SRI/SECURITATE

http://cultural.bzi.ro/parintele-arsenie-boca-si-securitatea-7080

http://adevarul.ro/cultura/carti/exclusiv-pagini-dosarul-securitate-ex-ambasadorului-coen-stork-romania-anilor-80-1_52836abfc7b855ff56ee8910/index.html

http://www.ziuaveche.ro/top-secret/servicii-secrete/veste-buna-pentru-generalii-sri-sie-sts-si-spp-196404.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/controversatele-relatii-bisericii-ortodoxe-romane-securitatea-1_526e2f93c7b855ff568b824e/index.html

`Patrioţii` din Securitate au reuşit să desfigureze România pe termen lung
Cum arată represiunea, văzută din arhiva fostei Securităţi? La prima vedere, arată ca un lung şir de dosare penale. Din cei 24 de km de rafturi ai arhivei CNSAS, pe sute de metri stau dosarele de la Ministerul Public sau Parchetele militare. Dosarele penale

---

http://www.dcnews.ro/2013/10/sri-a-descoperit-sute-de-internari-fictive-intr-un-spital-privat/

http://www.evz.ro/detalii/stiri/paula-iacob-a-turnat-la-securitate-pentru-bomboane-si-gladiole-1060615.html

http://www.cotidianul.ro/sri-si-a-pus-oamenii-sa-supravegheze-protestele-223499/

http://adevarul.ro/cultura/istorie/cum-erau-ascultati-romanii-1989-securitatea-inregistra-vorbeai-somn-1_5204f62ac7b855ff56bf6ac3/index.html

http://www.observatorcultural.ro/Starletele-Securitatii*articleID_29164-articles_details.html

http://www.gandul.info/stiri/sri-a-postat-pe-pagina-oficiala-o-stire-farsa-punem-la-dispozitia-cetatenilor-baza-de-date-cu-telefoanele-ascultate-serviciul-revine-cu-o-clarificare-agramata-11386626

http://www.cronicaromana.ro/2013/09/20/premiera-la-odeon-spectacol-de-gianina-carbunariu-inspirat-dintr-un-dosar-al-securitatii/?ref=homett

http://www.evz.ro/detalii/stiri/filiera-securitatii-istoricul-pedofil-kurt-treptow-epistola-catre-nicolae-ceausescu-va-1050875.html

Exclusiv: Serviciul Român de Informații, contract în valoare de 9,2 milioane de lei pentru reparații

SRI intervine în scandalul "Mită la bacalaureat": "Există mai multe anchete în derulare, în mai multe județe din țară"

Anunţul SRI despre autorului atacului cu bombă de la Iaşi

http://nicolaebalint.wordpress.com/2009/08/28/abuzuri-ale-organelor-mai-%e2%80%93-securitate-si-militie-%e2%80%93-reflectate-in-documentele-procuraturii-militare-principale-targu-mures-memoria-ca-forma-de-justitie-%e2%80%93-marturii-orale/

Cum îşi vărsau ura cei mai feroce şefi ai...

Pelerinajul Serviciilor Secrete la Bucureşti

Ovidiu ŞIMONCA - „Înhăitarea Securităţii cu teroristul Carlos a fost de maximă gravitate“. Interviu cu Liviu TOFAN

Joi, 23 mai, la Iaşi, iniţiat de Universitatea „Petre Andrei“ şi de Centrul Cultural German, în parteneriat cu Centrul Cultural Ceh, Editura Polirom şi revista Observator cultural, a avut simpozionul „Radio Europa Liberă. Vocile libertăţii în eterul comunist“. Punctul de interes al zilei a fost un dialog între doi foşti redactori ai Europei Libere, Mircea Carp (90 de ani) şi Liviu Tofan (65 de ani), pe care am avut plăcerea să-l moderez. Cei doi au publicat, în ultimul an, volume la Editura Polirom, realizate în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine! de Mircea Carp este o mărturie biografică şi jurnalistică a anilor petrecuţi la Vocea Americii şi Europa Liberă (revista noastră a publicat, în momentul cînd cazul Marino se încinsese, un amplu interviu cu Mircea Carp).
Liviu Tofan a scos două cărţi, despre două momente stranii şi dificile ale Europei Libere. E vorba de momentul cînd Matei Pavel Haiducu, trimis de Securitatea română să-i asasineze pe scriitorii Virgil Tănase şi Paul Goma, a renunţat la acţiune şi a trecut de partea francezilor. Al doilea moment, relaţia lui Carlos Şacalul cu Securitatea şi atentatul asupra Europei Libere, din 1981. Cele două cărţi ale lui Liviu Tofan se numesc: A patra ipoteză. Anchetă de­spre o uluitoare afacere de spionaj (Polirom, 2012) şi Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc (Polirom, 2013). La simpozionul de la Iaşi s-a desfăşurat şi un al doilea dialog, între Emil Hurezeanu şi Anelli Ute Gabanyi, moderat de Liviu Antonesei. Tot cu acest prilej s-a lansat lucrarea Mass media și democrația în România post-comunistă, apărută la Editura Institutul European, coordonată de Sorin Bocancea şi Daniel Şandru, de la Universitatea „Petre Andrei“. La eveniment a participat Ambasadorul Republicii Cehe, Excelența Sa Jiří Šitler.
Miercuri, 29 mai, la ora 13.00, la Bookfest, are loc lansarea volumului Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc de Liviu Tofan, volum prezentat de Andrei Muraru, preşedinte executiv IICCMER. Revista Observator cultural publică un interviu cu Liviu Tofan, despre cele două cărţi pe care le-a publicat în 2012 şi 2013.




Cum au apărut aceste preocupări, despre aceste istorii legate de spionaj?
Amîndouă se leagă de Europa Liberă. De aici și numai de aici pleacă interesul meu faţă de aceaste subiecte. Nu mă interesează în mod special nici Securitatea, nici spionajul românesc, nici Carlos Șacalul. Mă interesează ce s-a întîmplat la Europa Liberă și cu Europa Liberă. Europa Liberă și noi, cei de acolo, eram obiectivul numărul unu al Securității. Originea celor două cărți este foarte stîns legată. Trebuie să menționez, în pregătirea cărţii despre Carlos, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, unde aveam o colaborare în anul 2007, cînd era condus de Marius Oprea. Ideea noastră atunci a fost – şi am primit un ajutor substanțial din partea Institutului – de a documenta cazul Carlos, de a vedea legăturile acestuia cu Securitatea. Documentele pe baza cărora am construit această carte, Șacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc, le am din acea perioadă, din 2007-2008.

Vorbiți de Europa Liberă ca obiectivul numărul unu al Securității. De ce era obiectivul numărul unu?
Era factorul care deranja cel mai mult regimul de la București. Controlul totalitar asupra societății românești din acea vreme era extrem de bine pus la punct și aproape atotstăpînitor. Lucrul care spărgea această carapace de propagandă pusă asupra societății românești erau emisiunile Europei Libere. Europa Liberă aducea informație din lumea întreagă, dar avea ca prioritate România, ce se întîmpla în România cu adevărat, și nu ce scria în Scînteia sau Luceafărul. Europa Liberă era vocea societății românești, acea voce autentică ce nu se putea exprima în România. Europa Liberă a fost tot timpul – cu precădere în anii ’80 – în obiectivul Securității și al regimului de la București, care dorea să anihileze acest post de radio.

Nici o schijă n-a ajuns la Departamentul românesc


Și totuși, cei doi oameni descrişi în cele două cărţi pe care le-aţi publicat nu mi se par cei mai potriviți să anihileze Europa Liberă. Matei Pavel Haiducu a refuzat să-i ucidă pe scriitorii Virgil Tănase și Paul Goma, iar Carlos Șacalul este condus de principiul: multă vorbă, puține fapte. Sînteți de aceeași părere?
Sînt de aceeași părere și și explicația este una destul de simplă: incompetența crasă a Se­curității, lipsa de profesionalism. Incom­petența și neprofesionalismul au fost ilustrate perfect prin personajul care a condus timp de patru ani securitatea externă: generalul Nicolae Pleșiță, un om care nu avea nici o pregătire, avea patru clase ca educație și nimic altceva, era de o promiscuitate uluitoare. Dacă serviciul extern (CIE) avea un asemenea personaj în fruntea sa, care asculta orbeşte de Ceauşescu, nici nu putea să fie altfel: au fost o serie de eșecuri, dar aceste eșecuri nu ne pot împiedica să vedem intențiile.

Securitatea și regimul de la București se așteptau la altceva, bomba a fost plasată într-o altă parte a clădirii, alta decît cea în care se afla redacția românească. Carlos Șacalul n-a fost „certat“ de Securitate pentru atentatul asupra Europei Libere din 1981?
Se așteptau la altceva, da, cu siguranță. Obiectul principal al Securității era anihilarea sec­ției românești, prin executarea unui atentat. Rezultatul a fost un eșec total, atentatul a fost executat, secția românească a fost ratată total, nici o schijă n-a ajuns în De­partamentul românesc. Din documentele care ilustrează pregătirea acestui atentat, le-am inclus pe toate în carte, este destul de clar că echipa lui Carlos și-a dat seama că nu se poate apropia de zona unde se afla secția româneasca a Europei Libere. Atunci au decis să execute un atentat oriunde la Europa Liberă, astfel încît cei de la București să nu le poată reproșa că nu au acționat. Preocuparea lor principală în executarea acestui atentat a fost propria siguranță, adică risc zero pentru cei implicați în atentat. Din acest motiv, au plasat bomba într-un loc foarte departe de Depar­tamentul românesc, locul în care se putea ajunge cu risc minim de a fi prinşi. Rezultatul a fost: daune materiale substanţiale, dar Departamentul românesc nu a fost afectat deloc.

Faţă de ce scrieţi acum, ce s-a schimbat în percepţia dumneavoastră în privinţa evenimentelor trăite la Europa Liberă, acum 30 de ani?
Acum am înţeles mai bine cum funcţiona Securitatea de la Bucureşti. Am realizat că pericolul nostru exista, dar că el nu era atît de acut, ca urmare a incompetenţei Se­curităţii. Probabil, unii executanţi ai Se­curităţii au evitat să meargă pînă la capăt cu proiectele lui Ceauşescu şi ale lui Pleşiţă de lichidare a Europei Libere. Tot ce s-a întîmplat la începutul anilor ’80 este teribil de anacronic, nu se potriveşte deloc cu epoca respectivă. România, prin aceste iniţiative, a fost o excepţie în epocă. În cazul lui Carlos, se şi vede lucrul acesta. Atunci cînd toate ţările socialiste îi întorc spatele lui Carlos şi încetează să mai colaboreze cu el, singura ţară comunistă care îl sprijină cum nu l-a sprijinit nimeni este România. Ceauşescu era excepţia principală care a determinat această anomalie. Sovieticii, cei de la KGB, nu s-au gîndit niciodată să pună la cale un atentat asupra sediului Europei Libere.

La celelalte departamente, cunoaşteţi cazuri de redactori ameninţaţi, loviţi, bătuţi, agresiuni puse la cale de serviciile secrete din ţările de origine?
Au fost asemenea cazuri; acestea s-au petrecut mult înainte ca eu să ajung la Europa Liberă. Eu am ajuns acolo în 1973. Perioada acţiunilor brutale – atacuri şi asasinate – a fost cea a anilor ’50 şi ’60. După aceea nu s-au mai întîmplat asemenea lucruri, mai ales după 1975, după semnarea Acordului de la Helsinki. România a fost o excepţie. În 1975, a existat un caz, extrem de grav: asasinarea lui Cornel Chiriac. El este singurul redactor al Departamentului românesc al Europei Libere care a sfîrşit printr-o moarte violentă. În ciuda aparenţelor care lasă impresia că a fost o întîmplare nefericită, eu am indicii că moartea lui Cornel Chiriac nu a fost deloc întîmplătoare. Cu cîteva zile înainte ca el să fie atacat şi ucis la München, la Bucureşti se ştia ce se pregăteşte. Sper să pot afla şi dovedi mai multe despre acest caz în viitorul apropiat.

În 1981, v-aţi gîndit că Securitatea este în spatele atentatului lui Carlos şi că tot Secu­ritatea a agresat mai mulţi redactori ai Europei Libere?
Anul 1981 a fost un an foarte greu, un an care a cutremurat Departamentul românesc. În februarie se produce atentatul. În vara acelui an a fost agresiunea asupra lui Emil Georgescu, prezentatorul programului Actualitatea românească, care a fost înjunghiat de 22 de ori, în propriul garaj. La sfîrşitul anului, în decembrie, a murit Noel Bernard, moarte pe care nu o pun în seama Securităţii şi nu fac nici un fel de legătură. Dispariţia lui Noel Bernard a fost un moment de mare cumpănă. El era personalitatea principală a departamentului şi de el depindeau foarte multe lucruri.

Ştiu că Noel Bernard v-a angajat la Europa Liberă, cînd aveaţi 25 de ani. Cum era Noel Bernard?
Noel Bernard m-a angajat, el m-a promovat, tot el m-a făcut şeful Departamentului de ştiri, în 1980. A fost un mare noroc în viaţa mea faptul că l-am cunoscut pe Noel Bernard. El a fost modelul meu profesional. Noel Bernard a imprimat Departamentului românesc acel standard profesional fără de care emisiunile Europei Libere nu ar fi avut niciodată credibilitatea şi impactul pe care l-au avut. Era un jurnalist de formaţie anglo-saxonă, rasă pură, ca să spun aşa.

Am ascultat cîteva editoriale excepţionale ale lui Noel Bernard, păstrate pe site-ul europalibera.org, unde există „Arhiva istorică a Europei Libere“, şi am remarcat incisivitatea sa.
El era incisiv cu argumente, niciodată prin limbaj. Era rece, raţional, elegant şi incisiv, dar cu argumente.

Ştiu că aţi făcut şi o emisiune, Din lumea comunistă, care era în continuarea Actualităţii româneşti. Care erau priorităţile, cum vă alegeaţi subiectele?
A existat acea emisiune, care întregea tabloul evoluţiilor din spaţiul est-european. Eu am lucrat puţin la acea emisiune. Am făcut mult mai mult, ţinea şi de domeniul meu, o rubrică în cadrul Actualităţii româneşti, care se numea „Ştiri cenzurate în România“. Europa Liberă era alcătuită din cinci departamente: Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi România. La sfîrşitul anilor ’80 s-au mai adăugat trei departamente: Ţările Baltice. Era şi Radio Libertatea, pentru întregul spaţiu sovietic. Aceste redacţii comunicau zilnic şi intens între ele, era un cross reporting. Aveam toate informaţiile despre ceea ce se întîmplă în celelalte ţări comuniste. În anii ’80, cel mai important moment a fost Polonia, unde, prin grevele de la Gdansk şi prin apariţia mişcării Solidaritatea, a început sfîrşitul pentru comunism.

În cartea apărută recent spuneţi că atentatul din februarie 1981 „ne-a întărit şi îndîrjit“. N-aţi renunţat, aţi mers mai departe.
Niciodată nu s-a pus problema renunţării. Era clar că atentatul a fost o acţiune teroristă din partea unor servicii secrete comuniste. Altă explicaţie nu putea să fie. Nu ne-am gîndit la cel românesc, dar bănuiam ceva din sfera serviciilor secrete comuniste. Reacţia tuturor angajaţilor Europei Libere a fost simplă: dacă noi deranjăm în asemenea măsură, înseamnă că facem o treabă extraordinar de bună şi că trebuie să continuăm.

Proiectul despre Carlos Şacalul l-aţi început la IICCMER, în 2007, cînd Marius Oprea conducea Institutul. Cum a fost cercetarea în arhive, aţi avut acces la documente?
În ceea ce priveşte relaţia lui Carlos cu Securitatea română, toate documentele le am din afara României. Nici unul nu este din România. Chiar documentele româneşti provin din exterior. La CNSAS nu există nimic pe acest subiect, iar alte surse nu sînt.

N-aţi găsit documente în arhivele româneşti sau nu vi s-au dat?
Întotdeauna, ca să găseşti ceva trebuie să cauţi. Eu am obţinut aceste documente prin contactele pe care le am în Germania. Documente în România pe acest subiect nu se găsesc, ele nu sînt accesibile.

În cazul Carlos, România s-a făcut vinovată de terorism de stat


Dumneavoastră spuneţi în carte că recunoaşterea acestei legături dintre Carlos şi Securitatea română a fost mult întîrziată, mult după 1989. De ce?
La sfîrşitul anilor ’90 au apărut în presa din România cîteva documente despre Carlos. Publicarea acelor documente s-a realizat graţie unor jurnalişti români, dintre care trebuie să-l amintesc pe Petre Mihai Băcanu. După 1995, după ce a fost capturat Carlos şi adjunctul său, Johannes Weinrich, autorităţile din Germania, din Franţa, din Elveţia au început să învestigheze în detaliu cele întîmplate în anii ’70 şi ’80. Anchetatorii din Germania, din Franţa şi din Elveţia au tot venit la Bucureşti, în comisii rogatorii, cunoscîndu-se filiera Carlos-Securitate. În România, timp de mai mulţi ani, s-au derulat investigaţii despre care puţini ştiu, prin Parchetul Militar de la Bucureşti. Toate informaţiile disponibile au ajuns în dosarele pe care le am eu prin aceste comisii rogatorii din străinătate. A fost şi meritul unui procuror militar român, e vorba de Dan Voinea, care prin 1997 a ajuns să se ocupe de aceste cereri venite din străinătate. Într-adevăr, Dan Voinea a făcut tot posibilul pentru a ajuta ancheta. A mai fost un element ajutător: schimbarea politică din 1996. În 1997 s-au produs schimbări la conducerea serviciilor secrete, la SRI şi SIE, a fost înlocuit atît Virgil Măgureanu, cît şi Ioan Talpeş. Aceste schimbări s-au văzut în mersul anchetei: mai ales Cătălin Harnagea, venit director la SIE, a încercat să deblocheze mersul lucrurilor. Pînă la acel moment, atitudinea autorităţilor a fost: nu ştim nimic, nu s-a întîmplat nimic, nu avem nici un fel de documente. A fost o politică de blocare a investigaţiei, în tradiţia Securităţii. Pînă în 1997, în acest domeniu, al serviciilor secrete româneşti, nu se schimbase aproape nimic, erau aceiaşi oameni, cu aceleaşi metode, cu aceeaşi atitudine, cu aceleaşi mentalităţi, oameni care lucraseră în Securitate pînă în 1989. Evident, n-aveau nici un interes să se autoincrimineze, divulgînd ceea ce au făcut atunci, cum au acţionat împotriva Europei Libere.

În carte, descrieţi sinuosul drum al anchetei, în cazul Carlos. De ce atîtea piedici şi impedimente?
Fără aceste intervenţii din Occident, nu s-ar fi aflat absolut nimic. Este cumva de înţeles – cei care lucraseră în Securitate pînă în 1989 nu aveau nici un interes să se incrimineze singuri, după 1989. Mai este un aspect, valabil şi astăzi, din păcate. E vorba de răspunderea Statului român. Ce s-a întîmplat atunci prin înhăitarea Securităţii cu teroristul Carlos a fost de maximă gravitate: România s-a făcut vinovată de terorism de stat. Pentru acest delict nu există nici un fel de scuză, nici un fel de prescriere, iar răspunderea juridică, morală şi materială pentru cele întîmplate atunci, deşi era alt regim, revine şi astăzi Statului român. Este motivul pentru care, nici astăzi, Statul român nu este deloc interesat să aflăm prea multe detalii incriminatoare despre relaţia dintre Carlos şi Securitate. Ar trebui să mai spunem ceva: chiar în aceste zile, Carlos se află în faţa unui judecător şi a unui complet de judecată, la Paris. Acum doi ani, în decembrie 2011, Carlos a fost judecat la Paris şi condamnat, din nou, la închisoare pe viaţă. Este a doua condamnare – la închisoare pe viaţă – pe care a primit-o. Acea sentinţă a fost pronunţată cu drept de apel. Acum, de o săptămînă, la Paris, se desfăşoară apelul. Eu am desfăşurătorul procesului, iar pentru ziua de 10 iunie, de pildă, pe programul procesului apare relaţia dintre Carlos şi România, ca subiect, sînt menţionaţi doi martori citaţi de tribunal: Tudor Postelnicu, şeful Securităţii la vremea respectivă, şi Ion Deaconescu, singurul supravieţuitor dintre acei ofiţeri de Securitate care au avut de-a face mai îndeaproape cu Carlos. Tema Carlos şi a relaţiei sale cu Securitatea este pe rol, este în atenţia opiniei publice.

Lucrurile sînt foarte clare, nu ştiu de ce le complicăm sau le ascundem. Carlos a lucrat cu Securitatea şi a acţionat împotriva Europei Libere, toate documentele dovedesc acest lucru. Nu aveţi aceeaşi părere?
Da, a fost o comandă foarte clară. Nu există nici un fel de dubii. Pentru prima oară, în cartea pe care am publicat-o, subiectul acesta este susţinut de o solidă bază documentară. Cartea este scrisă exclusiv pe documente. Am lucrat numai pe documente şi toate afirmaţiile sînt susţinute de documente.

Ne întoarcem la prima dumneavoastră carte, A patra ipoteză, despre încercarea de atentat asupra lui Virgil Tănase şi Paul Goma, doi scriitori aflaţi la Paris, tentativă dejucată de serviciile franceze şi prin defectarea produsă de agentul trimis de Securitatea română, Matel Pavel Haiducu. Virgil Tănase şi Paul Goma au fost şi erau foarte critici cu regimul comunist de la Bucureşti, cu Nicolae Ceauşescu. Mi se pare foarte importantă vocea lor, vocea acestor scriitori. Acel rol critic pe care l-au avut Paul Goma şi Virgil Tănase – în condiţii grele, de tensiune şi ameninţări – ar trebui asumat de către scritori şi astăzi, cînd pericolele sînt mult mai puţine. Cum priviţi protestele celor doi scriitori, de atunci, din comunism?
Ca o dovadă de mare curaj, de mare corectitudine şi de adevăr. Atunci lucrurile erau mai simple, ştiţi asta foarte bine. Eram „noi“ şi „ei“. „Ei“ împotriva noastră, „noi“ împotriva lor. Consecinţele erau mult mai severe pentru intelectualii care îndrăzneau să ia atitudine. Astăzi, lucrurile sînt mult mai nuanţate, ca să nu zic mai confuze. Astăzi, cred că modalităţile de a dezamorsa incisivitatea unor intelectuali sînt mult mai numeroase şi mai mănoase.

A fost vreo „cîrtiţă“, vreun „infiltrat“ al Securităţii în Departamentul românesc al Europei Libere?
Întrebarea aceasta m-a preocupat foarte mult după 1989. Nu avem, pînă acum, nici un fel de probe că ar fi existat vreo cîrtiţă profesională la Europa Liberă, un agent al Securităţii în Departamentul românesc. O precizare: în secţia românească au lucrat, de-a lungul timpului, oameni care, înainte de a pleca din România, au avut contacte cu Securitatea. Asta se ştie, au fost destul de multe asemenea cazuri. Despre unul dintre ei s-a şi scris mult, e vorba de Constantin Alexandroaie, cel care a rămas în Statele Unite şi devenit corespondent pentru Europa Liberă. Despre Constantin Alexandroaie se spune că a defectat, pur şi simplu, a trădat. El lucra ca jurnalist la Agerpres, dar se spune că era ofiţer acoperit, iar în Statele Unite a defectat. Au fost şi alţii care fuseseră informatori, în România, înainte de a pleca din ţară. Nu există nici un fel de indicii că aceştia ar fi dat noi informaţii Securităţii, după ce au ajuns la Europa Liberă. O cîrtiţă, un agent al Securităţii în Departamentul românesc nu a existat potrivit probelor pe care le avem pînă acum. Pentru foarte scurtă vreme, la începutul anului 1979, a existat o sursă foarte importantă a Securităţii, care a reuşit să se angajeze. Dar, din fericire, a fost obligat să plece după cîteva luni. Îl chema Ivan Deneş, a fost foarte activ pentru Securitate. Apare foarte des în documentele Securităţii, cu trei nume conspirative, îi spuneau fie Kraus, fie Konrad, fie GX36. Dacă acest om – pe care l-am cunoscut la München în redacţia Europei Libere, era un intelectual sclipitor, foarte bine pregătit – ar fi reuşit să rămînă în secţia românească, ar fi fost catastrofal. El a fost îndepărtat destul de repede. Un caz asemănător eu nu cunosc. Pînă acum nu există nici un fel de probă că Securitatea ar fi reuşit să infiltreze un agent în secţia românească a Europei Libere. Încă o precizare: au fost agenţi ai Securităţii sau surse ale Securităţii la Europa Liberă, dar nu în secţia românească.

În acea vreme, cînd eraţi la Europa Liberă, v-a fost frică?
Nu pot spune că-mi era frică. Nu ai fi putut să rezişti luni şi ani de zile şi să-ţi faci treaba dacă ai fi fost străpînit de un sentiment de frică. Nu puteai să lucrezi. Existau momente cînd sentimentul de pericol devenea mai acut, dar te luai cu treaba, cu viaţa de zi cu zi, mergeai mai departe. A existat un singur caz, un coleg care şi-a dat demisia şi a plecat de la Europa Liberă în urma ameninţărilor primite. Asta se întîmpla la începutul anilor ’80. Acel coleg ne-a spus că nu mai suportă ameninţările. Era un redactor specializat pe teme economice, se numea Robert Braun. Nu cunosc nici un alt caz de redactor care să-şi fi dat demisia pentru că ar fi fost ameninţat. Nici după omorîrea lui Cornel Chiriac, nici după agresiunea asupra Monicăi Lovinescu, nici după atentatul împotriva lui Emil Georgescu, nici după bomba plasată de Carlos nu au existat semne de teamă sau de panică. Eram tot timpul prudenţi şi ne asumam riscuri. Noi nu beneficiam, nici unul dintre noi, nici măcar directorul, de vreo protecţie specială.

Ce vă ţinea la microfon, ce vă făcea să mergeţi mai departe, la Europa Liberă, unde le vorbeaţi româneşte ascultătorilor din România?
Era un job fascinant. Am avut privilegiul să asist, dintr-o poziţie specială – după ce mă formasem ca jurnalist, la şcoala americană de radio de la Europa Liberă – la un fenomen istoric, care se petrece o dată la o mie de ani: căderea unui imperiu. Am asistat la acest fenomen şi am contribuit, ca parte a unei echipe, la un fenomen istoric rarisim.

Cine vrea să îi spele pe turnătorii Securităţii?

Ofiţerii români sub acoperire, rup tăcerea în privinţa UDMR şi a Ţinutului Secuiesc