Pacepa[V=]

un mit creat pt un borfas ordinar



Cata
Pacepa a fost un tradator! Si n-a tradat acum! N-a tradat in "78, cand a fugit! Pacepa a tradat in 1956, fiind la post in Germania! la post acoperit. Concomitent, au fost trimisi la agentia economica din Germania doi oficiali. Armata l-a trimis pe Shimon Bela Titus, roman de origine maghiaro-ebraica, Securitatea pe Pacepa, roman de nationalitate ceha. I-a trimis la post impreuna si dupa un timp Shimon Bela Titus a raportat ca Pacepa a tradat si a fost racolat de Geller. Geller intrase in slujba americanilor pentru a-si salva pielea. Stiti ca serviciul secret american a fost creat de catre ofiteri SS, de catre ofiteri din Gestapo si din Abwehr, recuperati de catre americani cu cinismul specific si pusi la treaba. Dintre ei cel mai faimos a fost Geller. Deci, in urma acestui raport, nu s-au luat masuri asupra lui Pacepa. De ce? Pentru ca Pacepa era foarte agreat, in 1956, de consilierul sovietic care raspundea de Securitate. Asta inseamna ca era de fapt omul lui. Il salvase deja de la inchisoare, pentru ca Pacepa, la gradul de locotenent, furase din banii fondului special cu care-si platea agentura. l-a salvat de puscarie - inseamna ca-l recrutasera rusii. Deci, prima data a tradat pentru bani sovieticilor, dupa aia pentru bani in Germania si ulterior pentru americani. l-au ajutat sa progreseze oferindu-i informatii. Stiti ca, la un moment dat, Pacepa a adus in tara un tanc. Chiar asa, treci zece frontiere cu tancul, fara sa te opreasca nimeni? I s-a oferit un tanc, dupa care s-a construit tancul T-800 romanesc. Tanc american leopard, pe care l-au adus in tara americanii. Sectorul in care lucra Pacepa nu avea contraspionaj. Era o deficienta pe care n-a remarcat-o nimeni, pana in momentul fugii lui Pacepa. Dupa ce a fugit, s-au creat organe de contraspionaj si in acel sector. Pacepa a avansat prin servicii slugarnice aduse familiei dictatorului, in special sotiei dictatorului, careia ii procura literatura de specialitate, respectiv din domeniul chimiei, din toata lumea, pe banii Securitatii. Asa a ajuns sa se catare pana in mediul prezidential, dar nu a capatat functie in sectorul informativ. Deci, el n-a fost seful Securitatii, nici seful spionajului. A fost seful unei unitati. Insa, datorita pozitiei sale, a avut posibilitatea sa dea ordin sa se ia o parte din informatii din centrala. Inclusiv din sectorul care il urmarea, potrivit ordinului sau, pe colonelul Shimon Bela Titus, cel care il deconspirase pe el drept tradator. Prin manevre abile si marsave, l-a scos pe colonel din armata, astfel ca acest batran ofiter de armata a ajuns paznic la cimitirul evreiesc: s-a dus la comunitatea sa. Insa, de cate ori se schimba ministrul de Interne, el se prezenta cu un memoriu si demonstra ca Pacepa a tradat. De-abia in 1978, un contraspion mai vigilent s-a apucat sa-l verifice pe Pacepa. In momentul acela, Pacepa a simtit si a fugit. Deci, n-a fugit pentru ca nu-i placea socialismul, a simtit ca este urmarit! Contraspionul discutase cu un aghiotant care-l insotise pe Pacepa intr-o misiune exterioara. Aghiotantul s-a dus si l-a informat pe Pacepa, care a spus: "lasa-l sa-si faca meseria!" In aceeasi zi insa el si-a luat pasaportul din fiset - pentru ca erau oameni care aveau pasaportul in fiset si teancul de dolari, puteau sa zboare oricand in toate directiile - a zis ca pleaca la masa, s-a urcat in primul avion si a plecat in Germania. A tacut din gura, ca un las, din "78 pana-n "86. De ce? Pentru ca la vremea aceea Ceausescu era considerat cel mai disident dintre socialisti. Intre timp a aparut Gorbaciov, americanii n-au mai avut nevoie de Ceausescu si atunci Pacepa a fost pus sa latre impotriva lui. Si a aparut cartea "Orizonturi rosii" (foto), care in ziua lansarii in strainatate a aparut si la noi. Va dati seama ca a avut cine s-o aduca de acolo! Ne-am dat seama despre ce e vorba, Ceausescu s-a enervat... Nu cuprindea numai adevaruri, ci si destule insulte. Interesant ca, printre cei nominalizati drept agenti KGB este si Petre Roman... De ce a fost reabilitat Pacepa? Americanii au nevoie de agenti de influenta si de informatii pe teritoriul romanesc. Sunt agenti de influenta care fac propaganda filoamericana pe fata, fara probleme, si agenti de informatii, care isi risca pielea oferind informatii in secret. Romanii nu sunt dispusi prea mult sa-si riste pielea pentru americani si atunci s-a reabilitat un tradator, ca sa se spuna: "Domnule, cine tradeaza la americani nu pateste nimic!" Deci, datorita politicii slugarnice fata de NATO si fata de americani, si fata de gruparile sioniste, care domina S.R.I.-ul, C.D.R. a pierdut mult si dl Emil Constantinescu personal a pierdut foarte mult. A dat ordin: "Reabilitati-l (pe Pacepa)!" Pe cine sa reabilitezi? E om de aproape 80 de ani. El nu poate intra in tara: desi e reabilitat, o sa-l lichideze cei pe care i-a afectat. V-am spus, a afectat multe familii de ofiteri de informatii care erau la post atunci. Pentru mine ramane un tradator, decizia de reabilitare are caracter politic si temporar. Pentru cei care au fost afectati de el este un tradator a carui condamnare la moarte nu s-a executat. Ati vazut ca sunt multi care au declarat inclusiv public, pe televiziune: "Vom executa condamnarea la moarte hotarata de justitia romana!". El nu va intra, cred, pe teritoriul romanesc. Influenta americana in Romania nu este suficient de mare sa ni-l impuna, la varsta lui, pe post de consilier si asa mai departe. concluzia: americanii si-au bagat rusii in casa pt ca cine crede ca poate scapa de rusi odata ce te-au platit, se inseala amarnic!. pe astia nu-i parasesti decit cu picioarele inainte.

Pacepa: «SUA nu trebuia să elibereze spionii»

Ce citesti?


Orizonturi rosii, de Ion Mihai Pacepa

Recenzie americană despre Pacepa, pe saitul CIA: “Pacepa doesn’t connect the dots, he adds new ones. A health warning is warranted”

Pacepa dezvăluie motivul care l-a făcut să părăsească România în '78, deşi îl aştepta o avansare

Cazul Pacepa:
Securitatea, pe urmele "Canaliei"


În cadrul unui interviu oferit în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, Liviu Ţăranu îl întoarce pe toate feţele pe Ion Mihai Pacepa: traseul în "servicii", motivaţiile "dezertării", ancheta de la Securitate, condamnarea la moarte în contumacie şi tentativele de asasinare în Statele Unite ale "Canaliei" (numele de cod dat de foştii colegi).

Generalul Ioan Talpeş: „Pacepa a fost în solda Moscovei!“

I.T:
Spuneam că defectarea lui Pacepa a ajuns să-şi pună amprenta asupra
mea, mai rapid decât s-ar putea crede, inclusiv asupra carierei mele de
cercetător istoric, mai exact chiar în 1978! Când m-am întors din
concediu, fiind încadrat la Centrul de istorie şi teorie militară,
aşteptam un răspuns la demersurile care se făceau pentru plecarea în
Statele Unite, cu o bursă Fulbright. Fusesem nominalizat pentru o bursă
de şase luni, de cercetare şi specializare. Obţinusem avizul
Consiliului Politic Superior al MApN şi aşteptam aprobarea pentru
plecarea în SUA, de la secţia de cadre a C.C. al P.C.R., condusă de
Elena Ceauşescu. Eu, bineînţeles, aveam acces doar la cadrele
eşalonului superior, unde mă prezentam din două în două zile sub
presiunea biletului de avion, deja reţinut. Răspunsul era invariabil,
vino peste două zile, pentru ca, într-un târziu, când devenise
plictisitoare insistenţa mea, colonelul Cristicu, care se mândrea că
„m-a îmbrăcat militar“, mi-a zis că lucrurile se complicaseră. La o
revenire a mea, omul a explodat pur şi simplu, exasperat de ignoranţa
mea: „Măi Ioane, tu nu vezi că tot spionajul a sărit în aer?! Iar când
sunt chemaţi toţi ăştia care au fost trimişi acolo, cum să te mai
trimită pe tine? Şi cine crezi că se mai duce la tovarăşa pentru
aprobare?!“...

Insistenţa mea venea, probabil, din faptul că mă
aflam la un al treilea ghinion, având în vedere că în '73 şi '74 mi se
refuzase de două ori plecarea la o Bursă Humboldt, pe motiv - desigur
necomunicat - că aş putea să rămân în Germania. Culmea a fost însă că
cei care au fost trimişi în locul meu, cu cele mai înalte aprobări ale
Comitetul Central, au preferat să nu se mai întoarcă! Unul dintre
aceştia, conferenţiar universitar la acea dată, provenea dintr-o
familie de ilegalişti şi se căsătorise cu fiica unor personalităţi ale
istoriei PCR-ului, prieten la toartă cu ministrul Apărării de la acea
dată, Ion Ioniţă.
Şi, ca să revenim la 1978, iată cum a intrat, de
fapt, Pacepa în viaţa mea, dinamitându-mi şansa unei specializări în
Statele Unite, pe care şi eu, ca de altfel orice alt cercetător, nu
puteam să nu mi-o doresc.

H.A.: Să înţeleg că tocmai asta v-a marcat în abordarea „cazului Pacepa“?
I.T.:
Nu, nici vorbă de aşa ceva, dar nu puteam să nu reamintesc acel moment
măcar şi ca pe un joc al hazardului, soarta rezervându-mi şansa de a
primi - după repetate refuzuri - nominalizarea în funcţia pe care el
şi-a dorit-o toată viaţa, inclusiv după decembrie 1989. În schimb, de
atunci am urmărit cu atenţie scandalul care se declanşase, fie
ascultând Europa Liberă şi Vocea Americii, fie parcurgând revistele
occidentale, care încă veneau la Biblioteca Ministerului Apărării. Am
înţeles că era vorba de un eveniment de o duritate extraordinară şi
m-am şi străduit să descifrez ce raţionament generase acel act şi cărei
logici se subsuma o astfel de defectare, tocmai în momentele de
apoteoză ale lui Ceauşescu.
H.A.: Există mai multe variante ale momentului defectării efective. Ce ştiţi dumneavoastră?
I.T.: Pacepa tatăl a fost translatorul Mareşalului Malinovski, comandantul trupelor sovietice de ocupaţie.

Sunt,
probabil, singurul om din România care cunoaşte în detaliu momentul
acela. S-a vorbit mult despre ce l-a determinat pe Pacepa să plece şi
s-a invocat chiar criza din familia sa, ba despre afacerile sale,
despre tablouri - toate aceste informaţii se regăsesc în dosarele
voluminoase de mii de pagini, ale cercetărilor făcute asupra lui şi
asupra oamenilor apropiaţi lui, dosare care se aflau încă la SIE când
m-am găsit la conducerea acestei instituţii. S-a mai vorbit şi despre
ultima „lovitură“ pe care o dăduse, pentru că era un tip rapace, cu o
dorinţă de îmbogăţire incredibilă, ca mulţi dintre cei care erau la
vremea aceea în jurul lui Ceauşescu şi care una „discutau“ şi alta
practicau. Iar Pacepa, cu atât mai mult, pentru că provenea dintr-o
lume exersată în materie de îmbogăţire prin orice mijloace, având în
vedere că tatăl lui, fost întreprinzător garajist, ajunsese
translatorul de la Bucureşti al Mareşalului Malinovski, care fusese, în
primii ani de după război, 1944-1946, comandantul trupelor sovietice de
ocupaţie, deci, practic, starostele României!
Este incredibil cât de
uşor trece în explicarea unei astfel de demnităţi, fiul respectivului.
Dacă pentru sine este explicabil un astfel de comportament şi
provenienţă, nu poate să nu mă preocupe lipsa totală de interes a
devotaţilor săi prieteni şi susţinători, cu toţii anti-criptocomunişti
şi - desigur - inamici ireconciliabili ai foştii Uniuni Sovietice; şi
... de ajuns.

Deci, tatăl său era un vorbitor perfect al limbii
ruse, cum avea să fie, de altfel, şi Pacepa, care a învăţat ulterior şi
germana... dar lămurirea unei astfel de faze rămâne în atenţia unor
abordări viitoare

Ion Talpeş, fost şef al SIE: „Pacepa, în solda Moscovei!“

Încep
prin a preciza faptul că, în conformitate cu legile şi regulamentele în
vigoare, un ofiţer al Ministerului Apărării Naţionale - calitate pe
care am avut-o din luna august 1970 după absolvirea Universităţii
Bucureşti, cursuri de zi, şi până în luna octombrie 1997, când am fost
trecut în rezervă, la cerere, cu gradul de general de corp de armată (3
stele) - nu am avut altă calitate şi altă subordonare decât pe linia
ministrului Apărării, în evidenţele căruia m-am şi aflat.

Desigur,
în funcţiile de „consilier al Preşedintelui pentru probleme de apărare
şi ordine publică“ (iulie 1990-aprilie 1992), ca şi aceea de „director
al Serviciului de Informaţii Externe“ (aprilie 1992-iulie 1997), m-am
aflat sub directa subordonare a Preşedintelui. Nici ofiţerii care au
fost încadraţi în direcţia de informaţii militare nu erau subordonaţi
Ministerului de Interne, deşi unii dintre aceştia proveneau din cadrele
pregătite de securitate.
O poziţie aparte avea direcţia de
contraspionaj care era încadrată cu personal ce figura pe statele
securităţii (Direcţia 4) şi se subordona în primul rând acesteia,
constituind astfel contrainformaţiile militare. Desigur, mulţi dintre
aceştia aveau şi pregătire militară, fără ca aceasta să-i scutească de
rezerva cu care erau priviţi de militari. Niciodată nu am prezentat, în
calităţile pe care le-am avut, vreun raport sau vreo notă în afara
celor înscrise ca obligaţii în regulamentul militar, privitoare la
executarea unor misiuni în străinătate, documente pe care le înaintam
şefului unităţii în care am fost încadrat. O singură dată am scris - la
cererea ofiţerului de contrainformaţii - o notă privind discuţiile
purtate cu încă trei colegi, în casa unuia dintre aceştia, relatarea
fiind absolut conformă cu desfăşurarea discuţiilor.

Concomitent
am prezentat copia „notei“ generalului Ilie Ceauşescu, prezentându-i şi
punctul meu de vedere vizavi de astfel de practici. Toată întâmplarea
s-a încheiat cu pensionarea lt.col-ului Duma care îmi ceruse nota. Cu
acea ocazie am aflat de la „pensionar“ şi modul cum se purtau unii
colegi în raporturile „informative“ vizavi de mine.
Când s-a anunţat
că Pacepa a defectat, eram în concediu, la Mamaia, şi mă aflam chiar pe
plajă, cu soţia, cu fiul şi cu o familie de prieteni. Tocmai făcusem o
baie şi când m-am întors lângă ei, amicul, care asculta Europa Liberă
pe oriunde putea, mi s-a adresat cu un aer confidenţial: „Măi Ioane, ai
auzit că Pacepa a fugit?!“ Mărturisesc că m-am uitat la el debusolat,
pentru simplul fapt că, până la data aceea, deşi pare acum a fi
neverosimil, nu auzisem niciodată de Pacepa.

Drept care i-am şi
replicat : „Da' ăsta cine dracu' mai e ?!“ Era o perioadă în care
avuseseră loc mai multe scandaluri legate de personaje, unele publice,
care părăsiseră România sau fuseseră descoperite a se afla în relaţii
„inacceptabile“ cu alte ţări (Militaru) şi se născuse expresia că „au
ales libertatea“. Amicul meu, surprins că nu sunt la curent cu
personajul, a replicat „Cum de nu ştii? Ăsta e şeful umbrelor?!“ Nici
măcar ce erau umbrele nu ştiam, aşa că tot el mi-a explicat că era
vorba despre „şeful spionajului românesc“. Sigur, nu era chiar aşa, dar
aceasta fusese imaginea indusă şi transmisă pe plan internaţional. Cert
este că, la data respectivă, nu puteam bănui că defectarea lui Pacepa
va ajunge să-şi pună amprenta asupra mea, mai rapid decât s-ar putea
crede, inclusiv asupra carierei mele de cercetător istoric...

Pacepa, în solda Moscovei!

H.A.: Spuneaţi că
Moscova a pregătit o lovitură dură pentru Ceauşescu... Defectarea
generalului Pacepa. Care-i adevărul, că unii spun că e erou, iar alţii
l-au declarat trădător?!
I.T.: În mod firesc, el se consideră erou,
iar ceilalţi de lângă el, nu mă refer la adevăraţii lui coordonatori,
sunt obişnuiţi să se închine la toate vânturile! E şi normal că o dată
ce Pacepa a revenit în graţiile Washingtonului, din momentul în care
s-a pus în aplicare „pedepsirea României“ pe altarul detentei dintre
Vest şi Est - anul 1987 - perceperea personajului a devenit cel puţin
ambivalentă. Cum democratizarea venea de la Vest, iar americanii păreau
a fi jucătorii nr.1 - oricum ideali pentru a asigura o acoperire
onorabilă - în această nouă percepere a României şi în schimbările care
urmau să aibă loc aici, era firesc ca Pacepa să-şi găsească, pe lângă
detractori, şi susţinători.
Pentru mine, însă, a vorbi despre Pacepa
e o chestiune tangentă derizoriului, întrucât am fi cu toţii atraşi pe
un teritoriu fals de dezbatere, acela al individului şi a moralităţii
actului de „defectare“ din iulie 1978. Individul nu a avut niciodată
onorabilitate, cât despre moralitate este îndeajuns să se publice
notările excepţionale care i s-au făcut de şefi şi propunerile de
promovare excepţionale - toate justificate prin crime săvârşite la
adresa românilor supuşi la data aceea experimentului revoluţiei
proletare şi construcţiei socialismului sau ca urmare a unor acte de
spionaj săvârşite împotriva NATO.

Nu cred că ne-am putea permite
şi cred că niciun om serios nu ar putea să o facă atunci când ar vrea
să se exprime faţă de „personalitatea“ Pacepa, trecând, pur şi simplu,
peste faptul că toate „excepţionalele“ ce i-au determinat cariera au
fost formulate de consilieri sovietici. De altfel, Pacepa nici nu
ascunde această relaţie cu care chiar se mândreşte, în mod firesc; nici
nu trebuie condamnat pentru asta, dimpotrivă. Având în vedere faptul că
îi cunosc până în cele mai mici amănunte întreaga evoluţie de până în
1978, asta desigur şi pentru că, ulterior, am devenit directorul
Serviciului de Informaţii Externe, poziţie la care nici nu m-am gândit
vreodată că aş putea ajunge - mă voi referi totuşi la ceea ce a
reprezentat respectivul pentru România, cu adevărat. În 1978 nu eram
nimic altceva decât un istoric militar dar e adevărat că mă mândream cu
faptul că devenisem cercetător ştiinţific principal, ba chiar unul care
îşi susţinea teza de doctorat!

Deci, nici prin cap nu-mi putea
trece, atunci, că personajul care făcuse să explodeze toată mass-media
occidentală, va avea vreo legătură cu evoluţia mea viitoare. Şi spun
asta pentru că, tocmai din acel moment al defectării lui, ceva din
şansele ce mi se ofereau au cunoscut o altă determinare.
H.A. : În ce sens aţi fost marcat? Aveaţi vreo legătură cu instituţia, vreo conexiune?
I.T.:
Nici vorbă de aşa ceva! Am fost şi am rămas un ofiţer al Armatei
Române, fără vreo legătură cu Securitatea, deşi existaseră încercări
repetate de racolare a mea, atât din şcoală, cât şi din facultate. Pe
care le-am evitat elegant, dar ferm. Cu această ocazie şi la acest
moment - asta şi pentru faptul că am sesizat, în documentarea
întreprinsă, şi nişte lucruri spuse despre mine pe care nici nu mi
le-aş fi imaginat vreodată - toate alegaţii şi speculaţii privitoare la
o relaţie cu securitatea, voi face câteva precizări pentru cei care nu
cunosc mecanismele „informative“ şi de „protecţie“ ale perioadei de
până în 1989.

Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului
Ryszard Kuklinski, pentru a-l „revopsi“ şi pe Pacepa - din trădător -
drept erou. Analiza comparativă a adus argumente ce scot în evidenţă
distincţia netă între aceste două cazuri, iar deosebirea dintre cele
două situaţii (şi personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui
Pacepa.
Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în
care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în
picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta
ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea
aduce mai mari servicii Occidentului, în aceea perioadă, decât
Ceauşescu însuşi.

Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe
mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de
fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt
context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul
cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni
altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în
perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost
obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind
practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care
începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.

Spre
finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului
Pacepa“, „Curentul“ a publicat un fragment din ultima parte a
Jurnalului lui Paul Goma, cel mai cunoscut şi probabil singurul
autentic dizident român, exilat de 30 de ani în Franţa. Într-un stilul
acid şi cu pătrundere analitică scriitorul Paul Goma a creionat un
portret remarcabil al fostului general comunist, Ion Mihai Pacepa -
descris ca „un monstru, o javră securistă“.
În exclusivitate,
membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din
Serviciul de Informaţii Externe şi redactorii revistei de specialitate
editate de organizaţia „Periscop“ ne-au oferit, cu privire la cazul
Pacepa, perspectiva unor foşti ofiţeri, dar şi analizele unor
specialişti şi cercetători reputaţi asupra „curvei Pacepa“. Un caz de
trădare neobişnuit, dar care are poate oferi o perspectivă asupra
cazului Pacepa este tratat în cele ce urmează. Mai ales că legăturile
cu Occidentul ale lui Pacepa s-au format în fosta Germanie Federală.


Sumară radiografie a unei trădări celebre - cazul Heinz Felfe

Orice
trădare este un act de mizerie umană. Resorturile trădării sunt situate
în subteranele din psihicul indivizilor predestinaţi. Ele sunt fie
dorinţa maladivă de a parveni, fie teama terifiantă de a fi pedepsit
pentru vinovăţii reale sau imaginare, combinată cu impulsul de a plăti
răscumpărarea, fie dorinţa de răzbunare sau orice alte refulări care
fac ca viaţa interioară a unor astfel de indivizi să semene cu un
infern. În general, e vorba de un cutremurător dezechilibru psihic.

De
ce trec toate acestea neobservate în sisteme de mare sensibilitate cum
sunt organizaţiile militare sau serviciile secrete? Această chestiune
constituie o serioasă temă de reflecţie. Pentru că este incredibil cât
de uşor rămân neidentificaţi indivizii potenţial trădători înainte de a
comite actul cu urmări de cele mai multe ori ireparabile, deşi toate
analizele efectuate ulterior demonstrează că au existat numeroase
indicii şi suspiciuni. Sistemele sensibile par să conţină în ele nu
doar mecanisme de auto-apărare, ci şi unele de autodistrugere prin
omisiune.
Printre cauzele care fac posibilă acţiunea trădătorilor
poate fi menţionată ritualizarea excesivă, de multe ori chiar abuzivă,
a raporturilor intra-organizaţionale, care face ca fiecare persoană
deţinând o funcţie de comandă, de la cea mai măruntă la cea mai
importantă, să se constituie într-un fel de zeitate de palier, asupra
căreia privirile celorlalţi se ridică doar întru respect, admiraţie sau
recunoştinţă, niciodată însă cu suspiciune sau cu nuanţa cea mai vagă
de punere la îndoială.

Se adaugă la acestea corupţia politică,
solidaritatea indivizilor legaţi prin participarea la acte reprobabile,
şantajul pentru crimele nemărturisite şi altele. Câte dintre tarele
umane şi organizaţionale menţionate mai sus se vor fi întrunit în
personalitatea lui Heinz Felfe sau o vor fi influenţat? Se pare că
toate. Sau poate au fost chiar mai multe decât acestea.

Omul lui Hitler şi al Moscovei

Heinz
Felfe, fost Obersturmführer în structura serviciului de securitate
hitlerist SD (Sicherheitsdienst), a fost cadru al Serviciului Federal
de Informaţii (Bundesnachrichtendienst, BND) al Germaniei de Vest. A
îndeplinit această funcţie timp de zece ani, respectiv din 1951 până în
1961, când a fost arestat, judecat şi condamnat la 14 ani închisoare
pentru colaborare cu serviciul sovietic KGB.
Ironia sorţii face ca
Felfe să fi fost implicat nu doar într-o simplă colaborare cu un
serviciu advers, ci să fi constituit unealta abil şi exact folosită de
KGB pentru a controla activitatea serviciului german. El a fost ceea ce
se numeşte un „agent de penetrare“, angajându-se în BND cu intenţia
clară de a aduce servicii fostului duşman de moarte al Germaniei.

În
momentul în care a fost demascat, de către un defector din Berlinul de
Est, Heinz Felfe ajunsese şef al biroului „Contraspionaj Uniunea
Sovietică“ din cadrul BND, poziţie din care „coordona“ operaţiunile
agenţilor serviciului german în Uniunea Sovietică. În sarcina lui a
fost pusă căderea a nu mai puţin de 95 dintre aceştia. De asemenea, el
i-a informat pe sovietici în legătură cu tot ceea ce se întâmpla în
centrala de lângă München a BND-ului. Se pare că nu a existat nimic
despre care Moscova să nu aibă cunoştinţă. Cu ocazia procesului
intentat, în 1963, lui Felfe şi complicilor săi, Curtea Federală de
Justiţie sintetiza tot ceea ce trădase acesta: totalitatea datelor
privind încadrarea cu personal a Organizaţiei Gehlen (denumire sub care
a funcţionat în primii ani de după război structura ce avea să devină
BND), ulterior informaţii privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului Federal de Informaţii, documente din evidenţele
serviciului, rapoartele săptămânale prezentate de BND Cancelariei
Federale, rapoarte-sinteză ale Serviciului Federal de Protecţie a
Constituţiei (Bundesverfassungsschutz, BfV), precum şi rapoarte lunare
ale acestei din urmă instituţii privind măsurile întreprinse în
domeniul contraspionajului.

În 1969, sentinţa împotriva lui
Felfe a fost casată, iar acesta a fost „recuperat“ de către sovietici
în schimbul a trei studenţi germani arestaţi la Moscova sub acuzaţia de
spionaj.
În continuare, Felfe a trăit în RDG, fiind profesor de
criminalistică la Universitatea Humboldt din Berlin. În 1986 publica o
carte intitulată „În slujba adversarului: 10 ani ca om al Moscovei în
BND“.

A încetat din viaţă în luna mai 2008. Numele său figurează
în galeria agenţilor celebri recrutaţi de serviciile de spionaj
sovietice din rândurile serviciilor occidentale, după cum rezultă
dintr-un panou afişat în sala de festivităţi a Organizaţiei Sociale a
Veteranilor din Serviciile de Informaţii Externe ale Rusiei. În
Germania, numele său este asociat ideii tenebroase de trădare.

„Pacepa - acest monstru, această javră securistă“

În
urmă cu vreun an, Liviu Tofan m-a contactat telefonic, propunåndu-mi un
„dialog despre Pacepa“. Am declinat cu putere: subiectul Pacepa mi-a
fost totdeauna „antipatic“, apoi eu nu mai „dialoghez“ decât cu mine
însumi. Îi voi fi dat câteva indicaţii bibliografice - pe care le
avea. „...prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris, după
defectarea sa, a avut loc în 1996“, scrie Liviu Tofan.
Eu am în
memorie o altă dată: „Ieri, 1 februarie 1985, în faţa celei de-a 17-a
camere corecţionale, Gustav Pordea, deputat european pe lista Frontului
Naţional, în procesul de defăimare. În numărul de ieri am publicat un
interviu cu Mihai Pacepa, fost general, fost Nr. 2 al Serviciilor
secrete de la Bucureşti. Ceea ce exprimasem noi, în iulie 1984 - anume
bănuiala - a devenit acum certitudine: Pordea a fost şi este, în
continuare, un agent de influenţă în solda regimului lui Ceauşescu“.

Deci:
1985, nu 1996. Cronologia îmi poate juca feste, însă eu povestesc, nu
fac afirmaţii categorice: În perioada procesului (ianuarie-februarie
1985) am avut o sumă de discuţii, atât cu Agathe Logeart (jurnalista
care a semnat interviul luat lui Pacepa) ,cât şi cu Monica Lovinescu.
Monica primise - prin cine? prin Agathe? sau „direct“, prin telefon?
propunerea lui Pacepa de a o vizita... acasă. Monica era orifiată şi
furioasă: cum îndrăznea acest securist să-i facă o asemenea propunere?
A refuzat, categoric, iar noi, românii din jurul ei: Ana şi cu mine,
Cristovici, cred că era şi Mihai Pupăzan, am aprobat-o din toată inima.

Numai
că nu-mi mai aduc aminte: de unde anume îi telefonase Pacepa (înclin
tot mai mult să cred că prin telefon fusese formulată îndelicata
propunere securească)? Din America? Sau din Paris? Şi în asta înclin să
cred că, atunci ianuarie-februarie 1985, Pacepa se afla la Paris - pe
banii... DSTului.
Fiindcă în prima fază a proiectului de proces (al
lui Pordea, să nu uităm), umbla vorba că însuşi Pacepa va apărea în
instanţă. Dacă aşa a fost, atunci se explică bădărănia generalului
Pacepa de a-i cere Monicăi Lovinescu o „mică întrevedere“ (contribuţia
mea răutăcioasă la imaginara „mică“, în cadrul unui scenariu pe măsura
personajului - cam aşa: „Săru' mâna doamnă Monica“ ajungeam şi la
„doamna Monicuţa“, spre exasperarea condamnatei la supliciul
pacepist...); se explică şi de ce în faza a doua am fost anunţati că
Pacepa va depune mărturie scrisă, fiindcă americanii se temeau să-l
expună în aer liber...

Susţinătorii lui Pacepa şi fascinaţia haznalei

La
urma urmei nu merită această javră securistă atâta atenţie. Am mai
spus, de la început (de când am aflat de el prin... poezeaua lui
Păunescu!) mi-a fost greaţă de el. A, nu pentru „trădare“, cum îl
acuzau colegii de şaibă, n-aveau decât să se trădeze unul pe altul până
la dispariţia speciei; ci dintr-un motiv, altul: fascinaţia (suliniez)
exercitată de acest monstru (că n-o fi ajuns el general de Secu sădind
floricele şi ajutånd babele patriei să traverseze bulevardele noastre
socialiste), nu doar asupra tinerilor din ziua de azi, ahtiat după
aventură, indiferent în ce „domeniu“, ci şi interesul-simpatia unor...
jurnalişti (vorbesc de români, nu de ne-români), mai grav: de prieteni
ai mei, Cornel Dumitrescu de pildă - aceştia consideråndu-l, nu doar un
erou, ci... unul de-ai noştri, anticomuniştii, antisecuriştii.

Fascinaţia
urâtului, a mocirlei, a haznalei - nu doar la copiii din familii
civilizate, curat îmbrăcaţi, bine îmbăiaţi, de a umbla prin lăzile de
gunoi şi a se bălăcări în şanţuri, ci a adulţilor lipsiţi de elementara
cumpănă între bine şi rău, între urât şi ne-urât.

„Pacepa face un mare deserviciu prelucrării corecte a trecutului ceauşisto-comunist“

De-a
dreptul ciudat este faptul că lui Pacepa îi scapă tocmai aspectul
public, notoriu, care a făcut celebru acest caz sub numele de „Afacerea
Tănase“: tentativa de lichidare a scriitorului Virgil Tănase,
principala misiune a lui Haiducu. Şi cum se face că Pacepa nu ne dă
nici cea mai mică explicaţie pentru diversiunea organizată de DST prin
„otrăvirea“ lui Goma? DST-ul a făcut-o, doar aşa, ca să se afle în
treabă sau ca să joace un pic de teatru de amatori? Nu, ea a fost doar
un episod dintr-o fabuloasă afacere de spionaj, una dintre cele mai
fascinante ale Războiului Rece, cu un substrat uluitor. Contribuţia
generalului Pacepa la elucidarea acestei afaceri cu adevărat
senzaţionale se rezumă, din păcate, la răspåndirea de noi neadevăruri
pe care le girează cu aura sa de insider atoateştiutor. El face astfel
un mare deserviciu relativ la prelucrarea fondată, profesională şi
corectă a trecutului ceauşisto-comunist şi a celor comise - în Romånia
şi în afara ei - de Securitatea din care a făcut parte.

„Răspândirea de noi neadevăruri“

Voi
încheia cu un alt exemplu flagrant despre cum tratează Pacepa fapte şi
date istorice elementare. Exemplul se referă la un interviu acordat
ziarului „Ziua“, acum 3 ani. Referindu-se la afacerea „Hernu“ (Franţa
1996), afirmă că „în 1997, preşedintele Mitterrand a declarat public că
acţiunea lui Caraman a fost o provocare şi a reabilitat oficial memoria
lui Hernu“. Am citat. O mică precizare: Mihai Caraman, primul şef al
SIE, după 1989, este cel care a dat francezilor dosarul Hernu din
arhivele Securităţii (o copie fiind şi în posesia noastră). Dar, în
1997, Mitterrand nu putea face toate acestea pentru că murise în
ianuarie 1996. Mitterrand nu a vorbit niciodată public despre cazul
Hernu, pentru simplul motiv că tot el l-a făcut „secret de stat“ şi l-a
„îngropat“ din clipa în care a văzut dosarul Hernu, în toamna lui 1992.
Dacă Pacepa este în stare să pună în gura unei personalităţi afirmaţii
pe care aceasta nu le-a făcut pentru simplul motiv că nu mai era în
viaţă la momentul invocat, ce poate să mai urmeze?

Comentariu 1
Carol: Iata ce spune în anul 2007 un istoric german despre Pacepa în
revista „Altitudini“: Georg Herbstritt: Ceea ce scrie Pacepa despre
Stasi este, deseori, inexact. De exemplu, în primul volum al „Cărţii
negre a Securităţii“, publicată în anul 1999, el descrie proporţiile
infiltrării. Potrivit lui Pacepa, Stasi a întocmit dosare pentru 6
milioane de cetăţeni din RDG. Adică pentru o treime a întregii
populaţii, precum a calculat Pacepa însuşi. Asta e o inepţie. Adevărat
este că în cartoteca centrală întocmită de Stasi sunt cuprinse numele a
6 milioane de cetăţeni, ceea ce nu însemană că toţi aceştia au fost
victime, precum dă de înţeles Pacepa. Printre aceştia se află atåt
persoane urmărite, cåt şi colaboratorii neoficiali, adică infomatorii,
dar şi alte categorii de persoane. În acest caz Pacepa face o confuzie.
Numărul dosarelor de urmărire informativă, adică cel al dosarelor reale
ale victimelor, este cu mult mai mic.

Pacepa zugrăveşte o imagine total falsă

În
anii ’80 Stasi a întocmit anual circa 2000 de dosare de urmărire
informativă. La acestea se adaugă aproximativ 8000 de dosare privind
„controlul operativ de persoane“. Sigur, din ultima categorie făceau
parte şi victime, dar şi alte grupuri de persoane. Dacă facem un calcul
sumar şi înmulţim 10.000 cu 40 de ani de existenţă a RDG, ajungem la
400.000 de dosare de urmărire informativă. Este o cifră mare, dar în
niciun caz nu poate fi vorba de 6 milioane. Aceeaşi situaţie se
desprinde şi din cifrele legate de numărul informatorilor.

Pacepa
susţine că într-un oraş ca Erfurt, din 200.000 de locuitori 50.000 ar
fi fost informatori. Asta înseamnă un sfert din totalul locuitorilor.
În realitate, în anul 1989 în întreaga Republică Democrată Germană
numai un procent (1%) al populaţiei ţării a colaborat cu Stasi. În
toată regiunea Erfurt, unde la vremea respectivă trăia peste un milion
de oameni, Stasi avea circa 10.000 de colaboratori neoficiali. Chiar şi
această cifră este extrem de ridicată. Pacepa zugrăveşte o imagine
total falsă. Mai mult, el o transpune şi asupra celorlalte ţări
comuniste.

Comentariu 2 Carol: Tot despre Pacepa un pasaj din
cartea lui W. Totok „Episcopul, Hitler şi Securitatea“ (Polirom, 2008):
„Pacepa susţine într-un articol publicat în 2007, în revista americană
neoconservatoare „National Review, citat apoi de presa occidentală şi
cea din România, că episcopul Pacha ar fi fost schimbat în 1959 cu doi
agenţi români, arestaţi în Republica Federală Germania. În acel an,
Pacha era deja mort şi nu avea cum să fie schimbat. Aserţiunile lui
Pacepa au fost lansate în legătură cu istoria piesei lui Rolf Hochhuth,
„Vicarul“. Pacepa afirmă că spioni români infiltraţi în Vatican ar fi
furnizat KGB-lui documente din arhiva secretă a Sfântului Scaun pe care
le-ar fi transmis ulterior lui Hochhuth cu scopul discreditării Papei
Pius al XII-lea, prin intermediul unei piese de teatru. Documentele din
arhiva Vaticanului urmau să fie folosite de autor ca dovezi pentru
simpatiile naziste şi hitleriste ale lui Pius“. Hochhuth a respins
aserţiunile lui Pacepa.

Generalul I.M. Pacepa - flagrant de fals în declaraţii

Miercuri, 29 iulie 2009. Primesc de la Valerian Stan:
Am
cumpărat cartea „Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa“ (Editura
Humanitas). Am găsit în ea afirmaţii care m-au uimit prin precaritatea
veridicităţii lor. În exemplele pe care le voi da în continuare, este
vorba despre fapte a căror verificare este la îndemâna aproape oricui;
iar în cazul de faţă, improvizaţiile „după ureche“ vin din partea unui
om din domeniul „intelligence“, cunoscător de la sursă, ca nimeni altul.
Mi-a
sărit în ochi numele „Haiducu“ (pag. 79), un caz pe care îl cercetez de
un an (şi jumătate şi despre care cred că ştiu mai mult decât oricare
alt muritor de rând, excluzând pe cei din serviciile speciale româneşti
sau străine. Citesc şi mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie
mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui
superficial şi neşcolit începător român în ale gazetăriei, care a
copiat şi a luat de bune, fără nici cea mai sumară verificare,
aiurelile scrise de un ziarist „bazat“, dar de fapt la fel de
superifical şi neşcolit ca şi începătorul.
Pacepa menţionează anul
1982, „când DIE, rebotezată CIE, a încercat să-l asasineze pe Paul Goma
la Paris“. Mai departe: „Am colaborat cu DST-ul francez (ăsta e
Serviciul de Contrainformaţii) şi-am văzut stiloul pe care generalul
Pleşiţă i l-a dat lui Haiducu, ofiţerul DIA însărcinat să-l asasineze
pe Goma. Stiloul conţinea otravă, nu cerneală, adică avea un
compartiment pentru cerneală şi un al doilea pentru otravă“. Nu ştim ce
a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea stilou n-a existat niciodată.
Este adevărat că legenda acestui stilou cu otravă a circulat prin presa
vremii, iar generalul s-a inspirat probabil din aceste articole
nedocumentate.
De fapt, „stiloul“ era, în realitate, un banal pix
Parker. Fotografia a fost realizată de DST, ca document intern, şi a
fost reprodusă chiar de Matei Haiducu în cartea sa în limba franceză
„J'ai refusé de tuer“ (Edition Plon, 1984), carte niciodată tradusă în
limba română. Rolul pixului a fost de a servi ca un fel de mijloc de
transport şi de ascunzătoare pentru minuscula pilulă de otravă ascunsă
sub buşonul de plastic al minei, cum indică săgeata din fotografie.
Fapt este că Pacepa nu putea să „vadă“ şi să descrie un stilou care nu
a existat niciodată. De ce o face, totuşi?

Aiureli şi inadvertenţe

Încă
o inadvertenţă: „Haiducu, ofiţerul DIA“. DIA înseamnă Direcţia de
Informaţii a Armatei, de care Haiducu nu a aparţinut niciodată.
Confuzia este însă caracteristică pentru întreg pasajul referitor la
cazul Haiducu. Dacă Pacepa ar fi ştiut efectiv ceva despre Matei
Haiducu, ar fi fost mult mai interesant - şi mai aproape de adevăr -
dacă ne-ar fi spus care era misiunea reală a acestui ofiţer - şi în
niciun caz „însărcinat cu asasinate“ - sau dacă ar fi precizat că
Haiducu aparţinea de UM0103 a DIE, unitate de „ilegali“, specializată
pe emigraţie, minorităţi, culte, contraspionaj, penetrare
tehnico-ştiinţifică etc. Pentru o mai bună înţelegere a confuziei
totale din acest pasaj, iată continuarea: „Urma ca această otravă să-i
fie pusă în paharul lui Goma, cu ocazia unei recepţii. Pleşiţă,
personal, i-a dat stiloul, i-a dat sarcinile, Haiducu le-a acceptat.
Apoi eu am defectat“.
Având în vedere că tentativa de otrăvire a lui
Goma făcea parte dintr-o misiune desfăşurată în anul 1982, iar Pacepa a
defectat în anul 1978, cronologia e complet anapoda. Pacepa a fugit cu
4 ani înainte de evenimentele despre care vorbeşte: „Şi-am informat
despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez (m-am dus la
Paris)“. Deci, după defectare, Pacepa a informat DST-ul despre un plan
de asasinare care avea să existe abia câţiva ani mai târziu. Încă o
precizare: prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris, după
defectarea sa, a avut loc în 1996. (Haiducu venise acolo sub o
identitate franceză, era ofiţer ilegal, avea o cu totul altă
identitate, alt nume).
Să citim mai departe: „DST-ul francez l-a
chemat pe Haiducu la o întâlnire: «Domnule Haiducu» - «ce faceţi? Cum o
mai duceţi?»...“ Nimic mai fals. Haiducu nu avea nici alt nume, nici
altă identitate. Matei Haiducu venise în Franţa, în 1975, doar cu
„legenda“, destul de subţire, de persoană persecutată politic, motiv
pentru care a şi cerut - şi obţinut foarte repede - azil politic.
Altfel, biografia lui era absolut autentică, omiţând, evident, doar
faptul că era ofiţer de Securitate. Haiducu nu venise în Franţa cu alt
nume sau altă identitate. Iar cetăţenia franceză o dobândise în
noiembrie 1978, în urma căsătoriei cu o franţuzoaică, devenită Madame
Haiducu. O altă identitate avea să capete Haiducu abia în septembrie
1982, când a devenit Mathieu Forestier şi a trecut sub protecţia totală
a serviciilor franceze. Dialogul reprodus de generalul Pacepa continuă
astfel: „«O, by the way, aţi auzit de numele Pacepa?» A înlemnit.
«Ştiţi c-a defectat, ştiţi că acuma este aici, la noi în sediu?» Peste
trei zile, Haiducu a telefonat şi a spus tot ce-i ordonase Pleşiţă.
Asta nu se ştie... El a venit, el a spus şi el a dat tot planul, pe
care noi nu-l ştiam.
Eu ştiam doar de Haiducu, nu ştiam că a primit
ordin să-l execute pe Goma“. Cum nu ştia, când cu o pagină înainte
Pacepa spunea: „Şi-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui
Goma DST-ul francez“? Trecem peste. Interpelarea lui Haiducu de către
DST s-a produs, într-adevăr, în septembrie 1979, iar Haiducu nu avea
cum să spună „peste trei zile“ ceva ce nu avea să afle decât în
februarie 1982. Revelaţiile lui Pacepa continuă pe aceeaşi notă
fantezistă: „După ce s-a aflat toată istoria, DST-ul, care este o
organizaţie fantastică, a înscenat asasinarea lui Goma. Nu ştiu dacă
cunoaşteţi detaliile. Haiducu a venit, i-a pus otrava în pahar, otrava
nu mai era otravă, stiloul era alt stilou, Goma a băut şi a căzut.
Salvarea a venit, l-a luat, scandal, Goma a murit, Goma este dus la
spital. Preşedintele Mitterrand a dat o declaraţie - era invitat să
vină în România: «Suspend vizita în România pentru că serviciul de
spionaj român a devenit o bandă de criminali». În timpul ăsta, Goma era
la o casă conspirativă şi sărbătorea evenimentul, succesul“.

„Fabulaţii aiuritoare“

Această
înşiruire de fabulaţii este aiuritoare. Scena a fost descrisă atât de
Haiducu în cartea sa menţionată mai sus, cât şi de către Paul Goma în
„Soldatul câinelui“ (Editura Humanitas, 1991), apărută în Franţa, în
1983, la Editura Hachette, sub titlul „Chassé-croisé“. Cele două
descrieri se completează perfect şi ne dau imaginea reală a celor
întâmplate în ziua de 18 mai 1982.
Într-adevăr, DST-ul a înscenat
„otrăvirea“ lui Paul Goma, astfel: stiloul, care era un pix, nu a jucat
niciun rol; Goma nu a băut şi nici nu a căzut. În momentul în care a
luat paharul în mână, Goma a fost lovit peste mână, ca din greşeală, de
„ziaristul“ francez de lângă el (un agent al DST), iar paharul s-a
răsturnat pe masă, otrăvirea fiind astfel „ratată“.
N-a venit nicio
salvare, care evident că nici nu a dus pe nimeni la spital. Nu s-a spus
că Goma ar fi murit şi nu a existat niciun fel de scandal. Despre
această scenă nici nu s-a ştiut nimic luni de zile, până în septembrie
1982, când a relatat-o presei chiar Goma. El nu a fost dus la nicio
casă conspirativă şi nu a sărbătorit nimic. A luat un taxi, însoţit de
„ziaristul“ menţionat, şi s-a dus acasă, escortat discret de o maşină a
DST-ului (care l-a pierdut pe drum) şi de către Haiducu în maşina
acestuia. Iar declaraţia lui Mitterrand, citată de Pacepa, nu a existat
niciodată. Vizita oficială pe care Mitterrand urma să o facă în România
în septembrie 1982 a fost amânată printr-un simplu comunicat de presă,
în care se invoca agenda prea încărcată a preşedintelui francez - atât
şi nimic mai mult. Iar acest anunţ a fost făcut pe 28 iulie, la peste
două luni de la scena de mai sus şi despre care, repet, nu a ştiut
nimeni, darămite să fi provocat vreun „scandal“.

Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut
loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din
„argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus
mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai
mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi.
Faptul
că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să
fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început
să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela
în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr
Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai-marele consilierilor
sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu,
se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui
Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai
târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din
structură.
După analiza din episoadele trecute a istoricului şi
cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii
din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate
„Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă
şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii
„Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui
specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
Acesta
trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru,
cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă şi aducând argumente
ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi
dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard
Kuklinski (foto) pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea
că deosebirea dintre cele două situaţii (şi personaje) nu este în
niciun caz în favoarea lui Pacepa.
George Roncea
Lech Walesa a refuzat reabilitarea lui Kuklinski
După
căderea comunismului în Polonia şi, mai ales, după alegerea în funcţia
de preşedinte al ţării a liderului „Solidarităţii“, Lech Walesa
(decembrie 1990), păreau a fi create condiţii pentru o schimbare
radicală de atitudine a conducerii politice de la Varşovia în problema
Kuklinski.
Într-o serie de interviuri date după 1990, Kuklinski a
declarat că nu se consideră spion american, susţinånd că a dorit să
lupte împotriva Uniunii Sovietice, ocupant ilegal al Poloniei.
Schimbarea de atitudine a autorităţilor de la Varşovia faţă de
„colonelul trădător“ nu s-a produs, însă, prea uşor.
În pofida
intervenţiilor directe ale unor personalităţi americane şi ale exilului
polonez, precum Zbigniew Brzezinski, fost consilier al preşedintelui
Jimmy Carter şi şef al Consiliului pentru Securitate Naţională al SUA,
Lech Walesa a rămas inflexibil. Pe tot parcursul mandatului său ca
preşedinte al celei de-a IV-a Republici Polone (1990-1995), el a
refuzat sistematic reabilitarea lui Kuklinski, iar de fiecare dată când
a fost abordat în această chestiune nu a ezitat să declare: „Colonelul
este un trădător“.
În adoptarea acestei atitudini, Walesa a fost
sfătuit şi de unii din colaboratorii săi cei mai apropiaţi, ca: Jerzy
Milewski, Henryk Goryszewski, M. Wachowski, Janusz Onyszkiewicz,
Bronislaw Komorowski, Paul Kolodziejczyk.
Mai mult, pe timpul
vizitei în Statele Unite, în anul 1991, Walesa i-a cerut lui Kuklinski
să-i dea o listă cuprinzând numele agenţilor spionajului american care
au acţionat în perioada comunistă în Polonia, dar şi al celor care mai
sunt încă activi, considerând aceasta ca o datorie de onoare pentru un
„adevărat patriot polonez“.
Se înţelege că R. Kuklinski nu a dat
curs unei asemenea cereri, care e greu de evaluat în ce măsură ar fi
putut să o îndeplinească. În privinţa anulării pedepsei, i-a sugerat
lui Kuklinski să întocmească o cerere oficială de graţiere. Acesta a
răspuns, însă, că „multe persoane din Polonia aşteaptă să depun o
cerere de graţiere. Niciodată nu voi face acest lucru! Ar fi sub
demnitatea mea. Nu sunt vinovat, nu am mustrări de conştiinţă, iar tot
ce am făcut în viaţă - am făcut cu gândul la Polonia“. Cu toate
acestea, preşedintele Lech Walesa s-a opus constant reabilitării lui
Kuklinski.
Răzbunarea Moscovei
În mod neaşteptat, pe 1 ianuarie
1994, fiul cel mic al col. Kuklinski - Bogdan - a dispărut de pe o
ambarcaţiune, împreună cu un prieten, în largul oceanului Pacific, la
70 mile distanţă de coastele Floridei. Vremea era bună, iar de pe
ambarcaţiune nu a fost receptat nici un SOS. Echipamentul de salvare a
fost găsit ulterior intact. Corpurile celor doi nu au mai fost, însă,
găsite vreodată. Un timp oarecare, R. Kuklinski a tras speranţa că fiul
său a fost răpit de un comando cubanez şi că, pentru eliberarea
acestuia, se va propune un schimb cu deţinuţi cubanezi aflaţi în
închisorile americane sau achitarea unei sume de bani.
Presupunerea
sa, însă, nu s-a adeverit. Confirmându-se, parcă, zicala că „o
nenorocire nu vine niciodată singură“, şase luni mai târziu, fiul cel
mare al col. Kuklinski - Waldemar - a avut o soartă tragică similară.
El a fost lovit mortal de un autoturism, al cărui şofer a părăsit
imediat locul accidentului, fără a putea fi identificat.
În mod
bizar, deşi autoturismul implicat în accident a rămas pe loc, nu au
putut fi prelevate amprentele din interiorul acestuia, fiind şterse în
prealabil. FBI nu a fost în măsură să stabilească împrejurările exacte
ale morţii celor doi fraţi Kuklinski, existând, însă, bănuiala că
aceştia au fost ucişi de „făptuitori necunoscuţi“ ai serviciilor de
spionaj ruse/sovietice.
Veşnica întrebare fără răspuns: erou sau trădător?
O
schimbare semnificativă de atitudine a autorităţilor poloneze faţă de
Kuklinski începe să se producă abia în timpul primului mandat al
preşedintelui Aleksander Kwasniewski (1995-2000), fiind strâns corelată
cu demersurile întreprinse pentru integrarea Poloniei în NATO. La 2
septembrie 1997, Parchetul Militar, cu acordul preşedintelui Aleksander
Kwasniewski, a anulat acuzaţiile formulate în anii regimului comunist
împotriva lui R. Kuklinski şi i-a permis acestuia să revină în ţară.
Cu
aceeaşi ocazie, Kuklinski a fost reabilitat din punct de vedere
militar, primindu-şi înapoi gradul de colonel. Decizia Parchetului
conţinea următoarea explicaţie: „Colonelul Ryszard Kuklinski, când a
decis să colaboreze cu S.U.A., a acţionat din extremă necesitate“.
Şeful statului nu a dat, însă, curs sugestiilor privind avansarea col.
R.J. Kuklinski la gradul de general.
Întoarcerea în Polonia - boicot oficial
După
18 ani de la fuga în SUA, în perioada 27 aprilie-7 mai 1998, Ryszard
Kuklinski a efectuat o vizită în Polonia, care a fost de altfel şi
ultima. Vizita a ocazionat vii controverse în planul vieţii politice,
dar şi în opinia publică, unii considerându-l „erou“, alţii „trădător“.
În timp ce unele formaţiuni politice de dreapta i-au acordat o atenţie
deosebită, între altele titlul de cetăţean de onoare al oraşului
Cracovia, partidele şi personalităţile de stânga, cât şi armata, în
general, s-au manifestat reţinute, boicotând chiar solemnităţile
respective.
Semnificativ este că la aceste manifestări nu a
participat niciun reprezentant oficial al armatei. Unii lideri ai
„Solidarităţii“ l-au acuzat că nu i-a informat despre acţiunile puse la
cale împotriva lor de autorităţile comuniste, considerând că s-ar fi
putut apăra mai bine dacă ar fi cunoscut din timp planurile de măsuri
ale echipei Jaruzelski, privind introducerea Legii marţiale.
În
sfârşit, unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi anticomunişti
polonezi, Adam Michnik, apreciază că Ryszard Kuklinski nu poate fi
considerat erou al ţării sale, ci poate doar al... CIA. În acest sens,
el aduce argumente de ordin istoric, comparându-l cu o serie de
personaje care în diverse momente din trecutul ţării au acţionat
similar lui Kuklinski şi care nu pot fi consideraţi eroi, istoriografia
consemnându-i ca „trădători“ sau figuri rămase într-o ipostază de
ambiguitate faţă de interesul naţional.
Ryszard Kuklinski a încetat
din viaţă la 11 februarie 2004, în SUA. Peste patru luni şi ceva, a
fost reînhumat la Varşovia, la 19 iunie. La ceremonia funebră nu a
participat niciun reprezentant al guvernului polonez de atunci, dar una
dintre personalităţile publice care s-au făcut remarcate cu acel prilej
a fost primarul general al Varşoviei din acea vreme, un cunoscut om
politic de dreapta, Lech Kaczynski, cel care, din toamna anului 2005, a
devenit preşedintele Poloniei.

Kuklinski în vizorul KGB

Legăturile cu
serviciul secret american nu puteau rămâne la infinit neobservate de
organele de contrainformaţii militare din cadrul Serviciului de
Securitate polonez (S.B - Sluzba Bezpieczenstwa), aflat în structura
Ministerului Afacerilor Interne al R.P. Polone. Acestea au aflat că de
la Statul Major General Polonez se produce o scurgere de informaţii.
Cercul suspecţilor s-a strâns tot mai mult în jurul lui Kuklinski.
La
începutul lunii noiembrie 1981, colonelul R. Kuklinski a fost convocat
de generalul Jerzy Skalski, locţiitorul şefului Marelui Stat Major
General, care, în prezenţa altui general şi a doi colonei, i-a dat de
înţeles că se află în cercul celor suspecţi de furnizare de informaţii
către CIA. Motivul imediat l-a constituit faptul că o sursă a STASI
(denumirea prescurtată a Serviciului de Securitate al Republicii
Democrate Germane: Ministerium für Staatssicherheit), infiltrată la
Vatican, informase că ultima versiune a planului de introducere a
stării de război în Polonia se afla deja în posesia Centralei CIA de la
Langley.
În baza cooperării existente între serviciile de Securitate
ale Statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, despre acest lucru a
fost informată, evident, şi Securitatea poloneză. Pe lângă Kuklinski,
în cercul celor suspecţi se găseau alţi doi-trei ofiţeri superiori din
Marele Stat Major General, inclusiv şeful lor, generalul Jerzy Skalski.
Dându-şi
seama de situaţia periculoasă în care se afla, pe 2 noiembrie 1981,
Kuklinski a distrus la locuinţa sa din Varşovia, str. Rajcüw nr. 11,
toate documentele, notiţele, ciornele şi alte materiale secrete, care
puteau fi compromiţătoare în ceea ce priveşte colaborarea sa cu
americanii.

Exfiltrarea agentului american de sub nasul ruşilor

Luând
în consideraţie faptul că este deconspirat, cât şi ameninţarea care
planează asupra sa din partea KGB şi a organelor de securitate
poloneze, americanii au luat hotărârea evacuării agentului lor,
împreună cu familia, şi a punerii la adăpost în SUA. În noaptea de 7
spre 8 noiembrie 1981, printr-o acţiune bine pusă la punct de
serviciile de specialitate americane, familia Kuklinski (Ryszard, soţia
şi cei doi fii ai lor) a fost adusă în ambasada SUA de la Varşovia,
totul petrecându-se, practic, „sub nasul“ KGB şi al SB. De menţionat
că, doar cu 12 ore înaintea evacuării din ţară, Kuklinski participase
la Ambasada URSS de la Varşovia la o recepţie organizată cu ocazia
aniversării „Revoluţiei din Octombrie“, care se ştie că se serba
totdeauna pe... 7 noiembrie.
În ziua de 8 noiembrie 1981, membrii
familiei Kuklinski au fost transportaţi, cu un automobil, în Berlinul
Occidental, de unde, cu avionul, au ajuns la o bază militară americană
de pe teritoriul R.F. Germania. De aici, au fost duşi cu un avion al
armatei americane la baza militară a aeroportului Andrews de lângă
Washington. În acest fel s-a încheiat activitatea de spionaj a lui
Kuklinski în R.P. Polonă. După stabilirea în S.U.A., Kuklinski a trăit
sub o nouă identitate, într-o localitate din apropierea capitalei
Washington. Aceasta nu a împiedicat, însă, KGB, GRU şi securitatea
poloneză să întreprindă măsuri pentru a-l captura sau lichida chiar pe
teritoriul american. Asupra sa au avut loc două atentate, care însă au
eşuat. Pe 9 februarie 1982, Directorul CIA, William Casey, înainta
preşedintelui Ronald Reagan propunerea de a i se aproba lui Ryszard
Kuklinski cetăţenia americană în afara procedurii normale, gradul de
colonel al armatei Statelor Unite, precum şi cea mai înaltă distincţie
care se acordă în spionajul SUA. În fundamentarea raportului cu
propuneri, şeful CIA aducea următoarele argumente: „Nimeni în lume, în
ultimii 40 de ani, nu a adus mai multe daune comunismului ca acest
polonez. Expunându-se la mari pericole, Kuklinski, în mod consecvent, a
furnizat informaţii secrete de mare valoare, referitoare la Armata
Sovietică, planurile operative şi ţintele Uniunii Sovietice, ceea ce,
într-un mod lipsit de precedent, a permis menţinerea păcii. Cei care
l-au cunoscut personal pe Kuklinski văd în el un om de mare caracter şi
curaj, un patriot şi erou polonez“.

Condamnat la moarte de sovietici

În
1982, Kuklinski şi-a început activitatea ca expert pentru problematica
sovietică din domeniul politico-militar, lucrând atât la Departamentul
Apărării, cât şi la Departamentul de Stat de la Washington. Se înţelege
că munca sa viza cu prioritate monitorizarea şi evaluarea evenimentelor
care aveau loc în R. P. Polonă, fiind îndreptată împotriva autorilor
Legii marţiale. Amnistia generală dată după ridicarea Legii marţiale nu
a fost valabilă şi pentru „trădătorul“ Kuklinski. Pe 23 mai 1984, după
ce încercările de lichidare a acestuia de către KGB, în America, au
eşuat, Tribunalul Militar din Varşovia, în şedinţă secretă, l-a
condamnat în contumacie, la pedeapsa cu moartea, privarea de drepturile
publice, degradarea militară, precum şi confiscarea întregii averi,
atât a lui, cât şi a familiei sale.
Şeful Securităţii, generalul
Kiszczak, a confirmat indirect faptul că problema a fost atât de mult
timp ţinută ascunsă, întrucât s-a încercat răpirea lui Kuklinski din
SUA. Deşi, formal, sentinţa a fost dată la Varşovia, în realitate ea a
fost pronunţată la Moscova, fapt confirmat şi de faimosul „defector“
sovietic Viktor Suvorov. Tribunalul Militar polonez se afla în situaţia
de a condamna un polonez, pentru furnizarea către o putere străină a
unor secrete care nu erau poloneze, ci sovietice, iar documentele, în
cea mai mare parte a lor, nu erau scrise în limba poloneză, ci în limba
rusă. Abia în 1990, în urma unei amnistii generale, condamnarea lui R.
Kuklinski va fi redusă la 25 ani închisoare.

Kuklinski a salvat Polonia de intervenţia militară sovietică

Polonezul
Ryszard Kuklinski a oferit americanilor localizarea şi datele tehnice
ale celor mai importante puncte de comandă ale Armatei Sovietice
(„statele majore subterane“), de unde mareşalii sovietici urmau să
asigure conducerea forţelor Pactului, în eventualitatea unui război cu
forţele NATO.
Nu întâmplător, pe timpul întâlnirii de la
Reykjavik, din 1985, cu preşedintele Ronald Reagan, liderul sovietic
Mihail Gorbaciov şi consilierii săi au rămas foarte surprinşi atunci
când americanii le-au arătat că buncărele cele mai importante ale
comandamentelor sovietice sunt „foarte bine ţintuite“ de forţele
Pactului Nord-Atlantic.
Într-un moment al discuţiilor de atunci,
secretarul american al Apărării, Casper Weinberger, i-a dat
preşedintelui Regan un document. Acesta a fost înmânat apoi lui
Gorbaciov, care, la rândul lui, l-a dat mai departe şefului Statului
Major General al Armatei Sovietice, mareşalul Serghei Ahromeev. După
consultarea responsabililor de resort, sovieticii şi-au dat seama că
americanii cunosc în detaliu secretele referitoare la punctele lor de
comandă din Europa, lucru care nu putea să se realizeze decât prin
intermediul lui R. Kuklinski.
Pe 13 aprilie 1980, colonelul
polonez le livrează americanilor documente despre organizarea trupelor
Tratatului de la Varşovia în cazul unui război cu puterile occidentale.
În ziua de 4 decembrie 1980, R. Kuklinski predă CIA planurile sovietice
de invadare a Poloniei (de tipul intervenţiei din Ungaria, în 1956, şi
în Cehoslovacia, în 1968), în scopul lichidării mişcării
„Solidaritatea“.
În acelaşi timp, spionajul american prin satelit
confirma marile deplasări de trupe sovietice în apropierea frontierelor
cu Polonia. În consecinţă, preşedintele Jimmy Carter s-a adresat
liderului sovietic Leonid Brejnev cu o scrisoare în care cerea să li se
dea posibilitatea autorităţilor şi naţiunii poloneze să-şi rezolve
singure dificultăţile pe care le au, avertizând, totodată, Moscova în
ceea ce priveşte efectele negative pe care le-ar avea asupra relaţiilor
americano-sovietice o eventuală folosire a forţelor Armatei Roşii în
Polonia.
Imediat după aceasta, Carter a făcut publică poziţia sa
în problema respectivă. La rândul său, Papa Ioan Paul al II-lea s-a
adresat Kremlinului, anunţând că, în cazul intervenţiei sovietice, el
va merge în Polonia. Toate acestea au avut, desigur, ca efect
atitudinea mai reţinută a lui Brejnev în ceea ce priveşte folosirea
maşinii de război sovietice pentru o intervenţie în Polonia.

Kuklinski - acces la vârful Tratatului de la Varşovia

La
începutul anilor '80, colonelul avea deja acces la cele mai secrete
planuri politice şi militare ale conducerii de stat şi de partid din
R.P. Polonă. Participa la toate consfătuirile şi reuniunile Pactului de
la Varşovia, care aveau loc nu numai în Polonia, ci şi la Moscova şi în
alte capitale ale statelor socialiste. Îndeplinea, totodată, funcţia de
ofiţer de legătură al armatei poloneze la cartierul general al
mareşalului Kulikov, comandantul suprem al forţelor Tratatului de la
Varşovia, fiind în cunoştinţă de cauză asupra tuturor problemelor
importante dezbătute şi a planurilor de măsuri adoptate.
În
momentul de faţă se cunoaşte că R. Kuklinski ştia mai multe lucruri
despre Armata Roşie şi planurile acesteia chiar decât generalul
Jaruzelski. Brejnev, Gorbaciov, mareşalii Ustinov, Greciko, Kulikov
l-au informat pe şeful de stat polonez doar la modul general. Prin
funcţia sa, însă, Kuklinski era obligat să cunoască detaliile
problematicii privind colaborarea dintre Armata Poloneză şi forţele
Tratatului de la Varşovia. Graţie recomandărilor pe care le avea, i s-a
şi încredinţat sarcina de mare răspundere de a elabora doctrina de
apărare a R.P. Polone.
Contraspionajul militar polonez, ca şi
serviciile de specialitate sovietice nu au descoperit, însă, legătura
sa sistematică - în anumite perioade, aproape zilnic - cu CIA. Pentru
activitatea sa productivă în slujba serviciului de spionaj american,
colonelul polonez primea aprecieri direct de la nivelul cel mai înalt
al instituţiei care îl coordona.

„Nu a existat nicio altă sursă care să ne fi furnizat informaţii atât de preţioase“ - CIA

Într-o
scrisoare secretă adresată de către amiralul Stansfield Turner lui R.
Kuklinski, la 8 decembrie 1980, se arăta: „Informaţiile tale prezintă o
valoare deosebită şi au ajuns la momentul potrivit. După traducere, ele
vor fi înaintate personal preşedintelui. Raportul tău are un rol
important în luarea de către guvernul Statelor Unite a unor decizii
referitoare la acţiunile ce vor fi întreprinse în următoarele zile.
Încă o dată, îţi mulţumim pentru aportul şi sacrificiul în slujba
cauzei noastre comune. Păcat, totuşi, că nu există posibilitatea de a
te ajuta mai mult în îndeplinirea obligaţiilor, în aceste momente
dificile. Ne gândim la tine tot timpul“.
Având în vedere că,
asemenea multor spioni, Kuklinski îşi desfăşura solitar activitatea
într-un mediu destul de tensionat, astfel de aprecieri, venite de la
şeful instituţiei pentru care lucra, trebuie să fi avut un rol
important în susţinerea sa moral-psihică.
La propunerea
generalului Jaruzelski, colonelul Kuklinski a fost inclus în grupul
generalilor care, la ordinul Kremlinului, pregăteau variantele
operative pentru introducerea Legii marţiale în Polonia. El a
participat, astfel, la elaborarea documentelor pentru instituirea
stării de război în ţară, alături de generalii Mieczyslaw Dachowski,
Tadeusz Hupalowski, Antoni Jasinski şi Jerzy Skalski. Pe 11 februarie
1981, el a transmis CIA informaţii despre proiectata introducere a
Legii marţiale (aplicată din 13 decembrie acelaşi an şi rămasă în
vigoare până în iulie 1983), iar în lunile următoare a raportat detalii
privind măsurile întreprinse de autorităţi în acest scop, pregătirea de
intervenţie a trupelor de securitate, miliţiei, unităţilor Zomo
(Unităţile Motorizate ale Miliţiei Cetăţeneşti), armatei etc.
După
cum rezultă din lucrări recent publicate, Kuklinski se număra printre
cei mai apreciaţi şi cei mai bine apăraţi agenţi ai serviciului secret
american, care figurau pe lista specială purtând criptonimul de
„Bigot“. Potrivit declaraţiilor unor oficiali americani - date
publicităţii după 1990 - „nu a existat nicio altă sursă care să ne fi
furnizat informaţii atât de preţioase“.

Ascensiunea lui Kuklinski la nivelul cel mai înalt al ierarhiei sovietice

În
anii '70, Kuklinski a avansat treptat în ierarhia militară, prin
posibilităţile informative sporite pe care le dobândea, devenind tot
mai util pentru serviciul de spionaj în favoarea căruia lucra. La 20
septembrie 1973, Ryszard Kuklinski a fost numit director adjunct al
Departamentului de Pregătire şi Operaţiuni din cadrul Statului Major
General al Armatei. Noua funcţie i-a creat oportunităţi sporite de a
accede mai uşor la date de interes din centrele de comandă ale
unităţilor poloneze şi sovietice dislocate în Polonia.
Beneficiind
de aprecierea şi încrederea deosebită a generalilor polonezi şi
sovietici, în perioada 1974-1975, Kuklinski a fost trimis la un curs
special pentru ofiţerii de elită, organizat de Academia Forţelor Armate
Sovietice „Kliment Voroşilov“ de la Moscova. Aici a fost verificat,
desigur, de serviciile de informaţii sovietice, militar (GRU) şi civil
(KGB), care nu au descoperit însă nimic deosebit în ceea ce priveşte
contactele şi colaborarea ofiţerului polonez cu CIA. La Moscova,
Kuklinski - care vorbea foarte bine limba rusă - a stabilit relaţii cu
mai mulţi generali sovietici, consolidându-şi, totodată, prietenia cu
generalul Kiszczak, pe care l-a ajutat să-şi termine studiile la
Academia „Voroşilov“.
La puţin timp după revenirea de la Moscova, în
1976, Kuklinski a fost avansat la gradul de colonel şi numit în funcţia
de şef al Secţiei I-a Planificare Strategică şi de Apărare şi totodată
locţiitor al şefului Direcţiei Operative din Statul Major General al
Armatei. El a devenit unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai
ministrului Apărării Naţionale, generalul W. Jaruzelski, luând parte la
consfătuirile secrete ale Comandamentului trupelor sovietice de
ocupaţie şi cele ale Pactului de la Varşovia. I-a cunoscut personal pe
comandanţii sovietici de cel mai înalt nivel, precum mareşalul Ogarkov,
mareşalul Kulikov, mareşalul Ahromeev, generalul Gribkov, cât şi pe
ministrul Apărării şi prietenul lui Brejnev - mareşalul Ustinov.
Printre generalii polonezi şi sovietici, Kuklinski se bucura de o mare
autoritate în ceea ce priveşte capacitatea sa de a rezolva marile
probleme operative de stat major. Avea, de asemenea, raporturi strânse
de colaborare cu ofiţeri specializaţi în planificarea activităţilor
operative, atât de la Varşovia şi Moscova, cât şi din capitalele altor
state membre ale Tratatului de la Varşovia.

Informaţiile lui Kuklinski au schimbat apărarea strategică a SUA

La
sugestia patronilor săi americani, în anii 1975-1976 Kuklinski a
elaborat un amplu Memoriu de analiză strategico-militară, cu privire la
posibilitatea izbucnirii celui de-al treilea Război Mondial, ca urmare
a unei prezumtive agresiuni a Uniunii Sovietice asupra statelor NATO.
Începută încă din 1971, această lucrare a ajuns, în final, să aibă
peste 400 de pagini, reprezentând o adevărată capodoperă de artă
militară. Ea înfăţişa diversele scenarii posibile ale evoluţiei
situaţiei militare pe plan european şi mondial, date cu privire la
potenţialul de care dispun statele membre ale Tratatului de la
Varşovia, pentru o eventuală confruntare cu Pactul Nord-Atlantic.
Materialul cuprindea elemente detaliate cu privire la forţele armate pe
care le avea fiecare dintre ţările membre ale Tratatului, inclusiv sub
aspectul punctelor slabe, nevralgice ale acestora. Documentul oferea,
astfel, o bază metodologică şi teoretică pentru orice analiză
comparativă riguroasă a forţelor celor două pacte militare. Făcând un
studiu analogic nu doar asupra forţelor sovietice, ci şi a celor ale
NATO, Memoriul sugera practic schimbările ce se impuneau a fi adoptate
în politica americană de apărare.
Raportul lui Kuklinski a fost în
detaliu analizat şi discutat în cercurile cele mai înalte ale
conducerii administraţiei SUA, cât şi în cele ale NATO. Potrivit unor
autori polonezi, memoriul lui Kuklinski a constituit principala cauză a
schimbării doctrinei de apărare strategică a SUA în Europa. Ca urmare,
Statele Unite au luat decizia ca, în eventualitatea unui atac din
partea Uniunii Sovietice şi a sateliţilor acesteia, pe continentul
european să fie folosite doar armele convenţionale, nu şi cele atomice.
Această orientare se va regăsi în doctrina şi politica de apărare
promovată, la sfârşitul anilor '70 ai secolului trecut, de către
administraţia preşedintelui Jimmy Carter, cât şi la începutul
mandatului lui Ronald Reagan.

Americanii au primit date de importanţă capitală

Dispunând
de asemenea posibilităţi informative, Kuklinski a fost în măsură ca, în
cei zece ani de colaborare, să le furnizeze americanilor date şi
documente de importanţă capitală, el fiind un adevărat „barometru“,
prin intermediul căruia Washingtonul descifra orice schimbări şi
fluctuaţii în politica promovată de Tratatul de la Varşovia, sub
conducerea URSS, faţă de SUA şi ţările Alianţei Nord-Atlantice. Fiind
folosite la „prognozarea vremii“ în materie politică, aceste date au
făcut posibil ca SUA să dispună de posibilitatea cunoaşterii
anticipative a posibilităţilor sovieticilor de a declanşa un act de
agresiune neaşteptat împotriva Occidentului. Potrivit celor mai multe
dintre lucrările şi studiile publicate în Polonia şi în alte ţări,
volumul total al documentelor militare şi informaţiilor furnizate de R.
Kuklinski americanilor însuma circa 35.000 de pagini, dintre care cel
puţin 34.000 de file erau în limba rusă. Calcule mai recente arată,
totuşi, că numărul total al paginilor materialelor furnizate de agentul
polonez a fost de 42.000. în afara informaţiilor curente cu privire la
conţinutul consfătuirilor secrete, deciziile luate asupra organizării,
funcţionării şi dislocării unităţilor sovietice şi ale Tratatului de la
Varşovia, colonelul polonez a livrat CIA informaţii strict secrete de
importanţă strategică deosebită.