Manea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

NORMAN  MANEA-
Nu sunt religios, sunt un agnostic, nu am opinii clare despre o atât de enigmatică temă. Moartea? Mă îngrozeşte nu doar neîncetata ei productivitate, ci mai ales "veşnicia ei", cum spunea poetul. Unii evrei religioşi au considerat "contractul" lor cu Dumnezeu pus în dubiu de catastrofa Holocaustului.
=====
Aureliu

M-am simţit capturat de farmecul locului
Asta era percepţia dvs. în 1997. Cum este acum?
Situaţia este alta. Senectutea nu este neapărat doar sentimentală, cred că este şi o potenţare nu doar a simţirii, ci şi a ne-simţirii. Devii, treptat, şi mai ne-simţit. Au trecut 11 ani. Am venit ceva mai detaşat. Locul mi se pare mai puţin răvăşit, mai puţin tensionat.
Şi nu v-aţi mai simţit strigoi.
Nu. M-am simţit din nou capturat de farmecul locului, de aerul lui, ca în Rilke, conştient că, deşi port locul în mine, şi limba în mine, şi deşi port cărţile mele, şi cărţile altora de aici în mine, sînt şi nu mai sînt de aici. Senzaţia se va acutiza: cînd mă voi întoarce la New York, mi se va părea că sînt şi nu mai sînt de acolo. Duc cu mine ce sînt şi ce sînt e complicat în momentul ăsta. Ce a fost în mine nu a dispărut, nu poate să dispară. Acum s-a regenerat, s-a revitalizat.
Dar ce aţi văzut schimbat?Percepţia mea e superficială, din goana maşinii. N-aş îndrăzni să intru în toate subtilităţile. Ceva s-a schimbat la suprafaţă şi arată, cred, o schimbare de profunzime: closetele. Toate closetele. În 1997, cînd intrai într-un closet, indiferent în care, era apocaliptic. Peste tot. Acum, fără nici o deosebire, peste tot, de la cele mai insignifiante benzinării sau bodegi de ţară, este altceva. Aceată chestiune aparent superficială, closetele, exprimă o schimbare de civilizaţie în profunzime.
Revenind la vizita dvs. din România: au fost multe semne de preţuire, de bun-simţ în relaţionarea umană. O primire caldă şi plăcută. S-a lansat şi seria de autor de la Polirom, cu patru cărţi: Întoarcerea huliganului, Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow, Vorbind pietrei. Chiar astăzi, 2 mai, cînd purtăm acest dialog, mi-aţi oferit un al cincilea volum din această serie: Atrium. A fost, totuşi, şi o excepţie: Uniunea Scriitorilor, care nu v-a dat nici un semn. Nici preşedintele, nici altcineva. Aţi aşteptat un semn din acea zonă?Ce să zic? Mi-ar plăcea să interpretez această tăcere ca pe un semn de mare delicateţe din partea Uniunii Scriitorilor. În ultimii ani, mi-au venit din partea Uniunii Scriitorilor şi din partea preşedintelui Nicolae Manolescu tot soiul de mojicii. Aşa că tăcerea de acum poate fi un semn de delicateţe. Eu, în această călătorie, nu am refuzat pe nimeni, nu am vrut să refuz, nu am vrut să creez tensiuni şi am acceptat toate invitaţiile şi toate solicitările presei. Din acest motiv, călătoria a fost obositoare, a fost un iureş, dar am dorit să fiu deschis. Cine a decis la Uniunea Scriitorilor această tăcere faţă de mine s-a gîndit să nu mă pună într-o situaţie stînjenitoare, de pupat Piaţa Tranziţiei. Dacă n-am refuzat pe nimeni, nu puteam să refuz Uniunea Scriitorilor, dacă ar fi venit vreo invitaţie. Sigur, invitaţia n-a venit, eu nu sînt bine primit la Uniunea Scriitorilor, preşedintele nu mă agreează. Poate că a fost mai bine, nu e în cultura mea să merg în locurile unde nu sînt dorit sau să forţez o situaţie.
La România literară este o anume atmosferă
Poate că ar fi fost un semn de normalitate din partea Uniunii Scriitorilor o întîlnire cu dvs. Sînteţi scriitor român, eraţi în România, se ştia de venirea dvs., o deschidere către dvs. poate ar fi fost benefică şi necesară Uniunii Scriitorilor.
Vă las pe dvs. şi pe cititorii revistei să judecaţi. Nu vreau eu s-o fac. Eu nu am nici un fel de problemă dacă un critic literar nu mă apreciază. Este riscul pe care noi ni l-am asumat ca scriitori. Nu aş contesta estetic dreptul oricui de a avea părerea lui. Ceea ce eu contest, dacă e să contest ceva, dar nici asta n-am s-o mai fac, este faptul că talentul trebuie să-ţi fie adeverit printr-un certificat de la Uniunea Scriitorilor, cu şampila şi semnătura preşedintelui. Nu cred, însă, că asta este marca unei minţi luminate: să impună printr-o funcţie administrativă o opinie estetică.
În revista România literară, cred că eraţi deja în România, a apărut un text semnat de Ion Simuţ, despre opera dvs. A părut un text echilibrat. Dar, ce mi s-a părut tendenţios a fost modul în care s-a făcut paginarea; s-a scos un citat din text, pus deasupra articolului, în care se spunea despre dvs.: „A plecat român şi a devenit evreu. Scriitorul român a fost absorbit de scriitorul evreu“. I-am spus lui Ion Simuţ chestia asta. El a venit la Cluj, cînd am primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai. I-am spus că se puteau scoate din articol multe alte idei. S-au scos astea pe care le-aţi citat, nu sînt surprins că s-a paginat într-un anumit fel, este în spiritul revistei. Cine a citit articolul Protest, publicat de Alex Ştefănescu – articol care ar merita republicat, cine a citit părerile lui Nicolae Manolescu şi cele ale lui Gabriel Dimisianu ştie că este acolo o anumită atmosferă în ceea ce mă priveşte, mai ales în ultimul deceniu, nu înainte. Asta după ce am cutezat să critic exprimări ale lui Nicolae Manolescu, exprimări care nu erau estetice, erau politice. În recenzia la Sebastian am spus foarte clar, referindu-mă la Nicolae Manolescu, directorul României literare, că surpriza vine din partea unui intelectual democrat. Nu l-am făcut pe Manolescu nici legionar, nici antisemit...
Ce rezerve aveaţi atunci faţă de Nicolae Manolescu?
Aveam rezerve faţă de cîteva exprimări pe care el le publicase. Dar erau rezerve politice. Nicolae Manolescu scria că ar fi exagerat să se judece perioada antonesciană punîndu-se un accent special pe problema evreiască. Nu ştiu dacă e exagerat. În orice caz, e o problemă. Şi e una care nu este evreiască. E problema României, e problema unei anumite politici. Se crede mereu că antisemitismul e o problemă evreiască. Nu e o problemă evreiască sau nu e numai o problemă evreiască.
Aşa cum dvs. v-aţi schimbat faţă de 1997, aşa şi Uniunea Scriitorilor putea să treacă peste ranchiuni şi resentimente şi să vă dea un semn de bun venit. Nu era nevoie de un semn de prietenie, poate era prea mult, dar un bun venit putea exista. Putea. Sigur că putea. Dar nu vreau să insist pe această chestie, nu am nici un fel de ranchiună. Fiecare îşi urmează drumul, acţioneză aşa cum doreşte. Norocul meu este să am aprecierile unor critici extrem de importanţi din România, din toate generaţiile, am aprecierile unor critici foarte importanţi din afara României... Sînt mulţumit de situaţia în care sînt, nu toţi trebuie să mă aplaude, ar fi şi nocivă unanimitatea, nu-mi doresc laude formale, gesturi forţate de bunăvoinţă.
Saul Bellow era imperial, sarcastic, arătos
De ce aţi dorit ca primele volume din seria de autor să cuprindă două dialoguri? Sînt publicate Sertarele exilului – Leon Volovici în dialog cu dvs., o discuţie întinsă pe trei decenii – şi Înaintea despărţirii – o convorbire dintre dvs. şi Saul Bellow, dialog în care Norman Manea a pus întrebările.
Nu a fost atît o dorinţă... Cele două dialoguri erau gata redactate. Cele două dialoguri sînt foarte diferite. Dialogul cu Leon Volovici oferă o perspectivă asupra a 25 de ani din viaţa mea şi a României. Eu vorbesc despre mine în România, despre mine în afara României, dar, întotdeauna, privesc spre România. Sigur e o perspectivă subiectivă, dar nu cred că neglijabilă. Iar interviul cu Saul Bellow, care în engleză se intitula Before I go, a fost ultimul mare interviu acordat de Saul Bellow. Aş vrea să-mi exprim gratitudinea faţă de Editura Polirom, foarte fidelă, care din 2003 m-a susţinut. Aş vrea ca în această serie să predomine proza. Dar nu cred că acest tip de cărţi, de interviuri, sînt inutile.
Nu era un repoş. Dimpotrivă. Mi s-a părut extrem de inspirată plasarea lor în deschiderea seriei. Dialogurile sînt dinamice, sînt emoţionante. N-a fost nimic premeditat. Aşa s-a întîmplat, să avem aceste dialoguri în deschiderea seriei de autor.
Care este amintirea dvs. despre Saul Bellow, un clasic al literaturii americane?
Noi am devenit prieteni cînd el nu mai era un om tînăr. Nici eu nu mai eram. A fost o surpriză pentru mine că el m-a vrut pe mine ca intervievator. I-am şi spus: mă vrei pe mine pentru că eu nu-ţi ştiu părţile nasoale ale tinereţii tale. Eu pot să-ţi spun întrebări blînde şi respectuoase. Şi el a rîs. Noi aveam un dialog amical de multă vreme. Mi se pare o prezenţă intelectuală extraordinară în lumea americană. Mi-a revelat un om de o cultură extraordinară; de obicei, cultura strică un prozator. Aşa se spune. Prozatorul trebuie să aibă guts, vînă. Prozatorul intelectual e ironizat. Numai că Bellow era fantastic din punctul ăsta de vedere: despre orice îl întrebam, ştia. Toată viaţa lui a stîrnit o groază de invidii, încă din tinereţe, cînd era o stea în devenire. Dar nu le dădea atenţie. Era supranumit Prinţul – detaşat, imperial, sarcastic, dominînd totul în mod natural. Era şi foarte arătos, plăcut, cu mult succes, cele cinci neveste pe care le-a avut spun, cred, cîte ceva despre el. Contactul cu el a fost extraordinar. Acestă carte e transcrierea unui interviu video.
Mi se pare un proiect foarte reuşit, cel iniţiat de asociaţia Words&Images: the Jerusalem Literary project. Să înregistrezi video interviuri de mari dimensiuni, cîteva ore, cu cei mai importanţi autori evrei contemporani mi se pare o realizare excepţională pentru memoria literelor şi istoria literară. Ei bine, interviul video, imaginea este extraordinară. Saul Bellow e viu, sînt extraordinare expresiile lui: cum se gîndeşte, cum zîmbeşte, cum tace, cum gesticulează... Luciditatea, umorul, memoria funcţionau impecabil.

„De cîte ori va fi nevoie, voi spune: sînt scriitor român“. Interviu cu Norman MANEA
Interviul cu Norman Manea a fost realizat vineri, 2 mai, cu doar o zi înainte de plecarea scriitorului din România. Redacţia revistei Observator cultural a devenit, pentru o oră şi jumătate, un spaţiu al literaturii care se amestecă şi se decantează, un loc unde se aflau doi mari scriitori ai lumii. Într-o încăpere, Gabriela Adameşteanu îl intervieva pe Antonio Tabucchi pentru suplimentul Bucureştiul cultural, iar într-o alta eu stăteam de vorbă cu Norman Manea. Poza din aceaste pagini surprinde dublul interviu săvîrşit în redacţia revistei Observator cultural. De fapt, Norman Manea şi Antonio Tabucchi au fost împreună în România, pentru o săptămînă. Şi, după cum veţi afla din interviu, cei doi scriu o carte despre România, avînd deja un contract cu o editură italiană. Iată cum România devine o ţară fascinantă, o ţară atractivă pentru cititorul european, o ţară „de comentat“.
Să începem cu sfîrşitul vizitei dvs. în România. Aproape o săptămînă aţi fost în Bucovina, Maramureş şi Ardeal. Aţi avut şi o întîlnire cu cititorii, la Sibiu. Cum a fost acest periplu dincolo de Bucureşti?A fost o călătorie foarte obositoare şi foarte interesantă. Am făcut un drum lung, care a pornit din Bucureşti, am ajuns în Bucovina, în Maramureş, de la Sibiu ne-am întors pe traseul bogzian, al Văii Oltului. Pentru mine, a fost o întîlnire emoţionantă, am revăzut locuri vechi. Ceea ce am resimţit în mod special, în decursul acestei călătorii, a fost un fel de asalt al frumuseţii naturii. Natura ne-a copleşit. Îmi aduc aminte că, într-unul dintre primele interviuri pe care le-am dat în România, cînd am fost intervievat de Gabriela Adameşteanu, spuneam că experienţa din exil m-a făcut să spun că nu-i chiar aşa... cel mai albastru cer e în Bucovina... Acum e o altă fază. După ce am văzut atîtea imagini în lume şi m-am întors într-un loc vechi, n-aş zice că e cel mai albastru cer în Bucovina, dar... Pentru mine e în aer o familiaritate cu peisajul, cu locurile. Am fost cu Antonio Tabucchi tot drumul şi el şi-a dat seama de stările prin care trec şi mi-a recitat un vers din Rilke, din Sonetele lui Orfeu, care sună cam aşa: Aer, mă recunoşti?
De ce aţi dorit să faceţi această călătorie însoţit de Antonio Tabucchi?Poate a fost un mod de a mă recompensa pentru faptul că el a fost foarte insistent, m-a găzduit în Italia, apoi în Portugalia, care e un fel de a doua ţară a lui. Doream să-i ofer şi eu ceva. Eu nu puteam să-i ofer America, dar România cred că puteam să i-o arăt, am vrut să-i arăt locurile. El a fost încîntat. El e un om de stînga şi a fost foarte impresionat de Memorialul de la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Orhan Pamuk primeşte un premiu literar în România, eu nu
Vizitele în România ale lui Orhan Pamuk şi Antonio Tabucchi vi se datorează, ei au venit aici la insistenţele şi persuasiunea dvs. De ce aţi dorit ca aceşti scriitori să fie împreună cu dvs. la întorcerea în România?Cu Orhan Pamuk nu sînt atît de apropiat cum sînt de Antonio Tabucchi. Avem o relaţie amicală, dar nu e la aceeaşi intensitate precum relaţia mea cu Antonio. Cu Orhan, ideea a pornit în timpul dineului ambasadorului român la ONU, de anul trecut.
După o festivitate unde aţi primit o medalie din partea statului român.La acel dineu, Orhan Pamuk şi Philip Roth au ţinut foarte mult să mă însoţească. Acolo, la festivitate, Orhan Pamuk şi Philip Roth au fost întrebaţi dacă nu ar face o vizită în România. Amîndoi au spus: Da, cu mare plăcere, dar numai împreună cu Norman. Şi aşa s-au legat lucrurile. Orhan a respectat promisiunea de atunci şi a venit în România. Vin cu tine, mi-a spus, deşi în iunie se întoarce din nou, cînd primeşte premiul de la Neptun. E puţin comic. În interviul pe care l-a acordat la ICR New York el a spus: Mi-aş dori ca şi Turcia să facă pentru mine ce a făcut astăzi România pentru Norman. Interesant este că România a făcut pentru Orhan Pamuk, prin acordarea premiului pe care îl va primi la Neptun, la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură“, poate mai mult decît a făcut pentru mine. Orhan primeşte un premiu literar în România, eu nu... Asta pentru că preşedintele Uniunii Scriitorilor nu vrea să premieze „oameni fără talent“, cum mă consideră pe mine Nicolae Manolescu. Aşa că Orhan Pamuk a venit în România şi se întoarce din nou în iunie. Ne-am amuzat împreună: în faţa hotelului unde a locuit era chiar statuia lui Atatürk... N-am putut rezolva dilema: dacă statuia era pusă special pentru Orhan Pamuk ori el era special amplasat lîngă statuie. Una peste alta, Orhan Pamuk şi Antonio Tabucchi au venit pentru mine în România, sper că e un lucru bun pentru viaţa culturală din ţară, s-au simţit foarte bine.
Eram copil, cu mama, în casă, la Suceava
Facem o indiscreţie dacă spunem că pregătiţi o carte despre România, împreună cu Antonio Tabucchi?
Orice carte care este doar un proiect presupune o indiscreţie.
Ce carte vreţi să faceţi?În cursul acestei călătorii, noi am înregistrat pe reportofon un dialog despre locurile pe care le vedeam. În drumul de la Sibiu la Bucureşti ne-am sfătuit asupra cărţii şi mi se pare că prinde contur. Va fi o carte despre România şi despre această călătorie, despre percepţia unui italian asupra României, Antonio a fost prima oară aici, am avut cu noi şi un fotograf italian. Şi, ceea ce este cel mai important, avem un contract pentru cartea aceasta, am semnat cu o editură italiană.
Aţi fost şi la mormîntul mamei de la Suceava?
Da, am fost.
Aceleaşi impresii ca în Întoarcerea huliganului?Nu. Starea mea în această călătorie nu a fost aceeaşi ca în urmă cu 11 ani. Acolo, la cimitir, şi pentru că m-am aflat într-un grup, practic nu am simţit că pot stabili un contact cu mama, cu trecutul şi cu mormîntul. Abia după două zile, în drumul spre Sibiu, s-a stabilit acel contact. Abia atunci, la două zile după, am intrat într-o stare de comunicare cu trecutul, cu mama, cu ce am fost eu. Mi-au revenit imagini din vremea cînd eu eram acolo, copil, cu mama, în casă, apoi mi-am amintit perioadele cînd reveneam la Suceava şi ea era ocolo. Mama a murit în 1988. Perioada de după acel an lipseşte în această legătură. După 1988, eu am rămas aici, ea nu ştiu exact unde e... Relaţia mea cu mama, după 1988, după moartea ei, e absentă. Oricine simte, în momente cruciale – faste sau nefaste, o dorinţă să împărtăşească cu părinţii sau cu persoane apropiate o bucurie sau o durere. Indiferent dacă trăiesc sau nu. Indiferent. Iar acum această relaţie a mea cu mama n-a fost la mormînt, ci după două zile.
A fost ceva? S-a întîmplat ceva?
Nu. A fost un moment cînd totul a revenit în mine. Abia atunci vizita mea la mormîntul mamei s-a împlinit şi s-a autenticizat, abia după două zile am recuperat acel moment.
Situaţia pe care o prezentaţi în Întoarcerea huliganului, cea despre România anului 1997, mai e valabilă acum? Aţi mai putea scrie, acum, Întoarcerea huliganului, la fel de tensionat, la fel de mîhnit?Probabil că nu ar mai fi aşa. Cărţile au şi ele momentele lor de pornire, de împlinire. Deşi Întoarcerea huliganului nu se referă doar la vizita mea în România, ci recuperează, fragmentar, o întreagă existenţă – şi a mea şi a României din anumite perioade, percepţia mea era extrem de tensionată, atunci. Reveneam într-un loc pe unde trecuse furtuna, cutremurul, iar eu mă întorceam să-l văd. Eram, cum spun în carte, un turist al posterităţii. Reveneam într-un loc în care eu am dispărut şi pe care îl revăd ca pe un soi de strigoi al locului. Mă uit la clădiri pe care le ştiu, la străzi pe care le ştiu, sînt şi nu mai sînt al locului şi nu mai exist pentru acel loc. Şi, cum constatam deseori, nici nu e nevoie să exist, nici nu e nevoie de mine, am ieşit, am trecut într-un alt tărîm.

Tabucchi: „Îmi era frică să-l întâlnesc pe Norman Manea”
Scriitorul italian călătoreşte zilele acestea prin ţară, împreună cu Norman Manea. Impresiile le vor aduna într-o carte despre România.
[citeste]

Norman Manea: „Suferinta este o experienta generoasa"
Universitatea „Babes-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca i-a acordat, luni 21 aprilie, titlul de Doctor Honoris Causa scriitorului american de origine romana Norman Manea.
Cuvintul introductiv al ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honosris Causa a fost rostit de rectorul Universitatii „Babes-Bolyai”, Andrei Marga, iar Laudatio a fost prezentat de scriitoarea Marta Petreu Vartic.
Prezent la lansarea seriei de autor pe care i-a dedicat-o editura Polirom, Manea le-a vorbit studentilor si profesorilor de la Facultatea de Litere din Cluj despre "trauma si evreitate", doua teme centrale ale creatiei sale.
„Fiinta umana este imperfecta si chiar in situatiile extreme si dictatura ramane imperfecta. Prin imperfectiunea dictaturii, gasim trucuri ale cotidianului in care sa ne strecuram. Erau posibile bucurii in lagar, erau posibile bucurii minore, fugitive, erau posibile bucurii si in socialism. Trauma nu este limitativa si ingraditoare, este o poarta, chiar daca usor tenebroasa spre sufletul omenesc. Evreitatea nu este o izolare de uman, ci este aflata in miezul umanului, prin rebeliune si abandon, prin credinta si cerebralitate. Nu mi-am afisat evreitatea, nu am negat-o. Am recunoscut-o si la bine si la greu", a spus Manea.
Manea a spus despre cartea „Intoarcerea huliganului" ca este o "lupta a autorului cu cliseul".
„Ii este greu omului sa locuiasca si sa supravietuiasca in cliseu. Cliseul nu este impostura, dar contine un adevar uzat. Aceasta este lupta cea mai interesanta din carte. Ce o fi aceasta carte, nici eu nu mai stiu, este un hibrid, a aparut cu subtitluri diferite in diferite tari: «Memorii», in SUA, «Autoportret» in Germania, «O viata» in Italia si «Roman», in Spania. Editia cea mai democrata este la Polirom, unde nu exista subtitlu si lasa posibilitatea de a decide cititorul ce este", a afirmat Manea.
„De ce poposim din punct de vedere literar asupra traumelor noastre? Poate fi trauma umana cind iesi dintr-o iubire, cind pierzi un prieten, cind iesi dintr-o iubire. Scriitorii sint mai preocupati de partea dureroasa, care este si un stimulent de creatie. Chiar si in traumele altei generatii se poate vedea ce se intimpla cu oamenii, sa vedem cum aceasta experienta se transforma in expresie. Intrebarea si raspunsul sint ale celui care scrie. Trebuie sa treaca un examen literar, am vrut sa tratez trauma ca punct de pornire spre literatura, spre un conjuct dintre intensitatea trairii si a interogatiei, a expresiei", a spus Manea.
Intrebat de un student cum ar fi aratat cariera sa ca scriitor in lipsa traumelor, Manea a raspuns ca ii este greu sa-si inchipuie viata altfel decit a fost. „M-am gindit la o viata mai fericita daca eram autor de texte pentru opereta. Asa cum a fost existenta mea, sint multumit de ea, suferinta este o experienta generoasa, iar eu am fost si fericit", a conchis scriitorul.

Nascut linga Suceava, in 1936, Norman Manea a fost deportat impreuna cu familia in Transnistria. A lucrat in Romania ca inginer, pentru ca din anul 1974 sa renunte la profesie, dedicindu-se in intregime scrisului. Manea este, in momentul de fata, cel mai tradus scriitor roman in strainatate, cartile sale, publicate in douazeci de limbi, insumind peste 50 de volume.

„Există rele şi mai mari decât titlurile academice“
Scriitorul Norman Manea devine astăzi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj, iar joi va primi aceeaşi distincţie şi din partea Universităţii din Bucureşti.
[citeste]

Manea deschide sertarele exilului | AUDIO
Celebrul scriitor şi-a lansat patru cărţi, printre care un interviu cu laureatul Nobel Saul Bellow.
[citeste]

Alexander Kluge
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19701&xrubrica=EVENIMENT&return=arhiva&xnrrevista=418

De doua mii de ani
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19700&xrubrica=EVENIMENT&return=arhiva&xnrrevista=418

Casa minima
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19699&xrubrica=EVENIMENT&return=arhiva&xnrrevista=418

Mansarda suspectilor
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19698&xrubrica=EVENIMENT&return=arhiva&xnrrevista=418

Patria textului nomad
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19697&xrubrica=EVENIMENT&return=arhiva&xnrrevista=418

Norman Manea: “Ramin scriitor roman”

Cel mai tradus scriitor de limba romana revine in tara dupa 11 ani de la precedenta sa vizita.

Scriitorul Norman Manea, la a doua vizita in Romania dupa ‘89

Pledoarie pentru "fasta neomogenitate" a unei comunitati (NORMAN MANEA)

Intre Atlantic si Urali (NORMAN MANEA)

Crima si pedeapsa
Norman Manea, unul dintre cei mai cunoscuti scriitori romani din strainatate, publica in exclusivitate, in Romania, eseul "Crima si pedeapsa", despre efectele crimei lui Mailat din Italia.

Norman Manea – prioritatea si fascinatia literarului
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18163&xrubrica=INEDIT&return=arhiva&xnrrevista=382

Norman Manea conferenţiază la Madrid
Scriitorul Norman Manea, originar din Suceava, va susţine la Madrid, pe 19 aprilie, conferinţa "Limba exilată". Manifestarea face parte din seria "Scriitori români" şi este organizată de Institutul Cultural Român din Madrid, în colaborare cu Institutul Cervantes.

Luna trecută, Norman Manea a primit decoraţia Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Comandor, în

Citeste articolul

Asadar, nu garantez ca am înteles prea bine ce s-a întîmplat. Prea ar fi de oaie, fie-mi iertat ca vorbesc asa, acest du-te vino între români si sovietici! Dar si autorul, Norman Manea, lasa prea multe lucruri rememorate derutant de vag!...
Dar parca ar sta în picioare si lectiunea potrivit careia numai Marcu Manea a fugit la rusi, sotia sa nedînd prea multe parale metafizice pe demnitate, multumindu-se cu supravietuirea la care avea mai multe sanse daca ramînea în Transnistria. Daca asa stau lucrurile, nedumerirea sporeste: înseamna ca familia, ramasa în Transnistria, nu risca nimic prin fuga la rusi a capului familiei. Caz în care orice evreu normal se întreaba ce argumente îi mai ramîn pentru a sustine mai departe ca Transnistria a fost tarîmul mortii, al celor mai criminale abuzuri! Iata ca nu! Deci, unor cititori ca mine de "negationisti", Norman Manea le ramîne dator cu lamurirea împrejurarilor în care raposatul sau parinte, fie-i tarîna usoara, a ajuns sa fuga de la rusi la români si viceversa. ...Adica invers: mai întîi de la români la rusi si abia apoi viceversa! Sa ne lamureasca cum de nu a patit nimic Marcu Manea pentru acest comportament lipsit de loialitate pentru ambele tabere, si cum de fiul lui Marcu Manea, ajuns moralist în public, adica scriitor, nu gaseste nimic în neregula la taica-su, ba, dimpotriva, îl face victima "celorlalti".
Cert este ca reveniti în tara mult mai tîrziu decît ceilalti evrei - si iar ar trebui sa ni se explice de ce aceasta întîrziere - alde Manea încep o viata noua: se lasa de librarie si intra plini de elan în comertul socialist si în partidul comunist. Feciorul, premiant, este numit comandant de pionieri pe scoala, merge în tabere internationale de pionieri, probabil si la Artek, în Crimeea, angajat cu toate energiile în constructia comunismului. Fotografia sa, în clipa atît de fasta si de fastuoasa, de emotionanta pentru fericitii parinti, cînd i se pune la gît cravata rosie de pionier, este cu grija înramata si expusa în sufragerie, ca sa se vada si sa se înteleaga ce e de înteles din acest gest: atasamentul total! Total dezgustator...
Daca lipsesc amintirile din Transnistria, Norman Manea le înlocuieste cu amintirile de la ... Periprava, unde tatal sau ajunge, probabil pe nedrept, ca detinut de drept comun. "La stuf...". Pentru delapidare. Destin atipic pentru un activist de partid. Iar Norman Manea nu întîrzie sa-si viziteze tatal la vorbitor! Vizita care se lasa cu un veritabil cutremur sufletesc! Statistic vorbind, ca numar de pagini si amintiri-trairi personale, Periprava pare un topos mai important decît Transnistria în evolutia "lirica" a autorului, în economia fantasmelor si amintirilor de care este bîntuit. În plus, din Periprava Manea tatal nu mai poate fugi, asa cum o facuse din Transnistria. Si nu poate primi si gazdui musafiri la Periprava, asa cum fusese posibil în Transnistria, unde familia Manea putea fi vizitata la domiciliu, iar musafirii veniti din tara cu sarsanaua plina puteau adasta cu saptamînile fara ca autoritatile sa se sesizeze, sa obiecteze în vreun fel. Puteau fi gazduiti acesti musafiri, asadar! În cotetele de porci? Împartind deci cu gazdele regimul de exterminare la care românii îi supuneau pe evreii din Transnistria?!... Altfel cum sa interpretezi logic detaliile pe care ni le ofera totusi autorul amintirilor?! Detalii, cam toate, în mod evident incompatibile cu ideea de holocaust. Dar nu-i bai, România este "tara în care nu se respecta nici o incompatibilitate", ne asigura Norman Manea! N-are de ce sa ne mire un holocaust care nu lasa nimanui amintiri în vreun fel mai deosebite! O fi vreun holocaust mai atipic, mai echivoc, cum sînt mai toate cele în Jormania... ("Performanta Transnistriei a ramas ambigua, ca tot ce este românesc", pag.213, apreciaza Norman Manea, în cunostinta de cauza. Cum vine aia "holocaustul ambiguu din Transnistria"? Formula merita un comentariu lamuritor pentru toata lumea, mai ales ca o lanseaza un martor ocular...).
Sînt multe contradictii în cartea cu pricina, carte care nu apartine literaturii de fictiune, ci este literatura memorialistica, scrisa cu sentimentul, afirmat explicit, al datoriei de a scrie si de a lasa ca document istoric marturia celor traite, gîndite si simtite în calitate de victima a holocaustului din Transnistria. Din pacate, autorul ocoleste aceasta marturie, o amîna si o face uitata. Iar postura sa de victima a holocaustului, a holocaustului trait, iar nu citit, ne ramîne cu totul necunoscuta, lipseste cu desavîrsite din paginile cartii! De ce? Ramîn la ideea mea: ca sa nu fie obligat sa minta... În felul acesta nu intra în contradictie cu teza holocaustului. Dar nici nu o confirma. Ceea ce nu-i putin.
În schimb, dl. Manea se angajeaza sa sustina teoretic holocaustul, invocînd textele si argumentele altora, concluzionînd ca holocaustul este usor "dovedibil". Concluzie incorecta, chiar necinstita, profund necinstita, caci angajîndu-se pe aceasta pista, a probatiunii obiective, trebuia sa respecte cîteva reguli, bunaoara vechea audiatur et altera pars. Stie bine dl. Manea ca pentru altii, precum subsemnatul, este dovedibil cum ca nu! Nu meritam si noi, negationstii, o pleasna, doua, din partea cuiva care a trecut pe acolo, prin holocaust?! Si care, dintr-o pozitie superioara noua, cea a patitului, ne-ar fi povestit ce a vazut cu ochii sai, ce a simtit pe propria piele, si închidea subiectul! Ce sa raspunzi în contradictoriu la o asemenea marturisire, a unui Norman Manea ori a lui Marcu Manea?! Eu unul le-as fi dat crezare, în mod neconditionat crezare, chit ca ma puneam astfel într-o situatie grea, de retractare a sute de pagini scrise pe acest subiect nefericit! Din fericire pentru mine si din pacate pentru holocaustizanti, martorii Manea, tatal si fiul, se prezinta în fata instantei cu ce au auzit de la altii, nimic care sa însemne marturie, fapte la care a fost martor sau participant careva dintre ei! Au fost cei doi în Transnistria, nu neg, dar se pare ca nu au vazut cu ochii lor nici un holocaust! E drept, l-au citit dupa holocaust pe Matatias Carp, poate ca si pe Radu Ioanid etc., si ne ofera citate din opera de diversiune a acestora. De ce face asta dl. Manea? Probabil pentru a raspunde totusi imperativului, regulei ca nu poti aspira la premiul Nobel daca nu ai scris macar un sfert de carte despre holocaust. Este taman sfertul care strica atît de mult, pe toate planurile, o carte care merita o alta discutie, caci miza ei propriu-zisa este sau putea fi alta... Pacat! Las pentru altadata alte comentarii si alte contradictii. Pîna atunci sper sa ma lamuresc daca tatal lui Norman Manea chiar a fugit din Transnistria la rusi, cu dus-întors. Pare de domeniul fictiunii rocambolesti... Ce spune raposatul în autobiografia sa ? Poate ca aflu adresa d-lui Manea si îi scriu. Poate ca ma va lamuri altcineva, vreun cititor mai atent si mai priceput. Oricum, voi reveni. Ca sa mai trag o data concluzia afirmata la începutul acestei recenzii. Concluzia cu holocaustul din Transnistria, care a fost pentru familia lui Norman Manea mult mai usor de suportat decît cel din Periprava. Asa rezulta cel putin din cartea d-lui Norman Manea, care a cunoscut ambele "locatii" si a putut sa compare. Nu am cu ce sa-l contrazic. (Sfîrsit)

Bucuresti, 24 februarie 2007

Post-scriptum - Dat fiind ca importanta cartii Întoarcerea huliganului va creste în timp - sînt convins! -, îi sugerez d-lui Norman Manea sa publice integral "autobiografia" parintelui sau. Ca document istoric, ca marturie despre Transnistria anilor 1941-1945, acest text va completa în chip lamuritor "depozitia", poate prea literara, prea ...artistica, a d-lui Norman Manea.
Post-scriptum 10 aprilie 2007: I-am trimis d-lui Norman Manea textul de mai sus, pe adresa de E mail , dar nu am primit nici un raspuns. Mai astept. Mai asteptam.

"HOLOCAUSTUL AMBIGUU" sau CÎT E DE CORECT NORMAN MANEA?

Ca persoana cu un rol atît de important în amintirile autorului, Marcu Norman ridica unele probleme si nedumeriri cititorului preocupat de reconstituirea Transnistriei în care evreii au suferit atît de mult. Caci lipseste chiar si marturia batrînului Manea despre aceste suferinte! Procedînd as zice americaneste, N.M. i-a cerut tatîne-su sa-si scrie o autobiografie cît mai amanuntita, din care a inserat în cartea sa fragmentele mai interesante. Lipsesc însa, din nou, cele privindu-i pe evreii, cei peste 200.000, victime în Transnistria ale cruzimii si nepasarii românesti. Nu este clar de ce. Ne-am fi asteptat ca, în locul copilului, macar taica-su sa constientizeze dimensiunile hecatombei în care erau implicati atît de tragic si sa lase marturia sa de victima a holocaustului. Dar, nu! Ori a omis tatal, în textul scris pentru fiul sau Norman, sa produca aceste marturii, ori fiul nu le-a considerat - de ce? - potrivite cu spiritul cartii sale, cu teza sa. Care teza? A holocaustului! Dar de ce lipsesc din carte tocmai marturiile directe ale familiei Manea?!
Cartea, citita atent, cu gîndul chitit bine asupra valorii sale ca document al suferintelor evreiesti din Transnistria, naste în cititorul de teapa subsemnatului suspiciunea ca familia lui Norman Manea a ajuns în Transnistria nu ca evrei, ci din pricina vederilor si simpatiilor comuniste de care vor fi fost suspectati. Oricum, în loc sa-si vada cuminte de deportarea sa, Manea-tatal fuge, fuge din lagarul românesc de exterminare, fuge tocmai la rusi... (Nici nu-mi vine sa cred ca am înteles bine!). Da, fuge la rusi... În privinta aceasta, cînd e sa relateze aceasta fuga, autorul recurge, cu talent, la tehnica aburirii sau a aburelii. Cum o fi corect? Cred ca abureala... A aburi, aburire pentru lentile sau geamurile casei ori ale masinii, si a aburi, abureala cînd e vorba de cititori! Ca mine, ca dumneavoastra... Ne cam abureste asadar dl. Manea Norman cînd e sa-si aminteasca explicit (!) cum si de ce a fugit tatîne-sau la rusi! La rusii cu care marele inchizitor Antonescu si românii sai erau în razboi. În razboiul numit Cruciada împotriva Comunismului... Asadar, alde Manea a(au) fugit la inamic? Cum se cheama asta? Se cheama tradare de tara! Da, filmul amintirilor se rupe brusc aici, iar din prea putinul consemnarilor lasate de fiu nu se întelege nici daca tatal autorului fuge la rusi cu toata familia, nici prin ce pericole au fost nevoiti sa treaca fugind din lagar. Era chiar asa de simplu? Si, mai ales, întrebarea întrebarilor: cu ce s-a ocupat familia Manea odata ajunsa de partea cealalta a frontului? Tradînd, care va sa zica... Fiul, Norman, era de-acum baiat în toata firea, cu cei sapte ani de-acasa împliniti. Nu ar fi fost interesant, ba chiar obligatoriu sa ne povesteasca amintirile sale de pe lumea cealalta, a comunismului biruitor? Lipsesc din carte amintirile despre holocaust cumva pentru ca familia Marcu Manea a petrecut holocaustul din Transnistria la rusi? Nu vreau sa fiu ironic, dar asa pare ca s-au petrecut lucrurile! Iar capul familiei, tatal lui Norman Manea, dupa ce fuge din Transnistria, se înroleaza în Armata Rosie, ceea ce nu era prea cusher din partea sa, iar apoi mai fuge o data, de data asta în sens invers, de la rusi la români, atunci cînd rusii, în loc sa-l puna la curatat zapada în Piata Rosie din Moscova, asa cum facuse Antonescu la Bucuresti, pe Calea Victoriei, cu evreii sai, îl trimit rusii pe Manea senior pe linia întîi a fontului, la un fel de moarte sigura! Evident, postura inacceptabila pentru un evreu atît de tipic ca tatal marelui scriitor! Ceea ce Antonescu, din nou, nu a facut cu nici un evreu, nici macar cu tatal autorului. Numai pe români i-a trimis sa moara în linia întîi! Cu toate acestea Manea tatal, "riscînd totul", parasise Transnistria dezgustat de români, caci, citez din nou, "la Demnitate domnul Manea nu renunta". Evident, sa mori în prima linie a frontului anti-hitlerist, mai ales dupa ce hitleristii ucisesera cîteva milioane bune de evrei nevinovati, nu avea nici o legatura cu demnitatea de evreu a suspomenitului. Care, daca am înteles bine, i-a tradat asadar si pe români, si pe rusi! (Daca cumva am înteles gresit, astept sa mi se explice ce si cum, nu voi ezita sa fac publica mea culpa. Felix culpa...).

ANUL NORMAN MANEA

Vasile Gârneţ: “Norman Manea este, alături de Mircea Cărtărescu şi Matei Vişniec, cel mai tradus şi mediatizat autor român contemporan. Elogiat şi multiplu premiat în străinătate (SUA, Franţa, Spania, Germania, Italia…), Norman Manea are, surprinzător, o cotă destul de mică la criticii literari din România, critici care afişează faţă de cărţile sale un ton rezervat sau le trec, pur şi simplu, cu vederea. Ignorarea lui Norman Manea în ţara sa de origine (scriitorul e stabilit din 1986 în SUA, însă continuă să-şi scrie romanele în limba română) este un fapt cunoscut, consemnat de presa culturală de mai mult timp, însă el revine în actualitate cu fiecare nou premiu obţinut de Norman Manea în capitalele literaturii. Premiul Médicis Etranger, pentru romanul Întoarcerea huliganului, este cel mai recent obţinut de scriitor. O distincţie foarte prestigioasă, de fapt, cel mai important premiu francez pentru literatură străină. Numele lui Norman Manea este vehiculat ca un potenţial câştigător al Premiului Nobel, care ar fi şi primul pentru literatura română.” (Contrafort, 11-12 (145-146), noiembrie-decembrie 2006)

Mihai Lisei: “Între spiritele consacrate ale diasporei româneşti, numele lui Norman Manea este unul de referinţă. Vocaţia epică de certă convingere, formată şi confirmată încă din vremea cînd scriitorul se afla în ţară, recunoscută apoi şi în Occident şi SUA, de îndată ce cărţile i-au fost traduse şi publicate, îl recomandă ca pe un fin prozator şi ca pe un eseist cu perspectivă notorie asupra unor teme majore ale umanităţii: trauma holocaustului, viaţa de zi cu zi într-un stat totalitar, exilul. Adesea, numele său a fost alăturat lui Bruno Schultz, Robert Musil, Franz Kafka sau Czeslaw Milosz.” (Steaua, Nr. 7-8 / 2006)

Polirom.ro: “Norman Manea (n. 1936) este unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, cărţile sale fiind traduse în peste 15 limbi şi laureate cu numeroase premii prestigioase. De la debutul în 1966, în Povestea vorbii, şi pînă în 1986, cînd a plecat din ţară, Norman Manea a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). În 1987 s-a stabilit în Statele Unite, la New York, iar cărţile sale au fost elogios recenzate în principalele ziare. Este profesor de literatură europeană şi ‘writer in residence” la Bard College. În 1992, a primit Bursa Guggenheim şi prestigiosul Premiu MacArthur (‘Nobelul american’), în 1993, Biblioteca Naţionala din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de ‘Literary Lion’ al bibliotecii. Iar în 2002, i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru ‘Opera omnia’. La Editura Polirom, de acelaşi autor, au mai apărut: Întoarcerea huliganului (ediţia I, 2003), Plicuri şi portrete (2004), Fericirea obligatorie (ediţia a II-a, 2005), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (ediţia a II-a, revăzută, 2005) şi Întoarcerea huliganului (ediţia a II-a, 2006). ‘Sint puţini scriitorii care pot aduce în pagină o pînză atît de consistentă şi totodată atît de policromă de fapte, senzaţii, reflecţii şi reflectări cum se întîlneşte de regulă în proza lui Norman Manea. Prozatorul are o puternică obsesie a concretului sufletesc, desfăcînd în mii de fire o situaţie, o întîmplare abia schiţată, un gest consumat rapid, o replică doar bolborosită şi refăcînd apoi întregul, dar mai concentrat, mai dens.’ (Mircea Iorgulescu)”

Scriitorul Norman Manea a primit Ordinul "Meritul Cultural" la New York
Scriitorul Norman Manea a primit luni, de la Ambasadorul României la ONU Mihnea Moţoc, Ordinul "Meritul Cultural în grad de Comandor", într-o festivitate desfăşurată la New York, la care au fost prezenţi şi scriitorii Philip Roth, Orhan Pamuk şi Robert Silvers, au anunţat organizatorii.

Distincţia i-a fost acordată lui Norman Manea, unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori şi eseişti români, de preşedintele Traian Băsescu printr-un decret publicat în Monitorul Oficial în decembrie 2006. Ceremonia de decernare a avut loc însă luni, la New York.

Cărţile lui Norman Manea, în vârstă de 70 de ani, au fost traduse în peste 15 limbi şi laureate cu numeroase premii prestigioase. De la debutul din 1966, cu volumul "Povestea vorbii", şi până în 1986, când a plecat din ţară, Norman Manea a publicat 10 volume. În 1987 s-a stabilit în Statele Unite, la New York. Este profesor de literatură europeană şi "writer în residence" la Bard College.

În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi prestigiosul Premiu MacArthur, supranumit "Nobelul american". În 1993, Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de "Literary Lion", iar în 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru "Opera Omnia".

În România, cărţile sale au fost traduse la editura Polirom: "Întoarcerea huliganului" (editia I, 2003), "Plicuri şi portrete" (2004), "Fericirea obligatorie" ( 2005), "Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005)", "Anii de ucenicie ai lui August Prostul" (2005) şi "Întoarcerea huliganului" (ediţia a II-a, 2006).