Sebastian[v=]

Centenar Mihail Sebastian, la Bucuresti, Haifa si Tel Aviv
In luna octombrie a acestui an s-au implinit o suta de ani de la nasterea scriitorului Mihail Sebastian, pseudonimul literar al romancierului si dramaturgului roman de origine evreiasca Iosif Hechter.
Centenarul a fost marcat la Bucuresti printr-o expozitie de fotografii, obiecte si documente, dar si prin proiectia documentarului „Sebastian" de Lucia Hossu-Longin, ambele evenimente fiind organizate in in rotonda Muzeului National al Literaturii Romane (MNLR). Expozitia, care cuprinde fotografii, obiecte si documente din arhiva MNLR, a fost inaugurate la 31 octombrie de criticii literari Carmen Musat si Geo Serban si de cercetatorul Andrei Oisteanu.
In seria de evenimente organizate pentru marcarea a o suta de ani de la nasterea lui Mihail Sebastian se inscrie si spectacolul in limba ebraica „Steaua fara nume", montat la Teatron Ironi din Haifa si la Teatron Karov din Tel Aviv, Israel. In regia si traducerea lui Nicu Nitai, spectacolul va fi jucat pe 29 octombrie si, respectiv, 3 noiembrie, informeaza Institutul Cultural Roman (ICR) de la Tel Aviv.
Piesa lui Mihail Sebastian „Steaua fara nume" a fost tradusa si pusa in scena, in 2005, de Nicu Nitai, directorul Teatrului Karov, ca un omagiu adus regretatului autor, la 60 de ani de la moartea sa. Astfel, „Steaua fara nume" a ajuns sa se joace in ebraica, pentru prima oara pe o scena profesionista din Israel. Spectacolul a fost montat anul trecut si la Bucuresti si la Timisoara.
Evenimentul este organizat de ICR Tel Aviv, in parteneriat cu Teatron Karov din Tel Aviv.
Tot in seria de manifestari organizate de Institut pentru a marca 100 de ani de la nasterea lui Mihail Sebastian, in perioada 24 - 25 octombrie, la Universitatea Ebraica din Ierusalim, Cladirea Rabin, a avut loc colocviul international „Mihail Sebastian: scriitor roman – scriitor evreu".
Mihail Sebastian (1907 - 1945) a avut o opera prodigioasa, printre opere publicate numarindu-se: „Fragmente dintr-un carnet gasit" (1932), „Femei" (1932), „Orasul cu salcami" (1935), „Accidentul" (1940), „De doua mii de ani. Texte, fapte, oameni" (1935), „Jocul de-a vacanta" (1939), „Steaua fara nume" (1942), „Jurnal, 1935-1944" (1995), „Jurnal II"

Mihail Sebastian, comemorat pe un blog dedicat cărţilor

http://www.gandul.info/memento/mihail-sebastian-comemorat-blog-dedicat-cartilor.html?6455;966701

În 1996, când a fost publicat Jurnalul lui Mihail Sebastian (cel scris între 1935 şi 1944) undele de şoc ale scandalului s-au întins până departe. Şi au rămas încă active, provocând polemici în presă, dezbateri, alte scrieri. Născut la 18 octombrie 1907, Mihail Sebastian a rămas în memoria celor ce l-au cunoscut ca un om plin de calităţi, dincolo de scriitorul de talent, care s-a confruntat de-a lungul timpului cu toate greutăţile tipice întâmpinate de scriitorul interbelic: nu putea trăi din scris, piesele îi erau montate cu greu.
În plus, era martorul lucid al presiunilor în creştere exercitate asupra evreilor într-o societate tulburată în profunzime. Analizele politice incluse de Sebastian în Jurnalul său sunt şi azi revelatoare pentru cei ce studiază epoca. Cele 9 caiete păstrate de familia lui Sebastian de-a lungul timpului au fost publicate de Humanitas abia în 1996, iar acest moment a marcat exegezele legate de această perioadă tristă.
Poate chiar mai interesant decât polemicile, este „efectul Sebastian asupra tinerilor”. A fost aproape de ei întotdeauna, ca profesor la liceul evreiesc unde legile vremii îi trimiteau forţat în 1940 pe tinerii din familiile evreieşti, deşi nu părea convins că are stofă de pedagog. Cu toate astea, elevii de atunci îl apreciau pentru că nu era afectat de rutina pedagogică, ci era un spirit liber, împărţind cu elevii ceea ce îl interesa. Tinerii de azi îl redescoperă şi ei pe Mihail Sebastian într-un blog dedicat cărţilor înfiinţat de câţiva studenţi ce şi-au făcut un hobby din a scrie recenzii de carte. Pentru a marca Centenarul Sebastian administratorii book­blog (www.bookblog.ro) au postat o „integrală de autor” conţinând recenzii la 5 dintre cărţile semnate de scriitor: Jurnal II – Jurnal 1926-1945, Accidentul. Jurnal 1935-1944, Oraşul cu salcâmi, Cum am devenit huligan.
Radio România marchează şi ea Centenarul Sebastian prin premiera unui serial bazat pe dramatizarea romanului „De două mii de ani”, avându-l pe Marius Stănescu în rolul prin­ci­pal. Iată ce spune acto­rul Marius Stănescu despre întâlnirea cu acest rol: ’’...Prin acest personaj nu descoperi doar trăirile lui interioare, ci şi lumea în care trăieşte el; înţelegi lumea românească din anii aceia în toată complexitatea ei. Intelectualul, artistul...sunt persoane neliniştite. Chiar în condiţii de pace socială, exterioară, ei au propriile nelinişti creatoare; cu atât mai mult, au o existenţă tensionată în condiţii sociale tulburi. […] Actorii sunt nişte mângâietori de suflete pentru cei care intră într-o sală de teatru. Dar, în acelaşi timp, actorii provoacă întrebări şi nelinişti spectatorilor pentru a-i întoarce cu faţa către propriile lor destine, poate şi către Dumnezeu.’’

Mihail Sebastian
(Jurnal 1935-1944)
”Obiectiv vorbind, nimic, absolut nimic nu se schimbă, şi pentru treburile grave, esenţiale ale timpului, înlocuirea unei duzini de miniştri cu altă duzină de miniştri este un detaliu dintre cele mai mărunte. Fiindcă, dacă în politică oamenii sunt instabili şi trecători, problemele sunt permanente. Falsificarea vieţii noastre publice vine însă tocmai de acolo de unde noi punem accentul pe ceea ce este trecător şi ne dezinteresăm de ce este permanent. Ne-am învăţat, adică, să socotim o situaţie politică după oameni, nu după probleme.”

Marius Stănescu
(actor):
„Prin acest personaj nu descoperi doar trăirile lui interioare, ci şi lumea în care trăieşte el; înţelegi lumea românească din anii aceia în toată complexitatea ei. Intelectualul, artistul...sunt persoane neliniştite. Chiar în condiţii de pace socială, exterioară, ei au propriile nelinişti creatoare; cu atât mai mult, au o existenţă tensionată în condiţii sociale tulburi”

Mihail Sebastian, neliniştea trecutului unui evreu
Astăzi, Teatrul Naţional Radiofonic al Societăţii Române de Radiodifuziune prezintă în premieră spectacolul "De două mii de ani" după dramatizarea romanului omonim. Serialul derulat în şase episoade va fi difuzat la Radio România Actualităţi, începând cu ora 23:30.

Mihail Sebastian s-a născut la 18 octombrie 1907 şi a murit la 29 mai 1945. Deşi nu e deloc uşor de prins într-o caracterizare univocă, "personajul principal" a fost scriitor, dramaturg şi memorialist român. Întâmplător, a fost evreu. Iar cele două nu sunt contradictorii. Prefaţa scrisă de Nae Ionescu la apariţia romanului "De două mii de ani" surprinde o perioadă tulbure a condiţiei evreului în România, în care se importa ideologia extrem-naţionalistă şi legile antievreieşti. Anvergura acestei epoci este un motiv în plus pentru care centenarul Sebastian a fost inclus în evenimentele UNESCO 2007.

MÅNGÅIETORI DE SUFLETE. Distribuţia, concepută de regizorul artistic Atila Vizauer, cuprinde nume consacrate ale scenei: Ion Lucian, Rodica Negrea, Rodica Mandache, Ana Ioana Macaria etc.
Marius Stănescu, (deţinătorul Premiului Uniter, ediţia 2007 – cel mai bun actor pentru rolul Hamlet din spectacolul Hamletmachine) se "întâlneşte" cu studentul evreu: "Prin acest personaj nu descoperi doar trăirile lui interioare, ci şi lumea în care trăieşte el, lumea românească din anii aceia în toată complexitatea ei. Intelectualul, artistul... sunt persoane neliniştite".

++Cateva intrebari despre "evreul-interzis"
La Braila, orasul pe care scriitorul il va iubi cu o patima intensa, s-a nascut la

8 octombrie 1907 evreul Iosef Hechter, care si-a spus Mihail Sebastian nu din complexe minoritare, ci pur si simplu pentru a putea publica in "Cuvantul", revista ultra-nationalista a lui Nae Ionescu. Marele profesor nu i-a cerut

sa-si romanizeze numele.

De alfel, in redactia unde Nae Ionescu trona ca un fel de guru al "tinerei generatii", toata lumea, inclusiv Mircea Eliade, cel mai stralucit dintre ei, stia ca Sebastian e un Hechter.

Mai mult, prietenia dintre nationalistul Mircea Eliade si evreul Mihail Sebastian devenise proverbiala. Pana in momentul in care Romania a alunecat spre dreapta, tarand in aceasta alunecare si pe aproape toti reprezentantii acestei superbe generatii de carturari.

Cand Nae Ionescu, impresionat de teza de bacalaureat a elevului Hechter, l-a invitat sa vina la Bucuresti si sa scrie la "Cuvantul", ziarul nu era inca "verde" si Nae Ionescu nu devenise inca mentorul Miscarii Legionare. Nici Mircea Eliade nu primise inca "saculetul cu pamant" al angajarii legionare. Incepand din anul 1926 si pana ce legile rasiale l-au exclus din presa (1940), verbul ziaristic al lui Mihail Sebastian va exulta plenar, inscriind cateva din cele mai frumoase pagini din istoria jurnalismului romanesc. In toti acesti ani, atat Mircea Eliade, cat si Mihail Sebastian l-au adorat pe Nae Ionescu cu o devotiune absoluta si amandoi au fost vazuti lacrimand la catafalcul mentorului lor, mort mult prea devreme. Un evreu plangand moartea marelui legionar era o imagine care merita sa devina scoop-ul presei vremii. Desigur, Sebastian nu regreta moartea legionarului, ci a ganditorului, filozofului, profesorului de logica, jurnalistului de exceptie, intr-un cuvant, a omului genial care i-a marcat existenta si-i intuise talentul. Sebastian stia la ce se expune din directia coreligionarilor sai, dar a facut-o deliberat. De ce-a facut acest gest omenesc, dar incarcat de dinamita etica - iata o intrebare cu talc, destinata unei viitoare dezbateri.

Facea jurnalistica, dar visa la proze de mare respiratie epica

Mihail Sebastian a semnat in multe publicatii bucurestene interbelice, dar a fost omul "Cuvantului", unde a publicat comentarii politice, cronici literare si teatrale, note de calatorie, reportaje, pamflete miniaturale. Sebastian era impatimit de jurnalistica, dar se voia romancier. Primele incercari de proza le-a publicat in 1932, sub titlul "Fragment dintr-un jurnal gasit", au urmat "Femei" (1933), "De doua mii de ani" (1934), "Orasul cu salcami" (1935), "Accidentul" (1935), apoi a scris teatru, pentru care era dotat din toate punctele de vedere ("Jocul de-a vacanta", "Ultima Ora", "Steaua fara nume", dramatizarile "Potopul", "Insula" si "Nopti fara luna", dupa romanul lui John Steinbeck). Intre articolele de ziar, romane si piese de teatru, a mai dat tiparului o bijuterie de istorie literara: "Corespondenta lui Marcel Proust". Lui Mihail Sebastian ii displacea sa se amestece in treburile comunitatii evreiesti. Lumea evreiasca nu-i era straina, dar prietenii sai erau printi romani (Anton Bibescu), scriitori romani (Mircea Eliade), regizori romani (Marieta Sadova), boieri romani (Alexandru Rosetti), frecventa societatea crestina si se considera evreu, roman, dunarean ("om de la Dunare"). Prozele sale oglindesc aceasta lume. Totusi, cea mai importanta proza sebastianiana este romanul "De doua mii de ani", o cronica superba a ulitei evreiesti. Este si cartea care a starnit cel mai faimos scandal literar si politic interbelic, cu puternic ecou pana in zilele noastre.

Ce a avut de suferit Romania din devotamentul lui Mihail Sebastian?

Asadar, Mihail Sebastian si-a publicat romanul "De doua mii de ani" cu prefata violent antisemita a lui Nae Ionescu. Nu a existat publicatie romaneasca sau evreiasca care sa nu puna reflectoarele criticii asupra cartii. Extremistii romani l-au acuzat pe Sebastian ca, publicand prefata mentorului legionar a vrut "sa se puna bine" cu romanii, evreii l-au acuzat ca si-a vandut sufletul Diavolului ca sa-si faca reclama. Sebastian a incercat sa se apere, a publicat si o carte ("Cum am devenit huligan"), dar nici o explicatie nu va putea vreodata sa-i convinga pe toti. Cert este ca Sebastian care traia departe de framantarile ulitei evreiesti a pus in miscare in cartea sa personaje evreiesti si problematica evreiasca a timpului. Era aceea evreitate pe care se mandrea multa vreme s-o ascunda "sub un suras". Intr-un interviu, ii va marturisi lui Camil Baltazar: "Aveam de spus anumite lucruri, care ma sufocasera in cele mai vechi amintiri ale mele de copilarie si adolescenta. Credeam ca spunandu-le ma voi simti mai liber... Am ramas mereu evreu, fara simulare, fara echivoc. Dar am crezut si cred ca e posibil, evreu fiind, sa iubesti cultura romaneasca si sa creezi in cadrul ei. Aceasta convingere nu mergea pana la idila, caci am stiut totdeauna ca existenta mea va trebui platita cu suferinta. Am platit deci si voi mai plati. Intre timp insa, fara revolta si fara iluzii, mi-am spus ca ciudata mea situatie (ca sa nu spun "drama", cuvant ce ar putea speria) merita sa fie privita cu luciditate si, pe cat posibil, inteleasa. E ceea ce am incercat sa fac in "Doua mii de ani". Sebastian mai marturiseste ca nu si-a propus sa scrie un roman "cu teza, cu revendicari, cu proteste". A intitulat-o "De doua mii de ani", pentru ca nu credea "in cauze locale si specifice ale antisemitismului"; pentru Sebastian, drama iudaica ramasese, de 2000 de ani, aceeasi. Romanul il incepuse la Paris, in 1931, intr-un moment cand antisemitismul "era numai aproape o inofensiva prostie, nu o <> cum e astazi". Reintorcandu-se in vara aceluiasi an la Bucuresti, Sebastian isi anunta profesorul ca scrie "o carte evreiasca". Nae Ionescu l-a indemnat bucuros s-o scrie si s-o termine. Si prefata lui Nae Ionescu? "I-am cerut profesorului o prefata in 1931 si acum, in 1934, cand mi-a fost gata cartea, mi-a dat-o, explica Sebastian. Ceream o prefata nu numai profesorului meu, langa care am invatat sa gandesc, dar o ceream si bunului cunoscator de probleme iudaice, Nae Ionescu, autor al catorva tulburatoare studii asupra iudaismului. Eu nu le-am uitat, cum n-am uitat nici indurerata <> pe care el a scris-o in iarna lui 1927-1928, dupa Oradea Mare. Bunii mei evrei si bunii mei antisemiti au memoria scurta". Sebastian a refuzat sa judece prefata lui Nae Ionescu, dar nu si-a ascuns perplexitatea si amaraciunea. Atat a vrut sa se stie, ca in prefata lui Nae Ionescu exista un punct de vedere teologic, crestin, in lumina careia nu se recunostea. "Intrebarile mele sunt altele, sublinia Sebastian, dar, daca nici profesorul meu Nae Ionescu nu le-a raspuns, e probabil ca nu le va raspunde nimeni. E un destin intr-asta si nu o carte sa fi scris, dar cinci, dar cincizeci, tot acolo as ajunge. Fiecare dintre noi ramanem baricadati in ceea ce am apucat sa fim si, dincolo de asta, totul este zadarnic". Eroii romanului "De doua mii de ani" cauta solutii, unii descopera sionismul, altii marxismul sau emanciparea. Sebastian, personal, nu avea solutii de dat. Marturisea: "Fiecare isi rezolva sau nu-si rezolva pentru sine propriile sale rafueli... Cartea mea a fost scrisa pentru dezlegarea catorva tristeti, dar ea insasi, astazi, nu e decat o tristete mai mult". O tristete care va deveni din ce in ce mai profunda cu trecerea anilor si care, prin ea insasi, devenise o grava intrebare. Dar ceva mult mai grav atenta la echilibrul evreului: "tradarea" lui Mircea Eliade. Prietenia lor se va spulbera odata cu alunecarea lui Eliade spre extremismul legionar. Paradoxal insa, singurul care a sarit in apararea romanului si a autorului evreu a fost Mircea Eliade.

Complotul "Steaua fara nume"

In acest complot au fost amestecati cativa dintre marii romani ai epocii: regizorul Soare Z. Soare, criticul teatral N. Carandino, regizorul Sica Alexandrescu si actorii Nora Piacentini, Mircea Septilici, Marcel Anghelescu si printul Anton Bibescu. La mosia acestuia de la Corcova, isi petrecea Mihail Sebastian parte din prelungita vacanta nedorita, impusa de legile rasiale care il exclusesera din viata societatii romanesti. Printul roman avea o afectiune deosebita pentru scriitorul evreu. In 1934, in refugiul princiar de la Corcova, a scris Sebastian primele replici ale piesei "Ursa Mare", care se va juca in cele din urma sub titlul "Steaua fara nume".

Cum autorii evrei erau interzisi, pe afis figura un nume necunoscut: Victor Mincu. Comedia, o adevarata bijuterie teatrala, nu putea fi scrisa de un debutant. Presa vremii se angajase intr-o adevarata cursa de detectivi pentru descoperirea adevaratului autor. Mai intai s-a crezut ca a fost scrisa de Mihail Sadoveanu, apoi au fost banuiti regizorii Soare

Z. Soare si Sica Alexandrescu, actorii Radu Beligan si Mircea Septilici, impresarul N. Vladoianu etc. Misterul s-a pastrat si dupa premiera care a avut loc la 1 martie 1944. Succesul imens nu a mai permis anonimatul.

Un reporter abil a publicat chiar insinuarea ca "Steaua fara nume" nu reprezinta..."o biruinta romaneasca". Ca sa se linisteasca spiritele, in sfarsit si-a facut aparitia "adevaratul" autor: avocatul Stefan Enescu. Complotul se amplifica. Intervievat, Enescu a declarat: "Victor Mincu a existat si exista, el este subsemnatul." Stefan Enescu era un avocat crestin, un om cumsecade, care participa la complot din omenie si dragoste de teatru. Ca sa i se dea credibilitate, omul a fost pus sa mai semneze cateva articole si chiar o mica nuvela, publicata de prestigioasa revista "Viata Romaneasca". La 16 august 1944, Teatrul Comedia condus de Sica Alexandrescu isi redeschide portile cu "Steaua fara nume". Dar numele adevaratului autor a fost facut cunoscut abia dupa 23 august 1944. Valoarea piesei a fost confirmata de un sondaj organizat de revista "Cortina" in ianuarie 1945. "Steaua fara nume" era decretata cel mai bun spectacol al anului. Succes care l-a bucurat pe Sebastian, dar nu i-a schimbat starea de spirit.

El va nota in "Jurnal": "Mai mult melancolic, aproape trist. Simt nu stiu ce fel de oboseala veche si duc cu mine, peste tot, incurabila mea singuratate". Premonitorii cuvinte! Peste cateva zile, autorul "Stelei fara nume" va disparea cu adevarat in eterna singuratate...

A fost Mihail Sebastian asasinat?

Moartea neasteptata, la numai 38 de ani, a lui Sebastian, a starnit si aceasta banuiala. La 27 mai 1945, astepta in statie autobuzul care trebuia sa-l duca la Universitatea Populara. Se pregatise cu o conferinta despre sonetele lui Shakespeare. In ultimi ani ai razboiului invatase singur engleza si a predat chiar si lectii despre teatrul lui Shakespeare la scoala evreiasca "Cultura" din str. Sf. Ioan cel Nou. S-a aplecat sa-si lege siretul de la pantofi, cand un camion a trecut in viteza peste el. Nu departe de locul accidentului, a fost vazut Sasa Musat cum ridica bratul, ordonand parca soferului camionului sa accelereze. Sasa, era un personaj destul de suspect, un tanar comunist evreu fanatic, indeplinise multe misiuni inca din anii ilegalitatii. Dovedit spion roman si KGB-ist va fi expulzat din Franta, unde traia ca student intarziat. Mi-a fost profesor de relatii internationale la Facultatea de Ziaristica din Bucuresti, avea carisma si era mult secretos. Un alt profesor, Vasile Dumitrescu, viitorul ministru-adjunct de Externe, care nu-l suferea pe "pistruiati, ne avertizase la un seminar de ziaristica: "Sasa e in stare de orice, chiar si de o fapta bunai. A primit Sasa Musat misiunea sa-l asasineze pe Mihail Sebastian? Intrebare ipotetica, se stie insa ca Sebastian nu era agreat de centrul de comanda comunist. Sebastian care in primele zile dupa 23 august 1944 urcase plin de elan pe baricada ziarului comunist "Romania Libera" a parasit-o foarte repede dezgustat de "tovarasii" ahtiati de putere, imorali si fanatici. Gestul sau fusese notat. Daca ar fi supravietuit accidentului (sau asasinatului, spuneti-i cum doriti!), cu siguranta ca ar fi cazut intre rotile masinariei exterminatoare a Securitatii. Sebastian era un bun prieten al fruntasului comunist Lucretiu Patrascanu, pe care marele stab, Gheorgiu-Dej decisese sa-l suprime. Toti prietenii lui Patrascanu au fost arestati, torturati si au zacut ani indelungi dupa gratii.

++Centenar Sebastian

Parafrazând vechiul adagiu latin, au şi scriitorii soarta cărţilor ţinute, de eîmprejurări, departe de cititori.

Mihail Sebastian a fost redescoperit în 1996, când i-au fost publicate însemnările cuprinse în nouă caiete care acoperă perioada 1935-1944.

Deschizând atât de multe ferestre spre vremuri tulburi, cărora le-a supravieţuit la propriu şi cu dârzenie intelectuală, Mihail Sebastian a fost privit de la Jurnal încoace cu totul altfel.

Dar cât de mult îi face dreptate acest "altfel" lui Sebastian publicistul?

În a doua parte din seria de programe Arena încercăm să îl desluşim pe celălalt Sebastian - critic, vizionar, meloman.

Despre acel Mihail Sebastian mai puţin cunoscut, în emisiunea Arena, sâmbătă la ora 14 şi 5 minute.

++Colocviu internaţional despre Mihail Sebastian, la Universitatea Ebraică din Ierusalim În perioada 24-25 octombrie 2007, la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Clădirea Rabin, va avea loc colocviul internaţional intitulat „Mihail Sebastian: scriitor român - scriitor evreu“, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului.
În cadrul colocviului vor fi susţinute comunicări de către Lya Benjamin, Paul Cornea, Camelia Crăciun, Virgil Duda, B. Elvin, Michael Finkenthal, Moshe Idel, Edward Kanterian, Andrei Oişteanu, Marta Petreu, Liviu Rotman, Costel Safirman, Bazil Shafferman, Andrei Strihan, Ion Vartic, George Voicu, Leon Volovici şi Florin Ţurcanu.
Conferinţa se va desfăşura în limba română, cu excepţia sesiunii de deschidere şi a primei sesiuni care vor fi susţinute în limba engleză.
Evenimentul a fost organizat de Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, în parteneriat cu Universitatea Ebraică din Ierusalim - Centrul pentru studierea evreilor din România.
Mihail Sebastian s-a născut în 1907 şi a încetat din viaţă în 1945.

Fapta lui Nae Ionescu si durerea lui Mihail Sebastian
Discutia doamnei Mezdrea nu se incheie insa cu respingerea reprosului de antisemitism. Ea isi atinge apogeul absurd cind, dupa trecerea in revista a lungii dispute in epoca despre Sebastian, Nae Ionescu si problema evreiasca, ajunge la concluzia ca nu Nae Ionescu l-a tradat si ranit pe Sebastian, ci exact invers. Prin atitudinea critica adoptata fata de dascalul sau in Cum am devenit huligan, determinata in primul rind de presa „democrata“ (ghilimele-Dora Mezdrea) si evreiasca, autoarea afirma ca Sebastian „si-a insultat [...] dascalul iubit, caruia ii datora atit de mult in formarea sa, ca si colegii de generatie“18. Prin aceasta atitudine Sebastian ar fi realizat „un caz particular al tradarii discipolului“ (italice-Mezdrea), asadar nici macar o tradare „interioara“, fireasca pentru orice relatie dascal-discipol, dupa viziunea autoarei, ci una exterioara, datorata imaturitatii lui Sebastian, „ca dovada ca n-a intrevazut consecintele pe care le va avea publicarea prefetei [...]. in felul acesta, Mihail Sebastian si-a ratat conditia de discipol al lui Nae Ionescu“19. Sa trecem peste acuzatia tradarii colegilor de generatie, care in acest context este incomprehensibila. Am vazut care a fost motivul adevarat al atitudinii critice a lui Sebastian. Ea nu are nimic de-a face cu presiunea presei. De asemenea, ea nu are nimic de-a face cu pretinsa imaturitate a romancierului. El a intuit foarte bine caracterul prefetei pline de „lovituri de pumnal“, cum i-a si marturisit lui Eliade inca inainte de publicare: „Nae mi-a dat prefata. O tragedie, o veritabila condamnare la moarte“.

Diferenta intre comentatorii germani si Dora Mezdrea nu ar putea sa fie mai mare. Cu toata lipsa de cunostinte istorice si literare in cauza, primii au inteles foarte bine cine este faptasul si cine victima. Cu toate cunostiintele ei, dar neintelegind fapta lui Ionescu si durerea lui Sebastian, autoarea reinterpreteaza evidenta si inverseaza rolurile, pentru a evita acceptarea unui adevar foarte incomod, solidarizindu-se cu faptasul impotriva victimei. insa, daca in istorie respingerea adevarurilor incomode duce la revizionism si neasumarea vinovatiei istorice, in istoria literara ea duce la hagiografie iresponsabila. Desi comentatorilor germani nu le-a cazut asa de usor sa enunte adevaruri precum cel despre Ionescu si Sebastian, care pentru ei nu este un adevar incomod, asta nu inseamna ca nu au trecut si ei, la un moment dat, printr-un dureros proces de acceptare a adevarurilor incomode pentru ei si a responsabilitatilor asociate. Si nu inseamna ca noi, carora ne cade greu sa enuntam adevarurile noastre incomode sau chiar numai sa gindim mai deschis, mai profund si mai critic despre eroii nostri culturali, sintem vesnic obligati sa persistam in hagiografie, in moduri mai subtile sau mai explicite. „S-ar putea da preturi gindurilor noastre. Unele costa mult, altele putin. Si cu ce se platesc aceste ginduri? Raspunsul este, cred: cu curaj.“20

–––––––––––––
1. A se vedea Deborah Lipstadt, Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory (1994).
2. A se vedea Norbert Frei, Vergangenheitspolitik. Die Anfänge der Bundesrepublik und die NS-Vergangenheit (1996).
3. Sergiu Selian, Istoria unui genocid ignorat (1994), p. 95.
4. Pentru o discutie critica a acestui mit a se vedea Raportul Comisiei Internationale privind Studierea Holocaustului in Romania (2004), capitolul 3, cit si Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen Anspruchs Großrumäniens 1918-1944 (2001), pp. 337-342 si Mariana Hausleitner: Deutsche und Juden in Bessarabien 1814-1941. Zur Minderheitenpolitik Russlans und Großrumäniens (2005), pp.176-181.
5. Dar poate si mai devreme. A se vedea Leon Volovici, Ideologia nationalista si „problema evreiasca“ in Romania anilor ’30 (1995), pp. 116ff.
6. Daca cititorul doreste sa fie foarte exact din punct de vedere logic, pentru a se a exclude teoretic posibilitatea ca evreii nu au existat in Evul Mediu, sa se substituie propozitia „Evreii au suferit in Evul Mediu“ cu „Daca evreii au existat in Evul Mediu, atunci evreii au suferit in Evul Mediu“ (si sa se interpreteze „daca ... atunci ...“ ca implicatia materiala „ “ din logica propozitionala standard).

7. Acest pasaj nu este singurul in care Ionescu face confuzie de planuri. Toata asa-zisa lui „logica a colectivelor“ este proiectata de el in mod ilicit din domeniul logicii in cel al teoriei politice cu scopul de a-si justifica doctrina anti-liberalista (din pacate ocultata de adeptii lui; vezi, de exemplu, Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia (2005), vol. IV, pp.6ff.).
8. Vezi Andrei Oisteanu, „The Demonizing of the Jew: A Comparative Study of Ethnic Imagology“, Studia Hebraica 2: 2002, p. 147.
9. Vezi Berliner Zeitung 9.1.2006, Die Welt 1.12.2006, Deutschland Radio 1.8.2005, Literaturen iunie 2005, Neue Zürcher Zeitung 19.2.2005, Die Welt, 2.4.2005.
10. Süddeutsche Zeitung, 3.6.2005 si Frankfurter Allgemeine Zeitung, 7.5.2005.
11. Ca sa dam numai doua exemple mai recente: George Voicu, Mitul lui Nae Ionescu (2000) si Iulian Baicus, Dublul Narcis (2004), capitolul 3.
12. Un caz similar de inversare a rolurilor s-a intimplat dupa publicarea eseurilor Felix Culpa (1992) si Incompatibilitatile (1998) de Norman Manea.
13. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia (2003), vol. III, p. 345.
14. ibid., p. 344.

15. Sa mentionam numai citeva studii care nu expediaza subiectul: Leon Poliakov, The History of Anti-Semitism (2003, 4 vol.), William Nichols, Christian Anti-Semitism: A History of Hate (1993), John G. Gager, The Origins of Anti-Semitism: Attitudes Toward Judaism in Pagan and Christian Antiquity (1983), Jacob Katz, Jews and Freemasons in Europe 1723-1939 (1970), Susana Buttaroni/Stanislaw Musial (ed.), Ritualmord. Legenden in der Europäischen Geschichte (2003).
16. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia (2003), vol. III, p. 350.
17. Pentru un argument in contextul romanesc impotriva esentialismului, a se vedea H.-R. Patapievici, „Este etnicul o substanta?“, in H.-R. Patapievici, Politice (1997).
18. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia (2003), vol. III, p. 370.
19. ibid., p. 370f.
20. Ludwig Wittgenstein, insemnari postume 1914-1951 (2005).

Presa germana a prezentat prefata lui Nae Ionescu drept un text antisemit
Dar, s-ar zice, astazi intelegem foarte bine greseala morala a lui Nae Ionescu, pentru ca dupa Holocaust traditia antisemita care, in parte, a contribuit la geneza lui, a devenit retrospectiv mult mai transparenta pentru noi, Spätgeborene. De fapt, pozitia inacceptabila a lui Ionescu este asa de evidenta, incit o intelege chiar si o audienta straina, care nu este familiara cu istoria noastra culturala si literara. De doua mii de ani, Cum am devenit huligan si prefata lui Nae Ionescu au fost publicate in Germania in 1997, iar Jurnalul lui in 2005. Mai multi recenzenti ai Jurnalului, care s-a bucurat de un mare ecou in presa germana si a fost des comparat cu celalalt mare document al prigonirii evreilor, jurnalul lui Victor Klemperer, au mentionat si prefata lui Ionescu, prezentind-o fara nici o rezerva drept ceea ce ea este: un text antisemit, dar si un text intentionat ca o lovitura nemiloasa impotriva fostului student. Prefata este descrisa ca un „pamflet agitator antievreiesc“ (Berliner Zeitung), un „atac antiiudaic [...] plin de sofisme primitive“, cu o atitudine „infama“ fata de Sebastian (Die Welt), un text „care legitimeaza in mod explicit antisemitismul“ (Deutschland Radio), exprimind o „ura de evrei romantizata“ (Literaturen), „sublimata prin metafizica“ (Neue Zürcher Zeitung) si care distruge identitatea multipla „evreu, roman, om de la Dunare“, construita de Sebastian, „prin argumente teologice provenite din rezervorul antiiudaismului crestin“ (Die Welt).9 Doua comentarii explicite au fost publicate si in ziarele Süddeutsche Zeitung si Frankfurter Allgemeine, ziarele cele mai serioase si cotate ale Germaniei.

Prima scrie ca „prin prefata sa, Nae Ionescu s-a asociat cu antisemitismul Garzii de Fier si l-a ranit grav pe discipolul sau“, pe cind in cel de-al doilea putem citi ca Nae Ionescu, fiind „un antisemit infam“, „s-a folosit de prefata ca sa-l defaimeze pe discipolul sau in cel mai abject mod posibil“.10 Comentarii asemanatoare au putut fi citite si in presa americana si engleza, dupa publicarea Jurnalului in Statele Unite, in 2000.
Daca pentru recenzentii germani distribuirea rolurilor de faptas si victima a fost asa de evidenta, nu ar trebui sa fie ea cu atit mai evidenta comentatorilor romani? Dar raspunsul la aceasta intrebare nu are cum sa fie categoric afirmativ, daca ne aducem aminte ca pentru noi recunoasterea greselii lui Nae Ionescu nu ar insemna numai acceptarea unui adevar oarecare, ci acceptarea unui adevar incomod, care, cum s-a demonstrat mai sus, este ingreunata de o anumita atasare emotionala si de anumite consecinte morale. Cu toate acestea, au fost si sint publicate comentarii curajoase si critice in Romania la adresa acestui ginditor national de renume – unul din multele semne pozitive despre evolutia climatului intelectual dupa 1989.11

Dora Mezdrea respinge adevarul incomod despre Nae Ionescu
Si totusi, anumite ambivalente persista, dat fiind ca distribuirea rolurilor nu este perceputa de unii comentatori importanti ca fiind chiar asa de evidenta. Cum altfel ne putem explica faptul ca o atit de temeinic documentata cercetatoare a istoriei literare ca Dora Mezdrea poate sa ajunga la respingerea adevarului incomod despre Nae Ionescu si la inversarea rolurilor, exact dupa schema discutata mai sus?12 Acest lucru se intimpla in monumentala ei biografie despre Nae Ionescu, publicata in patru volume intre 2001 si 2005, si careia, din pacate, nu i s-a oferit inca atentia cuvenita. in lungul capitol inchinat prefetei filozofului la De doua mii de ani... ea scrie: „A expedia atitudinea lui Nae Ionescu fata de iudaism in categoriile sumare de &laquo;filosemitism&raquo; si &laquo;antisemitism&raquo; inseamna a nu fi inteles nimic din gindirea [...] acestui om“.13 Recunoastem aici un reflex standard al minimalizarii antisemitismului: insusi conceptul sau este considerat sumar sau vag si cine il foloseste afirmativ este superficial, „expediaza“. Dar conceptul antisemitismului nu este mai mult sau mai putin vag decit, bunaoara, genul proxim al antisemitismului – rasismul. Asta nu inseamna insa ca termenul „rasism“ nu poate fi folosit cu deplina justificare si nu inseamna, de exemplu, ca expediem subiectul cind afirmam ca legile de la Nürnberg din 1935 sau cele ale guvernului Goga din 1937 au fost rasiste si mai precis antisemite sau ca rapoartele periodice despre rasism ale Comisiei ONU pentru Drepturile Omului expediaza. Cum stim din Investigatiile filozofice ale lui Wittgenstein (§71), faptul ca un concept nu are o definitie analitica nu inseamna ca el nu are o semnificatie bine delimitata. Este de ajuns ca termenul sa aiba un uz bine delimitat. Iar conceptele de rasism si antisemitism au, bineinteles, acest uz. Strategia de a compromite reprosul antisemitismului din punct de vedere semantic esueaza.

Acelasi lucru este, din pacate, valabil si pentru strategia principala a autoarei prin care ea il apara pe Nae Ionescu de acest repros. Este gresit a sustine ca prefata filozofului nu este antisemita deoarece se bazeaza pe o lunga traditie teologica14, daca insasi aceasta traditie are o filiera antisemita, cum am mentionat si cum se stie15, si, in plus, daca argumentul principal este clar rasist, cum am demonstrat. O a treia greseala a autoarei este respingerea afirmatiei lui Sebastian ca atitudinea lui Nae Ionescu fata de evrei trecuse printr-o cezura in 1933. Sebastian remarca, in Cum am devenit huligan, ca Ionescu anticipase deja argumentul „Iuda trebuie sa sufere“ intr-un articol din 1926, fapt pentru care Dora Mezdrea ii reproseaza implicit romancierului lipsa de onestitate. „Daca Sebastian &laquo;stia&raquo; din 1926 pozitia lui Nae Ionescu fata de iudaism, de ce accepta sa scrie, cu frenezie, in Cuvantul, incepind din 1927, cind devine redactor platit al ziarului, pina in ianuarie 1934? [...] de ce i-a cerut insistent, incepind inca din 1931, prefata [...], daca &laquo;stia&raquo; ca Nae Ionescu e &laquo;antisemit&raquo; [...]?“16 Dar, Sebastian nu stia si nu spune ca stia inca din 1926 despre antisemitismul lui Ionescu.

El spune doar ca in 1926 atitudinea profesorului sau era alta decit in 1933. in 1926 Ionescu scria ca evreii trebuie sa sufere din necesitate, pentru ca natiunea si religia lor se suprapun geografic si istoric, dar nu in esenta. Ei nu pot decit sa penduleze intre aceste doua poluri ale identitatii confesionale si nationale fara sa atinga vreodata o armonie, adica sa sufere perpetuu in istorie, sau sa moara. Ionescu se foloseste aici de o anumita naratiune esentialista si exagerat dramatizanta pentru descrierea suferintelor evreilor. Evreii ar suferi din pretinse motive „interne“ naturii lor, si nu din motive „externe“, cum ar fi catastrofele istorice. Sebastian, si acest lucru nu a fost observat pina acum, preia aceasta teorie de la Ionescu in Cum am devenit huligan. Dar ea este, sa o spunem clar, gresita, pentru ca adevarata drama a evreilor in Europa a fost prigoana antisemita, si nu o pretinsa tensiune in esenta metafizica a acestui popor. Nici un popor nu are o esenta metafizica si nici nu este clar ce ar putea insemna a avea o asemenea esenta.17 Daca in epoca lui Leo Frobenius si Oswald Spengler discursul esentialist despre popoare si culturi era in voga, el este astazi complet discreditat si noi nu il mai putem folosi. insa, chiar daca Sebastian greseste cind explica suferinta evreilor (antisemitismul nu ar fi esential pentru drama evreilor, crede el), totusi el are dreptate cind atrage atentia ca atitudinea lui Nae Ionescu fata de acest fenomen a devenit una dramatic diferita dupa cezura din 1933.

Acum Ionescu explica suferinta evreilor nu dintr-un punct de vedere „intern“, ci in contextul antisemitismului, pe care el il explica si il justifica prin pretinsa substanta demonica („Iuda“) a evreilor, cum am demonstrat deja. Cu alte cuvinte: Ionescu justifica suferintele evreilor cauzate de antisemitism, pentru ca natura lor demonica ii condamna la suferinta simpliciter. Presupozitia rasista este evidenta, iar Sebastian era indreptatit sa o remarce si sa o respinga. Daca argumentul lui Ionescu din 1926 avea deja tendinte esentialiste, el era totusi diferit de cel de dupa cezura, pentru ca acesta din urma justifica in principiu, prin justificarea antisemitismului, tot ceea ce cade sub aceasta rubrica, in speta chiar si prigonirile suferite de evrei. Aceasta explica de ce inainte de cezura Ionescu putea sa se angajeze pentru drepturile civice ale evreilor, pe cind dupa cezura Ionescu avea sa se asocieze cu acea gruparea politica care cerea segregarea si excluderea evreilor din societate in cel mai explicit mod: Miscarea Legionara.

++Centenar - Sebastian Departe şi aproape - Ştefan Cazimir
A vorbi despre Sebastian la Centenarul naşterii sale iscă numaidecît o ezitare şi o sfială. Nu cumva intrăm în conflict cu însuşi spiritul celui evocat? Căci iată ce scria Mihail Sebastian în articolul intitulat Centenarul ("Cuvîntul", III, nr. 929, 17.XI.1927):
"Cunoaşteţi filozofia casnică tălmăcită în imagini expresive a şervetelor de bucătărie? Sunt înţelepciune condensată şi uşor memorabilă. Cum însă în istoria literară nu am ajuns la o astfel de ideală precizie, mijloacele sunt altele: statuia şi centenarul. Trebuie în sfîrşit să înţelegem căror măsuri de contabilitate enciclopedică răspunde această acută manifestare a cultului morţilor.
Centenarul este şi mai mult şi mai puţin decît un bilanţ; e o răfuială.[...] O sută de ani - evident, cifra nu are virtuţi fatidice, dar se impune prin rotunjimea ei comercială - izbutesc să macine, să fărîme şi să uniformizeze.[...] Un centenar e o lichidare.[...] Centenarul consumă şi epuizează.[...] Centenarul unei opere este ciopîrţirea ei.[...] Totul se face cu o minuţioasă exactitate, cu o dezolantă precizie de birocrat, cu o grabă febrilă, care pare să răzbune aşteptarea îndelungată a opiniei publice. Şi pe urmă, după ce în sfîrşit formula a fost stabilită, după ce rafturilor istoriei li s-a adăugat încă un număr, după ce dicţionarele enciclopedice au însemnat încă o urmă de viaţă şi în tablele de valori s-a înseriat în loc precis încă un nume, limitat între legile ierarhiei, o tăcere grea cît veşnicia şi dezolată cît uitarea coboară oportun. Iar calendarele se răsfoiesc în căutarea viitoarei comemorări.
Centenarul este cea mai mortuară dintre sărbători. Şi cea mai perfidă."
După citirea acestor rînduri, orice cuget lucid e îndreptăţit să se întrebe: cum să facem din centenarul autorului altceva decît o "răfuială"? (Sebastian foloseşte termenul în sensul lui vechi, de "reglare de conturi".) Cum să evităm transformarea momentului într-o "lichidare"? Cum să ocolim "ciopîrţirea" operei? Cum să infirmăm spusele lui Sebastian, potrivit cărora, dintre sărbători, centenarul este "cea mai mortuară" şi "cea mai perfidă"?
Personal, nu mă simt în stare de nici una din aceste izbînzi. Ca să conjur întrucîtva predicţiile întunecate ale scriitorului mi se pare mai nimerit să apelez la nişte versuri:

Nu tu erai în seară şi în lumină, nu
Ci amintirea numai sau poate anotimpul,
Abia te împlineşti din ceasul cînd te ştiu,
Şi te destrami odată - aerian - cu timpul.

Treci între două vieţi şi clipe inegale,
împărţind arar şi îndoielnic peste
Acest minut incert al arătării tale
Şi nu ştiu dacă seară sau amintire este.

Creşti în cuvîntul meu şi în cuvînt descreşti,
Precum un zbor nesigur descumpănind pe ape.
De ce te pierzi aici şi-n care lume eşti
în clipa cînd te simt departe şi aproape?

Poezia se intitulează Cîntec incert, a apărut în "Universul literar" la 18 martie 1928 şi îi aparţine lui Mihail Sebastian.

Ştefan Cazimir

++Combatantul neinregimentat
Geo SERBAN

Nimic mai strain de temperamentul, de comportarea si convingerile lui Mihail Sebastian decit indiferenta. S-a dovedit a fi un om de atitudine, de cum incredinta tiparului intiiul articol. Proaspat absolvent de bacalaureat, lua prompt distanta fata de „generatia violentei“, ca sindrom al debusolarii. Se intimpla acest botez in ale gazetariei pe data de 6 august 1926.

++Meditatie despre criza si automobile - Mihail SEBASTIAN
Profunda neseriozitate a politicii romanesti nu are nevoie de criza pentru a se desena in proportii naturale. Circumstantele, fie mari sau marunte, grave sau banale, apasatoare sau comode – omul nostru politic e acelasi, respirind in neseriozitate ca pestele in apa. Neseriozitatea este elementul lui biologic si spiritual. Traieste cu ea, din ea, pentru ea.

Totusi, zilele de criza ii adauga acestei neseriozitati normale un haz dublu. „Momentele mari“ se suporta greu. Ele au exigente incomode, carora de voie sau de nevoie trebuie sa le faci fata. Ceea ce in fiecare zi este numai o inteligenta saraca, devine intr-un moment de criza o categorica prostie. Ceea ce este o abilitate scuzabila devine o inselaciune calificata. Scara de valori se dilata brusc in aceste momente dificile. Si daca nu o fi usor sa fii in fiecare zi a lui Dumnezeu cuminte, masurat si destept, treaba asta devine cu deosebire grea in ceasurile „decisive“.
Pentru cine politica este, ca pentru noi, in primul rind un spectacol (un spectacol moral si psihologic fara pereche), criza constituie de-a dreptul o voluptate. Caci, daca e adevarat ca prostia este singurul humor de care e capabil omul politic, atunci niciodata politica nu are mai mult humor decit in desfasurarea unei crize.

Priviti in jurul vostru dezorientarea, panica, invalmaseala pe care le-a produs aceasta cadere de guvern. Urmariti „declaratiile istorice“ care se fac dintr-o tabara si dintr-alta si spuneti daca oamenii acestia, care-si spun „politici“, nu sint cea mai naiva speta de locuitori ai planetei.
Un guvern a cazut si un altul are sa vina. Schimba asta ceva din realitatea problemelor de viata ale acestei tari? Se deplaseaza, odata cu guvernul, un milimetru macar din conturul sever al celor citeva mari dezastre, deasupra carora tara continua sa existe, ignorindu-le atita cit ele se mai pot ignora? Obiectiv vorbind, nimic, absolut nimic nu se schimba, si pentru treburile grave, esentiale ale timpului, inlocuirea unei duzini de ministri cu alta duzina de ministri este un detaliu dintre cele mai marunte. Fiindca, daca in politica oamenii sint instabili si trecatori, problemele sint permanente. Falsificarea vietii noastre publice vine, insa, tocmai de acolo de unde noi punem accentul pe ceea ce este trecator si ne dezinteresam de ce este permanent. Ne-am invatat, adica, sa socotim o situatie politica dupa oameni, nu dupa probleme. Si ne-am deprins sa credem ca oamenii pot ceva impotriva problemelor, ca ei le conditioneaza, ca ei le comanda, cind realitatea este exact contrara. Nimeni nu poate face nimic decit supunindu-se la realitati. Initiativa le apartine lor. Oamenilor nu le ramine decit ascultarea si intelegerea.

Asta se pare ca explica totul – si sterilitatea vietii publice romanesti, si confuziile ei de valori, si erorile ei repetate.
Astazi, bunaoara, in plina vacanta de guvern, exista partide si politicieni care isi inchipuie ca au solutii in mina, ca si cum solutiile ar fi niste leacuri abstracte, birocratice, nu reactiuni naturale ale faptelor insesi. Ca si cum solutiile unei drame sociale si economice ar putea veni din afara, prin suprapunere, nu dinauntru, din adinc, prin cristalizare. Aceasta intelegere hibrida a lucrurilor ia formele cele mai comice, cu deosebire acum, in toiul crizei.

Am retinut mai ales, din toate declaratiile ultimelor zile, pe una care marcheaza un record al tuturora. E o solutie atit de simpla, rapida si facila, incit nu se poate sa nu seduca pina la urma pe toti bunii cetateni, doritori de fericirea tarii lor. Este anume solutia care figureaza in fruntea scurtului program ducist, publicat ieri dimineata de un confrate: „suprimarea automobilelor si vagoanelor ministeriale“.
Oricit ar parea faptul de glumet, va jur ca aceste salvatoare cuvinte au fost imprimate sub titlul de program liberal, inaintea tuturor celorlalte solutii posibile, care nici ele nu erau, de altfel, mai complicate.
„Suprimarea automobilelor ministeriale!“ E ceva atit de candid in acest punct initial de program, incit nu se poate sa nu te induioseze. Iata ce pricepe un mare partid din complexul tragic al acestor vremuri. Iata ce scut ridica el impotriva primejdiilor economice si financiare: suprimarea automobilelor.
Sa nu amintim ca aceasta inocenta prostie a fost repetata de toate guvernele de pina acum. Sa nu remarcam ca toti ministrii au suprimat mereu automobilele – si automobilele au ramas mereu in fiinta. Sa nu spunem ce ieftina demagogie se ascunde in asemenea „reforma“.

Dar sa observam la ce platitudine poate recurge un partid politic in aceste timpuri de incordari supreme, sa retinem tinuta intelectuala si forta ideologica a unor barbati de stat care cugeta cu asemenea „idei“.
„Suprimarea automobilelor!“ – program economic, platforma electorala, justificare politica, act de identitate intelectuala, solutie suprema.
Greu s-ar fi putut gasi o formula care sa sintetizeze cu mai salbateca severitate saracia de gindire sub care se desfasoara aceasta criza de guvern, care este o data mai mult o criza de partide.

(Cuvantul, duminica 12 noiembrie 1933)

Citeste articolul

++Centenar Sebastian
Arena despre Mihail Sebastian, un scriitor reevaluat graţie unui jurnal unic.
Din zilele de sfârşit ale unei ierni până în miezul unei altei ierni, aproape un deceniu (1935-1944), un scriitor a construit în România, în intimitatea unui jurnal, edificiul memoriei necesare.


Scriitorul, născut la 18 octombrie 1907, era martor al unor vremuri hâde, care se îndepărtau vertiginos de raţiune, bun-simţ şi omenesc.

Reflecţiile, însemnările, notele fugare sau mai apăsate ale lui Mihail Sebastian au stat închise însă în acest jurnal publicat abia după 60 de ani, şi dezvăluirea lor publică a stârnit multe şocuri.

Dar Mihail Sebastian nu e numai autorul unui jurnal cu totul unic.

Publicistica lui e o comoară încă nedescoperită şi îşi aşteaptă ediţia definitivă, iar dramaturgia şi romanele sale merită şi o altă lectură decât cea uzuală de până acum.

Respectându-şi în felul de a trăi şi de a scrie oroarea de generalizări şi colectivisme, Mihail Sebastian nu e deloc uşor de prins într-o caracterizare univocă.

La emisiunea Arena vom încerca totuşi să înţelegem, cu ajutorul unor oameni care l-au cunoscut personal sau şi l-au apropiat prin opera lui, măcar o parte din "misterul" Sebastian.

Se află în plină desfăşuare, la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian", ediţia a V-a a Festivalului "Carte şi Arte", organizat de Asociaţia Difuzorilor şi Editorilor-Patronat al Cărţii.
Astăzi, cu ocazia centenarului scriitorului Mihail Sebastian, criticul teatral Doina Papp prezintă proiectul dedicat autorului piesei Ultima oră Astfel, sunteţi invitaţi la lansarea unei noi ediţii a romanului Accidentul, publicată la Editura Vox, unde participă istoricul literar Geo Şerban, Jose Garigos directorul Institutului Cervantes, traducătorul în limba spaniolă a operei lui Mihail Sebastian. Totodată, se prezintă şi alte volume, semnate de Sebastian şi reeditate la Hasefer şi Noi Distribuţie. Dincolo de aceste lansări, un moment aşteptat este proiectarea documentarului Sebastian, realizat de Lucia Hossu Longin şi prezentat de prof. Ion Cândea, directorul Muzeului Judeţean Brăila. Urmează vizionarea filmului Jocul de-a vacanţa, După vizionare maestrul Geo Saizescu şi Alecu Croitoru, protagonişti în film discută despre personalitatea lui Sebastian. Ziua se încheie cu un moment gastronomic la care participă actriţele Stela Popescu şi Adriana Trandafir. Puteţi să vă achizionaţi volumele Bucătăria românească în context european, Bucătăria românească, de Maria Şoimu, Ieftin, rapid, gustos, de Crina Decuseară.
http://www.azi.ro/daca.htm

++INTERSECTII. Mihail Sebastian: citeva observatii cu ocazia unui centenar
Michael FINKENTHAL

Centenarul nasterii lui Mihail Sebastian imi da ocazia sa revin la preocuparile mele de observator cultural, intrerupte din diverse motive (dar nicidecum abandonate), in urma cu citeva luni. Soarta lui Sebastian (Iosef Hechter, nascut la Braila la 18 octombrie 1907) a fost tragica: sa astepti cu atita infrigurare libertatea si sa mori doar la citeva luni dupa ce aceasta si-a facut in sfirsit aparitia e mai mult decit trist.

++Mihail Sebastian (n. 18 octombrie 1907, Brăila - d. 29 mai 1945) a fost pseudonimul literar al unui romancier şi dramaturg român de origine evreiască, născut la Brăila. Pe numele său adevărat Iosif Hechter face studii universitare de drept şi filozofie la Bucureşti. A avut o tentativă de a-şi da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eşec. A lucrat ca secretar la o importantă casă de avocatură din epoca respectivă dar a fost şi avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, preşedintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde s-a împrietenit cu Mircea Eliade. Odată cu explozia antisemitismului i s-a interzis să mai funcţioneze ca jurnalist, şi i se retrage şi licenţa de avocat pledant, şi se transformă în dramaturg, semnându-şi piesa Steaua fără nume cu pseudonimul Victor Mincu.
Opera literară
A debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în acelaşi an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Oraşul cu salcâmi(1935) (roman al adolescenţei), Accidentul(1940) (roman de dragoste), influenţate de Marcel Proust, Gustave Flaubert şi de alţi romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt roman De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeţei semnată de magistrul lui Sebastian şi al generaţiei Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii nu au nici o putinţă de salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica şi Cum am devenit huligan, în care adună articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani.
Dramaturgia
Sebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanţa, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată. A murit călcat de un camion în 1945, la numai câteva luni după ce naziştii fuseseră alungaţi din România, în plină tinereţe creatoare.
Opera literara
Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieţii scriitorului, cât şi în posteritate. Scandalul generat de prefaţa lui Nae Ionescu la volumul "De două mii de ani" (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenţiei. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să aibă succes şi ca dramaturg, încă din timpul vieţii. După moartea sa prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenţia publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât şi romancierul din el intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996 (anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeşteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele sale Steaua fără nume, Ultima oră şi Jocul de-a vacanţa au fost chiar ecranizate, prima dintre ele transformându-se într-o coproducţie româno-franceză ("Mona, l'étoile sans nom" - 1965), în care rolul principal feminin era interpretat de actriţa Marina Vladi.
Jurnalul intim
Jurnalul său intim ţinut în anii unei sălbatice resurecţii a antisemitismului, adică în perioada 1935-1944, şi a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din ţară prin curier diplomatic de fratele său mai mic Andrei Benu Sebastian şi a fost dus la Ierusalim. În prezent originalul se găseşte la Universitatea din Ierusalim, fraţii săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Medicul Pierre Hechter, stabilit în Franţa, la Sceaux s-a implicat personal în chestiune prin crearea unei fundaţii Mihail Sebastian. Leon Volovici, profesor şi critic literar israelian originar din România, a prefaţat ediţia publicată la editura Humanitas şi îngrijită de Gabriela Omăt, cartea fiind un document de mare valoare istorică care documentează antisemitismul societăţii româneşti în anii războiului (care a dus la masacrarea a circa 200.000 de evrei) şi rinocerizarea (aderarea la fascism) a unor intelectuali ca Mircea Eliade şi Nae Ionescu. Între timp Jurnalul a fost publicat şi în Franţa, SUA, Olanda şi de curând şi în Germania. Opera sa este pe cale de a fi (re)descoperită atât în ţară cât şi în străinătate. 2007 fiind anul centenarului naşterii sale, în ţară şi în străinătate vor fi publicate noi studii despre Mihail Sebastian.
Jurnalul intim. Ultima oră
În Germania Jurnalul a fost publicat sub numele Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt / Tagebücher 1935-1944 şi a apărut în editura Claassen Verlag, Berlin 2005. Pentru acest Jurnal, foarte recent, la 20 noiembrie 2006, lui Mihail Sebastian i s-a conferit postum la München importantul premiu de carte "Geschwister Scholl" pe anul 2006, premiu ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels. Premiul de 10.000 de euro a intrat în posesia celor două nepoate de frate ale scriitorului, Michelle şi Dominique Hechter, care locuiesc în Franţa şi în Israel.
Varia
Manuscrisul iniţial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail Sebastian în Franţa iar autorul nu l-a mai găsit. A fost obligat să-l rescrie de la zero.
Proza

Fragmente dintr-un carnet gasit (1932),
Femei, nuvele, 1932
Oraşul cu salcâmi (1935), roman
Accidentul (1940), roman. A fost reeditat la Editura EST-Samuel Tastet Editeur, in 2001
De două mii de ani. Texte, fapte, oameni (1935), roman şi Cum am devenit huligan, dosarul receptării sale
Piese de teatru
A avut interdicţie de reprezentare a pieselor din cauză că era evreu. Piesa Jocul de-a vacanţa a fost interzisă şi pentru Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu.

Jocul de-a vacanţa (1939),
Steaua fără nume (1942),

Restul operei dramatice a fost publicată postum.

Ultima oră
Insula - text neterminat, a scris doar primele două acte, cel de-al treilea fiind completat de prietenul său Mircea Ştefănescu
Jurnal intim

Jurnal, 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995,
Publicistică

Corespondenţa lui Marcel Proust (1939).

Criticul foiletonist a fost recuperat postum de editorul Cornelia Ştefănescu. Publicistica sa se gaseste in volumele:

Mihail Sebastian, Cronici. eseuri. Memorial, ediţie de Cornelia Ştefănescu, editura Minerva, 1972
Mihail Sebastian, Opere, vol. I, ediţie de Cornelia Ştefănescu, editura Minerva, 1990
Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică
Mihail Sebastian, Jurnal indirect, 2006, ediţie de Teşu Solomovici
Bibliografie


Mihail Sebastian, Sebastian sub vremi. Singurătatea şi vulnerabilitatea martorului, editura Universal Dalsi, Caiet cultural nr.(6) al revistei „Realitatea evreiască", Redactor şef: Dorel Dorian, coordonarea volumului: Geo Şerban
Mihail Sebastian interpretat de..., antologie, prefaţă, tabel cronologic şi note de Anatol Ghermanschi, Biblioteca critică, Editura Eminescu, 1981
Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Bucureşti, Editura Minerva, Colecţia Universitas, 1986
Cornelia Ştefănescu, Mihail Sebastian, Editura Tineretului, 1968
Aurel Martin, Mihail Sebastian, romancierul. Consideraţii aproximante, Bucureşti, Ed. Minerva, 1993
Ion Brăescu, Mihail Sebastian, cercetător al literaturii franceze, Bucureşti, 1965