Manea[v=]

Rezumarea primului mesaj :

NORMAN  MANEA-
Nu sunt religios, sunt un agnostic, nu am opinii clare despre o atât de enigmatică temă. Moartea? Mă îngrozeşte nu doar neîncetata ei productivitate, ci mai ales "veşnicia ei", cum spunea poetul. Unii evrei religioşi au considerat "contractul" lor cu Dumnezeu pus în dubiu de catastrofa Holocaustului.
=====
Aureliu

http://www.gandul.info/interviurile-gandul/bunul-meu-prieten-securistul-definitia-comunismului-dupa-norman-manea-orbire-oprimare-orori-ovatii-12632131

http://www.gandul.info/interviurile-gandul/scriitorul-norman-manea-la-interviurile-gandul-mandria-de-a-fi-roman-este-o-chestie-frecventa-intre-oamenii-simpli-e-greu-sa-le-explici-ca-e-cam-copilaresc-si-idiot-12632092

http://www.observatorcultural.ro/Revolta-rebeliune-revolutie*articleID_30127-articles_details.html

Omul Zilei - Norman Manea

Plicuri si portrete, de Norman Manea

http://adevarul.ro/cultura/carti/scriitorul-norman-manea-reintalneste-publicul-roman-turneul-promovare-noii-carti-1_5357f9c80d133766a807f7d1/index.html

http://cultural.bzi.ro/povestea-lui-norman-manea-scriitorul-care-a-supravietuit-nazistilor-si-comunistilor-12766

http://www.observatorcultural.ro/Post-scriptum*articleID_29996-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Razboiul-Crimeii*articleID_29954-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Tovarasa-Ana-(I)*articleID_29924-articles_details.html

Regizorul „vizionar“ al generaţiei sale, Aureliu Manea, a murit la 69 de ani

http://www.observatorcultural.ro/Tovarasa-Ana-(I)*articleID_29924-articles_details.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/romanul-vizuina-norman-manea-tradus-limba-maghiara-1_530f37d6c7b855ff56b6e8d6/index.html

Asocieri amicale: conversații cu Norman Manea
Despre Paradise Fund: Norman Manea – an interview by Hanes Stein şi Saul Bellow: Setting My Account Before I Go Away – Conversation with Norman Manea „Au existat chiar și avorturi“, se con­fe­sează Norman Manea, renumitul autor de limbă rom&

---

Documentar despre Norman Manea la Berlinale 2014
Un film documentar despre scriitorul Norman Manea, Le beau danger, va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin de anul acesta. Le beau danger (regia - René Frölke, Joon Film, Berlin, 2013, 100 minute

http://www.observatorcultural.ro/Cornul-englezesc*articleID_29757-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Norman-Manea-si-conservarea-viului-omenesc*articleID_29743-articles_details.html

http://adevarul.ro/cultura/arte/un-film-despre-norman-manea-prezentat-berlinala-1_52e0cc3dc7b855ff56b9507a/index.html

http://www.acum.tv/articol/68357/

http://www.observatorcultural.ro/Identitate-fracturata-exil-si-anamnesis.-Norman-Manea-scriitor-al-memoriei*articleID_29151-articles_details.html

Scriitori români în presa franceză


Norman Manea




Prezenţa scriitorului român la recentul Salon al Cărţii de la Paris şi apariţia concomitentă a noului său volum de eseuri la Éditions du Seuil, La cinquième impossibilité, au fost salutate de presa franceză. RevistaLire (martie 2013) dedică un lung text cu fotografii acestui „dezrădăcinat nobelizabil care şi-a găsit locul în Valea Hudsonului, unde predă la Bard College şi unde şi-a scris partea majoră a operei... La 76 de ani, acoperit de onoruri, adulat de la Berlin la Societatea Regală Britanică de Literatură, elogiat de presa mondială şi pus pe lista nobelizabililor la Stockholm, autorul Întoarcerii huliganului, care a obţinut Premiul Médicis în 2006, reţine mai puţin deşarta glorie, cît întîrzierile. «Am venit în America la 52 de ani, în 1988, amuţit, fără expresie şi identitate, cu o limbă şi o cultură necunoscute.» Reporterul se referă şi la un locatar mai puţin obişnuit din apartamentul scriitorului, melcul adus în 2012, de la Iaşi, din grădina Casei Pogor. „«Hibernează aşteptînd green card», glumeşte Norman Manea, cu o privire maliţioasă, captivat de imaginea melcului care, cu toate coarnele ridicate, explorează palma deschisă a soţiei sale, Cella. Cîteva minute înaintea acestei ciudate apariţii, Norman – romancierul-nuvelistul-eseistul exilului etern – reluase una dintre confesiunile din A cincea imposibilitate, culegerea de reflecţii despre pribegie şi opresiune care apare în traducere franceză. «După mai bine de 20 de ani în Statele Unite, ştiu că nu vin doar din România, nu din România, de fapt... Vin dintr-o limbă, o limbă în care scriu dintotdeauna, chiar şi aici, o limbă nomadă pe care o port aşa cum un melc îşi poartă casa».“


Le Magazine Littéraire (martie 2013) scrie: „Imposibilitatea este semnul kafkian sub care Norman Manea, scriitorul român cel mai tradus, şi-a plasat culegerea de eseuri la Éditions du Seuil. [...] Nuvelist şi romancier pe care Ceaiul lui Proust (Albin Michel, 1990) şi Întoarcerea huliganului (Éditions du Seuil, 2006, Premiul Médicis) l-au făcut cunoscut în Franţa, Manea îşi datorează notorietatea internaţională denunţării puternice a dictaturii – din cauza căreia a părăsit România în 1986 –, evocării traumatismului Shoah, dar şi originalităţii scrisului său“.


Figaro (21 martie 2013) urează „Bun venit lui Norman Manea, scriitorul român din New York, cu şanse la Premiul Nobel“.


Culture Communication (13 martie, 2013) se referă la „un posibil candidat la Nobel, laureat Médicis, profesor la New York, francofil, a cărui operă, precum cea a marilor săi prieteni Philip Roth şi Antonio Tabucchi, ca şi a unor laureaţi Nobel precum Grass, Pamuk, Paz şi Böll, l-ar putea aureola curînd pe el însuşi“. Le Monde des Livres (22 martie 2013) îşi titrează textul: „Norman Manea, marele scriitor născut în România şi exilat în Statele Unite, prezintă în A cincea imposibilitate, cu luciditate şi ironie, literatura epocii“ şi menţionează că „Manea îşi defineşte scrisul ca un rezultat al dezrădăcinării. O dezrădăcinare care l-a făcut să locuiască în fisurile realităţii, să piardă solul, dar să-l înlocuiască prin cuvînt. Din aceste fisuri s-au născut marile sale cărţi, printre care Fericirea obligatorie, Plicul negru, Întoarcerea huliganului, Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul. «În marele carnaval al pieţei libere de azi – scrie Manea – nu este audibil decît scandalosul şi nimic nu este destul de scandalos pentru a fi memorabil.» Aceasta este a cincea imposibilitate pe care o înfruntă scriitorul, fără a se eschiva, făcînd – cu ironie şi autoironie, dar cu îndîrjire – din conştiinţa acestei farse, a acestei mascarade vulgare şi alienante, o formă ultimă de rezistenţă umană“.


France Culture din 25 martie anunţa interviul radio de două ore şi jumătate cu „unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani“, Le Temps (30 martie) scrie despre „acest autor tradus în toată lumea, vedeta standului românesc“. Télérama menţionează „reflecţia sa asupra capacităţii literaturii de a surmonta cotidianul“, La Croix evocă „un mare rănit şi dezrădăcinat, frecvent citat printre nobelizabili“,Culture.fr., editată de Ministerul Culturii din Franţa, descrie viaţa şi opera unui „posibil candidat la Premiul Nobel“.


Chiar şi după încheierea Salonului Cărţii de la Paris, ecourile despre prezenţa scriitorului român la Paris şi apariţia noului său volum au persistat. Quinzaine Littéraire (1-15 aprilie) analizează culegerea de eseuri conţinînd „interogaîiile care obsedează opera lui Manea. El explorează dezrădăcinarea, limba care o traversează, camaraderiile literare, lecturile luminoase, forţele inepuizabile ale literaturii, rezistenţa obligatorie, traumatismele fecunde care îl dislocă şi îl recompun la nesfîrşit. În cursul sinuos al prozei sale inimitabile, el reiterează, cu convingere, raporturile complicate pe care le întreţine cu istoria sa, natura profundă a scriiturii, spectrele care agită umbrele trecutului. Critica pe care o adoptă Manea este tulburătoare şi eficientă: destrămarea produce o coerenţă care depăşeşte punctualul şi face posibilă gîndirea unei limbi dislocate şi reconstituite“.


ÎnFigaro Littéraire din 25 aprilie textul despre „marele scriitor român“ debutează prin afirmaţia că Norman Manea ar fi „omul tuturor exilurilor, al tuturor rezistenţelor“, pentru a se încheia cu întrebarea despre un posibil Premiu Nobel, la care scriitorul răspunde surîzînd: „Depun toate eforturile pentru a feri ţara mea de această catastrofă“. Norman Manea este cunoscut publicului francez prin cele opt volume în franceză (două la Albin Michel şi şase la Éditions du Seuil), Premiul Médicis din 2006 acordat pentru Întoarcerea huliganului, distincţia de „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres“ şi Premiului Literar al Iudaismului Francez din 2009. Opera sa este tradusă în peste 20 de limbi (un total de o sută de volume, nemaipunînd la socoteală reeditările). În cadrul Salonului, scriitorul român a acordat un interviu radio de două ore şi jumătate pentru France Culture, difuzat în cinci seri consecutive, de luni pînă vineri, a participat la o discuţie publică la France Inter cu un scriitor egiptean şi o scriitoare franceză şi a dialogat două ore (în faţa unui bogat auditoriu) cu jurnalistul Alexis Lacroix, răspunzînd şi la multe intrebari ale publicului despre România de ieri şi de azi, despre exil, traduceri, Holocaust, despre noua generaţie de intelectuali exilaţi.



Patru prozatoare: Gabriela Adameşteanu, Adina Rosetti, Florina Ilis, Ileana Surducan




Aparțin unor generații diferite – două dintre ele, mai în vîrstă, au trecut prin dictatura lui Ceaușescu, celelate două, mai tinere, au crescut într-o Românie eliberată de sub tirania Conducătorului și a jugului sovietic. Dar oricît de diferite sînt operele lor, acestea păstrează amprenta atotputernicului Big Brother, fie el comunist sau capitalist, fie ideologic sau economic, luînd fie forma unui supercontrol statal, fie a unui nou sclavagism în serviciul multinaționalelor… Cărțile acestor patru femei creează o imagine dezvrăjită a României, dar dau seama în același timp de vitalitatea literaturii sale.


E mai întîi încăpățînatul roman al Gabrielei Adameșteanu, Situație provizorie, care povestește legătura adulterină a Letiției și a lui Sorin, amîndoi funcționari sub regimul Ceaușescu. Se întîlnesc zilnic pe culoarele „Edificiului“ și se reîntîlnesc în secret într-o periferie îndepărtată pentru a-și astîmpăra dorințele. Roman­ciera arată cum însăși intimitatea unor ființe poate fi pervertită de politic. Dragostea este imposibilă în regatul kafkian al supravegherii și al trădării. Cei doi amanți sînt treptat prinși din urmă de trecutul familiilor lor: relația lor clandestină se va nărui, sfîrșind în minciună și amărăciune. Născută în 1942, fiica unui preot ortodox și a unei economiste, autoarea a avut ea însăși de suferit sub regimul comunist din cauza originilor familiei sale. Nu te poți împiedica să nu vezi în personajul Letiției, care se luptă ca să nu-și sacrifice vocația de romancieră, un alter ego al Gabrielei Adameșteanu.


Și e fascinant să constați că la mai tînăra sa soră Adina Rosetti, în vîrstă de numai 34 de ani, liberalismul sălbatic este cel care ia locul mașinii de tocat socialiste. În Deadline, roman satiric în pas cu epoca, tînăra Miruna de 29 de ani, care lucrează pentru o multinațională la București, este găsită moartă de epuizare pe canapeaua din salonul său, în mijlocul mormanelor de dosare. Miruna trăia singură cu pisica sa, abandonîndu-se cu totul burn-out-ului. Povestea face mare vîlvă, bloggerii se indignează pe Net, denunțînd excesele capitalismului. Dar manifestațiile „de masă“ nu vor aduna în cele din urmă decît o mînă de cetățeni… La ce bun libertatea atît de mult așteptată? Pisica Mirunei nici n-a apucat bine să guste din plăcerea vagabondajului, că va sfîrși castrată… O fabulă dulce-amară a unei Românii cuprinse de o serioasă mahmureală.


Adusă în modernitate, națiunea postcomunistă se dovedește în continuare incapabilă de a-și cicatriza vechile răni – corupție, trafic de tot felul, prostituție a minorilor, rasism, mizerie. Cruciada copiilor, luxuriantul roman al Florinei Ilis, 45 de ani, este un alt gen de fabulă despre inocența pierdută. O veselă gașcă de copii e gata să plece cu trenul, împreună cu profesorii lor, într-o tabără pe malul Mării Negre. Însă Calman, un tînăr țigan, urcă în vagon și pune la cale o revoltă: un grup de elevi preia controlul convoiului, proiectînd în realitate toate fantasmele de putere hrănite de serialele de televiziune, de filme și Internet. Nu mai lipsește decît să le pice în mînă arme adevărate. Iar trenul ne va mai ajunge niciodată la destinație…


Se întîmplă însă și ca o anumită inocență să apere de nenorocire: într-un stil oniric și delicat, romanul mezinei Salonului, Ileana Surducan, 26 de ani, aduce pe scenă viața lui Manu, un ciudat îmblînzitor de… scaune (Circul. Jurnalul unui îmblînzitor de scaune). Ceea ce surprinde este că tînăra, care nu a trăit sub dictatură, își readuce cititorii într-un ținut totalitar ubuesc. Dar aici, visul și imaginarul îi vor îngădui să scape de ce-i mai rău. O delicioasă fantezie, plină de umor și gravitate, care ne aduce aminte de faptul că un Cioran sau un Ionesco veneau din aceeași țară.
(Marie Chaudey, La vie, 14/20 mars 2013)



Gabriela Adameşteanu




Regimurile totalitare au în comun cu anumite religii faptul că nu suportă – și prin urmare incriminează – orice comportament care li se pare că iese din „normal“. Să luăm de exemplu ceva atît de banal precum adulterul. Acolo unde omul lui Dumnezeu excomunică, servitorul Statului înscrie cu roșu în dosarul amanților: „elemente puțin demne de încredere“, chiar „vipere lubrice“. Și atunci, putem înțelege mai bine că frumoasa Letiția și tînărul Sorin își sporesc precauțiunile ca să țină secretă povestea lor de dragoste. Și cum să califici altfel această furie carnală care-i aruncă unul asupra celuilalt pe patul din apartamentul jalnic, de periferie, pe care li-l împrumută un prieten?


Sîntem în România sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, o perioadă care bîntuie toate romanele Gabrielei Adameșteanu. Nimic surprinzător: romanciera aparține categoriei „dalmațienilor“, a celor care au un curriculum vitae asemeni cîinilor cu pielea presărată de pete negre. Serios handicap, într-adevăr, să fii fiica unui preot ortodox și a unei specialiste în economie într-o lume în care cuvintele „religie“ și „intelectual“ rimează, în ochii puterii, cu „asocial“ sau mai rău, cu „poten­țial gene­ratoare de revoltă“.


De unde această intrare în literatură la 33 de ani, cu zece ani mai tîrziu decît cei din generația sa, din cauza respingerii viscerale a realismului socialist. Dar să ne întoarcem la amanții noștri și la clandestinitatea lor. Ca să spunem lucrurilor pe nume, aceștia nu sînt „curați“ în ochii mai marilor Securității, redutabila poliție politică a Geniului Carpaților. Sorin este, chiar dacă n-o știe (părinții adoptivi i-au ascuns adevărul), fiul natural al unui „legionar“, unul dintre acei milițieni fasciști care, în anii 1930, i-au precedat pe comuniști în rolul de călăi ai țării. Lucrurile nu sînt mai ușoare pentru Letiția, funcționară ca și el, romancieră în timpul liber, cu părinți care făceau parte din categoria hulită a burghezilor înstăriți, înainte de a-și vedea bunurile confiscate de revoluția în desfășurare. O descendență pe care i-o reproșează cu amărăciune soțul său, blocat în ascensiunea în sînul corpului didactic al universității. În țara „Tovarășului“, cealaltă denumire a căpcăunului, ești făcut responsabil pentru faptele părinților ca și pentru cele ale jumătății tale.


E lesne de ghicit, chiar dacă relația dintre iubiți rămîne coloana vertebrală în jurul căreia se structurează, acest roman își trage forța din cufundarea în realitatea cotidiană a vieților supuse capriciilor unui tiran și ale zbirilor săi. Un exercițiu în care Gabriela Adameșteanu excelează, povestindu-ne despre o lume în care paranoia distrugătoare ne lasă fără glas. Iată-ne, deci, pătrunzînd, în compania lui Sorin și a Letiției, în „Cladire“, clădirea care adăpostește „Instituția“, misteriosul serviciu însărcinat cu redactarea Tratatului exhaustiv al Republicii Socialiste România. Aici, totul nu este decît complot, fiecare îl supraveghează pe celălalt, sub ochii șefuleților mereu gata să raporteze „organelor“ delictele reale sau imaginare ale vecinului de birou. În acest infern, despre care Gabriela Adameșteanu povestește într-o limbă de o elegantă simplitate, fericirea nu este, firește, la ordinea zilei. Cele două turturele vor sfîrși prin a fi ferfenițite și zdrobite de cenușiul, de meschinăria acestei lumi fără grandoare. Iubirii îi va urma lehamitea, apoi ranchiuna. Nu era bine să iubești în țara Tovarășului.
(Alexis Liebaert, Magazine littéraire, martie 2013)



Radu Aldulescu




Uimitoare croazieră, acest roman al cărui titlu ar duce mai degrabă cu gîndul la un roman intimist ori sentimental. Ca un fluviu năvalnic cu nenumărate vîltori de care cititorul se simte uneori înghițit, printre șuvoaie de cuvinte, imagini, personaje felurite, vădind o forță narativă ce mătură totul în cale, Amantul Colivă­resei (L’Amant de la veuve) smulge din rădăcini certitudinile și ultimul fir de speranță. Puterea, iată ce surprinde înainte de toate în romanul lui Radu Aldulescu, pe măsura personajului principal, înarmat cu un baros, izbind în butoaie uriașe de sodă caustică.


Povestea începe în 1961 și acoperă o perioadă de 20 de ani. Tânărul erou, Mite Cafanu, este fiul mijlociu al unui demnitar român, un fost ziarist ajuns subministru. Fratele mai mare, Costel, e un student eminent, iar mezinul, Nicu, un băiat bolnăvicios, cocoloșit de maică-sa, profesoară de franceză. Mediul privilegiat al nomenclaturii, deci, cu șofer, bonă și serbări de aniversare. Acești „copii de ștab” nu vor profita însă din cale-afară de toate acestea. În România comunistă, ei încarnează trei destine posibile: Costel va lucra ca inginer, Nicu, emigrat în America, va supraviețui cu chiu cu vai printre exilați, iar Mite, puștiul rebel, derbedeul, ne tîrăște după el prin viața-i haotică, de pe șantiere în uzine, de la salahorie la sărmănie.


Precocitatea sexuală a acestui băiat chipeș și brunet face din el, la numai 12 ani, amantul Colivăresei. Protectoare, maternă, îndrăgostită, aceasta constituie figura centrală a romanului, iar brațele ei, un paradis pierdut pe care Mite va căuta zadarnic să-l regăsească. Femeile se perindă prin viața lui, dar îl părăsesc, lăsîndu-ne doar cu regretul dispariției lor: Bica, fata cu un singur picior culcîndu-se cu un regiment întreg; Atena, acrobata lesbiană întîlnită pe litoralul Mării Negre; Norica, panchista, pe care vrea s-o ia de nevastă; pînă și Dorina, logodnica lui Nicu. Ascensiunii tatălui, concretizată de mașinile succesive – o Pobedă, o Dacie albă, pe urmă o Ladă break –, îi corespunde rătăcirea fără țintă a fiului. Nonșalanța și fatalismul acestuia îl poartă din aventură în aventură, cu o minunată energie picarescă începînd, treptat, să se cheltuie în gol. O „nepăsare senină, de animal fericit” prefigurînd metafora cîinelui ce străbate romanul: cîine tînăr și zănatic, „cîine sovietic” pe ring, după chipul și asemănarea boxerilor ruși care cîștigă toate meciurile, cîine vagabond căutînd cu coada între picioare ceva de-mbucat, „cîinele nimănui” prins în capcana propriei singurătăți. Tabloul realist al condițiilor de muncă ne face să trăim din interior viața unei fabrici de vopsele cu emanații toxice, a unei întreprinderi de terasament, a unei cărămidării unde se spetesc soldații unui batalion disciplinar, a unei porcării industriale unde lucrează prietenul lui Mite, orfanul Giani Bajnorică. Peste tot domnesc nedreptatea, violența, normele, încălcările de drepturi, mișmașurile, mizeria, corup­ția, denunțurile. Unii visează să fugă din țară și să ceară azil politic, alții își îneacă disperarea în alcool.


Sate pustiite și cartiere bucureștene rase, locuințe strîmte cu existența ritmată de sirena uzinei alcătuiesc fundalul unui roman al cărui flux general e înrudit cu al unui Zola, mai întîi ascendent, apoi descendent. La Radu Aldulescu, însă, narațiunea iese din cronologie, un episod anterior strecurîndu-se brusc în urzeală, de parcă, încet-încet, haosul și dislocarea ce subminează nu doar personajele, ci și întreaga societate, ar molipsi însăși structura temporală. De la un stil indirect liber, avîndu-i ca subiecți pe Mite, pe unul din frații săi ori pe Giani, se trece la un comentariu mai detașat al unui narator omniscient. Oralitatea, verva, forța verbului său au incitat compararea lui Radu Aldulescu cu Louis-Ferdinand Céline din Călătorie la capătul nopții oriMoarte pe veresie. Departe, însă, de-a hoinări prin lume ca un Bardamu, Mite nu face decît să se-nvîrtă în țarcul unei patrii cu granițe de fier, osîndit să „asiste de-acum la propria-i pieire”.


Scriitor nepereche, marginal, el însuși multă vreme un muncitor, scenaristul filmului Terminus Paradis de Lucian Pintilie (Marele Premiu al juriului Festivalului de la Veneția 1998), Radu Aldulescu a făcut din personajele lui pe cît de înduioșătoare pe atît de exasperante, libere dar și încleiate într-un real fără ieșire, încarnarea unei Românii în descompunere. Mai rămîne, totuși, în acest roman superb, o cale de acces spre viitor: „Oamenii trebuie să se adune împreună, capete, să-și poarte de grijă unii altora.” Darul Colivăresei către amantul său.
(Évelyne Bloch-Dano, „Radu Aldulescu“: Le Magazine Littéraire, nr. 529/martie 2013 – „Caiet critic – Special România”)

Mai poți călca oare pe urmele lui Bukowski și ale lui Céline, cînd ai picioarele ferecate de o dictatură? Iată pariul asumat de Radu Aldulescu, 59 de ani, un franctiror care a preferat să tragă la ham pe șantiere decît să se compromită cu nomenclatura. Mite, eroul Amantului Colivăresei (L’Amant de la Veuve), e o haimana născută într-o familie de aparatnici. Fugar la 12 ani, abonat la chiul, amator de cafteală, războindu-se cu orice autoritate, fustangiu incorijibil, va sfîrși prin a se înhăita cu un țigan și va trăi din expediente, trăgînd targa pe uscat, cot la cot cu marginalii Bucureștilor, oraș descris ca groapa de gunoi a sufletelor pierdute. Un roman din ce în ce mai negru, galvanizat de argoul golănesc, oglinda unei națiuni îndelung dospite în șanțul aservirii.
(André Clavel, „Radu Aldulescu”, Lire, nr. 413/martie 2013 – „Special Salonul Cărții – Litere românești”)
Traducere de Anca-Domnica (Dominique) ILEA

Răzvan Rădulescu




Ilie Cazane este un om cumsecade, fără ambiții. Nu-i o lumină, dar e atît de simpatic încît i se tolerează, cu un surîs, latura flegmatică și de întinge-blide. Totuși, Ilie Cazane are un har: de îndată ce seamănă semințele de legume, recolta este excepțională. De aici pînă la a face din el un suspect nu mai e decît un pas pentru colonelul Chiriță. Securistul se hotărăște să-i sustragă țăranului secretele de fabricație. O pudră, un îngrășămînt magic? E de ajuns să-l bage la închisoare pentru a-l face să mărturisească.
Scrîșnitor și farseur, primul roman al lui Răzvan Rădulescu, scenarist și regizor, este o șarjă împotriva regimului obtuz. Născut în 1969, autorul se amuză să multiplice punctele de vedere. Mai întîi, îl urmăm pe tînărul Ilie și ingenuitatea sa de leneș. E bun prieten, soț bun, dar nu-i prea mare lucru de capul lui, se descurcă de pe o zi pe alta. Față de acest tînăr naiv, înconjurat de soție și socri, la fel de candizi, puterea și birocrația au o misiune ușoară. E nevoie de un vinovat în principiu, iar Ilie e potrivit, își spune colonelul, care începe o serie de interogatorii delirante. Imperturbabil, romancierul descrie o lume arbitrară, o viață de birou unde ticăloșii au mereu ultimul cuvînt, de îndată ce au o brumă de putere. Rîsul devine acid, traumatizant și de o eficacitate diabolică pentru a arăta prostia unora și candoarea celorlalți.
(Christine Ferniot, Télérama, 23/29 mars 2013)
Traducere de Doina IOANID



Marta Petreu




„Dat fiind că poezia Martei Petreu manifestă o sensibilitate a trupului ecorşat, se poate spune că ea este, literalmente, o poezie a pielii. Textul porneşte de la piele şi se scrie în întregime la suprafaţa ei, ce răsună precum un timpan întins peste cercul cuvintelor. Pielea, înveliş, dar şi limită, protejează şi în acelaşi timp expune. [...] Ea este acel ceva fragil care te separă de propriul eu, care separă bărbatul de femeie, dragostea de mînie, viaţa de moarte. Dar este şi locul de trecere şi de schimb între aceste domenii divizate, este «membrana osmotică» a poemului. Cîmp al luptei dintre toate aceste forţe invocate fără încetare, orice trecere lasă urme aici, şi orice urmă este, de fapt, o rană. [...] Din acest şoc al provocării [...] şi al spaimei [...] rezultă o poezie violent blasfematoare, convulsivă, extrem de erotică, în care orice refuz este, de fapt, o chemare.“ (Philippe Levreaud)



Doina Ioanid




„Patruzeci şi şase de scene, care se constituie adesea în tablouri, schiţate din cîteva fraze simple – fapte sau situaţii cotidiene, înregistrări ale unor stări de conştiinţă: existenţa se arată a fi una precară, iar realitatea, oscilantă. Chipul se dizolvă, obiectele se desprind: cimentul cuvintelor, care făcea din lumea reală o lume de cuvinte, nu mai ţine. Între o conştiinţă pură şi realul redus la eveniment întîlnirea este brutală. Lucrurile ce se surpă ele însele de la temelie creează falii în limbaj, iar poemul este un ultim recurs în faţa dispariţiei treptate a locurilor, obiectelor, legăturilor dintre ele, a propriei identităţi. În clipa aceea, tabloul se însufleţeşte, devine viziune, ceva prinde contur: în aceste poeme retractile, bîntuite de ima­ginea morţii, intensitatea acestor unde vibratile vorbesc, în mod paradoxal, despre o posibilă viaţă secundă, suprareală.


La distanţă de zece ani după Duduca de marţipan (2000), Ritmuri de îmblînzit aricioaica (2010) este poemul unei rupturi încă şi mai dureroase, al sfîşierii unui trup mortificat, ofilit, care se degradează într-o lume ce se descompune, la rîndul ei. Inocenţa face loc unei resemnări amare. Limbajul nu poate oferi nici un fel de salvare, cuvintele taie în carne vie. Şi totuşi. Poemul acesta al spaimei şi al singurătăţii, al sfîşierii în faţa bolii, a bătrîneţii şi morţii ia, în cele din urmă, forma unei rugăciuni de întoarcere către lume.“
(Philippe Levreaud, Bibliothèque(s), nr. 67/ martie 2013)

Philippe Coste - Eternul transfug: Norman Manea (fragment)

„Pentru a evada din România lui natală, a avut de înfruntat multe pericole, s-a tot perindat în secret de la Bucureşti la Madrid şi apoi la Londra, înainte de a înşela vigilenţa vameşilor necruţători de pe Kennedy Airport. Acum, pasagerul clandestin îşi mănîncă în linişte salata într-o bucătărie din New York, aproape de o fereastră care măsoară de la înălţimea a zece etaje haosul nevrozat de pe Broadway. „Hibernează aşteptînd cartea verde“, glumeşte Norman Manea, cu o privire ironică, fixînd melcul care, cu corniţele scoase, explorează palma deschisă a soţiei sale, Cella. Cu cîteva minute îna­inte de aceste stranii prezentări, Norman, romancierul, nuvelistul şi eseistul exilului perpetuu, relua în salonul său una dintre confidenţele cerebrale din La cinquième impossibilité, culegere de reflecţii asupra rătăcirii şi opresiunii, a cărei traducere în franceză e pe cale să apară. «După mai bine de douăzeci de ani în Statele Unite, ştiu că nu vin numai din România, că nu vin cu adevărat din România... Vin dintr-o limbă – o limbă în care continuu să scriu chiar şi aici –, o limbă nomadă pe care o port în spate aşa cum îşi poartă melcul casa.»

În mai anul trecut, cînd se afla la Iaşi [...] pentru a primi titlul de doctor honoris causa, au adus de acolo acest frumos cefalopod, într-o cutie de plastic strecurată pe fundul genţii Cellei, în semn de omagiu sau de preţ plătit unei patrii rătăcitoare: o Românie care, la vîrsta de 5 ani, l-a trimis într-un lagăr de concentrare împreună cu întreaga sa familie de evrei, iar după război l-a erijat în tînăr comunist exemplar. O ţară stranie care, după ce i-a permis inginerului hidrotehnist să devină scriitor, l-a obligat să plece, fără cale de întoarcere, pe «huliganul» sătul de bufonul Ceauşescu“. (Philippe Coste, „Eternel transfuge: Norman Manea“/„Eternul transfug: Norman Manea“, Lire, martie 2013)
Traducere de Adina Diniţoiu

Ingo SCHULZE - Romanul Vizuina de Norman Manea, lansat la Berlin

În această toamnă, scriitorul Norman Manea s-a aflat într-un turneu literar în Germania şi în Suedia (la Tîrgul de Carte de la Göteborg şi la Stockholm, Norman Manea şi-a prezentat volumul Întoarcerea huliganului, apărut în acest an şi în limba suedeză). Norman Manea s-a aflat şi la Berlin pentru lansarea traducerii germane a romanului său Vizuina (Die Höhle, Hanser Verlag, 2012, traducere de Georg Aescht). Autorul şi cartea au fost prezentaţi la Akademie der Künste de Ingo Schulze, şeful secţiei de Literatură a Academiei (singurul membru român este Norman Manea, din 2006). Publicăm fotografii de la Stockholm şi Berlin şi fragmente din intervenţia susţinută de Ingo Schulze la lansarea romanului Vizuina, în limba germană.


Stimate doamne, stimați domni,
Numele meu este Ingo Schulze și am onoa­rea să vă salut cordial în numele Aca­demiei de Arte. Le adresez din toată inima un salut de întîmpinare în special lui Norman Manea și soției sale, Cella Manea, care și-au asumat istovitorul voiaj transatlantic, pentru a sărbători alături de noi în această seară lansarea traducerii germane a celui mai recent roman al lui Norman Manea, Vizuina. [...]

Orice scriitor demn de acest nume plăsmuiește o lume întru totul proprie, cărțile sale devenind una dintre multele porți de acces către literatură. Atunci cînd am început să mă pregătesc pentru această seară, am redescoperit acest lucru, într-un mod foarte pregnant. Cărțile lui Norman Manea îi destăinuie cititorului un spațiu literaro-poetic, dar și al științelor socioumane, așadar și istoric, care este puțin cunoscut în Germania, cu toate că acest spațiu ne privește în mod nemijlocit.



Norman Manea, născut în 1936 la Sucea­va, într-o familie de evrei, a fost deportat în octombrie 1941, alături de părinții săi, într-un lagăr din Transnistria, Ucraina. „În Transnis­tria au fost atunci trei copii care au devenit ulterior scriitori“, afirmă el într-un interviu. „Eu – care pe atunci aveam 5 ani –, Aharon Appelfeld – de 8 ani – și Edgar Hilsenrath – de 14 sau 15 ani. O diferență uriașă! Hilsen­rath are o imagine bine conturată a situației. Appelfeld, într-o măsură mai mică – dar, în orice caz, mai clară decît a mea.“ Bunicii săi materni au murit din cauza condițiilor inumane, el și familia sa au fost eliberați în toamna lui 1944 de Armata Roșie și s-au întors în România în aprilie 1945.



„La ce anume să te asimilezi, cînd în una dintre cele mai civilizate țări «soluția finală» nu oferea decît o finală, unică asimilare?“, întreabă Manea în eseul său Exil, apărut în volumul Despre clovni: Dictatorul şi Artistul.
„Și la ce anume să te asimilezi, dacă – printr-o minune – ai supraviețuit la ceea ce se numește, azi, convențional și chiar comercial, Holocaust? După infern, la ce anume se mai adaptează străinul care a supraviețuit? Răspun­sul este de o stupefiantă simplitate, în evidența sa enormă: la viață, doar atît. La viață se readaptează supraviețuitorul, cu acea impertinență a banalității care este chiar viața. Reîntoar­cerea străinului, renașterea și readaptarea sa la actele elementare ale vieții are ceva patetic și misterios, jalnic și măreț, deopotrivă. Mi-a fost dat să renasc, să cresc și să mă maturizez într-o societate care combina fascismul cu stalinismul.“


Povestirile sale, din care au apărut în germană mai multe volume (vezi Training fürs Paradies – Fericirea obligatorie sau Oktober, 8 Uhr – Octombrie, ora 8) produc un soi de dans în cerc. Acesta începe în Ucraina în perioada lagărului și se sfîrșește în România în anii ’80. Norman Manea ar fi putut să nu mai scrie nimic altceva în afară de aceste povestiri și tot s-ar fi dovedit un mare scriitor. Din fericire pentru noi, a scris mai mult. Dar aceste povestiri rămîn întipărite în memorie. E vorba de o modalitate cu totul proprie de a povesti, care însă se schimbă totodată în mod constant și se apropie de materialul și de epoca tratate. Citindu-l pe Norman Manea, trecerea de la o tonalitate la alta mi-a amintit de autori cu totul diferiți, ba de Bruno Schulz, ba de Isaac Babel, pentru ca apoi să mi se pară că există o afinitate cu prozele scurte ale lui Johannes Bobrowski sau ale lui Wolfgang Hilbig.



Prin intermediul povestirilor și al romanelor, dar și al eseurilor sale extraordinare, putem să retrasăm etapele vieții lui Norman Manea. Studiază în București, devenind inginer, iar începînd cu 1974 activează ca „scriitor“, în sensul unei profesii „liberale“, ceea ce poate induce întrucîtva în eroare. Căci îmi pare o adevărată minune faptul că în România au putut apărea cărțile sale.

În interiorul blocului estic, România era o excepție nu doar pentru că aprovizionarea cu alimente de bază era o problemă cotidiană ori pentru că ceea ce s-a numit „cultul personalităţii“ din jurul conducătorului Ceaușescu poate fi comparat doar cu idolatria din Al­bania și Coreea de Nord, ci și pentru că, în România anilor ’70 și ’80, naționalismul și antisemitismul erau deplin prezente în spațiul public. Cine citește romanul lui Norman Manea Plicul negru, apărut în 1986 în Româ­nia (în Germania, în 1995), știe ce poate însemna acest lucru.



În 1986, la vîrsta de 50 de ani așadar, Norman Manea părăsește România. Prima stație a exilului său: Berlin. Îi fusese aprobată o bursă DAAD, însă nu luase la cunoștință acest lucru. Află abia în Berlin, cînd se informează personal. În 1987 îi apare prima traducere în germană, Roboterbiographie und andere Erzählungen (Biografia Robot și alte povestiri), la Editura Steidl, bine primită. Era abia a doua traducere în Vest a vreuneia dintre cărțile sale. În postfața la Despre clovni; Dictatorul şi Artistul, Manea scrie: „Cuvîntul BERLIN, cu o particulară rezonanță traumatică în copilăria mea, își adăuga atunci o nouă semnificație pentru pribeagul care, deși nu mai era tînăr, era somat să reînceapă, ca un nou-născut, Inițierea“.
Un alt citat despre Berlin îmi pare, de asemenea, important: „Zidul îl simțisem, ani de zile, în mine însumi și în jurul meu încă în România Clovnului Tiran. [...] Într-una dintre frecventele plimbări nocturne în jurul conturului chinezesc, am fost surprins de cuvintele vecinului meu de apartament din blocul DAAD de pe Storckwinkel. Colegul și amicul meu francez se plîngea de claustrarea pe care Berlinul Occidental, un spațiu insular și închis, o impunea. Senzația mea era cu totul diferită. În insula închisă mă simțeam liber și, pentru prima dată, în siguranță...“.


După terminarea bursei DAAD și după o lună petrecută în Paris, Norman și Cella Manea pleacă în SUA, unde Norman Manea primeşte o bursă, iar din 1989 o catedră la Bard College, în apropiere de New York.



Pe cînd încă se afla în Berlin, relatează Norman Manea, primește scrisoarea unui prieten care îi scria despre Est și Vest: „Acum vei vedea [...] că tot ceea ce spun comuniștii despre capitalism este adevărat – și tot ceea ce spun capitaliștii despre comunism este de asemenea adevărat“. Iar Norman Manea concluzionează: „Asta nu te ajută să vezi viața într-un mod prea optimist“.
Ce mă impresionează la Norman Manea este că se poziționează foarte critic nu doar față de trecut, ci și față de condițiile din prezent. Iată ce afirma într-un interviu acordat în urmă cu o săptămînă ediției de duminică a Neue Zürcher Zeitung: „Sarcina noastră de scriitori constă în a salva limba de clișee, de dicţia greoaie a Puterii, indiferent dacă aceasta operează sub eticheta de «comunism» ori sub cea de «capitalism»“.

Romanul Vizuina, a cărui ediție românească originală a apărut în 2010, îl conduce pe cititor în labirintul exilului și prin aceasta în SUA, la New York. În cartea Conversații în exil, Norman Manea afirmă: „...cînd am sosit în America, ne-am întîlnit. Și, la un moment dat, în timpul discuției noastre, m-a întrebat [e vorba de Philip Roth,n.a.]: Ce aștepți aici? Ce vrei? I-am spus: O gaură. O gaură în care să mă ascund, asta e tot ce doresc. Iar el a zîmbit: În America sînt multe lucruri pe care nici nu ți le poți imagina acum, dar o gaură în care să te ascunzi nu vei găsi. [...] Da, mi-era frică de America. Mă gîndeam că temperamentul meu, sensibilitatea, solitudinea mea nu vor fi în stare să o scoată la capăt în această țară. [...] În afară de asta, mai aveam și marea problemă ling­vistică: atunci cînd am sosit aici, nu vorbeam deloc engleză. Nu înțelegeam ce se spunea în metrou. Eram un surdomut într-o lume străină“.


Gaura, vizuina – poate fi vorba de o ascunzătoare, de o capcană, dar și de un refugiu. În opera lui Manea, Vizuina preia tematici pe care cititorii săi le cunosc din cărțile anterioare, îndeosebi din marele autoportret literar Întoarcerea huliganului. În noul roman, Manea ficționalizează și articulează materialul.



Vag criptate sînt figurile lui Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu. Eliade e marele cercetător al religiilor, care a fost însă și propagandist al Gărzii de Fier, mișcare fascistă, creș­tin-orto­doxă și antisemită. Elevul și urmașul său desemnat la Universitatea din Chicago a fost Ioan Petru Culianu, ucis ori mai degrabă executat în 1991. Făptașii nu au putut fi prinși nici pînă acum. E de presupus că a fost o acțiune vindicativă, întrucît Culianu se poziționa tot mai critic față de Eliade.
În 1992, Norman Manea a publicat un eseu, care poate fi citit și în germană, cu ti­tlulFelix Culpa, despre memorie și tăcere la Mircea Eliade. Acest eseu a devenit în România prilej pentru atacuri furibunde împotriva sa, în timp ce, în Vest, i s-a reproșat că nutrește prea multă simpatie, admirație și sensibilitate față de un fascist. „Lupta împotriva canonizării puterii pare la fel de dificilă ca întotdeauna.“

Veți găsi o conjunctură similară la lectura romanului, precum și o recurentă confruntare cu România postcomunistă, despre care Manea afirmă: „atmosfera politică din țară și dezbaterile intelectuale dădeau senzația că o parte a intelectualilor era orientată spre anul 1938, nu spre anul 2000. Marile modele ale trecutului se întorceau nimbate de o nouă slavă, și nu erau și modelele mele“.

Există și o altă tradiție. Romanele, povestirile și eseurile lui Norman Manea fac constant referiri la autori, care – cel puțin pentru mine – reprezintă mari descoperiri literare. Îl amintesc pe Mihail Sebastian, al cărui jurnal poate fi pe drept cuvînt comparat cu cele ale lui Victor Klemperer, ori proza lui M. Blecher și Panait Istrati. Chiar dacă astăzi influențele hotărîtoare asupra scriiturii nu mai pot fi explicate în cheie națională – Kafka și Proust joacă un rol central în cazul lui Manea –, a fost pentru mine o surpriză (menționez acest lucru și ca o autocritică) să văd ce puncte extraordinare de referință îi oferă literatura română lui Norman Manea.


Citind Vizuina, o întrebare nu a încetat să fie prezentă: cine este EU în această povestire? – fără a mă referi la Norman Manea prin acest EU. Căci căutarea acelui loc inexistent, în care autorul pare că spune EU, este, în cele din urmă, şi o iscodire de rumori conexe. Prin această întrebare mă refer la punctul din care se povestește. Se ascunde acest EU în spatele unui personaj, se ascunde în spatele mai multor personaje, este un personaj autonom, pata oarbă a povestirii?



O altă întrebare se referă la autoaprecierea lui Norman Manea, cum că, după 1986, a scris nolens volens mai simplu, întrucît e dependent de traduceri. Acest „mai simplu“ nu ar putea fi și o reacție la noile împrejurări sociale în care trăiește de atunci? Nu am putea înțelege „mai simplu“, mai degrabă, ca „mai direct“? Întrebări precum aceasta le las cu plăcere pentru discuțiile de după.
[...] Permiteți-mi, la final, încă o observație. Din fericire, pare de la sine înțeles că Norman Manea, care este din 2006 membru al Academiei de Arte și care pe lîngă multe alte distincții, a primit și Premiul „Nelly Sachs“, în 2011, în Dortmund, își prezintă noua sa carte în această casă din Pariser Platz, în Berlin. Norman Manea cunoaște bine Ber­linul. Poarta Brandenburg, la care avem vedere, e într-un anume fel un simbol al ambelor epoci care au marcat și marchează viața și scrisul lui Norman Manea. SA-ul a trecut pe aici, purtînd torțe și sărbătorind victoria lui Hitler, și tot aici Zidul diviza Berlinul și lumea. Astăzi, cînd Pariser Platz invită în special la plimbări, la divertisment și la demonstrații, această piață nu este imună la celebrări ușor penibile ale „democrației în conformitate cu Piața“. De aceea, consider că nu există un loc mai adecvat pentru o lectură și o discuție cu Norman Manea.



Traducere din limba germană de Cristian CERCEL

Scriitorul Norman Manea: „Băsescu, Ponta ...