mediatizarea intensivă a acestei idei asupra moralului soldaţilor, populaţiei germane şi a aliaţilor lor, propaganda de război germană a desfiinţat şi a ironizat în mod punctual comparaţia între cele două campanii desfăşurate la aproape 129 de ani distanţă; naziştii au combătut-o până ce au ajuns să creadă în minciunile propriei manipulări a istoriei.

Revista „Signal”, editată de armata germană şi în România, consacra în numărul din octombrie 1941 un amplu material – intitulat „Istoria nu se repetă”– menit să combată această teorie. Într-un mod cu totul ironic, argumentele pe care le aduce articolul în favoarea unicităţii campaniei lui Hitler în Rusia aveau să se întoarcă în foarte puţin timp împotriva Germaniei şi a Führer-lui. Conceput de abila „maşină propagandistică” germană, textul stigmatiza campania lui Napoleon, în antiteză cu „strategica şi strălucita” concepţie a planului Barbarossa. Mai mult, „analiza” propagandiştilor nemţi rescria istoria campaniei lui Napoleon, minimalizând armata franceză şi rolul conducătorului ei. Şase erau – în opinia germanilor – punctele majore care diferenţiau cele două campanii. Iată-le mai jos...

1.Proasta organizare logistică a campaniei lui Napoleon, în contrast cu inteligenta aprovizionare germană

„Pentru a putea aproviziona în mod suficient trupele, Napoleon ordonă să se construiască nişte căruţe cu dimensiuni neobişnuit de mari. Aceste căruţe trebuiau să fie încărcate atât de mult, că nu mai fu posibil să se ia ovăz pentru cai. (...) Ceea ce nu fusese calculat se dovedi a fi fatal: caii nu suportă nutreţul verde. (...) S-au iscat de aceea colici, caii pierând cu miile. Prin acesta înaintarea era stânjenită (...). Nici o unitate nu mai putu atinge capacitatea de marş prevăzută, anume 24 km pe zi” – acesta a fost, susţin nemţii în articolul de propagandă, prima dintre cauzele care l-au dus pe Napoleon la eşec. Acestei probleme i s-aalăturat proasta aprovizionare a trupelor şi frigul care a făcut ravagii care i-a afectat teribil pe soldaţii lui Napoleon.

De ce nu vor păţi şi germanii la fel? Simplu, pentru că organizarea trupelor e superioară: „Paralel cu trupele în luptă, înaintează o a doua armată compusă din ingineri, pionieri, tot felul de lucrători, e neînchipuit de mare şi organizează totul pentru buna aprovizionare a trupelor”.

Realitatea avea să îi contrazică dur pe nemţi. Odată cu venirea iernii, asigurarea logisticii şi deplasarea trupelor germane au avut enorm de suferit. Dacă înlocuim caii lui Napoleon cu mijloacele de deplasare motorizate ale germanilor, rezultatul este acelaşi. Combustibilul, „nutreţul” maşinilor şi tancurilor, a ajuns destul de greu pe front, iar atunci când a ajuns, în plină iarnă, de multe ori a îngheţat, frânând înaintarea trupelor. Adăugăm aici faptul că soldatul german a luptat pentru mult timp în uniforma de vară în iarna rusească – iar acest lucru spune aproape totul despre puterea logisticii germane.

2. Strălucita planificare a campaniei militare germane în Est

Napoleon şi Hitler, două genii militare. De fapt, „mai mult Hitler decât Napoleon”, obişnuia să spună propaganda germană. Care susţinea că Napoleon şi-a planificat greşit campania, spre deosebire de Hitler: „Cei 300.000 (în realitate au fost peste 750.000 de soldaţi – n.r.) au înaintat pe direcţia Vitebsk-Smolensk, iar de aici spre Moscova. La începutul lui August, trupele pierduseră deja 150.000 de oameni prin molime sau prin dezertare . (...) Când porni din Smolensk spre Moscova, armata sa mai număra 150.000 de oameni. Armata însă nu voia să lupte, iar acesta a fost al doilea motiv pentru care a eşuat Napoleon”. Spre deosebire de Napoleon, „Hitler a atacat Rusia pe trei direcţii cu peste 3.000.000 de soldaţi germani şi aliaţi ai lor”, motiv pentru care prăbuşirea URSS-ului n-ar mai fi fost decât o chestiune de timp.

Chiar şi aşa, numărul soldaţilor germani a fost insuficient, iar rezistenţa dârză a sovieticilor în faţa unor mari oraşe precum Stalingrad, Leningrad şi Moscova a măcinat profund armata germană; iar rezervele aduse de nemţi pe front au fost cu mult inferioare ca pregătire, incapabile pentru a contraataca energic şi eficient Armata Roşie.

3. Lupta contra ruşilor; diferenţe tactice

„Napoleon la început intenţiona să petreacă iarna în Smolensk şi să aducă aici Teatrul din Paris. Pentru că nu putea să organizeze o campanie de trei ani în Rusia, căuta repede să dea o mare bătălie, dar n-o găsi. (...) Inamicul se sustrase însă de la acestă bătălie şi acesta a fost al treilea motiv ca Napoleon să eşueze. Ţarul Alexandru, adversarul lui Napoleon, nici nu se gândea la o bătălie. Înşela pe Napoleon cu ariergarde de Cazaci. (...) De abia puţin înainte de Moscova acceptă Alexandru o bătălie, şi acesta numai să satisfacă opinia publică şi să contrazică părerea că el n-ar vrea să apere sfânta Moscovă. (...) În această bătălie victorios a fost Napoleon, era însă o victorie «ordinară», o victorie a soldaţilor nu a conducerii. Pe câmpul de bătălie rămăseseră 30.000 de francezi şi 60.000 de ruşi. (...) Când Napoleon intră în Moscova se simţea bătrân şi obosit. Din campania rusească provin cuvintele Împăratului: «Pe câmpul de bătălie îmbătrâneşti repede»”, amintea propaganda germană. Care puncta şi sfârşitul ocupaţiei franceze a Moscovei: „Incendierea oraşului i-a descumpănit pe invadatori”; aceasta, coroborată cu lipsa unei propuneri de pace „aşteptată îndelung de Napoleon”, dar refuzată de Alexandru.„Cucerirea unei capitale nu însemnat şi prăbuşirea Ţaratului” – o afirmaţie care ar fi trebuit să îi pună pe gânduri şi pe germani.

Retragerea lui Napoleon din Moscova este descrisă apocaliptic în „Signal”. „În Nordul Moscovei, armatele Ţarului aşteptau retragerea Corsicanului, ca să poată înghiţi ca o haită de lupi, resturile flămânzite şi îngheţate ale armatei imperiale. Napoleon fugi însfârşit pe o sanie, iar din mândra sa armată numai o mică parte putu să ajungă cu viaţă în patrie”. Tabloul retragerii franceze era zugrăvit în nuanţe sumbre.

Ce îi diferenţia pe germani de francezi? Cantitatea şi calitatea, în viziunea propagandiştilor nemţi. Astfel, spre deosebire de Napoleon, „Adolf Hitler a atacat pe front larg, de la Oceanul îngheţat de Nord până la Marea la Neagră. (...). Hitler a început printr-un atac de front şi chiar în primele opt zile a reuşit să împartă bătălia de front într-o serie de bătălii de încercuire. Ţarul Alexandru avea la frontiera imperiului său numai o ariergardă de Cazaci, care nu angajaseră nici o luptă serioasa cu trupele lui Napoleon. Stalin în schimb concentrase la frontiera germană forţe foarte puternice. Din prima zi a campaniei, aceste trupe se aflară în luptă şi au fost distruse în primele şase săptămâni”, ţinea să-şi liniştească Wehrmacht-ul aliaţii, dar şi propriul popor.

Tot ceea ce afirmau germanii despre primele săptămâni de campanie în Rusia era perfect adevărat: lovită neaşteptat cu o forţă imensă şi o viteză uluitoare, armata sovietica dădea semne serioase de clătinare şi de colaps în primele luni ale confruntării. Ce au subestimat însă naziştii au fost îndârjirea şi disperarea cu care şi-au apărat, din septembrie, ruşii ţara. Mai mult, modul rapid în care au recrutat soldaţi din rândul populaţiei a oferit un plus de rezistenţă în faţa invadatorului, iar cele 12 divizii bine echipate şi dotate, transferate din Extremul Orientul pentru apărarea Moscovei, au constituit plusul care a făcut ca balanţa să se încline de partea lui Stalin.

4. Mareşalii lui Napoleon vs generalii germani

Textul de propagandă continuă cu înşiruirea argumentelor în favoarea Führer-ului: „Pe vremea aceea comandanţii lui Napoleon erau de mâna a doua. Excepţii rare erau Murat, Davout, Ney şi Jomini. Dar şi aceşti patru generali de seamă nu aveau prea mare încredere în expediţia rusească. Erau sau obosiţi ca Murat, sau rău dispuşi ca Jomini, care considera drept insuficiente legăturile spatelui (...). A avut în armata sa eroi, dar nici un tactician de valoare (...). Singurul care poseda în adevăr geniu militar, Jomini, nu s-a ridicat peste posturi de guvernator şi de adjutant şi n-a ocupat niciodată o mare comandă”.Concluzia e mai mult decât ridicolă pentru valoarea propagandei de război germane: „Cum s-ar putea compara aceşti spadasini curajoşi şi tacticieni mediocri, adunaţi de Napoleon în jurul său, cu generalii germani, şefi de mari comandamente, despre care vorbesc comunicatele Comandamentului Suprem al Armatei Germane!”. La această întrebarea a răspuns istoria în chip cum nu se poate mai dezastruos pentru germani.

5. Generalul „Spaţiu” trece de partea nemţilor

Dacă pe Napoleon l-a învins şi spaţiul imens al Rusiei, în războiul condus de Hitler, „«Spaţiul» este de partea germanilor”, se încurajau generalii nazişti. „Ţinuturile foarte întinse, uşor ondulate, sunt condiţiuni ideale pentru operaţiile unei bătălii de distrugere. Generalul Spaţiu a trecut de partea germanilor şi le ajută la strategia lor de distrugere”.

„Nu vor ajunge Germanii, cu cât se îndepărtează de pământul patriei lor, la aceleaşi dificultăţi, care au doborât pe Napoleon? Nu-i oare oare Generalul Spaţiu un aliat, nesigur, ba chiar perfid, care aşteptă numai momentul potrivit ca să sară în gâtlejul Germanilor?”,se întreabă retoric nemţii.Răspunsul e clar, imbatabil, cu majuscule: „NU”.

6. Cauza insuccesului lui Napoleon: „A eşuat din cauza geniului său”

„Cum se poate compara Hitler cu Napoleon? (...) Fără îndoială, amândoi aceşti bărbaţi, Hitler ca şi Napoleon, s-au ridicat din necunoscut, uimind epocile lor printr-o serie de victorii, care n-au fost parţiale, ci victorii de distrugere. (...) Napoleon a plecat spre Rusia din motive pur personale şi egoiste. (...) Hitler a plecat spre Rusia nu numai cu o misiune germană ci şi cu una europeană foarte clară. Acestă misiune suna: «Distrugerea bolşevismului, pentru ca Europa să poată trăi!»” Frumos şi nobil suna pentru germani acest ideal – numai că, la finalul războiului, nazismul era distrus de bolşevismul care a înroşit jumătate din Europa şi Germania. Cine ar fi putut, în septembrie 1941, să prevadă un astfel de deznodământ?

Un alt motiv – în viziunea nemţilor – pentru eşecul lui Napoleon? „El însuşi era zeul artei războiului şi prin natura sa nu putea admite alături de sine alţi zei” – aluzie la faptul că Napoleon nu şi-a ascultat generalii, care au fost sceptici în privinţa reuşitei campaniei din Rusia. Asemănarea cu Hitler nu poate fi acum decât izbitoare. Nici Hitler nu a urmat sfatul generalilor, iar rezultatul a fost acelaşi ca şi în cazul lui Napoleon.

De ce nu a ajuns Hitler la Moscova, acolo unde Napoleon a intrat triumfal?

Hitler a invadat URSS-ul la 22 iunie 1941 cu trei mari grupuri de armată, fiecare având propriul obiectiv. Astfel, grupul de armate Nord, condus de Wilhelm von Leeb, declanşa ofensiva din Prusia Orientală prin statele baltice spre Leningrad. Grupul de armate Centru, sub comanda lui Fedor von Bock, îşi concentra atacul principal pe direcţia Minsk, Smolensk, Moscova. Grupul de armate Sud, comandat de Gerd von Rundstedt, desfăşura ofensiva la sud de mlaştinile Pripiatului până la Marea Neagră, pe direcţia Nipru şi Kiev.

Succesul rapid obţinut de Grupul de armate Centru în primele luni de război a avut un efect contrar aşteptărilor, creând o anumită confuzie şi stare tensionată între Hitler şi generalii Wehrmacht-lui. La sfârşitul lui august, Smolensk-ul,„poarta de intrare în Moscova”, era ca şi cucerit, iar comandanţii germani von Bock, Heinz Guderian, Halder şi Brauchitsch susţineau declanşarea cât mai rapidă a ofensivei către Moscova, de care îi mai despărţeau doar 350 de kilometri. Acesta a fost momentul în care Hitler nu a mai respectat planul iniţial, considerând prioritare la acel moment cucerirea Crimeii şi a bazinului Doneţk.

Neînţelegerile între el şi ofiţerii germani au dus la pierderea unui timp preţios. Mai mult, Hitler îşi va impune punctul de vedere, detaşând diviziile de tancuri ale Grupului de armate Centru, conduse de Guderian, către grupul de armate Sud, cu scopul ocupării Kievului, unde erau masate importante forţe sovietice. Înaintarea către Moscova a fost temporar oprită. Mişcarea i-a luat prin surprindere pe ruşi, mai multe armate sovietice fiind încercuite şi distruse; nemţii au capturat peste 600.000 de soldaţi.

Strălucita învăluire şi victorie a naziştilor a fost umbrită însă de apropierea iernii. Generalul Guderian, unul dintre artizanii victoriei asupra Kievului, avea să se întrebe mai târziu: „Kievul a fost fără nicio îndoială un strălucit succes tactic, dar problema dacă a avut vreo importanţă semnificativă strategică rămâne încă deschisă. Totul depindea de acum de capacitatea noastră de a atinge rezultatele aşteptate mai înainte de venirea iernii sau chiar mai înainte de ploile de toamnă”. Înaintarea către Moscova a fost reluată abia la 30 septembrie 1941. Hitler întârziase nepermis de mult, aşa cum o făcuse şi Napoleon. Ofensiva înspre Moscova a început cum nu se putea mai bine pentru germani. Nemţii au încercuit oraşele Viasma şi Briansk, capturând peste 650.000 de soldaţi sovietici. Drumul spre Moscova era acum larg deschis. Doar 800.000 de soldaţi şi 770 de tancuri se mai interpuneau între germani şi capitala URSS-ului.

Începutul sfârşitului: iarna rusească

Situaţia avea să se schimbe radical în octombrie. Prima zăpadă a căzut chiar la începutul lunii, pe data de 7, fiind urmată de ploi torenţiale. Trupele germane erau istovite, întreg ţinutul se transformaseră într-o imensă mocirlă, pe măsura ce vremea se înrăutăţea. „Drumurile s-au transformat rapid în nişte canale de noroi fără fund, pe care vehiculele noastre avansau doar cu viteza melcului şi cu o mare uzură a motoretelor”, scria Guderian.

În aceste condiţii, majoritatea generalilor germani au insistat pentru întreruperea ofensivei şi consolidarea poziţiilor. Mulţi dintre ei şi-au amintit de campania lui Napoleon şi au început să recitească sumbra relatare a lui Caulaincourt din 1812. Bock, Halder şi Brauchitsch au insistat însă ca Operaţiunea Taifun pentru cucerirea Moscovei să continue. Rasputiţa, perioada noroioasă din Rusia, a atins apogeul la finalul lunii octombrie, zădărnicind orice deplasare a trupelor germane.

Profitând de ameliorarea vremii şi de venirea îngheţului, pe 15 noiembrie, trupele Wehrmacht-ului au reluat înaintarea către Moscova. Răgazul a fost suficient pentru ruşi, care au reuşit să organizeze apărarea oraşului. Beneficiind de informaţiile primite din Japonia, de la spionul Richard Sorge, cum că Japonia nu va ataca URSS-ul, Stalin a dat ordin armatei sovietice din Extremul Orient să vină în apărarea Moscovei. 12 divizii foarte bine echipate şi antrenate, cu peste 250.000 de oameni, dotate cu 1.700 de tancuri şi 1.500 de avioane, au fost transferate spre Moscova.

Când au ajuns la doar 36 de kilometri de Moscova, trupele germane erau istovite, epuizate fizic şi material de apărarea concentrică organizată de generalul Jukov. Temperaturile scăzute de minus 20 de grade au afectat atât soldaţii germani, cărora le lipsea îmbrăcămintea de iarnă, cât şi tehnica de luptă. Totuşi, la 2 decembrie 1941, cu un efort disperat, germanii au declanşat ultimul asalt către Moscova. Vlăguite şi cu efectivele serios diminuate, trupele lui Hitler nu au putut face faţă contraofensivei sovietice declanşate pe 5 decembrie de patru armate sovietice, fiind împinse înapoi cu peste 100 de kilometri. Ordinul lui Hitler de a rezista şi de a refuza retragerea generală a salvat armata germană de la o fugă dezordonată a trupelor.

Hitler: înfrângerea a fost provocată de neaşteptata instalare a iernii

Führer-ul a pus eşecul pe seama iernii grele. Pierderile se ridicau la peste 775.000 de oameni – morţi, răniţi, dispăruţi, aproape o pătrime din efectivul total al armatelor terestre germane. Furios că armata sa a fost incapabilă să cucerească Moscova, Hitler a demis mai mulţi generali de frunte, printre care se numărau Rundstedt, Bock, Leeb, Strauss şi, poate cel mai important, Guderian, principalul artizan al victoriilor sale. Frontul avea să se stabilizeze abia în luna februarie a anului 1942, dar trupele germane erau deja împinse înapoi cu 150-200 de kilometri distanţă de Moscova

Hitler căzuse şi el în aceeaşi capcană ca şi Napoleon. „Rusia este o ţară în care intri uşor, dar din care ieşi foarte greu”, spunea Antoine-Henri Jomini, după experinţa din 1812. Hitler nu l-a ascultat.

Aviaţia britanică a vrut să îl răpească pe Hitler

Aviaţia militară britanică - Royal Air Force (RAF) - a vrut să îl răpească pe Adolf Hitler în primăvara anului 1941 cu ajutorul pilotului personal al dictatorului, Hans Bauer, pe care britanicii sperau să îl convingă să devină agent dublu, informează express.co.uk, citat de Mediafax.

Potrivit unor documente de arhivă datând din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, conducerea RAF a conceput un plan de răpire a lui Hitler şi de aducere a dictatorului nazist în Marea Britanie. Directorii RAF afirmau la acea vreme că l-ar fi convins pe pilotul personal al Fuhrer-ului să conducă avionul acestuia peste Canalul Mânecii şi să aterizeze în Marea Britanie.

Potrivit acestui plan, avionul lui Hitler trebuia să aterizeze pe un mic aeroport din comitatul Kent, de unde dictatorul urma să fie preluat de un regiment militar şi transportat cu automobilul până la Londra.

Mulţi ofiţeri din RAF, printre care se număra şi Arthur "Bomber" Harris, păreau convinşi de faptul că Hans Bauer urma să trădeze cauza nazistă şi să devină agent dublu.

Detaliile "complotului" au fost descoperite de Andy Saunders, un scriitor şi istoric în domeniul aviaţiei militare. El a descoperit o serie de documente la National Archives din Kew, un oraş la sud de Londra, care descriau în amănunt pregătirile făcute de armata britanică în aşteptarea avionului liderului german.

Potrivit acestor documente, britanicii se aşteptau ca Hitler să sosească pe aeroportul Lympne din comitatul Kent pe 25 martie 1941.

Sir Arthur "Bomber" Harris, comandantul diviziei Bomber Command, a ordonat amplasarea unui dispozitiv militar de antiaeriană în jurul aeroportului. Militarii britanici au fost anunţaţi că un avion special german - celebrul Focke-Wulf Condor - ar putea să aterizeze în acea zi şi au primit ordinul de a nu-l doborî.

Vestea potrivit căreia Bauer, un general în armata SS, ar putea să îi trădeze pe nazişti, s-a răspândit foarte repede printre militarii britanici. Ginerele lui Hans Bauer, un bulgar care se numea Kiroff, ar fi lăsat "să îi scape" această informaţie în biroul ataşatului militar britanic din Sofia.

Însă avionul Fuhrer-ului nu a sosit niciodată şi, după toate aparenţele, Hans Bauer i-a rămas fidel lui Hitler.

Hans Bauer a fost capturat de armata sovietică la Berlin, după sinuciderea lui Hitler, şi a fost încarcerat până în anul 1958.

Sosia lui Hitler a murit

"Mein Kampf" NU poate fi retipărită. Cât costă cartea lui Hitler în România

Un agent britanic dorea sa-l ucida pe Hitler


Eddie Chapman proiecta sa-l asasineze pe dictatorul nazist cu o bomba in timpul unei adunari. Dar nu se stie de ce nu a reusit.

Serviciile de informatii interioare din Regatul Unit au renuntat ca unul din agentii lor secreti sa-l asasineze pe Adolf Hitler in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, conform arhivelor Mi 5 care au fost facute publice recent. Eddie Chapman, in varsta de 27 ani, proiectase acest asasinat. Un fost criminal care a devenit unul dintre cei mai buni agenti britanici, sub numele de cod Agent Zigzag.

Churchill a fost interesat. In 1940, agentul se gasea in insula Jersey, unde era inchis pentru furt. Germanii au invadat insula si serviciile lor secrete l-au recrutat. Dupa un an, era parasutat in Marea Britanie, unde a intrat imediat in Mi 5. Chapman planuia sa-l asasineze pe Fuhrer cu o bomba, in timpul unei adunari. Un membru al Abwehr-ului, “Dr. Graumann”, i-a propus de a asista cu conditia ca el sa reuseasca, in prealabil, o misiune in Marea Britanie.


Agentul Zigzag i-a marturisit atunci agentului sau de legatura, Ronnie Reed, ce punea la cale. Acesta i-a raspuns: “Fie ca veti reusi sau nu, veti fi eliminat imediat.” Times sustine ca insusi Churchill s-ar fi interesat de proiectul lui Chapman si a cerut sa fie tinut la curent cu acest caz.

Neincrederea. Dar misiunea lui Chapman nu s-a realizat. Documentele existente nu permit de a explica de ce. Opozitia Londrei la asasinarea lui Hitler sau neincrederea legata de trecerea Agentului Zigzag ar putea totusi justifica esecul acestui proiect. “Dr. Graumann”, pe adevaratul sau nume Stephan von Gorning, era un opozant secret al Reichului, ca numerosi ofiteri ai Abwehr-ului. Si conform celor 1800 de pagini din arhivele Mi 5, el se putuse gandi sa-l foloseasca pe Eddie Chapman pentru a atenta vital la viata lui Hitler. Imediat, agentul britanic s-a intors in Germania. A revenit, in 1944, in Marea Britanie si a condus o operatie de intoxicare, pentru a dirija spre tinte false, bombele zburatoare germane. Dupa razboi, el a primit o scuza oficiala pentru numeroasele sale crime precedente conflictului. A decedat in 1997.