Manea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

NORMAN  MANEA-
Nu sunt religios, sunt un agnostic, nu am opinii clare despre o atât de enigmatică temă. Moartea? Mă îngrozeşte nu doar neîncetata ei productivitate, ci mai ales "veşnicia ei", cum spunea poetul. Unii evrei religioşi au considerat "contractul" lor cu Dumnezeu pus în dubiu de catastrofa Holocaustului.
=====
Aureliu

Paul BAILEY - Ce m-a învățat Norman Manea despre România
Cînd am ajuns în România, în primăvara lui 1989, știam prea puțin despre istoria acestei țări și despre cultura ei unică. Pianiștii Dinu Lippati și Clara Haskil erau de mult eroii mei, Radu Lupu era o recentă descoperire minunată. Auzisem cîteva piese ale compozitorului George Enescu și l-am urmărit pe Ilie Năstase jucînd pe Wimbledon. Graba lui de a plăcea mulțimii l-a dus la timpuria distrugere a ceea ce ar fi putut fi o formidabilă carieră în tenis. Și apoi era Eugène Ionesco, dramaturgul absurdist, adevăratul moștenitor al lui Tristan Tzara.

Da, era Ionesco, ale cărui piese profund absurde – Cîntăreața cheală, Lecția, Rinocerii,Scaunele – m-au decontractat și m-au binedispus la Londra. Păreau a funcționa într-o lume de dincolo de lumea însăși, una în care ideea de comportament normal și sensibilitatea rareori găseau considerație din partea locuitorilor ei, din ce în ce mai anapoda. Plecînd din România acelei prime vizite, mi-am schimbat viziunea asupra operei lui Ionesco. Să fi fost, de fapt, un realist-socialist care scria despre viața cotidiană așa cum i se înfățișa, și nu subtilul maestru suprarealist pe care îl crezusem pînă atunci?

Rinocerii, în mod deosebit, dobîndea o nouă rezonanță în lumina a tot ceea ce auzisem în acele neuitate șapte zile fără sfîrșit. Ca rezultat al acestei scurte descinderi într-un fel de bizar iad viu, am decis să devin un soi de istoric. Am citit magistrala Istorie a Românilor de R.W. Seaton-Watson, care începe cu sosirea romanilor și se încheie cu desăvîrșirea unității naționale și cu urmările ei. Această mare lucrare științifică, publicată în 1934, nu a fost niciodată depășită sau îmbunătățită în spațiul britanic. Nimic din ceea am mai studiat nu a fost la acest nivel exaltant. Am împrumutat cărți de la Biblioteca Londrei, volume care nu fuseseră ridicate de pe raft de un secol sau mai bine. Erau scrise de călători din Apusul Europei, mai ales britanici, uluiți în fața feudalismului. Fericiții țărani arau cu plugul și strîngeau grînele de pe cîmp, iar boierii mulțumiți îi răsplăteau pentru devoțiunea lor. Dacă exista o pată în acest peisaj altminteri fermecat, ea avea înfățișarea evreului. Evreii puteau fi învinuiți pentru orice provoca blocaje societății. Puține referințe se fac în aceste tomuri prăfuite la pogromurile care aveau loc în ultimii ani ai secolului al XIX-lea și e ușor de înțeles de ce: autorii erau prost informați despre natura lor sau nu li se spusese chiar nimic despre ele. Despre București au toți aproape aceeași opinie. Orașul, cu bulevardele sale largi, cu restaurantele deschise jumătate din noapte, e cu adevărat Parisul Balcanilor. Și așa a rămas cînd Ferdinand și formidabila sa Regină Maria domneau peste țară.

M-am întors într-o Românie eliberată doar ca sa fiu informat că revoluția Crăciunului 1989 era o piesă în regie rusească, nu evenimentul real și vital. Erau mai multe magazine decît văzusem înainte și parterul hotelului Ambasador, unde stăteam, era asaltat în fiecare seară, începînd de la 6 după-amiaza, de o hoardă de prostituate hotărîte. Zburasem la București cu Swiss Air, schimbînd avionul la Zürich, unde a urcat un grup de bărbați în costume stridente și pantofi în două tonuri, care-și etalau cu dezinvoltură pălăriile fedora.

Erau la fel de ușor de identificat drept mafioți cum fuseseră băieții de la Securitate, cu hainele de piele care le semnalau identitatea de agenți fără a fi nevoie de lumina neonului. Sicilienii erau găzduiți tot la Ambasador. Costumele, pantofii, pălăriile erau recuzita necesară. Am fost fascinat de impertinența lor, mai ales cînd am aflat că unul dintre ei vînduse o licență pentru încălțăminte scumpă italiană unui magazin din oraș. Pielea elegantă fusese croită însă pentru piciorul bogătașilor morți, a căror ultimă dorința era să fie înmormîntați cu stil. Fericiții achizitori ai acestor pantofi aveau să ajungă vizibil nefericiți cînd talpa, expusă la zăpadă și noroi, de va dezintegra imediat. Dar în acel moment pungașul cu fedora era din nou pitit în țara sa.

În mai 1989 nu era nimic de văzut la Televizunea Română în afară de dezbaterile zilei din Parlament. Conducătorul bîzîia vreo douăzeci de minute, se oprea pentru o secundă și era onorat de ovații în picioare. Ecranul devenea alb înainte și după chemarea la arme a fidelilor partidului. În 1992, am vizionat în camera mea de la Ambasador vetuste episoade din Dallas, văzute cu 15 ani înainte, pe cînd trăiam și lucram în America. Librăriile vindeau acum maculatură de Jackie Collins și Danielle Steel sau de alți străini de literatură. Experimentata traducătoare Antoaneta Ralian era ocupată cu un roman al unei oarecare Sandra Brown. „Nu există prea multe variații pentru cuvîntul «fuck» în limba română“ , mi-a spus. Noii editori independenți îi plăteau o sumă la care doar visa cînd traducea opere alese ale literaturii engleze.

Vin acum, după acest extins preambul, la Norman Manea. Prietenia noastră a început și a continuat la mare distanță. Am recenzat romanul său Plicul negru în Times Literray Supplement și, cîteva luni după aceea, am primit o scrisoare de mulțumire din partea lui. Era de partea scriitorilor și a artiștilor români pe care îi admiram. George Bacovia era unul dintre ei. El concentrase esența României într-un singur vers de neuitat: „O țară tristă, plină de umor“. Viața lui Bacovia nu prea corespunde legendei romantice – era un funcționar, atras de băutură, adesea introvertit, spre binele său. Era apolitic cu noblețe într-o cultură unde feudalii comuniști aveau tot mai multă putere, iar partidele de opoziție erau condamnate la neputință. Ionesco, un alt alcoolic, amintindu-și Bucureștiul anilor 1930, cînd mințile cele mai strălucite ale generației sale erau căzute în admirația demonicului maestru-măscărici Adolf Hitler, părea a fi prezis brutalitatea care avea să marcheze anii Conducătorului în funcția supremă cînd a scris această frază: „În România legionară, burgheză, naționalistă, am văzut demonul sadismului și al stupidității încăpățînate întruchipate în fața mea“.

Cred că eseurile din volumul Despre clovni a lui Norman Manea vor fi, de un inestimabil beneficiu pentru generațiile de români în dificilele timpuri care vor veni. Această carte de un neîndurător umor spune definitiv ceea ce, probabil, trebuie spus insistent, mai ales cînd privim la uluitoarea dublă efigie cu Colonelul Gadaffi și Robert Mugabe în fața suporterilor hipnotizați. Tiranii sînt demenți, farsă mai curînd decît comedie. Ei nu sînt ca Sir John Falstaff cu cingătorea sa amplă și cu inima generoasă. Sînt manechine, roboți, împroșcînd clișee și opinii preluate, de un drăcescstatus quo.

Dacă există o propoziție în Despre clovni care merită încrustată în piatră este aceasta: „între toți acești oameni confuzi el părea singurul normal, singurul care își putea îngădui masca normalității“. Această „persoană normală“ este Conducătorul, al cărui nume refuz să-l pronunț în această stimată adunare. Să-l lăsăm pe el și pe afurisita sa soție să se alăture miilor de victime anonime care au suferit, care continuă să sufere sau care au murit din cauza cruzimii lor megalomane. Fie ca sufletele lor să nu se odihnească nicicînd în pace.

Aș vrea să vă împărtășesc trei întîmplări, trei anecdote. Am învățat pe de rost un poem de Mihai Eminescu și l-am recitat într-o librărie din București. Este capodopera sa cea mai apropiată de Keats, în care se referă la darul morții. În seara de după recitarea mea, un profesor român, deja beat de-a binelea, m-a informat că nici un englez n-ar putea înțelege vreodată adîncimile profunde pe care Eminescu le-a sondat. Ei bine, englezul care sînt poate.

A doua istorisire se datorează dezagreabilului nostru tovarăș Conducător. La o conferință organizată de British Council, un tînăr a declarat că Margaret Thatcher era echivalentul englez al Conducătorului. Pentru prima și sper că pentru ultima dată în viața mea, m-am trezit apărînd-o și chiar prețuind-o pe Margaret Thatcher. În anii ei ca prim-ministru fusese subiectul sălbatic al pamfletarilor și al caricaturiștilor și era batjocorită în programele de televiziune și la radio. Avea principii pe care eu le dezaprob, dar erau ale firii ei îndîrjite. Ea este, susțin, la nivelul parnasian al înfăptuirii politice, surogatul la care cuplul Macbeth nu putea nici măcar să aspire, amestecat cum era în idioțenia naționalistă.

Ultima istorie are de-a face cu fidela mea fascinație față de România. Mi s-a cerut să explic de ce găsesc această țară mai interesantă decît Republica Cehă sau decît Ungaria. Îi iubesc pe Janacek și Bartok, cum iubesc și proza exuberantă a lui Bohumil Hrabal, inspirată din viața șoferior de taxi și a prostituatelor, personaje pe care le întîlnea în taverna sa favorită din Praga, dar este ceva în spiritul românesc, sau în lipsa acestuia, care atrage natura mea melancolică. A atins o coardă în mine, în 1989, și sînt încă sub această înrîurire. Presupun că este legată de pesimismul cu care privesc lumea. Românii, inclusiv Norman Manea, știu că nimic nu va merge vreodată mai bine. În poemul Miorița, transmis timp de secole din gură în gură, ciobanul ucis privește cu stoicism propria sacrificare. În arta sa profund umană, Norman Manea dă glas unui stoicism care recunoaște confuzia, tristețea și servituțile pentru care sîntem născuți – de a fi umani și raționali într-o lume care neagă asemenea lux.

Revin la Lipatti și la Haskil, la Lupu, la Enescu și la Celibidache, mari muzicieni români. Și trebuie să spun că porțile lui Brâncuși, și acesta un alcoolic dezordonat, mi se par minunate, în sensul originar al cuvîntului.

Pentru mine, dragul meu prieten Norman Manea, contemplativ, dilematic, sceptic și tandru, se numără printre acești invincibili.
La mulți ani !

Traducere de Nistor SUCEAVĂ

În imagine: Paul Bailey

Corina SUTEU - Cu Norman Manea, despre literatură și nu num
Anul trecut, răspunzînd jurnalistului de la The New York Times la întrebări legate de traducerea literaturii europene în SUA și de prezența autorilor străini pe piața literară americană, constatam din reacția lui Larry Rohter – cel care a consemnat interviul –, cît de greu este să faci ca un subiect despre scriitorii europeni să sune interesant pentru cititorii marelui cotidian. Rohter mi-a repetat, o săptămînă mai tîrziu, la deschiderea Festivalului de Film Românesc, organizat de ICR New York, anual, la Tribeca cinemas: „Subiectul ăsta e greu de vîndut editorului meu, îmi trebuie un «cîrlig»“.

Personal, pierdusem speranța că va apărea ceva. Bine antrenată deja cu presa americană de mare tiraj și credibilitate, știam că The New York Times este un fel de Biblie pentru cititorul avizat, o publicație care stabilește ce contează și ce nu în lumea artelor și nu numai. De asemenea, înțelesesem că anumite subiecte trebuiau să fie relevante pentru mase de cititori, la tirajul de 50 de milioane al reputatei publicații. „Sper că înțelegeți, mie mi se pare un subiect interesant și actual cel al traducerilor din literatura europeană, dar atîta vreme cît nu scriem despre Stieg Larsson, de pildă, editorul o să-mi spună că plictisesc cititorii“, a continuat Rohter. „N-aveți decît să începeți articolul cu Stieg Larsson“, am replicat cu convingere, deși în forul meu interior eram fără speranță.

Articolul și interviul au apărut însă cu mențiunea lui Stieg Larsson drept „cîrlig“ pentru cititor, pe 8 decembrie 2010.
Exemplul de mai sus e ideal pentru a ști că nu este deloc simplu să aduci literatura străină peste ocean. Dacă în Europa sistemul coexistenței și al traducerii literaturilor reflectă într-un anume fel, în mod natural, ceea ce secolele au determinat a fi spiritul european, dacă francezilor și germanilor li se pare natural să traducă din polonezi, cehi și români, dacă suedezii îi citesc de-a valma pe toți autorii marilor culturi, iar românii sînt educați să considere că un mare autor spaniol sau italian se așază pe același raft simbolic cu marii autori ai propriei națiuni, pentru americani, literatura care nu este de limba engleză este o specie de nișă. De aceea, distanța în timp, pe care trebuie să o luăm în calcul pentru ca vocea unui scriitor străin să pătrundă și să conteze în acest context, e extinsă, iar strategia trebuie construită cu nebanuită tenacitate și cu încăpățînată inteligență.

Norman Manea este unul dintre acești autori. El a înțeles cum să își facă vocea auzită, și în America, și a știut mai ales cum să articuleze o identitate literară și spirituală care să aibă sens pentru cititorul american. Cînd e vorba despre știința de a scrie un roman memorialistic, splendid analizată de Francine Prose în intervenția sa de la celebrarea celor 75 de ani ai autorului la NY, Norman Manea e un maestru. Prose constata cum își imaginează fiecare că a scrie un roman despre memoria trăită e simplu, cînd, de fapt, asta e cel mai complicat – să descoperi ingineria elaborată prin intermediul căreia pasajele memoriei sînt reorganizate pentru a deveni o narațiune cu sens emoțional pentru cititor. Episodul promisiunii făcute mamei, în romanul Întoarcerea huliganului, spune scriitoarea, n-ar fi putut fi plasat în carte decît acolo unde este, într-o anume ordine atemporală a acțiunii emotive, nu în cea în care ea s-a petrecut real, pe firul linear al timpului istoric. Cînd, dimpotrivă, Manea descrie un destin mai puțin autobiografic în aparență, dar aflat „în oglindă“ cu marile teme ale autorului: dezrădăcinarea, exilul, supraviețuirea, incertitudinea, în Vizuina, fin analizată cu același prilej de Bogdan-Alexandru Stănescu, sau îl impresionează intens și durabil și pe Philip Roth prin ceea ce povestește în Despre clovni, autorul clădește o identitate literară puternică, marcată de obsesii ușor de recunoscut, definitorii pentru universul său și pentru interiorul intim al „casei melcului“ pe care o poartă, metaforic, pe umeri.

În cartea dedicată lui Norman Manea cu prilejul aniversării de Editura Polirom (Obsesia incertitudinii, 2011), Ian Buruma îl numește pe Manea un naufragiat al cărui cămin este încă limba română și al cărui naufragiu este o sursă de creativitate și de întreținere a unui umor amar, rezultat al faptului că a crescut înconjurat de absurd: întîi deportarea, după aceea comunismul, apoi exilul. Glosînd, în același volum, pe marginea eseului Limba exilului, Antonio Tabucchi îl numește „scriitor cosmopolit“ și adaugă: „este un termen pe care, după cum știm, Stalin îl ura“. Paul Cornea consideră că două componente biografice se conjugă și se reflectă în operă, conferindu-i acesteia o încărcătură emotivă și o profunzime inconfundabilă: originea iudaică și condiția de exilat, iar Gabriela Adameșteanu alintă ironic ideea de a scrie despre un scriitor și mai ales despre un prieten scriitor, care va evalua adevărul și reușita stilistică a fiecărei fraze.

Iată de ce, a celebra un asemenea autor este, de la sine înțeles, un fel de act instituțional condamnat la reușită, atunci cînd pornești la drum cu vibrația corectă și cu profesioniști. Dar a celebra un autor de limba română în America, așa cum ai face-o pentru orice autor al lor, e un lucru ieșit din canoanele obișnuite. Și dacă jurnalistului de la The New York Times îi trebuie un „cîrlig“ pentru a face din articolul său ceva relevant pentru editor, e încă o dată o dovadă că, în anumite și rare cazuri, atunci cînd la conducerea unor instituții din România se află oameni vizionari și cînd conținutul e mai important decît „cîrligul“, un director ICR își poate permite să se lanseze în astfel de curajoase și exigente aventuri, puse cu sfială, dar, sperăm, cu folos, în slujba literaturii române sau, mai mult decît atît, a literaturii pur și simplu.



New York, 18 iulie 2011
ai

Norman MANEA - Himerele literaturii
Ieșirea mea din pubertate, dezvăluită public și celebrată la New York la finele lui iunie, a prilejuit măgulitoare intervenții. Dezbaterile au fost interesante și afectuoase, străine de morga academică, cu unele remarci memorabile. Gratitudinea mea privește caracterul literar și prietenesc al programului, regăsit și în generoasa carte omagială de la Polirom sau în filmul Ioanei Uricaru.

Le mulțumesc tuturor celor care au ținut să fie alături de mine, organizatori, vorbitori, asistență. Cum nu cred în posteritatea lumii noastre atomizate, acest acord calendaristic a rezonat prompt în stînjenitul sărbătorit.

La o asemenea răscruce de vîrste, doar privirea înapoi mai poate spune ceva, viitorul tot mai restrîns nu are limbaj accesibil. Revăd astfel chipuri dragi și dispărute, chipuri dragi și în viață, deopotrivă definitive pentru mine. Încerc să deslușesc și propriul meu chip în metamorfozele cinice ale timpului. Mi-ar plăcea, mărturisesc, să descopăr, dincolo de inevitabila imperfecțiune biografică și bibliografică, devenită destin, o anume integritate care și-a rămas, în pofida prea multor ocoluri, fidelă sieși, modestia unui sceptic mîntuit prin hazul de necaz.

Sînt mulțumit cu obsesia incertitudinii, ca premisă a creativității, și nu regret că m-am dedicat himerelor literaturii. Zădărnicia și intensitatea ei îmi par preferabile servituților lucrative ale îndeletnicirilor incomparabil mai utile în care am rătăcit eu însumi o vreme. Fără cărțile citite și cele scrise, nu aș fi supraviețuit marasmului cotidian și nici o plată nu mi se pare prea mare pentru darul acestui chin izbăvitor. Prietenii pe care i-am găsit pe coperțile și în paginile cărților mi-au devenit o esențială familie secundă, la care s-au adăugat, periodic, aleși interlocutori din preajmă.
Le sînt, tuturor, îndatorat.


New York, 18 iulie 2011

Bogdan-Alexandru STĂNESCU - Vizuina – personajele lui Norman Manea, de la trickster la titan Cînd mi-am ales tema eseului, nu bănuiam în ce mă bag. În mod oarecum vag, ideea mea se conturase de ceva timp, iar faptul că aș fi primit un impuls pentru a pune pe hîrtie cele cîteva gînduri pe care le aveam nu-mi putea fi decît de ajutor. Ideea în sine părea și ea destul de clară:Vizuina, romanul lui Norman Manea, se înscrie, în viziunea mea, în ceea ce Ian McEwan numea, referindu-se la Saul Bellow, Philip Roth și John Updike, „Proiectul American“. Acesta ar fi cadrul larg al discuției. Telescopînd însă, cred că Vizuina creează un personaj cvasicolectiv ce ar ține piept cu brio duetului Herzog-Humboldt von Fleischer. Bineînțeles că mă refer mai întîi la Peter Gaspar, vărul enigmaticei Lu, cel care evoluează de la a fi un tînăr sportiv, superficial în toate, chiar și în propria vitalitate, la un intelectual prins în jocuri detectivistice impregnate de livresc. L-am asociat pe Peter Gaspar cuplului Herzog-Humboldt pentru prima oară cînd am citit un eseu al lui Norman Manea în volumul Laptele negru: aflam atunci că autorul eseului l-ar fi întrebat pe Saul Bellow, în 1978, pe cine ar alege dintre cele două personaje. Am încercat să mă pun în locul lui Bellow – știu, e un act apropiat de hybris – și mi-am dat seama că imposibilitatea unei alegeri clare vine din faptul că cei doi sînt de fapt fețele unui singur personaj: un misterios chip se metamorfozează și trece din Herzog în Humboldt: la fel se întîmplă cu Peter Gaspar și cu Augustin Gora.

Un tînăr prozator irlandez care trăiește și scrie în România, Philip Ó’Ceallaigh, îmi spunea, acum cîteva zile, că Herzog e cel mai optimist roman pe care l-a citi vreodată. Mi-am dat seama atunci cît de mult diferă percepțiile noastre: pentru mine, Herzog e o culme a pesimismului, cartea care mă pune pe picioare, cam o dată pe an, fiind Darul lui Humboldt. Această anamorfoză Herzog-Humboldt, care depinde în mod esențial de poziționarea privitorului/cititorului, se regăsește în Vizuina, pe coordonate similare, dar cu o structură mai complexă: Gaspar trece în Gora și invers, numai că o face datorită unui catalizator: naratorul. În romanul lui Norman Manea, așa cum o face Saul Bellow în Darul lui Humboldt, există două structuri caracterologice: una este cea a tricksterului, a coiotului din folclorul pieilor roșii, animalul totemic care joacă renghiuri, care apare și dispare, care produce întotdeauna surprize tocmai pentru că e disprețuit, subestimat de restul lumii. După cum știm, există un tip primar de trickster, al cărui arhetip este Anansi-Păianjenul, tipul care vrea să producă dezordine de dragul acțiunii în sine și în scopuri personale, dar și un tip secundar, patronat de Prometeu, cel care produce dezordinea în cosmos în beneficiul celorlalți. Deci, iată că tricksterul se întîlnește structural cu titanul. Acesta ar fi, în viziunea mea, personajul teoretizat de Norman Manea și identificat cu celebrul August Prostul. Scrie Noman Manea: „De la primele apariții, August a fost omul care primește palmele, intrusul care intră mereu cînd nu trebuie și, vrînd cu tot dinadinsul să se facă util, strică și treaba altora, falsul prost care face reverențe directorului de circ, oferă flori și bezele cîntăreței acrobate, se alătură, din timiditate, numerelor spectacolului, dar în final se răzbună cu o neașteptată șiretenie și într-o nebănuită dezlănțuire de forțe“.

Nu-l vedem oare pe tînărul Gaspar în această descriere? Acel sportiv înalt, deșirat, mereu jenat de propriul trup, ras în cap, ară-ta ca un figurant de operetă. Șacalul își arată botul din tufișurile livrești: Gaspar se automodelează după olandezul gigantic al celebrului Thomas din Lübeck: Mynheer Peeperkorn. Dar, ca să păstrăm paralela pe care o construim, ce este oare Charlie Citrine? Tipul înalt, cu ochii mari, blînzi, aflat mai mereu în umbra titanului Humboldt? Nu este oare și el un August Prostul, un trickster? Cine-i dă lui vreun credit? Nici măcar Humboldt nu-l crede pînă la capăt. De acolo vine și surpriza succesului de proporții repurtat pe Broadway. Gaspar apare pe scena romanescă în calitatea obscură de văr din provincie al Himerei Lu. Evoluția sa, specifică unui August Prostul, îl va transporta în postura de partener al enigmaticei femei. La fel cum Mynheer Peeperkorn pune mîna pe Clavdia Chauchat, în detrimentul melancolicului Hans Castorp.

În general, tricksterul din umbra titanului pune mîna pe tot ce e mai bun: titanul se irosește în exces, îmbătrînește urît, arde accelerat. Tricksterul, August Prostul, parcurge același traseu cu mișcări sacadate, de multe ori accelerate, altă dată încetinite. Dar un lucru este sigur: el apare întotdeauna unde te aștepți mai puțin. Augustin Gora este, în Vizuina, Titanul. Este pierdut în excesul studiului, citește enorm, se disipează în lumea bibliotecii. Gîndurile lui, minuțiozitatea maniacală cu care analizează fotogramele trecutului, necrologurile lui amintesc de scrisorile lui Herzog, de conversațiile pe care acela le poartă cu Nietzsche sau cu propriul psihoterapeut. Dar captivul lecturii accelerează pe un drum destinat din capul locului ratării: la fel cum toată acea combustie a lui Herzog va păli în fața vieții (amintiți-vă ultimele propoziții ale romanului: „At this time he had no messages for anyone. Nothing. Not a single word“), Augustin Gora va evada, după o viață petrecută în umbra paralizantă a bibliotecii, în viața pur-și-simplu: boala, bătrînețea, operațiile, toate aceste detalii sinistre nu fac altceva decît să dea dreptate afirmației că tot ce contează este ca, în cursa contracronometru cu nimfomana, să alergi cît mai mult. De cîștigat știm cu toții cine cîștigă pînă la urmă. Dar titanul care renunță la exces, care nu arde pînă la capăt nu se transformă într-un trickster? Nu devine el un August Prostul? Nu este rațiunea de existență a tricksterului să se mențină cît mai mult în cursă? Eu zic că da.

Norman Manea, sărbătorit la New York

Ce citesti?


Vorbind pietrei de Norman Manea

Luminita MARCU - Norman Manea, invitat în Spania

Turneul scriitorului Norman Manea în Spania, de la începutul lui octombrie anul acesta, a fost, probabil, printre evenimentele cele mai plăcute ca organizare și mai de impact ca efect asupra publicului dintre toate cele organizate anul acesta de Centrul Național al Cărții și Institutul Cultural Român din Madrid. În ceea ce-l privește pe scriitor, în Spania, toată lumea îi știe cel puțin numele, dacă nu și cărțile, oricum tematica pe care o abordează, atitudinea critică și morală, subiectele din eseistica sa antitotalitară, toate sînt lucruri cunoscute, apreciate, iar porțile instituțiilor se deschid infinit mai ușor decît în cazul altor proiecte, atunci cînd este pronunțat numele lui Norman Manea. Scriitorul are cinci cărți publicate în Spania la foarte prestigioasa Editură Tusquets, dintre care ultima, El Té de Proust. Cuentos reunidos a apărut anul acesta. Trebuie să spunem, deci, limpede că, cel puțin în Spania, Norman Manea este scriitorul român cel mai cunoscut, despre care se spune la tot pasul, ca o introducere obligatorie, că este „scriitorul român cel mai interesant de azi“ (Ignacio Vidal-Folch, El País, 06.02.2010), nu doar datorită cărților traduse și publicate de una dintre cele mai importante edituri, dar mai ales datorită opiniei unor importanți critici și scriitori spanioli despre personalitatea și opera sa. Norman Manea este deseori comentat alături de Herta Müller, despre ambii spunîndu-se că sînt „doi autori deja clasici care scriu despre perioada comunistă“ (Javier Rodríguez Marcos, El País, 22.12.2009).

Despre ultima carte publicată în Spania, El Té de Proust. Cuentos reunidos (Editura Tusquets, 2010, traducere de Joaquín Garrigós și Susana Vásquez), care reia ediția românească de proze Octombrie, ora opt din 1981, s-au scris deja cele mai elogioase cronici. În La Vanguardia, Xavier Montaniá spune că este „probabil autorul român care descrie cu amărăciune, cu mult curaj și cu cea mai mare profunzime drama, complexitatea țării sale“, iar Mercedes Monmany, în suplimentul cultural al ziarului ABC, îl așază într-o prestigioasă vecinătate: „Dacă James Joyce a realizat o parodie magistrală a orgolioasei, dar frustratei sale Irlande, dacă Musil a satirizat decadența imperiului Habsburgic, Manea a devenit cel mai feroce și implacabil portretist al unei societăți și al unei țări, România din timpul regimului comunist“. Antonio Muñoz Molina îl compară, pornind, de asemenea, de la literatura și eseistica sa, cu Milosz și Brodsky.
Antonio Muñoz Molina, unul dintre cei mai importanți scriitori spanioli de azi, a fost, de altfel, invitatul ICR Madrid pe 4 octombrie, la o discuție publică cu Norman Manea, în prestigioasa sală a Circulo de Lectores din Madrid. Iată cum comenta întîlnirea una dintre revistele literare madrilene: „Muñoz Molina și Norman Manea își sînt unul altuia cititori și admiratori. Institutul Cultural Român, Casa Sefarad, Editura Tusquets și Circulo de Lectores au făcut posibilă o inedită întîlnire între doi foarte importanți autori ai vremii noastre, doi autori care au în comun perspectiva critică și literatura profundă“. (ALEF, nr. 34/ 2010). Antonio Muñoz Molina, deși invitat deopotrivă pentru a vorbi despre propria carte (La noche de los tiempos, 2009), una dintre cele mai interesante și captivante apariții din ultimul timp, o carte monumentală și, totodată, un roman fluid despre intelectualul prins în nebunia istoriei, a preferat să joace rolul unui modest intervievator al scriitorului Norman Manea. Foarte interesant a devenit acest interviu mai ales atunci cînd, cu eleganță, Norman Manea a corectat viziunea scriitorului spaniol despre un posibil deșert spiritual în timpul regimului comunist și a vorbit, foarte expresiv, despre traducerile din marea literatură universală care au marcat generațiile anilor ’60, ’70 în România.

Iată cum îl prezenta pe Norman Manea cel mai important cotidian granadin: „Manea, care s-a exilat în 1986 din România și care trăiește în prezent la New York, unde e profesor de literatură europeană la Bard College, abordează cu o imensă complexitate experiența totalitarismelor fascist și comunist și pe cea a exilului, cu dubla sa traumă, mai ales cea lingvistică, dar și cu potențialul său benefic; scriitorul se află însă, mereu, în căutarea soluției individuale. Reflecțiile sale asupra totalitarismelor și asupra provocărilor lumii noastre îl prezintă ca pe unul dintre cei mai lucizi intelectuali de azi. Heinrich Böll (Premiul Nobel pentru Literatură în 1984) spunea că «dintre toți autorii contemporani, Norman Manea este, fără nici un dubiu, cel care merită cel mai mult recunoașterea întregii lumi»“ (La Opinion de Granada, 5.10.2010).

Norman Manea, elogiat în Franţa

Roman de Norman Manea la Editura Seuil

Ce citesti?


Plicul negru de Norman Manea

Liviu ANTONESEI - DIN FOIŞOR. Poeţii mei: Nicolae Manea În 1972, cînd am intrat la facultate şi, poate din această pricină, relaţiile mele cu literatura s-au intensificat, „cvartetul de aur“ al poeziei şaptezeciste ieşene – Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru şi Dan Laurenţiu – deja îşi luase zborul, fiecare dintre autori debutînd, cei mai mulţi publicînd şi a doua carte. Însă, în jurul revistei Alma Mater, ulteriorDialog, pe care o citeam încă din liceu, un alt cvartet, foarte promiţător, începuse să se contureze, să se afirme: Crenguţa Diaconeascu, Corneliu Popel, Daniel Lascu şi Nicolae Manea. Sigur, cred că se învîrteau măcar o duzină de poeţi aspiranţi, ca să nu mai vorbesc de critici, prozatori şi eseişti în jurul revistei, inclusiv un poet vietnamez, dar cei patru păreau marile promisiuni ale zilei. Din păcate, acest al doilea cvartet, din pricini biografice, dar şi contextuale, politic-ideologice, nu s-a bucurat de şansa celui dintîi. În iulie 1971, Ceauşescu, întors din vizitele din China şi Coreea de Nord, a lansat mica sa revoluţie culturală, iar înăsprirea controlului ideologic şi a cenzurii nu au rămas fără urmări nici în mica lume culturală studenţească a Iaşilor. Dar au fost, cum spuneam, şi motive biografice, poate nici ele independente cu totul de cele contextuale. Crenguţa Diaconescu, fiica unui pastor baptist, după debutul fulgurant în volum, a emigrat împreună cu familia. Corneliu Popel, după un debut excelent primit, a plecat dintre noi foarte tînăr. Din fericire, se mai vorbeşte despre el datorită apariţiei şi a două volume imediat postume, şi a unuia bibliofil de acum cîţiva ani. Daniel Lascu a ales „boema pînă la capăt“ şi acum e internat într-un spital de cronici. Cu ajutorul familiei, i-am publicat acum cîţiva ani o frumoasă pagină în Timpul, dar s-a pierdut urma caietelor sale, foarte ordonate, cu sute de poeme proprii şi mii de traduceri din poezia lumii, în special din cea hispanică. Anul trecut a plecat dintre noi şi Nicolae Manea, fără să fi reuşit publicarea vreunui volum. Din fericire, în arhiva sa s-au găsit manuscrisele a două cicluri de poeme.

Cele două cicluri au apărut recent în volumul postum Ţara bursucilor (Editura Opera Magna, Colecţia „Cantos“, 2009, 98 de pagini; ediţie îngrijită de Emilian Marcu şi Val Talpalaru, cu o addenda de mărturii ale prietenilor despre poet). Trebuie să amintesc că Val Talpalaru însuşi, poet interesant şi istoric literar remarcabil, provine tot din cercul revistei studenţeşti ieşene, doar că face parte din generaţia mea – cînd noi intram la facultate, poeţii discutaţi mai sus o părăseau sau se pregăteau să o facă. Între membrii cvartetului cu pricina, Nicolae Manea făcea figură aparte, fiind fără îndoială cel mai popular printre colegii săi, dar şi printre noi, cei mai tineri, care eram cu ochii cît cepele la tot ce făceau cei de imediat înaintea noastră, cărora urma să le luăm locurile de la revistă! Şi, pe bună dreptate – dincolo de valoarea poeziei sale, Nic se distingea şi prin umorul său, prin deschiderea către cei mai tineri, prin generozitatea sa. Discuta cu începătorii, dădea sfaturi utile, corecta cu atenţie producţiile acestora, iar trasul său de urechi era unul foarte blînd. Corecţia maximă era o lovitură uşoară cu pixul peste dreapta junelui şi un „măăăii“ rostit lung şi ferm cu vocea sa sonoră, dar mereu uşor răguşită, cum aveam s-o regăsesc în anii ’90, cînd politica avea să mă poarte pe drumurile judeţului. Nici nu ştiu dacă nu cumva chiar generozitatea sa imensă e măcar parţial vinovată de ocultarea carierei sale poetice. Profesor la Răducăneni după absolvire, a trimis legiuni întregi de absolvenţi de liceu filologiei ieşene, dar şi altor umanioare, între care pe tînărul universitar şi critic de azi Antonio Patraş, autorul textului liminar Poezia ca stare de graţie.

Ţara bursucilor, primul ciclu al volumului, aparţine cu siguranţă perioadei estudiantine a poetului. Îmi amintesc şi acum fervoarea cu care am citit, nu doar eu!, în revistă cîteva din poemele acestuia, începînd cu Vin bursucii, amplul poem de deschidere. Nu-l voi cita din pricina dimensiunilor, dar voi cita Marele peşte: „Bursucul (după cum ştim prea bine)/ foarte adesea nici nu vine/ se arată venind doar priveşte/ cum se preface lumea în peşte// aş vrea să rămîn cum aş vrea/ da bursucul e un animal ascuţit/ şi rîde pînă cînd/ marele peşte te-a înghiţit“. Cum deja se vede, o poezie consubstanţială şcolii ieşene de la şaptezeci, care combină lirismul cu ironia şi cu discrete, uneori chiar evidente, note absurde. Iată, de pildă,Despre celelalte poeme: „Durere din durere cuvîntă/ Nimic nu se arată a fi ascuţit/ Carnea poemelor mele aşteaptă/ Vîrful albastru al unui cuţit“ sau la fel de concisul şi pregnantul Poem singur: „El singur înfăşoară timpul/ Pe cel mai suplu fel de ax/ Pînă la ultima durere/ Şi pînă cînd aeternum pax“.

Nu am informaţii biobibliografice sigure la îndemînă, dar cred că al doilea ciclu, Emoţia oraşului, mai pregnant liric, cu note melancolice abia subvertate uneori de ironie, este ulterior celui dintîi, că aparţine perioadei de retragere rurală a poetului. Poemele sînt în general mai ample, mai elaborate, uneori alunecînd spre poemul în proză. Aş cita poemul fără titlu care încheie ciclul: „poemul acesta/ n-ar fi trebuit să existe/ numai umbra sa/ aroma neînchipuită a vocalelor/ veşnicia dintre sunete/ gestul irepetabil al buzelor mele// acest poem/ se zbate printre cuvinte/ (oh crede-l crede-mă/ ne iubim imens)// memoria/ insuportabila mea povară/ îl copleşeşte/ simt – abia mai respiră/ se încovoaie se stinge/ acest poem/ risipit/ printre bietele mele cuvinte“. O ars poetica, desigur, una a scoaterii poemului din vorbărie precum cea a sculpturii din blocul de piatră. Tare aş vrea ca arhiva personală a lui Nic Manea să mai ascundă încă asemenea bijuterii lirice.

Luminita MARCU - Norman Manea, invitat în Spania

Turneul scriitorului Norman Manea în Spania, de la începutul lui octombrie anul acesta, a fost, probabil, printre evenimentele cele mai plăcute ca organizare și mai de impact ca efect asupra publicului dintre toate cele organizate anul acesta de Centrul Național al Cărții și Institutul Cultural Român din Madrid. În ceea ce-l privește pe scriitor, în Spania, toată lumea îi știe cel puțin numele, dacă nu și cărțile, oricum tematica pe care o abordează, atitudinea critică și morală, subiectele din eseistica sa antitotalitară, toate sînt lucruri cunoscute, apreciate, iar porțile instituțiilor se deschid infinit mai ușor decît în cazul altor proiecte, atunci cînd este pronunțat numele lui Norman Manea. Scriitorul are cinci cărți publicate în Spania la foarte prestigioasa Editură Tusquets, dintre care ultima, El Té de Proust. Cuentos reunidos a apărut anul acesta. Trebuie să spunem, deci, limpede că, cel puțin în Spania, Norman Manea este scriitorul român cel mai cunoscut, despre care se spune la tot pasul, ca o introducere obligatorie, că este „scriitorul român cel mai interesant de azi“ (Ignacio Vidal-Folch, El País, 06.02.2010), nu doar datorită cărților traduse și publicate de una dintre cele mai importante edituri, dar mai ales datorită opiniei unor importanți critici și scriitori spanioli despre personalitatea și opera sa. Norman Manea este deseori comentat alături de Herta Müller, despre ambii spunîndu-se că sînt „doi autori deja clasici care scriu despre perioada comunistă“ (Javier Rodríguez Marcos, El País, 22.12.2009).

Despre ultima carte publicată în Spania, El Té de Proust. Cuentos reunidos (Editura Tusquets, 2010, traducere de Joaquín Garrigós și Susana Vásquez), care reia ediția românească de proze Octombrie, ora opt din 1981, s-au scris deja cele mai elogioase cronici. În La Vanguardia, Xavier Montaniá spune că este „probabil autorul român care descrie cu amărăciune, cu mult curaj și cu cea mai mare profunzime drama, complexitatea țării sale“, iar Mercedes Monmany, în suplimentul cultural al ziarului ABC, îl așază într-o prestigioasă vecinătate: „Dacă James Joyce a realizat o parodie magistrală a orgolioasei, dar frustratei sale Irlande, dacă Musil a satirizat decadența imperiului Habsburgic, Manea a devenit cel mai feroce și implacabil portretist al unei societăți și al unei țări, România din timpul regimului comunist“. Antonio Muñoz Molina îl compară, pornind, de asemenea, de la literatura și eseistica sa, cu Milosz și Brodsky.
Antonio Muñoz Molina, unul dintre cei mai importanți scriitori spanioli de azi, a fost, de altfel, invitatul ICR Madrid pe 4 octombrie, la o discuție publică cu Norman Manea, în prestigioasa sală a Circulo de Lectores din Madrid. Iată cum comenta întîlnirea una dintre revistele literare madrilene: „Muñoz Molina și Norman Manea își sînt unul altuia cititori și admiratori. Institutul Cultural Român, Casa Sefarad, Editura Tusquets și Circulo de Lectores au făcut posibilă o inedită întîlnire între doi foarte importanți autori ai vremii noastre, doi autori care au în comun perspectiva critică și literatura profundă“. (ALEF, nr. 34/ 2010). Antonio Muñoz Molina, deși invitat deopotrivă pentru a vorbi despre propria carte (La noche de los tiempos, 2009), una dintre cele mai interesante și captivante apariții din ultimul timp, o carte monumentală și, totodată, un roman fluid despre intelectualul prins în nebunia istoriei, a preferat să joace rolul unui modest intervievator al scriitorului Norman Manea. Foarte interesant a devenit acest interviu mai ales atunci cînd, cu eleganță, Norman Manea a corectat viziunea scriitorului spaniol despre un posibil deșert spiritual în timpul regimului comunist și a vorbit, foarte expresiv, despre traducerile din marea literatură universală care au marcat generațiile anilor ’60, ’70 în România.

Iată cum îl prezenta pe Norman Manea cel mai important cotidian granadin: „Manea, care s-a exilat în 1986 din România și care trăiește în prezent la New York, unde e profesor de literatură europeană la Bard College, abordează cu o imensă complexitate experiența totalitarismelor fascist și comunist și pe cea a exilului, cu dubla sa traumă, mai ales cea lingvistică, dar și cu potențialul său benefic; scriitorul se află însă, mereu, în căutarea soluției individuale. Reflecțiile sale asupra totalitarismelor și asupra provocărilor lumii noastre îl prezintă ca pe unul dintre cei mai lucizi intelectuali de azi. Heinrich Böll (Premiul Nobel pentru Literatură în 1984) spunea că «dintre toți autorii contemporani, Norman Manea este, fără nici un dubiu, cel care merită cel mai mult recunoașterea întregii lumi»“ (La Opinion de Granada, 5.10.2010).

INTERVIURILE GÂNDUL - Norman Manea: Cultura noastră a dus mai curând lipsă de caractere. PLUS: "Fanfara" de la ÎNMORMÂNTAREA LUI PĂUNESCU

Norman Manea: Dezbaterile publice sint la noi "tarate" de repudieri ranchiunoase

Manea, curier al Estului

Norman Manea în România: lansări, dezbateri, întîlniri cu cititorii Prozator şi eseist, profesor de literatură europeană şi „writer in residence“ la Bard College, New York, Norman Manea este, în prezent, cel mai tradus autor de limbă română. Din 1986 s-a stabilit în America şi, de-a lungul timpului, a cîştigat numeroase premii prestigioase: Premiul MacArthur, în 1992, Premiul Internaţional de Literatură Nonino pentru „Opera Omnia“, în 2002, Premiul „Francine et Antonie Bernheim“, în 2009 etc.
Norman Manea a debutat, în 1969, cu volumul de proză scurtă Noaptea pe latura lungă. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979), Octombrie, ora opt (1981), Plicul negru (1986), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (1997), Fericirea obligatorie (1999), Plicuri şi portrete (2004), Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow (2008).
Romanul Întoarcerea huliganului, din 2003, apărut simultan în Statele Unite şi România, a fost recompensat cu Premiul Medicis Étranger, în 2006, după apariţia în limba franceză.
Anul acesta, Norman Manea a primit cu Ordinul francez al Artelor şi Literelor – titlul de „Comandor“, ocazie cu care Ambasada Franţei în România a lansat invitaţia către scriitor de a participa la o serie de evenimente, iniţiate şi organizate de Editura Polirom şi Institutul Francez/ Ambasada Franţei în România, în perioada 16-23 noiembrie, la Bucureşti:

Evenimentele de miercuri, 17 noiembrie 2010, se vor desfăşura în cadrul „Serilor Observator cultural“. Astfel, de la ora 18.00, la Librăria Cărtureşti din cadrul Institutului Francez, va avea loc lansarea cărţilor Vizuina, Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, Variante la un autoportret, Anii de ucenicie ai lui August Prostul şi Plicul negru – publicate la Editura Polirom, în „seria de autor Norman Manea“ – şi volumul Laptele negru, publicat la Editura Hasefer. Participanţii la discuţii vor fi Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Bedros Horasangian, Silviu Lupescu şi Stefan Iureş. Evenimentul, organizat de Institutul Francez, Ambasada Franţei în România şi Editura Polirom, în parteneriat cu revista Observator cultural şi Editura Hasefer, va include şi o întîlnire cu cititorii şi o şedinţă de autografe.


Joi, 18 noiembrie 2010, după prezenţa la deschiderea oficială a evenimentelor Institutului Francez la actuala ediţie a Tîrgului Gaudeamus, de la ora 16.00, la Standul Dacia din cadrul Romexpo, Norman Manea va participa la conferinţa Celan-Fondane: exil şi eternitate – dialog între Norman Manea şi Edward Kanterian, la Sala de Lectură din cadrul Facultăţii de Litere, începînd cu ora 18.00. Evenimentul, organizat de Institutul Cultural Român, în parteneriat cu Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, Institutul Francez, Ambasada Franţei în România, Editura Polirom şi Editura Hasefer, va fi moderat de Liviu Papadima şi Carmen Muşat.

Seria de evenimente dedicate lui Norman Manea continuă vineri, 19 noiembrie 2010, cu o masă rotundă în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus, cu tema Norman Manea: obsesia incertitudinii. Participanţii la dezbateri vor fi Norman Manea, Edward Kanterian, Paul Cornea, Carmen Muşat, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat şi Claudiu Turcuş. Întîlnirea este organizată de Institutul Francez, Ambasada Franţei în România, Institutul Cultural Român şi Editura Polirom, cu sprijinul Observator cultural şi Editura Hasefer. Întîlnirea va fi moderată de Ovidiu Şimonca şi se va desfăşura la Bursa de contacte 3.20 din cadrul Romexpo, la ora 18.30.

Vizita lui Norman Manea în România se va încheia marţi, 23 noiembrie 2010, cu participarea la „Cafeneaua critică“, al cărei amfitrion este Ion Bogdan Lefter. Evenimentul, organizat de Institutul Francez, Ambasada Franţei în România şi Editura Polirom, cu sprijinul Club Control şi Editura Hasefer, va avea loc în Club Control, de la ora 18.30.

Norman Manea: "Dacă nu ne putem iubi vecinul, măcar să-l respectăm"

Norman Manea: „Acasă nu mai este nicăieri“

Norman Manea: „Nu sunt un om religios“

Ce citesti?


Anii de ucenicie ai lui August Prostul

Ce citesti?


Norman Manea: Plicul negru

Lansare de carte Norman Manea la Atena


Joi 29 aprilie, in spatiul cultural al editurii Kastaniotis din Atena, s-a desfasurat o dezbatere literara prilejuita de lansarea versiunii in limba elena a cartii „Intoarcerea huliganului" a scriitorului roman Norman Manea, manifestare organizata de Ambasada Romaniei in Grecia, in colaborare cu Centrul cultural „Arta cuvintelor" al editurii elene mentionate, transmite Romanian Global News, care citeaza misiunea diplomatica romana.


Dezbaterea a avut loc in prezenta autorului, binecunoscut in aceasta tara unde, in ultimii ani, i-au fost traduse alte sase lucrari.

Despre cartea recent aparuta au vorbit Mikela Hartulari, critic literar de la ziarul „Ta Nea", criticul si profesorul universitar roman Victor Ivanovici, precum si Andreas Hrisostomides, responsabilul cu literatura straina de la editura Kastaniotis.

Vorbitorii au evidentiat calitatile literare ale lucrarii traduse, subliniind originalitatea creatiei si Constanta raportare la realitatea romaneasca din timpul anilor copilariei si ai tineretii sale. Operele lui Norman Manea sunt acum traduse in circa 20 de tari, iar autorul a primit numeroase distinctii literare internationale. In cursul dezbaterii s-a subliniat ca romanele sale aduc in prim plan destinele unor personaje care au trait dramele realitatii comuniste, dar care in acelasi timp isi releva valorile lor umane.

Autorul, care a vorbit in limba romana, a raspuns intrebarilor audientei referitoare la laboratorul sau de creatie, dar si la elemente de biografie legate de istoria recenta a Romaniei.

In cursul dezbaterii s-au facut referiri si la alti autori din tara noastra, precum si la literatura romana in general, la perceptia sa la nivel european, dar mai cu seama la felul in care este cunoscuta in Grecia.

La dezbaterea interactiva a participat un public numeros alcatuit din personalitati ale vietii literare din Atena si reprezentanti ai comunitatii romanesti. A fost de fata seful misiunii Romaniei la Atena si membri ai Ambasadei.

Reamintim ca traducerea cartii lui Norman Manea s-a bucurat de o buna primire si in cadrul recent incheiatului Targ international de carte de la Salonic, unde Romania a participat pentru a patra oara consecutiv. Standul romanesc a fost organizat de Radio Romania, prin Targul International Gaudeamus, care a incheiat cu organizatorul local EKEBI un acord de parteneriat in conditii de reciprocitate. Au fost prezente numeroase edituri, printre care Humanitas, Didactica si Pedagogica, Casa Radio, Cartea Romaneasca, Art, Kriterion, Proema, Semne, Rao, Cronica etc.

Tot cu prilejul Targului de la Salonic a fost lansata cu succes, la Institutul de Studii Balcanice din acest oras, cartea doamnei Monica Savulescu - Voudouri, „Tata, suntem lunateci" , tradusa in limba elena.

Scriitorul Norman Manea, omagiat de francezi la New York

Scriitorul american de origine romana si de limba romana Norman Manea, actualmente traitor la New York si la Bard, autor al unei impresionante opere literare, va participa luni, 12 aprilie, la Centrul Cultural al Ambasadei Frantei de la New York, la Receptia de Decernare a inaltei distinctii franceze Ordre des Arts et des Lettres, transmite Romanian Global News care citeaza Romanian Vip.



Invitatia a fost adresata compatriotului nostru de Kareen Rispal, consilier cultural al ambasadei. Manifestarea va incepe la ora 17:30.

Norman Manea a publicat proza si publicistica. Temele sale favorite sunt exilul, Holocaustul si Gulagul (a fost, impreuna cu familia sa, victima a deportarilor transnistrene si a politicilor antievreiesti ceausiste), adica literatura traumei si a recuperarilor memoriei est-europene antitotalitare. Un spriti civic si o constiinta morala de exceptie insotesc excelentul sau mesaj literar.

Norman Manea s-a nascut in Suceava, in cartierul Burdujeni, la 19 iulie 1936. In timpul razboiului, copilul a trecut inca de la patru cinci ani prin experienta lagarelor de concentrare din Transnistria, de unde a revenit, zdruncinat sufleteste, in 1945. A lucrat ca inginer, dedicandu-se in intregime scrisului in 1974. Pana la plecarea sa din tara, a publicat in Romania zece volume (cinci romane, trei volume de proza scurta, doua carti de eseuri). Daca in cariera romaneasca l-au urmarit persecutiile rasiale si oscilatiile antisemitismului romanesc, in Occident (doi ani de Germania, urmati de stabilirea, cu familia, la New York) talentul si valoarea sa au primit o recunoastere universala.

Desi stabilit peste ocean, Norman Manea locuieste, modest si afectuos, in tara sa, limba romana. Singur declara ca, desi este cetatean al lumii (pentru ca evreu), cetatean american (pentru ca s-a stabilit in Statele Unite), cetatean roman ( pentru ca s-a nascut in Romania, iar acolo, in frumosul cimitir evreiesc din Suceava, ii este inmormantata mama si tineretea), patria sa este limba romana, caci autorul continua sa scrie si sa simta romaneste.

Norman Manea este membru al Bard College din 1989, autor a 22 de volume de fictiune si eseu, tradus in 20 de limbi. Este cel mai tradus scriitor roman. Printre numeroase alte distinctii internationale se numara bursa Guggenheim and MacArthur, Premiul francez Medicis Etranger, Premiul international italian pentru literatura Nonino, Premiul Gheorghe CraciunFundatiei franceze de iudaism - 2009 , Premiul National al Evreilor Americani in 1993 pentru romanul parabolic Despre clovni, Premiul Lux mundi "talentul artistic si consecventa morala cu care a infatisat lumii imaginea complexa a societatii romanesti si pentru felul in care a reusit sa transfigureze drama biografica". De asemenea, Norman Manea a primit Ordinul Meritul Cultural de la Presedintele Romaniei - in 2007, iar in 2008, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatilor din Bucuresti si, respectiv, Babes-Bolyai din Cluj. pentru intreaga activitate, oferit de Ziarul Observator Cultural si premiul anual pentru literatura din partea oferit in 2006 de Radio Romania Cultural.

Norman MANEA - Monumentele ruşinii

Atunci cînd a fost rugat să spună ce părere are despre rolul şi importanţa Revoluţiei Franceze, un politician chinez a declarat: „este prea devreme pentru a ne pronunţa asupra acestui subiect“. Douăzeci de ani este o perioadă mult mai scurtă pentru Istorie, însă nu cred că am risca să părem aroganţi spunînd că evenimentele din 1989 au reprezentat un moment de răscruce pentru evoluţia Europei contemporane. Unii istorici consideră anul 1989 adevăratul sfîrşit al celui de-al Doilea Război Mondial; alţii consideră evenimentele acelui an sfîrşitul secolului al XX-lea, secolul al XXI-lea începînd la 11 Septembrie 2001.



Dacă întunecatul şi sîngerosul secol XX s-a sfîrşit, într-adevăr, în 1989, o privire în urmă este necesară.

La 2 August 1914, Franz Kafka scria în Jurnalul său: „Germania a declarat război Rusiei. După-amiaza, am înotat“. În ciuda detaşării sale faţă de irealitatea imediată a zilei, scriitorul vizionar din Europa centrală este cel care a dat numele de „kafkian“ secolului în care a trăit. Primul Război Mondial, Revoluţia Rusă, nazificarea Germaniei, Războiul Civil din Spania, al Doilea Război Mondial, bomba atomică, proclamarea statului Israel, Războiul Rece, Independenţa Indiei, Revoluţia Chineză, Războiul din Coreea şi Războiul din Vietnam, decolonizarea Africii şi a Asiei, Revoluţia din Ungaria, Primăvara de la Praga şi mişcarea „Solidaritatea“, Revoluţia culturală a lui Mao, genocidul din Cambodgia, invazia sovietică din Afganistan şi, în sfîrşit, căderea Zidului Berlinului – un „zid chinezesc“ construit în jurul coloniei penitenciare a Blocului Sovietic; fiecare dintre aceste evenimente istorice şi toate în ansamblul lor au marcat schimbări semnificative în lume şi noi etape ale epocii moderne.
Întoarcerea la civilizaţia europeană



Însă toate acestea au anunţat şi actuala eră postmodernă – timpul centrifugal –, în care supremaţia computerului, viaţa cotidiană rapidă şi depersonalizată, deteriorarea mediului înconjurător, globalizarea exilului, dar şi extinderea terorismului religios, politic şi chiar cultural şi-au găsit o formă şi o intensitate greu de prezis.

Cel de-al Doilea Război Mondial a marcat înlocuirea celei mai puternice puteri europene – Germania nazistă – cu Uniunea Sovietică. A fost un război înscris în istoria crudă a umanităţii prin simbolul terorii sale – Holocaustul –, un nemuritor simbol al terorii şi un punct de referinţă înfiorător pentru toate celelalte genociduri care s-au produs sau care urmează să se producă.

Dacă anul 1989 a marcat sfîrşitul amînat al celui de-al Doilea Război Mondial, în mod evident, acesta a restabilit – mult prea tîrziu – care erau învingătorii şi învinşii acelei teribile vărsări de sînge. Acesta a „beneficiat“ de privilegiul nedorit de a rememora traumele acelui coşmar şi repercusiunile sale în Europa de Est, însă nu revendic aceste lucruri ca pretexte pentru a-mi ridica în slăvi propriile judecăţi. În schimb, prefer să mă consider unul dintre exilaţii mult prea numeroşi care plutesc în lumea noastră contemporană, identificaţi ca atare oriunde pe planeta noastră neliniştită.Poate nu e întîmplător că în ultimii 20 de ani am trăit la New York – capitala DADA a exilaţilor – şi că acea epocă a marcat o reconciliere cu propria condiţie de nomad şi cu ţara mea de origine.



Europa Centrală şi de Est nu erau doar locuri ale dictaturilor de dreapta şi de stînga, ale etnocentrismului provincial şi xenofobiei, ale conflictelor îngheţate şi nesfîrşite, ale contradicţiilor explozive, ci şi locul de pornire al unei noi moşteniri spirituale, al gînditorilor şi artiştilor, al unei creativităţi specifice şi al unei căutări nesfîrşite a sensului dincolo de negocierile pragmatice cu haosul cotidian al vieţii. Ele reprezintă o dimensiune veche şi importantă a culturii noastre europene, definită de unii ca tensionata şi bogata legătură spirituală şi graniţă dintre Atena şi Ierusalim.În 1989, aceste naţiuni s-au reîntors la bogata civilizaţie europeană, după ce înfruntaseră deşertul şi furtuna terorii şi utopiei. Acea parte elementară şi de neînlocuit a continentului a adus odată cu întoarcerea sa în Europa diversitatea şi bogăţia sa spirituală, vicisitudinile şi misterele sale, potenţialul său de colaborator activ la destinul nostru comun. Şi, odată cu memoria sa, a adus, bineînţeles, aspiraţiile sale vechi şi noi.



Trecerea de la o societate închisă la una deschisă şi liberă nu este, după cum bine ştie Spania, o sarcină uşoară. Este cu atît mai dificilă, cu cît acea societate închisă este încuiată pe dinăuntru, ceea ce, în cazul realismului socialist, însemna cenzura totală, o interdicţie asupra proprietăţii private, imposibilitatea de a părăsi ţara şi chiar de a călători liber în afara acesteia, statul ca singur angajator, un proprietar înverşunat al vieţilor noastre sociale şi private.

Tovarăşii mei de exil, care au fugit de totalitarismele Europei de Est, au trăit, pe propria piele, schimbările şocante pe care ţările lor de origine le-au suportat după 1989. După ce am sosit în Occident, am realizat că am pierdut nu numai decenii de evoluţie economică, dar şi o evoluţie a spiritului, a dezbaterilor publice, o nouă abordare a drepturilor umane şi acceptare a alterităţii – politice, religioase, etnice, sexuale.
Resurecţia gîndirii interzise



Am văzut întrupat adevărul cuvintelor lui Thomas Mann: „Libertatea este mult mai complicată decît Puterea“. Din punct de vedere politic, este evident că e mult mai uşor a exersa puterea de stat asupra unui electorat de oportunişti speriaţi, care votează 99,9% pentru Liderul Suprem şi Partidul Unic, decît asupra unui electorat divers, divergent, în care cîştigătorii obţin un avans de 4% faţă de învinşi. Totul pare mult mai simplu, însă aceasta nu înseamnă că viaţa noastră trăită sub incidenţa puterii omniprezente a unui stat poliţienesc a fost simplă sau uşoară. Ci doar pune în evidenţă diferenţele enorme între alegerile pe care a trebuit să le facem, cadrul şi substanţa acestor decizii; ceea ce marca un nou domeniu al responsabilităţii individuale şi colective, contrastul dintre iniţiativă şi apatie, dintre acţiunea personală şi obedienţă, dintre competiţie şi dependenţa de conducătorul statului, toate întruchipînd un fel de Destin implacabil.

Imediat după momentul frenetic al cîştigării libertăţii, fostele state socialiste ale Europei Centrale şi de Est au trecut printr-o tranziţie turbulentă şi dificilă, cu foarte multe griji, economice şi politice, dar şi psihologice şi morale. La fel cum sclavia trebuie învăţată, treptat, pentru a supravieţui terorii şi trucurilor sale, libertatea trebuie şi ea învăţată, pas cu pas, pentru a face faţă competiţiilor şi oportunităţile sale, dar şi avantajelor şi restricţiilor impuse de aceasta.Tumultul anului 1989 nu a adus cu sine doar libertatea şi fericirea, ci a adus la lumină secrete murdare care au distrus familii, prietenii şi un simţ comun al unităţii; a zdruncinat din temelii tipul nostru de stabilitate socială, oricît de nesigură şi de falsificată ar fi fost aceasta, a sporit resentimentele şi dorinţa de răzbunare. În unele cazuri, a înlocuit vechea ipocrizie şi vechiul oportunism cu altele noi.



Adevărul e că ceea ce avea să fie cunoscută sub numele de „tranziţie postcomunistă“ nu a zdruncinat din temelii doar familii, prietenii, biografii şi chiar dinamica limbii, ci – pe bună dreptate – a zdruncinat şi „graniţele“ culturale închise de prea mult timp. Presa liberă şi o industrie editorială mult mai diversă, eliberată de cenzură, au devenit noile canale de informare, divertisment şi dezbatere. Cărţile şi autorii interzişi decenii întregi au cunoscut o a doua viaţă: marile cărţi, cărţile mediocre, maculatura, cărţile religioase, cărţile de bucate, cărţile pornografice şi maeştrii uitaţi ai gîndirii libere şi ai virtuozităţii artistice.

Încă îmi amintesc entuziasmul de la sfîrşitul anilor ’70, atunci cînd geniul Carpaţilor, Nicolae Ceauşescu, liderul nostru bufon, a avut unul dintre straniile sale momente de inspiraţie şi a decis că cetăţenii săi atinseseră un asemenea nivel al conştiinţei socialiste, încît cenzura nu mai era necesară. Trebuia înlocuită, în fiecare instituţie, de comitete formate din cetăţeni bravi, care urmau să verifice fiecare mică propoziţie ce urma să meargă la tipar. Însă această scurtă „liberalizare“ s-a dovedit a fi un haotic exerciţiu al laşităţii şi al conformismului. În scurt timp, toţi doreau reformarea vechii instituţii a cenzurii.S-a întîmplat să fiu la un colocviu literar în Belgrad, la începutul anilor ’80, atunci cînd un reprezentant oficial al industriei editoriale de stat a susţinut un discurs patetic elogiind iniţiativa luminoasă şi înţeleaptă a desfiinţării cenzurii în România Socialistă. Fiind întrebat dacă în România s-ar putea publica cărţi religioase sau pornografice, acesta a răspuns că acest lucru ar fi posibil, dar că nimeni din România nu ar dori asemenea cărţi.



Cu 20 de ani mai tîrziu, fermecătorul domn Ahmadinejad, întrebat de studenţii de la Columbia University din New York despre situaţia homosexualilor din ţara sa, a răspuns, cu sinceritate, că nu există asemenea specimene în paradisiacul şi piosul Iran.

Astăzi, pornografia şi bîrfa par a fi la mare căutare, după cum ar demonstra o privire rapidă a selecţiei de publicaţii din vitrina oricărui chioşc de ziare din Bucureşti sau deschiderea oricărui sertar ascuns din Iran.

Trecerea de la o societate întemeiată pe minciună şi pe autoiluzionare la una bazată pe capital financiar presupune acomodarea la o altă viziune şi la o altă viteză a vieţii.Atunci cînd acea graniţă, încă fluidă, dintre vechi şi nou era vizibilă, oamenii rîvneau încă la ceea ce pierduseră înainte: libertatea de gîndire şi de expresie, prosperitatea, informaţia, dreptul de a fi un individ şi nu o parte adormită a unei mase adormite, dreptul de a-ţi căuta fericirea după cum crezi de cuviinţă, chiar dacă asta înseamnă să vizionezi materiale pornografice. Iată cum arăta Fericirea, străină faţă de ceea ce spuneau Statul şi Partidul, şi loială propriei voinţe şi propriilor dorinţe – care puteau fi împlinite în orice modalitate visată.



Visul meu, pe parcursul vieţii postbelice, era să găsesc o rezistenţă interioară împotriva presiunii externe omniprezente.

Viaţa ca interioritate s-a dovedit a fi pentru mine un mod de rezistenţă; a construit un centru pentru fiinţa morală, un mijloc de separare de un mediu corupt şi corupător, o speranţă, oricît de nesigură, de a-ţi păstra integritatea conştiinţei. Cititul şi scrisul erau un adăpost, chiar dacă unul în pericol, şi cel mai bun tratament împotriva reţelei otrăvite de minciuni şi de ipocrizie.

Fiind nevoit să plec, din nou, în 1986, aşa cum făcusem cu 50 de ani în urmă, atunci cînd, copil fiind, fusesem deportat într-un lagăr de concentrare, m-am trezit că trebuia să-mi părăsesc locul şi limba maternă – singurele forme ale bogăţiei care contează cu adevărat –, am fost copleşit de întrebări din trecut. Tocmai pentru că exilul meu a început la Berlin, trebuie să mă confrunt cu propria identitate etnică, avînd deja experienţa de a fi numit „străin“ în propria ţară. Pentru că nevoia de a avea o ţară-mamă este mai puternică la cei a căror apartenenţă la o naţiune este pusă la îndoială, pierderea acesteia este mult mai insuportabilă.„Berlin“ era un cuvînt ce îmi inspira frică în copilărie, şi totuşi, cu doi ani înainte de acel glorios noiembrie 1989, Berlinul de Vest devenise primul loc din lumea liberă în care puteam fi fericit.



Obişnuiam să fac plimbări lungi cu un scriitor francez care era vecinul meu. Partea noastră occidentală a Zidului era plină de graffiti amuzante; partea de est a zidului nu era accesibilă, fiind păzită de soldaţi înarmaţi care apărau paradisul socialist.

Prietenul meu francez se plîngea mereu că Berlin era o enclavă închisă şi artificială, populată cu spioni şi artişti; peste tot, acel zid opresiv ne ţinea închişi şi separaţi de trecutul sinuos al lumii de afară. Pînă şi trenul din Germania de Est spre Germania de Vest, care trecea prin Berlinul occidental, fusese oprit, astfel încît nimeni să nu poată scăpa. Pentru mine, Zidul reprezenta o formă „binecuvîntată“ de protecţie împotriva mediului otrăvit ce se regăsea de partea cealaltă – Republica Democrată Germană şi, dincolo de asta, blocul sovietic şi aşa-numitele ţări socialiste.

În toamna lui 1989, mă aflam deja în Statele Unite ale Exilului, de unde am urmărit fericit căderea Zidului Berlinului şi căderea treptată a multor alte ziduri şi cortine de fier care separau societăţile închise ale Blocului Sovietic de societăţile deschise ale Occidentului. Am urmărit, cu mare emoţie, schimbările violente din propria mea ţară, înlăturarea dictaturii dinastice a Marelui nostru Clovn şi execuţia grăbită şi improvizată a mult urîtului cuplu suprem.
Prăbuşirea unui sistem în declin



Evenimentele anului 1989 din Europa de Est au marcat căderea unui sistem în declin, după o lungă agonie întreţinută de minciună, apatie, complacere, opresiune şi corupţie. Marele proiect al „Fericirii obligatorii“ promova utopia, pentru a muşamaliza teroarea, umanismul ca o capcană şi diversiunea retorică.

Germania oferea cel mai bun exemplu de tranziţie postcomunistă, de la universul captiv al sloganurilor revoluţionare la democraţie. Reunificarea Germaniei, ce a urmat imediat după dispariţia Zidului Berlinului, reprezenta un pas crucial – deşi mult dezbătut – spre Uniunea Europeană de astăzi. Diferită de toate celelalte ţări socialiste, Germania de Est a beneficiat din plin de sprijinul şi de asistenţa prosperei Germanii occidentale în ceea ce priveşte reconstruirea instituţiilor, a industriei şi a sistemului său judiciar.Şi totuşi, chiar şi acolo, situaţia era departe de a fi ideală.



M-am întors des la Berlin, după 1989, şi am avut parte, de fiecare dată, de surprize stranii. Reunificarea celor două părţi ale Germaniei nu reunise şi oamenii de o parte şi de alta a Zidului. „Esticii“ descopereau cu frustrare că sînt cetăţeni de rang secund într-un stat capitalist. Erau înfuriaţi de cinismul unei societăţi pe care ei o considerau egoistă şi vulgară, cu lipsuri sociale dureroase şi cu toată lumea preocupată de confort şi de viaţa domestică. „Vesticii“ îi vedeau pe foştii lor fraţi ca o povară financiară, deoarece erau obligaţi să plătească pentru pregătirea socială şi profesională a acestor cetăţeni noi şi slab dezvoltaţi, pe care îi vedeau plini de prejudecăţi şi de dispreţ, pe lîngă faptul de fi consideraţi leneşi şi pretenţioşi. Ambele părţi erau departe de mult sperata frăţie.Pentru un vizitator cu experienţa mea, era ironic să vezi că germanii se confruntau cu un conflict social provocat nu de o rasă inferioară străină, ci de fiii şi fiicele propriului popor, cu aceeaşi limbă şi de aceeaşi religie, cu aceeaşi moştenire istorică şi culturală, cu un bogat trecut comun, pentru care ultimii 40 de ani fuseseră mai mult decît un accident regretabil ce putea fi ignorat.



Am considerat toate astea o lecţie paradoxală şi sardonică a Istoriei în ceea ce priveşte natura umană şi dinamica sa.

Situaţia din alte ţări din Europa de Est s-a dovedit a fi şi mai complicată în ultimii 20 de ani. Nu ar mai trebui să ne surprindă – şi, totuşi, mulţi au fost surprinşi – cînd societăţile postcomuniste au devenit focare ale unui naţionalism reînviat, culminînd cu întoarcerea vechilor sloganuri ale Naţiunii şi Patriei şi cu idealul cîmpenesc învechit al unei societăţi omogene şi eroice înfruntînd ostilitatea şi lipsa de înţelegere ale unei lumi externe corupte şi degenerate.

Un populism ieftin şi uşor de manipulat a împînzit discursul public al noilor politicieni „democraţi“ din unele dintre aceste ţări, mulţi dintre ei au găsit susţinere într-un nou tip de anticomunism de factură bolşevică, folosit ca joc politic pentru cîştigarea Puterii.Cei care luptau pentru un viitor democratic, pentru o nouă solidaritate pentru toţi cetăţenii se confruntau cu un peisaj politic de multe ori resentimentar şi obsedat de răzbunare, în care se ducea o luptă necruţătoare pentru statutul social şi pentru avantajele puterii. Etnocentrismul, xenofobia, antisemitismul au înflorit. Competiţia darwinistă pentru îmbogăţire a favorizat corupţia, nepotismul, planurile ascunse şi ilegale, o nouă demagogie în spaţiul public.



În această libertate haotică, cîţiva dintre membrii fostei nomenclaturi activiste şi ai Securităţii au devenit noii parveniţi politici şi noii îmbogăţiţi – conştienţi de faptul că puterea garantată de bani era mult mai eficientă decît privilegiile nesigure date de Partidul omnipotent.

Unul dintre cele mai scandaloase exemple de schimbare bruscă din România este cel în care fostul poet de curte al clanului Ceauşescu, un naţionalist şi un antisemit neînfricat, tovarăşul Corneliu Vadim Tudor, a devenit liderul unui nou partid de extremă dreapta, intitulat, nesurprinzător, România Mare. Doar cosmetizînd puţin vechile sale sloganuri, acest agitator vechi-nou, zgomotos, a fost ales membru al Parlamentului României, devenind chiar, la un moment dat, un candidat serios la preşedinţie. Astăzi, camaradul Corneliu este membru al Parlamentului European. Nimeni nu poate spune că viaţa de după moarte nu este interesantă...Dezbaterile publice în Europa de Est au început, imediat după 1989, să afişeze o confruntare îndîrjită, destul de uimitoare, între două tipuri de amintiri trecute sub tăcere, amintiri despre care era imposibil să discuţi deschis în timpul comunismului: amintirea Holocaustului şi cea a terorii şi a crimelor comuniste. O competiţie retorică şi stupidă, aflată în suferinţă, a izbucnit rapid între aceste două coşmaruri, Holocaustul şi Gulagul, totalitarismul nazist şi totalitarismul comunist.



În timpul primilor ani turbulenţi de după 1989, unii oameni din estul Europei au privit cu un fel de nostalgie perioada precomunistă, idealizată, a ţărilor lor.

Ţările creştin-ortodoxe din estul Europei par a se fi confruntat cu mai mari dificultăţi decît cele catolice sau protestante, în procesul de adaptare la modernitatea de sfîrşit de secol XX. Dar chiar şi ţări mai apropiate, din punct de vedere istoric, de civilizaţia Vestică au afişat multe prejudecăţi şi resentimente asemănătoare cu ale celor situate dincolo de bariera religioasă, în estul Europei de Est.

A devenit evident, în aceşti ultimi 20 de ani, că, în ceea ce priveşte relaţiile dintre Est şi Vest, contradicţia dintre două amintiri diferite este încă vie. Şi Holocaustul, şi Gulagul s-au petrecut mai ales în Est. După război, ţările vest-europene au dezbătut în mod repetat pe tema Holocaustului, au recunoscut complicitatea şi vina în această crimă oribilă şi au educat, astfel, o nouă generaţie în spiritul cordialităţii şi al responsabilităţii. Cu toate acestea, Gulagul a fost o preocupare slabă în dezbaterile publice, nu numai pentru că nu a implicat participarea Vestului, ci şi pentru că a întreţinut iluzia prin marea retorică a progresului, manipulată constant prin intermediul propagandei comuniste, atît în Est, cît şi în Vest. Pînă în prezent, marile crime ale dictaturilor comuniste, de la cele din Uniunea Sovietică pînă în Cambodgia şi China, de la cele din România, Albania şi Afganistan, aşteaptă să devină o temă centrală de discuţie.

Agitaţia postcomunistă din Europa de Est a fost urmată de dezmembrarea Uniunii Sovietice, de războiul şi de atrocităţile etnice din Iugoslavia, coşmarul cecen, impasul din Kosovo, despărţirea Cehoslovaciei, guvernarea autoritară a lui Putin în Rusia, cu politica sa energică a şantajului şi cu vechiul sistem imperial de intimidare, de Revoluţia de Catifea din Ucraina şi de conflictul din Georgia, de omniprezenta xenofobie, cu noul său ţap ispăşitor, ţiganii. Acestea sînt doar cîteva dintre tensionatele adăugiri la problemele mari şi centrale ale imigrării şi terorismului, care pot fi adăugate la pericolele ce ameninţă Europa şi întreaga lume.
Modernitatea l-a lăsat singur pe individ



În aceste condiţii, Europa nu îşi poate permite să rămînă un spaţiu idilic al serviciilor de spa şi al muzeelor, un măreţ monument istoric de cultură şi artă pentru turismul global. Nu îşi poate permite complacerea cu noile ideologii totalitare şi cu fanatismele, aşa cum s-a întîmplat în trecut cu nazismul şi comunismul. Europa trebuie să se apere, curajos şi lucid, de terorismul politic şi religios.

Unii savanţi au pretins că recenta criză financiară a avut acelaşi efect asupra pieţei precum căderea Zidului Berlinului asupra comunismului. Nu pare a fi o comparţie potrivită.

Criza actuală este rezultatul multor erori şi a unei creşteri periculoase a lăcomiei, corupţiei, a acumulării de avere, a complicităţii, cinismului şi complacerii. Dar este, totodată, efectul aprecierilor greşite ale unor econo-mişti care acum au devenit critici aspri ai propriilor soluţii.

Putem vedea în premisa naivă a unei funcţionări predictibile, perfect raţionale a pieţei, la fel ca în terapia raţională a multora dintre erorile sale, similarităţi stranii cu „materialismul dialectic“ al dogmei socialiste.

Nu avem încă o alternativă reală la piaţa liberă, la fel cum nu avem o alternativă reală la libertate. Nici un defect sau neajuns al sis-temului liber nu sînt la fel de rele ca remediile dogmatice. Într-adevăr, în final, problema ajunge întotdeauna la libertate – şi e bine să se întîmple aşa.

Lipsa libertăţii individuale şi colective a condus la aşa-zisul „realism socialist“. Trebuie, deci, să luăm în considerare „raţionalitatea imperfectă“ a oricărei planificări birocratice a alegerilor umane, precum şi cunoştinţele noastre imperfecte despre piaţă, inexactitatea evoluţiei capitaliste.A transforma „raţionalitatea“ într-o unealtă a demagogiei perverse, mînate de propriul său interes, înseamnă a compromite, invariabil, noţiunea de bază a libertăţii.



A judeca activitatea umană după principiul mişcării automate a roboţilor, aşa cum au dorit sistemele totalitare şi cum au făcut cîţiva dintre virtuozii „raţionali“ ai economiei în aroganta lume corporatistă, presupune repetarea unui mod de gîndire dezastruos, uniformizant.

Trebuie să îi dezamăgim pe cei care au crezut că sfîrşitul unor regimuri totalitare înseamnă şi sfîrşitul totalitarismului sau că ruptura fericită din 1989 a marcat începutul unei cooperări perfecte de către oameni şi pentru oameni.Marile visuri religioase sau seculare despre un om nou şi despre o societate fericită, utopică au fost compromise brutal de ideologiile sîngeroase extremiste şi de sistemele totalitare de guvernare. Dar societatea capitalistă consumistă a fost, de asemenea, compromisă de către vulgaritate şi analfabetism, de către ignoranţa ei egoistă, de liderii ei politici şi mediocri, de dezbaterile politice devenite un show TV, cu aceleaşi reguli ca cele ale programelor de divertisment şi cu simpatia maselor, ca în cazul unei dive rap sau al unui concurs de patinaj. Nimic nu este perceptibil văzului şi auzului dacă nu e scandalos şi nimic nu pare a fi suficient de scandalos pentru a fi reţinut. Divertismentul pare a fi criteriul principal pentru orice, într-o vreme în care contrastele dintre bogaţi şi săraci, dintre ţări dezvoltate şi subdezvoltate, cursa nefastă a înarmării şi, mai presus de orice, fanatismul religios ating forme noi, extreme.



Nu întîmplător, cred, o declaraţie a instituţiilor de sănătate a prezis că, în următorii 20 de ani, depresia va deveni cea mai răspîndită boală umană din lume.

În 1989, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial şi al moştenitorului său, Războiul Rece, noi predicţii pline de speranţă şi utopice umpleau arenele publice: sfîrşitul Istoriei, sfîrşitul ideologiilor. Mulţi oameni au crezut în aceste idei deşarte.

Îţi trebuie multă imaginaţie şi o rezervă uriaşă de optimism, dacă nu chiar de prostie, să crezi că semenii noştri vor renunţa vreodată la nevoia lor de idei, idealuri, ideologie.

La scurt timp după intrarea în noul secol şi mileniu, teroriştii religioşi din 11 septembrie 2001 au dovedit, prin spectacolul lor – al fanatismului devastator –, că sîntem încă departe de un paradis terestru liniştit, dincolo de istorie şi ideologii. Povestea şi istoria umanităţii trec, la fel ca înainte, prin idei şi conflicte, prin proiecte noi-vechi ale fericirii absolute, prin nefericiri crude şi dezastre.Piloţii orbiţi de un barbarism sacru, în 11 septembrie, îndeplineau, paradoxal, o predicţie care ne avertiza că secolul al XXI-lea va fi unul religios sau nu va fi deloc. Însă profeţiile au mers doar pînă aici. Nu ni s-a spus ce se va întîmpla dacă secolul nostru va deveni, într-adevăr, religios. Cel mai puternic răspuns la această întrebare pare a veni de la noii trubaduri ai morţii, cîntînd şi strigînd că Dumnezeu e măreţ!



Nu Dumnezeul tuturor, desigur, numai Dumnezeul lor, al celor care se luptă cu toţi ceilalţi dumnezei şi cu toţii adepţii celorlalţi dumnezei şi, de asemenea, cu toţi păcătoşii fără de Dumnezeu ai lumii.

Paradoxal, acest dumnezeu devine supremul contraargument împotriva celei mai importante porunci din toate religiile: să nu ucizi!

Înfricoşaţi, dezgustaţi de o Apocalipsă de coşmar, făcută în numele fericirii, ar trebui oare să renunţăm, pentru totdeauna, la nevoia noastră de transcendenţă? Ar trebui să ne resemnăm la spaţiul îngust al fericirii şi al nefericirii noastre domestice, limitate şi triviale, la lupta noastră modestă, efemeră, axată pe simpla supravieţuire, de la o zi la alta?

Toate perioadele istorice s-au confruntat cu întrebări similare, de nerezolvat, plătind preţul scump al speranţei fără de speranţă.

Modernitatea a precipitat, mai mult decît orice altă epocă, dinamica centrifugală a istoriei. Totuşi, chiar modernitatea, probabil mai mult decît trecutul tradiţional, l-a lăsat singur pe individ, deposedat de orice alt centru în afara propriului sine. Acest SINE întunecat, contorsionat şi vibrant s-a dovedit a fi, pentru mulţi, insuficient şi frustrant.Da, ne-ar plăcea doar să contemplăm marile realizări ale umanităţii, iar puterea regeneratoare a bărbaţilor şi a femeilor să preschimbe dragostea, visurile şi nefericirile în creativitate şi în idealuri. Dar e imposibil să ignori războiul şi ura, şi onorurile primite în numele patriotismului, idealurilor religioase, privilegiilor sociale sau egalităţii sociale.



Crede cineva, în mod serios, că omenirea este pregătită să renunţe la măreţul proiect de crime şi ucideri?

Un adînc scepticism, dacă nu amărăciune şi disperare, pare a fi de neevitat.

În urmă cu vreo 10 ani, am propus ceva foarte nonutopic şi mi-ar plăcea să revin asupra acelei propuneri. Era într-o intervenţie pe care am făcut-o în faimoasa Walser Debate, din 1998, în Germania. Aşa cum unii dintre dumneavoastră îşi amintesc, apreciatul scriitor german Martin Walser, în discursul său de acceptare al Premiului pentru Pace, oferit de German Booksellers Association, la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, a avertizat asupra „permanentei expuneri“ şi a „perpetuării ruşinii Germaniei“.

Replica mea a fost de a sugera că fiecare ţară – şi subliniez, din nou, fiecare ţară şi fiecare popor – ar trebui să-şi completeze monumente ale eroismului cu monumente ale ruşinii. Asta ar însemna reamintirea acţiunilor greşite ale unei naţiuni faţă de alte ţări, alte popoare şi, de asemenea, faţă de propriul popor.A ne iubi aproapele ca pe noi înşine ar putea să presupună o autoanaliză făcută cu aceeaşi obiectivitate ca cea aplicată seamănului nostru, şi să nu le facem altora ceea nu vrem să suferim noi. Este, probabil, o bună terapie să ne uităm la noi cu aceeaşi exigenţă cu care ne uităm la alţii, să ne punem în locul altora pentru a le înţelege alteritatea. Nu sînt modestia, umilinţa, autoexaminarea un exerciţiu dezirabil şi sănătos pentru a fi cu adevărat uman?



Cînd scriitorul antinazist Thomas Mann a scris faimosul Brother Hitler, el a înfăţişat, cum a făcut-o şi în romanul său Doctor Faustus, nu numai partea pozitivă a Germaniei şi a germanilor – el însuşi un exemplu strălucitor al acesteia –, ci şi pe cea negativă, pe care, de asemenea, şi-o reclama, ca parte a unei moşteniri comune pe care nu a îndepărtat-o niciodată.

Ar trebui să continuăm să umplem lumea de monumente ale „eroismului“, adică glorificînd comemorările faptelor, care, privite din „cealaltă parte“, înseamnă doar înfrîngere, moarte, pierderea onorii şi a patriei? Ce înseamnă un monument ridicat în onoarea unei victorii a Germaniei asupra Franţei, pentru un francez, şi viceversa? Care este, pentru un german, semnificaţia unui monument în onoarea unei revoluţii a ţăranilor, în care sute de vieţi germane au fost luate chiar de mîini de german? Nu ar fi şi asta o „comemorare a vinii germane“ şi a vinei? Ca să nu mai vorbim de nenumăratele masacre care s-au făcut între diverse popoare şi în interiorul lor, în numele iubirii frăţeşti sau faţă de aproape.
Entitate individuală, miezul umanităţii



Nu ar fi „Monumentele Ruşinii“ instructive, poate chiar mai mult decît monumentele noastre dedicate eroilor naţionali? Nu ar trebui, oare, să li se repete oamenilor de toate naţionalităţile, din nou şi din nou, de ce este capabil omul să facă altui om? „Dezonoarea“ ar trebui să fie o lecţie civică la fel de puternică precum „Eroismul“. Ambele sînt aspecte complementare ale destinului istoric – o complementaritate care ar trebui să fie neliniştitoare, chiar şi acum.

Ar însemna comemorarea ruşinii un final al „glorioasei“ unităţi a Statului, sau ar fi acesta, în sfîrşit, forţat să îşi reconsidere rolul şi să aspire la un bine mai înalt, anume acela al respectului necondiţionat faţă de drepturile individului, indiferent dacă e vorba de individul care trăieşte în cadrul societăţii sale sau în al alteia?

Tinerii nu ar trebui să poarte povara unei vini pentru care nu au fost responsabili. Totuşi, de ce să se învelească în aura unui eroism cu care au avut la fel de puţin de-a face? Cum poate să se compare un monument al unui eveniment dezonorant (Holocaust, Gulag, genocidul armenilor, oroarea din 11 septembrie şi atît de multe fapte oribile ale trecutului şi ale prezentului), cu care viitoarele generaţii nu au legătură directă, cu monumente ale eroismului cine ştie cărui Kaiser, sau Ţar, sau Prinţ, sau Secretar General de Partid, ale căror statui impunătoare se pot vedea în atît de multe ţări şi oraşe?Tînăra generaţie nu trebuie să se raporteze nici la aceşti idoli caşti, de fier. În termeni de relaţie indirectă, greu de definit cu ceea ce cineva numeşte „Istorie“, „Popor“, „Destin“, ambele monumente îşi au rostul. În termeni de adevăr, ambele aspecte ar trebui invocate simultan – dezonoare şi mîndrie, vină şi virtute. Această abordare a istoriei noastre co-mune este, cred, validă pentru toate naţiunile: spaniolă şi suedeză, arabă şi turcă, şi engleză, şi sîrbă, şi rusă, şi chineză, şi japoneză, şi rwandeză, şi iraniană.



Dar dacă vrem cu adevărat să ne întoarcem la o perspectivă mai încurajatoare, trebuie să ne întoarcem la individ, la acest fragil, păcătos şi eroic cuceritor al naturii şi, uneori, al propriei sale naturi, la imperfecţiunea sa bogată şi plină de resurse, la lupta acestuia de a fi mai mult decît a reuşit, de a găsi un sens în mediul său adesea lipsit de sens, de a fi un creator care adaugă la ceea ce e deja răspîndit în jurul său.

În ciuda marilor realizări ştiinţifice şi tehnice ale modernităţii, în ciuda prosperităţii şi a îmbunătăţirii vizibile a drepturilor omului, singurătatea şi înstrăinarea individului nu au dispărut. Într-adevăr, opusul e adevărat. Vidul multicolor şi zgomotos din jurul nostru nu a făcut ca viaţa să fie mai semnificativă. Lumea modernă este o lume centrifugală şi puţini oameni pot trăi fără centru, oricare ar fi acela.

Rătăcitorul singuratic ne conţine pe noi toţi, rămîne însoţitorul nostru singuratic, fratern, sfîşiat între solitudine şi solidaritate, un tovarăş plin de compasiune, independent şi altruist care merită încrederea noastră.Numeroşi oameni au, astăzi, un fel de credinţă mistică în identitate – ca poţiune magică pentru rezolvarea oricărui impas. Identitatea e ceea ce ne uneşte cu alţii: sex, limbă, avere, obiceiuri, convingeri şi aspiraţii, chiar trăsături fizice şi psihice. Identitatea îşi are, fără îndoială, locul şi importanţa în viaţa socială şi privată. Dar miezul umanităţii este, în final, entitatea individuală: ce rămîne cînd sîntem singuri într-o încăpere, înainte sau după ce am intrat în contact cu o identitate colectivă. În absenţa unei entităţi lucide, profunde, oneste, identitatea rămîne o asociere goală de termeni goi.



Un om înţelept din trecut, Michel de Montaigne, s-a confruntat deja cu asemenea probleme, în urmă cu mulţi ani. Montaigne spune, într-un fel de avalanşă de aforisme: „Un om înţelept nu pierde nimic, dacă se are pe sine. Fiecare om poartă întreaga pecete a condiţiei umane. Trebuie să ne rezervăm un loc particular doar pentru noi, în întregime liber, în care să ne fondăm adevărata noastră libertate, refugiul nostru de bază şi solitudinea“.

Şi Montaigne nu uită niciodată să ne avertizeze: „Chiar şi pe cel mai solemn tron al lumii, nu stăm decît pe propriul nostru fund“.

Şi nu ar trebui să o uităm înainte de a ne ridica, pregătiţi să ne întîlnim cu semenii noştri.



Această conferinţă a fost ţinută pe 19 octombrie 2009, la Center for Contemporary Culture, în Barcelona. A făcut parte dintr-o serie de dezbateri despre semnificaţia căderii Zidului Berlinului şi a fost precedată de intervenţia lui Jean Daniel, directorul revistei franceze Nouvel Observateur.

Textul lui Norman Manea a fost publicat de către CCCB într-o broşură, în catalană, şi a mai apărut, de asemenea, în alte cîteva ţăr

Lumea ca un cod nedescifrat

Serenela Ghiteanu Cultura



Cea mai recentă carte a lui Norman Manea, Vizuina, este un roman complex despre moarte, exil, identitate şi boală. Pentru degustătorii de literatură problematică, ultimul roman al lui Norman Manea, Vizuina, apărut recent la Editura Polirom, este o perfectă provocare. Anunţat în presă ca o carte care