Manea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

NORMAN  MANEA-
Nu sunt religios, sunt un agnostic, nu am opinii clare despre o atât de enigmatică temă. Moartea? Mă îngrozeşte nu doar neîncetata ei productivitate, ci mai ales "veşnicia ei", cum spunea poetul. Unii evrei religioşi au considerat "contractul" lor cu Dumnezeu pus în dubiu de catastrofa Holocaustului.
=====
Aureliu

Norman Manea a câştigat Premiul Naţional ...

Claudio MAGRIS - Norman Manea: durerea exilului care hrănește viața

Conform lui Marx, marile evenimente istorice se înfățișează întîia oară sub forma unor tragedii, pentru a se repeta sub forma unor comedii; în istoria contemporană, scrie Norman Manea în romanul său Vizuina, farsa premerge tragedia. Poate că nimeni nu a experimentat acest lucru pe propria piele așa cum a făcut-o exilatul est-european fugit în America de nazism sau, ulterior, de comunism, supraviețuitor al unor tragedii impresionante și devastatoare, sfîrșite într-o necuviincioasă comedie, și catapultat, ca un extraterestru, într-o mare piață „carnavalescă“ unde, scrie Manea, „nimic nu este perceptibil dacă nu e scandalos și nimic nu pare destul de scandalos pentru a fi memorabil“. Realitatea contemporană îi pare scriitorului un circ, un varieteu cu acrobați și clovni, anunțînd catastrofe iminente.

Perversiunea totalitară devine corupţie interioară

Norman Manea a pornit de la tragedia care îi hrănește proza de mare scriitor căruia i se datorează mari cărți – Octombrie ora opt, Întoarcerea huliganului, Plicul negru, pentru a cita doar cîteva, cunoscute în Italia mai cu seamă datorită excelentelor tălmăciri ale lui Marco Cugno, finul său interpret – și care i-a însoțit existența, fără să renunțe la libertatea și la coerența sa morală și fără să-și știrbească amabila și fascinanta ironie evreiască, care îl aseamănă cu acele personaje ale literaturii idiș, modeste, respectuoase și impertinent de indestructibile, cărora totul le merge strîmb, dar pe care nimic nu le doboară, iar credința le-a învățat să rîdă de lume, chiar dacă aceasta este adesea atît de groaznică, și chiar și de Dumnezeu, care a creat-o de parcă în ultima clipă i-a alunecat un pic printre degete.
Născut în 1936 la Suceava, în România – mai precis, în Bucovina, creuzet plurinațional și multireligios de culturi –, Manea cunoaște ca puțini alții „simetria sarcastică“ a exilului, cum a numit-o, pe care a transformat-o în cheie de înțelegere și reprezentare a lumii și a incomprehensibilității acesteia. Scriitorii central-europeni sînt cei care au trăit cu o intensitate particulară exilul ca formă de viață, după cum o arată Enzo Bettiza în al său splendidEsilio (Exilul). La vîrsta de cinci ani, ca evreu, Manea a fost deportat, împreună cu familia sa, de către germani în lagărele din Transnistria, în Ucraina. În România postbelică a trăit anii cei mai răi ai comunismului satrapic, „amestec bizantin de demagogie, mizerie și teroare“, care transformă patria în exil, într-un loc în care nu te poți simți acasă, pentru că totul a devenit altfel, deformat și fals. În romanele și eseurile sale, perversiunea totalitară nu e doar o tiranie impusă individului din exterior, ci a devenit corupție interioară a persoanei, viciu și drog, în cele din urmă greu de distins de natura individului însuși. Se scrie, ba chiar se ajunge să se trăiască într-un stil cifrat, care se naște pentru a evada din lanțurile tiraniei politice și devine un mod de a fi, o mistificare în vederea sustragerii din lanțurile oricărei puteri, chiar și ale puterii gelatinoase din societățile în care, în chip dostoievskian, „totul este permis“.

Admirat de Heinrich Böll și de Philip Roth, Manea, tot mai chinuit de regimul românesc din cauza curajoasei sale indepen­dențe, a emigrat în 1986 în Statele Unite, unde predă la Bard College. Un alt exil: „eliberator“, după cum a scris cu recunoștință față de Țara care l-a primit în libertate și i-a oferit posibilitatea să muncească și să trăiască, însă tot un exil, existențial și mai cu seamă lingvistic; combustie profundă și un posibil „Holocaust“ pentru un scriitor – după cum a spus-o – privat de imediatețea limbii sale și, prin urmare, știrbit în identitatea sa. O astfel de scindare e tragicomică; scriitorul se aseamănă mai mult decît oricine cu un clovn – figură analizată de Manea în eseuri incisive –, expus loviturilor și marotelor istoriei universale.

Exilul este tema Cuvintelor din exil, dialoguri între Manea și Hannes Stein, publicate acum de Saggiatore, în transpunerea lui Agnese Grieco, precum și a paginilor rătăcitoare din Dincolo de munți; este și laitmotivul romanului Vizuina, apărut cu cîteva luni în urmă la aceeași editură, în traducerea lui Marco Cugno. Discutînd cu Hannes Stein, scriitor și jurnalist care trăiește la New York, în engleză („limba tuturor expatriaților“, spune Stein), Manea – înțelegător în mod ironic și dureros față de toată gama omenescului, incluse fiind minciuna și oroarea, dar neînduplecat în acuratețea sa, ce este totodată onestitate morală și poetică riguroasă – pătrunde ca un pumnal în pîntecele culturii și al vieții care este sud-estul european, în special, România anilor Gărzii de Fier fasciste și, apoi, ai comunismului și ai lui Ceaușescu, perversiuni nu doar politice, ci, mai presus chiar, culturale, intelectuale și umane.

Haosul legilor rasiale, cu împletitura lor între un fanatism îngrozitor de „pur“ și corupția lor rușinoasă, de cel mai jos nivel, anii staliniști ai depravării și tragediei, transformările proteiforme și renașterile antisemitismului vechi și nou ies la iveală cu vivacitate, schițînd imaginea unei lumi pervertite în care, în mod paradoxal, falsificarea totală a vieții publice pare să stimuleze, ca o rezis­tență extremă, integritatea vieții private, o interioritate izolată care în Occident apare mai neputincioasă, mai expusă unui fel de joc video unde nu se mai disting pasiunile jucate și pasiunile adevărate, chipuri în carne și oase și imagini digitale, așa cum adesea ajungi să nu mai distingi la televizor scenele dintr-un film de imaginile publicitare. Iar Norman Manea, cu aerul său modest și impasibil, se revelează, în aceste dialoguri, ca fiind un om al valorilor tari și al sentimentelor profunde, după cum o indică trimiterile concise la viața sa sentimentală, la mariajul din dragoste și la viața cu Cella, soția sa. Sîntem prieteni de mulți ani, uniți de cîteva afinități, printre care dificultatea împărtășită de a ne rupe de orice lucru, persoane, peisaje, limbă, casă. Nu părem făcuți pentru exil...

ÎnCuvinte din exil și în Vizuina, exilatul debarcat în America este uneori aspirat de nisipurile mișcătoare ale acelei mari și adesea șarlatanești culturi române, care a cercetat în mod genial și uneori a pastișat universul mitului, disprețuind ideologiile (pe cele liberale și democratice) în numele adevărurilor inefa­bile ale ocultului și compromițîndu-se cu cea mai grobiană dintre ideologii, cu fascismul și cu antisemitismul nazistoide. Mircea Eliade, cel mai mare reprezentant al acestei culturi adorînd Minotaurul, e, în fapt, prezent într-un personaj în mare parte calchiat după el, în Vizuina și înCuvinte din exil, ca un monstru sacru, obiect al unui cult care nu tolerează critica, după cum a resimțit-o, în trecut, însuși Manea, cu ocazia reacțiilor la un articol despre acesta, departe de a fi lipsit de admirație pentru marea operă a mitologului, dar fără vreo urmă de supusă devoțiune liturgică.

Critica culturii ezoterice

Manea cunoaște bine forța anumitor intuiții ale acelei culturi, care include și alte nume faimoase, de pildă, Cioran, iar în roman îi spune „Bătrînului“, personaj reprezentîndu-l pe Eliade, că unica salvare este mărirea labirintului, regatul Minotaurului, pînă la a cuprinde în el lumea întreagă. El demistifică tonul hieratic și inițiatic al acelei culturi, atît de alintate în Occident, arătînd vulgaritatea banală a multora dintre atitudinile ei. Mitul, așa de profund studiat de Eliade, dezvăluie un adevăr doar atunci cînd este privit în spirit iluminist, discreditîndu-i pretenția de a fi luat literal, care îl declasează, transformîndu-l într-un idol neghiob. În romanul lui Manea, această cultură ezoterică – ce pretinde să locuiască inefabilul non-timp al mitului și e pătrunsă de un exaltat naționalism datat din punct de vedere istoric – este ca o meduză eșuată pe plajă, care își pierde irizațiile. Adevărul exilului este și demascarea Minotaurului, descoperirea care poate fi un truc de circ; aliniate în secțiile adecvate ale supermagazinului universal și oferite la un preț bun, acele amulete magice le dezvăluie componenta kitsch; antisemitismul, de altfel, este prin excelență un cocktail de oroare și kitsch, o hîrtie de turnesol care revelează cît de ușor este să declasezi Misterele din Eleusis, făcînd din ele tunelul groazei dintr-un parc de distracții. Ocultul, scrie Manea, devine astfel „un subiect de comedie“, o farsă, precum cei suspectaţi de poliția secretă comunistă, care vede peste tot intrigi obscure. Exilatul, provenind din lumea atroce și, totodată, cumplit de ridicolă a Gărzii de Fier și a Hiroshimei lui Ceaușescu (așa numeau bucureștenii cartierele demolate de Conducător, pentru a construi faraonicul său palat al puterii), știe să-și aproprieze această degradare, să fie, cum o spune într-un roman, „un bufon est-european“.
ÎnDincolo de munți, Manea se confruntă cu două mari figuri care au luat asupra lor – precum Mesia cel păcătos al tradiției ebraice, care își asumă în mod real, și nu doar metaforic Răul în propria persoană, pentru a-l distruge împreună cu sine – oroarea, întunericul și minciuna universale. Unul, puțin cunoscut în Italia, este Benjamin Fondane, filozof și scriitor român, evreu de origine germană cu multe pseudonime, care s-a mutat la Paris, de unde, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost deportat și ucis la Auschwitz. Celălalt, devenit deja simbol pentru o lume întreagă, cel al unei poezii care, pentru a fi autentică, trebuie să intre în combustie laolaltă cu viața autorului, este Paul Celan, bine-cunoscut în Italia în special datorită splendidelor versiuni ale lui Giuseppe Bevilacqua. Doi exilați: în paginile care le sînt dedicate, îmbogățite de un dialog cu Ilana Shmueli, prietenă și, scurtă vreme, iubită a lui Paul Celan, Manea pătrunde în miezul unui exil care se referă nu doar la o Țară, o patrie sau o limbă, ci la viața însăși.

Celan nu a murit la Auschwitz, dar părin­ții săi au murit într-un lagăr nazist și, după cum s-a spus, el „scrie de parcă ar scrie după propria moarte“, după sinuciderea în Sena. Reprezintă cu mult mai mult decît marii mitologi conaționali ai săi. Fascinat de misterele orfice, el a dus la extrem stingerea poeziei în noaptea orfică a absolutului și a mor­ții, cîntecul de dragoste care e, după cum o mărturisește și Ilana Shmueli, o renunțare la iubire, imposibilitatea conviețuirii. Adorno, într-o frază celebră, spunea că după Ausch­witz nu se mai pot scrie poezii, sentință greșită nu doar pentru că a fost dezmințită – de pildă, de Celan –, ci tocmai pentru că după Auschwitz e nevoie să se scrie poezii. Adorno s-a corectat precizînd că, după Auschwitz, poezia autentică nu se poate abandona sentimentului vieții trăite în continuare, ci are nevoie să-și asume acea răceală, acea lipsă a umanității calde și normale, care au permis, în cele din urmă, inumanitatea Auschwitzului. Celan și-a asumat-o și nu a rezistat în fața negării absolute, în fața necesității de a sacrifica umanitatea pe altarul poeziei.

Exilul este necesar vieții și creației; fără exilul din Troia, stirpea lui Enea nu ar fi întemeiat Roma, iar Exodul, după cum relatează Biblia, este necesar Istoriei Sfinte. Exilul se identifică cu viața, pentru că – scria Manea într-un roman – „începe cu ieșirea din placentă“. Dar Norman e un expert mult prea ironic în circ și în piața universală pentru a nu ști că și exilul – ca și mitul – poate deveni slogan politic sau spot publicitar. „Exilați din toate Țările – scrie înVizuina – uniți-vă!“


Articol apărut în Corriere della Sera nr. din 10 mai 2012
Traducere din limba italiană de Cristian CERCEL

Întâlnire cu Norman Manea de Eva Galambos

Silvia DUMITRACHE - Norman Manea, între Proust şi Kafka


Pe 14 mai 2012, la invitaţia revistei Observator cultural şi a Editurii Polirom, Norman Manea a revenit în ţară, pentru un dialog cu publicul, care a avut loc la Librăria Bastilia. Discuţia a fost moderată de Carmen Muşat, alături de care au participat Ovidiu Şimonca, Paul Cernat, Bianca Burţa-Cernat, Daniel Cristea-Enache şi Claudiu Turcuş. Discuţiile au abordat subiecte precum raportarea scriitorului la România, condiţia de exilat, receptarea lui Norman Manea în anii ’90 în ţară, în comparaţie cu dialogul moderat şi lucid pe care a reuşit să-l stîrnească în străinătate, sistemul de acordare a premiilor în România, factorii care au dus, în cele din urmă, la „dezgheţul“receptării lui Norman Manea în ţară. Scriitorul consideră că aceşti factori sînt: Editura Polirom, prin demersul constant de editare şi reeditare a cărţilor sale, revista Observator cultural şi presiunea străinătăţii, unde avea un anume ecou.

Anii ’90 au oferit doar o aparentă libertate, a afirmat Bianca Burţa-Cernat, iar victima acelor ani a fost şi Norman Manea, într-o perioadă în care se făcea simţit un „complot al tăcerii“. Deşi aclamat în străinătate, Norman Manea a recunoscut că suferea deoarece „tocmai din cotlonul nostru balcanic nu sînt ecouri“. Inaderenţa lui Norman Manea la spaţiul românesc a fost explicată şi prin lipsa culturii critice la noi: „Dacă cineva are un cît de cît spirit critic, e numit resentimentar“. Totuşi, condiţia de exilat a avut şi părţi pozitive, iar Ovidiu Şimonca a accentuat acest lucru citind din volumul omagial Obsesia incertitudinii un fragment în care se vorbeşte despre faptul că exilul îţi oferă o perspectivă mai largă, reuşind să te facă să vezi nu numai centrul, ci şi marginile.



Şi Daniel Cristea-Enache a vorbit despre anii ’80 şi ’90 ca despre două decenii complicate pentru Norman Manea. În anii ’80, „cel mai îngrozitor deceniu al regimului trecut“, Norman Manea a fost obligat să se exileze. Era o perioadă în care „tonul îl dădeau publicaţiile ceauşişte, mai existau redute la România literară şi parţial la Uniunea Scriitorilor. Deceniul următor nu a fost mai uşor pentru Norman Manea, într-un fel chiar mai dificil de asumat, pentru că exista completa libertate de expresie, dar în care s-au publicat grozăvii pentru care nu mai era justificare, nu numai în publicaţii gen România mare. A fost chiar mai frustrant, mai dezamăgitor să vadă cum sînt primite în anii ’90 opiniile sale despre aderenţele de extremă dreaptă în mediul intelectual românesc. Norman Manea are curajul de a veni cu o proză problematizantă, un personaj dubitativ, care se transformă într-un obiect al propriei observaţii“.

Claudiu Turcuş, care a semnat prima monografie din România despre Norman Manea, Estetica lui Norman Manea, la Editura Cartea Românească, a vorbit despre raportul dintre etică şi morală la scriitor. Etica lui Norman Manea nu pretinde că rezolvă problemele, etica este, la el, un fel de conştiinţă care potenţează actul scrierii: „Dimensiunea simplificatoare a eticii e total absentă“. Şi Carmen Muşat a abordat discuţia despre etică vorbind despre o proză în care miza nu cade pe eticul propriu-zis, ci mai curînd pe o diluare a eticului prin intermediul descriptivului, care conţine un potenţial etic. „Aş apropia proza lui Norman Manea de unii dintre reprezentanţii generaţiei ’80, cum ar fi Gheorghe Crăciun, pentru care eticul nu era punctul forte al prozei.“



Paul Cernat consideră că punctul de cotitură în ceea ce priveşte receptarea pozitivă a lui Norman Manea a fost Întoarcerea huliganului: „A fost un moment de la care a început întoarcerea scriitorului Norman Manea“, e o carte în care se promovează un „etos al responsabilităţii cu care nu prea sîntem obişnuiţi“. Sînt puţini scriitori care sînt subtili faţă de limbajul cu care lucrează şi, în acelaşi timp, să se remarce ca intelectuali publici, a susţinut Paul Cernat.
Vorbind despre numeroasele republicări ale operei sale în ţară, Carmen Muşat a observat la Norman Manea capacitatea de a i­nova. Glumind că ar face orice ca să îngreuneze viaţa criticilor, Norman Manea, care consideră că prin temperament este mai aproape de Proust, dar destinul l-a împins înspre Kafka, a explicat aceste inovări prin faptul că au fost cărţi apărute în perioada de cenzură şi că, astfel, a simţit nevoia unor mici clarificări. Cititorul occidental înţelege destul de greu absurdul acelei realităţi, a afirmat Norman Manea, dar a recunoscut că revizuirile sînt destinate în principal cititorului român, cu speranţa că acesta îşi va întîlni cititorul ideal, că ele vor ajunge la acel cititor care să-şi poată întîlni autorul ce îi este destinat.



Redăm cîteva afirmaţii ale lui Norman Manea, din dialogul său cu cititorii, de la Librăria Bastilia:

• E greu să judec România din maşină sau de la telefon. Mi se pare un amestec de marasm şi mahala. În orice caz, e o perioadă tulbure, dar speranţă există, mai ales în noua generaţie. Eu, cît de tînăr sînt – şi vedeţi cît de tînăr sînt –, nu fac parte din această nouă generaţie. Mă bucur că există material uman de mare dotare. Nu sînt de faţă la evenimentele prin care trece România zi de zi, dar ştiu că nu sînt întotdeauna lucruri admirabile. M-aş bucura ca suişul pe care l-a început în ’89 să se confirme.
  
• L-am întrebat pe un prieten de la Institutul de Cinematografie cum sînt studenţii lui. Şi mi-a spus că în primii doi ani sînt absolut străluciţi. În anul al treilea, cînd încep să înţeleagă mai bine realitatea din jur, se produce un fel de cădere, o pragmatică acceptare.
  
• Felix culpa, oriunde a apărut, exceptînd România, a fost primită cu calm şi analizată cu luciditate. Cazul lui Mircea Eliade nu este un caz unic, este un caz al intelectualului la un anume moment şi care se predă mizeriilor ideologice. Dar fără a avea curajul de a discuta astfel de lucruri nu se poate însănătoşi dezbaterea intelectuală. Profesorul Nemoianu, la un congres în Germania, mi-a spus cum l-au tăiat în bucăţi-bucăţele pe marele Goethe şi Germania nu s-a prăbuşit deloc, nici cultura germană, nici cultura mondială.
  
• Cultura e critică, e imaginativă, se apropie de realitate cu inteligenţă, cu prudenţă. Politica şi tot ce decurge din ea reprezintă o simplificare, iar literatura nu e simplificare, nu e informaţie, în pofida a ceea ce vedem în jurul nostru. Dacă e vorba de complexele literaturii române, e o poveste veche, nu sînt doar complexele literaturii române, sînt toxine mai vechi în însăşi cultura română.
  
• În cazul cărţii Întoarcerea huliganului, mi s-a întîmplat cum mi s-a întîmplat cu America, unde n-am vrut să ajung, şi am ajuns. Am avut o lungă polemică cu editorul, un om în vîrstă, foarte experimentat, unul dintre cei mai mari editori americani, care îmi cerea să scriu o carte cu sînge. „Norman, este momentul să scrii cartea vieţii tale, să pui tot sîngele acolo.“ „Nu vreau să pun tot sîngele acolo. Vreau să scriu un roman. În momentul în care voi putea decide că mi-am revenit cît de cît din această dramă a dislocării şi a dezrădăcinării, va fi momentul în care voi putea scrie un roman.“ Şase luni ne-am ciondănit, prietenii mei americani îmi spuneau că nu trebuie să renunţ la el: „Pune şi tu bucăţi din tine“. Am scos nişte organe la vînzare şi am scos o carte care, în ţările unde a fost publicată, a fost receptată foarte diferit. În România, la cererea mea expresă către editor, nu s-a pus nici un subtitlu, le-am dat posibilitatea cititorilor să decidă ei ce este această carte. În America, subtitlul a fost „Memorii“, în Italia – „O viaţă“, în Spania, subtitlul a fost „Roman“.
  
• Mi-am asumat riscul că nu voi ajunge decît la puţini interlocutori cu această carte [Captivi] şi am considerat că e nevoie să renunţi la orice tip de dialectică, inclusiv la dialectica eticului, care încearcă să explice, aşa cum încerca partidul, lucruri de genul: „Da, am făcut şi greşeli, ele se vor îndrepta, de acum înainte, o să vedeţi, o să meargă totul minunat...“ M-am întrebat dacă să republic această carte, dacă să-i aplic un tratament postcomunist şi postiniţiatic, să mai destind aceste codificări spre un public de astăzi, am făcut, ici-colo, intervenţii minore, dar romanul cere un cititor care să intre în el cu îndărătnicie, devenind el însuşi un captiv.
  

Ce citesti?


Norman Manea: Cartea fiului

Norman Manea, din nou în România
Norman Manea, unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români, se află, săptămîna aceasta, în România.
Luni, 14 mai, autorul a susţinut un dialog cu cititorii, la ora 19.00, la Librăria Bastilia din Bucureşti. Evenimentul a fost organizat de revista Observator cultural şi Editura Polirom, în colaborare cu Bastilia Librarium.
La dialogul cu cititorii, au luat parte, alături de autor, Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca, Paul Cernat, Bianca Burţa-Cernat, Daniel Cristea-Enache şi Claudiu Turcuş. Pe parcursul serii, invitatii au prezentat cele mai recente volume ale scriitorului aparute la Polirom, in seria de autor pe care editura i-a dedicat-o.
Marţi, 15 mai, la ora 12.00, Norman Manea se va întîlni cu studenţii de la Centrul de Studii Americane, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea Bucureşti, Sala de Consiliu (strada Pitar Moş nr. 7-13) Tot marţi, la ora 18.00, la Librăria Cărtureşti Verona din Bucureşti, va fi lansată prima monografie despre Norman Manea din România, semnată de Claudiu Turcuş, apărută de curînd la Editura Cartea Românească, Estetica lui Norman Manea. Joi, 17 mai, lui Norman Manea i se va decerna titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Observator cultural vă prezintă un grupaj cu trei contribuţii (Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Claudiu Turcuş) despre opera lui Norman Manea şi receptarea sa în România.

Norman Manea vine în România

Estetica lui Norman Manea

Estetica lui Norman Manea este prima monografie dedicată cunoscutului scriitor român.Volumul abordează integral, interpretează unitar opera literară, eseistica, memorialistica lui Norman Manea, reconstituie profilul etic şi identitar al scriitorului, investigînd dezbaterile nevralgice ce l-au avut drept protagonist.

Antiromanul „obsedantului deceniu“


Primele cărţi ale lui Norman Manea se constituiau într-un ciclu care poartă numele Variante la un autoportret. Ac­centul cădea, pornind de la termenul secund al sintagmei, asupra evoluţiei protagonistului, a metamorfozelor sale, restituite poliedric sub forma provizorie a ipostazelor sale existenţiale. Avînd ca prioritate individul, de la Captivi (1970) şi pînă la Octombrie, ora opt (1981), Manea a (re)scris, parcă, mereu proza conservării omenescului în vremea (de)for­mării, a alterării. Însă, odată cu Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979), prozatorul cîştigă puterea perspectivei, despre ucenicie ne­putîndu-se vorbi cu luciditate decît după ce aceasta a fost depăşită.


Relaţia Anilor de ucenicie cu scrierile an­te­rioare se instaurează atît la nivelul uni­versului imaginar, cît şi la nivelul persona­jului. Prozatorul revine la perioada adoles­cenţei, descrisă în Octombrie, ora opt, dar şi la cea a studenţiei, surprinsă în Atrium (1974), cu scopul de a reface traseul unui protagonist care se numea August (deşi nu era artist) încă din Cartea fiului (1976). Însă, pe cît de ancorată în volumele anterioare, pe atît de originală este cartea la nivelul construcţiei. Elaborat eclectic, acest roman sui-generis – al cărui titlu parodiază goetheanul Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister – mixează cîteva tipuri dis­cursi­ve complementare pentru a redimen­siona imaginea unei perioade (cu precădere anii ’50) în contrast cu reprezentările canonice (de pildă, romanul „obsedantului deceniu“). Prin modelul lui August Prostul, Manea sintetizează condiţia artistului sub tota­litarism, oferind, cum observă Paul Cernat, „o perspectivă radical-subversivă, demi­tizantă, «documentaristă» şi polifonică“ (1.)

Prin urmare, Norman Manea deschide în Anii de ucenicie două problematici: una identitară şi alta de reprezentare. Cine este, în fond, acest August Prostul şi care sînt resursele eti­ce/estetice ale scriitorului confruntat cu schematizările epice asupra unei perioade istorice nefaste?
August Prostul – excentricul discret


În 1980, despre emblematicul personaj, Nicolae Manolescu scrie: „August Prostul este insul ingenuu şi şiret, isteţul în apa­renţele prostului, excentric, neîndemînatic, împiedicatul care stîrneşte hazul spectatorilor incapabili a ghici în aiureala lui un fel de filozofie a vieţii“ (2.)

Descriind corect, nu însă şi integral, trăsăturile bizarului August, cronicarul remarcă incompatibilitatea dintre modelul caracterologic (potrivit lui Urmuz, Jarry sau Rabelais) şi modelul auctorial (înrudit, mai degrabă, cu raţionalii Goethe ori Thomas Mann), arătîndu-se contrariat de figura pe care Norman Manea a ales-o să-l reprezinte. Mai mult, criticul consideră că „spiritul paiaţei nu cutreieră paginile acestei cărţi mai degrabă artificială decît spontană“. Ceea ce îi scapă, însă, subtilului comentator se află tocmai în nucleul obiecţiei sale. El ignoră că artistul nu este întotdeauna un Au­gust Prostul. Numai „revelaţia“ circului tota­litar şi pierderea funcţiei sale primare („factor de adevăr neevident“) îi stimulează meta­morfoza. Deformarea lui nici nu s-ar putea produce spontan, ci în urma asumării unui joc de rol (de aici artificialitatea) care să-i asigure supravieţuirea. În chestiuni de viaţă şi de moarte artistică (separarea de artă echivalează cu „o ruinare tragică, fatală“, ob­servă Manea) se poate vorbi, cred, şi despre o gravitate asumat-carnavalescă. Incom­p­a­tibile într-o istorie a formelor, cele două identităţi devin compatibile într-o istorie a disfuncţiilor.

Prin urmare, scriitorul nu are destinul bufonului, el devine astfel în urma unei opţiuni defensive de manifestare a auto­nomiei. El nu îmbracă (decît aparent) straiele unui farseur, ci pe cele ale unui marginal burlesc, fiind înrudit cu faimoşii Felix Krull sau Pieter Peeperkorn, întruchipînd cumva şi varianta cărturărească specifică eroilor unor Bulgakov ori Platonov. Fiind un „posedat al nevoilor pe care şi le-a ales şi creat“, August Prostul particularizează o retractilitate participativă. Nedesemnînd doar o ipostază excepţională a scriitorului, el găseşte necesitatea extremă în dublul său (întruchipat, cu precădere, de cititor), cu care, într-un ecou al cores­pon­denţelor, întrerupe „ciclul comun al coti­dia­nului“. Memorabilă rămîne întîlnirea dintre cei doi Auguşti, în care exaltarea obsedat-înduioşătoare a unuia, completată de ate­nuarea ironică a celuilalt, deconspiră simu­lacrele maniacale, burleşti, halucinante ale supravieţuirii prin cultură:
„Ştiam ce avea să urmeze, întîlnirile noastre se schematizaseră. [...] Ce cărţi au apărut, unde s-ar mai găsi Antropologia lui Lévy-Strauss şi antologia nuvelei ruse? Dar proza lui Eminescu? Ce se aude cu volumul următor din Iosif şi fraţii săi? Dar cartea lui Paul Georgescu? S-au pus în vînzare dis­curile Armstrong, dar cel cu Natalia Gutman, cînd revine din spital responsabila librăriei. […] Deşi fusese plecat, ştia tot ce apăruse şi tot ce urma să apară. […] Abia mă ţineam după el, se rotise, brusc: am bilete la baletul cubanez? N-am, bineînţeles că n-am. [...] Pluteam într-un cer pustiu şi gri, nimeni în jur. Bîlbîise ceva, cîndva: trebuie să ajungă la între­prindere, la o şedinţă. Mă ţinea cu două de­gete de aripa dreaptă, din cînd în cînd mă ridica puţin în sus, să mai trag o gură de aer proaspăt, mă înălţam lîngă pletele lui flu­turînd, fumurii. Nimeni în jur, pustiu şi gri, l-am pierdut, mă pierduse, nu ştiu cînd“. (3.)


Lonely, but not alone, August se soli­darizează cu „tontul ăsta cult“ (cum le apare personajul colegilor de muncă), o variantă a sa, care nu-şi dezvăluie înflăcărarea, ges­ti­culaţiile decît în momente de maximă dis­creţie, iritînd, în rest, printr-un soi de „aris­to­cratizare păguboasă“. El îşi alternează manifestările în acord cu identităţile. Retras, tăcut, modest pe scena existenţei publice, dar receptat ca sfidător, snob sau înstrăinat, dublul lui August Prostul ajunge devoratorul de iluzii culturale, „un soi de ghid perfect, din nevoia de a se orienta pe sine“. Meta­bolismul interiorităţii sale e diferit faţă de al celorlalţi semeni, autismul comportamental trădînd un permanent, încordat monolog interior, generator, adesea, de năucitoare şi caraghioase fixaţii elitiste. Întrucît viaţa n-a răspuns chemării, subterfugiul literaturii îi compensează deficitul de existenţă.

Un alt prieten al lui August Prostul ar fi putut fi Zacharias Lichter (4.), fabulosul personaj al lui Matei Călinescu. Profet histrionic, avînd darul urîţeniei, pe care îl interpretează ca semn al elecţiunii divine, sărac programatic, scandalos de contradictoriu în prozelitismul lui, acesta a ieşit din circuitul intelectual (deşi făcuse o licenţă strălucită în filozofie) ba pînă şi din cel social, pentru a se dedica unei as­ceze demne de chemarea ce i-a fost încre­dinţată. De fapt, straniul personaj se exprimă foarte mult, însă scrie rar, şi atunci doar poeme, pe care le abandonează sau, la scurt timp, le distruge. Preferă, mai degrabă, teo­riile mistice rostite, considerînd autentică numai expunerea verbală, în contrast cu scrisul care corupe memoria. Lăsîndu-şi în urmă viaţa, el descoperă condiţia (auto)iro­nică de clovn, pierzîndu-şi, în timp, asemenea prietenului său taciturn şi alcoolic Nacht, aproape toate instinctele. Dincolo de fas­cinaţia estetică pe care o exercită şi de com­plexitatea construcţiei, Matei Călinescu îngăduie, intenţionat, cred, o ambiguitate. Dîndu-i-se cuvîntul, Zacharias Lichter avan­sează disci­polilor săi o teză aproape prag­matică: „Purtătorul unei măşti – fie prin ceea ce mărturiseşte, fie prin ceea ce ascunde masca lui – se apără cu ajutorul enigmaticului de primejdia alienării, propunîndu-se unei des­cifrări infinite şi totodată ironizînd orice tentativă de a descifra“.

Astfel, se naşte întrebarea: cît de dezin­teresat este protagonistul în experimentarea limitelor existenţei? Să fie la mijloc doar imperativul austerităţii mistice sau e o în­cercare de a se sustrage, printr-o alienare deliberată, alienării induse? Căci Lichter este, într-adevăr, sursă inepuizabilă de interpretări. Mai mult, burlescul autenticismului său subminează adesea disocierea substanţialului de derizoriu. Probabil cel mai potrivit răs­puns ar fi că protagonistul poartă o mască organică, de-o fiinţă cu el. Are, deopotrivă, vocaţia izolării şi harul subversiunii: un Ioan Botezătorul anxios-obsesiv. El nu protestează împotriva opresiunii totalitare (ar fi fost imposibil, de vreme ce Matei Călinescu pla­sează acţiunea într-o abstractă perioadă interbelică), dar, urmînd exclusiv canoanele pre­carităţii, nu acceptă să intre în nici un sistem. În Jurnalul fericirii, N. Steinhardt îl în­cadrează pe Zacharias Lichter printre cei care, asemenea geniului caustic al lui Alexander Zinoviev, rezistă comunismului prin auto-marginalizare, refuz al supunerii, scandal. După cum însuşi mărturiseşte (5.), Matei Călinescu nu prevăzuse o atare lectură, însă, rememorînd contextul anilor ’60, consideră întemeiat efectul exegetic pe care cea mai imprevizibilă dintre cărţile sale l-a produs.



Proiectul existenţial al flamboaiantului personaj, dincolo de delirul său metafizic, devine cu adevărat „periculos“ pentru sistem odată cu viziunea sa socială. El închipuie o comunitate circular-distopică, compusă exclusiv din cerşetori (care muncesc, dar nu sunt plătiţi) şi hoţi (care jefuiesc, însă dau de pomană). Cercul raporturilor de putere se închide numai după ce fiecare categorie suferă o nefirească şi ipocrită mutaţie identitară: cerşetori proletari şi hoţi milostivi. O asemenea schemă totalitară, deloc bila­te­rală, implementată de cel puternic şi îndurată de cel slab, oricum ar fi deformat-o su­praveghetorii culturali, tot nu aducea cu exploatarea capitalismului imperialist. Între­barea este cum de a scăpat necenzurat un astfel de text? Răspunsul vine din faptul că Zacharias Lichter este pe cît de necon­venţional, pe atît de clasabil în nomenclatorul Puterii. Pentru aceasta, el rămîne un huligan, ce n-are decît să propovăduiască nebunia întru Dumnezeu, cîtă vreme nu se amestecă agitatoric în schizofrenia ideologică a actu­alităţii. Această categorie este oricum atît de suspectă, încît poate fi lichidată fără nici o justificare. De fapt, libertatea lui Lichter se suprapune vulnerabilităţii lui. Îngăduindu-i iluzia precarităţii, Puterea îl însemnează ca posibilă victimă.

În contrast cu amicul său ipotetic, August Prostul se aseamănă unui incomod pe care opresiunea încearcă să-l omită ori să-l aser­vească. Numai că – asemenea memorabilului Peter Gaşpar din Vizuina – acesta „admiră nesupunerea la servituţile marii primejdii ce ne asediază: depersonalizarea“. (6.)

Viaţa lui August se compune din amînări, refugii şi chibzuiri ale propriei vulnerabilităţi. Nimic eroic nu-i este specific, piruetele sale publice sau livreşti nu revendică vreun statut. Atras în mrejele „maladivei pedagogii a evaziunii“, dar avînd, simultan, experienţa „esenţializată, luxuriantă a imediatului“, August Prostul are datele unui excentric discret. Personajul lui Manea nu se acomodează în societatea multilateral dezvoltată, dar nici nu se revoltă inutil. El rămîne un adaptat subversiv, cu o profundă conştiinţă critică dublată de un acut simţ al burlescului pe care uneori, autoironic, îl şi întruchipează. N-are fantasme sociale, ca Lichter, însă cunoaşte puterea scrisului. Toc­mai de aceea, proiectul de recuperare al uceniciei sale artistice, existenţiale nu se poate servi de schemele estetice duplicitare încu­rajate de Putere.
Farsele uceniciei


Reclamînd anatemizarea unei epoci cu scopul nemărturisit al legitimării alteia (dacă nu cumva aaceleiaşi, căci, oricît le-am dis­tinge, stalinismul şi ceauşismul se dezvoltă din aceeaşi rădăcină otrăvitoare), romanul despre „obsedantul deceniu“ permitea ac­cesul către noi teme (colectivizarea forţată de tristă amintire, abuzurile din lagărele de re­educare), reiterînd, cumva, deschiderea produsă după moartea lui Stalin, cînd scrii­torilor li se îngăduise să scrie „artistic“ (fără distorsiuni ideologice pronunţate) despre trecutul burghezo-moşieresc. Fireşte, roman­cierii postbelici care au preluat formula epică (de altfel, scriitori de incontestabilă valoare ca Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, D.R. Popescu, Alexandru Ivasiuc) nu fuseseră nişte naivi în raport cu sistemul, ci, mai degrabă – dacă ar fi să psihanalizăm, alături de Negrici – nişte pulsionali, ce căutau să valorifice oportunitatea de a defula literar „teroarea produsă, în planul existentului, de atrocităţile fizice, iar în planul creaţiei, de aberaţiile impuse conştiinţei artistice în vremea stalinismului integral“. Însă nu asi­gurarea libertăţii de expresie a scriitorului constituia adevărata îngrijorare a Partidului, ci „diversiunea sugerării normalităţii“.

Pentru o abordare mai radicală optează Ruxandra Cesereanu, care, dincolo de perfi­dia strategiei ceauşiste, denunţă (sub aspect ideologic) romanele „obsedantului deceniu“, numindu-le „un hibrid culpabil“ (7.), deopotrivă subversiv şi oportunist. De menţionat că această judecată etică, comentatoarea o alternează cu perspectiva estetică asupra acestor scrieri. În ciuda imixtiunilor ideo­logice sau, uneori, tocmai datorită lor, realizarea artistică a unor romane precum Moromeţii II, Vînătoarea regală, Feţele tăcerii oriVestibul nu poate fi tăgăduită.


Vizibilitatea acestui tip de roman, focalizat pe dimensiunea restituirii „ade­vă­rului“, a atras oarecare scepticism implicit din partea celorlalţi prozatori care nu pre­luaseră modelul. Nu tematizarea unei pe­rioade nefaste, nici complexitatea persona­jelor (memorabile, unele) ori tehnicile inovative (recuperări ale unor Faulkner, Joyce) erau privite cu circumspecţie, cît o anume solemnitate tendenţioasă completată de construcţia schematică a nesfîrşitelor anchete, prilej pentru artificiale dezbateri etic-ideologice. Norman Manea respinge progra­matic în Anii de ucenicie „romanele politice de mare audienţă“ (8.), asociindu-le cu un „sub­terfugiu literar de calitate îndoielnică”.
Iată argumentul lui August:„Un soi de încrucişare logoreică, ce se vrea înfruntare de opinii şi în care, vezi bine, marile adevăruri puse în gura atent reglată a adversarului sunt oricînd şi fără excesive dificultăţi «recuperabile» de cel însărcinat cu verdictul“ (9.)



Întîlnim aici una dintre obsesiile constante ale prozatorului, reluate explicit după 1989 (cu privire la Plicul negru): cartea să nu fie recuperabilă în sistem! Subversiunea meto­ni­mică (critica regimului Dej putînd fi în­ţe­leasă drept o critică extinsă a comunismului) îngăduită de Partid este considerată deja ideologizată, întrucît reprezintă o compo­nentă a proiectului de legitimare a naţiona­lism-ceauşismului. Astfel, demistificarea atrocităţilor „obsedantului deceniu“ se do­vedeşte o regie perversă elaborată de strategii propagandei, care au anticipat, more or less, efectul de bumerang al liberalizării orientate, asigurînd premisele convertirii dialectice a oricărui discurs în contrariul său.
Căutînd să evite această ispititoare com­plicitate, Norman Manea estompează ofer­tantul ochean politic. Efectul constă în de­structurarea reprezentării canonic-ideologice (uneori validă estetic) asupra monstruoasei perioade. Istoria individului filtrează istoria socio-politică. Naratorul porneşte într-o căutare imposibilă a timpului pierdut prin Bucureştiul „fantomatic, tenebros, atît de viu, totuşi, al anilor ’50”, a cărui imagine se va re­compune din fragmentele existenţiale ale uceniciei lui August: „«Obsedantul deceniu?» N-am înţelege nimic dacă nu i-am căuta spaimele, prăpăstiile, naivităţile, dedublarea, amînările, complicaţiile în fiecare dintre noi“. Deşi este conştient de inevitabila ambiguizare a transcrierii autenticităţii, naratorul reme­mo­rează presiunea psihologică la care Au­gust a fost supus în lagărul de reeducare extins la nivelul întregii societăţi, pentru a circumscrie, pornind de la trei termeni-cheie, atmosfera acelei perioade: „Însingurare a fost [...] şi pentru cei prinşi sau intraţi în mijlocul şuvoiului. Falsificare a fost (cum altfel?) şi pentru cei care au crezut sau chiar au reuşit (?) să se ţină departe, cît mai departe, adică. Joc mai bizar şi mai burlesc decît ar lăsa să se vadă vreo linie de separaţie“ (10.)




August descoperă retrospectiv cum tragedia s-a preschimbat într-o farsă efemeră. În furnicarul socialist, adevăratul cîmp al u­ceniciei confratelui clovn, falsificării ge­ne­ralizate nu i se putea opune decît simulacrul însingurării, însă şi acesta devenea, în cele din urmă, o secvenţă din „imponderabilul labirint al existenţei cotidiene, cu amestecul său de măreţie şi umilinţă, de speranţe şi iluzii, de năzuinţe, ratări, victorii, atracţii şi renunţări“ (11.)

Jocul psiho-social burlesc în care August nimereşte nu se lasă decriptat prin strategia contrastelor excesive. Distanţarea pedantă ori monumentalizarea păguboasă reprezintă tehnici de manipulare melo­dra­matică ce ignoră complexitatea vieţii. Lipsit de puseuri justiţiare, dar căutînd să recupereze conturul farsei istorice al cărei actor August a fost, prozatorul propune o reprezentare neconvenţională (în raport cu mainstream-ul romanului politic), adăugînd interogaţiei grave „o deschidere de perspec­tivă, neobişnuită, dar atît de necesară, spre grotesc, bufonerie, bizarerie, spre un im­presionant fantastic al enormităţii“ (12.)

Astfel, burlescul existenţial al epocii, dublat de burlescul discursiv al propagandei, reprezintă cele două paliere prin care incursiunea etic-es­tetică a lui Manea surprinde distorsiunile socio-ideologice ale anilor ’50.

Provizoratul tînărului protagonist – ce alesese iniţial statutul de „meseriaş inte­lectual“ (13.), despre care credea că îi va asigura stabilitatea –, descris prin intermediul incintelor ce îl găzduiesc, constituie o punere în abis ironic-melancolică asupra întregii sale generaţii. Amintirile picareşti ale acestei rătăciri confuze şi optimiste, vulnerabilitatea tînărului student fără posibilităţi materiale, obligat frecvent să-şi schimbe domiciliul, fiecare mai burlesc decît precedentul, relevă difuz politica de „eficientizare“ a spaţiului im­plementată cu aplomb socialist odată cu decăderea forţată a burgheziei.

Cu toate acestea, relatarea lui August despre noua lume înghesuită, fără angrosişti şi servitori, nu este resentimentară, ci amar-nostalgică. Semnificativ rămîne traseul deviat, întrerupt, incert, diform al acestui pribeag devenit artist. Discret pătimaş al iluziilor, el nu se revoltă împotriva trecutului, avînd conştiinţa că „memorialistica sa fără epic“ nu are de îm­părtăşit semenilor decît experienţele şi convingerile trăite. Din acest unghi, Anii de ucenicie poate fi citit ca o mărturie onestă asupra asediului politic-ideologic care nu a cruţat pe nimeni în acea perioadă. Trăind parodia manipulării, scriitorul răspunde chemării de a întoarce aceleaşi arme împo­triva regizorilor farsei: „dacă nu ni se îngă­duie să ieşim din [parodie], măcar să nu re­nunţăm la a o folosi“.

Maeştrii acestei contra-revoluţii, consideră Manea, sunt, mai degrabă decît existenţialiştii, Beckett şi Ionescu. Astfel, confruntarea perioadei cu propriile ei dis­cursuri duplicitar-ridicole, antologate subtil «din presa vremii», reprezintă revanşa finală a creatorului bufon: „Un August-cititor, dor­nic să reconstituie «climatul», n-ar avea decît să aleagă o revistă (Contemporanul, de pildă) şi să urmărească semnăturile prestigioase ale epocii (personalităţi deplin formate la ora aceea) şi nu doar acestea şi să se întrebe cît de uriaşă va fi fost presiunea pentru ca textele publicate să prezinte, în alăturări şi ames­tecuri hilare şi hidoase, adesea, compromisul şi buna credinţă, fariseismul şi naivitatea, oportunismul demagogic şi speranţa, frica şi demnitatea“. Astăzi, (supra)realismul acestei microbiografii publicistice a stalinismului românesc este concurat de o dimensiune parodică, resimţită, cred, şi în 1979, cînd Anii de ucenicie fusese publicat. „Anatomia mis­tificării“, recompusă de colajul lui Norman Manea, conţine, pe de o parte, militantismul agresiv al sloganelor (vulgarizarea luptei de clasă, înfierarea cosmopolitismului/jugului imperialist, glorificarea colectivizării şi a oamenilor muncii, propovăduirea realismului socialist ca unică metodă creatoare), iar de cealaltă parte, tendenţiozitatea comentariilor despre literatură, necompromise definitiv de abraziunile ideologice, dar nici independente de acestea.



Disputa dintre manifestarea autonomiei critice şi adeziunea (deliberată, interesată?) la retorica materialismului dialectic (specifică anilor ’58-’64, perioada „obsedantului de­ceniu” netolerînd asemenea structuri com­pozite) conduce la o profundă sciziune interioară ilustrată de intelectuali precum G. Călinescu, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu ori Vera Călin. Din nou, însă, trebuie adăugat că Manea nu manifestă puseuri demascatoare (numele semnatarilor oricum nu apar), transcrierea articolelor, în care limba de lemn se suprapune reflexivităţii autentice, consti­tuind un exerciţiu comprehensiv asupra mecanismelor de control pe care ideologicul le exercită, într-un timp inchizitorial, asupra scriitorului.
Scrutînd comedia erorilor umane, fresca subiectivă a discursurilor care au marcat ucenicia protagonistului se încheie, simbolic, cu necrologurile succinte ale lui Iosif Visa­rionovici Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, sugerîndu-se că regimurile politice nu sînt veşnice, durata lor de viaţă reproducînd-o, adesea, pe cea a oamenilor. „Trecutul se află, mereu, conţinut în prezent“ (14.), afirmă un personaj episodic, căruia un altul îi răspunde cinic-optimist: „Mi-e dor de o viaţă mai bună. Cum nu ştiu în ce fel te simţi într-o astfel de situaţie, cred că nu voi dispera niciodată definitiv“. Amînat, deocamdată, adevăratul final va fi consemnat în prima carte a exilului (Despre clovni: Dictatorul şi Artistul), cînd burlescul August Prostul îl va înfrunta direct pe defunctul Clovn Alb al Puterii (Nicolae Ceauşescu). Răzbunare sarcastică tîrzie, dar terapeutică.

Sceptic cu privire la faptul că scrierile sale de pînă în 1989 ar putea intra, prin datare, într-o paranteză a istoriei, Norman Manea nutreşte speranţa unei semnificaţii măcar documentare a volumului din 1979. Veritabil antiroman al „obsedantului deceniu“, Anii de ucenicie ai lui August Prostul şi-a pierdut, cum bine intuieşte autorul, actualitatea, ase­menea scrierilor receptate, la un moment dat, printr-o grilă de lectură politică. Nu şi-a pierdut, în schimb, valoarea. Dacă redimen­sio­narea perspectivei asupra anilor ’50 men­ţine cartea în sfera dezbaterilor de is­torie/ideo­logie literară, Schiţa biografiei imaginare conturează o memorabilă variantă arhetipală a condiţiei artistului, transgresînd, tocmai prin investigarea lor nuanţată, con­textualizările epocii. Mulţi scriitori ar putea rosti, într-un spirit de solidaritate flaubertiană, August Prostul c’est moi!

La plecarea prietenului

Tabucchi a fost unul dintre marile daruri ale exilului meu. Am pierdut în cei peste 20 ani de exil mulţi prieteni, pe care mi i-a spulberat moartea sau neînţelegerea sau prea omeneasca invidie şi nu bănuiam că destinul mi-ar mai putea oferi o astfel de magnifică surpriză. Nici nu eram pregătit, atunci cînd l-am invitat pe Antonio la Bard, în 2002, ca distins oaspete şi interlocutor al cursului Maeştrii contemporani, să-mi adjudec din nou inestimabila avuţie, pe care o credeam de nerecuperat, a cărei importanţă o exaltasem întotdeauna şi a cărei treptată şi drastică împuţinare o suportam tot mai greu.

În ciuda timidităţii reciproce în faţa necunoscutului, declicul afectiv între noi s-a produs aproape instantaneu. În orele de clasă şi în multele ore de după, am fost sedus de boema sa cărturărească, de altruismul şi ardoarea sa participativă, de viteza asociaţiilor cerebrale şi de senzorialitatea sa mereu vie, de gentileţea şi umorul său, contrapunctate de reprizele solitare, după care impetuozitatea îşi cerea, din nou, suverană, drepturile, accelerînd apetenţa dialogului şi a amiciţiei.

Studenţii americani au fost vitalizaţi de aventura codificată a lecturii textelor sale, de semnificaţiile revelatoare care se cereau şi meritau descoperite pe pagină.

Sugestia finală că în romanul Marginea orizontului uciderea lui Carlo-Carlito ar fi, mai curînd, o sinucidere implică şi naratorul, rotind epicul spre un soi de transcendentală inversare, în care nici Carlo nu rămîne definitiv mort, nici Spino absolut viu. Istoria alienării şi regenerării eroului central în Pereira este complicata istorie a relaţiei sale cu adevărul din jur şi din el însuşi, în condiţiile unei dictaturi viclene şi vicioase, iar deconstrucţia, perfect modulată, a zonei de protecţie pe care şi-o construieşte şi susţine cu migală, pînă la inevitabila explozie a evadării din final, revelează, printr-o ironică strategie a detaliului contrapunctic, potenţialităţile în aşteptare ale curajului şi sacrificiului de sine.

Cu atît mai puternice s-au dovedit aceste incursiuni în universul creaţiei lui Antonio cînd clasa a ajuns la Recviemul inspirat şi dedicat lui Fernando Pessoa, al cărui privilegiat cititor, interpret, traducător şi promotor Antonio Tabucchi a persistat a fi, ca nimeni altul. Naraţiunea devine o incursiune spirituală dincolo de supremaţia morţii, iar halucinanta regăsire printre umbrele celor dispăruţi slujeşte expresivităţii literare, în teritoriul obscurului şi al greu vizibilului – omagiu privirii scrutătoare care străpunge şi străbate subconştientul somnolent şi oniric. Despre natura şi neprevăzutul privirii, despre demersul ei către „celălalt“ şi dincolo de celălalt, către şi dincolo de realitatea şi irealitatea imediată fusese vorba şi în magistrala sa expunere despre Las Meninas, faimoasa pictură a lui Velásquez.

Timpul pe care Ze şi Antonio l-au petrecut la Bard şi mai ales în casa noastră, în 2002 şi apoi din nou în 2007, a fost, pentru toţi patru, o generoasă însufleţire a dialogului şi a solidarităţii spirituale, un timp fast, de intensă fraternizare.

Urme emoţionante ale acestei prime întîlniri fascinante şi decisive se găsesc şi în capitolul „Autopsie“ din volumul Autobiogra­phies d’autrui: Poétiques a posteriori apărut la editura pariziană Seuil în 2003.

Am rămas, fireşte, în legătură, ne-am revăzut la Florenţa şi la Siena, la Paris şi Lisabona şi am călătorit împreună în România, de la Bucureşti la Suceava şi de acolo la Sighet, Sibiu, pe Valea Oltului şi la Curtea de Argeş, şi în fiecare dintre aceste locuri memoria s-a încărcat de exuberanţa comuniunii. Intenţionam să scriem împreună o carte despre vizita în România, în care să evocăm şi felul în care s-au petrecut, în locuri şi împrejurări diferite, copilăria şi tinereţea şi mare parte din maturitatea fiecăruia dintre noi, într-o Europă ieşită din coşmarul nazist, avidă de regenerare şi pradă iluziilor de tot felul, în Vestul animat de şansele prosperităţii, ca şi de idealurile progresului, şi în Estul rigidizat de dogma „umanismului“ devenit retorica dictaturii.

Am tot plănuit şi rediscutat acest proiect, ultima dată, anul trecut, în scurta revedere de o seară de la Roma, cînd Antonio mi-a comunicat că a găsit soluţia şi că la viitoarea noastră vizită pariziană, din toamna lui 2012, se va concretiza, cu siguranţă, dialogul pe care îl pornisem încă în autobuzul care traversa România. Aveam îndoieli asupra vitalităţii mele, în nici un caz asupra longevităţii sale.

Îmbolnăvirea lui bruscă, vara trecută, a avut toate semnele perfide ale unui început banal, pentru a se amplifica şi adînci treptat în morbida fatalitate. O anunţasem deja pe Ze că proiectam o vizită la Lisabona, la mijlocul lui mai, cînd m-a ajuns glonţul năpraznic al ştirii de azi.

După clipele de perplexitate şi paralizie, au revenit, în serie incoerentă, secvenţe ale întîlnirilor noastre. Serile şi plimbările la Bard, dezbaterea de la Universitatea din Siena, superbul său text despre Huliganul meu, Mănăstirea Dragomirna, în noaptea Învierii, cînd urmăream împreună, tulburaţi, tinerii cu candele şi cîntece pioase, discuţiile despre Pessoa, stînga occidentală de azi, Taliban, copiii africani sau procesele lui Berlusconi, tensiunea cu care cerceta, la Muzeul Victimelor Comunismului de la Sighet, fotografiile ţăranilor români martirizaţi, trepidaţia comună la povestea întîlnirii postcomuniste dintre Béla Király, comandantul forţelor maghiare rebele din 1956, şi generalul sovietic care îl condamnase la moarte, în sfîrşit: trubadurul adus de Antonio la dineul festiv oferit de Editura Seuil pentru Premiul Médicis pe care îl obţinusem. Eram deja cu toţii la masă, contrariaţi de întîrzierea lui, cînd a apărut însoţit de un bătrîn acordeonist şi cerşetor român, despre care îmi vorbise deja şi pe care îl căutase pe toate străzile pe unde bănuia că se adăposteşte, pentru a întruchipa, de data asta, omagiul naţional la sărbătorirea scriitorului român. Era singurul reprezentant al Patriei prezent la omagiere şi am ascultat, încîntat şi nostalgic, melodiile populare ştiute şi îndrăgite de pe vremea cînd locuiam pe piciorul de plai şi gura de rai în care mă născusem.

Antonio găsise, şi de data asta, replica glumeaţă în care se ascundea gravitatea unei relaţii umane esenţiale. Aşa a fost şi prietenia noastră: esenţială. Rezonanţă profundă, confruntare şi complementaritate de biografii şi viziuni, dialog între solitudini, certitudinea neclătinată a solidarităţii. Nu deplîng doar moartea unui scriitor de o inconfundabilă vibraţie, animat de nerv tragic şi de fericirea rîsului, a unui spirit acut şi neliniştit, pasionat şi lucid, atent la comedia existenţei, obsedat de marile întrebări ale conştiinţei, a unui om curajos şi generos, ci şi a unui prieten de neînlocuit. Plecarea sa subită a micşorat lumea şi a sporit tenebrele, dar amintirea sa va ocroti senectutea pribeagului cu care s-a înfrăţit.


Bard College, 26 martie 2012

Ina HARTWIG, Norman MANEA - Norman Manea – Premiul Nelly Sachs

Duminică, 4 decembrie 2011, la Dortmund, scriitorului Norman Manea i s-a decernat Premiul „Nelly Sachs“ – un prestigios premiu acordat în Germania. Premiul „Nelly Sachs“ poartă numele scriitoarei germane de origine evreiască, aceasta evitînd deportarea în lagărele de concentrare, refugiindu-se la Stockholm, în 1940, apărată de scriitoarea suedeză Selma Lagerlöf, care i-a oferit găzduire. Premiul „Nelly Sachs“ se acordă din doi în doi ani, începînd cu 1961, printre laureații edițiilor precedente numărîndu-se Elias Canetti (1975), Erich Fromm (1979), Nadine Gordimer (1985), Milan Kundera (1987), Michael Ondaatje (1999), Javier Marias (1997), Christa Wolf (1999), Margaret Atwood (2009). La ceremonia desfășurată în sala Primăriei orașului Dortmund, laudatio a fost susținut deIna Hartwig (critic literar, colaboratoare a publicației Süddeutsche Zeitung). Premiul e în valoare de 15.000 de euro. Publicăm, în acest număr, fragmente dinlaudatio și, integral, răspunsul scriitorului Norman Manea, care este tradus în Germania cu patru cărți, la Carl Hanser Verlag: Plicul negru, Despre clovni: dictatorul și artistul, Întoarcerea huliganului și Octombrie, ora opt.



Laudatio (fragment)


Ina HARTWIG


Norman Manea nu este doar un intelectual uimitor, un excelent critic și autocritic, ci și un mare stilist și scriitor care știe să facă simțită poezia și prin cele nespuse.

Dragă Norman Manea, un premiu literar nu poate înlocui, desigur, un dialog. Dar, ca răspuns, vă rog să acceptați această alegere a juriului, ca semn că dumneavoastră sînteți citit, admirat și înțeles în Germania de astăzi. Mă bucur nespus că ați venit cu Cella de atît de departe pînă la Dortmund, pentru a primi Premiul „Nelly Sachs“. Literatura și gîndurile dumneavoastră ne îmbogățesc enorm și este o încîntare să vă revăd cu această ocazie. Cele mai calde felicitări! (selecție și traducere de Corina BERNIC)



„Literatura, o punte mirifică spre interlocutorul de oriunde“


Norman MANEA

Mulțumirile laureatului rostite la Dortmund, după acordarea premiului

Premiul care mi se acordă astăzi, la Dortmund, are pentru mine o semnificație deosebită, pentru că este un premiu german și pentru că poartă numele unei poete care a transpus suferința în creativitate, o admirabilă legitimare și o izbîndă a spiritului.

Relația mea cu Germania este profundă. Sînt născut în Bucovina, o provincie românească, cu vechi legături cu limba și cultura germană, și am fost marcat personal de oroarea Holocaustului, care a unit tragic istoria germană de cea a poporului evreu. Sînt îndatorat literar unor mari scriitori germani, Berlinul a fost primul meu domiciliu în lumea liberă, limba germană găzduind prima mea publicație în exil.

Cum știți, Nelly Sachs a putut evita sentința finală pe care nazismul a proclamat-o contra semenilor ei, datorită unei mari scriitoare, Selma Lagerlöf, care a precedat-o cu mai bine de o jumătate de secol la Premiul Nobel și care, în ultimul ei an de viață, în 1940, cînd bezna barbariei cotropea Europa și lumea, a adus-o în Suedia. Acest detaliu, deloc neimportant, confirmă iradierea umanistă a scrisului, medierea benefică a solitudinii în solidaritate, frumusețea ca aliată a binelui și a adevărului. Înțelegem de ce la Stockholm, în 1966, Nelly Sachs a oferit versuri de gratitudine: „In der Flucht/ Welch grosser Empfang/unterwegs“.

Destinul ei proclama, însă, odată cu salvarea, și dramatica deposedare care înseamna exilul. „Der kranke Schmetterling/ weiss bald wieder vom Meer –/ Dieser Stein/ mit der Inschrift der Fliege/ hat sich mir in die Hand gegeben –/// An Stelle von Heimat/ halte ich die Verwandlungen der Welt.“

Într-adevăr, exilul poate fi văzut ca o instruire în dialectică, cum spunea Brecht, ca o continuă confruntare și o scrutare a schimbării, ca o fastă deschidere spre lume, plătite printr-o dislocare și deposedare traumatice. În cazul scriitorului, a cărui patrie este și rămîne limba, rana este, adesea, necicatrizabilă. Terapia, atîta cîtă poate fi, se află tot în scris, în nevoia de a depăși limitările cotidianului, de a căuta acel „altceva“ dincolo de haosul existenței. Omul care și-a pierdut umbra în exil, precum în celebra povestire a lui Adelbert von Chamisso, se regăsește, pînă la urmă, într-un burlesc Peter Schlemiehl, conștient de metamorfozele sale și fidel, totuși, sieși. Adelbert von Chamisso era el însuși, cum bine știți, un exilat în Prusia, și Nelly Sachs ne reamintește în Corul Umbrelor, un clișeu radical al exilantului: „Wir Schatten, o, wir Schatten“.

Exilatul întruchipează pregnant vechea și mereu noua problematică a străinului. Oricît a fost îndemnat să-și iubească aproapele, omul nu a izbutit, se pare, să-și iubească aproapele ca pe sine însuși sau străinul ca pe aproapele său. Condiția de străin în exilul intern din propria țară a premers, de cele mai multe ori, exilului propriu-zis, perpetuînd și potențînd înstrăinarea, adîncind vulnerabilitatea, sporind primejdiile celor proscriși, suspectați, persecutați. Nu este întîmplător, așadar, că Nelly Sachs îi scria prietenului ei și compatriotului meu bucovinean, Paul Celan, pe care îl numea fratele ei, că ei trăiesc amîndoi într-o patrie „invizibilă“; neputînd trăi în țara natală, trăiau, cu o sporită intensitate, în limba maternă, unde își regăseau durerile și inspirația.

În vremea noastră, noțiunea de „cetățean“ și cea de „cetățenie“ sfidează hotarele impuse de locul nașterii. Democrațiile centrifuge și globalizarea au universalizat migrația, astfel și exilul, și instrăinarea, fără ca, prin aceasta, să modereze patologia xenofobiei și a adversității față de „celălalt“.

Literatura este, dimpotrivă, o punte mirifică spre interlocutorul de oriunde, expresia deplină a libertății, o privilegiată premisă de comunicare, vis și înfrățire spirituală.

Tradiția vechiului misticism iudaic susține că ne-am putea imagina creația drept o contracție, restrîngerea voluntară a Creatorului, pentru a face loc creației care, deși pare să se ivească din nimic, nu neagă sacralitatea.

Demiurgul terestru și imperfect, care este artistul, se dedică unei istovitoare incursiuni în sine pentru a descoperi resursele creatoare care ar adăuga lumii un semn inedit, o amprentă individuală inconfundabilă a trecerii prin lume, expresia personalizată pe care o adaugă acestei lumi. El se extrage pe sine, cu stăruință și sacrificiu, din el însuși, pentru a se dărui semenilor și posterității. Modestia și orgoliul acestei temerare încercări sînt profane, dar aspiră la transcendent. Un omagiu adus omului de către om.

Vă mulțumesc tuturor pentru onoarea de astăzi, pentru prețuirea pe care ați arătat-o scrisului meu.

Norman MANEA - Trăiască Regele!

Iarnă tăioasă, decembrie 1947. Mă aflam, din nou, la Fălticeni, în vacanţa de Crăciun. Oraşul în fierbere: se anunţase, pe neaşteptate, abdicarea Regelui Mihai I al României. Pentru cercurile comuniste, surpriza nu era chiar surprinzătoare. Adepţii locali ai lui Lenin şi Stalin fuseseră, evident, avertizaţi. Altfel nu se explica „spontaneitatea“ entuziasmului popular. [...]

Priveam, de pe marginea trotuarului, încremenit şi îngheţat. Am pornit spre piaţă, spre bodega unchiului Aron. Multe se mai întîmplaseră în cei doi ani de cînd părăsisem Nada Florilor, Fălticeniul, oraşul întoarcerii în lume, dar ziua aceea, 30 decembrie 1947, le depăşea pe toate: Regele abdicase! Nu eram monarhist, adulmecam doar ceva primejdios în aer. Schimbarea pe care o celebrau în centrul oraşului cîntăreţii şi dansatorii entuziaşti anunţa ceva nou, bine, rău, cine să prevadă? Basmul îşi înnoieşte, cînd nu te aştepţi, deghizările perfide. Tronul României dispăruse! Trăiam, începînd din chiar acea zi, în Republica Populară Română!

Ajunsesem, gîfîind, cu vestea cea mare în ochi şi pe buze, la bodegă. Unchiul Aron dăduse din cap, fără chef, avea treburi mai urgente. Părea să ştie şi nu era impresionat. Nu-mi dezbrăcasem hainele îngheţate, trebuia s-o informez pe Raşela, ea va înţelege gravitatea evenimentului. Auzise, cu siguranţă, de aventurierii care plecaseră chiar în acele zile spre Ţara Sfîntă. O alia*, aşa şuşoteau femeile pe trotuar, în timp ce masele populare ocupaseră strada cu hora şi lozincile. Bondoaca nici nu ridicase privirea. Insista, cu blîndeţea şi calmul altor vremuri, să mă dezbrac, să mă încălzesc, să îmbuc ceva.

Indiferenţa amîndurora nu părea indiferenţă, ci fereală. Ascundeau ceva care nu trebuia încredinţat unui copil speriat, răsărit, aşa, dintr-odată, cu sufletul la gură, de la o manifestaţie comunistă. M-am dus din nou la tejghea, să-i spun lui Aron că vreau să plec acasă, la Suceava. M-a privit lung şi, spre uluirea mea, a încuviinţat: „Bine, ai să pleci“.

Se apropiase şi bondoaca, drăguţa de ea. Soţia privi soţul, soţul privi soţia, amîndoi scrutară, îngrijoraţi, nepotul isterizat. Urmă o tăcere doar de ei înţeleasă, înainte ca să decidă, din priviri, cum să-l trateze pe apucat. „Bine, Bernard o să înhame calul“, spuse calm Aron. Raşela tăcu, dar începu să-şi frece, nervoasă, mîinile mici şi grăsuţe. Fu chemat fiul, Surdul, i se ceru, prin strigăte cadenţate şi gesturi expresive, să înhame calul la sanie. Sania, sania, calul, pături, pături, blană, aşa scandau, iarăşi şi iarăşi. În jumătate de oră, jumătate! Arătau ceasul mare din perete, jumătate de oră, totul, gata, start. Bernard era surd ca o ridiche, dar înţelese semnele. [...]


Vîntul şuiera, sarea zăpezii împroşca din toate părţile, zburda viforul, în rafale furioase. Drumul alb alb, cerul alb, calul alb. Alb nesfîrşit, pustiul în care luneca, veselă, sania trasă de semeţul Harap-Alb, legănînd, la gîtul înalt şi puternic, clopoţeii din poveste. Expediţie polară. Ger, ger cumplit, pături multe, groase, blana de oaie, imensă, paie deasupra, dar picioarele paralizaseră. Ciorapi de lînă groşi, bocanci solizi, bine strînşi în şireturi, dar picioarele – sloiuri de gheaţă.


Pe capră, Surdul nu se sinchisea, blindat în trupul său de piatră. Drum alb, fără sfîrşit, ore de groază şi miraj. Copitele calului, respiraţia sa gîfîită, aburindă, fîşîitul saniei pe zăpadă, demenţa clopoţeilor idiotizaţi, disperarea vîntului.
Ajuns, în sfîrşit, acasă, copilul zăpezilor fu despachetat cu grijă, transportat lîngă soba încinsă. I se aduse o cană cu ceai fierbinte, îndulcit cu miere. Bolborosea, fără noimă, nu se înţelegea ce voia. „Plec. Ple-ple-carea.“ Abia de avea putere pentru o silabă şi încă una. „I-me-diat. Imediat.“


„Unde pleci? Abia ai venit“, se auzi, de departe, vocea tatei. „Mîine. Dimineaţa. Plecăm“, repetă eschimosul. „Cine? Unde?“, întreba, îngrijorată, Mater Dolorosa. „Mîine. Imediat. Mîine dimineaţă.“


Nu se auziră proteste, nici rîsete. „Bine, vedem. Vedem mîine. Deocamdată, bea ceaiul. Eşti complet îngheţat. Bea ceaiul.“ Mîinile pe cap, capul deasupra ceştii de ceai, în aburul blînd şi dulce. „Nu, nu“, se auzi vocea mică. „S-a terminat. Gata.“ Nu scotea capul din ceaşcă.

„Promiteţi! Acum, promiteţi.“ Nu îl contraziceau, nu îl aprobau. „Promiteţi! Acum, acum. Să promiteţi.“ Piciorul de lînă bătea ritmic, cu furie, în piciorul de lemn al mesei. „Promiteţi! Juraţi! Acum, acum.“ [...]

LAPTELE NEGRU – fragment (1) de Norman Manea

Raportul către posterioritate al lui Norman Manea



Tamara Cărăuş

Romanul Întoarcerea huliganului de Norman Manea, apărut în 2003, concomitent în română şi engleză, a fost tradus în 25 de limbi şi premiat cu prestigioase distincţii literare. Recenziile de carte din toţi aceşti ani, colocviile şi omagierile curente cu ocazia împlinirii a 75 de ani ai scriitorului (născut pe 19 iulie 1936) vor fi spus, probabil, totul despre acest roman. Totuşi, voi îndrăzni aici o lectură din perspectiva numită „etica memoriei”, care încearcă să clarifice dacă avem cumva obligaţia de a nu uita (trecutul).


citește mai departe...

Norman Manea, membru de onoare al Royal Society of Literature

Serenela GHIŢEANU - Secretul lui Norman Manea
Să vorbeşti despre Norman Manea, azi, în România, înseamnă să te situezi ori de partea celor care îl admiră şi îl promovează, ori de partea detractorilor, din rîndul cărora fac parte inclusiv cei care îl ignoră deliberat, programatic. A nu vorbi despre cineva înseamnă a-l anihila. Deşi premiat de preşedinte, primit cu căldură la ICR, reeditat masiv de Editura Polirom şi susţinut în special de revista Observator cultural, scriitorul, care trăieşte din 1986 la New York, dar continuă să îşi scrie literatura în româneşte, stîrneşte încă mari animozităţi. Trebuie spus, într-o cultură isterică şi isterizată, sfîşiată de conflicte mediocre, o cultură atît de adesea necivilizată, în care lupta de idei şi dialogul iau forme suburbane, iar antisemitismul nu a dispărut, chiar dacă nu mai poate fi exprimat public, Norman Manea nu încetează să deranjeze.

Cît despre succesul lui internaţional, căci e cel mai tradus şi premiat scriitor român în viaţă, acesta exasperează şi naşte stupori pline de venin. Întrebarea pe care şi-o pun cei care sînt uluiţi că Manea e mult mai cunoscut şi apreciat în străinătate decît în ţara în care s-a născut este: „De ce el?“
Cărţile unui scriitor pot fi oricînd contestate în numele subiectivităţii critice, se pot găsi oricînd argumente pentru a demonstra că talentul lui X e inferior celui al lui Y, argumente care sînt şi ele, fatal, subiective... De asemenea, noutatea sau specificitatea unui autor pot fi oricînd nesesizate, imperceptibile pentru ochiul unui alt artist... Atunci cînd invidia nu îşi spune cuvîntul! Soarta cărţilor, ca şi a autorilor lor, e pasionantă şi există cazuri menite să rămînă eterne enigme: ne amintim povestea manuscrisului Căutării timpului pierdut al lui Proust, trimis la Ed. Gallimard şi refuzat, la început, de André Gide. Acesta din urmă va susţine mai apoi că, spre ruşinea lui, nu a citit romanul, pentru a nu se împovăra cu vina de a nu-l fi înţeles, în vreme ce Proust va spune că manuscrisul a fost sigur citit pentru ca nodul panglicii cu care era legat, făcut de el, era foarte special, iar manuscrisul i-ar fi fost returnat cu alt fel de nod!


„De ce el?“ este, în fond, o întrebare legitimă şi vom încerca să-i răspundem.

Desigur, biografia lui Norman Manea e una ieşită din comun şi particularitatea aceasta e des invocată pentru a explica succesul său internaţional: fiind evreu, e deportat cu familia, la vîrsta de 5 ani, într-un lagăr din Transnistria; revenit apoi în ţară, creşte în Romånia „socialistă“ şi, ca tînăr scriitor, cunoaşte constrîngerile cenzurii şi ale unui sistem totalitar în general. La 50 de ani, în urma problemelor avute cu cenzura la apariţia romanului Plicul negru, părăseşte România graţie unei burse germane şi emigrează apoi în America. Cu alte cuvinte: deportare, dictatură, exil. Dar e nevoie de talent pentru a transforma în literatură o suită de experienţe traumatizante, e nevoie de memorie foarte bună, de concentrare, de efort susţinut pentru a te detaşa şi a organiza o suferinţă personală într-o istorie în care să se recunoască mii de alţi oameni. Subiectul operei sale, deşi privilegiat, nu constituie, deci, răspunsul la sursa succesului. În secolul al XX-lea zeci de milioane de oameni au cunoscut deportări şi traume de tot felul, fără ca aceste experienţe-limită să îi transforme în artişti.

Explicaţia stă mai curînd în tonul cu care scrie Norman Manea. Descriind, în povestiri şi romane, lagărul de muncă forţată, întunericul dictaturii sau melancolia exilatului, el nu uită nimic, nu se victimizează, nici nu devine acuzator, ci, ca un martor, povesteşte ce a văzut. Occcidentul are o adevărată cultură a interiorizării sentimentelor, de aceea nu apreciază tonul mizerabilist sau fatalist pe care noi, balcanicii, îl avem de regulă, dar e sensibil, în schimb, la o relatare sobră, fără accente de melodramă, fără volute retorice. Într-o carte a sa, scriitorul german Dieter Schlesak îl caracterizează astfel pe Manea: „Cînd scrie, privirea lui îngheaţă lucrurile, opreşte timpul, tot ceea ce se întîmplă vede ca printr-un geam“.
Această raportare echilibrată a lui Norman Manea a unor trăiri care nu au nimic de-a face cu normalitatea este răspunsul: să rămîi, peste timp, un observator raţional al iraţionalului, să înregistrezi cu fidelitate detalii de viaţă care exprimă o epocă, o mentalitate, un fenomen, coagulînd în jurul lor o poveste emoţionantă, atunci cînd reacţia (firească) de autoapărare ar fi să încerci să uiţi, să obnubilezi, în scopul supravieţuirii.


Fără să se lamenteze, fără să devină procuror, Manea redă în Octombrie, ora opt şi în Fericirea obligatorie, volumele cu care se face cunoscut iniţial prin traducere, nişte lumi – un episod de prigoană nazistă mai puţin cunoscut, apoi dictatura comunistă – care, în ochii Occidentului, nu puteau fi înţelese nici prin filme documentare, nici prin mărturii directe, de tip interviu. În eseul Despre clovni: Dictatorul şi artistul, tonul se schimbă, devine sarcastic, pentru că portretizarea Dictatorului, grotesc şi aproape canibal, o cere. Cu Întoarcerea huliganului şi Vizuina, ultimele două romane, tema exilului, a raporturilor mereu complicate cu ţara natală şi cu limba maternă, ne-o propune pe aceea a huliganului, figură întîi a „minoritarului“ mereu stingher (ca M. Sebastian sau Kafka, personaje tutelare pentru autor), apoi a scriitorului anti-sistem, în fine, a „rătăcitorului“contemporan, într-o lume în care graniţele se fluidizează tot mai mult: „Exilatul, huliganul sînt cetăţenii adevăraţi şi fluizi ai societăţii globale“. Scriitorul surprinde astfel o mutaţie interesantă a lumii contemporane, care nu e neapărat pozitivă, aşa cum, la polul opus, nici crispările naţionaliste nu au fost şi nu vor fi vreodată pozitive. Un lucru e cert: publicul occidental e mult mai pregătit să îl recepteze pe Norman Manea decît publicul românesc.

Însăşi raportarea lui Manea la trecut, „recursul la memorie“, este altceva decît o inerţială depănare de imagini purtătoare de emoţii. Robert Boyers, editor şi jurnalist american, observă că „Relaţia lui Manea cu trecutul reflectă percepţia sa despre sine ca fiinţă care se află mereu în schimbare, o persoană pe care o poate recunoaşte, cu o dispoziţie şi o chemare mai mult sau mai puţin stabile, dar volatilă, aflată în căutare, căutîndu-şi la nesfîrşit deplinătatea evazivă“.
Ajungem, astfel, la recentul volum apărut la Editura Polirom, Obsesia incertitudinii. In Honorem Norman Manea, editat cu ocazia aniversării a 75 de ani, pe 19 iulie, a scriitorului, volum din care am extras citatul de mai sus.


Cartea, apărută pe hîrtie de lux, este îngrijită de Cella Manea şi George Onofrei şi este bilingvă (română-engleză). Găsim, la început, un itinerar biografic detaliat, apoi mărturiile celor care îl cunosc, români şi străini, însoţite de numeroase fotografii.

Ceea ce atrage atenţia imediat, în aceste mărturii, este faptul că editorii, traducătorii şi scriitorii străini care îl evocă pe Norman Manea, deşi aparţin unor generaţii diferite şi culturi la fel de diferite, o fac aproape cu aceleaşi cuvinte. Toţi menţionează blîndeţea, amenitatea, simţul umorului, al autoironiei, darul povestirii fermecătoare, mintea strălucită şi înzestrarea pentru dialog. Revista 22 a publicat recent o selecţie din aceste fragmente de mărturii ale unor importante figuri contemporane ale lumii literare, de la noi sau din alte ţări. Vom adăuga o interesantă descriere a felului de a vorbi al lui Norman Manea, aparţinînd prof. Kenneth Murphy: „Fiecare propoziţie pe care o spune Nicky are un fir roşu foarte clar, în jurul căreia se împletesc propriile calificări. Ordinea caracteristică unei conversaţii cu Nicky este melodică, intuitivă şi bazată pe asociaţii, mai degrabă decît strict logică. Stilul lui de a vorbi sărind de la una la alta îi reflectă şi felul în care gîndeşte: subliniază o afirmaţie şi de obicei se aşteaptă să primească obiecţii şi comentarii în timp ce vorbeşte, aşa că afirmaţia şi comentariile sînt împletite simultan în aceeaşi frază ş…ţ cuvîntul şi gîndul se împing reciproc în faţă, cu o forţă aproape de neoprit“.

Aş mai adăuga ceva ce face parte, cu siguranţă, din „secretul“ reuşitei lui Norman Manea: faptul că nu s-a lăsat ispitit de megalomanie, boală necruţătoare a scriitorilor, a artiştilor în general. În opera sa, în interviuri, în apariţiile la tîrgurile de carte, Manea nu se manifestă ca un personaj convins că ar fi „un mic Dumnezeu“, ci ca o personalitate pregnantă, desigur, dar care e gata oricînd să intre în dialog cu oricine. Această raportare realistă la sine şi la lume este esenţială. Scriitorul e curios faţă de ceilalţi, e deschis, nu autosuficient, e gata să asculte o părere contrară, atîta vreme cît e exprimată politicos, nu dă impresia că a văzut TOT, că ar şti TOT, capcană în care cad mulţi autori care sînt, de altfel, departe de a se bucura de succesul său internaţional.

A şti să te raportezi la lume şi la propria-ţi persoană, la destinul tău, în cele din urmă, aşa cum a făcut-o Norman Manea, ţine de un anumit tip de inteligenţă înnăscută. Aceea care transformă suferinţa în lecţie de viaţă, pentru sine şi pentru ceilalţi, în parcurs iniţiatic, fără ca acest lucru să fie conotat creştineşte, pentru că nu e deloc cazul, ci din perspectiva unei etici mai largi, generoasă şi la fel de valabilă.

Norman Manea în Royal Society of Literature


În scrisoarea sa din 22 iulie 2011, Colin Thubron, preşedintele Royal Society of Literature din Marea Britanie, l-a invitat oficial pe scriitorul român Norman Manea să accepte a fi Fellow al prestigioasei instituţii. Înfiinţată în 1820 de George al IV-lea, prestigioasa instituţie are ca scop „să stimuleze talentul literar şi să răsplătească meritele literare“. Printre celebrii ei Fellow, sînt laureaţii Nobel Nadine Gordimer, Günter Grass, Seamus Heaney, Doris Lessing, V.S. Naipaul, ca şi scriitori precum Salman Rushdie, Ian McEwan, Alice Munro, John Banville, Umberto Eco, Kazuo Ishiguro, George Steiner. Norman Manea este primul scriitor român onorat de această instituţie.

Scriitorul Norman Manea devine membru al Royal Society of Literature

Scriitorul Norman Manea este primul român invitat să devină membru de onoare al Royal Society of Literature, cea mai veche şi mai prestigioasă...


Citiţi mai mult: Stiri si Actualitate > Ultimele stiri si stirile zilei online > Evenimentul Zilei > EVZ.ro http://www.evz.ro/index.html#ixzz1VOl2Gvnw
EVZ.ro

Ce citesti?


Obsesia incertitudinii

Tara Dada

Cum vii pe sosea dinspre Falticeni, noaptea, dupa ce treci de
manastirea armeneasa Hadjigadar, intr-o vale adinca, la poalele unor
dealuri nu prea inalte iti apare dintr-o data sub ochi o mare de
lumini: e fosta resedinta voievodala Suceava. Aici, pe unul din
dealurile de la marginea orasului, de pe care se vad, in apropiere,
ruinele cetatii Musatinilor (unde pasc pasnice oi), se afla cimitirul
evreiesc, ultim bastion al unei comunitati cindva numeroase si
puternice. Frumoasa sinagoga a Sucevei, strinsa intre doua blocuri,
mascata peste drum de masiva cladire a Telefoanelor, a ajuns la fel de
singuratica precum Biserica Armeneasca (ea, pierduta in gradina
intinsa, cu morminte de piatra parasite si iarba din cind in cind
cosita) de la Turnul Rosu, unde acum se tin slujbe ortodoxe romanesti
(spre deosebire de noi, armenii sint monofiziti).

Strada Armeneasca a devenit monument de arhitectura si adapost al
sediului Comunitatii Evreiesti sucevene, fara firma la intrare, caci
vandali mai sint si astazi, ii spunea in 1997 reprezentantul local al
Comunitatii, un batrinel, unui Norman Manea, pentru prima data venit la
mormintul mamei.
Un Norman Manea intors in tara Dada (asa-i spune prietenul Saul
Steinberg) dupa 10 ani de la fuga intr-un intirziat exil (din patrie,
dar nu din limba). Dar ca sa poti reveni, trebuie sa-ti recuperezi,
organic, plecarea, despartirea, taierea cordonului ombilical – si
aceasta e Intoarcerea huliganului, probabil cea mai buna carte de pina
acum a autorului Plicului negru. Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Ioan
Petru Culianu, Kundera, Proust, Kafka, Florin Mugur, Cioran,
fictiuni-prietene si prieteni disparuti, pierduti si regasiti ori mereu
alaturi, intr-un palimpsest din care trebuie sa renasca amintirea eului
pierdut. In paradise one is better than anywhere else, un vers din
exilatul Zbigniew Herbert, e laitmotivul primei parti, a pregatirii
pentru intoarcere: tara exilului e Paradisul, dar Paradisul e uitare;
nici un regret din viata de dinainte nu poti pastra in Eden, e conditia
fundamentala, si cu atit mai putin nostalgia tarii Dada. Incet-incet
insa, contururile ei prind viata – nu e numai limba, e si calutul de
lemn al copilariei, tata si mama, Trans-Tristia (Transnistria) si
Periprava, primii 50 de ani inainte de Paradis.

Sint doua gari la Suceava purtind, mai mult sau mai putin oficial,
numele celor doua foste tirguri Burdujeni (in Regat) si Itcani (in
Austria habsburgica). De la Burdujeni a plecat, in octombrie 1941,
trenul cu evreii deportati dincolo de Nistru; printre ei, familia Manea
si bunicii dinspre mama, librarul Braunstein si sotia lui. Batrinii nu
s-au mai intors din Trans-Tristia, iar pentru tatal Manea s-a dovedit a
fi doar pregatirea pentru un alt infern, numit Periprava. Mai tirziu,
darul nepretuit al uitarii: Alzheimer. Prima copilarie, anii fericiti
ai tinarului Norman, evreitatea; treptata instrainare in tara Dada,
plecarea in Germania, si mai departe, in 1986, totul vazut cu ochi
straini, la impersonala persoana a treia. A te intoarce e ca si cum
ti-ai vizita propria posteritate, dar tara Dada e ca si cum ar fi
aceeasi; in sfirsit se-mplineste urarea unei prietene de departe: toata
lumea vorbeste romaneste, si totusi exilatul e mai departe una cu limba
sa.

Doua metafore par sa revina constant la Norman Manea cel de dupa
definitivul exil – limba purtata ca un melc in cochilie si „arderea de
tot“, Holo-kaustos, intr-o alta, noua scriitura; Intoarcerea
huliganului e o fascinanta poveste despre locuirea in limba si despre
renasterea cuvintului, mai simplu, mai direct, mai adinc: castelele din
cuvinte de mai-nainte s-au prabusit in cuvintul-stilet. Intoarcerea
huliganului e o carte care se poate citi in multe chei si despre care
se poate scrie in si mai multe moduri, fara a-i putea prinde, o data
pentru totdeauna, forma in oglinda. O carte pentru tara Dada.

http://www.observatorcultural.ro/Tara-Dada*articleID_9070-articles_details.html

Carmen MUŞAT - Norman Manea la 75 de ani Nu m-am gîndit, cînd am plecat la New York, la invitația ICRNY, că un colocviu consacrat aniversării unui scriitor român poate aduna laolaltă un număr atît de mare de personalități care, în pofida renumelui și a numărului operelor publicate de-a lungul timpului, nu vin acolo pentru a se pune în valoare, ci pentru a vorbi despre opera unui prozator care, întîmplător sau nu, le este și un mare prieten. Pentru că, dincolo de dimenisunea analitică a intervențiilor din cele două zile ale colocviului, dincolo de subtilitatea și densitatea observațiilor critice, întîlnirea de la New York – prefațată de o excursie de o zi în împărăția de la Bard College – a fost, în primul rînd, un elogiu adus prieteniei. Iar pentru mica delegație din România, evenimentul de la New York a constituit unul din acele rare prilejuri în care nu te simți jenat să spui că ești român.

Simpla enumerare a participanților, în ordine alfabetică, spune multe atît despre organizatori, cît și, mai ales, despre cel aniversat, Norman Manea, sărbătorit la cei 75 de ani împliniți pe 19 iulie, de Bard College și de ICRNY. Au fost acolo, așadar, invitați de Corina Șuteu și de Leon Botstein, președintele Colegiului Bard din 1975, Paul Bailey, scriitor, eseist și realizator de programe radio din Marea Britanie, Robert Boyers, editor al trimestrialului Salmagundi, director al The New York State Summer Writers Institute, autor a nouă cărți, colaborator la Harper’s și la The New Republic, Jonathan Brent, profesor la Bard College, director executiv la YIVO Institute for Jewish Research, cercetător și colaborator frecvent al unor publicații precum Chicago Tribune, New Republic, New York Times, American Scholar etc., Joseph Cuomo, director al Queens College Evening Readings, CUNY, Luca Formenton, președinte al editurii Il Saggiatore din Milano, profesor la Universitatea Sapienza din Roma, ReginaldGibbons, scriitor, traducător și editor, profesor la Northwestern University, Edward Hirsch, poet, prozator și editor, Edward Kanterian, lector în filosofie la Jesus College, Oxford, Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, ValerieMiles, director editorial al Duomo Ediciones din Barcelona, co-director al ediției spaniole a revistei Granta, colaborator la La Vanguardia, The Paris Review, Granta, ABCD, Maria Nadotti, jurnalist, eseist, consultant editorial și traducător, autoare a mai multor cărți apărute în Italia și în Statele Unite, Francine Prose, prozatoare și eseistă, fostă președinte a PEN American Center și Bogdan-Alexandru Stănescu, critic literar și director editorial al editurii Polirom. În public, printre colegii de la Bard, universitari de la Columbia University, jurnaliști și cititori, s-au aflat romancierul Philip Roth și LeaWakeman, traducătoarea lui Norman Manea în limba chineză.

Publicăm în numărul nostru din această săptămînă doar cîteva dintre intervențiile din cadrul colocviului, alături de trei scurte dialoguri cu Philip Roth, Lea Wakeman și Luca Formenton.



Din păcate, nu pot fi reproduse nici atmosfera și nici dialogurile pline de o sclipitoare ironie și de spirit. Dar ceva din bucuria și firescul acelor zile sper că poate fi recuperat din lectura articolelor ce urmează.

Carmen MUŞAT - Prietenia mea cu Norman

Cu Philip Roth am stat de vorbă în apartamentul Corinei Șuteu din Upper East Side. Prietenos, degajat, prozatorul american a acceptat să vorbească despre prietenia sa cu Norman Manea. A refuzat, în schimb, să vorbească despre el însuși și despre opera lui. „E seara lui Norman“, a spus. „Despre mine, cu altă ocazie.“



Dragă domnule Roth, cum a început prietenia dintre dvs. și Norman Manea?
Norman și Cella locuiau la Berlin, după ce părăsiseră România, și am primit o scrisoare de la o femeie din Berlin, pe care o cunoșteam, și care îmi scria despre un scriitor numit Norman Manea. Mă întreba dacă nu l-aș putea ajuta. Am început, Norman și cu mine, să ne scriem scrisori și i-am spus că, dacă va veni în America, să mă caute, să stăm și să discutăm. Apoi, un an sau doi mai tîrziu, cînd Norman era la Washington cu o bursă Fullbright, m-a contactat și a venit la New York să mă întîlnească. Pe vremea aceea, engleza lui era foarte precară, dar ne-am plăcut unul pe celălalt instantaneu. L-am luat la o plimbare în Upper Westside New York și i-am spus că ar trebui să trăiască aici. Locuia la Paris atunci și se gîndea să se reîntoarcă în Europa. I-am spus că ar avea mult mai multe șanse să reușească aici decît în Franța: mai multe granturi, mai multe oportunități de a preda. Așa că el și Cella au hotărît să rămînă la New York, s-au mutat de la Washington la New York și așa a început prietenia noastră. Îmi amintesc cum ne plimbam în căutarea unui apartament. I-am ajutat să aleagă unul și apoi am început să ne vedem în mod regulat. L-am contactat pe Leon Botstein, la Bard, i-am povestit despre Norman și i-am sugerat că ar trebui să-l angajeze – ceea ce Leon a și făcut. Mai tîrziu l-am nominalizat pe Norman pentru un grant McArthur, pe care ulterior l-a și primit. În decurs de doi-trei ani, Norman era deja stabilit aici: avea o slujbă, avea bani și începuse să cunoască din ce în ce mai mulți oameni.

Ce anume din Norman Manea, ca om și ca scriitor, l-a atins pe Philip Roth – ca om și ca scriitor? Ce vă leagă?
Cred că rîsul. Rîdem foarte mult împreună. Rîsul ne leagă, simțul comediei, ironia, burlescul, farsa, apetitul pentru glume. Sîntem amîndoi „ironiști“ și ne place să rîdem împreună, și cu cît engleza lui s-a îmbunătățit, cu atît mai minunat a fost.

Mi se pare că există o evidentă legătură între proza dvs. și cea a lui Norman – ironia, burlescul, dimensiunea uneori grotescă, alteori comică a existenței, umorul pot fi descoperite chiar și în cele mai grave și mai complicate situații existențiale.
Cred că e adevărat. Problema mea e că n-am citit toate cărțile lui Norman, ci doar pe acelea traduse în limba engleză. Umorul lui e evident, în plan literar și social. Asta ne-a ajutat să devenim foarte buni prieteni, să ne sprijinim reciproc ori de cîte ori a fost nevoie. Eu știu că pot avea încredere în Norman și că pot apela la el cînd am nevoie de un prieten, iar el știe că poate face același lucru în ceea ce mă privește.


E o prietenie cu atît mai frumoasă cu cît e vorba de doi autori. Sînteți unul dintre scriitorii contemporani cei mai apreciați și mai iubiți, în România cărțile dvs. sînt așteptate și citite cu interes; Norman, la rîndul lui, e un scriitor apreciat. Nu e dificilă prietenia între doi scriitori?
Cred că diferența în privința background-ului cultural e una benefică. Nu sîntem competitori, nu sîntem rivali. Norman are lumea lui, iar eu o am pe a mea. Așa că nu există rivalitatea care ar putea apărea între scriitorii americani. Dar trebuie să spun că există oameni minunați și în rîndul colegilor mei americani. Invidia și rivalitatea nu sînt frecvente, poate vi se pare ceva miraculos și, totuși, este foarte adevărat. În lumea literară americană, există multă generozitate.


În ce relație se află, în proza dvs., memoria și ficțiunea?
Mi-e greu să răspund la o astfel de întrebare, pentru că nu mi-am pus niciodată în mod conștient această problemă. Sînt un scriitor foarte pragmatic, care ascultă de voința cărții. Cartea pe care o scriu „mă educă“, de la o pagină la alta. Cartea e cea care își impune voința.
Mulțumesc foarte mult.

Carmen MUŞAT - Vocea lui Norman Manea În ce împrejurări l-ați cunoscut pe Norman Manea?
Pe Norman l-am cunoscut în 2005, la Berlin, la Academia Americană din Berlin, unde Norman avea o bursă, ca și fostul meu soț, iar eu și Cella ne aflam acolo în calitate de soții. Locuiam la același etaj și ne întîlneam frecvent, aveam nenumărate posibilități de a ne petrece timpul împreună. Sfîrșiturile de săptămînă erau un prilej de a ne întîlni și de a discuta îndelung, fie în apartamentul nostru, fie în cel al soților Manea. Așa a început prietenia noastră. Mi-a plăcut de la bun început nuvela Octombrie, ora opt. Sînt critic literar și am citit multă proză scurtă și multe romane. Am întîlnit mulți scriitori, în timpul acelui semestru petrecut la Berlin. Norman Manea era încă un prozator întîlnit acolo. Așa că am luat o carte de-a lui și am început să o citesc. Am fost fascinată de profunzimea și de densitatea frazelor.

Era o traducere în engleză sau în germană? O traducere în engleză. Îmi amintesc exact titlul,Puloverul (The Sweater). Narațiunea era extraordinară și mi-am spus „aici e vorba de un mare autor!“, cu un extraordinar simț al istoriei și al narațiunii. Norman dă dovadă de o rară măiestrie artistică în modul în care construiește spațiul și timpul în Puloverul. E o povestire în care mama apare de nicăieri, cu un pulover pentru copilul aflat în lagăr. Dar povestea puloverului poate fi plasată oriunde și în orice timp – e o poveste de război, o poveste dintr-un lagăr de concentrare, dar, pe de altă parte, există o umanitate extraordinară acolo, e vorba, în fond, despre condiția umană, despre disperare și viață. Norman știe să transforme, prin intermediul narațiunii, un episod personal, într-o situație cu valoare universal umană. E nevoie de artă, de multă artă și de maturitate artistică pentru a face asta. Cărțile lui Norman, odată citite, nu se pot uita.

Te pun pe gînduri și te fac să simți nevoia să te reîntorci la ele, periodic.
Exact. Ne aduc aminte că obișnuiam să trăim cu idei și pentru idei, nu eram furați de strălucirea lumii materiale, care exercită o atît de mare atracție asupra lumii contemporane. Dragostea, pasiunea, compasiunea, sentimentul prieteniei, profunda umanitate – toate acestea sînt valori ce se regăsesc din plin în opera lui Norman. Teme precum Holocaustul, suferința evreilor, exilul, alienarea ar putea fi foarte ușor clișee. Nu însă și în cărțile lui Norman, care vorbesc despre ceea ce e esențial în condiția umană. În plus, Norman abordează problematica foarte complexă a conștiinței umane și are curajul de a vorbi împotriva curentului, de a evita situațiile tip Hollywood. Așa că m-am hotărît să-l traduc, gîndindu-mă că în China este nevoie de vocea unui scriitor ca Norman și trebuie să se știe că cineva care vine dintr-o dictatură comunistă poate să scrie în acest mod.

Și cum a fost primit Norman Manea în China? Ce ecou au avut cărțile sale acolo?
A fost un succes. La început, cînd le-am vorbit despre intenția mea de a-l traduce pe acest autor român unor editori, m-au privit cu neîncredere, nu păreau prea convinși. Am început să caut fonduri pentru traducere și pentru publicare, apoi mi-am pus și problema cenzurii – foarte prezentă în China.

Cum ați rezolvat problema cenzurii? Cînd apelezi la o editură de stat, care are avantajul unei difuzări mai largi, problema cenzurii e mai acută. Cartea lui Norman a apărut într-un moment în care oamenii cereau reforme economice, și, ca urmare a acestei stări de fapt, guvernul a intensificat cenzura. Așa că am apelat la un editor particular, un antreprenor, care și-a asumat misiunea de a-l publica pe Norman Manea, indiferent de tiraj. Am semnat contractul și a vrut să-l și cunoască pe Norman. Am zburat împreună la New York și a fost foarte impresionat. Nimic din înfățișarea lui Norman nu trădează extraordinara măreție a scriitorului, dar de îndată ce începe să vorbească te cucerește prin naturalețe, căldură, modestie și printr-o inteligență acută. Am tradusÎntoarcerea huliganului foarte repede, deși aveam o mulțime de probleme personale, multe cursuri, iar soțul meu era foarte bolnav, dar am acceptat provocarea editorului și am început să traduc.


Cît de dificil e să traduci din cărțile lui Norman Manea?
Nu foarte dificil. Eu am tradus din edițiile apărute în limba italiană, mai apropiată ca sonoritate de limba română, pe care nu o cunosc. Am folosit traducerile apărute în limba italiană și am început să lucrez într-un ritm foarte alert. Soțul meu era extrem de bolnav și, în același timp, trebuia să mă ocup și de el, dar n-am vrut să renunț la traducere. Știam ce mult înseamnă pentru China publicarea unei cărți semnate de un important disident din regimul comunist. Discutam cu Norman în tot acest timp, care cunoștea situația soțului meu și a fost alături de mine. Eu sînt o persoană foarte dedicată muncii mele și n-am vrut să renunț la asta, a fost un mod de a rămîne la suprafață. Dar Norman mi-a spus că nu-mi poate cere să continui să lucrez în acele condiții, a vorbit și cu editorul, iar cea de-a doua parte a cărții a fost tradusă de altcineva. Cartea a apărut și a fost foarte bine primită de public și, mai ales, de cei care contează în lumea culturală din China. A stîrnit dezbateri, a fost discutată în universități și pe diferite site-uri. Din pricina cenzurii, tirajul a fost unul limitat, dar suficient cît să ajungă la cei ce contează.

Reginald GIBBONS - Imaginația lui Norman Manea
Se spune că, la sinuciderea poetului Georg Trakl, în 1914, Kafka ar fi afirmat: „A avut prea multă imaginație, așa încît nu a putut să suporte războiul, iscat, mai întîi de toate, dintr-o monstruoasă lipsă de imaginație“.


Înțeleg, din spusele sale, că s-a referit la faptul că Trakl a fost incapabil să nu își imagineze ceea ce se întîmpla cu adevărat – atît pe plan exterior, cît și în viețile personale ale oamenilor. Între timp, imaginațiile firave, fanteziile plate ale puterii personale și ale triumfului șovinist ale celor care și-au purtat popoarele în acel război le-au permis, într-un mod convenabil, să nu fie nevoiți să observe, să surprindă realitatea a ceea ce ei aveau să provoace – ceea ce înseamnă războiul pentru soldați și civili, pentru gospodării, orașe și popoare. În cele din urmă, măcelul și distrugerea, daunele de ordin social și psihologic, precum și cele fizice, palpabile au fost atît de mari, încît pînă și dictatorii militari au putut, în sfîrșit, să perceapă realitatea acestora.

Cu cîțiva ani în urmă, în timpul unei mese rotunde ce avea ca temă rolul spațiului în literatură, l-am auzit pe unul dintre partenerii mei de discuție, Aleksandar Hemon, spunînd că ceea ce e cel mai greu de imaginat și, în consecință, ceea ce majoritatea scriitorilor găsesc dificil de imaginat este realitatea. Am interpretat ideea sa ca venind în contradicție cu perspectiva multor scriitori și cititori care consideră că cea mai dificilă, cea mai ingenioasă realizare a unui scriitor este inventarea de scenarii fantastice plasate în trecut, prezent sau viitor, în locuri reale sau imaginare. Totuși, cel mai dificil lucru este de a imagina dimensiunile incomprehensibile ale realității, ale istoriei atît individuale, cît și colective. Imaginarea realității nu presupune neapărat descrierea ei cu uneltele ficționale ale realismului sau aspirația nonficțională către evenimențial. Sînt numeroase cărțile scrise într-o asemenea notă. O astfel de tehnică îi oferă cititorului experiența sau iluzia memoriei de gradul al doilea, indiferent că e vorba despre o carte de ficțiune a lui Tolstoi sau de jurnalele lui Victor Klemperer.

Dar, asemenea lui Kafka însuși, Norman Manea și-a imaginat realitatea modelînd-o, urmărind contururile dimensiunilor absurde, nebune, chiar ale vieții obișnuite în plin război, dictatură sau regim de austeritate. Manea a evocat și, în felul său, a comemorat suferința umană într-o societate „bîntuită“, după cum a consemnat el, „de demonii sadismului și de o stupiditate vicleană, încăpățînată“, o „condiție socială a cărei paradoxală, destructivă coerență a luat în derîdere toate demersurile pentru o explicație logică“ (sau pentru o ficțiune realistă, am putea adăuga). Manea a scris că experiența totalitară „rămîne incomparabilă în patologia sa, în măștile și falsitatea sa“ – după cum putem vedea astăzi în multe zone. Manea a mai vorbit, de cînd a părăsit România și a venit în Statele Unite, despre „spectacolul adesea stupefiant al omului în libertate“, în care „nimic nu pare că e vizibil dacă nu e scandalos și nimic nu e suficient de scandalos pentru a fi memorabil“. Și a rămas fidel ideii că atît tirania, cît și societățile democratice „presupun un angajament față de libertate care este fundamental, indiferent cît de derutante pot fi, uneori, contradicțiile sale“.

Unul dintre aspectele complexe ale destinului uman, pe care Norman Manea l-a portretizat în mod repetat în literatura sa, e cel al transformării într-o ființă imaginară – condiție care, deși destul de rea sub un regim totalitar, indiferent de ce tip, se prelungește puternic, deși într-un mod diferit, și în exil. Realitatea ne-realului este cu adevărat greu de imaginat. Și cei din exteriorul ei, care ajung să o cunoască indirect, pot cu greu să o surprindă. Chiar dacă, de fapt, majoritatea experiențelor umane sfidează nu numai orice tentativă de explicație totalizantă, dar chiar și de percepere exactă a lor, această experiență este, în mod special, înșelătoare. „Imaginația este o scurtătură către realitate“, scria Manea și, în chiar acest sens, literatura sa a depășit descrierile de suprafață, previzibile, ale realității de zi cu zi, și a găsit o modalitate de a îmbogăți, de a extinde viața interioară a individului care aproape că a fost privat – practic, cu bună știință – de sens și de integritate personală. Curajul imaginației la Norman Manea este de a fi articulat o astfel de irealitate. Așa cum s-a exprimat el, scriitorul are capacitatea de „a umaniza naufragiul“.

Mă gîndesc la o maleabilitate a imaginației în literatură, care nu e fantezie oferită ca un mod alternativ de a privi realitatea, ci e, de fapt, o reflectare fidelă pînă la scrupulozitate a experienței dificile. Manea are extraordinari colegi de breaslă care, dacă nu merg chiar pe direcția sa, atunci pe altele asemănătoare – de la Bruno Schulz și Jorge Luis Borjes la Danilo Kis și Ismail Kadaré și, de acum la fel de mult american pe cît e bosniac, scriitorul Aleksandar Hemon. Ei aduc, în gîndurile noastre, în scris, în imaginația noastră, o disjuncție de ordin artistic în resemnarea noastră inevitabil împămîntenită, ceva care să ne restituie percepția șocului realității, profunzimea istorică a experienței umane; ceva care să-l cinstească pe cel ce năzuiește – și mulți eșuează în a obține – nu numai la o împlinire individuală, ci și la o integritate personală.

Un alt subiect important la Manea este exilul. Însuși exilul ființei, propriul său exil din România – mediul complex în care se formase – și exilul din limba sa. Beckett spunea că „l’artiste qui joue son être est de nulle parte“: „Artistul care își pune în joc propria ființă șadică ceea ce face elț nu provine de nicăieri“. Această afirmație pare și revigorantă, și melancolică. Sugerează o imaginație mai puțin încărcată de experiența socială și mai atentă la limbajul însuși, în mijlocul căruia viețuiește. O astfel de trăire este, totuși, un ideal irealizabil. Pentru Manea, ca și pentru majoritatea scriitoriilor (deși nu pentru toți), limbajul însuși este primul cămin. Dacă parafrazez corect, îmi aduc aminte că Marina Țvetaeva a spus că ea scria nu pentru cititori, ci pentru limba rusă. A fi izolat, chiar și parțial, de limba vie înseamnă a fi supus, zi de zi, comunicării într-un mediu lingvistic care, în ciuda gamei sale vaste pentru propriii vorbitori nativi, este un tărîm destul de sărăc pentru exilați.

Totuși, Manea a continuat să-și susțină limba nativă și, prin traduceri, a descoperit mulți cititori în afara acesteia, care nu ar renunța niciodată de bunăvoie la ceea ce opera lui le-a adus lor. Nouă.

În 1987, cînd eram editor la publicația literară americană TriQuarterly, am primit, prin poștă, bătută la mașină, o nuvelă aparținînd unui scriitor al cărui nume nu-l știam încă. (În timp ce lucram la aceste comentarii, am căutat și am găsit scrisoarea pe care i-am trimis-o, în care îi ceream acordul să-i public povestirea.) Intitulată Puloverul, această proză scurtă, zguduitoare este un memento surprinzător al abilității cu care o imaginație vie, tragică poate da naștere, chiar și într-un spațiu restrîns, la o meditație memorabilă doar prin aluzia tăcută la scene de opresiune, dintre cele mai lipsite de umanitate. Povestea e tăcută – descrie o familie aflată în pragul dezastrului, în plină catastrofă politică și istorică. Povestea mai descrie, de asemenea, rătăcirea, suferința, dezorientarea copilului supraviețuitor. În Puloverul, oameni obișnuiți, care abia au cu ce se hrăni, aflați constant sub amenințarea morții și purtînd povara epuizării fizice și a bolilor, sînt susținuți de o mamă eroină. Pe de altă parte însă, matricea lor culturală a fost distrusă. Puloverul a fost prima nuvelă a lui Norman Manea publicată în Statele Unite.

După sosirea sa în Statele Unite, am aflat că el și soția lui, Cella, au locuit, pentru o vreme, într-o cămăruță din Manhattan – încercînd să se adapteze la relativ blîndul, dar nu mai puțin profundul – literal vorbind – coșmar al dislocării pe care îl presupune exilul și la realitățile traiului din Manhattan. Norman mi-a spus că odaia lor nu era cu mult mai mare decît patul, iar cartierul era înspăimîntător noaptea și demoralizant ziua. Dar, în curînd, succesul lui Manea în Statele Unite avea să-i permită locuințe mult mai bune, în zone mai pașnice, și să-i ofere distincții academice și o vastă recunoaștere internațională.

Totuși, mecanismele imaginației în opera sa au rămas îndatorate aceleiași direcții de căutare neobosită printre locuri, idei, speranțe, supraviețuiri, nici una dintre acestea neoferind un paradis al tihnei. Acest fapt este evident în Întoarcerea huliganului, o scriere de maturitate a exilului, am putea spune. Mișcarea însăși, atît fizică, dar și în gînd și simțire, este subiectul cărții. Manea arată că numai acel tip de gîndire care se îndepărtează și revine, care stabilește și anulează, care se contrazice și care se răzgîndește, care afirmă și, apoi, pune la îndoială propriile afirmații poate imagina extraordinara complexitate chiar a unei singure vieți.

În 1996, am avut ocazia să-l invit pe Manea la Universitatea Northwestern, pentru a le vorbi studenților de la cursul de creative writing. Încă îmi amintesc cum a-i asculta comentariile despre integritatea umană (așadar artistică), despre cenzură, piață și despre bine și rău a însemnat, pentru mine, un corectiv al unui gînd pe care îl admisesem adesea, un gînd pe care nici un scriitor nu vrea să-l recunoască față de sine. Un gînd întunecat, în mijlocul pieței americane, în mijlocul imbecilității și al haosului pe care ni-l provocăm reciproc, peste tot în lume, în mod constant. Acest gînd: „De ce să continui atît de serios – sau de ce să o mai faci, pur și simplu?“. Manea nu a răspuns acestei întrebări, pentru că a răspuns uneia și mai bune: „De ce să te obosești să scrii cu integritate?“. Pentru că, a spus el, una dintre modalitățile de a face un lucru bun este de a-l scrie cum trebuie. Pentru alții, consecințele ar putea părea slabe sau nule. Dar gestul în sine este cel de a susține integritatea nu de dragul scriitorului, ci de dragul integrității.

În plimbările noastre ocazionale și, uneori, la cîte o cafea, am aflat cîte ceva despre concepțiile literare și personale ale lui Manea, despre sentimentele sale. Printre personajele instructive care au apărut în conversațiile noastre, s-au numărat un tiran ce nu se temea să-și materializeze fiecare capriciu; un emigrant ajuns om de serviciu, cu o înțelegere general istorică a vieții de zi cu zi; un intelectual strălucit, dar grosolan; o mamă umilă, eroină; un prost naiv. La Manea, am constatat – cînd ne-am încetinit ritmul vieții noastre, pentru cîteva ore, pentru a putea vorbi, în mult prea rarele ocazii ale acestor vizite – dificultatea a de ține pasul cu ritmul epuizant al vieții din America (nicăieri mai accelerat decît în Manhattan) și vulnerabilitatea inevitabilă în fața carnavalului universal al prostiei și al violenței umane distrugătoare. Mi-am simțit propria resemnare plină de remușcări cu privire la ritmul nostru rapid (am fost format în miezul său), la scopul meu personal, în miezul acelui carnaval nemilos. Totuși, chiar și subiectele legate de disperare, după discuțiile cu Norman, mi-au lăsat un sentiment al speranței – reușește o schimbare izbăvitoare, chiar entuziastă, de perspectivă în privința a ceea ce trebuie valorificat cel mai profund. Numai capacitatea de a vedea, de a imagina realitatea ne poate oferi această schimbare. Adaptarea și puterea de a o lua de la capăt, după cum spune el, reprezintă misiunea pe care ne-o dă viața.

Zile pline de îndatoriri obișnuite, atît personale, cît și istorice, și nenumăratele știri nedorite (ce ne sînt livrate sub formă de amuzament) despre catastrofe și demagogi ne îndepărtează de realizările scriitorilor. Dar, pentru mine, Norman Manea rămîne un exemplu că, atunci cînd goana și grijile vieții anulează gîndirea și amorțesc simțirea, scrisul poate să abolească acea „viteză a întunericului“ (după spusele poetei americance Muriel Rukeyser). Ne poate găsi mai profunzi, mai imaginativi și cu o mai mare integritate, în inevitabila noastră lipsă de echilibru.

Imaginația lui Manea a fost bine primită și lăudată în afara granițelor naționale, lingvistice și etnice, iar relatările sale despre suferința umană, despre salvarea prin iubire și despre supraviețuire sînt realizări de durată. Îi sînt recunoscător pentru curajoasa onestitate în fața a ceea ce poate fi mai rău în om și pentru încrederea îngăduitoare în umanitatea din noi.


© 2011 Reginald Gibbons; tradus cu permisiunea autorului

Traducere de Silvia DUMITRACHE

În imagine: Reginald Gibbons