Pacepa[V=]

Kuklinski - „omul de aur“ al armatei poloneze

În
discuţiile purtate cu reprezentanţii spionajului american, R. Kuklinski
a arătat posibilităţile informative de care dispune, datorită funcţiei
pe care o deţinea în cadrul Marelui Stat Major General de la Varşovia,
menţionând că ar fi fost denumit de generalul Jaruzelski drept „omul de
aur“ al armatei poloneze.
A relevat că „în sistemul comunist îi
merge bine“, în vara anului următor aşteptându-se să fie avansat la
gradul de colonel şi să i se încredinţeze funcţia de şef de Stat Major
la nivel de divizie, dar că două evenimente l-au determinat să facă
pasul spre americani: invazia în Cehoslovacia, din anul 1968, în cadrul
căreia unităţi ale armatei poloneze au participat alături de cele
ruseşti, precum şi implicarea armatei poloneze în „pacificarea“
muncitorilor de la întreprinderi din localităţi aflate pe litoralul
Mării Baltice, care au demonstrat împotriva regimului, doi ani mai
târziu.
În cursul discuţiilor i s-au pus 13 întrebări referitoare
la diverse probleme ale domeniului său de activitate. Prima dintre
acestea se referea la „Planurile militare detaliate ale forţelor armate
poloneze, ale URSS şi ale altor state membre ale Pactului de la
Varşovia, în cazul unei situaţii de criză, planurile de atac
prioritare, precum şi strategiile militare pe termen scurt şi mediu“.
Timp
de douăzeci de minute, fără întrerupere, Kuklinski a răspuns
„magistral“ la această întrebare, folosindu-se cu îndemânarea specifică
specialistului militar de harta Europei pentru a face demonstraţia cât
mai convigătoare. În final, a adăugat că pentru a răspunde la celelalte
12 întrebări i-ar trebui cel puţin o săptămână, promiţând să
dactilografieze răspunsurile, pe care să le furnizeze potrivit
procedurii ce-i va fi indicată după reîntorcerea sa la Varşovia. A mai
fost întrebat în legătură cu ofiţerii polonezi şi ai celorlalte state
din lagărul sovietic, pe care poate conta ca surse de informaţii şi
despre care Kuklinski a prezentat o listă detaliată.

„Doresc să lupt împotriva URSS“

În
finalul discuţiilor, R. Kuklinski a promis că va pune la dispoziţia
spionajului american toate documentele şi datele care interesează, dând
de înţeles că face acest lucru din motive ideologice, iar nu
financiare: „Doresc să rămân în Polonia şi să lupt împotriva URSS, iar
în această luptă contez pe sprijinul americanilor“. Arătând că este pe
deplin conştient de riscurile enorme la care se expune, prin
colaborarea cu spionajul american, ofiţerul polonez a cerut detalii
asupra procedurilor pe care noii săi patroni le au în vedere, pentru
asigurarea conspirativităţii depline a legăturii şi activităţii sale de
colaborare, cât şi a protecţiei personale şi a familiei.
Pe 25
august 1972, în portul Kiel din Germania, a fost organizată o nouă
întâlnire secretă a ofiţerilor Henry Morton şi Walter Lang cu R.
Kuklinski, în cadrul căreia a fost desăvârşită, practic, recrutarea
acestuia ca agent al CIA. De menţionat că întregul proces de recrutare
a lui Kuklinski s-a desfăşurat într-o procedură rapidă, ţinându-se cont
de particularităţile cazului, existenţa unor garanţii minime de
sinceritate a candidatului, cât şi de cerinţele impuse de nevoia
asigurării protecţiei acestuia, cu luarea în considerare a statutului
deosebit pe care îl avea acesta în aparatul militar al R.P. Polone şi a
măsurilor de verificare la care este supus din partea contraspionajului
polonez şi sovietic.
Cu acest prilej au fost stabilite o serie de
detalii privind tematica informativă care interesează serviciul de
spionaj recrutor, modul de realizare a viitoarelor întâlniri şi a
conlucrării propriu-zise, măsurile de autoverificare şi protecţie care
se impun a fi luate în cadrul raporturilor de colaborare, cât şi în
viaţa de toate zilele.
În urma întâlnirilor efectuate cu R.
Kuklinski, la Haga şi Kiel, centrala CIA a procedat la verificarea pe
diverse căi a datelor şi materialelor furnizate de acesta, iar în urma
analizei a ajuns la concluzia că ele prezintă o valoare
informativ-operativă deosebită, iar recrutarea ofiţerului polonez
constituie o „captură“ cu totul specială.

Operaţiunea „Pescăruşul“ şi exclusiva „listă Bigot“

Întreaga
operaţiune de colaborare cu serviciul de spionaj american a primit
denumirea de cod „Pescăruşul“ („Gull“), iar R. Kuklinski conspirativul
- „Jack Strong“. Coordonator al cazului a fost ofiţerul David Forden,
care îndeplinea funcţia de şef al departamentului responsabil pentru
Uniunea Sovietică şi ţările din Europa Răsăriteană, în cadrul CIA.
La
informaţiile furnizate de Kuklinski vor avea acces doar un număr
restrâns de persoane, aflate pe aşa-zisa „listă Bigot“. Acestea erau:
preşedinţii şi vicepreşedinţii SUA, directorii CIA, şefii Pentagonului,
consilierul preşedintelui pentru problemele securităţii naţionale,
secretarii Departamentului de Stat. Despre identitatea agentului „Jack
Strong“ vor mai cunoaşte doar şeful rezidenţei CIA de la Varşovia şi
ambasadorul SUA în Polonia.
Ofiţerii operativi şi analiştii CIA
practic nu erau în cunoştinţă de cauză cu existenţa unei asemenea surse
de informaţii, iar aşa cum s-a dovedit ulterior nici măcar „cârtiţele“
KGB, care acţionau în interiorul Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA,
precum faimosul Aldrich Ames. Agentul polonez nu era cuprins nici în
evidenţele computerizate ale CIA.

Reprimarea revoltelor muncitoreşti - momentul cheie pentru Kuklinski

Potrivit
afirmaţiilor lui Kuklinski, evenimentul care l-a convins pe deplin să
ia decizia de a colabora cu americanii a fost reprimarea sângeroasă a
revoltelor muncitoreşti din Gdansk, Gdynia şi Szczecin, în decembrie
1970. Bilanţul represiunii a şocat opinia publică poloneză, inclusiv
cercurile militare, cu toate că nu sunt cunoscute cazuri de
insubordonare printre ofiţerii care au participat la operaţiunile de
reprimare.
După cum va arăta în amintirile sale despre acest episod
tragic, Kuklinski a fost cutremurat de faptul că nu s-a găsit atunci
nici măcar un soldat polonez care să poată spune: „Nu pot să-mi împuşc
mama doar pentru motivul că sunt militar“.
Din acel moment,
Kuklinski a căutat o oportunitate potrivită pentru contactarea şi
iniţierea unei colaborări cu serviciile de informaţii ale S.U.A., în
care el vedea un sprijin pentru ca Polonia să-şi redobândească
inde-pendenţa.
Ocazia contactării americanilor s-a ivit în vara
anului 1972. Fiind un navigator pasionat, Kuklinski s-a oferit voluntar
pentru o misiune în care ofiţeri ai spionajului militar polonez
trebuiau să facă o recunoaştere de teren, în Marea Baltică şi Marea
Nordului, sub acoperirea unei excursii turistice, la bordul iahtului
„Legia“. La 2 august 1972, Kuklinski, împreună cu fiul său, a urcat pe
ambarcaţiunea amintită şi a plecat spre Germania. În ziua de 11 august
1972, când se afla în portul german Wilhelmshaven, a părăsit nava sub
pretextul unei plimbări prin oraş. Mergând pe străzile oraşului, s-a
autoverificat, pentru a se convinge că nu este urmărit, şi a intrat la
un oficiu poştal.

Kuklinski - aka „The Polish Viking“

Aici
a redactat o scrisoare, într-o engleză foarte aproximativă, pentru
ataşatul militar al Ambasadei SUA din Bonn, semnând cu iniţialele
„P.V.“ (pentru „Polish Viking“). Scrisoarea avea următorul conţinut:
„Sunt ofiţer al unuia din statele Pactului de la Varşovia. Aş dori să
mă întâlnesc cu reprezentanţi ai armatei SUA. Încerc să sun la Ambasada
Dvs. de la Haga, când voi ajunge acolo, peste 5 sau 10 zile“.
Americanii s-au arătat interesaţi şi, înaintea reîntoarcerii iahtului
în Polonia, s-a stabilit modul de contactare a lui Kuklinski. Este
evident, însă, că nu CIA a avut iniţiativa recrutării colonelului
polonez, ci acesta şi-a oferit serviciile pentru a colabora cu
spionajul american. De altfel, acest aspect va fi invocat sistematic de
Kuklinski în declaraţiile sale viitoare: „Nu americanii m-au recrutat
pe mine, ci eu i-am recrutat pe ei în interesul Poloniei“.
Pe 18
august 1972, între orele 21.00-24.00, la Haga-Olanda, a avut loc prima
întâlnire secretă a ofiţerului polonez cu reprezentanţi ai CIA, trimişi
special de la Washington: col. Henry P. Morton şi col. Walter Lang,
specialişti cu o bogată experienţă în lupta cu spionajul sovietic. La
vremea respectivă, Kuklinski vorbea precar engleza, discuţiile
purtându-se în limba rusă, pe care ofiţerul polonez o cunoştea foarte
bine. Cu această ocazie, R. Kuklinski s-a prezentat cu numele real,
gradul şi funcţia deţinute în Armata Poloneză şi în aparatul central al
Pactului de la Varşovia.

Polonezii, victime ale trădării Vestului, ca şi românii

A
remis apoi o „Declaraţie de intenţii“, pregătită în prealabil ca
rezultat al unor îndelungi reflecţii, drept motivare a gestului său, în
care se arăta:
„Noi, polonezii, aparţinem în prezent lagărului
sovietic, dar acest fapt nu a fost rezultatul alegerii noastre, ci al
celor stabilite între voi şi ruşi. În cazul unui război de apărare
împotriva unei agresiuni din partea voastră, noi rămânem cu ruşii şi
celelalte ţări ale Tratatului de la Varşovia.
Scenariul unui viitor
conflict militar în Europa este, totuşi, puţin probabil, dacă nu
exclus. Nu dorim în niciun caz să participăm la un război de agresiune
contra NATO, contra Occidentului. În opinia voastră, nu ar exista şansa
stabilirii unei colaborări între Armata Poloneză şi forţele americane
din Europa, pentru a preveni războiul, iar în cazul izbucnirii acestuia
- pentru a sprijini activ interesele naţionale poloneze? Aceasta ar
însemna neparticiparea trupelor poloneze la ofensiva sovietică
împotriva NATO şi retragerea Poloniei din Pactul de la Varşovia. Aş
dori, înainte de toate, ca în nume propriu să asigur pe comandanţii
militari americani că, la fel ca mine, gândesc aproape 30 milioane de
polonezi. Tânjim din tot sufletul ca, împreună cu voi, să ne aflăm în
lumea liberă. Situaţia ţării mele nu este uşoară. Ne găsim între
«fraţi», pe care nu i-am ales, dar care ne dictează soarta, adică
Uniunea Sovietică, ale cărei armate ne încercuiesc din faţă şi din
spate. Situaţia este dificilă. Cred, totuşi, că în momentele de
încercare forţele armate poloneze se vor afla umăr la umăr, alături de
armata americană“.

Kuklinski - motivat de „puternicul său patriotism şi antisovietism“

În
afara „Declaraţiei de intenţii“, Kuklinski a mai prezentat un studiu cu
caracter de analiză politico-strategică: „Despre ieşirea
(decontectarea) Armatei Poloneze din război“. Era primul studiu de
specialitate pe care ofiţerul polonez îl întocmea pentru politicienii
şi generalii americani.
Pe baza convorbirilor purtate cu R.
Kuklinski, col. Morton şi col. Lang au redactat câteva rapoarte, care
au fost transmise cu titlu „strict personal“ directorului Richard Helms
din centrala de la Langley. Într-unul din rapoarte, col. Morton făcea o
succintă caracterizare a noului candidat la recrutare, subliniind că
acesta este tipul „militarului“, iar nu cel al „ofiţerului de spionaj“,
„un om foarte sincer sau un excelent actor“, „pe scurt vorbind, un
polonez“. Documentul releva că motivaţia demersului făcut de Kuklinski
era mai degrabă de natură ideologică, „puternicul său patriotism şi
antisovietism“. Ofiţerul polonez era caracterizat ca fiind
„inteligent“, „orgolios“, „hotărât“, „inflexibil“, părând „deosebit de
capabil“ în domeniul său de activitate, exprimându-se în formulări
concrete şi exacte în cadrul discuţilor.

George Roncea
Cariera militară de excepţie a lui Ryszard Kuklinski
S-a
născut la 13 iunie 1930, la Varşovia, ca fiu al lui Stanislaw şi al
Annei Kuklinski, într-o familie cu profunde tradiţii catolice. După
terminarea războiului şi după încheierea studiilor, în 25 septembrie
1947 Ryszard Kuklinski s-a înrolat în armată şi a fost admis la şcoala
de ofiţeri de infanterie nr. 1 din Wroclaw. În acest fel şi-a început
Ryszard Kuklinski cariera în Armata Poloneză, a cărei uniformă a
purtat-o pånă în noiembrie 1981. În perioada şcolii militare, a avut
şansa să fie cunoscut de viitorul şef de Stat Major General şi ministru
al Apărării Naţionale, generalul Florian Siwicki, care pe atunci îi era
instructor şi avea gradul de maior. Acesta îl va sprijini în repetate
rånduri, pe parcursul carierei.
În 1961, a fost admis la Academia
Militară de Stat Major, de la Rembertöw, lângă Varşovia, unde a obţinut
rezultate foarte bune, iar la sfârşitul cursurilor a fost avansat la
gradul de maior. În pofida problemelor de dosar, în anul 1963,
Kuklinski a fost cooptat la Statul Major General al Armatei, ţinându-se
cont de „eficienţa sa deosebită“. Aici, a îndeplinit diverse funcţii,
precum cea de şef al Direcţiei I Planificare Strategică a Apărării în
cadrul Departamentului Operaţii a Marelui Stat Major General al
Armatei. Exercitarea acestor funcţii îi permitea cunoaşterea unor
probleme dintre cele mai sensibile, referitoare la înzestrarea armatei,
planificarea activităţilor de instrucţie operativă şi de pregătire a
exerciţiilor şi aplicaţiilor militare.
În scurt timp, Kuklinski a
câştigat încrederea generalului Jerzy Skalski, care, apoi, de
nenumărate ori, i-a înlesnit avansarea pe linie ierarhică. Colaborarea
sa a devenit, totodată, indispensabilă pentru următorii şefi ai Marelui
Stat Major General al armatei poloneze: generalii Choch şi Jaruzelski.
El va ajunge, practic, ofiţerul de legătură între comandamentul Armatei
Poloneze şi comandamentul Armatei Sovietice şi al celorlalte armate
„frăţeşti“ ale Tratatului de la Varşovia. Acest statut îi va permite să
cunoască unele dintre cele mai secrete şi importante informaţii ale
Pactului sovietic.
În 1967, este trimis în Vietnam, unde a activat
ca membru al misiunii poloneze de pe lângă Comisia Internaţională de
Control şi Supraveghere, care monitoriza punerea în practică a
deciziilor luate cu ocazia Conferinţei de la Geneva. În perioada de
şase luni cât s-a aflat la Hanoi şi în alte localităţi vietnameze, el
s-a întâlnit, de mai multe ori, pe linie oficială, cu ofiţeri de grad
înalt din armata americană. Este posibil ca în acea perioadă să-şi fi
creat contacte în rândul ofiţerilor americani care vor deveni utile
ulterior.
Cert este că americanii au reuşit în acea perioadă să
recruteze câţiva spioni din rândul militarilor ţărilor socialiste, care
fiind însă agenţi dubli lucrau cu mai multă ardoare pentru KGB şi GRU
decât pentru CIA.
Motivaţia antisovietică şi anticomunistă a lui Kuklinski
Conform
declaraţiilor sale ulterioare, Kuklinski ar fi dorit chiar atunci să
înceapă colaborarea cu ofiţeri americani de origine poloneză, cu care
putea vorbi deschis, dar ar fi decis să nu facă pasul în acel moment.
Oricum, în perioada respectivă, i-a încolţit gândul că ar putea trece
de partea cealaltă a baricadei, considerând că în acest fel luptă
împotriva ocupantului sovietic al ţării sale.
În vara anului 1968,
Kuklinski a fost delegat de ministrul Apărării Naţionale, generalul
Jaruzelski, la comandamentul Grupului de Nord al trupelor de ocupaţie
sovietice de la Legnica, în calitate de reprezentant al Statului Major
General al armatei poloneze, pentru pregătirea intervenţiei în
Cehoslovacia a forţelor armate ale unor state membre ale Pactului de la
Varşovia, operaţiune cunoscută sub denumirea de cod „Dunărea“. În luna
august, când a avut loc invazia, el a îndeplinit funcţia de ofiţer de
legătură între generalul Florian Siwicki, comandantul trupelor poloneze
din Cehoslovacia, şi centrul de la Varşovia.
După 1968, ofiţerul
polonez a devenit tot mai hotărât de a contacta spionajul Statelor
Unite şi de a începe colaborarea cu acesta. Motivaţia o constituia
agresiunea armatei Poloniei Populare asupra Cehoslovaciei, în numele
intereselor imperiale ale Kremlinului, îndoctrinarea comunistă şi
dependenţa totală a forţelor armate ale R.P. Polone de mareşalii
sovietici.
Ryszard Kuklinski cunoştea în detaliu localizarea
diverselor puncte strategice de pe teritoriul ţării, dar şi al altor
state membre ale Tratatului de la Varşovia, drumuri, poduri, canale,
linii de cale ferată, legături radio şi locuri de aprovizionare cu
combustibili pentru mijloacele mecanizate ale armatelor Pactului.
Riscul devastării Poloniei în caz de război
NATO-URSS
În
vara anului 1970, Kuklinski a aflat mai multe date despre rolul
Poloniei în planurile sovietice. Aceste planuri prevedeau, printre
altele, şi reacţia la un presupus atac nuclear din partea ţărilor NATO
asupra trupelor (printre care şi cele sovietice) care se aflau pe
teritoriul Poloniei. Într-o asemenea eventualitate, aproape 90% din
miile de tancuri şi celelalte vehicule folosite în cadrul unei astfel
de acţiuni ar fi urmat să treacă prin Polonia, pentru a ajunge în R.F.
Germania, Franţa, Olanda şi Belgia. Dacă Polonia ar fi devenit ţinta
atacului a circa 400-600 de focoase nucleare ale Pactului
Nord-Atlantic, reacţia forţelor URSS şi ale celorlalte state membre ale
Tratatului de la Varşovia ar fi însemnat transformarea întregului
teritoriu al ţării în teatru de război. Chiar în cazul că un asemenea
conflict s-ar fi încheiat cu un succes pentru statele Tratatului de la
Varşovia, Polonia ar fi rămas în ruine. Un contraatac pe o arie atât de
mare de acţiune ar fi fost dezastruos pentru ţară, estimându-se că
putea provoca moartea între 3 şi 10 milioane de cetăţeni polonezi.
Desigur, un asemenea scenariu, din punct de vedere polonez, era de
neacceptat.

Pacepa versus Kuklinski

O simplă comparaţie a
cazului Kuklinski cu cel al generalului Pacepa relevă unele asemănări,
dar mai ales deosebiri esenţiale. Este evident faptul că ofiţerul
polonez a trădat Pactul de la Varşovia şi URSS, în primul rând. Cu
toate acestea, el este puternic contestat în Polonia, pentru că se ţine
cont de semnificaţia gestului în sine, care nu poate fi justificat din
punctul de vedere al regulilor şi principiilor care guvernează armata
unei ţări.
Ca şi în cazul Pacepa, reabilitarea sa a avut loc pe fondul interesului legat de integrarea ţării în NATO.
Unul
dintre cei mai cunoscuţi disidenţi anticomunişti polonezi, Adam
Michnik, apreciază că Ryszard Kuklinski nu poate fi considerat erou al
ţării sale, ci poate doar al... CIA. În acest sens, el aduce argumente
de ordin istoric, comparându-l cu o serie de personaje care în diverse
momente din trecutul ţării au acţionat similar lui Kuklinski şi care nu
pot fi consideraţi eroi, istoriografia consemnându-i ca „trădători“ sau
figuri rămase într-o ipostază de ambiguitate faţă de interesul naţional.
Oricum,
Kuklinski pare mai uşor de apărat, din punct de vedere moral, decât
Pacepa. Prin funcţia pe care o avea în structurile Tratatului de la
Varşovia, el se subordona nu numai (sau nu atât) conducerii de la
Varşovia, cât mai ales Kremlinului.
Apoi mai este un lucru esenţial:
spre deosebire de Pacepa, colonelul Kuklinski nu a fost implicat în
acţiuni de poliţie politică. Despre I.M. Pacepa se ştie bine că este
părtaş şi responsabil de multe dintre abuzurile regimului comunist, în
cea mai neagră perioadă a existenţei sale.
„Defectarea“ în Occident
a unor ofiţeri din armatele sau serviciile de informaţii ale ţărilor
fostului lagăr sovietic se numără printre episoadele cele mai
controversate şi prea puţin lămurite din istoria comunismului. Dacă
despre celebrii foşti KGB-işti Oleg Penkovski, Oleg Gordievski sau
Vasili Mitrohin lucrurile sunt în linii mari cunoscute, deşi nici
acestea pe deplin clarificate, prea puţină lume ştie adevărul în alte
cazuri, precum cel al generalului Ion Mihai Pacepa din România sau al
colonelului Ryszard Kuklinski din Polonia.
Pentru publicul românesc,
acesta din urmă este chiar foarte puţin cunoscut, deşi cazul Kuklinski
pare a fi, în multe privinţe, mai interesant şi mai important decât cel
al lui Pacepa. În Polonia, chestiunea este atât de controversată, iar
dezbaterile atât de pasionale, încât şi astăzi, la scurgerea a câţiva
ani de la moartea personajului, circulă o vorbă: „Spune-mi ce părere ai
despre Kuklinski şi îţi zic cine eşti!“

„Nimeni în lume, în ultimii 40 de ani, nu a adus mai multe daune comunismului“. (1982, Directorul CIA, William Casey)

Potrivit
celor mai multe dintre lucrările şi studiile publicate în Polonia şi în
alte ţări, volumul total al documentelor militare şi informaţiilor
furnizate de R. Kuklinski americanilor însuma circa 35.000 de pagini,
dintre care cel puţin 34.000 file erau în limba rusă. Calcule mai
recente arată, totuşi, că numărul total al paginilor materialelor
furnizate de agentul polonez a fost de 42.000.
În afara
informaţiilor curente cu privire la conţinutul consfătuirilor secrete,
deciziile luate asupra organizării, funcţionării şi dislocării
unităţilor sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia, colonelul
polonez a livrat CIA informaţii strict secrete de importanţă strategică
deosebită, referitoare la: documentaţia tehnică asupra a peste 200
sisteme de arme de înaltă tehnologie, produse în U.R.S.S.; cele mai noi
proiecte din domeniul industriei militare sovietice, precum varianta
modernizată a tancului T-72, care reprezenta principala armă ofensivă
la categoria de blindate aflate în dotarea Pactului de la Varşovia;
planurile cincinale strategice ale Tratatului, pentru perioadele
1971-1975, 1976-1980 şi 1981-1986; deciziile şi ordinele date de
Moscova, pentru aplicarea acestora în R.P. Polonă, R.D. Germană, R.S.
Cehoslovacă, în R.P. Ungară şi R.P. Bulgară; materialele secrete ale
Statului Major General sovietic, referitoare la războiul electronic;
variante ale planurilor de atac ale Armatei Sovietice şi trupelor
Pactului de la Varşovia împotriva unor state ale NATO din Europa
Occidentală; participarea unor unităţi ale Armatei Populare poloneze la
acţiuni prevăzute împotriva R.F. Germania şi Danemarcei; planurile
pentru cucerirea şi ocuparea unor state ale Europei Occidentale de
către Armata Sovietică şi forţele Pactului; date strategice referitoare
la unităţile Grupului de Nord al Armatei Sovietice, care constituiau
practic trupele de ocupaţie din R.P. Polonă; acelaşi gen de date despre
unităţile sovietice care staţio-nau în R.D. Germană, R.P. Ungară şi
R.S. Cehoslovacă; localizarea şi datele tehnice ale celor mai
importante puncte de comandă ale Armatei Sovietice („statele majore
subterane“), de unde mareşalii sovietici urmau să asigure conducerea
forţelor Pactului, în eventualitatea unui război cu forţele NATO.

Motivele reale ale dezertării

Prin actul
dezonorant al trădării de patrie - dacă Ion Mihai Pacepa o fi
considerat vreodată că România este patria sa, având în vedere
împrejurările stabilirii în ţară a tatălui, ilegalist ceh, dovedit ca
om al sovieticilor - fostul general a adus incalculabile prejudicii
relaţiilor dintre România şi SUA care până în 1978 erau exemplare în
multe domenii, în interes reciproc şi în beneficiul comunităţii
internaţionale.
De fapt, trădarea inacceptabilă, sub toate
aspectele, s-a produs atunci când Ion Mihai Pacepa a simţit că se află
în cădere liberă, mai ales după încercarea eşuată de a-l determina pe
şeful statului şi pe soţia acestuia, faţă de care avea un comportament
detestabil de slugoi preasupus, să aprobe crearea unui organism
atotputernic pe lângă Preşedinţia României, care să fie condus de el şi
să includă toate serviciile de informaţii şi contraspionaj, precum şi
alte instituţii înrudite, ceea ce ar fi făcut din trădător unul din
personajele-cheie ale regimului totalitar, aservit cuplului dictatorial.
Al
doilea semnal, de natură să-l îngrijoreze profund şi chiar să-l
panicheze, l-a constituit numirea generalului Alexandru Dănescu,
adjunct al ministrului de Interne, în funcţia de şef al Departamentului
de Informaţii Externe. Lovitura primită era de nesuportat, un adevărat
şoc pentru Pacepa, care se considera singurul îndrituit să-i succeadă
generalului Nicolae Doicaru în fruntea DIE, după trecerea acestuia ca
ministru al Turismului. Or, preferinţa conducerii superioare pentru un
om care până atunci se ocupase numai de sectorul administrativ al
Ministerului de Interne îi umilise peste poate, avertizându-l că se
află în dizgraţie, situaţie ce-i închidea toate culoarele parvenirii la
vârf, anunţând un viitor incert şi chiar sumbru pentru orgoliosul domn
Pacepa, căruia i se pregătise un post la... pompieri.
Mai mult,
temându-se de descoperirea unor aspecte tulburi din activitatea şi
trecutul său, asupra cărora se declanşaseră minuţioase investigaţii,
Ion Mihai Pacepa a ales calea trădării pentru a scăpa de gravele
consecinţe ce-l pândeau. Şi cum se ştia „cu musca pe căciulă“ şi era
conştient că nu poate scăpa de pedeapsă, a preferat aplicarea
proverbului „Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă!“
Acestea sunt
motivele reale ale dezertării fostului general Ion Mihai Pacepa şi nu
pretinsa sa luptă împotriva „comunismului“ românesc pe care-l cunoştea
din interior şi, chipurile, nu-l mai putea suporta.

România, livrată sovieticilor prin trădarea Occidentului

Apologeţii
trădării şi ai trădătorilor români de teapa lui Pacepa nu au dreptul să
uite atunci când pledează cauza unor asemenea indivizi, detestabili că
România a ajuns în sfera de interese şi influenţă a comunismului
sovietic datorită trădării poporului român şi a României de către
Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchil. Ca urmare, toate
încercările făcute de partea română la Ankara, Cairo, Berna, Lisabona
şi alte locuri de a ieşi din războiul antisovietic şi a se alătura
coaliţiei Naţiunilor Unite n-au reuşit, invocându-se de fiecare dată
necesitatea obţinerii acordului liderului de la Moscova, care era
permanent informat şi consultat asupra răspunsurilor date
reprezentanţilor României.
Din această cauză, ultimul cuvânt în ceea
ce priveşte soarta României l-a avut partea sovietică, atât înainte de
23 august 1944, cât şi ulterior, până la abolirea monarhiei,
reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii în Comisia Aliată de Control
limitându-se a fi simpli observatori pasivi. La fel s-au prezentat
lucrurile la Conferinţa de la Paris, când României i s-a refuzat
statutul de stat cobeligerant pe care-l merita cu vârf şi îndesat,
suportând toate consecinţele de stat „învins“, ceea ce a provocat
uriaşe daune ţării noastre din punct de vedere economic, politic şi
militar - prin controlul total exercitat în aceste domenii fundamentale
- ştiinţific, educaţional etc. - de puterea sovietică.

Miza eliminării resurselor informative ale României

Insistenţa
lui Pacepa privind eliminarea din Serviciile de Informaţii şi
Contrainformaţii post-decembriste a specialiştilor proveniţi din
aparatul fostei Securităţi a urmărit să lase statul român fără apărare
timp de 5-10 ani, perioadă minimă de formare a noilor cadre pentru
nevoile siguranţei naţionale. Afirmaţia lui Pacepa, potrivit căreia
România nu va fi primită în NATO până nu satisface acest pretins
deziderat, nu era acoperită de realitate: Cehia, Polonia şi Ungaria
s-au limitat să elimine din cadrele de Securitate din ţările respective
numai pe acelea cu funcţii de conducere şi pe cele care au săvârşit
abuzuri în exercitarea atribuţiunilor de serviciu. Statului român nu i
s-a condiţionat expres niciodată primirea în NATO şi UE de îndeplinirea
unor asemenea cerinţe.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi „indignarea“
lui Pacepa faţă de „jecmănirea“ Occidentului de date şi documentaţii
economice şi tehnico-ştiinţifice de către DIE. Trădătorul comite, în
acest caz, cel puţin două grave imprudenţe nepermise unui „as“ în
materie ca el:
a) uită că el însuşi a condus mult timp Direcţia de
specialitate a DIE, iar ulterior a coordonat - ca adjunct al şefului
DIE - activitatea de spionaj în domeniile economic şi
tehnico-ştiinţific desfăşurată în Occident;
b) se face că nu ştie -
ceea ce este foarte rău - sau dezinformează conştient, faptul că, şi în
prezent, obiectivul prioritar al Serviciilor de Informaţii şi
Contraspionaj din SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa,
Israel şi altele îl constituie tocmai apărarea secretelor economice şi
tehnico-ştiinţifice împotriva spionajului străin, concomitent cu
obţinerea de date şi informaţii din orice altă ţară unde există
asemenea secrete ce prezintă interes pentru statele în cauză. Atunci,
de ce n-ar avea dreptul să procedeze tot astfel şi instituţiile
similare din România?
Pentru toate aceste argumente şi consideraţii, Ion Mihai Pacepa a fost, este şi va rămâne un trădător!

Pacepa - erou sau trădător?

Motto: „Unii oameni sunt ca şi sticlele: nu au valoare decåt prin ceea ce se pune în ei“
(Alexandre Dumas-fiul)

„Regimul
Ceauşescu“ s-a plasat în perioada 1965-1980 pe o poziţie de frondă,
considerată extrem de periculoasă, faţă de URSS şi aliaţii fideli ai
acesteia, sprijinindu-se şi pe informaţiile şi acţiunile DIE şi ale
celorlalte structuri informative. Perioada respectivă a fost deosebit
de „plină“ pentru diplomaţia românească şi pentru structurile de suport
ale aparatului de informaţii. Astfel, pot fi enumerate următoarele
puncte de reper, care configurează anvergura „mişcării“ la nivel extern
a României comuniste din acel timp - stat cu o dinamică complet aparte
faţă de restul Blocului sovietic. Ca urmare, România:
- a refuzat să rupă relaţiile diplomatice cu statul Israel, după războiul de şase zile din iunie 1967;
- a condamnat ferm invadarea militară a Cehoslovaciei (august 1968);
- a sprijinit Administraţia SUA în acţiunea de stabilire a relaţiilor diplomatice cu R.P. Chineză;
-
a mediat realizarea contactelor dintre reprezentanţii SUA şi ai R.D.
Vietnam, care s-a finalizat ulterior prin încetarea stării de
beligeranţă şi normalizarea raporturilor dintre ambele state;
- a
iniţiat, încurajat şi sprijinit hotărâtor dialogul dintre Israel şi
Egipt, respectiv dintre Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei, acţiuni benefice care au condus la înţelegerile
binecunoscute;
- a primit vizitele unor preşedinţi ai SUA -
Richard Nixon, încă din faza candidaturii, când toate celelalte state
socialiste îl refuzaseră, şi Gerald Ford, chiar a doua zi după semnarea
Actului Final al CSCE de la Helsinki (1 august 1975).
- a stabilit
relaţii diplomatice cu mari state din NATO manifestându-şi apropierea
faţă de SUA şi independenţa în raport cu URSS şi aliaţii săi.
Practic,
în pofida orientării ideologice generale a Pactului de la Varşovia,
autorităţile de la Bucureşti se dovedeau în fapt un aliat sui generis
al Occidentului democrat;
Un fost deţinut politic, fruntaş liberal
şi o autentică personalitate ştiinţifică, om de o moralitate
ireproşabilă, ne-a confiat un fapt a cărui semnificaţie politică în
legătură cu poziţia Administraţiei şi a Congresului SUA faţă de
„regimul şi liderul Ceauşescu“ este cât se poate de concludentă: „După
suferinţele îndurate în mişcarea de rezistenţă armată împotriva
dictaturii bolşevico-comuniste şi, ulterior, în închisoare, mi-am
propus în anul 1973 să organizez sau chiar să comit personal un atentat
contra lui Nicolae Ceauşescu.
Cum nu aveam niciun mijloc de
acţiune (arme, grenade, exploziv etc.), am cerut sprijin unui prieten,
Nicolae Stroescu-Stănişoară, de la Postul de radio Europa Liberă.
Răspunsul primit a fost stupefiant pentru mine şi, în acelaşi timp,
derutant şi demobilizator, determinându-mă să mă potolesc: «Nu te putem
ajuta, pentru că interesul SUA este să-l apere pe Ceauşescu, fiindcă ne
este de mare folos. Aşa că înţelege şi scoate-ţi din cap asemenea
intenţii păguboase»“. Comentariile sunt de prisos.

Pacepa, un slujbaş malefic al Aparatului Securităţii

Ion
Mihai Pacepa, zis şobolanul, a fost unul dintre capii răutăţilor în cei
27 de ani de activitate în aparatul de Securitate (1951-1954 în cadrul
Direcţiei a Il-a de Contraspionaj şi, ulterior, până în iulie 1978, în
Departamentul de Informaţii Externe). Şi-a început cariera ca
sublocotenent şi a încheiat-o dezonorant, fiind degradat de şeful
statului, care-l avansase la gradul de general de divizie şi-l
promovase ca adjunct al şefului DIE, funcţie echivalentă astăzi cu cea
de secretar de stat.
Din păcate, unele documente nu pot fi date
încă publicităţii şi, astfel, opinia publică nu poate realiza ce
individ malefic a fost Ion Mihai Pacepa, autor al multor propuneri şi
acţiuni cutremurătoare împotriva unor cetăţeni români şi/sau ai altor
state. Individ dominat de obsesia parvenirii cu orice preţ, chiar prin
sacrificarea propriilor rude, dacă era nevoie, fără nicio reţinere sau
remuşcare, minţea cu neruşinare sau, pur şi simplu, se comporta ca un
laş.
Cine a avut răbdarea să lectureze volumele „Moştenirea
Kremlinului“ şi „Orizonturi Roşii“ va sesiza cu uşurinţă - fără a fi
specialist în domeniu - cum se străduieşte din răsputeri să prezinte
lucrurile astfel încât responsabilitatea personală să fie cât mai
redusă, chiar imperceptibilă, iar alteori, ca să-şi dea importanţă,
face afirmaţii prin care caută să impresioneze pe cititorul neavizat
sau necunoscător al realităţilor, scop în care nu ezită să recurgă la
exagerări şi adesea la minciuni.
Iar încercarea de a acredita
ideea contribuţiei sale la înfrângerea comunismului reprezintă o ofensă
adusă Comunităţii de informaţii a SUA şi Departamentului de Stat,
prezentate ca fiind incapabile să cunoască realităţile din România până
la trădarea lui I.M. Pacepa.
Recunoaşterea internaţională a
rolului şi locului României „comuniste“ a căpătat un indiscutabil
relief prin aprecierile făcute în acest sens la cel mai înalt nivel,
chiar în anul 1978, când Ion Mihai Pacepa a trădat, după ce se ocupase
de pregătirea vizitelor oficiale, şi s-a implicat personal în
desfăşurarea acestora (aprilie 1978, în SUA şi apoi în Marea Britanie),
unde Ceauşescu a fost primit cu cele mai mari onoruri.

România anilor '70 juca „un rol semnificativ în afacerile mondiale“

Iată
declaraţia făcută cu acel prilej de Jimmy Carter, preşedintele SUA:
„... Poporul Statelor Unite este onorat să aibă ca oaspete un mare
conducător, al unei mari ţări... Este un mare folos pentru mine, ca
preşedinte, să am posibilitatea de a mă consulta cu un mare conducător
naţional şi internaţional de talia oaspetelui nostru de astăzi.
Influenţa sa pe arena internaţională, ca lider al României, este
excepţională. Ca urmare a poziţiilor ferme ale preşedintelui său şi a
independenţei sale, România este în măsură să reprezinte o punte între
naţiuni cu puncte de vedere şi interese profund divergente şi între
conducătorii cărora, în alte împrejurări, ar fi fost dificil să aibă
negocieri. Se cuvine să arăt că, în ultimii zece ani, relaţiile de
prietenie dintre Statele Unite şi România s-au dezvoltat şi s-au
îmbunătăţit rapid, spre satisfacţia şi în avantajul popoarelor
noastre.“
Trei luni mai târziu, cu ocazia vizitei oficiale
efectuate în Marea Britanie, Regina Elisabeta a II-a a afirmat, între
altele: „Noi, cei din Marea Britanie, suntem astăzi impresionaţi de
poziţia hotărâtă cu care preşedintele Nicolae Ceauşescu a susţinut
independenţa României. Ca urmare, România deţine o poziţie distinctă şi
joacă un rol semnificativ în afacerile mondiale“.
Aprecieri
asemănătoare au făcut în perioada 1965-1980 şi alţi şefi de stat şi de
guvern din lumea liberă, precum şi lideri ai unor partide influente,
conducători ai organizaţiilor şi organismelor internaţionale, inclusiv
de cult.
Aceasta era situaţia din România acelor vremuri - cea mai
rodnică în realizări pe toate palierele politicii externe - în care Ion
Mihai Pacepa a trădat. A susţine că ai trădat un asemenea regim pentru
a lupta împotriva comunismului înseamnă în fapt a fi subminat
interesele Occidentului şi a nu-l fi ajutat, lipsindu-l de un avanpost
influent şi de nădejde în această parte a „lagărului socialist“.

Această
înşiruire de fabulaţii este aiuritoare. Scena a fost descrisă atât de
Haiducu în cartea sa menţionată mai sus, cât şi de către Paul Goma în
Soldatul câinelui (Editura Humanitas, 1991), apărută în Franţa, în
1983, la Editura Hachette, sub titlul Chassé-croisé. Cele două
descrieri se completează perfect şi ne dau imaginea reală a celor
întâmplate în ziua de 18 mai 1982. Într-adevăr, DST-ul a înscenat
„otrăvirea“ lui Paul Goma, astfel: stiloul, care era un pix, nu a jucat
niciun rol; Goma nu a băut şi nici nu a căzut. În momentul în care a
luat paharul în mână, Goma a fost lovit peste mână, ca din greşeală, de
„ziaristul“ francez de lângă el (un agent al DST), iar paharul s-a
răsturnat pe masă, otrăvirea fiind astfel „ratată“.
N-a venit nicio salvare, care evident că nici nu a dus pe nimeni la
spital. Nu s-a spus că Goma ar fi murit şi nu a existat niciun fel de
scandal. Despre această scenă nici nu s-a ştiut nimic luni de zile,
până în septembrie 1982, când a relatat-o presei chiar Goma. El nu a
fost dus la nicio casă conspirativă şi nu a sărbătorit nimic. A luat un
taxi, însoţit de „ziaristul“ menţionat, şi s-a dus acasă, escortat
discret de o maşină a DST-ului (care l-a pierdut pe drum) şi de către
Haiducu în maşina acestuia. Iar declaraţia lui Mitterrand, citată de
Pacepa, nu a existat niciodată. Vizita oficială pe care Mitterrand urma
să o facă în România în septembrie 1982 a fost amânată printr-un simplu
comunicat de presă, în care se invoca agenda prea încărcată a
preşedintelui francez – atât şi nimic mai mult. Iar acest anunţ a fost
făcut pe 28 iulie, la peste două luni de la scena de mai sus şi despre
care, repet, nu a ştiut nimeni, darămite să fi provocat vreun „scandal“.
De-a dreptul ciudat este faptul că lui Pacepa îi scapă tocmai
aspectul public, notoriu, care a făcut celebru acest caz sub numele de
„Afacerea Tănase“: tentativa de lichidare a scriitorului Virgil Tănase,
principala misiune a lui Haiducu. Si cum se face că Pacepa nu ne dă
nici cea mai mică explicaţie pentru diversiunea organizată de DST prin
„otrăvirea“ lui Goma? DST-ul a făcut-o, doar aşa, ca să se afle în
treabă sau ca să joace un pic de teatru de amatori? Nu, ea a fost doar
un episod dintr-o fabuloasă afacere de spionaj, una dintre cele mai
fascinante ale Războiului Rece, cu un substrat uluitor. Contribuţia
generalului Pacepa la elucidarea acestei afaceri cu adevărat
senzaţionale se rezumă, din păcate, la răspândirea de noi neadevăruri
pe care le girează cu aura sa de insider atoateştiutor. El face astfel
un mare deserviciu relativ la prelucrarea fondată, profesională şi
corectă a trecutului ceauşisto-comunist şi a celor comise – în România
şi în afara ei - de Securitatea din care a făcut parte.
Voi încheia cu un alt exemplu flagrant despre cum tratează Pacepa
fapte şi date istorice elementare. Exemplul se referă la un interviu
acordat ziarului Ziua, acum 3 ani. Referindu-se la afacerea „Hernu“
(Franţa 1996), afirmă că „în 1997, preşedintele Mitterrand a declarat
public că acţiunea lui Caraman a fost o provocare şi a reabilitat
oficial memoria lui Hernu“. Am citat. O mică precizare: Mihai Caraman,
primul şef al SIE, după 1989, este cel care a dat francezilor dosarul
Hernu din arhivele Securităţii (o copie fiind şi în posesia noastră).
Dar, în 1997, Mitterrand nu putea face toate acestea pentru că murise
în ianuarie 1996. Mitterrand nu a vorbit niciodată public despre cazul
Hernu, pentru simplul motiv că tot el l-a făcut „secret de stat“ şi l-a
„îngropat“ din clipa în care a văzut dosarul Hernu, în toamna lui 1992.
Dacă Pacepa este în stare să pună în gura unei personalităţi afirmaţii
pe care aceasta nu le-a făcut pentru simplul motiv că nu mai era în
viaţă la momentul invocat, ce poate să mai urmeze? //

Adauga comentariu

¹ Carol
Iata ce spune în anul 2007 un istoric german despre Pacepa in revista
"aLtitudini":
Georg Herbstritt: Ceea ce scrie Pacepa despre Stasi este, deseori,
inexact. De exemplu, în primul volum al „Cărţii negre a Securităţii“,
publicată în anul 1999, el descrie proporţiile infiltrării. Potrivit
lui Pacepa, Stasi a întocmit dosare pentru 6 milioane de cetăţeni din
RDG. Adică pentru o treime a întregii populaţii, precum a calculat
Pacepa însuşi. Asta e o inepţie. Adevărat este că în cartotoca centrală
întocmită de Stai sunt cuprinse numele a 6 milioane de cetăţeni, ceea
ce nu însemană că toţi aceştia au fost victime, precum dă de înţeles
Pacepa. Printre aceştia se află atît persoane urmărite cît şi
colaboratorii neoficiali, adică infomatorii, dar şi alte categorii de
persoane. În acest caz Pacepa face o confuzie. Numărul dosarelor de
urmărire informativă, adică cel al dosarelor reale ale victimelor, este
cu mult mai mic. În anii 1980 Stasi a întocmit anual circa 2000 de
dosare de urmărire informativă. La acestea se adaugă aproximativ 8000
de dosare privind „controlul operativ de persoane“. Sigur, din ultima
categorie făceau parte şi victime, dar şi alte grupuri de persoane.
Dacă facem un calcul sumar şi înmulţim 10 000 cu 40 de ani de existenţă
a RDG, ajungem la 400 000 de dosare de urmărire informativă. Este o
cifră mare, dar în nici un caz nu poate fi vorba de 6 milioane. Aceeaşi
situaţie se desprinde şi din cifrele legate de numărul informatorilor.
Pacepa susţine că într-un oraş ca Erfurt, din 200 000 de locuitori 50
000 ar fi fost informatori. Asta înseamnă un sfert din totalul
locuitorilor. În realitate, în anul 1989 în întreaga Republică
Democrată Germană numai 1 procent al populaţiei ţării a colaborat cu
Stasi. În toată regiunea Erfurt, unde la vremea respectivă trăia peste
un milion de oameni, Stasi avea circa 10 000 de colaboratori
neoficiali. Chiar şi această cifră este extrem de ridicată. Pacepa
zugrăveşte o imagine total falsă. Mai mult, el o transpune şi asupra
celorlalte ţări comuniste.² Carol
Tot despre Pacepa un pasaj din cartea lui W. Totok "Episcopul, Hitler
si Securitatea" (Polirom, 2008): "Pacepa susţine într-un articol
publicat în 2007 în revista americană neoconservatoare, National
Review, citat apoi de presa occidentală şi cea din România, că
episcopul Pacha ar fi fost schimbat în 1959 cu doi agenţi români,
arestaţi în Republica Federală Germania. În acel an Pacha era deja mort
şi nu avea cum să fie schimbat. Aserţiunile lui Pacepa au fost lansate
în legătură cu istoria piesei lui Rolf Hochhuth, Vicarul. Pacepa afirmă
că spioni români infiltraţi în Vatican ar fi furnizat KGB-lui documente
din arhiva secretă a Sfântului Scaun pe care le-ar fi transmis ulterior
lui Hochhuth cu scopul discreditării Papei Pius al XII-lea prin
intermediul unei piese de teatru. Documentele din arhiva Vaticanului
urmau să fie folosite de autor ca dovezi pentru simpatiile naziste şi
hitleriste ale lui Pius." Hochhuth a respins aserţiunile lui Pacepa.³ Emil
Parerea mea este cã ºi acest "personaj" a fost umflat cu pompa
propagandei. Vezi doamne, în aceeasi logicã pervertita precum chestia
cu "securitatea ca politie politica". Adicã cei care au facut politie
politica erau aia raii, iar ceilalti, patriotii care au aparat statul
roman, nu regimul. Folclor si iar folclor. Daca l-a tradat pe
Ceausescu, gata, e curat si uscat. Secretarii de partid care la un
moment dat au fost trecuti pe linie moarta (din diverse motive), dupa
89 au aparut ca mari disidenti anticeausisti si anticomunisti - este
aceeasi logica pervertita. Nu am citit nimic documentat despre faptele
lui Pacepa din anii 50-60-70, pana la momentul ajungerii in varful
ierarhiei securitatii. Nu as prea crede ca a sapat sistemul din
interior. Faptul ca, in mod cert, defectarea lui si informatiile pe
care le-a pus la dispozitia americanilor au fost o lovitura extrem de
puternica pentru regimul Ceausescu nu il califica in pentru pozitia de
instanta morala. Iar inconsecventele spatio-temporale si nu numai la
care se face referire aici (nu am citit cartea, dar am citit Orizonturi
Rosii si sunt si acolo destule) spun destule despre calitatea
profesionala si umana a acestui personaj. Apropo, pentru pensia aia de
general pe care i-o plateste statul roman, o fi platit contributiile la
asigurarile sociale? Va face si aceasta obiectul recalcularii?

Generalul I.M. Pacepa - flagrant de fals în declaraţii

Problema drepturilor omului,
istoria conflictelor interetnice şi politice din regiune, economia şi
geopolitica se intersectează într-o ţesătură complicată.
Am cumpărat cartea Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa
(Editura Humanitas). Am găsit în ea afirmaţii care m-au uimit prin
precaritatea veridicităţii lor. În exemplele pe care le voi da în
continuare, este vorba despre fapte a căror verificare este la îndemâna
aproape oricui; iar în cazul de faţă, improvizaţiile „după ureche“ vin
din partea unui om din domeniul „intelligence“, cunoscător de la sursă,
ca nimeni altul.
Mi-a
sărit în ochi numele „Haiducu“ (pag. 79), un caz pe care îl cercetez de
un an şi jumătate şi despre care cred că ştiu mai mult decât oricare
alt muritor de rând, excluzând pe cei din serviciile speciale româneşti
sau străine. Citesc şi mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie
mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui
superifical şi neşcolit începător român în ale gazetăriei, care a
copiat şi a luat de bune, fără nici cea mai sumară verificare,
aiurelile scrise de un ziarist „bazat“, dar de fapt la fel de
superifical şi neşcolit ca şi începătorul.
Pacepa menţionează anul 1982, „când DIE, rebotezată CIE, a încercat
să-l asasineze pe Paul Goma la Paris“. Mai departe: „Am colaborat cu
DST-ul francez (ăsta e Serviciul de Contrainformaţii) şi-am văzut
stiloul pe care generalul Pleşiţă i l-a dat lui Haiducu, ofiţerul DIA
însărcinat să-l asasineze pe Goma. Stiloul conţinea otravă, nu
cerneală, adică avea un compartiment pentru cerneală şi un al doilea
pentru otravă“. Nu ştim ce a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea
stilou n-a existat niciodată. Este adevărat că legenda acestui stilou
cu otravă a circulat prin presa vremii, iar generalul s-a inspirat
probabil din aceste articole nedocumentate. De fapt, „stiloul“ era, în
realitate, un banal pix Parker. Fotografia a fost realizată de DST, ca
document intern, şi a fost reprodusă chiar de Matei Haiducu în cartea
sa în limba franceză J’ai refusé de tuer (Edition Plon, 1984), carte
niciodată tradusă în limba română. Rolul pixului a fost de a servi ca
un fel de mijloc de transport şi de ascunzătoare pentru minuscula
pilulă de otravă ascunsă sub buşonul de plastic al minei, cum indică
săgeata din fotografie. Fapt este că Pacepa nu putea să „vadă“ şi să
descrie un stilou care nu a existat niciodată. De ce o face, totuşi?
Încă o inadvertenţă: „Haiducu, ofiţerul DIA“. DIA înseamnă Direcţia
de Informaţii a Armatei, de care Haiducu nu a aparţinut niciodată.
Confuzia este însă caracteristică pentru întreg pasajul referitor la
cazul Haiducu. Dacă Pacepa ar fi ştiut efectiv ceva despre Matei
Haiducu, ar fi fost mult mai interesant - şi mai aproape de adevăr -
dacă ne-ar fi spus care era misiunea reală a acestui ofiţer - şi în
niciun caz „însărcinat cu asasinate“ – sau dacă ar fi precizat că
Haiducu aparţinea de UM0103 a DIE, unitate de „ilegali“, specializată
pe emigraţie, minorităţi, culte, contraspionaj, penetrare
tehnico-ştiinţifică etc. Pentru o mai bună înţelegere a confuziei
totale din acest pasaj, iată continuarea: „Urma ca această otravă să-i
fie pusă în paharul lui Goma, cu ocazia unei recepţii. Pleşiţă,
personal, i-a dat stiloul, i-a dat sarcinile, Haiducu le-a acceptat.
Apoi eu am defectat“. Având în vedere că tentativa de otrăvire a lui
Goma făcea parte dintr-o misiune desfăşurată în anul 1982, iar Pacepa a
defectat în anul 1978, cronologia e complet anapoda. Pacepa a fugit cu
4 ani înainte de evenimentele despre care vorbeşte: „Și-am informat
despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez (m-am dus la
Paris)“. Deci, după defectare, Pacepa a informat DST-ul despre un plan
de asasinare care avea să existe abia câţiva ani mai târziu. Încă o
precizare: prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris, după
defectarea sa, a avut loc în 1996.
Să citim mai departe: „DST-ul francez l-a chemat pe Haiducu la o
întâlnire: «Domnule Haiducu» – Haiducu venise acolo sub o identitate
franceză, era ofiţer ilegal, avea o cu totul altă identitate, alt nume
– «ce faceţi? Cum o mai duceţi?»…“ Nimic mai fals. Haiducu nu avea nici
alt nume, nici altă identitate. Matei Haiducu venise în Franţa, în
1975, doar cu „legenda“, destul de subţire, de persoană persecutată
politic, motiv pentru care a şi cerut - şi obţinut foarte repede - azil
politic. Altfel, biografia lui era absolut autentică, omiţând, evident,
doar faptul că era ofiţer de Securitate. Haiducu nu venise în Franţa cu
alt nume sau altă identitate. Iar cetăţenia franceză o dobândise în
noiembrie 1978, în urma căsătoriei cu o franţuzoaică, devenită Madame
Haiducu. O altă identitate avea să capete Haiducu abia în septembrie
1982, când a devenit Mathieu Forestier şi a trecut sub protecţia totală
a serviciilor franceze. Dialogul reprodus de generalul Pacepa continuă
astfel: „«O, by the way, aţi auzit de numele Pacepa?» A înlemnit.
«Știţi c-a defectat, ştiţi că acuma este aici, la noi în sediu?» Peste
trei zile, Haiducu a telefonat şi a spus tot ce-i ordonase Pleşiţă.
Asta nu se ştie… El a venit, el a spus şi el a dat tot planul, pe care
noi nu-l ştiam.
Eu ştiam doar de Haiducu, nu ştiam că a primit ordin să-l execute pe
Goma“. Cum nu ştia, când cu o pagină înainte Pacepa spunea: „şi-am
informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez“?
Trecem peste. Interpelarea lui Haiducu de către DST s-a produs,
într-adevăr, în septembrie 1979, iar Haiducu nu avea cum să spună
„peste trei zile“ ceva ce nu avea să afle decât în februarie 1982.
Revelaţiile lui Pacepa continuă pe aceeaşi notă fantezistă: „După ce
s-a aflat toată istoria, DST-ul, care este o organizaţie fantastică, a
înscenat asasinarea lui Goma. Nu ştiu dacă cunoaşteţi detaliile.
Haiducu a venit, i-a pus otrava în pahar, otrava nu mai era otravă,
stiloul era alt stilou, Goma a băut şi a căzut. Salvarea a venit, l-a
luat, scandal, Goma a murit, Goma este dus la spital. Preşedintele
Mitterrand a dat o declaraţie – era invitat să vină în România:
«Suspend vizita în Româ­nia pentru că serviciul de spionaj român a
devenit o bandă de criminali». În timpul ăsta, Goma era la o casă
conspirativă şi sărbătorea evenimentul, succesul“.

„Pacepa, acţiunea „Flamura“ şi Cultul Personalităţii

Pacepa
a fost cel care a determinat DIE să depună eforturi mari pentru o cauză
complet străină de misiunea sa de bază, dar foarte utilă şi folositoare
domniei sale, care trebuia să se afirme şi să crească în ochii
stăpânilor de la acea vreme.
Iată cum am aflat eu de acţiunea
„Flamura“, de a cărei existenţă se ştia atunci prea puţin în rândul
ofiţerilor DIE. În anul 1973 aveam gradul de căpitan şi lucram la
Sectorul învăţământ din cadrul Brigăzii AP, unitate independentă
coordonată de adjunctul şefului DIE, general-maior Ion Mihai Pacepa.
Proveneam de la Direcţia învăţământ a Consiliului Securităţii Statului
(Serviciul „pregătire de specialitate“) şi aveam în spate o vechime de
câţiva ani şi în munca operativă (organele teritoriale de
contraspionaj, inclusiv o scurtă perioadă sub comanda generalului Cosma
Neagu.
Precizez că, în calitatea mea de „instructor coordonator“,
făcusem vreo 2-3 inspecţii, în fapt vizite de lucru, la CPPC (şcoala
DIE) însoţindu-l pe generalul Pacepa, fiind deci oarecum cunoscut
profesional de către acesta. Nefiind cadru de conducere, nu am
participat la nicio şedinţă din care să rezulte indicaţii şi ordine
concrete date de Pacepa pe o linie sau alta de muncă, cu toate acestea
am avut ocazia să-mi dau seama de „profesionalismul“ lui Pacepa. Limbaj
sec de activist de partid, menit să ne înveţe „importanţa
semnificaţiei“ pe care o prezenta „temelia bazei fundamentului“. De
altfel, el nu prea avea tangenţă cu munca de informaţii propriu-zisă,
ocupându-se mai mult de cu totul alte probleme (era consilierul de
specialitate al Tovarăşei, pe linie tehnico-ştiinţifică şi coordona
activitatea Brigăzii SD de obţinere de documentaţii şi materiale TS
aflate sub embargoul COCOM.

Americanii l-au „promovat“ pe Ceauşescu până la înţelegerea cu ruşii

Am
convingerea că unele dintre „reuşitele“ noastre de acest gen au fost
posibile şi cu ajutorul americanilor, ei având tot interesul în a-şi
face agentul indispensabil conducerii superioare de partid şi de stat,
în speţă cuplului Ceauşescu, pe care în acest mod îl puteau şi
controla. De ce spun acest lucru? Pe când mă aflam în misiune externă,
am avut o discuţie cu însărcinatul cu afaceri a.i. american, omologul
meu la acea vreme, care mi-a spus textual: „acum avem mare nevoie de
Ceauşescu; ne-a ajutat enorm în relaţiile cu China şi Vietnam şi în
problemele Orientului Mijlociu. Însă, în vreo 10-15 ani vom ajunge la
înţelegere cu ruşii, iar atunci Ceauşescu va fi azvârlit la coşul de
gunoi ca o măsea stricată“.
Se înţelege că nu am avut curajul să raportez acasă aşa ceva; ar fi însemnat sinucidere curată.
Prin
şeful de sector, colonelul „Marinescu“ (provenit de la Academia
Militară), am primit ordin să mă prezint la cabinetul 2 din DIE - Ion
Mihai Pacepa.
După ce am fost pus în temă cu ceea ce am de făcut, mi
s-a ordonat să merg la Secretariat (aşa era cunoscut Sectorul RS,
condus la acea vreme de colonelul Daisa, acum pensionar care trăieşte
în Israel), să solicit mapa cu ordine şi să refac integral Ordinul
şefului DIE cu privire la susţinerea examenelor de maior şi colonel şi,
în general, la avansările în grad, eu fiind, la acea vreme, secretarul
Comisiei de examinare a candidaţilor.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar
subofiţerul care gestiona problema mi-a pus în braţe un dosar
voluminos, în locul mapei cu Ordine şi Instrucţiuni. Aşa am aflat de
acţiunea „Flamura“, al cărei obiectiv era în esenţă (nu-mi amintesc
formularea exactă) promovarea pe plan internaţional a personalităţii de
excepţie a „coordonatorului şef“ (aşa era codificat atunci Tovarăşul în
cadrul DIE), prin publicarea de cărţi şi articole în presa de peste
hotare, sens în care va fi mobilizat întregul potenţial operativ al
aparatului de informaţii externe.
În dreapta, sus, la APROB, semna
adjunctul şefului DIE, general-maior Mihai Pacepa, în faţa căruia toată
lumea trebuia să dea raportul. Au fost organizate şi analize speciale
pe această problemă, la diferite nivele de comandă.

Legătura specială Pacepa-Elena Ceauşescu

Despre
cum s-a ajuns aici am aflat detalii mult mai târziu, pe când mă aflam
în misiune externă, iar în acţiunea „Flamura“ a fost inclusă şi Elena
Ceauşescu, „academician doctor inginer şi savant de renume mondial“
(promovată în eşalonul superior al PCR după 1972). Dacă urmărim
problema cu atenţie, vom observa că ascensiunea lui Pacepa o urmează
îndeaproape pe cea a Elenei Ceauşescu - amândoi „mari specialişti în
chimie“ explicaţie poate a intrării sale în anturajul Tovarăşei.
Cărţile
aparţinând unor autori străini referitoare la viaţa şi activitatea lui
Nicolae Ceauşescu au fost editate şi tipărite în România, pe banii DIE
şi tot astfel s-a întâmplat şi cu articolul din „International Herald
Tribune“, publicat la rubrica „Paid advertisment“ (contra sumei de
10.000 de dolari) înaintea vizitei la nivel înalt în SUA din aprilie
1978, de care Pacepa a făcut ulterior mare caz, deşi chiar el a fost
iniţiatorul acestei „acţiuni de popularizare“.
Am primit sarcina
să-l traduc şi să-i fac o Notă de prezentare pentru „Conducere“.
Întrucât eram presat de timp, căutam ajutoare, dar un coleg mi-a zis
pur şi simplu: „Ia, mă, originalul în limba română de la cabinetul 2,
fiindcă eu l-am scris, şi rezolvă problema“.
După 1978, s-a evitat a
se mai vorbi de acţiunea „Flamura“. Reluând discuţia pe această temă cu
unele cadre de comandă, a rezultat evident că însuşi Pacepa a fost
promotorul acţiunii respective, deşi a motivat-o prin prisma
indicaţiilor venite de „sus“.
Tot Pacepa a fost acela care a
pregătit, pe linia organelor noastre, vizitele la nivel înalt din
Europa şi America, prilejuri cu care Tovarăşa a primit, datorită
aranjamentelor sale, titluri, ordine şi medalii din partea forurilor
ştiinţifice din ţările respective. Din acest motiv nimeni nu mai avea
curajul să se atingă de „consilierul“ Tovarăşei, inclusiv serviciile de
contrainformaţii (sub a căror „lupă“ trebuie să fie toată lumea).
Într-o
discuţie avută cu generalul Cosma Neagu acesta mi-a spus că, prin
intermediul unui ministru, s-a încercat avertizarea Elenei Ceauşescu,
dar că Tovarăşa ar fi replicat astfel: „Aţi terminat cu duşmanii ţării,
iar acum îi vânaţi pe cei devotaţi trup şi suflet partidului? Cum vă
permiteţi? O luaţi pe urmele lui Drăghici?“
Practic, folosindu-se
de relaţia cu Elena Ceauşescu, Pacepa a reuşit să anihileze
contraspionajul, iar generalul Cosma Neagu, care l-a bănuit mereu de
menţinerea conspirată a vechilor legături cu ruşii şi care adunase deja
o sumă de date deconcertante despre viaţa lui Pacepa, a fost pus la
index.

Nazistul Rudolf Hess şi tovarăşul Pacepa - doi trădători de rang înalt

Fără
îndoială, „Dosarul Pacepa“ a devenit pentru mulţi o obsesie. Generalul
dezertor a dat multora de lucru, chiar mare bătaie de cap. În cele ce
urmează, ne propunem să abordăm cazul Pacepa de pe o altă poziţie,
făcând o paralelă între el şi fruntaşul nazist Rudolf Hess.
Mihai
Pacepa, ca şi Rudolf Hess, a lucrat mult la înfiinţarea şi organizarea
serviciilor secrete. Amândoi au avut, fiecare la vremea sa, chiar rolul
de iniţiator şi organizator al unor secţii sau departamente speciale.
Publicistul american Kurt Riess, în lucrarea sa „Spionajul total“, ne
prezintă cu lux de amănunte rolul şi contribuţia pe care Rudolf Hess
le-a avut la punerea pe picioare a serviciilor speciale interne şi
externe ale Germaniei hitleriste.
Pacepa, cum singur a mărturisit,
s-a aflat foarte mulţi ani în imediata apropiere a liderilor comunişti
şi a KGB-iştilor veniţi la Bucureşti, lucrând cot la cot cu aceştia
pentru consolidarea şi influenţarea unor noi servicii speciale
destinate supravegherii şi lichidării opoziţiei de pe scena politică
românească.
La vremea sa, Hess a dat dovadă de mult exces de zel,
arătându-i lui Hitler că, într-un timp relativ scurt, spionajul german
a reuşit să penetreze până şi cele mai sensibile obiective din SUA. Tot
aşa a procedat şi Pacepa cât s-a aflat pe lângă liderii comunişti,
entuziasmul şi devotamentul său fiind răsplătit cu grade şi funcţii
înalte.
La un moment dat, Hess a trădat şi a fugit în Marea
Britanie. Aşa a făcut şi Pacepa, stabilindu-se în SUA. Hess a declarat
că l-a trădat pe Hitler, iar Pacepa pe Ceauşescu. Mergând mai departe
cu paralela noastră, găsim încă o asemănare între aceste două cazuri de
trădare: Hess a încercat să-i convingă pe britanici că l-a trădat pe
Hitler pentru că, cităm din lucrarea lui Kurt Riess, „nu mai suporta
politica prorusească a lui Hitler“.
Pacepa, la rândul său, s-a
străduit să-i convingă pe americani, şi nu numai pe aceştia, că i se
acrise de comunismul lui Ceauşescu (şi nu de comunism, în general!).
Amândoi
au minţit cu neruşinarea specifică trădătorului care-şi vinde vechiul
stăpân, sperând la o recompensă mai grasă din partea celui nou. Numai
că, spre deosebire de americani, englezii nu s-au lăsat păcăliţi.
Winston Churchill, politician versat şi abil, ştiind câte crime
comisese Hess alături de Hitler, a ordonat arestarea şi aruncarea lui
după gratii.
Americanii însă, respectiv autorităţile însărcinate cu
rezolvarea unor astfel de cazuri, ignorând crimele comise de Mihai
Pacepa, mai întâi alături de trimişii lui Stalin, precum Gheorghe
Pintilie, Alexandru Nicolski sau Vladimir Mazuru, iar apoi din ordinul
lui Nicolae Ceauşescu, l-au luat pe trădător în braţe.
Se
debitează de către naivii şi/sau nepricepuţi că trădarea generalului şi
informaţiile acestuia ar fi grăbit prăbuşirea comunismului în România
şi chiar în Rusia. Serviciile speciale americane şi occidentale în
general ştiau însă foarte bine ce se întâmplă în România şi în tot
aşa-numitul lagăr socialist. Lucrând cu tact şi perseverenţă pe
multiple planuri, folosind toate metodele şi mijloacele, inclusiv şi
mai ales serviciile secrete, pe care fostul preşedinte american Richard
Nixon le-a numit „Artele negre“, americanii, într-adevăr, au obţinut
victoria fără a recurge la război, operaţiune descrisă de fostul
preşedinte în lucrarea sa „1989 - Victory without War“.

Procesul comunismului versus procesul nazismului

Revenind
la paralela Hess-Pacepa, observăm că în mod paradoxal şi în ciuda
tuturor evidenţelor cazurile sunt tratate diferenţiat. La încheierea
războiului, englezii l-au scos pe Rudolf Hess din închisoare şi l-au
trimis pachet la Nürnberg, fiind inclus în lotul criminalilor de război
nazişti. Pentru crimele comise până la trădare, Hess a fost condamnat
la închisoare pe viaţă. Cazul a fost mult mediatizat, dar niciodată nu
s-a pus problema reabilitării lui. S-a încheiat şi „Războiul Rece“,
victoria fiind tot de partea ţărilor democrate.
La noi, în
România, se vorbeşte de un proces al comunismului. Când acesta va avea
loc, în faţa organelor de judecată urmând a fi aduşi principalii
vinovaţi, fără îndoială că Pacepa va trebui să fie printre aceştia.
Dacă
Ceauşescu, comandantul suprem pe care Pacepa l-a slujit cu credinţă
zeci de ani, a fost condamnat şi împuşcat pentru crimele comise, atunci
ne întrebăm cum poate fi generalul dezertor absolvit de orice
răspundere? De ce să nu aibă Ion Mihai Pacepa, fostul slujitor al
regimului comunist al lui Dej şi Ceauşescu, soarta pe care a avut-o
Rudolf Hess, care a fost pus alături de toţi ceilalţi fruntaşi nazişti
care l-au slujit pe Hitler?

„Impactul trădării a fost exagerat“

O suită
întreagă de lucrări memorialistice pe tema Pacepa, cât şi lucrarea pe
acest subiect a lui Mihai Pelin exagerează, în opinia noastră, impactul
pe care l-a avut trădarea generalului Ion Mihai Pacepa, nu numai asupra
regimului politic, cât mai ales asupra spionajului românesc.
Fără
îndoială, pagubele au fost numeroase, mai ales prin divulgarea unor
nume de ofiţeri şi a unei importante părţi a reţelei informative a
acestora. Dar toate acestea nu au însemnat decesul spionajului
românesc, care a fost comparat în urma acestei defectări cu o navă
avariată aflată în derivă, căreia, după încheierea cercetărilor, i-a
fost stabilit un alt nucleu de conducere cu sarcini care erau în multe
locuri similare celor din timpul duetului Nicolae Doicaru-Ion Mihai
Pacepa.
Aparatul rebotezatului Centru de Informaţii Externe - CIE -
a fost redimensionat, au fost revizuite planurile de acţiune şi de
căutare a informaţiilor în aşa fel încât s-a putut verifica cât a
deconspirat Ion Mihai Pacepa. Cel care a pus din nou pe linia de
plutire spionajul românesc, Nicolae Pleşiţă, insistă în pledoariile
sale publice că toate costurile acestui proces au fost „mult mai mici“
decât au apreciat cei din Comisia de anchetă sau decât susţin Mihai
Pelin şi alţi autori care au scris despre evenimentul din vara anului
1978.
Daunele provocate spionajului românesc de Comisia de anchetă
condusă de Tudor Postelnicu şi de plasarea în structurile de comandă
ale spionajului a unor activişti de partid au provocat, aşa cum am mai
precizat, mult mai multe pagube decât fuga lui Ion Mihai Pacepa sau
decât cutremurul de pământ din anul precedent. Decizia lui Nicolae
Ceauşescu de a instala activişti de partid fideli în principalele
funcţii din structurile de informaţii şi contrainformaţii urmărea să
prevină producerea unui nou act de acest gen. Ea a condus însă, în bună
măsură, la deprofesionalizarea aparatului.
După cum reiese din
parcursul instituţional al CIE în anii '80, impactul defectării
adjunctului şefului DIE a fost treptat amortizat, misiunile şi
obiectivele acestui organism rămânând, însă, aceleaşi până în 1989, cu
schimbările de cadre care s-au dovedit necesare. Ca şi DIE, cadrele CIE
au fost angrenate în rezolvarea unor probleme de competenţa altor
ministere (încheieri de contracte economice, participarea la tranzacţii
comerciale, procurarea de aparatură tehnică, alte bunuri sau valori).
Instituţia a ajuns astfel, ca şi în anii '70, în situaţia de a face o
adevărată concurenţă ministerelor de resort.

Armata a câştigat poziţii în faţa Securităţii în urma defectării lui Pacepa

În
schimb, pentru regimul politic, îndeosebi pentru Nicolae Ceauşescu,
acest eveniment nu a făcut decât să-i mărească neîncrederea în MI, în
general, şi în Securitate, în particular. De altfel, o suită de alte
evenimente, precum trecerea frauduloasă a frontierei, au determinat
trecerea unor sarcini de la MI la Ministerul Apărării Naţionale,
dictatorul de la Bucureşti manifestând o tot mai mare preferinţă pentru
serviciile Armatei. Tensiunea şi suspiciunea între „conducerea
superioară“ şi cea mai mare parte a conducerii MI au crescut în
intensitate după momentul iulie 1978, Nicolae Ceauşescu punând în
fruntea acestui minister, aşa după cum s-a menţionat, activişti cu
state vechi, care se dovediseră loiali de-a lungul timpului, dar care
nu aveau deloc experienţa muncii de informaţii.
Documentele
existente în arhiva CNSAS sunt rezultate în urma anchetei făcute de
comisia din cadrul MI înfiinţată pentru elucidarea contextului şi
urmărilor fugii generalului Ion Mihai Pacepa. Ele conţin detalii despre
fizionomia morală, respectiv părţile negative ale activităţii unor
ofiţeri şi generali din conducerea DIE, concretizate în acţiuni de
înşelăciune, corupţie, uz de fals, evaziune fiscală etc.

Minciună, corupţie şi oportunism la vârful spionajului românesc

Aceste
aspecte sunt scoase în evidenţă, cu ostentaţie, pentru a explica
parţial climatul de minciună, corupţie şi oportunism existent la vârful
spionajului românesc din acea perioadă.
Literatura extrem de vastă
care tratează istoria serviciilor secrete ne arată că unele dintre
racilele amintite se regăsesc în fiecare serviciu de informaţii, în
proporţii diverse. De aceea credem că nu trebuie să acceptăm în
totalitate „adevărul“ acestor documente, multe dintre rapoartele şi
declaraţiile semnate de ofiţerii anchetaţi fiind date sub imperiul
fricii, al suspiciunii şi neîncrederii. Atmosfera în care au fost
redactate cele mai multe dintre aceste documente a fost una de teroare.
Comisia
de anchetă formată din ofiţeri cu experienţă avea menirea de a
identifica, între altele, eventuale reţele de spionaj sau agenţi de
legătură pe care generalul Ion Mihai Pacepa i-ar fi avut. Se credea, în
acel moment, că era vorba de o conspiraţie generală, la care luaseră
parte numeroşi ofiţeri superiori din fruntea spionajului românesc. De
aceea, declaraţiile şi rapoartele au fost făcute sub semnul
neîncrederii, au fost obţinute prin ameninţări şi prin diverse presiuni.
Trebuie
luat în considerare că, dintre toate rapoartele semnate de ofiţerii
anchetaţi, au fost reţinute de comisie doar acelea care cuprindeau
aspecte negative ale activităţii DIE, concretizate în abateri şi
ilegalităţi. Declaraţiile care nu au făcut referire la acest gen de
aspecte au fost considerate ca fiind subiective şi au fost distruse. O
parte dintre cei anchetaţi, neavând cunoştinţă despre aspecte negative
din activitatea conducerii DIE, au căutat să satisfacă cererile
comisiei de anchetă relatând fapte şi evenimente „auzite sau culese din
bârfa colegilor“, unele fiind chiar imaginare. Toate acestea erau
menite să explice climatul abuziv şi corupt care a făcut posibilă
defectarea generalului Ion Mihai Pacepa.
Cauza fiind stabilită şi
relevându-se trădătorul nu a lăsat în urmă o agentură, dosarul a fost
clasat, fără ca o bună parte din informaţiile cuprinse aici sau nuclee
informative să mai fie verificate.
La peste trei decenii de la
eveniment, documentele existente la CNSAS oferă perspective noi asupra
unei întregi categorii de probleme legate de politica externă a
României şi calitatea clasei politice de la Bucureşti şi coboară până
la relaţiile de familie existente între colegii generalului Ion Mihai
Pacepa. Unele documente sunt o delectare, iar altele o provocare pentru
spiritul critic al oricărui cercetător care se apleacă asupra acestui
subiect. Dar dincolo de toate, ele prezintă o scenă (care trebuie
cunoscută şi asumată) din marea dramă a României, sub auspiciile
regimului comunist.

Pacepa nu a beneficiat de regim special din partea SUA

Cercetătorii
care au avut acces la documentele întocmite de Stasi, Securitatea
est-germană, pe marginea cazului Pacepa, unde apare calitatea de agent
al CIA, îşi exprimă totuşi îndoiala cu privire la racolarea de către
CIA a generalului Ion Mihai Pacepa, socotind analiza Stasi ca fiind
influenţată de ceea ce se întâmpla la Bucureşti, unde Nicolae Ceauşescu
era convins de colaborarea cu CIA a adjunctului şefului DIE.
În ce
ne priveşte, credem că este totuşi puţin probabil ca Ion Mihai Pacepa
să fi spionat pentru americani înainte de 1978, el primind cetăţenia
abia după zece ani de rezidenţă pe teritoriul SUA. În alte cazuri,
precum cel al diplomatului Mircea Răceanu, ori al căpitanului
Constantin Răuţă, cetăţenia mult dorită a fost obţinută în decurs de un
an şi şase luni, respectiv doi ani.
În plus, dacă acesta ar fi
fost „cårtiţă“ americană e limpede că CIA ar fi avut nevoie de general
în România, în imediata apropiere a lui Nicolae Ceauşescu, pentru a
afla ce decizii se iau la vârf, atât la Bucureşti, cât şi în celelalte
ţări socialiste.
În consecinţă, utilitatea generalului nu era în
aducerea lui pe teritoriul american şi, fiind cunoscut că autorităţile
americane ofereau un regim special celor care colaboraseră în trecut cu
SUA, putem crede că Ion Mihai Pacepa nu făcuse totuşi parte, în iulie
1978, din această categorie privilegiată.

Pacepa: „Eu am servit cu credinţă până acum!“

Probabil
că, într-adevăr, lui Ion Mihai Pacepa, după eşecul său de a prelua
conducerea deplină a DIE, i s-a promis de către Nicolae Ceauşescu
numirea în fruntea acelei instituţii numite Casa Prezidenţială, după
model american, structură ce urma să includă Direcţia a V-a de
Securitate şi Gardă a preşedintelui ţării, sectorul de protocol al
Consiliului de Stat şi al MAE, sectorul presă de la CC al PCR şi alte
activităţi de la Gospodăria de Partid.
Atât în documentele
anchetei, cât şi în memorialistica unor generali se arată că acest zvon
circula încă din primăvara anului 1978, iar adjunctul şefului DIE nu a
scăpat prilejul de a se împăuna cu acest titlu de viitor „şambelan“ al
lui Nicolae Ceauşescu. Toate au fost sigure până când a apărut necazul
cu intrarea în ţară a unui tir venit de la Beirut plin cu diverse
bunuri (televizoare, frigidere, porţelanuri etc.) pentru cadrele de
conducere din DIE, fără a fi controlat în vamă.
În urma unei
scrisori anonime, care se pare că a pornit de la cineva din Ministerul
de Finanţe, Nicolae Ceauşescu a ordonat o anchetă şi câţiva activişti
din aparatul CC, sub conducerea generalului Constantin Olteanu, au
stabilit că datele se confirmau. Din acel moment, Ion Mihai Pacepa îşi
vedea tot mai reduse şansele de a accede în funcţia promisă de Nicolae
Ceauşescu.
A încercat să medieze pe lângă acesta din urmă, prin
intermediul Andruţei Ceauşescu, care a şi reuşit să obţină indulgenţa
necesară, însă prea târziu. Generalul Ion Mihai Pacepa, frământat de
îndoieli, a decis să treacă de partea cealaltă a baricadei, nu însă
înainte de a avea o ultimă întâlnire cu Nicolae Pleşiţă căruia i-ar fi
spus, în fugă: „Reţineţi treaba asta: eu am servit cu credinţă până
acum!“. Dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, atunci ideea unei
colaborări mai vechi a lui Ion Mihai Pacepa cu serviciile de informaţii
occidentale nu are suport, iar defectarea sa are la bază o banală
anchetă pentru evaziune şi temerile pe care Ion Mihai Pacepa le avea
pentru cariera sa.

Consecinţe ale defectării generalului Pacepa

După
cum susţin unele surse memorialistice, fiind înştiinţat de trădare,
Nicolae Ceauşescu a făcut o criză de nervi şi a cerut ca „trădătorul să
fie adus imediat acasă“. Calea ordonată de liderul PCR era aceea de a
adresa autorităţilor americane cererea de extrădare a lui Ion Mihai
Pacepa. Acestea nu s-au grăbit deloc să dea un răspuns regimului de la
Bucureşti, iar atunci când a venit, departe de a da satisfacţie
solicitării, răspunsul cerea ca partea română să refacă cererea sa în
spiritul unui tratat de extrădare româno-american semnat în 1924.
Realizând
că un nou demers de acest gen nu ar fi avut în niciun fel vreo
contribuţie la soluţionarea problemei, Ceauşescu a oprit demersurile în
acest sens, solicitând însă autorităţilor americane printr-un emisar
din CPEx, trimis în SUA, ca diplomaţii români să nu fie prigoniţi şi
denigraţi de către serviciile speciale americane. S-a pus astfel, în
plan extern, surdină cazului Ion Mihai Pacepa.
În ţară, însă,
„conducătorul suprem“ a ordonat o aspră anchetă care să conducă, între
altele, la decapitarea serviciului de spionaj al României.
Între
măsurile preconizate şi realizate parţial s-au numărat: refacerea din
temelii a DIE sub o nouă titulatură, trecerea în rezervă, scoaterea la
pensie sau plasarea în alte unităţi ale MI a ofiţerilor care fuseseră
subordonaţi şi colegi ai generalului Ion Mihai Pacepa, rechemarea în
ţară a majorităţii ofiţerilor care lucrau sub acoperire diplomatică în
Occident bănuiţi că erau cunoscuţi de către defector. Deşi numărul lor
nu era atât de mare pe cât s-a acreditat, cei mai mulţi dintre ofiţerii
ilegali plantaţi în exterior sub identităţi de împrumut şi care nu
beneficiau de acoperire diplomatică au revenit în ţară, părăsind
propriile familii şi renunţând la poziţiile obţinute în cadrul unor
obiective de interes pentru spionajul românesc. Au fost aduşi în ţară
chiar şi o parte din informatorii despre care se presupunea că sunt
cunoscuţi de defector.

Decapitarea spionajului extern românesc

Se
duceau astfel de râpă eforturile unei direcţii, de-a lungul a două
decenii, de a-şi forma cadre, de a crea legende şi o agentură
performantă, capabilă să ofere informaţii de valoare. Fuga lui Ion
Mihai Pacepa era, fără îndoială, o lovitură dată nu numai cuplului
prezidenţial, ci şi personalului DIE, cu consecinţe dezastruoase atât
asupra carierei, cât şi asupra existenţei particulare a acestora.
Toţi
generalii din conducerea DIE au fost internaţi în „apartamentele“ de la
Rahova şi, timp de circa două luni, au încărcat sute de file cu
propriile declaraţii. Din analiza acestora, comisia de anchetă încerca
să ofere un răspuns la întrebarea care era pe buzele tuturor, inclusiv
ale familiei Ceauşescu: Cum a fost posibil ca Pacepa să trădeze?
Au
fost căutaţi vinovaţii şi, în cadrul DIE, se propuneau soluţii pentru
protejarea reţelei informative în exterior. În această idee, au fost
cercetate sute de dosare de cadre şi de agenţi pentru a se vedea în ce
măsură sunt vulnerabili sau loiali. Tudor Postelnicu, cu acordul şi la
indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, a trecut la schimbarea cadrelor cu
funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj extern
care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa.
În
consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii cu acoperire
diplomatică de la Washington, New York, Paris, Roma, Köln, Tokyo şi din
capitalele unor ţări ale Americii Latine. Însuşi ministrul de Interne,
Teodor Coman, a fost destituit şi numit prim-secretar la Vâlcea.
Destituit şi din funcţia de ministru al Turismului, fostul şef al DIE,
Nicolae Doicaru, a fost trimis director la un IAS în apropierea
Bucureştiului. La conducerea spionajului românesc, cu grad de ministru
adjunct, a fost numit fostul secretar cu probleme de propagandă al
Capitalei, Romus Dima, care, din afirmaţiile unor experţi avizaţi, a
distrus ceea ce nici Pacepa nu reuşise.
Generalul Eugen Luchian, un
apropiat al lui Ion Mihai Pacepa, este arestat, judecat şi condamnat la
8 ani de închisoare pentru deţinere documente secrete. Generalul
Gheorghe Toader, prieten şi colaborator al lui Ion Mihai Pacepa, este
retrogradat şi trimis director adjunct la Arhivele Statului, la
serviciul de restaurare a documentelor.
Însă alţi doi generali,
Gheorghe Manea şi Gheorghe Marcu, primul - şef peste „ilegali“, al
doilea - responsabil de comerţul cu saşi şi evrei, au rămas în
structurile de comandă ale spionajului românesc.

Ipotezele trădării

Ionel Gal, şef al Arhivelor
Statului în perioada de referinţă, îşi exprimă îndoiala în ce priveşte
paternitatea unor iniţiative în domeniul spionajului politic, economic
şi militar puse pe seama lui Nicolae Ceauşescu. El crede că mai degrabă
acestea au aparţinut conducerii DIE, aflată într-o continuă goană după
avansări, decoraţii şi diverse avantaje materiale.
De altfel, pentru
toate contribuţiile sale, Ion Mihai Pacepa a fost răsplătit cu grade şi
funcţii de aproape toţi miniştrii de Interne care l-au coordonat: Ion
Stănescu, Emil Bobu şi Teodor Coman. Din aceleaşi considerente, Nicolae
Ceauşescu ar fi intenţionat să-l numească şef al Casei Prezidenţiale, o
structură care, păstrând totuşi proporţiile, urma să copieze organismul
similar din SUA şi să se ocupe de toate problemele familiei Ceauşescu.
Aşadar,
aflat în plină ascensiune şi cu certe perspective de afirmare, după ce
mai bine de jumătate din viaţă lucrase în aparatul de informaţii
externe, Ion Mihai Pacepa hotărăşte intempestiv să fugă în Occident.
În
literatura dedicată serviciilor secrete (memorialistică şi chiar
istoriografie), unii îl laudă pe Ion Mihai Pacepa pentru anticomunismul
său şi lovitura dată regimului Ceauşescu, alţii, în schimb, spun că
generalul ar fi contribuit la anihilarea unui număr destul de mare de
spioni ai DIE în Vest, prin deconspirarea lor. Nici motivul real al
defectării sale nu este încă pe deplin clarificat, existând, în acest
sens, cel puţin trei variante prezente atât în mass-media, cât şi în
bibliografia publicată după 1990.

Trei variante ale „defecţiunii“ lui Pacepa

Prima
îi aparţine chiar generalului care, în apărarea sa, povesteşte că a
părăsit ţara din cauză că Nicolae Ceauşescu i-ar fi cerut asasinarea
lui Noel Bernard, directorul secţiei române a postului de radio Europa
Liberă şi că, deşi a comis fapte reprobabile, nu a dorit să fie şi nici
nu a fost implicat vreodată în omoruri. Iată „argumentele“ generalului:
„în aprilie 1978, Ceauşescu m-a însărcinat să îi creez o Casă
Prezidenţială după modelul Casei Albe şi m-a luat apoi cu el în
vizitele de stat pe care le-a făcut în SUA şi Anglia. Acolo am fost
împreună zi şi noapte, şi asta a creat o intimitate dezgustătoare între
noi.
La 22 iulie, Ceauşescu m-a chemat la Neptun şi mi-a ordonat să
organizez asasinarea duşmanului său principal, Noel Bernard. Asta mi-a
umplut paharul“.
De remarcat aici că momentul în care generalul a
fost chemat de Nicolae Ceauşescu şi propus pentru o nouă funcţie, dacă
memoria nu îi joacă feste, are loc la scurt timp după destituirea din
fruntea DIE a generalului Nicolae Doicaru şi înlocuirea acestuia cu
generalul Alexandru Dănescu.
Varianta de mai sus nu este, însă,
susţinută de nicio altă sursă, dintre cele pe care am avut
posibilitatea să le consultăm. E posibil chiar ca lucrurile să nu stea
întocmai după cum relatează generalul, în documentele anchetei din anii
1978-1980 neexistând absolut nicio referire la vreun ordin expres
pentru anihilarea şefului secţiei române de la Europa Liberă.
În
dosarele respective sunt enumerate, însă, alte raţiuni probabile care
au stat la baza deciziei generalului de a rupe legătura cu regimul de
la Bucureşti.

Varianta a doua - eşecul afacerii Fokker

Este
vorba de cea de-a doua variantă vehiculată în timpul anchetei care a
urmat defectării generalului Ion Mihai Pacepa, şi anume că acesta,
nemulţumit de faptul că nu fusese numit la conducerea DIE şi având de
ascuns o serie de ilegalităţi şi acte de corupţie, a fost nevoit să
rămână în Occident. Şi, dincolo de aprecierile mai mult sau mai puţin
subiective ale celor care i-au fost colegi ori subordonaţi, presa din
Occident, foarte promptă în anunţarea evenimentului al cărei
protagonist a fost Ion Mihai Pacepa, a prezentat cel mai bine raţiunea
gestului făcut de general.
În RFG, ziarul „Kölnische Rundschau“, din
3 august 1978, încheie unul dintre articolele având ca temă defectarea
adjunctul şefului DIE cu aprecierea unui partener de tratative din
Bremen, care afirma că generalul „s-a dovedit întotdeauna un luptător
pentru patria sa. Eu personal nu cred că el ar fi trecut de bună voie
la un serviciu secret occidental. Mai degrabă bănuiesc că el a fost
constrâns la aceasta pentru a salva ce mai era de salvat din afacerea
cu Fokker“.
Încercarea eşuată a regimului de la Bucureşti de a
cumpăra licenţa de fabricaţie a unui avion mediu-curier de la firma
Fokker era văzută astfel ca principala motivaţie a fugii demnitarului
român. Constantin Stanciu, ministru adjunct la Comerţul Exterior,
implicat şi el în această afacere, era de părere că toate negocierile
duse cu partea vest-germană s-au soldat cu un eşec, iar acesta putea
constitui o cauză a trădării lui Ion Mihai Pacepa sau a alegerii
momentului dispariţiei lui.
Elemente care ar putea veni în sprijinul
ideii că afacerea Fokker ar fi cauza trădării lui sunt cele relatate de
Spitra, respectiv starea de excesivă nervozitate şi lipsă de control a
lui Pacepa în timpul discuţiilor cu Schäffler, preşedintele concernului
vest-german Fokker-Bremen (violent, fuma ţigară după ţigară, lăsa
ţigara din gură aprinsă în scrumieră şi aprindea ţigarete subţiri de
foi, cerea brichetă, în vreme ce pe a lui o pipăia s-o scoată din
buzunar şi n-o găsea).

Varianta a treia - deconspirarea de către contraspionaj

A
treia variantă asupra motivelor care au stat la baza defectării
generalului Ion Mihai Pacepa este cea vehiculată tot în mediile de
informare occidentale, la începutul lunii august, atunci când vestea
trădării acestuia, prezentat în mod eronat drept consilier pe probleme
de securitate al preşedintelui Ceauşescu, a făcut înconjurul lumii.
Astfel, ziarul „Die Welt“ publica în numărul său de marţi, 8 august
1978, sub titlul „Omul de încredere al lui Ceauşescu ar fi obţinut azil
în SUA“ aserţiunea după care „românul întreţinea, de mai mult timp,
contacte cu serviciul secret al SUA. Primele puncte de contact au
existat înainte ca Ion Pacepa să fi făcut carieră politică“. La
capitolul motive pentru dispariţia sa bruscă, ziarul vest-german
pretindea că generalul a simţit „o dezvăluire de către contraspionajul
român şi s-a decis să nu se mai întoarcă“.
În cadrul emisiunii
„Ecoul zilei“ a postului de radio WDR, a fost prezentat, la orele 18,30
în ziua de 2 august, un comentariu în care se menţiona că Ion Mihai
Pacepa „urma ca să fie inclus într-o amplă remaniere guvernamentală.
Dacă a bănuit sau a ştiut acest lucru, atunci pentru el a fost tot atât
de sigur că aceea era ultima sa călătorie în Occident şi, astfel,
ultima sa posibilitate de a rămâne în străinătate“.
Aşa se explică
şi modificarea de către Ion Mihai Pacepa a unor telegrame adresate
şefului statului şi transmise de la Bucureşti, în timpul vizitei la
Londra a lui Nicolae Ceauşescu. În una dintre aceste telegrame se cerea
de la Bucureşti trimiterea unei delegaţii în RFG pentru negocieri
economice, fără a se nominaliza anumite persoane. Ion Mihai Pacepa a
schimbat, însă, conţinutul telegramei, introducând în textul acesteia
solicitarea ca el şi ministrul adjunct al Comerţului Exterior,
Constantin Stanciu, să se deplaseze la negocieri.

Ce l-a determinat să trădeze?

Există o serie de
evenimente care ar fi putut să-l determine pe Pacepa să creadă că a
căzut în dizgraţia cuplului prezidenţial, că îi va fi blocată orice
promovare în funcţii mai înalte, că activitatea lui este intens
controlată şi că s-ar putea descoperi unele nereguli ce ar fi putut
duce chiar la arestarea sa. Trăsăturile lui de caracter, apetitul
pentru o viaţă de lux, setea de putere, orgoliul exagerat, unele
disfuncţionalităţi familiale şi de comportament personal (nu spunem mai
mult pentru a nu ne acuza cineva de pornografie) dar şi alte
circumstanţe ale momentului ar fi putut contribui la decizia lui de a
fugi în Occident.

Şmen marca Pacepa

Mai
multe elemente au concurat în defavoarea lui Pacepa. De exemplu, un
transport de bunuri mult râvnite în acea perioadă aduse pe sub mână
prin filiera DIE devenise tema unui adevărat scandal intern la nivel de
partid şi de stat. Direcţia
a IV-a, condusă de generalul Nuţă
(lichidat în timpul „revoluţiei“), organizase un control riguros asupra
transporturilor care aveau imunitate diplomatică. Pe acest fond, a fost
controlat şi un autotren ce venea din Beirut şi în care mai mulţi
„diplomaţi“ expediaseră în ţară mobilă de bucătărie, frigidere,
aragazuri, maşini de spălat, maşini de spălat vase etc., toate avånd
destinaţii „superioare“. Pe baza raportului făcut de Direcţia a IV-a,
s-a ordonat anchetarea ofiţerilor care erau implicaţi în acest
transport, unii dintre aceştia fiind din Centrala DIE.
Din Comisia
de anchetă făcea parte şi Pacepa, acţiunea fiind coordonată de Tudor
Postelnicu şi generalul Constantin Olteanu, şeful Secţiei militare a CC
al PCR. La una dintre primele analize ale incidentului, Constantin
Olteanu l-ar fi atenţionat pe Ion Mihai Pacepa că locul lui este în
grupul celor anchetaţi pentru transporturi „ilegale“ şi nicidecum în
Comisia de anchetă. O asemenea afirmaţie (dacă este reală) i-a întărit
şi mai mult convingerea lui I. M. Pacepa că adevăratul obiectiv al
controlului ce se organizase la Vamă nu era „transportul“ din Beirut,
ci doar o repetiţie pentru un autotren care urma să vină din Germania
federală cu bunuri pentru Pacepa şi „atenţii“ pentru cei implicaţi în
tratativele cu concernul vest-german Fokker. Deşi autotrenul respectiv
intrase în ţară înaintea măsurilor luate la Vamă, pentru Pacepa
lucrurile deveneau tot mai îngrijorătoare.

Pacepa urma să fie făcut pompier

Pacepa
a aflat că urma să fie schimbat din funcţie şi „avansat“ ca adjunct al
comandantului unităţii militare de pompieri a Capitalei. Această măsură
urma să fie luată spre finele lunii iulie 1978, deşi Pacepa încă mai
spera ca „tovarăşa“ să-l susţină pentru ocuparea funcţiei de ministru
al „Casei prezidenţiale“. Pacepa, umil şi foarte serviabil, mizând pe
atenţia „cabinetului 2“, îl irita pe şeful DIE, generalul Nicolae
Doicaru, care avea dese divergenţe cu primul său subaltern. Pacepa
spera să se aşeze el pe scaunul devenit vacant după plecarea
generalului Nicolae Doicaru, dar care fost ocupat de generalul
Alexandru Dănescu, fost adjunct al ministrului de Interne pentru
probleme administrativ-financiare, care nu avusese nicio tangenţă cu
munca informativ-operativă internă sau externă. A fost primul semnal
pentru Pacepa că „ceva nu este în regulă“, la care se adăuga teama de
posibilele consecinţe ale incidentului cu tirul venit din Beirut. Toate
aceste „coincidenţe“, dar şi altele,
i-au întărit convingerea lui
Pacepa că este urmărit contrainformativ şi că nu mai are nicio
perspectivă de promovare. Strâns cu uşa, urmând a fi tras pe linie
moartă, probabil că Pacepa
şi-a cântărit oportunităţile şi
perspectivele - ca şef la pompieri - şi a luat o decizie capitală.
Pentru a-şi croi drum „afară“, Pacepa ar fi avut însă nevoie de o
monedă de schimb, iar reţeaua acoperită - „averea“ oricărui serviciu de
informaţii, reprezenta principalul capital pe care l-ar fi putut
tranzacţiona.

Reţeaua conspirată a „ilegalilor“ - moneda de schimb a trădării

Generalul
Pacepa coordona direct activitatea pe linie TS şi cea a structurii de
analiză-sinteză, prin care erau prezentate conducerii superioare de
partid şi de stat cele mai sensibile informaţii. Motivånd dorinţa de a
impulsiona activitatea spionajului clasic (fără acoperire diplomatică),
Pacepa l-a convins pe generalul Nicolae Doicaru să-i încredinţeze şi
coordonarea „fantomelor“.
Unitatea respectivă, cu ofiţeri deplin
conspiraţi, avea un statut special şi cerinţe de conspirativitate
draconice în comparaţie cu toate celelalte structuri operative ale DIE.
Din momentul recrutării, ofiţerii ce urmau să ajungă în exterior
folosind diverse legende încetau orice legături cu rudele, cu colegii
de serviciu sau prietenii, erau instruiţi individual în case
conspirative, erau cunoscuţi doar de ofiţerii recrutori şi de şefii
direcţi ai acestora şi, în urma diferitelor combinaţii, erau făcuţi
dispăruţi din viaţă şi primeau altă identitate.
Trebuie subliniat
faptul că, din cauza statutului special, era foarte greu pentru orice
comandant, fie el şi adjunctul şefului DIE, să cunoască prea mulţi
ofiţeri „ilegali“. Pacepa a reuşit, totuşi, să cunoască şi fizic pe
unii dintre „ilegali“, ca urmare a participării lui la diferite analize
care precedau pregătirea pentru plecarea în misiune sau la cele
organizate după o anumită perioadă de timp. Din această cauză, după
fuga lui Pacepa s-a procedat la aducerea în ţară a ofiţerilor „ilegali“
care acţionau în străinătate. Cei mai mulţi şi-au abandonat subit
soţiile şi copiii şi au revenit în ţară, unde au întåmpinat dificultăţi
de nedescris pentru recăpătarea identităţii pe care au avut-o înainte
de a deveni „ilegali“, unii dintre aceştia fiind, deja, „morţi şi
îngropaţi“ odată cu plecarea în misiune.
Decapitarea DIE, prin
înlăturarea celor mai buni generali şi ofiţeri, rechemarea din exterior
a tuturor oficialilor presupuşi a fi cunoscuţi de trădător (indiferent
că se bucurau de imunitate diplomatică sau lucrau sub acoperiri
neconvenţionale) şi abandonarea reţelei informative au paralizat,
practic, orice activităţi informative în străinătate, o bună perioadă.
În ţară, munca „specifică“ a fost orientată spre descoperirea „puilor“
lui Pacepa, ofiţerii scoşi din aparatul DIE, cåt şi o mare parte dintre
cei rămaşi fiind urmăriţi prin toate mijloacele.

Cârtiţă sau trădător?

În toată această perioadă
de 30 de ani de la dezertarea lui Ion Mihai Pacepa nu s-au stabilit
clar (sau cel puţin n-au fost făcute cunoscute publicului) cauzele care
l-au determinat să comită această faptă. Astfel, nu se ştie dacă a fost
recrutat mai înainte de acest eveniment, cine l-a recrutat şi când, în
ce împrejurări. Dacă ar fi fost „cårtiţă“, s-ar ridica următoarele
semne de întrebare:

- De ce un asemenea agent de talia lui
Pacepa ar fi fost „retras“ din reţea de către serviciul de spionaj
străin într-o perioadă plină de evenimente internaţionale împotriva
statelor socialiste?
- Care serviciu de spionaj ar fi acceptat
ca un agent cu posibilităţile lui Pacepa să nu informeze despre orice
acţiune care urma s-o efectueze spionajul românesc în ţările
occidentale sau în oricare alt spaţiu străin?

- De ce
serviciul de spionaj străin respectiv ar fi stat pasiv şi nu ar fi luat
măsuri de contracarare a acţiunilor ce urmau să aibă loc şi despre care
agentul subordonat l-a informat?
Referitor la aceste întrebări
au existat şi persistă unele suspiciuni care n-au fost clarificate şi
documentate după anchetarea cadrelor de conducere ale DIE arestate în
urma trădării lui Pacepa şi a ofiţerilor care au lucrat cu el în
străinătate.

În cazul în care Pacepa a fost recrutat, el nu
putea să „cadă“ uşor, indiferent de măsurile care s-ar fi luat în ţară
pe linie de contraspionaj, deoarece în mod cert aceste contacte nu se
efectuau în ţară. Funcţia de adjunct al şefului DIE îi permitea lui
Pacepa să se deplaseze frecvent în străinătate, atât pe linia muncii
specifice, cât şi pentru organizarea vizitelor externe ale cuplului
prezidenţial. Deci, avea multiple posibilităţi pentru a fi contactat de
serviciul de spionaj străin (recrutor) pentru rapoarte, analize şi
instruire.

Ipoteza recrutării lui Pacepa

Există
unele indicii ce susţin ipoteza recrutării lui Pacepa înainte de fuga
sa în Occident: în 1960, România nu avea relaţii diplomatice cu R.F.
Germania, însă, având schimburi economice însemnate, cele două state au
hotărât să deschidă, în mod reciproc, reprezentanţe comerciale, fără ca
personalul angajat al acestora să beneficieze de imunitate diplomatică.
În
cadrul Reprezentanţei României, rezidenţa spionajului românesc era
condusă de Ion Mihai Pacepa. În perioada respectivă, doi ofiţeri din
Centrala DIE s-au deplasat în Germania federală să efectueze o
întâlnire operativă cu o agentă care fusese recrutată şi pregătită în
România şi apoi trimisă cu sarcini în această ţară. La întâlnirea ce
urma să aibă loc, s-a constatat prezenţa poliţiei germane, care i-a
arestat pe cei doi ofiţeri (Horobeţ şi Ciuciulin), iar concluzia a fost
că agenta trădase legătura cu serviciul de spionaj român, precum şi
întâlnirea care urma să aibă loc. Deoarece se presupunea că în ancheta
făcută asupra celor doi ofiţeri de către organele federale germane s-ar
fi stabilit date despre rezidenţa şi cadrele spionajului românesc în
RFG, Centrala DIE a ordonat retragerea imediată a ofiţerilor din
rezidenţa condusă de Ion Mihai Pacepa.
Retragerea respectivă s-a
efectuat conform ordinului Centralei, prin RDG, însă fără Pacepa, care
a motivat că a ales să se retragă prin Elveţia deoarece poliţia germană
întărise paza spre şi la frontiera RFG cu RDG. El a revenit în România
cu circa 7-8 zile mai târziu decât ceilalţi ofiţeri, care s-au înapoiat
prin RDG. Este greu de presupus că organele de contraspionaj germane nu
deţineau date despre calitatea de ofiţer a lui Pacepa, mai ales după
arestarea lui Ciuciulin şi Horobeţ, dacă nu chiar şi mai înainte,
deoarece în RFG se afla un fost ofiţer al DIE, pe nume Mandache, care
fusese trimis de DIE „în practică“ după ce a absolvit cursurile de
informaţii externe în URSS. Când a ajuns în RFG, acesta a trădat, dar
se presupune că el fusese recrutat de KGB şi trădarea lui este o
combinaţie a acestui serviciu pentru a rămâne în RFG.
Unele
documente referitoare la aceste evenimente, existente în arhivă, nu pot
fi, încă, declasificate, lăsând astfel loc la speculaţii cu privire la
adevărul celor petrecute în contextul arestării agentei DIE infiltrată
în Germania federală. O altă situaţie cu privire la eventuala recrutare
a lui Pacepa de către un serviciu de spionaj străin a avut loc în
perioada anilor 1970. Astfel, Ion Mihai Pacepa a fost trimis să
organizeze vizita lui Nicolae Ceauşescu în Siria, Iordania, Irak şi
Liban. În timpul acestei misiuni, Pacepa a raportat Centralei că s-a
îmbolnăvit (în Iordania), solicitând internarea într-un spital din RFG
(sic!). Cererea a fost acceptată, iar Pacepa „s-a tratat“ în RFG două
săptămâni. A fost o situaţie reală, a fost o situaţie provocată, a fost
o combinaţie a unui serviciu de spionaj străin, al cui anume? Toate
acestea, precum şi alte suspiciuni, nu sunt încă clarificate. Pe de
altă parte, faptul că acţiunile serviciului de spionaj român, mai ales
pe linia sarcinilor TS (tehnico-ştiinţifice) ori în rândul emigraţiei
române din SUA şi Europa occidentală, precum şi a muncii de influenţă
politică, mediatică şi economică în favoarea României nu au fost
afectate, blocate sau eşuate, ar putea duce la concluzia că Pacepa nu a
fost agent al vreunui serviciu de spionaj străin, înainte de a trăda.

Cazul Pacepa în viziunea fostelor cadre SRI

Generalul
Mihai Ion Pacepa menţionează în memoriile sale că ar fi intrat în
serviciul de informaţii în anul 1946 şi că prima sa misiune ar fi fost
să se infiltreze în bandele care acţionau la vremea respectivă în munţi.
În
1956 se afla la post în R.F.G., ca ofiţer acoperit în cadrul
reprezentanţei comerciale. Există unele date din care rezultă că în
această primă parte a carierei sale ar fi fost sprijinit de KGB. Mai
multe surse semnalează că în această perioadă ar fi fost racolat şi de
vest-germani. Simon Bela Titus, ofiţer de informaţii în cadrul Marelui
Stat Major, îşi informează superiorii. Informaţia lui Simon este
confirmată de contraspionaj: “Pacepa fusese recrutat de sovietici şi
infiltrat în serviciul de contraspionaj german, devenind agent dublu,
sovieto-german. Ulterior, americanii l-au preluat de la germani...“.
În
1958, Simion Turcu, ofiţer D.I.A., semnalează că Pacepa ar fi fost
racolat de B.N.D., având contacte cu Reinhard Gehlen care l-ar fi
predat în legătura C.I.A.
În 1964, un alt ofiţer, Vasile Moroşan,
semnalează faptul că Pacepa ar fi fost recrutat de C.I.A. Generalul
Doicaru - şeful lui Pacepa la vremea respectivă - îşi înştiinţează
subalternul în legătură cu informaţia primită. Alte două surse au
semnalat aceeaşi situaţie, că Pacepa colaborează cu C.I.A. şi cu aceste
date Doicaru şi-a informat subalternul.
Cu toate acestea,
ascensiunea lui Pacepa continuă, el ajungând prim-adjunct al şefului
D.I.E. Cum a reuşit Pacepa această performanţă? ...“Rădăcinile
ascensiunii lui Ion Mihai Pacepa în securitate au fost implantate de
KGB, al cărui agent era“... în această perspectivă, o „coincidenţă“, pe
care o subliniem, are darul de a confirma această apartenenţă.

Decapitarea contraspionajului

Informat
de Doicaru în legătură cu sesizările referitoare la el, Pacepa a
acţionat ulterior, în direcţia slăbirii unităţii de contraspionaj de
care se simţea ameninţat. Ca urmare, sprijinit de Doicaru, în 1973,
contraspionajul va fi decapitat.
În 1978, Pacepa, aflat în R.F.G.,
solicită şi primeşte azil politic în S.U.A. Succesul obţinut de ruşi
este dublu: discreditarea lui Ceauşescu şi zdruncinarea solidităţii şi
renumelui securităţii româneşti; plasarea unui om cu un statut şi o
credibilitate deosebită (aflat în legătura serviciilor secrete
occidentale din anii 1956-1960) prin care să se obţină sau să se
confirme anumite informaţii şi care ar putea servi unor obiective de
dezinformare.

„Omul sovieticilor în anii ‘50“

Autorii,
la rândul lor, au efectuat propriile investigaţii asupra relaţiilor lui
Pacepa cu serviciile secrete al Moscovei. Astfel, generalul (rezervă)
A.B., în anii ‘50 şef al unui raion de securitate din zona petrolieră a
Munteniei, ne-a relatat următorul episod:
„Locotenentul-major
Pacepa, după studii inginer chimist, a fost la începutul activităţii
sale din securitate şeful unui compartiment al Direcţiei de
Contrasabotaj, ce avea în atribuţii şi protecţia rezervelor secrete de
petrol. Erau vremurile când puterea sovietică de ocupaţie jefuia, pur
şi simplu, România, secătuind-o de toate resursele. Lui Gheorghiu Dej
i-a dat cineva ideea ca rezultatele a o seamă de prospecţiuni geologice
să fie ţinute secrete şi, mai cu seamă, să fie închise şi mascate o
serie de exploatări de ţiţei. Această operaţie de protejare a
resurselor de ţiţei a fost, însă, deconspirată, iar şeful consilierilor
sovietici de la Ministerul Afacerilor Interne l-a ameninţat pe
ministrul Alexandru Drăghici cu moartea. Ca dovezi ale infidelităţii
faţă de Moscova lui Drăghici i-au fost arătate situaţii şi hărţi ce
priveau zonele petroliere excluse cooperării în cadrul „Sovrompetrol“
care, în mod expres, se stabilise să fie păstrate în siguranţă de către
securitate pentru a nu fi cunoscute de sovietici. Drăghici a ordonat
imediat o anchetă în care m-a implicat direct, cunoscând foarte bine
situaţia din teren a acestor zăcăminte, la fel după cum ştiam că
hărţile ale căror copii au ajuns la consilierii sovietici le avea în
păstrare Pacepa. I-am raportat ministrului Drăghici că numai el putea
fi furnizorul hărţilor, adică omul sovieticilor. Nu peste mult timp,
Drăghici mi-a confirmat, dar mi-a cerut să nu mai afle nimeni altcineva
fiindcă ne riscăm vieţile.“

Cârtiţă KGB plasată americanilor?

Culoarea
KGB-istă a lui Pacepa nu trebuie să surprindă. KGB-ul a făcut o
profesie din crearea, pregătirea şi plasarea oamenilor săi în Occident.
Zeci de asemenea cazuri au contribuit la consolidarea avantajelor, de
moment, obţinute în detrimentul adversarilor, precum şi la
definitivarea unor acţiuni de propagandă, contrapropagandă şi
dezinformare. De notat faptul că spaţiul românesc a fost exploatat,
inclusiv pe acest plan, oameni de încredere sau agenţi KGB cu acte în
regulă, căutaţi sau curtaţi de diverse state apusene, fiind serviţi
occidentului cu galoane de „disidenţi“ români.
Imediat după moartea
lui Hruşciov (octombrie 1964), Gheorghiu Dej profită, iar în
negocierile cu succesorul acestuia, Brejnev, îşi impune punctul de
vedere: retragerea consilierilor sovietici din România, eveniment ce se
produce în decembrie 1964.
Această răcire a relaţiilor nu a însemnat
încetarea colaborării cu KGB-ul sau anularea activităţilor sale în
spaţiul românesc. U.R.S.S.-ul, ca urmare a obligaţiilor ce-i reveneau
României în cadrul Pactului de la Varşovia, a continuat să beneficieze
de activităţile de spionaj desfăşurate de români în folosul său.
Colaborarea dintre KGB şi Direcţia Generală de Informaţii Externe
(D.G.I.E.), cât şi dintre G.R.U. şi D.I.A. (Direcţia de Informaţii a
Armatei) a continuat să se deruleze fără niciun fel de impedimente.

Ceauşescu, ţintă operativă a KGB şi GRU

Condamnarea
actului de invadare în 1968 a Cehoslovaciei de către trupele sovietice
şi a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi distanţarea lui
Ceauşescu de politica hegemonistă a U.R.S.S. aveau să atragă însă furia
Moscovei!
Liderul de la Kremlin dispune ca România şi, în primul
rând, Ceauşescu să se afle în atenţia specială a spionajului sovietic.
Ca urmare, KGB-ul şi G.R.U.-ul au elaborat planuri corespunzătoare care
să determine înlăturarea lui Ceauşescu. Un plan special, cu nume de cod
„DNESTR“, a fost aprobat în august 1969, ... „după ce lui Nixon i se
lansase invitaţia oficială de a vizita Bucureştiul. Planul prevedea
stabilirea comunicaţiilor cu persoane din conducerea partidului,
armatei şi D.S.S-ului (Departamentul Securităţii Statului) care îşi
făcuseră studiile în U.R.S.S., dintre care unii erau însuraţi cu
rusoaice şi care, la semnalul Moscovei, aveau misiunea de a-l aresta pe
Ceauşescu şi de a înfiinţa un Front al Salvării Naţionale pentru
preluarea puterii“.
Aflând de această întorsătură sau intuind că
pericolul principal la adresa lui ar putea veni din direcţia armatei
sau chiar a Securităţii, Ceauşescu dispune o serie de măsuri
asiguratorii. Astfel, începând din ultima parte anului 1969, la
salariul celor din aparatul de securitate este adăugat un spor de 15%.
Pe de altă parte, el dă ordin ca ofiţerii căsătoriţi cu cetăţence
sovietice să divorţeze ori să demisioneze din armată. În aceste
condiţii, multe persoane din conducerea armatei - inclusiv ministrul
Apărării, generalul Ion Ioniţă, căsătorit cu o rusoaică, sunt
suspectate şi devin obiect al activităţilor speciale de supraveghere şi
prevenire.
În baza ordinelor primite, serviciile secrete sovietice
şi, în primul rând, G.R.U. îşi intensifică activitatea în România,
aspect confirmat de faptul că serviciile secrete româneşti documentează
mai multe cazuri de culegere şi transmitere de informaţii sovieticilor.

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai
adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai
Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei
Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, când se împlinesc 30 de ani de la
momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră va trece în
revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul
Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul
de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate
„Periscop“, editată de membrii Asociaţiei. Menţionez că titlul acestui
extins material dedicat celui supranumit „Curva“ Pacepa este inspirat
de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului,
termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai
influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran
al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence. Cum îl
punctează foştii săi colegi vom vedea în cele ce urmează...

Astăzi - mărturia unui fost ofiţer de informaţii

Fostul
ofiţer de informaţii Andrei Zărnescu, care în acea perioadă îşi
desfăşura activitatea în cadrul rezidenţei legale a României din R.F.
Germania, descrie pentru colegii ziarişti de la „Periscop“
circumstanţele momentului dispariţiei lui Pacepa (intertitlurile şi
selecţia textului aparţin redacţiei „Curentul“):

- Domnule
Zărnescu, sunteţi, am putea spune, unul dintre martorii oculari ai
dispariţiei lui I.M. Pacepa... unul dintre primii ofiţeri...
-
Da, este adevărat. Cunosc cazul în desfăşurarea lui, întrucât imediat
după constatarea dispariţiei lui I.M. Pacepa, în dimineaţa zilei de 28
iulie 1978, la rezidenţa din R.F. Germania s-a constituit o Celulă de
criză din care am făcut şi eu parte.

- Cum s-a descoperit dispariţia şi ce a cuprins, în linii mari, prima telegramă care anunţa în Centrală acest eveniment?
-
Prima reacţie a fost de consternare... în dimineaţa zilei de 28 iulie
1978, ofiţerul desemnat să-l preia pe adjunctul şefului DIE de la un
hotel situat în zona veche a oraşului Köln, pentru a-l conduce la
Aeroportul din Frankfurt/Main, a constatat că acesta nu este în cameră.
Uşa era descuiată, televizorul în funcţiune, patul nefăcut şi bagajul
personal aşezat pe noptieră.
Analiza acestor date a condus la
următoarele variante posibile: răpire, aventură amoroasă cu urmări
neprevăzute, hotelul fiind situat într-o zonă rău famată a oraşului
Köln, sau trădare. În prima telegramă transmisă în Centrală varianta
trădării nu s-a menţionat, considerându-se că este prematur pentru o
asemenea concluzie.

- Ce a întreprins Celula de criză în continuare?
-
Au fost luate măsuri specifice muncii de informaţii externe, pe care
nu-mi propun să le dezvolt, şi s-au declanşat investigaţii discrete în
zona veche a oraşului Köln, unde era situat hotelul în care înnoptase
I.M. Pacepa. Cu fotografia acestuia în mână, au fost contactaţi
barmani, picoliţe, chelneri, oameni ai străzii etc., stabilindu-se că
Pacepa fusese văzut în prezenţa a două persoane cu o seară înainte.
Versiunea trădării începea să se contureze... în seara aceleiaşi zile,
televiziunea locală a transmis o ştire lapidară, potrivit căreia o
înaltă personalitate din serviciile secrete din Est a schimbat
fronturile.
Iniţial, autorităţile vest-germane, îndeosebi
Ministerul de Interne, au refuzat sistematic să ofere date despre
situaţia adjunctului şefului DIE, susţinând că întreprind măsuri pentru
găsirea lui.

- Puteţi să ne relataţi despre luări de
poziţie din partea unor personalităţi vest-germane referitoare la
trădarea lui I.M. Pacepa?
- Dintre toate luările de poziţie,
unele din ele extrem de politizate, un personaj important şi demn de
încredere, prin funcţia ce o deţinea, Günther Nollau, în acea vreme
şeful Bundesamtes für Verfassungsschutz (Bfv), principalul serviciu de
contrainformaţii vest-german, a făcut o declaraţie radiotelevizată pe
care încerc să o redau din memorie: „...Cazul Pacepa este emblematic
pentru ţările socialiste... Este cunoscut faptul că acesta se afla în
graţiile familiei prezidenţiale din România. De la o vreme, I.M. Pacepa
a devenit indezirabil pentru motive mai mult sau mai puţin cunoscute.
El se aştepta să fie demis. Noi cunoaştem (n.a. Bfv) că un demnitar
socialist care se bucură de avantaje deosebite, când este schimbat din
funcţie, eventual degradat, nu mai are nicio şansă să se mai ridice.
Pacepa cunoştea acest lucru şi, ca urmare, a hotărât să schimbe
fronturile...“

- Cum a început urcuşul lui Pacepa şi cum de a ajuns în apropierea familiei prezidenţiale?
-
Ion Mihai Pacepa a avut o carieră fulminantă în DIE începând din anii
‘50, care a culminat cu funcţia de adjunct al şefului DIE. A colaborat
cu consilierii sovietici în perioada respectivă, cum de fapt au făcut
şi alţi colegi de-ai săi, conform ordinelor şi legilor de atunci. S-a
evidenţiat prin viclenie şi uşurinţă în a face relaţii şi, mai ales,
determinare pentru a ajunge pe căi lăturalnice, prin relaţii, în
graţiile şefilor.

După retragerea consilierilor sovietici şi
întreruperea totală a colaborării cu KGB, Nicolae Ceauşescu a ordonat
unele schimbări şi în cadrul serviciilor de informaţii şi
contrainformaţii româneşti. Schimbările respective s-au făcut ca urmare
a neîncrederii în structurile de informaţii româneşti, considerând că
prin aplicarea principiului rotaţiei cadrelor, în vogă în acea vreme,
poate să exercite un control mai eficient asupra acestora.

„Înlăturarea elementelor alogene din serviciu“

Schimbarea
a început, mai întâi, cu înlăturarea elementelor alogene din serviciu
şi apoi cu schimbarea din funcţii a unor şefi. Cea mai spectaculoasă
schimbare, intervenită abia în primăvara anului 1978, a fost aceea a
generalului Nicolae Doicaru din funcţia de şef al DIE şi înlocuirea sa
cu Alexandru Dănescu, specializat în probleme de înzestrare-logistică
şi fără tangenţe cu munca operativă.
Generalul Pacepa reuşise,
prin acţiuni bine ţintite, ca acordarea de cadouri costisitoare,
îndeosebi bijuterii, publicarea în străinătate a unor cărţi laudative
la adresa cuplului prezidenţial etc., să capete încrederea soţiei lui
Nicolae Ceauşescu, fapt ce i-a adus numirea ca adjunct al DIE. După
înlocuirea lui Nicolae Doicaru, I.M. Pacepa a intrat într-un con de
umbră, Elena Ceauşescu făcându-l responsabil de unele imperfecţiuni şi
neîmpliniri, mai ales în organizarea şi realizarea unor acţiuni de
imagine a cuplului prezidenţial cu ocazia unor vizite efectuate în
străinătate.
De circa 2-3 ani, I.M. Pacepa era angrenat într-un
proiect, coordonat direct de Nicolae Ceauşescu, care viza producerea în
România a unor avioane în colaborare cu concernul multinaţional Focker.
În virtutea acestui mandat, generalul Pacepa făcea dese deplasări în
străinătate, îndeosebi în R.F. Germania, astfel că a intrat în legătură
cu multe persoane dubioase, unele dintre acestea cunoscute sau
suspicionate că făceau parte din servicii de informaţii străine.
După
părerea mea, angrenarea lui I.M. Pacepa în acest proiect, având în
vedere funcţia pe care o avea, a însemnat o mare eroare din partea
puterii de atunci.
Adjunctul şefului DIE era, însă, destul de abil
şi perspicace să constate că situaţia lui devenea din ce în ce mai
complicată şi că urma să fie demis din funcţie. A profitat de ultima
vizită în Austria şi R.F. Germania, hotărând să trădeze. Personal cred
că a acţionat în pripă, hotărându-se să facă acest lucru cu ocazia
ultimei sale misiuni în Austria şi R.F. Germania.
În timpul
acestei vizite, sub pretextul cunoaşterii activităţii specifice a unor
subordonaţi, i-a chestionat şi şi-a făcut notiţe cu nume de persoane,
acţiuni în desfăşurare etc. În calitatea ce o avea, de adjunct al
şefului DIE, aceste date putea să le cunoască din ţară sau, în situaţia
că fusese recrutat cu mai mulţi ani în urmă, să le fi furnizat deja.
Acest argument, cât şi cele menţionate mai sus, mă fac să cred că
Pacepa a trădat în 1978, fiind speriat de perspectiva demiterii şi
chiar de tragerea lui la răspundere penală.

„Îl bănuiesc pe Pacepa ca fiind omul ruşilor şi nicidecum al occidentalilor“

Ion
Mihai Pacepa a hotărât să trădeze fără să se facă asupra lui presiuni
fizice sau psihice, ci pur şi simplu sub imperiul schimbării din
funcţie şi al pierderii privilegiilor ce decurgeau din aceasta.
În
aprilie 1978 am purtat, la Bucureşti, o discuţie cu şeful structurii de
contrainformaţii externe din DIE, pe care l-am informat şi cu unele
aspecte din cadrul rezidenţei româneşti din R.F. Germania, care, în
opinia mea, creau o vulnerabilizare acută a activităţii specifice şi
impuneau măsuri urgente de remediere. De fapt, în viziunea mea,
situaţia contrainformativă din Germania era ca o bombă cu ceas, despre
care nu ştiam când şi sub ce formă va exploda.
Printre altele,
i-am raportat şi despre prezenţa generalului Pacepa în Germania
federală (prezentându-i chiar un grafic al deplasărilor acestuia din
ultimii doi ani), primind un răspuns de genul: „eu nu ţi-am dat
niciodată ordin să-l urmăreşti pe şeful nostru“, menit evident să mă
intimideze.
După ce i-am explicat că informaţiile despre adjunctul
şefului DIE le-am obţinut colateral şi nu în mod premeditat, şeful
structurii de contrainformaţii externe a afirmat, cam cu jumătate de
gură: „eu îl bănuiesc pe Pacepa ca fiind omul ruşilor şi nicidecum al
serviciilor de informaţii occidentale“.

„Curva“ Pacepa - afacerea trădării
„Curva Pacepa“ este o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi
subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând
unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani,
David Binder. Veteran al jurnalismului american de elită, personaj cu
conexiuni la nivel înalt în administraţia americană, celebru în presa
mare, specialist în intelligence, autor al unor analize de profunzime
ale spaţiului (ex) sovietic,
David Binder, o vedetă a nu mai puţin celebrului „The New York Times“,
a executat în tuşe rapide o schiţă a lui Pacepa într-o prezentare
critică apărută în 1988 la adresa „Orizonturilor Roşii“ - cartea de
căpătâi a lui Ion Mihai Pacepa. Ziaristul american face ferfeniţă
cartea lui Pacepa, iar pe general - „hapyy hooker of the spy trade“ -
îl punctează în cuvintele memorabile pe care le-am citat şi eu.
În
data de 24 iulie se împlinesc 30 de ani de când fostul consilier al lui
Ceauşescu, Ion Mihai Pacepa, secretar de stat la MAI şi adjunct al
şefului DIE, a cerut azil politic în SUA. La începutul anului 2005, în
ultimele momente ale mandatului de preşedinte al lui Ion Iliescu, Ion
Mihai Pacepa îşi primea înapoi gradul de general - restituit de către
Justiţia noastră cea „imparţială“ şi nesubordonată politic PSD-ului de
nici un fel.
Iliescu, alt gen de curvă bolşevică, ucigaş al celui
care i-a fost un fel de tată adoptiv, Nicolae Ceauşescu, în casa căruia
a fost adăpostit şi la picioarele căruia a dormit, l-a „servit“ pe
colegul său „american“, Ion Mihai Pacepa, personaj care a avut un rol
important în „lichidarea“ simbolică a lui Ceauşescu, desăvârşită peste
ani de kaghebistul de serviciu Ion Iliescu.
Partea neplăcută în
„terminarea“ lui Ceauşescu a fost nu atât împuşcarea sa ci regia şi
producţia - marca Moscow, care le-a atârnat de gât românilor, în
eternitate, o moarte de Crăciun. Troica Brucan-Pacepa-Iliescu,
alcătuită din personaje crescute la sânul mamei Rusia, i-a servit pe
români cu o ciorbă de „revoluţie“ otrăvită, care le produce vomă şi
astăzi, la trecerea termenului de 20 de ani de stupid people - sintagma
celebră aruncată în scârbă poporului român de Silviu Brucan.

Brandul Pacepa - brandul „curvelor“ de pripas

General
pe stil nou, curvă fericită sau nu - Ion Mihai Pacepa continuă să facă
valuri, să ceară diverse lucruri românilor, să scrie şi să acorde
interviuri unor alte „curve“ mai mult sau mai puţin nefericite, să
aducă profituri unor pseudo filozofi - autentici profitori ai
regimurilor politice post decembriste, care îi tipăresc la fosta
Editură Politică a PCR producţiile, pe scurt operaţiunea de vampirizare
a românilor continuă, sub marca Pacepa.
La umbra brandului Pacepa
s-au adăpostit tot felul de personaje care au câte ceva în comun cu
acesta - de la Tismăneanu şi Liiceanu, la „caraghiosul Bădin“ (apud
Traian Băsescu - n.n.) sau fosta meşteră de partid a TVR, Lucia Hossu
Longin, care tot cerşeşte public de la Emil Boc, un post la CNSAS, cum
a obţinut şi Marius Oprea, alt „pacepolog“ liberal.
Dezbaterea
despre Pacepa are relevanţă şi reintroducerea sa pe gâtul românilor via
GDS - vechi sălaş al sinistrului Silviu Brucan - a stârnit interes. Din
aceste motive, redacţia „Curentul“ va acorda în perioada următoare un
spaţiu consistent „dosarului Pacepa“ cu sprijinul ofiţerilor de
informaţii în rezervă şi în retragere care ne-au pus la dispoziţie, în
exclusivitate, Dosarul special realizat de ei la 30 de ani de la
trădarea fostului lor tovarăş.
Asociaţia Cadrelor Militare în
Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe a decis
anul acesta că spionii români au dreptul şi chiar şi obligaţia să
vorbească, pe înţelesul tuturor, despre probleme sensibile ale ţării,
atâta timp cât amintirile lor nu afectează siguranţa naţională a
României, dimpotrivă, o consolidează. Analizele foştilor spioni sunt
cuprinse într-o revistă de circuit intern „Periscop“ ajunsă la al
şaselea număr. Imaginile, multe inedite, provin de la colegii noştrii
„ziarişti“ mai în vârstă.
„Curentul“ va prelua părţi consistente din
memoriile foştilor ofiţeri şi va compila date relevante din diferite
alte surse externe - inclusiv şi mai ales din surse americane,
oficioase sau oficiale de-a dreptul, deoarece caracterizări interesante
cu privire la Pacepa „care are nevoie de o cură de sănătate“ („A health
warning is warranted“) se regăsesc şi în materiale publicate deschis de
CIA.

Scenariul destrămării controlate a Imperiului sovietic şi jocul intoxicării Vestului

Trădarea
şi „defectarea“ lui Pacepa are loc într-un context politic al epocii
foarte interesant. La sfårşitul anilor ’70, URSS, uriaşul pe picioare
de lut, începea să se prăbuşească. Economia era în decădere, ideologia
comunistă era din ce în ce mai ferfeniţită şi peticită, după
intervenţia militară a URSS împotriva Cehoslovaciei, progresul tehnic
stagna sau, mai bine zis, decădea, cercetarea abia subzista într-o
izolare cruntă din cauza lipsei de utilaj competitiv şi de idei
practice, corupţia, nepotismul şi mediocritatea acoperiseră vârful
sistemului administrativ şi politic, popoarele gemeau sub autocraţia
unui regim care îşi epuizase resursele ideologice.
Riscul politic
al trezirii popoarelor de capul lor devenea o realitate pentru liderii
sovietici. Trebuia făcut ceva. Astfel, în structurile KGB-ului s-a
născut şi s-a copt ideea - susţinută de un conclav de academicieni
subordonaţi - reformării imperiului sau a reaşezării pe noi baze ale
unui nou imperiu, tot de popoare subjugate, dar cu aparenţa deschiderii
faţă de Occident sub un regim formal liber, dar în esenţă totalitarist.

Într-o ţară bolnavă ireversibil, cu o clasă de partid depravată şi
idiotizată de beţia puterii, unica soluţie era folosirea milioanelor de
securişti, mult mai bine educaţi şi disciplinaţi decât membrii
activului de partid, loiali faţă de conducerea Aparatului militar care
reunea la vârf toate serviciile şi instituţiile cu comandă militară.
Miza
era supravieţuirea sistemului în altă formă şi împingerea popoarelor
din arcul sovietic într-o nouă formă de control, un fel de robie
benevolă, prin instituirea unei democraturi - un surogat de democraţie
în care controlul statal urma să se desfăşoare prin intermediul
agenţilor la vârf educaţi în Uniunea Sovietică. Scenariul s-a aplicat
marginilor imperiului, inclusiv României.
Într-un interviu dat unui
post de radio occidental prin anii ’80, Mihail Gorbaciov a şi dezvăluit
strategia sa: crearea de „fronturi populare“ (la noi Frontul Salvării
Naţionale) bineînţeles, sub conducerea discretă a KGB-ului, ca orice
organizaţie din URSS...
Prin contrast, „România anilor ’70 era o
ţară cu importante succese diplomatice, fiind socotită atât ca un stat
disident al comunităţii socialiste, cât şi ca un emisar preţios în
relaţia occidentului cu China. Legăturile strânse de ordin politic
româno-american, dar şi româno-vest-germane sau româno-franceze
contribuiseră la crearea unui prestigiu al diplomaţiei româneşti şi, în
primul rând, al liderului de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu“. („Ion
Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“ - lucrare a cercetătorului CNSAS
Liviu Ţăranu“).
Circumstanţele „defecţiunii“ lui Pacepa sunt
semnificative deoarece operaţiunea ieşirii sale în decor are numeroase
necunoscute, însă este asemuită tot de către unii analişti americani cu
operaţiunile de inducere în eroare prin jocul dezinformării, introdusă
de defectori sovietici de tipul lui Anatoli Golitsyn - defectori mai
mult sau mai puţin voluntari cu telecomandă la Moscova care au
contribuit la un uriaş joc al intoxicării Occidentului de către
sovietici.

L.H.-Longin: Pacepa a fugit din ţară pentru că Ceauşescu i-a cerut să obţină un element de construire a bombei atomice


Lucia Hossu-Longin afirmă că generalul Ioan Mihai Pacepa, fostul şef al Securităţii, a cerut azil politic în Statele Unite pentru că nu a mai suportat greutatea ultimei misiuni date de Nicolae Ceauşescu.

Fata in fata cu generalul Pacepa

Pacepa: „Şi eu am fost corupt“

Fostul adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) l-a părăsit pe Ceauşescu, atunci când a început anchetarea afacerilor spionilor. Generalul Ion Mihai Pacepa recunoaşte că a profitat de pe urma poziţiei şi serviciilor pe care le-a adus sistemului comunist şi familiei Ceauşescu.
Mai citeşte şi:

Pacepa: Ceauşescu găsea că Dacia e perfectă pentru idioţi
Pacepa, căutat cu poliţia din RFG

Editura Humanitas a lansat interviul realizat de Lucia Hossu Longin cu generalul Ion Mihai Pacepa – „Faţă în faţă cu generalul”. Convorbirile dintre cei doi s-au desfăşurat conform unei grile de întrebări trimise înainte celui declarat trădător în urmă cu 30 de ani.

Tot săptămâna trecută, Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS) a publicat un volum de documente – „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii, 1978-1980”, o selecţie de documente realizată de Liviu Ţăranu, cercetător CNSAS.

Interviul Luciei Hossu Longin prezintă defectarea lui Pacepa „ca o premisă, un început, un prim pas al integrării României în alianţa nord-atlantică”, cartea CNSAS oferă doar declaraţii şi rapoarte din anii de după plecarea numărului doi din Direcţia de Informaţii Externe (DIE).

Aceste documente au fost selectate pentru volum doar dacă şi-au găsit confirmarea în alte acte ale instituţiei sau mărturii ale unor spioni ai vremii, şi prezintă un portret cu lumini şi umbre, fără a-l încadra pe general în vreo categorie sau alta.

„Mărturisirea“

„Lucia, vreau să-ţi spun încă ceva aici”, începe Pacepa confesiunea despre unul dintre cele mai delicate subiecte - corupţia spionilor români. „Şi eu am fost corupt. Toată lumea care era la vârful societăţii comuniste în anii lui Ceauşescu a fost coruptă...

Şi eu am fost corupt, dar la un moment dat m-am privit în oglindă. Mi-a fost ruşine şi am plecat”, spune Pacepa. Nimic despre ce a însemnat această corupţie, momentul când s-a uitat în oglindă şi a renunţat, eventual, la obiceiurile avute 27 de ani, cât a lucrat în serviciile secrete.

Volumul lui Liviu Ţăranu aduce aceste detalii interesante, multe dintre ele poate exagerate, fiindcă unii dintre cei care au semnat acele rapoarte erau duşmani declaraţi ai fugarului.

Din mai multe documente reiese că în perioada de dinaintea plecării, Pacepa era foarte preocupat de cercetările făcute la DIE în legătură cu TIR-urile descoperite în vama de la Giurgiu. Acestea figurau în acte drept curier diplomatic, dar conţineau bunuri aduse din Liban pentru colonelul Olcescu, generalul Marcu şi alţi ofiţeri din servicii. Ancheta se extindea şi ameninţa să ajungă şi la un TIR adus din Republica Federală Germania (RFG) la comanda lui Pacepa.

„Speriat de anchetă“

Prietenul său, generalul-maior Teodor Sârbu, pe care Pacepa îl numeşte de altfel erou al serviciilor secrete în interviul acordat Luciei Hossu Longin, scria într-un raport dat în august 1978: „În mod cu totul deosebit a părut frământat şi speriat când a făcut parte din comisia de anchetă instituită în iulie (despre TIR-urile din Liban – n.red.).

Cu privire la această anchetă, a relatat că se face în mod dur, că s-au folosit mijloace ale muncii de securitate... Era frământat că şi el este în aceeaşi situaţie cu cei anchetaţi şi că i se dă de înţeles că ar urma să fie cercetaţi şi alţii”.

Peste câteva zile de la această întâmplare, Sârbu susţine că a urmat o nouă întâlnire: „Din nou mi-a relatat că măsurile propuse sunt deosebit de aspre. Nu l-am crezut şi atunci mi-a dat să citesc copia unui raport în care se descriau faptele unor ofiţeri din DGIE şi se propuneau măsuri. Din nou i-am spus că nu cred să se aprobe măsurile propuse în acel raport”.

Aparatură electronică şi zeci de costume

Documentele conţin o mulţime de referiri la „măruntele” aranjamente ale generalului Mihai Pacepa. De la pachetele cu sticle de whisky, cartuşe cu ţigări şi combine muzicale pe care le trimitea unor miniştri şi oameni politici, până la călătoriile în străinătate ale familiei sale, pe care ambasadele erau obligate să le suporte. Sau la expoziţia organizată la Roma cu lucrările Danei Pacepa, fiica generalului, cu ajutorul Tamarei Dobrin, politruc la cultură.

Este amuzantă, de exemplu, declaraţia generalului-maior Mihail Bozianu, trimis la rezidenţa din Paris. El se plângea că Pacepa l-a obligat să le ia pe soţia şi fiica sa într-un concediu în Franţa, fără ca acestea să plătească ceva din costurile deplasării şi cazării: „Fiica sa nu a avut nici un fel de valută şi toate cheltuielile le-am suportat personal... La Paris am suportat costul mesei la cantină pentru ambele (7-8 franci de persoană pe zi)”.

După ce Pacepa a plecat, mulţi dintre şefii de rezidenţe au profitat şi au povestit ce bunuri i-au dat - perle, frigidere, combine muzicale, puşti de vânătoare etc. Spionii acoperiţi din ambasada României în Japonia povesteau că Pacepa le-a mulţumit pentru cadou şi le-a cerut să-i scrie o felicitare însoţitoare, urându-i „la mulţi ani“.

„Starea de excesivă nervozitate”

Cât despre calităţile sale de negociator şi spion, câteva relatări făcute cu talent literar descriu intervenţiile lui Pacepa în cazuri mari. De exemplu, în 1977 a fost trimis în Canada pentru a participa la negocierile privind energia nucleară.

Generalul a apărut la tratative doar la sfârşit, spune Constantin Stanciu, fost adjunct la Ministerul de Comerţ Exterior: „Nu a întreprins nici o acţiune de influenţare, activitatea lui rezumându-se la participarea la o masă pe care a oferit-o preşedintele Agenţiei Canadiene pentru Energie Atomică...

Pacepa a discutat cu preşedintele agenţiei şi în limba franceză şi s-a recomandat consilier al preşedintelui sau că are indicaţii din partea preşedintelui”. Pacepa făcea asta, în condiţiile în care delegaţia îl prezentase ca ministru secretar de stat la Consiliul de Miniştri sosit cu probleme economice în Canada.

În timpul discuţiilor cu reprezentanţii firmei Fokker, pentru care s-a deplasat în RFG atunci când a fugit, despre Pacepa se spune că avea o „stare de excesivă nervozitate şi lipsă de control (violent, fuma ţigară după ţigară, lăsa ţigara din gură aprinsă în scrumieră şi aprindea ţigarete subţiri de foi, cerea brichetă, deşi pe a lui o pipăia s-o scoată din buzunar şi nu o găsea)”.

Operaţiunea „Peregrinii“

În interviul acordat Luciei Hossu Longin, ca de altfel şi-n cărţile publicate de el, Pacepa susţine că nu mai putea accepta ca stăpân un om care-şi vindea cetăţenii. Se referă la ampla operaţiune „Peregrinii“, prin care statul îi vindea pe evreii şi saşii din România.

Acţiunea a început în 1970 şi, potrivit documentelor din arhivele Securităţii, la 14 decembrie 1973, prin nota-raport nr.PK/001598, Ministerul de Interne a ordonat închiderea acţiunii, fiindcă străinii aflaseră de ea şi protestau vehement. DIE a continuat, însă, pentru a face rost de bani pentru instituţie şi pentru îmbogăţirea şefilor spionilor.

Pacepa însuşi i-ar fi ordonat colonelului Sandu Florea să ia legătura cu sursa externă „Ulise“ (Kohn Karl, din RFG) şi să-i ceară 200.000 de mărci germane în schimbul cărora DIE a facilitat emigrarea unor persoane. Banii au fost folosiţi pentru cumpărarea de aparatură medicală destinată policlinicii DIE.

Aproximativ 11 ofiţeri DIE şi-au cumpărat case de la cei care emigrau prin acest sistem. Cererile de plecare erau respinse de câteva ori şi după ce solicitanţii îşi vindeau casele sau autoturismele către ofiţeri, primeau aprobarea exact în ziua în care semnau contractele de vânzare-cumpărare.

Potrivit documentelor, generalul Ion Pacepa a fost chiar şeful comisiei care ar fi trebuit să lămurească aceste vânzări individuale de persoane făcute în folosul spionilor.

Căderea în dizgraţie

Pe lângă faptul că nu fusese numit şef al DIE şi că ampla anchetă privind corupţia din sistem se apropia cu paşi repezi de el, a mai existat şi un al treilea posibil motiv de divorţ între Pacepa şi regimul pe care-l slujise atât cât putuse. Este vorba de ultima vizită a Ceauşeştilor în SUA, la invitaţia preşedintelui de atunci al SUA, Jimmy Carter.

După cum aminteşte însuşi Pacepa, soţii Ceauşescu doreau să formeze o instituţie de genul Casei Albe americane, Casa prezidenţială, al cărei şef urma să fie generalul. În timpul vizitei, speranţele lui Pacepa au fost spulberate din cauza demonstraţiilor organizate de exilul românesc, prin „Comitetul pentru România”, condus de profesorul Brutus Coste. Furia cuplului prezidenţial a fost imensă, iar Pacepa a devenit ţapul ispăşitor, întrucât sarcina lui era tocmai să prevadă şi să zădărnicească astfel de manifestaţii.

„Sentimentul că va fi sancţionat“

Şeful rezidenţei româneşti în SUA, locotenent-colonelul Gheorghe Ioniţă, raporta în august 1978: „În seara demonstraţiei ungurilor iredentişti din New York, Pacepa, în loc să vină cu propuneri prin care să ceară răspândirea demonstranţilor, îşi freca faţa cu mâinile, asuda şi punea doar întrebări, care nu concordau cu experienţa şi funcţia sa”.

În opinia lui Ioniţă, „Pacepa a plecat din SUA cu sentimentul de teamă că ar putea fi sancţionat pentru că nu a putut evita demonstraţia”.

O părere asemănătoare are şi unul dintre apropiaţii lui Pacepa, generalul maior Teodor Sârbu: „Frământările au părut ceva mai pregnante după vizita la nivel înalt în SUA. Deşi mi-a relatat că nu au fost probleme deosebite, se reţine o creştere a frământărilor. Nu mi-a mărturisit niciodată că ar fi frământat, deşi slăbise vizibil”.

Despre starea de nervozitate a generalului Ion Mihai Pacepa vorbesc şi alţi foşti colaboratori ai săi.

Telegrama falsificată pentru a ajunge în RFG

În interviul luat de Lucia Hossu Longin, Pacepa dă foarte puţine detalii despre pregătirea fugii sale. Nicolae Ceauşescu l-ar fi chemat la Năvodari, la 23 iulie 1978, pentru a-i ordona: „Mâine te duci în Germania cu un mesaj al meu pentru cancelar“.

Soţii Ceauşescu şi preşedintele SUA, Jimmy Carter, în timpul vizitei în care generalul şi-a atras furia dictatorului Foto: Agerpres

Era vorba de contractul cu firma Fokker, pentru cumpărarea unor avioane, ultimul eşec din cariera lui Pacepa. În volumul de documente al lui Liviu Ţăranu, momentul plecării arată altfel şi consolidează ideea că fuga generalului a fost una precipitată. Un ofiţer de contrainformaţii care lucra la Londra în timpul vizitei soţilor Ceauşescu (între 13 şi 16 iunie 1978) spune că Tudor Postelnicu i-a trimis preşedintelui României o telegramă despre stadiul afacerii Fokker şi îi cerea să trimită urgent o delegaţie în Germania.

Potrivit acestui ofiţer, Pacepa „a tăiat fraza respectivă de pe telegramă şi deasupra rândului a trecut următoarele: «... este necesar ca M. Pacepa şi C. Stanciu să se deplaseze la Köln pentru unele discuţii economice»“.

După avizarea telegramei de către Ceauşescu, Pacepa a redactat răspunsul către Postelnicu, răspuns „din care reieşea că din dispoziţia tovarăşului comandant suprem, în legătură cu acţiunea Fokker s-a hotărât să se deplaseze la Köln Pacepa“. Astfel, atât Ceauşescu, cât şi Postelnicu au rămas cu impresia că se ceruse participarea expresă a generalului.

Memoria lui Pacepa

„Memoria lui e prodigioasă“, spune Lucia Hossu Longin în cartea sa, completând cu un citat din fostul general: „Niciodată un spion nu are cu el hârtii, notiţe, ci doar propria memorie“.

Volumul „Faţă în faţă cu generalul“ povesteşte cum CIA l-a folosit pe ofiţerul FBI Wayne Barnes (care a lucrat 30 de ani la contrainformaţii şi se ocupa cu precădere de România şi Uniunea Sovietică) pentru a-l identifica pe Pacepa atunci când acesta a coborât, în SUA, din avionul militar C-31 Hercules.

În cartea scoasă de CNSAS, un alt Barnes îi joacă feste memoriei generalului. În raportul dat la 4 august 1978 de general maior Constantin Ştefan, care-l însoţise în Germania pe Pacepa, se spune: „Fără niciun motiv, în două rânduri a întrebat de numele fostului ambasador al SUA la Bucureşti (Harry Barnes – n.red.), al cărui nume se termină cu junior.

Era legătura lui «Vintilă» (numele de cod primit de Pacepa după ce-a trecut de partea CIA – n.red.)? I se indicase ca atunci când se află în RFG să-l contacteze pe acest... junior?“.Nici nu ştiau securiştii lăsaţi în urmă cât de aproape erau de adevăr.

Generalul Ion Mihai Pacepa a vrut să schimbe istoria. Şi a schimbat-o.

Lucia Hossu Longin, realizatoarea serialului „Memorialul durerii”

Pacepa a fost prezentat până acum când ca un James Bond de pe Dâmboviţa, când ca un traficant demn de mafia siciliană.

Liviu Ţăranu, cercetător CNSAS

Din „Scînteia“, 23 iunie 1989

Ziua pionierilor

„Scînteia“ sărbătoreşte, pe spaţiul câtorva pagini, „40 de ani de împliniri sub semnul cravatei roşii cu tricolor“. Lângă imaginile cuplului primind buchete de flori din partea pionierilor sunt aşezate mesaje cu mulţumiri din partea copiilor patriei.

2.600.000 de pionieri

În România existau, spune una dintre statisticile publicate de „Scînteia“ cu acest prilej, aproape 2.600.000 de pionieri între 7 şi 14 ani. Aceasta înseamnă că 99,8 la sută din totalul copiilor de vârstă pionierească erau cuprinşi în aceste organizaţii.

Mesaj de la Ceauşescu

„Trăiţi vremuri minunate! Poporul nostru merge cu paşi fermi şi mari spre comunism. Veţi avea fericirea de a munci şi trăi în cea mai înaintată societate!“, le transmitea pionierilor preşedintele RSR. „Dovada grăitoare a preocupării partidului faţă de cea mai tânără generaţie“ este considerată inaugurarea, în 1986, a Palatului Pionierilor şi Şoimilor Patriei.

„Minunatele vacanţe“

Tot pentru a demonstra condiţiile de vis create copiilor, „Scînteia“ contabilizează câteva activităţi extraşcolare. Despre vacanţele verii 1989 se spune că au fost pregătite 300 de tabere şi colonii care urmau să găzduiască 65.000 de pionieri şi şcolari pe serie. Numai „tabăra republicană“ Năvodari urma să primească 80.000 de copii. .

„Colonialismul gunoaielor“

În pagina de ştiri externe apare un material despre traficul cu reziduuri toxice, trafic ce dezvăluie un nou chip al mentalităţii coloniale, „colonialismul gunoaielor“, spune „Scînteia“.

Am lucrat în probleme externe şi nu am cunoscut volumul exact al reţelei interne. Generalul Pleşiţă, şeful Securităţii interne, şi Teodor Coman, ministrul de Interne, erau singurii care-l cunoşteau. În 1978 însă, cu câteva zile înainte de a face ruptura cu Ceauşescu, ambii au raportat că reţeaua informativă a Securităţii şi Miliţiei a atins cifra de 3 milioane. Raportul a fost cert exagerat. Toţi miniştrii minţeau pe rupte când îi raportau lui Ceauşescu. Dar cifra se încadrează în dimensiunile teoretice pe care reţeaua Securităţii şi a Miliţiei trebuiau să le aibă, dimensiuni pe care Ceauşescu le cunoştea. Şi ei se străduiau să-i arate că suntem la nivelul acestor dimensiuni. Potrivit regulamentului de funcţionare a Securităţii, pe care îl puteţi găsi, dacă nu cumva îl şi aveţi, fiecare ofiţer operativ trebuia să aibă 50 de informatori şi 50 de colaboratori. Informatorii erau recrutaţi din rândul nemembrilor de partid. Colaboratorii erau membri de partid. Considerând că Securitatea a avut circa 15.000 de ofiţeri operativi, această reţea ar fi trebuit să conţină, teoretic, 750.000 de informatori şi alţi 750.000 de colaboratori. La aceasta trebuie adăugată reţeaua Miliţiei, al cărei regulament de funcţionare cerea ca fiecare ofiţer şi subofiţer operativ să aibă 150 de informatori şi colaboratori pentru supravegherea generală a populaţiei urbane şi rurale. În anii 1990, am studiat reţeaua informativă a STASI, aşa cum sunt convins ca ai studiat-o şi dumneata, şi-am văzut c-a avut aceleaşi norme.
Diferenţa este că acolo a fost dezvăluit fiecare dosar de informator. Și numai în oraşul est-german Erfurt, de exemplu, care avea mai puţin de 200.000 de locuitori, au fost identificaţi peste 50.000 de informatori şi colaboratori ai STASI. Când şi dacă arhivele Securităţii se vor deschide real, mulţi se vor îngrozi.
Între anii 1966–1978 aţi fost adjunct al DIE şi aş vrea să vă întreb aici care au fost principalele proiecte în care s-a implicat direcţia şi poate şi o referire la serviciul special Z.
La vremea aia, în sediul DIE era o lozincă scrisă în litere capitale: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm“. Lucia, serviciile de spionaj ale ţărilor occidentale, după cum bine ştii, sunt instrumente de informare menite să ajute guvernele să apere naţiunea împotriva agresiunilor străine. Dictatorii comunişti erau însă atotştiutori. Şi de regulă, se simţeau ofensaţi când le spuneam ceva nou. De aceea, ei au transformat serviciile de spionaj în poliţii politice externe şi în mecanisme menite să rezolve, dacă pot spune aşa, problemele de nerezolvat ale unui sistem politic utopic. Hai să le luăm pe rând. DIE a avut ca sarcini prioritare extinderea cultului conducătorului în afara graniţelor prin publicarea de cărţi, înfiinţarea şi finanţarea de ziare, posturi de radio, staţii TV în Occident. O altă sarcină – neutralizarea postului de radio Europa Liberă. Asta-i acţiunea „Meliţa“. De ce? Pentru că Europa Liberă dădea românilor perspectiva unei vieţi libere, democratice. Ceauşescu mă chema în fiecare dimineaţă. Eram printre primii care eram la raport. Prima întrebare: „Ce e nou la Europa Liberă“. De ce? Pentru că românii o ascultau. De-acolo şi sarcina. „Viesparul ăsta trebuie distrus.“
O altă sarcină: vânzarea pe valută a unor cetăţeni. Asta a fost acţiunea „Peregrinii“. E mult de spus despre ea, enorm de spus despre ea. Poate cândva o s-o discutăm. Poate cândva o să scriem o carte. Radu Ioanid a scris una. Altă sarcină: destabilizarea politică a ţărilor NATO, prin penetrări informative, terorism, dezinformare. Apoi au fost alte două sectoare, SD şi OV, care se ocupau cu furtul de valori şi bunuri occidentale, tehnologii, valută etc., ca să se menţină în viaţă un sistem economic care era falimentar şi nu putea să se autohrănească. În sfârşit, au fost departamente pentru neutralizarea principalilor oponenţi politici din Occident, prin asasinări, răpiri, bătăi şi alte măsuri de aşa-zisă pedepsire. Serviciul Z, pentru că Z a fost ultima literă de la alfabet, însemna soluţia finală. Și era un alt departament, divizia a Treia, pentru subordonarea organizaţiilor de imigranţi şi a Bisericilor lor, prin instalarea în fruntea acestora a unor ofiţeri conspiraţi şi agenţi ai DIE.
Această diferenţă de fond în conceperea spionajului a creat o diferenţă de fond în organizarea serviciilor de spionaj. CIA, de exemplu, este organizat în trei componente care se ocupă exclusiv cu obţinerea şi analiza informaţiilor. Este Directorate of Operations, obţinerea informaţiilor prin surse umane, Human Intelligence, sau HUMINT, Directorate for Science and Technology, obţinerea informaţiilor prin sateliţi şi mijloace electronice SIGNAL Intelligence sau SIGINT şi Directorate for Administration, care asigură suportul logistic al CIA. În întreaga structură a CIA, care este o organizaţie largă, există o singură subunitate care nu are sarcină prioritară de a culege informaţii: Office of Special Projects. Creată prin directiva Consiliului Naţional de Securitate numărul 10 din 18 iunie 1948, ea este menită să conducă operaţii acoperite în timp de pace pentru a contracara caracterul vicios al activităţilor de spionaj sovietice întreprinse împotriva SUA şi a aliaţilor lor. Restul, totul a fost şi este dirijat către a obţine informaţia.
Structura DIE nu a fost dedicată culegerii de informaţii. DIE a fost de fapt un imens „Office for Ceauşescu’s Projects“, organizat pe aceleaşi linie de muncă ca şi sora sa mai mare de la Moscova, „Office for Khrushchev’s Projects“. Influenţă politică, economică, militară, spionaj industrial, furt de valută, contrainformaţii externe, neutralizarea emigraţiei, dezinformare, asasinate externe, operaţii deghizate sub stat străin şi activităţi pe teritoriul României, care mi se pare că se continuă şi în prezent.
Nu ştiam componenţa aceasta a DIE, activităţi pe teritoriul României...
Da, era un departament special al DIE, care avea servicii în toate inspectoratele judeţene de Securitate, care se ocupau cu identificarea şi recrutarea de persoane care să fie trimise cu sarcini informative în exterior. Și care se ocupau, de asemenea, şi cu supravegheri pe teritoriul României ale persoanelor venite din afară.
Spuneţi-mi, cei care lucrau în rezidenţa din Frankfurt, să spunem, aveau alte nume, dumneavoastră ce nume purtaţi atunci, de exemplu?
La vremea respectivă purtam Pacepa.
Şi semnaţi în cadrul rezidenţei Pacepa?
Nu. Când eu am fost transferat la DIE, am primit numele de Mihai Podeanu. Şi Podeanu am rămas până am plecat. La vremea respectivă trăiam sub identitatea de Pacepa, dar semnam toate documentele cu numele Podeanu. Mai târziu, după aşa-zisa trădare a lui Costel Răuţă şi-a lui Constantin Dumitrăchescu, Ceauşescu a ordonat ca toţi ofiţerii din DIE să-şi schimbe numele. Atunci numele meu oficial în DIE a devenit Mihai Podeanu, am primit carnet de ofiţer, de general pe numele Mihai Podeanu. Toate documentele, salariile pe numele de Mihai Podeanu şi aşa mai departe, cu alte cuvinte erau doi oameni. Unul era Pacepa care trăia cu soţia şi cu fata undeva, în afară, şi altul era Podeanu care era în interiorul ministerului, în DIE.
Deci n-a existat un general Pacepa? A existat numai un general Podeanu?
Pacepa a fost şi secretar de stat la Ministerul de Interne şi, când el se ducea la biroul de la Ministerul de Interne, era Pacepa din nou. Dar la DIE el era Podeanu. Nimeni nu mă numea Pacepa.
Ştiţi c-am întâlnit chiar 3 nume la ofiţerii conspiraţi ai DIE. În dosarele acestea am văzut că unii foloseau 2–3 nume.
Posibil, foloseau diferite nume când se-ntâlneau cu anumiţi colaboratori, cu anumite persoane din exterior. Ca să nu deconspire numele conspirativ.
Serviciile de informaţii, domnule general, ar trebui să fie formate din elite inteligente şi curajoase. Şi totuşi, în dosarele pe care le consultăm, cu mici excepţii, oamenii cu care se lucra în aceste servicii erau, îmi permit s-o spun, de joasă factură, lipsiţi de calitate. Se turnau unii pe alţii pentru cele mai nevinovate gesturi. Totul era raportat. În străinătate comiteau ilegalităţi, erau uşor coruptibili şi eşuau în acţiuni importante. Cum se reuşea, în sistemul acesta? Am văzut şi cum erau recrutaţi, de foarte puţine ori pe evaluare. Şefii de promoţii, poate în ultimii ani, după anii ‘80, dar atunci era un sistem cunoscut, pile, şpăgi, relaţii, şantaje, aşa se recrutau cadrele...
Ca, de exemplu, băiatul lui Macri, care mi-a fost subordonat. Macri a venit şi ne-a rugat. Puteţi să-mi încadraţi băiatul? Sigur. Pile. Putea să fie o valoare băiatul lui Macri, să spunem, şi intervenţia lui putea să fie bună. Dar tot sistemul era plin de asemenea relaţii duse până la a şaptea, a opta spiţă. E un proverb care spune: precum turcul, şi pistolul. Nu cred că greşesc dacă spun că ofiţerii din DIE de la vremea respectivă şi după aceea au fost un fel de ieniceri ai lui Ceauşescu. La început au fost ienicerii Kremlinului, după aceea au fost ienicerii lui Ceauşescu.
În ultimii săi 20 de ani, DIE l-a avut ca director de cadre pe generalul Nicolae Andruţă Ceauşescu, care a fost de şi mai joasă factură intelectuală decât fratele său mai mic, dictatorul. DIE şi ofiţerii ei au fost produsul lor. Criteriul cel mai important a fost respectul faţă de tiran. Pentru că sarcina de bază a DIE în acel timp era să-l servească pe tiran. Eu nu am jurat credinţă României, am jurat credinţă lui Ceauşescu. În ultimii ani de activitate, sarcina prioritară a DIE a fost să fure din Occident valută forte pe care comunismul lui Ceauşescu nu era în măsură să o producă şi, din păcate, multe din cadrele ei au devenit hoţi de profesie. Nu ofiţeri meniţi să recruteze oameni potriviţi pentru activitatea de spionaj. Caracterul dezgustător, lipsa de loialitate şi coruptibilitatea majorităţii subalternilor mei a fost un alt motiv pentru care am decis să reiau viaţa de la capăt.
Şi eu am fost corupt. Toată lumea care era la vârful societăţii comuniste în anii lui Ceauşescu a fost coruptă. În frunte cu Ceauşescu, în frunte cu Elena, toţi au fost corupţi, toţi au tras spuza pe turta lor. Şi eu am fost corupt, dar la un moment dat m-am privit în oglindă. Mi-a fost ruşine, şi-am plecat. Mulţi care mi-au percheziţionat casa au văzut că am o groază de lucruri în casă. Am avut, am fost corupt. Am fost bine plătit. Ceauşescu îşi plătea foarte bine şefii spionajului. În ‘78 mi-a fost ruşine de mine şi m-am rupt, am plecat şi nu mi-am luat nici măcar o haină în spate. Am plecat în cămaşă şi în pantaloni. Ăsta a fost sfârşitul relaţiilor mele cu comunismul. Da, am fost corupt, da, de atunci încolo n-am putut să fac nici măcar un singur dolar pe numele lui Pacepa. Tot ce-am făcut pe cărţi, pe publicaţii am donat. Şi am donat instituţiilor, organizaţiilor pentru combaterea crimelor comunismului.
Domnule general, vă mărturisesc că, atunci când am început Memorialul Durerii, am încercat să fac distincţia între servicii secrete şi oamenii lor şi cadrele care păzeau închisorile, care se ocupau de anchete şi care făceau crime. Cu vremea mi-am dat seama că diferenţele sunt destul de mici. Deci, nu am plecat cu o părere preconcepută, am vrut să cred că în serviciile secrete româneşti au existat şi există şi astăzi oameni care servesc un ideal, şi nu îi servesc numai pe dictatori. Vreau să vă întreb dacă, în această masă compactă de care am vorbit până acum, de oameni care l-au slujit până la aneantizare pe Ceauşescu, au existat şi ofiţeri pe care merita să-i respecţi?
Da, absolut, absolut. Din păcate, însă, unii l-au servit pe Ceauşescu până şi-au dat duhul. Alţii au văzut lumina şi s-au desprins de „Corpul ienicerilor“. Pe unul din ei îl cunoşti, Constantin Răuţă, care a contribuit substanţial la dezvoltarea programului aerospaţial şi de apărare a Statelor Unite.
În ’73 a plecat. În ’74 s-a pronunţat sentinţa.
A fost condamnat la moarte de „Corpul ienicerilor“, care din păcate îi menţin şi azi sentinţa. De fapt, toţi cei ce s-au desprins de „Corpul ienicerilor“ continuă să fie catalogaţi în România trădători şi, din păcate, am văzut dintr-o carte pe care mi-aţi dat-o chiar acum că până şi CNSAS continuă să-i considere pe aceşti oameni defectori. (Caietele CNSAS, vol. 1, nota L.H.L.)
De ce nu sunteţi de acord cu acest termen? Vă rog să-mi explicaţi.
Pentru că acest cuvânt, „defector“, e foarte aproape, învecinat cu cuvântul „trădător“ şi eu consider că cei care au trădat sunt cei care l-au servit pe Ceauşescu, nu cei care s-au luptat cu el.
Până în ultima clipă au fost generali obedienţi lui Ceauşescu, reprimând şi populaţia din Timişoara, din Bucureşti, din Sibiu.
Până în ultima clipă. Lucia dragă, am şi acum Scânteia din 14 noiembrie 1989, Congresul al XIV-lea, dacă nu mă înşel, al Partidului. Întreaga Scânteia, toată lumea îi cânta osanale lui Ceauşescu. Toţi prietenii mei, cunoscuţii pe care-i aveam acolo sunt, în ziar, sunt băgaţi în cerneală cântându-i, urându-i: „Ceauşescu şi poporul“, „propunem să fiţi preşedinte pe viaţă“, „propunem să fiţi...“. Oamenii ăştia l-au servit pe Ceauşescu până la sfârşitul vieţii lui şi acuma sunt membri ai guvernului român sau mai ştiu eu ce, iar cei care s-au luptat cu el sunt trădători, sunt defectori.
Fotografii din arhiva CNSAS. Interviul integral şi alte documente vor apărea în cartea Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa, care va fi lansată în data de 20 iunie, ora 12 la standul Editurii Humanitas. De asemenea, înregistrările şi filmările vor constitui substanţa unor filme documentare.
Familia Pacepa
Apropiat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, tatăl lui Mihai Pacepa a fost translator al mareşalului Rodion Malinovski, care devine ministru al Apărării în URSS. În 1953, după o cină organizată de mareşal, unde oaspeţii acestuia îi toarnă pe gât două sticle de votcă, moare în chinuri cumplite. Mama lui Mihai Pacepa moare şi ea la numai un an. După fuga generalului, crucile părinţilor din Cimitirul „Sfânta Vineri“ au fost aruncate.
Defectarea
Fuga generalului Pacepa a zguduit din temelii spionajul ceauşist. Sute de ofiţeri din Centrala spionajului şi alte sute de infiltraţi în diverse ţări occidentale şi-au văzut carierele iremediabil compromise. Generalul Nicolae Doicaru a fost destituit din funcţia de ministru al Turismului şi împins pe linie moartă. În 1992, în împrejurări nici până astăzi elucidate, aflat la vânătoare, Doicaru este lovit din plin de un glonte.

Pacepa – Confesiuni
I
ON MIHAI PACEPA s-a născut la 28 octombrie 1928, pe strada Vasile Gherghel, aproape de Piaţa Domenii din Bucureşti. Când a absolvit Facultatea de Chimie, în anul 1951, a fost convocat la Ministerul de Interne. Avea 23 de ani. Securitatea fusese înfiinţată în anul 1948. Începe cariera în Securitate ca locotenent. După 4 ani ajunge şef serviciu la Direcţia a IV-a de Contraspionaj, iar din ianuarie 1956, şef al rezidenţei de spionaj din RFG. În cei 27 de ani cât a servit în Securitate a avut cea mai spectaculoasă ascensiune. Datorită capacităţilor intelectuale şi cunoştinţelor tehnice, dar şi unor calităţi de spion (memorie, stăpânire de sine, inteligenţă, îndrăzneală, farmec), atrage atenţia cuplului Ceauşescu.
A fost prim-adjunct al directorului DIE între anii 1966–1972. A fost numit consilierul lui Ceauşescu pentru securitate şi dezvoltare tehnologică, funcţie pe care o deţine din anul 1972 până în iulie 1978. În acelaşi timp, a fost secretar de stat la Ministerul de Interne – Consiliul Securităţii Statului. În august 1974 a fost avansat la gradul de general locotenent.
În iulie 1978 a cerut azil politic în SUA. Presa occidentală a scris că actul generalului Pacepa a avut efectul unei explozii nucleare pentru Ceauşescu.
Guvernul american a descris activitatea lui Pacepa ca „o importantă şi unică contribuţie adusă securităţii Statelor Unite“. Căutându-i mormântul părinţilor de la Cimitirul „Sfânta Vineri“, am aflat că, imediat după anul 1978, crucile au fost date jos şi aruncate. Fosta locuinţă din Aleea Alexandru nr. 28 i-a fost demolată în primăvara acestui an, iar pe strada Vasile Gherghel, unde s-a născut, vecinii încă vorbesc în şoaptă, cu reţinere despre familia generalului Pacepa.
Au trădat cei care l-au slujit pe Ceauşescu
Interviu cu generalul ION MIHAI PACEPA, realizat de LUCIA HOSSU LONGIN
„Când eu am fost transferat la DIE, am primit numele de Mihai Podeanu. Unul era Pacepa care trăia cu soţia şi cu fata undeva,
în afară, şi altul – Podeanu, care era în interiorul ministerului, în DIE.“
În zilele de 25, 26, 27 februarie 2009 am realizat la Miami, în Florida, un amplu interviu cu generalul Ion Mihai Pacepa. M-au sprijinit IICCR şi Dan Vinci Film.
Generalul trăieşte din 24 iulie 1978 în SUA, a devenit cetăţean american, are o nouă identitate, o nouă viaţă, o nouă fizionomie.
Eram primii români (eu şi soţul meu, regizorul Dan Necşulea) cu care se întâlnea după 31 de ani. Eram primul român căruia omul care purta pe umeri două condamnări la moarte îi va face o lungă confesiune.
Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, de la răsturnarea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, de la redobândirea libertăţii.
Unul dintre artizanii acestui moment istoric a fost un general de Securitate din Estul Europei: generalul Ion Mihai Pacepa. Cazul lui este asemănător cu al generalului polonez Ryszard Kuklinski.
Dacă Kuklinski declara „Nu americanii m-au recrutat pe mine, ci eu i-am recrutat pe ei în interesul Poloniei“, generalul Pacepa a refuzat în iulie 1978 să mai continue războiul secret împotriva NATO, împotriva Occidentului.
Ion Mihai Pacepa era cel mai înalt oficial al Pactului de la Varşovia care a trecut de partea Occidentului şi care, timp de 11 de ani, până în 1989, a contribuit substanţial la neutralizarea acţiunilor de spionaj şi de diversiune îndreptate împotriva NATO şi a Uniunii Europene.
„Pentru comunitatea de informaţii a ţărilor NATO, generalul român a fost unul dintre cei mai importanţi refugiaţi politici care au venit vreodată în Occident“ – l-am citat pe parlamentarul francez Yves Bonnet, fostul şef al DST – Serviciul de Contraspionaj la Franţei.
Generalul a ridicat cortina ce a acoperit, timp de peste două decenii, nelegiuirile unui regim impus cu tancurile sovietice şi ale unei poliţii politice aservite total dictatorului. Este omul care a deconspirat imaginea internaţională a lui Ceauşescu în faţa lumii întregi şi i-a permis opiniei publice să-l vadă aşa cum puţini şi-l închipuiau: un asasin şi un terorist internaţional, care îşi crease, prin DIE, o societate mixtă româno-sovietică, care se ocupa cu furtul de tehnologie, cu contrabanda de arme, de droguri, cu vânzarea de germani şi de evrei, cu răpirea şi asasinarea adversarilor politici din exil. Dar nu numai prăbuşirea soclului pe care se afla, în Occident, statuia lui Ceauşescu i se datorează generalului român, ci şi devoalarea crimelor comise de poliţia politică internă, de serviciul de spionaj al României comuniste. Pacepa a trădat această poliţie politică, slugă obedientă a regimului comunist „ilegitim şi criminal“, pe Ceauşescu şi casta lui politică. Interesele naţionale ale României n-au fost niciodată reprezentate de comunism şi de fosta Securitate.
De ce a ales generalul Pacepa libertatea? Iată câteva întrebări şi răspunsuri care delimitează clar ceea ce înseamnă servicii de intelligence şi servicii de poliţie politică şi cum s-a ajuns ca cel mai capabil ofiţer al Securităţii să fie tratat drept sclavul personal al familiei Ceauşescu.
Domnule general, oricâte cărţi au fost publicate despre Securitate, există încă un mare deficit de informaţii. Consultând volumele dosarului, de fapt sunt 100 de volume, cu titlul Urmările fugii lui Pacepa, întocmite de generalul Emil Macri, sunt, aş putea spune, îngrozită. Ştim atât de puţin. Toate registrele existenţei noastre, oficiale, publice, private, sunt invadate de prezenţa Securităţii. Nu exista practic niciun refugiu împotriva mecanismului invadator, insinuant. Ilustrând cu propria dumneavoastră biografie, a unui om să spunem oarecare, intrat în Ministerul de Interne, au existat compartimente ale vieţii dumneavoastră care să nu fie controlate de mecanism? Aţi trăit tot timpul dumneavoastră privat cu toate luminile aprinse şi cu microfoanele deschise?
Nu şi da. Nu, n-au existat compartimente necontrolate. Da, am trăit tot timpul cu luminile, cu toate luminile aprinse. Lucia, la 28 iulie ’78, când avionul militar american care m-a transportat din tiranie în democraţie a aterizat la aeroportul prezidenţial de lângă Washington, eram în cabina piloţilor. Afară era o zi glorioasă.
Soare, care a amplificat focul de artificii din interiorul meu. „I’m a free man“, am strigat fără să-mi dau seama ce fac. Şi m-am repezit să îmbrăţişez echipajul. „I’m a free man“. Şeful adjunct al CIA m-a întâmpinat cu tradiţionalul: „Welcome to the United States“. Ulterior, când am devenit apropiaţi, am discutat de multe ori acea izbucnire de pe aeroport. Dar crede-mă, nu i-a fost uşor să realizeze – nici chiar lui nu i-a fost uşor să realizeze – ce înseamnă să trăieşti la vârful unei societăţi înţesate cu microfoane şi cu informatori.
Când aţi realizat dimensiunile acestei supravegheri? În Statele Unite, preşedintele Nixon a fost forţat să demisioneze pentru că a ordonat interceptarea a doar câtorva telefoane în afacerea Watergate.
Sunt convins, Lucia, că nici în România de azi, unde cele mai secrete dosare ale Securităţii continuă să fie ţinute sub obroc, nu se înţelege încă deplin cum această diabolică instituţie a reuşit să menţină la putere patru decenii un sistem politic care a eradicat libertăţile individuale şi forţele motrice ale societăţii: libertatea, proprietatea privată şi competenţa. Nici eu n-am înţeles deplin în primii 23 de ani ca ofiţer de Securitate, deşi am auzit multe despre puterea de penetrare a microfoanelor care erau instalate secret în locuinţele şi birourile oamenilor. În ultimii mei patru ani în România am văzut însă cum aceste microfoane dezbracă atât vestimentar, cât şi intelectual.
În Orizonturi Roşii am descris pe larg microfonita Ceauşeştilor. Aici pot spune doar că-n ‘72, când Ceauşescu m-a numit consilierul său pentru securitate naţională, mi-a dat în subordine şi o unitate ultrasecretă tehnico-operativă, însărcinată să asculte microfoanele ascunse în birourile şi locuinţele conducerii de partid şi de stat. Unitatea era ascunsă în sediul Comitetului Central şi era conspirată ca Arhiva Prezidenţială.
La vremea aceea, pentru mine, membrii guvernului şi membrii Comitetului Central deveniseră un fel de cărţi deschise pe care le citeam în secret. Le cunoşteam preocupările, până şi cele mai intime, le cunoşteam planurile, prezente şi de viitor, ştiam ce fac soţiile, soţii, în timpul zilei, le ştiam amantele, iubiţii, celor care aveau, şi puteam descrie în detaliu până şi cum fac dragoste.
Aici vă întrerup puţin, mi-amintesc din Orizonturi Roşii cum aţi primit o comandă de la Elena Ceauşescu, care nu era mulţumită ca Ştefan Andrei şi familia lui să fie controlată numai în România. Într-o călătorie a lui Ştefan Andrei a cerut ca, pe oriunde s-ar deplasa demnitarul român, că era în Guatemala sau în Spania, el trebuia controlat şi ascultat în continuare. Acest lucru v-a depăşit şi pe dumneavoastră. În clipa când aţi ascultat o asemenea poruncă aţi rămas îngrozit, pentru că era una ascultarea în ţară şi una urmărirea unui demnitar, oriunde s-ar afla, în orice colţ al planetei.
E adevărat, dar ăsta a fost începutul. După aceea, asta a devenit regula. Când Pungan a fost numit ambasador la Londra, Ceauşescu, care avea nişte conturi personale cu el, a introdus o a doua regulă: ascultarea ambasadorilor în străinătate. Şi aşa mai departe... Ceauşescu obişnuia să spună: Eu am făcut Constituţia, eu o schimb. De câte ori îi spuneam „asta nu e ceva constituţional“: „Pacepa, eu am făcut Constituţia, eu o schimb“. El era Constituţia, el era legea, el era porunca, el era România, el era totul. Până la nivelul ăsta de degradare a ajuns poporul român.
Aţi trăit cu luminile aprinse...
Situaţia din România de la vremea respectivă m-a făcut să trăiesc într-adevăr cu toate luminile aprinse. Pentru că eu eram însărcinat să-i controlez pe alţii şi alţii erau însărcinaţi să mă controleze pe mine. Şi într-un fel, dacă vrei, încerc să-mi exprim sentimentul pe care l-am trăit atunci, mă simţeam ca-ntr-un acvariu, înotând în pielea goală, sub ochii unor securişti care mă înregistrau, care îmi controlau prietenii, care ştiau totul, totul despre mine. Am supravieţuit pentru că am cunoscut sistemul. Dar a fost îngrozitor. Nu am putut împărtăşi gândurile mele nici măcar fiicei, Dana, pe care o divinizez.
De multe ori am hoinărit prin munţi ca să-i pot spune ce vreau, să-i pot prezenta planurile mele, dar n-am făcut-o. Nu pentru că n-am avut încredere în ea, ci pentru c-am vrut s-o protejez. Ştiam că şi ea are microfoane în casă. Şi sunt convins că, oricât aş fi încercat să-i explic puterea de penetrare a microfoanelor, n-aş fi reuşit. E diabolică.
După aproape 20 de ani de la executarea cuplului Ceauşescu, agentura Securităţii este încă departe de a fi deconspirată. Cum, să spunem, a fost cea a STASI. Dumneavoastră, în anul 1978, eraţi la vârful Securităţii. Aş vrea să încercaţi să ne daţi o privire de ansamblu asupra a ceea ce reprezenta atunci reţeaua informativă a Securităţii. Numeric vorbind, pentru că există cifre diferite, în funcţie de cine le emite, aproximări, şi eu cred că, după ce-am consultat o parte dintre aceste dosare, cred că în materie de cadre ale Securităţii ştim că nu ştim nimic. Pentru că acolo sunt mii şi mii de cadre, active, conspirate.

„Pacepa poartă barbă şi mustăţi tunse scurt. Îl cheamă Paul Montaigne“
Înfăţişarea pe care şi-a luat-o generalul Ion Mihai Pacepa după fuga sa în America este dezvăluită de un document intern al Direcţiei de Informaţii Externe, descoperit de un cercetător de la CNSAS.
COTIDIANUL/19/06/2009