Sebastian[v=]

Mori de hârtie: Boris Marian Mehr. De la Sebastian la Steinhardt
Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de strălucitori intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor.


De la Sebastian la Steinhardt

Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de strălucitori intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor.
Marta Petreu scrie un studiu pertinent și deloc părtinitor, „ Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian” (Ed. Polirom-2009). Șochează două aspecte – Nae Ionescu apare ca Diavolul, ceea ce ni se pare o supralicitare, dar poate fi acceptată, apoi concluzia, în fond firească, îmbrățișarea ideilor extremiste de către „necoptul” jurnalist Mihail Sebastian. Pentru cei care știu că fasciștii italieni au avut pană la un moment dat susținători și chiar membri evrei, așa zisul „fascism” al lui Sebastian nu mai apare ca un element de surpriză. Mussolini a fost tolerant cu evreii din Italia până prin anii 1938-1939, când Germania nazistă a devenit o putere dominantă în Europa. Nici dictatorul Franco nu a dus o politică antisemită, iar Spania a oferit o șansă de salvare multor evrei refugiați din Germania și din teritoriile ocupate.
Problema se pune cu antisemitismul mișcprii legionare, astăzi negat cu vehemență de falșii istorici ai mișcării. Sebastian ca evreu nu putea să aibă ceva comun cu această mișcare și nici nu a avut. Ruptura cu mentorul său, din 1934 se explică și prin acest aspect, deși replica lui Sebastian nu se referă la legionari. El scrie „De două mii de ani” pentru a-și clarifica problema identitară, prin respingerea antisemitismului, care la Nae Ionescu era teoretizat de pe poziții creștin-ortodoxe. Nu putem să-l acuzăm pe Sebastian că și-a iubit binefăcătorul care l-a ajutat la început, l-a introdus într-o lume a dezbaterilor, dar nici nu-l putem lăuda. Slăbiciunile sunt omenești, dar nu pot fi luate ca exemplu. Suferința sa a fost de două ori mai mare. Ca evreu și ca evreu refuzat de propria dorință de a se asimila unor idei care nici nu erau democrate.
Gabriel Liiceanu a scăpat din vedere două aspecte, când a spus, „Sebastian, mon frere”. Liiceanu nu a iubit ideile comuniste, deci a avut de suferit ca intelectual care refuza totalitarismul. In al doilea rând, el nu s-a născut ca adversar al comunismului, în timp ce Sebastian avea, conform legilor rasiste, un stigmat din naștere. Mare diferență.
De ce îl punem pe Sebastian alături de Nicolae Steinhardt ? Apreciat pentru talentul și cultura acumulată, inteligența indiscutabilă, adulat în mod exagerat numai pentru că a devenit monah, ceea ce ar duce la ideea că toți monahii sunt sfinți, Steinhardt a ajuns mai departe decât Sebastian. El s-a înfrățit nu numai cu credincioșii creștini, ceea ce nu este prima oară pentru evrei, ar fi de amintit mii și mii de cazuri de-a lungul istoriei și în multe țări, cu atât mai mult că Biblia creștină are la bază Tora, alte două cărți, iar Evangheliile fiind, ca număr de pagini, sub cele al Vechiului Testament, cam de cinci ori mai puține. Steinhardt s-a înfrățit, din cauza terorii din închisorile comuniste cu legionarii care, în libertate, nu credem că ar fi fost atât de toleranți cu evreul Steinhardt. Să nu fi știut Steinhardt de pogromul de la București, din ianuarie 1941, de propaganda antisemită a mișcării din anii 3o ? Nu credem. Că vin falșii istorici și afirmă pe dos, nu ne interesează. Ideologia mișcării era extremist-naționalistă, iar cei vizați ca „alogeni” ce trebuiau să părăsească țara erau în primul rând evreii. Deci, Steinhardt, cu bună știință a închis ochii și a spus, probabuil, comunismul este mai rău, legionarii sunt mai buni. Nu putem înțelege acest mod de gândire. Sebastian nu a ajuns la acest mod de compromis. Nimeni n-ar spune „ Steinhardt, mon frère”, pentru că monahul de la Rohia a murit „fericit”. Nu putem aprecia sentimentele sale, dar nu le admirăm. Mă refer la evrei.
Una dintre cauzele antisemitismului este, indubitabil, refuzul evreilor de a se lăsa asimilați, nici cu binele, nici cu forța. Desigur, asimilarea ca fenomen a existat, există. Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.

Boris Marian Mehr



Nota:
Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.
Interesantă fraza dlui B. Marian, din textul de mai sus. Merită să o punem ca motto la orice studiul despre națiunea română. Ea ne privește pe toți, fiindcă toate comunitățile omenești sunt supuse unei presiuni externe, din zona periferică, epitelială, de contact cu alte comunități, acolo unde se produce și reproduce metabolismul identitar. În aceste condiții va trebui să ne pronunțăm pentru dreptul inalienabil al oricărei comunități umane de a se autoconserva. Inclusiv, deci, să ne pronunțăm pentru dreptul românilor de a respinge, împreună, toate ideologiile dizolvante, instilate din interior sau din exterior, de a milita contra aceastei autodeclarate superiorități a globalizării, a cosmopolitismului, a comunismului colectivist, dar și împotriva individualismului exacerbat, a complexului de inferioritate, care par să fi apărut doar ca să contrabalanseze excesele național-comunismului, în vreme ce, de fapt, sapă la fundamentele identității românești la un mod insidios. Viitorul apropiat ne va obliga să alegem, dacă nu vrem să dispărem, ca atâtea alte popoare mici sau mari, prin asimilare. Sau poate vrem să dispărem, ne-am obișnuit cu gândul, am fost convinși să ne lăsăm să cădem, obosiți și inutili?

Un fascist de ultimă oră - Mihail Sebastian

S
tudierea biografiei intelectualilor interbelici apropiaţi sau integraţi în varii forme şi secvenţe temporale extremei drepte româneşti a constituit un reper constant al interesului reconstitutiv. În interiorul acestei literaturi, lucrarea Martei Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, anticipează maniera de documentare şi contextualizare teoretică prezente acum în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian – acelaşi orgoliu al documentării absolute (şi finale), emiterea unor judecăţi radicale în absenţa cunoaşterii contextului politic intern, incapacitatea plasării subiectului în cadrul mai larg al problematicii, neglijarea discuţiilor despre fascism, democraţie şi dictatură din epocă, dar şi a celor din zona de specialitate.
Cu toate aceste deficienţe majore, tema / teza cărţii solicită un maxim interes la lectură. Este, pe scurt, provocatoare în cel mai înalt grad. În segmentul iniţial al publicisticii sale, Mihail Sebastian este reflexul ideatic, la scară mai redusă, al ideologiei şi stilului politic al mentorului său Nae Ionescu (şi al Cuvântului). Reflexul ideatic se concretizează în reproducerea mimetică a ideologiei antidemocratice, antieuropene, mai târziu (din toamna anului 1933) antisemite a lui Nae Ionescu. Dependenţa de Nae Ionescu ar descreşte, mai ales după scandalul provocat de romanul De două mii de ani şi cu deosebire de recenzia nihilist-antisemită a seniorului la cartea vasalului său. Niciodată însă (până la moartea filosofului, în martie 1940) legătura unei „iubiri“ / prietenii nu s-a distrus definitiv, chiar dacă Mihail Sebastian se rupe treptat de filosofia politică, de charisma intelectuală şi până la urmă chiar de persoana care i-ar fi marcat atât de mult anii tinereţii. Dar unde este culpabilitatea lui Mihail Sebastian în acest caz?
Aderenţa la universul ideologic antidemocratic şi antieuropean al lui Nae Ionescu (filosoful prolegionar stabileşte diferenţa morfologică între spaţiile de cultură şi nu conotează negativ Occidentul în raport cu lumea sud-est-europeană) ar fi expresia mimetismului lui Mihail Sebastian faţă de mentorul său, faţă de care este incapabil până la sfârşit de a se rupe ontologic, substanţial, existenţial. Căci manifestările de cabotinism intelectual şi moral ale lui Nae Ionescu, prăbuşirea spiritului critic al filosofului în faţa ethosului şi praxisului militant al Mişcării Legionare sunt insuficiente, în aprecierea autoarei, de a producere o falie decisivă, inclusiv psihologică, între scriitor şi mentorul Cuvântului.
Este adevărat că între Mihail Sebastian şi Nae Ionescu nu se produce ruptura la ultimul nivel, dar ce poate fi această atitudine a intelectualului cu o identitate etnic-culturală mereu interogată, dacă nu altceva decât semnul disperat al recluziunii în credinţa valorii prieteniei, a recunoştinţei şi solidarităţii? Mihail Sebastian, chiar dacă toate punţile intelectuale, politice, ideologice au fost rupte cu „directorul de conştiinţă“ al tinereţii sale, nu-şi putea renega propria genealogie intelectuală, legată de Nae Ionescu şi Cuvântul, unde nu descoperise decât târziu ostilitatea fundamentalistă faţă de alteritatea evreiască, faţă de democraţie, în care falia între asumarea orgolioasă a românităţii ortodoxe era contrapusă de filosoful de palat fragilităţii recunoaşterii altor identităţi, colectivităţi şi umanităţi. Nae Ionescu devia în haosul ideologic al exclusivismului legionar, şi al său propriu, exprimat în conferinţele susţinute din 1934 până la cele din lagărul de la Miercurea Ciuc, din 1938. Mihail Sebastian, la rândul său, se rupea de această derivă conturată încă din anii 1932-1933, dar nu putea abjura de la valorile sale interiorizate, de care se îndepărtaseră toţi prietenii săi, inclusiv Mircea Eliade: respectul pentru alteritate (şi, în cazul său, alteritatea marcată de originea evreiască), dorinţa de a realiza o sinteză imposibilă atunci (în deceniile colectivismului totalitar) între valori civice şi umane care transcend etnicitatea – toleranţa, iubirea, acceptarea greşelii şi a suferinţei proprii drept căi către creaţie şi cunoaştere.
Mihail Sebastian nu aşteaptă prefaţa lui Nae Ionescu la romanul său De două mii de ani pentru a înţelege antisemitismul fundamentalist şi disoluţia spiritului critic al mentorului. Mihail Sebastian nu este un coleg de presă cu Ion Moţa şi Corneliu Zelea Codreanu. Nu face remarci favorabile despre revoluţia naţională în sensul în care era concepută aceasta de ideologii Mişcării (inclusiv Nae Ionescu). Mihail Sebastian nici nu este un admirator emfatic al fascismului italian şi al lui Mussolini. Pentru a surprinde mai exact toate aceste ipostaze ale scrisului lui Sebastian, autoarea ar fi trebuit să înţeleagă mai bine ce a scris acesta, ce era fascismul italian la începutul anilor ’30, cum s-a transformat Cuvântul nu într-un ziar legionar, cât într-unul în care este explicit prezentată şi blamată „violenţa legală“ a guvernului liberal, care s-a exercitat în deplină potenţă şi anarhie împotriva Mişcării Legionare, dar şi a partidelor democratice de opoziţie. Corneliu Zelea Codreanu şi Mişcarea sa nu reprezentau victimele inocente ale represiunii poliţieneşti a statului. Cuvântul nu exprimă numai comandamentele Mişcării, ci, chiar în plină represiune antilegionară, inserează mărturii asupra situaţiei dificile şi a altor partide, inclusiv din spectrul democratic. „Cei care nu votează“ nu sunt aderenţii expliciţi ai Mişcării Legionare, căci Corneliu Zelea Codreanu indicase aderenţilor să-i să sprijine la urne pe Iuliu Maniu şi Alexandru Averescu.
Mihail Sebastian nici nu precizează expresis verbis că aceşti electori (pe care-i chestionase fragmentar) sunt aderenţii Mişcării, ci unii care nu se regăseau în opacitatea partidelor concurente.
Evaluările lui Mihail Sebastian asupra prezentului nu sunt anticipate, aşa cum predicţionează Marta Petreu, de o consecventă contestare a democraţiei, de elogierea gratuită a fascismului, de respingerea europenităţii. Mussolini este conturat destul de neutru, diferit de extazul scriiturii publicistice a lui Emil Cioran de câţiva ani mai târziu, dar în acord cu sprijinul popular italian pentru dictator din „anii consensului“ (Emilio Gentile analizează coerent caracteristicile solidarităţii populare în jurul mitului „Ducelui“ în Fascismo Storia e interpretazione, Edizioni Laterza, 2007). În rest, încă dinainte de 1934, Mihail Sebastian este un critic acid al fascismelor de orice fel. Pentru scriitor, Leon Daudet, unul dintre liderii L’Action Française, dispune de o anumită complexitate sufletească. „Metafizica Acţiunii Franceze“ îi pare mai apropiată, lui Mihail Sebastian, de stadiul de „simplă opinie“, incapabilă de a conferi „spiritualitate actului militant“.
Lipsa rigorilor impuse de un sistem, prevalenţa atitudinilor lirice, adaptarea permanentă a convingerilor la metamorfozele cotidianului împiedicau, pentru Mihail Sebastian, transformarea abordărilor teoretice ale lui Leon Daudet într-o poziţie spirituală şi a politicii extremei drepte franceze „dintr-o tehnică într-o creatoare de cultură“. Ar fi excesiv să-l interpretăm maximalist pe Mihail Sebastian, distorsionând poziţia sa prin afirmaţia că scriitorul român ar fi dorit o politică şi mai radicală a fascismului catolic şi antirepublican al Acţiunii Franceze, iar Mişcarea Legionară ar fi chiar acest model propus grupului antisistemic francez (de văzut articolele lui Mihail Sebastian, Un fals umanist, Cuvântul, nr. 1084, 1 mai 1928; Politică şi literatură, Cuvântul, an IV, nr. 1285, 18 noiembrie 1928, necitate de autoare în bibliografia finală).
Dacă evaluările critice, exacte şi scrise de multe ori în acord cu intenţia prospectării psihologiei populare, nu pot contura suficient (pentru Marta Petreu, care trebuie să fi citit şi articolele citate mai sus), putem introduce în discuţie alte câteva articole necitate de autoare.
Pentru Mihail Sebastian, într-o lume europeană a descompunerii şi eroziunii fundamentelor de civilizaţie, numai Franţa poate constitui, pentru scriitor, modelul democraţiei apusene. „Franţa este statul clasic al burgheziei“, stat care nu se polarizează politic radical, unde „dreapta“ şi „stânga“ reprezintă formule reconciliabile, fără a se manifesta vehemenţa spiritului public, în care stilul politicii interne şi externe este unul al „eleganţei, discuţiilor, lipsei de stridenţă“. Franţa reprezintă „punctul de rezistenţă al unui întreg sistem economic şi politic, capitalismul, respectul tratatelor, ordinea juridică şi cultura burgheză… toate valorile de securitate“. Identificarea cu modelul francez poate fi cea mai evidentă mărturie a adeziunii la etica „omului în sacou“1 disjunsă de cea a „omului cu pistolul şi mitraliera“ (mai mult o metaforă trist parodică a autorului, inchizitorial amendată de Marta Petreu şi considerată şi ea o dovadă a „fascismului“ şi a dependenţei de Nae Ionescu).
Mihail Sebastian nu a fost fascistul „de ultimă oră“ de la Cuvântul (nu este exprimarea Martei Petreu, ci a mea). El nu a mers în pas de marş alături de Mihail Polihroniade, nici de Ion Moţa, C.Z. Codreanu şi nici măcar alături de Nae Ionescu sau Mircea Eliade. Pasul său de marş nu a fost al Mişcării Legionare şi nici al unui fascism generic.

Tradiţia problematizantă, talmudică versus tradiţia unei existenţe fără probleme, adaptate perfect la realitate. Cea de-a doua va fi idealul spre care va tinde Sebastian.În nici una dintre scrierile sale, tatăl biologic nu joacă vreun rol marcant. Este foarte probabil ca rolul de modelator, tiparul patern, să fi lipsit din dezvoltarea lui Iosef Hechter. Care, la vîrsta decisivă a orientării în viaţă, îl întîlneşte pe Nae Ionescu. Acesta va ocupa imediat locul spiritual al tatălui, vacant. Cred că Marta Petreu califică greşit relaţia Nae Ionescu-Sebastian drept o relaţie de dominare şi obedienţă, relaţia dintre stăpîn şi slugă. De la greşita încadrare a raporturilor reciproce porneşte şi aspra judecare a lui Sebastian, pentru supunere absolută faţă de cineva care reprezintă întruparea răului absolut. Eu citesc această relaţie, rămasă fundamentală în conştiinţa lui Sebastian pînă la sfîrşitul vieţii, drept relaţia tipică dintre un maestru spiritual şi discipolul său. („Maistrul“ va fi numit Ghiţă Blidaru în De două mii de ani.) Instituţia maestrului spiritual funcţionează în transmiterea religiilor orientale, în budism, în sufism, chiar şi în ortodoxie, dar mai rar. Nae Ionescu, teolog de primă mînă, cunoştea bine tehnicile ei şi, mai ales, avea harul necesar exercitării paternităţii spirituale. Maestrul, tatăl spiritual al discipolului, transmite o tradiţie (de aceea, originalitatea gîndirii sale doctrinare e neînsemnată), dar nu prin informaţii organizate logic, ca profesorul, nici printr-un statut ideologic, ca un conducător politic, nici prin directive şi constrîngeri, ca un director de ziar. Maestrul spiritual îşi pune discipolul în situaţia de a descoperi el însuşi adevărurile pe care doreşte să i le transmită, fără nici o constrîngere şi fără nici o relaţie de autoritate, dîndu-i învăţăcelului senzaţia alegerii în deplină libertate a conştiinţei. Relaţia de ascultare şi supunere care se instituie e însoţită de sentimentul deplinei realizări spirituale. Altfel spus, un maestru spiritual renunţă la orice învăţătură transmisă didactic, dislocă prin acte imprevizibile inerţiile de gîndire ale discipolului, nu îi cere acestuia nimic şi obţine de la el totul. Relaţia interumană e esenţială, urma scrisă e neînsemnată, literă moartă. Toţi maeştrii spirituali au ocolit scrisul şi nu l-au întrebuinţat decît atunci cînd n-au avut de ales. Dacă maestrul e, oficial, profesor de filozofie, renunţă la orice sistem filozofic şi aşază în centrul experienţei filozofice Viaţa. Nu va scrie nesilit nimic, iar ceea ce va rămîne scris în urma lui le va părea celor care nu l-au cunoscut derizoriu. Îi va spune nou venitului: „Scrie ce vrei“, şi acesta nu va voi decît ce va voi şi maestrul său. E nevoie de har pentru a fi maestru spiritual, şi Nae Ionescu a fost cel dintîi din cultura română laică dăruit cu har. Unii din discipolii săi au încercat să ducă mai departe relaţia maestru-discipol. Fără succes, căci n-au avut har. Noica, de exemplu, care a rămas doar un bun pedagog. Dacă ideile transmise (redescoperite) sînt nocive politic, ne vom afla în miezul unei tragedii. Este cazul lui Sebastian, care descoperă destul de tîrziu nocivitatea ideilor ce i se transmit, dar care rămîne legat sufleteşte de maestrul său pentru totdeauna, pentru că relaţia afectivă nu e dependentă de observaţia şi gîndirea logică. Cea mai bună definiţie a relaţiei maestru-discipol a oferit-o naratorul din De două mii de ani: „Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări“. Era esenţial ca Marta Petreu să ia în considerare această mărturie.



Ceea ce a subminat relaţia maestru-discipol a fost dezvoltarea, în paralel, a conştiinţei apartenenţei la iudaism, la Sebastian, şi a conştiinţei antisemite, la Nae Ionescu. În punctul de pornire al relaţiei lor, nici unul nu se definea prin etnicitate. În toată perioada colaborării la Cuvântul, Sebastian acumulează experienţe care îl fac să se definească evreu, la început pentru că toţi ceilalţi văd în el evreul, apoi, interiorizînd experienţele, pentru că el însuşi refuză să fie altceva. Şi refuză să fie altceva în momentul în care asumarea evreităţii însemna asumarea tuturor suferinţelor şi a primejdiei de moarte la care istoria îi supunea pe evrei. Sebastian se afirmă evreu în situaţia limită. Pînă în 1935, există o acumulare a faptelor care îl determină să-şi afirme iudaitatea, dar o acumulare secretă, neexprimată public. Romanul De două mii de ani, cu toată materia care îi stă la bază, în anii 1927-1933 e conceput. El reprezintă faţa tăinuită a lui Sebastian şi trebuie considerat ca făcînd parte din aceeaşi unitate cu faţa lui publică. Aceasta înseamnă, din perspectivă exterioară, o existenţă duplicitară (care l-a şocat probabil pe Nae Ionescu). Din perspectivă interioară înseamnă o structură psihică profund scindată, traumatizată de imposibilitatea alegerii, care îşi impune inhibiţii comportamentale ce iradiază asupra întregii vieţi sufleteşti. Lucrurile sînt, de fapt, şi mai complicate: nici ca evreu, Sebastin nu e satisfăcut de vreuna din soluţiile care existau la începutul anilor ’30 pentru problema evreiască şi nici nu-i place, omeneşte, nici unul dintre evreii remarcabili cu care are de-a face: „Abraham Sulitzer nu e un domn Bergeret decît ca soţ, în raporturile cu madam Roza. Ca intelectual însă, în raporturile lui cu ideile, devine categoric şi asupritor. Apărînd ghetoul, nu este mai puţin intolerant decît Winkler apărînd sionismul şi nici decît S.T. Haim înjurîndu-le pe amîndouă. Absolutul este viciul lor comun“ (De două mii de ani). El se află, pînă cînd antisemitismul devine clar politică de stat, în situaţia paradoxală de a se recunoaşte evreu fără evrei şi român fără români. Rămasă în acest stadiu, situaţia ar fi fără ieşire, tragică. În acest moment, Nae Ionescu îi scrie prefaţa axată pe ideea Iuda patet şi pe consecinţele ei. Romanul pusese chestiunea suferinţei evreieşti din perspectivă istorică şi prezentase eventualele soluţii obţinute prin acţiune istorică. Nae Ionescu pune chestiunea suferinţei evreieşti din perspectivă metafizică, ca dat iremediabil, fără soluţie istorică. Cred că prefaţa are efectul unei palme care îl trezeşte pe Sebastian: chiar şi pentru părintele său spiritual, el nu va fi niciodată altcineva decît Iosef Hechter. Şi cred că de abia de acum încolo va începe interiorizarea iudaităţii. Nae Ionescu şi-a îndeplinit, pentru ultima dată, rolul de maestru spiritual: şi-a pus discipolul în situaţia de a deveni el însuşi, chiar cu preţul pierderii lui iremediabile. O mai făcuse o dată, chiar la începutul relaţiei lor: cînd Sebastian venise să i se plîngă că a fost dat afară de la un curs al lui, Nae îl bruscase fără să-i ia în seamă amărăciunea. Mai tîrziu îi explicase: provocarea suferinţei e un antrenament pentru conştiinţele puternice. Cu prefaţa, cercul s-a închis. De acum încolo, în Jurnalul său va nota fără greş situaţiile în care oameni apropiaţi resping evreii şi evreitatea. Este un memento, pe care în relaţiile cu Nae îl ignorase: pentru ei, tu eşti în primul rînd evreu. De la De două mii de ani la Jurnal, Sebastian parcurge distanţa de la evreitatea ca dat exterior la iudaitatea interiorizată. Naratorul din roman simţea nevoia să-i atragă atenţia fiecărui cunoscut că el e evreu, ca să nu-l pună pe acela în vreo situaţie jenantă. După 1934, ştie că nu mai e nevoie să atragă atenţia nimănui, pentru toţi, el e evreul.

Vacanţă şi autenticitate



Modelul de lectură a personalităţii lui Sebastian pe care îl propun eu se deosebeşte de cel al Martei Petreu: personalitate de la început scindată, traumatizată, care păstrează secrete – trăsăturile care vor deveni, în a doua parte a existenţei, definitorii. Secrete nu în sensul de inexistente, ci neexprimate public. Tinereţea de la Cuvântul nu e aberantă, e o etapă în parcursul formării de sine, care nu e decît un răspuns dramatic la întrebarea: Cum poate cineva născut evreu să dobîndească conştiinţa interioară a iudaităţii sale? Din această perspectivă, cazul Sebastian mi se pare paradigmatic pentru orice evoluţie dramatică a conştiinţei etnice, fie ea iudaică sau nu. Istoria furnizează argumentele tragice pentru această evoluţie.

Putea fi Sebastian, dacă nu fericit, măcar uneori liniştit? Soluţia pe care i-o prescrie Ghiţă Blidaru naratorului constă în suprimarea problemei: activitate epuizantă, legată de materia concretă, care să facă imposibilă orice problematizare. Răspunsul nu e decît temporar amînat. Soluţia pe care şi-o prescrie şi şi-o aplică Sebastian însuşi e ieşirea din istorie şi uitarea acelei părţi a sinelui legate de istorie. Vacanţa. O scurtă rupere a legăturilor cu timpul, scoaterea la suprafaţă a constantelor eului, nesupuse temporalităţii. Sebastian şi Mircea Eliade se asemănau ontologic, de aceea erau apropiaţi. Apropiaţi pînă cînd istoria i-a despărţit. Jurnalul e plin de aşteptarea unei vacanţe, fie şi de două-trei zile, adică de nostalgia regăsirii de sine dincolo de timp, dincolo de spaţiu. În viaţa şi în opera lui Sebastian, vacanţa e conceptul central, sinonimă cu autenticitatea. Rănile sufleteşti numai în vacanţă se pot cît de cît cicatriza. Tragedia vacanţei stă în prea scurta ei durată. Vacanţa rămîne pentru totdeauna un joc. O dată, viaţa îi dăruieşte lui Sebastian o vacanţă. Nae Ionescu îl invită pe iahtul său, îi dăruieşte haine de marinar şi, odată cu ele, o personalitate nouă, de om fără probleme, preocupat doar să supravieţuiască între mare şi cer. Şi ei doi, probabil, nu mai sînt un evreu traumatizat şi un antisemit de circumstanţă istorică, ci maestrul şi discipolul care se regăsesc dincolo de istorie. Dacă Sebastian a fost vreodată fericit, cred că numai atunci putea să fie. Marta Petreu, care poate înţelege orice, tocmai pentru acele zile îl judecă pe Sebastian mai aspru.

Cartea Martei Petreu are, printre numeroasele ei merite, şi pe acela de a provoca o discuţie nouă despre Sebastian, o discuţie care să ţină seama de toate datele vieţii personale şi publice a acestuia. Prin tonul său ferm, determină răspunsuri. Cred că abia de acum încolo, biografia de evenimente şi biografia interioară ale lui Sebastian devin posibile şi mai interesante ca niciodată. E o carte care marchează o dată în istoria noastră literară, de aceea consider un noroc posibilitatea de a participa la discuţia pe care o deschide.

Sebastian, în articolul-bilanţ, nu rosteşte nici o vorbă de laudă îndreptată direct spre director. Şi nu numai pentru că dorea să dea cititorului iluzia obiectivităţii, ci şi pentru că nu ştia ce îi rezervă viitorul. Dar atunci, numai el şi Nae puteau înţelege asta.

Primul paragraf al articolului situează ziarul în peisajul publicistic românesc. Merită citat in extenso, pentru că explică, în mare parte, şi succesul publicaţiei la intelectuali, separînd presa de informaţie de presa de opinie:

„Cuvântul a apărut în ziua de miercuri, 4 noiembrie 1924. Aducea de la întîiul său număr în presa românească un nou tip de gazetă. Nou în toate sensurile: de la înfăţişarea paginilor sale pînă la spiritul scrisului său.În grafica ziarului românesc, Cuvântul impune o nouă paginaţie, care de atunci a făcut şcoală şi a fost la nesfîrşit imitată, dar care în acel moment însemna o bruscă schimbare a obişnuinţelor cetitorului.



Cuvântul a descoperit şi a impus în presă o pagină întîi, care-i aparţine exclusiv. Ziarele româneşti au fost mereu, în marea lor majoritate, anonime: scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvântul rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiţia să fie o gazetă de colportaj general, ci o publicaţie de gîndire, de control, de atitudine. Funcţia pe care şi-o recunoştea era să-şi informeze cetitorii precis, dar în acelaşi timp să prezinte această informaţie sub lumina unei judecăţi critice. şDe aceea îşi luase Sebastian ca motto un mic paragraf dintr-un articol al lui Nae Ionescu, din 1926: „Noi nu sîntem conducătorii unei mişcări, ci numai reflexul unei stări de fapt. Este bine totuşi să precizăm: reflexul critic, ca să ştie toată lumea“.ţ Din primul moment, îşi propunea să urmărească în politică şi în viaţa publică faptele semnificative şi să le prezinte în ierarhia lor justă.

De aceea, primul element în ierarhia ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv dedicată. Şase articole, toate şase semnate, cu o semnătură ce fixa, înainte de orice, o răspundere intelectuală, toate şase strînse la un loc.Încercarea nu era fără risc. Umblă prin lume zvonul că cetitorul de ziar e un cetitor comod. Ziarul de aceea trebuie să ţină seama de curiozităţile lui şi să-i ofere în ordinea cea mai facilă ştirile zilnice, după gradul lor de senzaţional. Dacă a căzut guvernul sau dacă un satir a iubit ş-a omorît 14 femei, asta trebuie să fie scris cu litere mari, în capul foii. E o lege la care se supune cu unanimitate toată presa şsic!ţ de pretutindeni. Ei bine, Cuvântul avea temeritatea să contrazică această lege şi să creadă împotriva ei că ce interesează în primul rînd nu sînt evenimentele în sine, luate de-a valma şi prezentate cu duzina, ci judecata noastră despre evenimente, orientarea noastră între ele. Era oarecum din primul moment, prin simpla aşezare a materialului în pagină, un fel de a afirma primatul atitudinii şi al judecăţii asupra informaţiei, de senzaţie sau nu.



Informaţia însăşi era pentru Cuvântul un prilej de atitudine critică, şi nu era rînd în ultima sa pagină, dedicată tradiţionalei «Ultimă oră», nu era rînd care să nu fi trecut nu numai printr-un control de verificare a faptului, dar printr-unul de interpretare a lui. Reportagiul Cuvântului din pagina ultimă avea obligaţii egale cu articolul din pagina primă: precizie, documentare completă, tenacitate în urmărirea unei probleme pînă la deplina ei lămurire“.

Micul studiu, pentru că de un mic studiu e vorba, realizat în maniera obiectivităţii ştiinţifice, continuă făcînd istoria atitudinilor gazetei, a polemicilor, a anchetelor. Tonul este descriptiv şi precis, nu encomiastic. Despre articolele lui Nae Ionescu, care încep să apară de la 4 ianuarie 1927:

„Toate atacă valorile capitaliste burgheze şi democrate, confruntîndu-le cu realităţile vii ale unei ţări de plugari, afirmă spiritul organic şi valorile colective“.O frază pe care ar putea s-o iscălească şi Marta Petreu. Deosebirea constă în valorizarea atributelor: burghez, democrat, spirit organic, colectivism. Tonul admirativ este rezervat unei singure persoane, lui Titus Enacovici, economist, fondator şi prim director al Cuvântului, „care, la apariţie, se recomanda simplu: un ziar politic independent scris de intelectuali“. (Personajul Ghiţă Blidaru, profesor de economie, prezintă o combinaţie între ideile economice ale lui Enacovici şi comportamentul lui Nae Ionescu. Enacovici, om în plină putere, murise în 1928, în cîteva zile, în urma unei septicemii provocate de o extracţie dentară. Nae Ionescu va muri subit la 15 martie 1940, oficial în urma unui atac de cord; Sebastian va muri la 29 mai 1945, în urma unui accident cu autor niciodată identificat. Să fie numai mîna destinului?) Este reprodus în întregime articolul acestuia, „1933“, scris în 1928, un fel de 1984 economic, avant la lettre. În articol este reprodus, la un moment dat, un citat din Emil Ludwig, care făcea o paralelă între Mussolini şi Napoleon. Sebastian îl citează pe Enacovici, care îl citează pe Emil Ludwig, care îl comentează pe Mussolini. Pentru cititorul contemporan, îl citez şi eu pe Sebastian:



„Dar spiritul timpurilor îl împiedică şpe Mussoliniţ de a realiza tocmai marile sale făgăduinţi. Fiindcă spiritul său se bazează nu pe o preponderenţă de forţe, dar pe unirea celor 25 de state care constituiesc Europa şi care nu ar face nimic mai bine decît dacă ar deveni Statele Unite ale Europei. Este singura lor protecţiune în contra absorbirei eventuale de către nişte puteri mai mari încă, fie ele albe sau galbene“.

Două mari idei organizează studiul lui Sebastian, amîndouă în absolută dependenţă de viziunea lui Nae Ionescu. Cea dintîi reprezintă refuzul oricărei fixări a realităţii într-o formulă, primatul vieţii asupra ideii. Nefixare care justifică orice schimbare de atitudine, dar, în materie de gazetărie, şi formulă a supravieţuirii:„Gazetă creştină, gazetă de realităţi locale, gazetă monarhică, era în acelaşi timp Cuvântul o gazetă de dreapta sau de extremă dreaptă? Formula a fost repede lansată, cu amicale intenţii de defăimare. Adevărul este că ziarul acesta n-a judecat niciodată printr-o formulă, fie ea de dreapta, de centru sau de stînga, ci printr-un simţ al realităţilor organice, realităţi ce refuză să încapă într-o etichetă. Nu formulele îl interesau, ci viaţa. Succesele acestui ziar se explică toate prin această obiectivitate în faţa realităţilor. Cuvântul ştia să privească şi avea curajul de a spune răspicat ce vede“.



Sofismul acesta – sîntem cum ne impune realitatea să fim – este strîns legat de cea de a doua idee de bază a lui Sebastian: disocierea între ideea de politică şi cea de partid. Cînd am separat antiliberalismul de politica antiliberală, am făcut ce făcea el însuşi şi ceea ce atribuia, generalizînd, şi publicaţiei la care colabora: „şÎncă de pe vremea lui Enacoviciţ, Cuvântul îşi învăţa cetitorii să disocieze ideea de politică de aceea de partid“.

Disocierea este semnul politico-gazetăresc al unei sciziuni psihice profunde, pe care voi încerca s-o discut separat.Finalul articolului, care s-ar dori apoteotic, foloseşte unul din cele două clişee gazetăreşti care apar în tot textul: comparaţia tuturor contributorilor la apariţia gazetei cu o familie, clişeu solidar cu celălalt, care încă nu devenise o stereotipie de limbaj, dar va deveni: compararea publicaţiei cu o casă. Cred că Marta Petreu exagerează cînd consideră două clişee, seminţe ale gîndirii de lemn, reprezentative pentru obedienţa lui Sebastian. Ele exprimă doar lipsa de inspiraţie originală. (O curiozitate a limbajului politic: compararea unei comunităţi eterogene, a cărei unitate se dorea, cu o casă, apare prima dată în discursurile lui Hitler despre Casa Europei, văzută metonimic – Italia era temelia, Germania, acoperişul.)

Imposibilele iubiri. Sciziunea

Toate manifestările unui scriitor, gesturile cotidiene, însemnările intime, autoficţiunile, ficţiunile, publicistica de toate felurile, politică şi culturală, în toate etapele vieţii sale, sînt solidare. Iar în cazul lui Sebastian, această solidaritate este paradoxală, apare ca semn continuu al unei crize. Modelul de lectură care mi se pare cel mai potrivit personalităţii acestui scriitor nu uşor de descifrat se organizează în jurul crizei de identitate. Criza de identitate se manifestă întîi în planul biologic, drept criză a identităţii masculine, apoi în planul psiho-social, drept criză a identităţii etnice. Lectura Jurnalului cred că descrie destul de clar criza biologică: momente intermitente de impotenţă, apărute foarte devreme, de la şaptesprezece ani şi jumătate. Acestea nu atrag însă o orientare homosexuală, nici măcar latentă. Nici de masochism nu poate fi vorba, întrucît lipseşte orice plăcere asociată suferinţei. Este punctul în care lectura pe care o propun eu pentru acest tip de personalitate începe să se deosebească de lectura Martei Petreu. Jurnalul consemnează destul de clar că disfuncţia biologică este permanent asociată cu implicarea afectivă. Cu alte cuvinte, Sebastian e neputincios cu femeile de care e îndrăgostit, cu cele (aproape) indiferente, lucrurile se desfăşoară normal. Emoţia produce inhibiţia. Cine urmăreşte în Jurnal evoluţia relaţiei cu Zoe va observa imediat că nu există nici o inhibiţie atîta timp cît femeia e o cunoştinţă oarecare, cu care îţi petreci o noapte. Cînd apare un slab ataşament afectiv, începe şi coşmarul, iar problema cea mai grea a diaristului este să se debaraseze de o relaţie care îl pune în situaţii umilitoare. De aici, închiderea în sine, refuzul comunicării, evitarea situaţiilor nesigure, în care femeile se propun. [Cum instinctul feminin funcţionează mai bine decît orice încercare de psihanaliză, în Jurnal, numărul femeilor care i se propun e mai mare decît al celor integrate în relaţii eşuate.] Şi acceptarea, ca pe o fatalitate, a relaţiilor sexuale întreţinute de femeia iubită cu alţi bărbaţi. şCitez fişa biografică pe care o execută, în stilul M.H.S., Ion Iovan, în inegalabila sa onirobiografie Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale: „Leni Caler, actriţă, fată veselă a Bucureştiului de după întregire. Fugită de acasă, intră la doisprezece ani într-o trupă ambulantă, devenind dansatoare şi cîntăreaţă. Rămîne cam fără şcoală şi educaţie, dar izbuteşte să debuteze pe scena teatrului în 1925, prezenţa ei fiind elogiată de mai toţi, de la Nae Ionescu la Liviu Rebreanu. În 1935, abia trecută de treizeci de ani, Leni Caler este femeia fatală a teatrului bucureştean. În zece ani îşi impusese numele ca actriţă; în paralel, palmaresul ei masculin se îmbogăţeşte continuu, seducînd o sumedenie de oameni din politică, din afaceri sau din artă. Sînt notorii relaţiile cu Sică Alexandrescu pentru bani, cu Tudor Muşatescu pentru roluri, cu Mihail Sebastian pentru stimă, cu Camil Petrescu pentru propria plăcere. Soţul ei, obscurul dramaturg Scarlat Froda, asistă impasibil, chiar interesat, la toată această seducţie sentimentală“. O corectare: cu Sebastian, în speranţa că va scrie o piesă numai pentru ea. El i-a scris două: Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume.ţ Sebastian înregistrează situaţia nu fără gelozie, dar şi fără putinţa de a îndrepta ceva. Încearcă să se vindece de iubirea fatală fie prin metoda homeopatică – doze mici şi cît se poate de multe alte relaţii –, fie prin înregistrarea lucidă a defecţiunilor de toate tipurile ale iubitei. Fără nici un succes, desigur... E foarte posibil ca printre prietenii apropiaţi ai lui Sebastian situaţia să fi fost cunoscută. Mircea Eliade nu îl vede nici o clipă (pînă la ruptura politică) ca pe un fost amant al soţiei, ci ca pe un camarad al amîndurora. De altfel, camaraderia e tipul de relaţie în care Sebastian se simte în siguranţă, ca şi personajele sale masculine, neprimejduite de ameninţarea eşecului. („Avec un camarade on ne couche pas. Avec un ami on couche.“) Romancier fără mare personalitate şi relief, Sebastian va îmbogăţi literatura română cu un tip feminin pe care îl promovează aproape numai el: femeia – camarad, infirmieră de suflet, aproape fără preocupări sexuale, de tipul Nora din Accidentul.



Ştim prea puţin despre prima perioadă din viaţa lui Sebastian, ca să putem emite fie şi umbra unei explicaţii pentru asocierea afectivităţii cu impotenţa, a stresului emoţional cu inhibiţia. El însuşi considera că motivaţia nu e fizică, ci psihică şi încerca probabil să-şi facă singur psihanaliza. De aceea îşi notează cu atîta grijă în Jurnal visele. E firesc să apară aproape automat reacţia compensatorie: nevoia de afirmare a personalităţii în alte domenii ale existenţei, în planul culturii de exemplu. Cu cît eşecul sexual e mai umilitor, cu atît „obrăznicia“ literară e mai mare. Este firesc pentru orice personalitate în formare (şi Sebastian e în formare pînă la maturizarea prin şocul produs de romanul De două mii de ani) să se afirme încercînd să răstoarne valorile consacrate – de aici, polemicile literare cu toţi criticii de marcă, în perioada cuprinsă între 19 şi 26 de ani. Domeniul în care se simte cu adevărat sigur pe el este cel al comentariului de carte. Nu al ficţiunii, nu al autoficţiunii, ci al discuţiei, întotdeauna informate, personale în opinii şi elegant exprimate despre literatura altora. În primul an de publicistică, Sebastian scrie, conform ediţiei de Opere, 104 articole despre literatură (română şi străină). Cred că Lovinescu avea dreptate cînd scria despre el că e un „copil bătrîn“. Era bătrîn în raport cu tradiţia culturală şi copil în raport cu viaţa cotidiană.De o importanţă mult mai mare este cealaltă formă de manifestare a crizei identitare, criza identităţii etnice. Sebastian trăieşte într-o perioadă în care asumarea identităţii iudaice echivalează cu asumarea unui pericol de moarte. Toate problemele identitare se pun cu altă gravitate în această perioadă şi soluţiile exprimate public au alt impact asupra comunităţii, chiar dacă problemele identitare, ca şi problemele sexuale, nu au decît soluţii individuale. Aşa se explică şi reacţia foarte severă a presei evreieşti la apariţia romanului De două mii de ani.



Relaţia maestru-discipol şi iudaismul


Deşi născut într-o familie evreiască, educat probabil în respectul tradiţiilor evreieşti (în Jurnal, sărbătorile evreieşti sînt consemnate tot timpul alături de cele creştine; „Sinagoga mea din copilărie avea geamuri mici, albastre şi roşii la ferestre... Ţin foarte bine minte cei doi lei de bronz care propteau din dreapta şi din stînga Tablele lui Moise“, De două mii de ani), Sebastian are la începutul existenţei o conştiinţă minimală a iudaităţii sale. Toată biografia sa, nefericită şi zbuciumată, este istoria dezvoltării conştiinţei iudaice, dinspre exterior spre interior, de la înregistrarea faptului că pentru ceilalţi el e, în primul rînd, evreu pînă la asumarea deplinei iudaităţi. Din această perspectivă, romanul De două mii de ani şi Jurnalul sînt scrieri solidare, una continuînd-o pe cealaltă. În roman, naratorul vorbeşte despre jurnalul pe care l-a ţinut, iar naraţiunea, cu o tramă epică slabă, succesiune de scene reprezentative pentru anume tipuri umane, pare relatarea, abia mascată prin schimbarea numelor, a unor scene de tipul celor notate mai tîrziu în Jurnal sau chiar transcrierea exactă a unor pagini de jurnal. Cum devii cu adevărat ceea ce fac ceilalţi din tine, aceasta cred că e marea temă a existenţei şi a scrierilor de toate tipurile ale lui Sebastian. Romancier fără relief, dramaturg al nostalgiilor fără mare forţă, Sebastian, considerat în totalitatea biografiei şi a scrierilor sale, devine, cred, reprezentativ pentru drama asumării tîrzii, sub impactul istoriei, a identităţii etnice. El parcurge un drum complicat şi dureros pînă cînd ajunge să scrie: „Undeva, într-o insulă cu soare şi umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent dacă sînt sau nu sînt evreu. Dar aici, acum, nu pot fi altceva. Şi cred că nici nu vreau“ (Jurnal, 17 decemvrie 1941). În viaţa lui vor coexista, pînă la capăt, două spaţii: spaţiul supus istoriei, în care îşi asumă evreitatea, şi insula utopică, însorită şi pustie, în care orice identitate etnică devine inutilă. În funcţie de coexistenţa permanentă a celor două spaţii, cu momente în care unul e privilegiat, cred că ar trebui să gîndim şi prima parte a existenţei sale, cea dintre 19 şi 26 de ani, perioada de la Cuvântul, epoca formării personalităţii adulte.În fiinţa lui Sebastian se împletesc şi se înfruntă două tradiţii: a mamei şi a tatălui. În familia mamei „se moare de cu vreme, prin ardere bruscă, cu agonii scurte, în care simţi zbătîndu-se pentru ultima oară o căutare fără soluţie. Sănătatea lor e provizorie, nervoasă, întreţinută cu permanente eforturi, printr-o victorie dificilă de fiecare zi asupra unei biologii obosite. E mai mult o rezistenţă cerebrală, un act continuu de voinţă. Într-o zi, arcul interior care îi susţine prin încordare plezneşte subit. E o moarte iudaică.



Oamenii din familia tatii n-au cunoscut-o, şi cred că e într-asta o adevărată legendă familială, căci nu există exemplu de bunic sau străbunic de partea lor care să se fi sfîrşit înainte de 90 de ani. E un sînge tare, pe care nu l-a subţiat talmudismul şi nu l-a otrăvit lumina lămpii, serile tîrzii, în sinagogi. Au trăit lîngă un fluviu, au trăit printre vapoare, printre cereale. În intimitatea ei, Baba îi dispreţuia. Excesul lor de sănătate i se părea probabil un semn de vulgaritate“ (De două mii de ani).

„Şi mai sînt acele
redescoperiri

ale conştiinţei evreieşti despre
care avem mărturii sfîşietoare în secolul nostru

şi care atestă că ghetoul

e imposibil, că asimilarea e
imposibilă,

că singura posibilitate rămîne

necesitatea redescoperirii unui iudaism
interior şi autentic.“

(Andre Neher, Cheile identităţii
iudaice)



Preliminarii


Există chestiuni asupra cărora
documentarea livrescă, oricît de strălucită ar fi mintea
care citeşte şi oricît de întinse lecturile, este
insuficientă. Mai e nevoie şi de o minimă experienţă personală.
A scrie din exterior despre problemele identitare, ca şi despre cele
sexuale, incumbă riscul de a scăpa ceva. Iar acest ceva poate fi
esenţialul. Dintre toţi cei ce discută pasionat, prin diverse
publicaţii, cazul Sebastian, readus în atenţie de
excepţionala carte a Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae
Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009), mi se pare că aproape
nici unul nu poate invoca o experienţă similară. Vorbim – cei
mai mulţi dintre noi din cărţi şi din ziare. Poate de aceea ne
scapă atîtea lucruri. Şi nici măcar cărţile şi ziarele nu
ne oferă materialul complet pentru discuţie. Mai ales atunci cînd
Diavolul afirmă ca valoare supremă Viaţa. Şi atunci cînd
îşi cucereşte ucenicul dîndu-i iluzia libertăţii
absolute, cînd îl cîştigă spunîndu-i:
„Scrie ce vrei“.



Stadiul documentării


Pînă la apariţia cărţii
Martei Petreu, imaginea generală asupra lui Sebastian se constituise
din tipărirea romanelor, a pieselor de teatru şi a unor culegeri
selective de publicistică, mai ales cu subiect literar sau general
cultural. La a treia sau la a patra generaţie de la moartea
scriitorului, amintirea omului viu şi a faptelor sale se pierduse.
În 1994, la fosta Editură Minerva, a apărut primul volum de
Opere, îngrijit de Cornelia Ştefănescu, care se preocupase
constant de Sebastian, de-a lungul vremurilor. Volumul ar fi trebuit
să conţină publicistica pînă la sfîrşitul anului
1927, adică aceea din primul an de activitate a lui Sebastian. În
acest prim an, Sebastian nu a publicat decît 7 (şapte) texte
cu implicaţii ideologice sau politice. Dintre acestea, lipsesc din
ediţie trei, adică 43%. Cititorul nu este în nici un fel
prevenit că se află în faţa unei ediţii selective, cum
fuseseră toate celelalte, care îşi asumaseră parţialitatea,
dar păstraseră o tăcere absolută asupra textelor neselectate,
dimpotrivă, atît „Prefaţa“, cît şi nota asupra
ediţiei îi întreţin iluzia că se publică tot. Nu ştim
cum ar fi continuat ediţia, avînd de înfruntat marile
probleme ideologice ale anilor 1928-1933. În 1996 se publică,
la 51 de ani de la moartea scriitorului, Jurnalul său, cu textul
impecabil îngrijit de Gabriela Omăt şi „Prefaţă“ de
Leon Volovici. Jurnalul, pe care familia nu acceptase să-l facă
public decît după 50 de ani de la moartea diaristului, era
unul dintre textele cele mai aşteptate, pe baza unor fragmente
apărute anterior în presă. Tipărit repede, pentru a
satisface un orizont de aşteptare tensionat, Jurnalul este însoţit
doar de sumare note de identificare a persoanelor, dar lipseşte
orice fel de notă de istorie literară. Faptele consemnate în
intimitate nu sînt corelate cu manifestările publice ale lui
Sebastian, nici cu alte documente ce îi aparţin, fiind
adresate unor străini (scrisori, dedicaţii), nici cu apariţiile
lui Sebastian în însemnările contemporanilor săi. (Cu
oarecare timp la dispoziţie, e foarte probabil că Gabriela Omăt ar
fi alcătuit note la fel de exacte şi de ample ca şi pentru
Agendele lui Lovinescu.)

Ceea ce a înlesnit considerarea
notaţiilor lui Sebastian drept unicul adevăr asupra
contemporanilor săi. Jurnalul începe în anul 1935.
Perioada 1926 (anul debutului) – 1934 rămăsese practic
necunoscută cititorilor, pentru că nimeni nu mai reprodusese
contribuţiile lui Sebastian din presa vremii. Marta Petreu citeşte
aproape toată presa perioadei, atît publicaţiile la care
colaborează Sebastian, cît şi pe celelalte, şi descoperă că
imaginea pe care ne-o făcusem despre scriitor este falsă, pentru că
e unilaterală. Descoperirea are efectul unui şoc psihic, din care
se naşte cartea despre Diavol şi ucenicul său. O carte care
conţine numeroase şi ample citate probatorii pentru noua imagine a
lui Sebastian. Lucrarea provoacă un efect tot atît de puternic
ca şi publicarea Jurnalului. Numai că toţi comentatorii se ocupă
de felul în care prezintă Marta Petreu faptele, şi nu de
faptele însele. Toată lumea reinterpretează citatele Martei
Petreu, singurele la îndemînă, şi emite judecăţi
asupra autoarei. Deocamdată nimeni nu poate arăta dacă citatele
sînt, într-adevăr, cele mai semnificative, şi care e
raportul dintre fragment şi întreg. Comentatorii comentează
comentariul Martei Petreu, nu obiectul comentariului. Li se arată
luna cu degetul, iar indignarea vizează degetul. Vînturarea de
vorbe va continua pînă cînd ne vom afla în
prezenţa obiectului cercetat, adică pînă cînd se va
publica, integral şi cu serioase note de istorie literară, tot ce a
tipărit Sebatian între 1926-1934. Abia atunci vom şti dacă
Marta Petreu are dreptate şi dacă severitatea ei se justifică.



Personalitatea lui Sebastian – o
personalitate paradigmatică
„Cu cît îmbătrînesc,
îmi dau seama că malentendu-urile sînt irevocabile.
Cuvântul rămîne în viaţa mea o chestiune etern
deschisă. Nimic n-o va închide – nimic, nici scrisul meu,
nici viaţa mea.“ (Jurnal, 10 octombrie 1942) O primă disociere
se impune: Sebastian nu e cu nimic responsabil de receptarea lui
Sebastian după 1945. El s-a despărţit de Cuvântul, dar n-a
încercat să-şi ascundă colaborarea, ceea ce, de altfel, nici
nu era posibil faţă de contemporanii săi. De redescoperirea tîrzie
a anilor săi de tinereţe este responsabilă exclusiv istoria
literară, şi anume aceea de după 1990, cînd lucrurile se
puteau pune în discuţie. Între anii 1945-1990, orice
aluzie de acest tip l-ar fi eliminat pe scriitor din circuitul
literar. Marta Petreu deschide un proces ignoranţei, relei credinţe,
incapacităţii de a explica ale celor care au ştiut, dar au tăcut,
sau n-au ştiut, deşi era de datoria lor să ştie. Îşi
atrage imediat reproşuri pentru felul în care îl
prezintă pe autorul pe care, deocamdată, numai ea l-a cercetat în
întregime. Falsificarea personalităţii lui Sebastian se
răsfrînge, la 64 de ani de la moartea sa, asupra scriitorului
însuşi, adăugînd la respingerea unei etape de care el
însuşi s-a dezis sugestia ipocriziei oportuniste. Cred că
tăcerea i-a făcut lui Sebastian mai mult rău decît şi-a
făcut el însuşi. După apariţia cărţii Martei Petreu,
ucenicul Diavolului a început să mă intereseze mult mai mult
decît înainte. Am citit la Biblioteca Academiei cea mai
mare parte a articolelor lui şi ale lui Nae Ionescu din Cuvântul.
O lectură captivantă, incitantă în cel mai înalt grad
(înţeleg de ce exegeta a scris în starea de spirit în
care a scris: s-a contaminat de radicalism – invers – de la
obiectul său de studiu). Depun mărturie: imaginea pe care o propune
Marta Petreu asupra tînărului Sebastian e corectă – „un
antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal
înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în
măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a
fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a
locului; a fost un antihitlerist ingenios, a simpatizat fascismul
mussolinian şi pe revoluţionarii spanioli..., a fost un
antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept
oraganicist al autarhiei României“.

Aş avea de adăugat însă
propriile nuanţe. Mihail Sebastian face în primul rînd
publicistică politică, abia în subsidiar este doctrinar
ideologic, şi nu întotdeauna, aşa cum ne atrage atenţia
Marta Petreu, pentru a sublinia lipsa de personalitate a lui
Sebastian, obedienţa faţă de Nae Ionescu, ideologul. Absenţa
vocaţiei doctrinare are totuşi micile ei avantaje, unul dintre ele
fiind arta de a ocoli fanatismul. Sebastian atacă în primul
rînd persoane şi abia în al doilea rînd
principiile pe care aceste persoane le întrupează sau pretind
că o fac. Percepţia noastră în procesul de analiză este
inversă: îl considerăm întruparea unor principii
ideologice absolute şi facem procesul acelor principii, chiar dacă,
în lupta politică zilnică, adversarii lui nu sînt decît
nişte persoane ale căror acţiuni îl deranjează foarte tare.
Disocierea între principiu şi persoană în lupta
politică, în general, şi în acest caz, în
special, mi se pare importantă. E, de altfel, o tactică frecventă
în gazetăria politică de pretutindeni. În momentul în
care înţelegem că Sebastian nu este un doctrinar, ci un
militant, schimbările lui de atitudine devin parcă mai uşor de
explicat. Şi dacă adăugăm că articolele lui sînt
inteligent şi bine scrise (cum spune fără echivoc şi Marta
Petreu), parcă nu se mai prezintă chiar atît de infect, cel
puţin pentru mine. Un exemplu: campania, constantă, împotriva
lui I.G. Duca, marele adversar al Cuvântului. Aleg spre
exemplificare (cu ample citate, acestea fiind singura sursă de
informare a cititorului) un articol-bilanţ al lui Sebastian,
consacrat lui I.G. Duca, adversarul constant al Cuvântului.
Articolul „Ordinea publică şi economia clasică“ a apărut la 5
noiembrie 1933, pe pagina întîi. I.G. Duca va fi
împuşcat pe peronul gării Sinaia, la 29 decembrie 1933, de
către studentul Nicolae Constantinescu. Cuvântul va fi
suprimat la 2 ianuarie 1934. În aceeaşi zi. Nae Ionescu va fi
arestat, sub acuzaţia de instigare la crimă. I.G. Duca era
prim-ministru şi şeful Partidului Naţional Liberal (ales în
1930, după Vintilă Brătianu). Conferinţa sa, Doctrina liberală,
fixa „cele patru coloane care susţin doctrina liberală“:
proprietatea privată, ordinea publică, democraţia, naţionalismul
bazat pe armonie socială. La acestea face Sebastian aluzie. Ceea ce
îi reproşează el lui I.G. Duca nu sînt principiile, ci
faptul că nu a aplicat principiile afirmate, acţiunea politică şi
nu doctrina:



„Lipsa de memorie este unul din cele
mai caracteristice elemente ale vieţii politice româ-neşti.
Configuraţia partidelor noastre, programele lor, temele lor de
luptă, sistemul lor de gîndire politică – toate ar fi
inexplicabile dacă nu ar fi acest unic resort care le mişcă pe
toate şi care este, înainte de orice, facultatea de a uita.
Este în viaţa noastră publică o totală amnezie, care
explică tot şi justifică tot. Această amnezie devine acută în
momentul delicat al trecerii de la guvern în opoziţie şi din
opoziţie la guvern. Se face atunci o schimbare integrală de
poziţie, ca într-un joc în care partenerii şi-ar
schimba cărţile: eu joc cu atu-urile d-tale, d-ta joci cu atu-urile
mele. Ar putea cineva obiecta dacă am generaliza această afirmaţie?

Foarte interesant de urmărit din acest
punct de vedere acţiunea partidului naţional-ducist şi a şefului
său în ultima vreme. Oamenii aceştia, pe care sarcina
ostenitoare de a ocupa în permanenţă guvernul i-a împiedicat
pînă în 1928 să cugete, au început de atunci, din
melancolica reculegere a opoziţiei, să mediteze, să-şi pună
probleme, să caute soluţii, să încerce în sfîrşit
a înţelege formulele politice pe temeiul cărora au impresia
că există. Opoziţia este, după cum vedeţi, o silită şi poate
ne-plăcută, dar lăudabilă în orice caz, întoarcere la
inteligenţă.Nimeni nu cred că are dreptul să
ironizeze aceste eforturi liberale de gîndire. Indiferent de
valoarea lor, ele sînt respectabile. Partidul liberal este
oarecum în situaţia unui poliţai, care după ce a terorizat
şi a jecmănit o viaţă întreagă cu biciul şi cu pumnul pe
oricine i-a căzut în mînă, ajunge într-o zi, în
urma unei întorsături de soartă, să-şi pună întrebarea
dacă existenţa lui nu a fost o sălbatecă deşertăciune şi dacă
n-ar trebui să o ia de la capăt, răscumpărînd fiecare
infamie trecută cu o generozitate viitoare. [...]



I.G. Duca – acest domn Duca, astăzi
apărătorul fanatic al liniştei generale, a auzit d-sa de un oraş
care se numeşte Oradea Mare? Şi îşi aminteşte cumva ce s-a
petrecut acolo în iarna 1927-1928? Şi ştie cumva cine era
atunci ministru de Interne în România? Şi mai ştie din
îndemnul cui, cu banii cui, cu ştiinţa cui s-a făcut acolo
ce s-a făcut?

La Oradea, I.G. Duca organizase un
congres studenţesc, urmat de un enorm scandal. Era acuzat că
manipulase faptele, pentru a putea înăspri măsurile de ordine
publică.

A doua esenţială temă care
furnizează acţiunii duciste material de elocvenţă este problema
economică, problemă căreia i se găseşte o soluţie globală
într-o formulă încăpătoare: revenirea la economia
clasică.

Foarte bine. Sau foarte rău. E în
orice caz o formulă care se poate propune şi pentru care se poate
lupta. Cu o condiţie însă: ca atunci cînd aveai
posibilitatea să o realizezi să fi făcut tot ce puteai pentru
asta. Dar ştiţi Dvs., ştie d. Duca cui i se datoresc în
România cele mai grave abateri de la economia clasică? Să o
spunem tot noi: lui Vintilă Brătianu. [...] Din punct de vedere liberal,
(vreau să spun din punct de vedere al liberalismului economic, pe
care la începuturile Cuvântului îl apăra Titus
Enacovici), din acest punct de vedere legislaţia liberală de la
1922 la 1926 este pur şi simplu o monstruozitate.



Ştiu asta liberalii? Ştiu sau nu ştiu
e totuna, de vreme ce şi într-un caz şi în altul au
larga posibilitate de a uita“.

Sensul e limpede: liberalul e acuzat că
nu a aplicat principiile liberale, teoretic acceptabile. Acesta nu e
antiliberalism, e politică antiliberală.

La fel, atunci cînd scrie despre
democraţie, vorbă fără acoperire în fapte, praf în
ochii credulilor. Ministrul Muncii, D.R. Ioaniţescu, îi
primeşte pe toţi jălbarii, chiar dacă solicitările lor mărunte
ar putea fi rezolvate de un funcţionar. Acesta e un exemplu de
omenie, mai presus de ipocrita democraţie:„Pentru întîia oară de
foarte multă vreme am înţeles că democraţie nu însemnează
numaidecît înfumurare, lipsă de omenie, desconsiderarea
sălbatecă a celor mulţi. [...] Ştiu eu? Asta n-o fi mare
politică. Şi democraţie s-o fi chemînd „un sistem politic
de raliere a maselor populare la conducerea treburilor publice“. Şi
un ministru democrat o fi fiind „mandatarul colectivităţii“ la
conducerea acestor treburi. Dar am impresia că peste toate aceste
grave prostii de drept constituţional ce este mai necesar şi mai
urgent e un dram de omenie...“ („Un minister cu porţile
deschise“, Cuvântul, 4 noiembrie 1933). Antidemocraţia este
antifalsademocraţie.



Am ales, în mod deliberat, aceste
articole: unul a apărut cu două zile înainte de articolul
aniversar din 1933, altul – cu o zi înainte. Pot fi
considerate modalităţi de a aplica, la zi, principiile care vor fi
afirmate în articolul-program.Despre acest cu totul deosebit articol,
„Cuvântul de la 4 noiembrie 1924 pînă astăzi“,
apărut la 6 noiembrie 1933, bilanţ şi program totodată, aş dori
să discut mai multe. Foarte inteligentă, Marta Petreu spune:
„Lungul text al lui Sebastian poate fi citit în multe
feluri“. Propun cîteva nuanţe proprii de lectură. Ceea ce
atrage privirea cititorului, din prima clipă, este modul de
prezentare a textului, foarte aerisit, înţesat de fotografii
de toate dimensiunile, care au un rol bine precizat: dau substanţă
umană principiilor abstracte, înfăţişînd redacţia ca
unitate, pe toţi cei care contribuie sau au contribuit la apariţia
ziarului, redactori sau personal tehnic şi tipografic; unele
fotografii aduc informaţie nouă, neprezentă în text, dar
simpatică, precum aceea în care se poate descifra meniul de la
masa primei aniversări a ziarului (de la tăierea moţului, cum ar
veni): Ţuică. Mastică. Gustări. Icre negre/Cegă rasol sos
maioneză/Curcan pe varză călită/Conopidă cu sos olandez/Fructe
felurite/Vinuri de Drăgăşani/Şampanie. Cafea. Lichior; sau pagina
în care întreaga redacţie e desenată uşor caricatural
de Victor Ion Popa. Cine a ilustrat şi a paginat articolul lui
Sebastian ştia foarte bine cum se face gazetăria. (Chiar şi harta
mijloacelor de transport din Bucureşti, care ocupă o pagină
întreagă, apariţie cam ciudată în mijlocul unui astfel
de articol, îşi are sugestia ei: toate drumurile duc la
Cuvântul.)

Ca şi Dora Mezdrea, autoarea unui
foarte documentat discurs îndrăgostit consacrat biografiei lui
Nae Ionescu, Marta Petreu consideră că „pentru Sebastian,
Cuvântul este Nae Ionescu“, articolul-sinteză nefiind decît
o Laudatio Nae Ionescu, cel mai abil şi cel mai lung argumentum ad
verecundiam. Mă despart în acest punct de cele mai bune
cunoscătoare ale subiectului în discuţie. Articolul, care
este cea mai exactă şi mai clară prezentare apărută vreodată
în presa românească a liniilor urmate de o publicaţie,
toate ilustrate cu citate din publicistica lui Nae Ionescu, operează,
de fapt, o separare: între ziar, ca unitate în sine,
avînd propria ei existenţă, şi mentorul ziarului. Sebastian
vorbeşte întotdeauna despre Cuvântul şi ilustrează
poziţia publicaţiei cu citate din opera directorului, dar nu le
identifică niciodată. În plus, nu există în tot textul
nici un cuvînt de admiraţie explicită pentru Nae. Ideile
acestuia sînt prezentate aparent obiectiv, în raport cu
viaţa politică românească, lăsînd pe seama
cititorului să judece cîtă dreptate şi clarviziune a avut
maestrul. Admiraţia expresă se îndreaptă către altcineva,
către fondatorul şi primul director al publicaţiei, Titus
Enacovici. O subtilă atitudine, ce nu trebuia observată decît
de un singur cititor, şi acela era Nae Ionescu. Articolul este scris
într-un moment de cumpănă al relaţiilor dintre cei doi, iar
nu în momentul iubirii absolute a discipolului pentru maestru.
În Cuvântul începuseră să apară articole
antisemite din septembrie 1933. În noiembrie, romanul De două
mii de ani era încheiat şi îi fusese înmînat
lui Nae Ionescu, pentru a-i scrie prefaţa. Pe care acesta o va amîna
pînă în primele luni ale anului 1934, cînd
Cuvântul, fiind suspendat, serviciile lui Sebastian nu vor mai
fi necesare. Romanul vorbeşte despre dezvoltarea conştiinţei
iudaice la un evreu care îşi începuse viaţa fără a-şi
pune problema apartenenţei etnice.

În raporturile dintre
Sebastian şi Nae Ionescu, romanul echivalează cu o mărturisire:
redactorul care scria atît de bine şi de conştiincios la un
ziar care începuse să fie antisemit avea, din ce în ce
mai marcată, conştiinţa etnicităţii sale. în acel moment,
Sebastian aştepta, din partea mentorului său, un răspuns care
întîrzia, îl provoca pe Nae Ionescu să se pronunţe
clar în chestiunea evreiască şi în ceea ce începuse
să fie problema lor specială, relaţiile dintre un mentor care îşi
decoperea antisemitismul şi un discipol care îşi descoperea
iudaitatea, un răspuns care putea provoca despărţirea lor
definitivă. Ceea ce s-a şi întîmplat, atunci cînd
răspunsul nu a mai fost adresat lui Mihail Sebastian, ci lui Iosef
Hechter. Nae Ionescu ştia probabil în acel moment cum va
scrie, de aceea amîna despărţirea de atît de necesarul
Sebastian, a cărui mărturisire probabil îi va fi provocat şi
lui un şoc. Pentru că nu numai Sebastian a fost fascinat de Nae. Şi
acesta a fost legat de Sebastian. Deşi la suprafaţă nu răzbătea
încă nici un semn, între cei doi situaţia nemărturisită
nu putea fi decît tensionată.

Însă, pentru reuşita demascărilor, Marta Petreu nu se sfieşte să
practice şi lectura literală a textelor, citind pe dos, cu
rea-credinţă, un articol antimilitarist precum Omul cu revolverul şi
văzând în ironia lui antifrastică o... apologie a violenţei politice
(„În timp ce Adevărul şi Dimineaţa făceau apel la calm şi la
nerecurgerea la arme în politică, iar la celălalt pol Nae Ionescu arăta
că s-a intrat în mod fatal în epoca asasinatelor, Sebastian publică, în
15 decembrie 1933, unul dintre cursivele sale îndrăcite, cu ţintă
imediat actuală“, pp. 117-119)! Că autoarea Cărţii mâniei – altminteri
pasionată de subtexte vinovate – pare uneori incapabilă să sesizeze
ironia şi sensurile figurate dintr-un text o confirmă şi alte afirmaţii
stupefiante.
Bunăoară, cele în care persiflează un fragment „scris într-o
turmentare vădită“ al „bunului“ Arşavir Acterian din Jurnalul unui
pseudofilozof: „Mă gândesc la îndreptăţirea oricui de a scrie un jurnal
al existenţei cotidiene. Actele intime ale lui Socrate, Cezar, Novalis,
ale unui Mircea Eliade, Emil Cioran, Stendhal, Sebastian, Horia, Gide,
Eugen, Amiel, Stan şi Bran, Ilie, X, Y şi Arşavir îmi sunt mai
preţioase decât cele mai impresionante şi formidabile creaţii ale lor
şi ale altora“ (p. 78). Potrivit Martei Petreu, ar reieşi că, pentru
Arşavir, Sebastian „la egalitate şi împreună cu Eliade“ este „un reper
de personalitate la nivelul lui... Socrate“ (p. 79). Dar de ce doar la
nivelul lui Socrate, şi nu, să zicem, şi la nivelul lui... Stan şi Bran?
Ori de câte ori are prilejul, Marta Petreu reia obstinat teza
complicităţii între „diavol“ şi „ucenicul său“: potrivit autoarei
clujene, dacă „ucenicul“ critică (ne)funcţionarea efectivă, concretă a
democraţiei, a alegerilor şi a parlamentului, atitudinea lui ar
reprezenta – prin contaminare – acelaşi lucru cu critica lui Nae,
operată de pe poziţii metafizico-politice. Or, critica lui Sebastian e
întotdeauna laică şi contextuală, afină, într-adevăr, poziţiei
îmbrăţişate în epocă de un umanist neoclasic precum Ortega Y Gasset.
Există însă şi omisiuni suspecte în stufosul dosar. Spre exemplu, Marta
Petreu nu suflă un cuvânt despre conferinţa lui Sebastian despre
Chaplin de la Asociaţia „Criterion“, octombrie 1932, când a fost
mizerabil apostrofat de studenţii antisemiţi din sală („un jidan
vorbeşte despre alt jidan“). Ar fi fost interesant, apoi, de discutat
cazul Sebastian în relaţie cu cel al colegului său de redacţie Ion
Călugăru – şi el scriitor evreu şi admirator al lui Nae, de pe poziţii
sioniste, sindicaliste şi chiar comunizante.
Dar singura menţionare nonenumerativă a lui Călugăru apare într-o
notă de subsol de la p. 102, unde e felicitat pentru că, spre deosebire
de Sebastian, a criticat hitlerismul în alte publicaţii decât Cuvântul
după ce, în 1933, Nae impusese menajarea lui Hitler în paginile
ziarului. Ce ne facem însă cu „iradierea“ charismei lui Nae şi în zona
stângii? Relaţiile Ion Vinea–Nae Ionescu sau Ion Vinea–Pamfil Şeicaru,
cu consecinţe până în anii ’40 şi după, sunt elocvente în acest sens,
de plasat în contextul mai larg al antiliberalismului „revoluţionar“,
de stânga sau de dreapta, ulterior Marii Uniri. La Contimporanul exista
chiar o anumită simpatie „estetică“ faţă de Mussolini (via Marinetti),
iar antilovinescianismul – scos pe nas cu obstinaţie lui Sebastian... –
e un element comun întregii noastre avangarde istorice (cu excepţia lui
Voronca) şi stângii radicale în genere, nu numai „revoluţionarilor de
dreapta“. În fapt, drama lui Sebastian este drama omului singur prins
între propria slăbiciune şi nevoia de „încadrare“ colectivă a epocii.
E, altfel spus, drama unui tânăr evreu individualist – nici socialist,
nici sionist, nici asimilist – care, desprins de comunitatea sa de
apartenenţă, dar fără să-şi renege vreun moment rădăcinile, şi-a dorit
să se integreze în comunitatea de referinţă a tinerei generaţii de
intelectuali din jurul lui Nae Ionescu şi al Cuvântului, unde crede a
găsi o „familie“ şi o „casă“. Nu a urmărit să obţină o identitate
„românească“ de împrumut, ci o identitate intelectuală independentă de
orice determinări etnice, o comuniune cu ceea ce trecea drept
„generaţia“ sa. Şi nu e vina lui că a eşuat. A-i scoate pe nas faptul
că, şi în timpul terorii legionare, era îngrijorat pentru foştii săi
prieteni ignoră faptul că, pentru Sebastian, prietenia, iubirea şi alte
valori umane „simple, fireşti“ trec înaintea oricărei ideologii. Merită
oare acuzat pentru asta? Sau preţuit?
Profund discutabilă mi se pare şi sugestia de „anormalitate“ a
antipatiei lui Sebastian faţă de Lovinescu, personalitate cu care,
chipurile, ar fi trebuit să simpatizeze în mod „natural“, „prin
raţionalismul său, prin spiritul critic, prin gustul pentru modernitate
şi pentru cultura franceză“ (p. 196). Efect secundar al „urii de sine“
evreieşti? N-aş crede.
Mai întâi, în 1927 Nae Ionescu nu era antisemit, se arăta preocupat
de problema sionismului şi se înconjura inclusiv de colaboratori evrei.
Opţiunea lui Sebastian ţine de normalitatea epocii – atâta câtă era.
Imaginea unui Lovinescu-protector al evreilor – neapărat raţionalişti,
umanişti şi de stânga! – opusă unui Nae înconjurat de „rumâni“
ortodoxişti e simplificatoare, cel puţin până la o anumită dată. În al
doilea rând, ceea ce îi oferea Nae adolescentului concitadin, dornic de
emancipare în atmosfera anilor `20 – autenticitate, gândire vie,
organică, pe cont propriu, criterii tari şi întrebări ultime, angajare
în „viaţa străzii“, spirit de aventură şi de comuniune – nu-i putea
oferi placidul, convenţionalul, „burghezul“ E. Lovinescu. În al treilea
rând, înainte de a fi evreu, „omul de la Dunăre“ a fost un tânăr al
timpului său, iar Nae părea să încarneze însuşi spiritul timpului,
nevoia de „altceva“, de tinereţe „regeneratoare“, „autentică“ şi
„virilă“, opusă unei lumi „îmbătrânite“, „epuizate“ şi „ipocrite“, care
monopoliza scena publică. În al patrulea rând, teoreticianul
modernismului a fost antipatizat şi violent atacat polemic, în repetate
rânduri, chiar de moderniştii înşişi – de la Arghezi, Camil Petrescu şi
G. Călinescu la Ion Vinea şi Eugen Ionescu. În sfârşit: de ce am
exclude faptul că Sebastian putea vedea în Nae nu atât un „stăpân“
iubit masochist, din „nevoia de a suferi“, cât un frate mai mare (nu
privea oare Cuvântul ca pe o „casă“, ca pe o „familie“, ca pe o
„comunitate“ de adopţie?), aşa cum în iniţial mefientul Eliade a căutat
mereu să vadă Prietenul?
În ciuda tonului mai calm şi rezonabil, presărat de (uneori) subtile
interpretări psihologizante, nici capitolele eseistice dedicate
etapelor „convertirii“ de după 1935, scandalului prilejuit de romanul
De două mii de ani şi de prefaţa acestuia, relaţiilor Sebastian–Eliade
sau diaristului „depresiv“, cu amorurile şi angoasele lui
(„meteodependenţa“ amoroasă faţă de Leni, Maryse, Zoe ş.cl. şi
imposibilitatea de a tranşa în dragoste, depresia ulterioară
„expulzării“ din generaţia prietenilor legionarizaţi, opţiunea
filobritanică, văzută de pasionatul comentator al literaturii engleze
ca „a treia cale“ între fascism şi comunism, preconizata „evadare“ din
România pe urmele Nadiei Mărculescu, ultima iubită...) nu sunt lipsite
de tendenţiozităţi. Ce relevanţă are, în context, aluzia – bazată pe
fragmente diaristice ambigue – privind o posibilă infirmitate sexuală
de la 17 ani? Minus reproşul falacios privind lipsa bibliografiei de
specialitate, Ioana Pârvulescu are dreptate să-i reproşeze Martei
Petreu că face psihanaliză „în orb“ pe cazul Sebastian, pornind de la
date insuficiente.
Elocvente pentru modul în care Marta Petreu îşi compromite, prin
derapaj umoral şi unilateralitate tendenţioasă, unele premise corecte
sunt capitolele despre „războaiele“ tâ­nărului „huligan“, foiletonist
şi eseist de talent, cu diferite autorităţi critice, personalităţi şi
grupări literare (de la E. Lovinescu şi G. Ibrăileanu la încă tinerii
G. Călinescu, Mihai Ralea, Petru Comarnescu şi de la Viaţa românească
la revistele de avangardă, cu excepţia Contimporanului). E adevărat că,
la Cuvântul, Sebastian îi lua „la tir“ prin atacuri cultural
delegitimante pe cei care se întâmpla să fie şi adversarii ideologici
ai lui Nae (dar lucruri similare se întâmplau la mai toate marile
publicaţii de direcţie). E adevărat că „spatele“ ziarului îi
dezinhibase agresivitatea şi siguranţa, făcându-l să se simtă liber şi
sigur de sine, că, uneori, e nedrept chiar cu cei care-i întinseseră o
mână (Lovinescu), după cum e adevărat că, rămas fără „colegi“ după
ruptura din 1934, îşi revizuieşte radical multe opinii şi renunţă la
vechi adversităţi. Dar a insinua că la Cuvântul Sebastian avea, în
calitate de comentator literar, o agendă antidemocratică şi echivala
actul critic cu o operaţiune de tip militarist-represiv (v. semnalarea
obsedantă a unor expresii precum „a face ordine“, „a disciplina“, „a
executa/decapita“, „războaie culturale“, „a linşa moral“ ş.a.m.d.) e un
nonsens. Autoarea remarcă nu o dată că Sebastian de la Rampa, RFR şi
celelalte tinde să devină plicticos în amabilitatea lui cvasigenerală,
lipsit, oricum, de talentul polemic „îndrăcit“ de la Cuvântul (pentru
Marta Petreu, altminteri polemistă contondentă, polemica e în general
„drăcească“). Iar printre numeroasele „ironii“ ale destinului său
(pentru a relua formula Dorinei Grăsoiu, cea mai subtilă monografă a
lui Sebastian, niciodată menţionată în acest volum) se numără şi faptul
că fostul adversar al Vieţii româneşti va deveni colaborator al ei – cu
cronici dramatice ca la Cuvântul – la finele anilor ’30. Fostul
„huligan“ intra astfel, fără mare entuziasm, în tabăra democraţilor
prin intermediul editorului – şi „binefăcătorului“ – său Al. Rosetti...
Da, tânărul Sebastian era „pornit“ împotriva lui Lovinescu şi l-a
atacat de câte ori a avut prilejul, câteodată impertinent sau ignobil.
E însă un „linşaj“ să afirmi că Lovinescu „pune greşit problema satirei
la Caragiale şi Brăescu“ (gafă celebră a marelui critic) sau că autorul
lui Bizu e inapt pentru roman? E oare o crimă să apreciezi – fie şi
nedrept – că Istoria literaturii române contemporane dovedeşte „viciu
de metodă“ (p. 194)? E oare necesar să-i reamintesc Martei Petreu
articolele şi mai violente ale „democraţilor“ Călinescu, Camil
Petrescu, Ion Vinea etc. – inclusiv la adresa „cuconetului“,
„veleitarilor“ şi „bătrâneilor“ din cenaclul Sburătorul? E adevărat că,
în anii ’40, fostul criterionist nu-l iartă pe liderul sburătorist
pentru micile accente antisemite surprinse în conversaţii particulare
şi că preferă „naivitatea copilăroasă“ a lui Nae (antisemit pe faţă,
după 1933) antisemitismului mascat al lui E. Lovinescu, defulat nu doar
în jurnal (cum crede autoarea), ci şi în antumele Acva forte. Chestiune
de ethos – Sebastian prefera francheţea... Marta Petreu ştie bine că,
deşi antilovinescian, Sebastian n-a fost niciodată un antimodernist în
plan literar (dimpotrivă!), elogiindu-i de la început pe Camil
Petrescu, Rebreanu, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu,
Mateiu Caragiale ş.cl. sau scriind articole splendide despre Proust şi
noua literatură franceză sau engleză, despre teatrul modern... Iar în
plan literar, Cuvântul nu a fost tradiţionalist, ci ultramodernist,
mult mai în aerul european al timpului decât cercul lovinescian. De
fapt, estetul, ironistul Sebastian e un „modernist“ mult mai avizat şi
mai up to date ca lecturi şi sensibilitate decât Lovinescu (altfel, la
fel de ostil exceselor avangardiste).
Luată de val, Marta Petreu comite însă eroare după eroare, tot
căutând să-l scoată pe criticul Sebastian drept om al lui Nae, montat
împotriva criticilor „democraţi“ şi „raţionalişti“. La un moment dat,
autoarea se grăbeşte să-l citeze în sprijinul propriilor acuze pe Z.
Ornea care observă, în Tradiţionalism şi modernitate în România
deceniului al treilea, „coincidenţa“ dintre atitudinea „total negativă“
a cronicii lui Perpessicius din Cuvântul despre Evoluţia poeziei lirice
a lui Lovinescu, după ce – înainte de a se „muta“ la ziarul lui Nae
Ionescu şi Titus Enacovici – foiletonistul scrisese favorabil despre
celelalte (pp. 192-193). Din păcate, cronica respectivă nu e nicăieri
citată şi, după toate aparenţele, nici citită de Marta Petreu.
În ceea ce mă priveşte, pot spune că este, sub toate aspectele,
exemplară şi perfect conformă cu opţiunile lui Perpessicius. Ceea ce
acesta din urmă îi reproşează lui Lovinescu era, între altele, faptul
că nu e în acord cu autonomia esteticului, că e prea tributar opticii
„sociologizante“ sau partizanatului „cenacular“. Nu mai continuu –
trimit doar la lectura textului reluat în Menţiuni critice. Rezultă
oare că Perpessicius a executat, oportunist, „ordinele“ lui Nae (care
aprecia modernismul artistic întrucât prefigura noua revoluţie
politică)? Să fim serioşi.
La fel de hazardate sunt şi consideraţiile Martei Petreu despre
„războiul“ cu Viaţa românească al unui Sebastian „specializat pe cazuri
şi triumfuri“. Recitiţi paginile pline de rafinament şi eleganţă
critică despre Topârceanu şi „triumful veseliei“ (unde parodistul
ieşean e ironizat pentru că a fost preferat la premiul SSR lui Arghezi)
sau pe cele despre „triumful mediocrităţii“ lui Demostene Botez! Veţi
descoperi nişte „execuţii“ perfect urbane şi întemeiate. Dar, pentru
Marta Petreu o definire a profilului şi ideologiei Vieţii româneşti
urmată de o sobră delimitare de ele îi apare ca „o decapitare“, în
vreme ce o ironie benignă la adresa „vieţistului“ Al. O. Teodoreanu îi
apare drept o nouă „execuţie“.
La fel şi rezervele lui Sebastian la adresa lui Ionel Teodoreanu
(aproape duioase totuşi, în raport cu „raderile“ semnate de Pompiliu
Constantinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu ş.a.). Nici o vorbă
însă de elogiile din Cuvântul la adresa lui Sadoveanu şi C. Stere. Da,
criticul Mihail Dragomirescu a fost insultat mojiceşte („imbecil“) de
Sebastian, dar o făceau mai abitir şi alţi scriitori modernişti, fără
legătură cu „năismul“. Cât despre „campaniile“ din 1932-1933 la adresa
încă nedebutatului în volum G. Călinescu (autor cu care fusese iniţial
în bune relaţii) – ce-ar mai fi de spus? Relativismul psihologic
călinescian şi schimbarea de giruetă a orientărilor sale în doar câţiva
ani (de la Sburătorul la Gândirea, de la Gândirea la antigândirism
ş.a.m.d.) sunt notorii şi au fost ironizate de mulţi alţi contemporani
„integri“, de la E. Lovinescu la E. Ionescu. Iar consideraţiile lui
Sebastian despre criticul Ibrăileanu (preţuit ca romancier) puteau fi
semnate de toţi „lovinescienii“ epocii.
Iată însă, pentru deplina edificare, un exemplu halucinant de
lectură literală: „Sebastian a considerat că el – la fel ca şi
generaţia sa – a făcut, prin cronicile lui literare, operă de «ecarisaj
moral». Inducem de aici că se considera hingher, că pe scriitorii
români îi socotea câini vagabonzi, iar cultura română, un sat al
câinilor fără stăpân. (...) cu spatele apărat de Cuvântul, credea că
îşi poate permite orice şi că orice i se cuvine. A fost ani la rând
necuviincios şi brutal cu mari personalităţi ale culturii române fără
să păţească nimic serios. Acest mod de a face «ecarisaj moral» nu este
particularitatea lui Sebastian, ci o modă a timpului (poate chiar o
particularitate a culturii române căci, reînviind spectaculos în
libertatea postcomunistă, pare a se permanentiza ca trăsătură a
culturii noastre naţionale)“ (pp. 255-256). Sancţionând, cu un
nedezminţit rigorism etic, aceste maniere ale timpului, redevenite
actuale şi... specific naţionale, Marta Petreu îl „pedepseşte“ exemplar
pe necuviinciosul tânăr cu aceleaşi instrumente pe care le
incriminează, inclusiv prin atribuirea de trăsături... canine
(diaristul Sebastian „scânceşte şi mârâie“, publicistul Sebastian
„amuşinează“) şi „uzând masiv de mijloacele nepermise ale pamfletului:
atacul la persoană, insulta, insinuarea, darea în vileag a unor
informaţii private etc.“.
Pasionant şi pasional, necesar şi nedrept, volumul are meritul de a
deschide o discuţie importantă. Din păcate, subiectivitatea şi umorile
poetei au triumfat asupra obiectivităţii istoriografului,
dezechilibrând-o. Nu documentarea, ci interpretarea documentelor este
viciată. Sigur, în urma acestei demascări psiho-politice, imaginea lui
Sebastian ca model exemplar de atitudine nu mai poate fi extinsă, naiv,
şi asupra perioadei 1929–1933, ci se va reduce strict la deceniul
1935–1945, surprins în Jurnal.
Demitizarea a reuşit – numai că e vorba de o demitizare, prin
părţile esenţiale, falsificatoare. Când publicistica lui Sebastian va
fi editată integral şi vor apărea studii mai calme pe această temă,
Diavolul şi ucenicul său... va fi privit precum Uitarea fascismului...
după apariţia studiilor despre Eliade, Cioran şi Ionescu semnate de
Matei Călinescu, Florin Ţurcanu sau Marta Petreu. Oricum, dacă nu îl
mai putem invoca pe „primul“ Sebastian ca etalon de corectitudine
politică pentru vremurile noastre, îl putem simpatiza în continuare
pentru vulnerabilităţile lui prea umane, de victimă „neinocentă“ şi
solitară a propriilor iubiri, iluzii şi deziluzii. //

Actualitatea cazului Sebastian


Cea
mai controversată apariţie editorială a acestei veri a fost, de
departe, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian de
Marta Petreu, publicată la Editura Polirom. Am urmărit comentariile din
presă sau de pe formuri - de la adeziunea totală a lui Ion Bogdan
Lefter şi elogiile nuanţate ale unor Vladimir Tismăneanu, Nicolae
Manolescu, Doru Pop sau D. Ţepeneag până la masiva demontare epistolară
semnată de Ioana Pârvulescu, la rezervele lui Andrei Cornea şi ale
Ioanei Orleanu sau la diagnosticul de „fraudă istorico-literară“ al lui
Mihai Iovănel –, iar lectura cărţii mi-a produs aceeaşi senzaţie de duş
scoţian. Sigur, cunoşteam explozivele fragmente publicate în
avanpremieră, începând cu cel din Româ­nia literară.
Ştiam mai de mult că la începuturile sale autorul Accidentului
fusese un entuziast „năist“, nu un „democrat“, iar pe când mă ocupam de
contextualizarea primului val avangardist românesc am avut ocazia să-i
parcurg, în colecţia revistei Contimporanul (rubrica Povestea vorbei)
şi în unele numere din Cuvântul anilor 1929-1932, articole
comprehensive la adresa lui Mussolini şi pledoarii antipoliticianiste
în favoarea „încadrării tineretului“ pe modelul corporativ al
fascismului italian. Sub acest aspect, lectura studiului semnat de
cunoscuta poetă şi eseistă clujeană – unul dintre cei mai acuţi
istorici autohtoni ai ideilor „tinerei generaţii“ interbelice – nu a
constituit o revelaţie pentru mine.
Multă vreme despre Sebastian s-a tăcut „pe bucăţi“ şi s-a vorbit pe
la colţuri. În perioada regimului comunist, când chestiunea
antisemitismului româ­nesc fusese pudic îngheţată, Sebastian a fost
recuperat ca romancier sentimental (prin Oraşul cu salcâmi şi
Accidentul), ca dramaturg de succes şi, selectiv, ca publicist
literar-cultural, titluri precum De două mii de ani şi „dosarul de
presă“ din Cum am devenit huligan sau chiar proza erotic-cosmopolită
(Fragmente dintr-un carnet găsit, Femei) rămânând nereeditate. Puţinele
articole politice republicate fuseseră trecute printr-o selecţie
drastică, orientată convenabil. După 1990, s-a tăcut o vreme despre
relaţiile cu prietenii legionarizaţi, până la revelaţia Jurnalului (el
însuşi publicat selectiv în periodice înainte de 1989 şi subiect de
colportaj în culisele lumii literare). În fine, până la recenta carte a
Martei Petreu, niciun comentator n-a „îndrăznit“ să meargă la periodice
şi să discute liber, cu textele pe masă, perioada militantă de la
Cuvântul şi publicistica ideologică, nu tocmai corectă politic. //
Sebastian, omul lui Nae Ionescu
Începem în acest număr dezbaterea pe marginea volumului Diavolul
şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian al Martei Petreu,
apărut anul acesta la Editura Polirom.
Multă vreme despre Sebastian s-a tăcut „pe bucăţi“ şi s-a vorbit pe
la colţuri. În perioada regimului comunist, când chestiunea
antisemitismului românesc fusese pudic îngheţată, Sebastian a fost
recuperat ca romancier sentimental (prin Oraşul cu salcâmi şi
Accidentul), ca dramaturg de succes şi, selectiv, ca publicist
literar-cultural, titluri precum De două mii de ani şi „dosarul de
presă“ din Cum am devenit huligan sau chiar proza erotic-cosmopolită
(Fragmente dintr-un carnet găsit, Femei) rămânând nereeditate. Puţinele
articole politice republicate fuseseră trecute printr-o selecţie
drastică, orientată convenabil. După 1990 s-a tăcut o vreme despre
relaţiile cu prietenii legionarizaţi, până la revelaţia Jurnalului (el
însuşi publicat selectiv în periodice înainte de 1989 şi subiect de
colportaj în culisele lumii literare). În fine, până la recenta carte a
Martei Petreu niciun comentator n-a „îndrăznit“ să meargă la periodice
şi să discute liber, cu textele pe masă, perioada militantă de la
Cuvântul şi publicistica ideologică, nu tocmai corectă politic.
Ediţiile îngrijite de Cornelia Ştefănescu sau culegerea publicistică
improvizată de Teşu Solomovici au fost epurate de elementele capabile
să „întineze“ imaginea exemplară a lui Sebastian. Şi în cazul lui, ca
şi în cazul unor Eliade, Cioran, Noica, nevoia de modele a operat, ca
de atâtea ori în istoria noastră recentă, prin ocultarea şi/sau
eufemizarea trecutului „inavuabil“, favorizând excesele demitizante şi
întârziind asumările mature ale trecutului.
Câteva lucruri se cuvin subliniate: 1) studiul are la bază o
documentaţie de primă mână, investigată cu minuţie şi pasiune. Marta
Petreu a citit mii de articole, a parcurs numeroase colecţii ale
publicaţiilor interbelice şi memorialistica epocii (până la ultimele
revelaţii confesive ale rudelor şi prietenilor), neputând fi acuzată de
citare defectuoasă sau de informare deficitară.
Este pentru prima dată când articolele politice şi literare ale
acestei etape sensibile din biografia intelectuală a lui Sebastian sunt
analizate pe larg, în libertate (monografia din 1986 a Dorinei Grăsoiu
nu le oculta, cum o făcuse de pildă Cornelia Ştefănescu, dar nici nu-şi
putea permite să le discute, din motive lesne de înţeles); 2) spunerea
„adevărului integral“ despre „cei şapte ani de-acasă“ (i.e., de la
Cuvântul) ai unui autor celebrat ca excepţie democrată/antitotalitară a
generaţiei sale „rinocerizate“ este o operaţiune salubră; 3) cartea e
pasionantă, vie, scormonitoare şi bătăioasă, scrisă cu expresivitate şi
nerv (inclusiv cu nervi), cu „dezvăluiri“ psiho-politice senzaţionale,
cu demonstraţii strânse, interpretări percutante şi ipoteze ameţitoare.
Atât numai, şi ar fi destul pentru o piesă de referinţă în exegeza
istoriei intelectuale a extremei drepte autohtone dintre cele două
războaie mondiale. Iar premisele sunt perfect întemeiate. Iată-le
sintetizate într-un fragment oarecare: „Până când nu a fost constrâns –
de prefaţă (prefaţa antisemită a lui Nae Ionescu la De două mii de ani,
n.m) şi mai ales de marele scandal public ce i-a urmat -, Sebastian nu
a văzut şi nu a vrut să vadă nici premisele antisemitismului, nici
antisemitismul manifest al patronului său. Este adevărat că Nae nu a
tras concluzia premiselor sale decât în ultimele două luni ale anului
1933, ca o reacţie politicianistă la instalarea guvernului Duca.
Sebastian, care nu se mai putea gândi pe sine în absenţa acţiunii
formatoare a lui Nae, a rămas mereu orb la evoluţia ultranaţionalistă
şi antisemită a acestuia. Din iubire şi din recunoştinţă, el i-a rămas
fidel lui Nae Ionescu, trecându-i cu vederea succesivele schimbări la
faţă, ba chiar apropriindu-i-le şi imitându-i-le.
Sebastian s-a purtat ca şi cum răspunsul implicit pe care i l-a dat
Nae la prima lor întâlnire, în 1927, când l-a acceptat ca evreu în
redacţie, ar fi fost etern valabil“. (p. 149). Nu aş fi de acord cu
obiecţiile criticilor Martei Petreu privind caracterul „neştiinţific“
al „demoniei“ atribuite lui Nae Ionescu. Atât în bibliografia
internaţională despre nazism, cât şi în cea despre Gulag, referinţa –
evident metaforică – la diavol e foarte prezentă. Denumit ca atare de
Sebastian (într-o conversaţie consemnată în Jurnal) şi alţi
contemporani (de la Maruca Cantacuzino la patriarhul Miron Cristea),
Nae poate fi privit ca o ipostază a demonismului istoriei româneşti
interbelice, redutabil „ispititor“ de conştiinţe în beneficiul unei
politici funeste.
Problema e că Marta Petreu îşi calibrează argumentaţia în funcţie de
polemica acerbă pe care o poartă, pe întreg parcursul cărţii, cu „linia
mitizantă“ ce a făcut din Sebastian inclusiv un scriitor „supraevaluat“
(Jurnalul a tras după el întreaga creaţie a scriitorului,
transformându-l în principalul produs cultural de export din ultimul
deceniu). Mai mult: un intelectual care, ca victimă a extremei drepte
autohtone, a fost folosit drept cap de acuzare la adresa intelighenţiei
româneşti „rinocerizate“ (de la Cioran şi Eliade la Camil Petrescu).
Exagerările polemice nu sunt, în principiu, un lucru rău; ele au
meritul de a dinamita vechi blocaje ale receptării şi de a provoca o
dezbatere substanţială, în vreme ce abordările căldicele nu lasă urme.
Din păcate, Sebastian devine, din nou, o victimă a neînţelegerii, de
astă dată în „războiul“ Martei Petreu cu lavajul politico-biografic
practicat de cei care, deşi au ştiut adevărul, l-au „mistificat cu
premeditare“, din varii motive (de la Vicu Mândra în 1962, la Z. Ornea,
Geo Şerban, Alain Paruit, Cornelia Ştefănescu etc.). O ţintă
nemărturisită pare a fi şi discursul de tip Alexandra
Laignel-Lavastine, care în Uitarea fascismului... făcuse nu doar
rechizitoriul „antisemiţilor“ Eliade şi Cioran, ci şi pe cel al lui
Eugen Ionescu, acuzat pentru „colaboraţionismul“ său de ataşat cultural
pe lângă guvernul de la Vichy şi pentru „complicitatea“ din exil cu
prietenii săi renegaţi o vreme din cauza „rinocerizării“ lor. După cum
se ştie, Marta Petreu a taxat-o, cu bune argumente, de plagiate, de
mistificări ale documentelor şi de prezenţa unor gafe istoriografice
impardonabile. Sub acest aspect, Diavolul şi ucenicul său... poate fi
citit şi ca o lecţie implicită de studiu demitizant. Mai ales că, după
scandalul din jurul romanului De două mii de ani şi după ruptura de
Cuvântul, înregistrăm la Sebastian o „uitare a fascismului“ pe care,
într-o formă sau alta, îl cauţionase. Cu precizarea că „fascizarea“ s-a
înregistrat mai întâi la el, ceilalţi colegi de generaţie urmându-l
după ce autorul lui De două mii de ani se vindecase deja. Că nu e vorba
despre acelaşi „extremism“ ca la ei – e adevărat. Autoarea însăşi
atrage mereu atenţia asupra diferenţei dintre primul Sebastian –
„protocron“ al fascismului tinerei generaţii pe care l-a contractat
într-o formă mai uşoară – şi cel convertit, imunizat după „carantina
ideologică“ din 1934.
În mod ironic însă, deşi documentaţia e prodigioasă, cu abundenţă de
citate, tratamentul demascator, persuasiv până la redundanţă, seamănă,
ca retorică şi tip de atitudine, cu cel aplicat de autoarea franceză
lui Constantin Noica sau lui Eugen Ionescu. Nu e în chestie, aici,
calitatea de „scriitor de al doilea raft“ a lui Sebastian, afirmată
cândva de Z. Ornea şi reluată, într-un recent interviu, de Nicolae
Manolescu (la drept vorbind, doar Jurnalul e o scriere de prim raft),
ci faptul că, refuzând împărţirea maniheistă a interbelicilor în „buni“
şi „răi“, Marta Petreu operează în interiorul aceluiaşi maniheism.
Rămâne, altfel spus, prizoniera mentalităţii pe care o denunţă, iar
imaginea pe care o obţine e distorsionată, generând efecte perverse:
ton apodictic, absolutist („nu cred că există un document care să poată
infirma descrierea pe care i-am făcut-o“, „fără putinţă de tăgadă“
etc.), suprainterpretări şi speculaţii psihologice riscate,
răstălmăciri, caricaturizări pamfletare de gust îndoielnic, lecturi
literale aplicate unor texte care spun de fapt altceva etc.
După cum remarcă autoarea, publicistul Sebastian nu a fost un
„ideolog original“ în perioada 1929-1934, ci un „popularizator
cvasicotidian şi foarte talentat al corpusului doctrinar – reacţionar –
al lui Nae Ionescu“ (p. 104), profilat pe criticarea „aspectelor
circumstanţiale“ ale democraţiei parlamentare şi liberalismului.
Articolele sale nu-i atacă pe adversarii lui Nae din unghi ideologic,
ci dintr-unul „uman“, complementar şi „cu un bemol mai jos“: le
persiflează „drăceşte“ slăbiciunile, le denunţă lipsa de realism sau
satirizează inadecvarea utopică a politicilor practicate de aceştia.
Ele aparţin prin excelenţă unui artist, nu unui înregimentat partinic,
şi păstrează mereu o rezervă sceptic-ironică faţă de „abstracţiunile“
politicului.
Anticartezian (e oare ăsta un păcat?) şi sedus de vitalismele
epocii, junele şi „turmentatul“ redactor de la Cuvântul nu face nici
figură de adept al „misticismului“ (i.e., al ortodoxismului, pilon de
bază al ideologiei năiste), în ciuda solidarizărilor encomiastice
dintr-un uriaş articol bilanţier despre revista-mamă la aniversarea
unui deceniu de existenţă. Nu e naţionalist şi – urmare a unei traume
suferite în liceu din partea colegilor antisemiţi – evită folosirea
cuvântului „naţional“ în textele sale, preferând să scrie în loc de
„revoluţie naţională“/„revoluţie socială“. E, ca şi Nae Ionescu de până
în 1933, antihitlerist (fără vehemenţă, dar cu un ton mai sus decât
maestrul său). Să nu uităm apoi că, în acel moment, nici Mussolini,
nici Franco nu erau antisemiţi, iar lista intelectualilor evrei
simpatizanţi ai lui Mussolini (în frunte cu Freud) e apreciabilă. Mihai
Iovănel a atras atenţia în Cultura, citându-l pe Armin Heinen, că
însăşi Constituţia română din 1923 a fost, în parte, inspirată din cea
a lui Mussolini, a cărui ideologie „de dreapta“ era, în fapt, puternic
debitoare revoluţionarismului de stânga şi sindicalismului sorelian.
Aşa este, iar lipsa frecventării unei bibliografii externe despre
fascismele europene se resimte la Marta Petreu. Considerând fascismul
italian „extremă dreapta“, autoarea ignoră faptul că de la Zeev
Sternhell şi Renzo da Felice la A.J. Gregor sau Roger Griffin, teoria
politică tinde să plaseze fascismul italian mai degrabă în zona unui
socialism heterodox. Ce rămâne, totuşi, din aşa-numitul „extremism de
dreapta moderat“ al lui Sebastian, tânărul descoperit şi „scos la
înaintare“ ca alibi etnic de profesorul Nae Ionescu în faza
„naţional-ţărănistă“ şi procarlistă a antiliberalismului său
reacţionar? Rămâne admiraţia pentru „nevoia de integrare“ a
tineretului, antipoliticianismul vehement (comun în epocă), simpatiile
pentru revoluţia colectivistă, elitismul, admiraţia contextuală pentru
conducătorii charismatici şi autoritari (Mussolini, Franco, Maciá,
Pilsudski), ostilitatea la adresa politicilor liberale („formaliste“ şi
„nerealiste“), ironizarea utopismului Ligii Naţiunilor şi a ideii
iluministe de „Europa“, diagnosticarea resemnat-filosofică a
falimentului democraţiei europene, aprobarea detaşată a Anschluss-ului,
spiritul antiburghez (cu bemoli ocazionali), anumite sugestii
protecţioniste, polemismul contondent... Totul pe un fond psihologic
labil: omul e vanitos-monden, partizan, dificil – boli scriitoriceşti,
altminteri, comune. Cam puţin, mai ales că însăşi Marta Petreu observă
că Sebastian are o simpatie „estetică“ pentru Mussolini (ale cărui
politici le justifică naiv şi livresc). E adevărat că Sebastian a
ezitat o vreme să creadă în convertirea la antisemitism a profesorului
său (care l-a folosit ca paravan cât a fost nevoie în relaţiile lui cu
Maniu şi Carol II), până când acesta l-a „pus la loc“ prin prefaţa
antisemită din 1934. Mai publicase anterior – ca un test – şi articolul
despre Ion Trivale, critic literar de origine evreiască şi patriot
român conservator, mort cu arma în mână în timpul primului război
mondial. În contrapartidă, Marta Petreu invocă însă, acuzator,
articolul Minorităţile în alegeri, unde Sebastian ar fi susţinut
discriminarea electorală a minoritarilor etnici. În realitate, autorul
textului nu făcea decât să sancţioneze cartelurile marilor partide
democratice cu organizaţiile „maghiarilor, saşilor, ucrainenilor etc.“
pe motiv că „electoratul organizaţiilor minoritare“ are în vedere numai
„interesele particulare“ ale comunităţilor etnice, nu „interesul
general“ al ţării. A afirma însă că „există o deosebire funcţională
între votul propriu-zis şi votul minoritar“ nu înseamnă decât o
evaluare a semnificaţiei votului minoritar, iar nu indicarea unei
diferenţe de statut între cele două voturi şi cu atât mai puţin un
îndemn la diminuarea dreptului la vot al minorităţilor.
Cât despre „partidele româ­neşti“, orice minoritar putea vota cu ele
sau putea face parte din rândul lor. Numindu-le „româneşti“, Sebastian
nu se referă la vreo puritate etnică a lor (inexistentă de altfel), ci
la faptul că reprezintă cetăţenii români indiferent de etnie. Forţând
la rândul meu nota, aş spune că în acest articol Sebastian e subtil
antinăist, întrucât, vorbind despre electoratul organizaţiilor
minoritare, el critică votul etnic, parohial, afirmând totodată că
„interesele minoritare pot fi legitime, juste şi acceptabile“. Prin
urmare, Sebastian se distanţează de năista „logică a colectivelor“ ce
propovăduia segregarea pe criterii etnice...
Din păcate, tot arătând în direcţia
„antidemocratismului/revoluţionarismului de dreapta“ al tandemului
brăilean Nae–Sebastian, Marta Petreu tinde să denunţe ca periculoase şi
extremiste toate elementele eşafodajului ideologic năist preluate de
Sebastian – ceea ce nu e cazul. Prezentă deja la Eminescu şi Iorga,
critica „localist-organică“ a modelului francez, centralist, impus de
paşoptism în organizarea politic-administrativă a României, cu
privilegierea Capitalei în detrimentul provinciei, reprezintă unul
dintre elementele rezonabile ale ideologiei conservatoare autohtone şi
nu indică neapărat un ruralism autarhic. Recitiţi admirabilele articole
ale lui Sebastian despre Brăila natală! În schimb, fetişizarea
paşoptismului, a iluminismului şi a liberalismului/democratismului
nostru interbelic are consecinţe aiuritoare în cazul Martei Petreu când
identifică, în anumite articole ale lui Sebastian (50 mai puţin
studenţi, Sârmă ghimpată în jurul Universităţii, Selecţia fiscală la
şcoală etc.), nişte pledoarii pentru introducerea numerus clausus în
universităţi.
Oricum am privi lucrurile, e o fraudă logică punerea semnului
identităţii între poziţiile antisemiţilor, „de la A.C. Cuza la
legionari“, care cereau limitarea accesului evreilor în universităţi,
şi cea „antiluministă, elitistă“ a lui Sebastian, care „nu a indicat
criteriul după care să fie limitat accesul la învăţământ“. Faptul că
autorul articolelor critică inflaţia de bacalaureaţi şi de diplome
universitare nemeritate într-o perioadă în care şomajul intelectual
devenise dramatic i se pare Martei Petreu condamnabil. Dar, pe această
logică, orice critică actuală la adresa obligativităţii celor 12 clase
sau a Declaraţiei de la Bologna va părea, probabil, fascistă! Mai
departe, deşi recunoaşte că „Sebastian nu avea de ce să-i simpatizeze
pe liberali, responsabili în anii 1920 de diversiunea antisemită“,
autoarea vede în critica partidelor burgheze o atitudine extremistă,
iar declaraţia explicită de neprezentare la vot din articolul Cei care
nu votează! (decembrie 1933) i se pare, implicit, prolegionară. De ce?
Pentru că partidul lui Codreanu fusese, după asasinarea premierului
Duca, scos din jocul electoral, iar – în interpretarea fantezistă a
Martei Petreu – Sebastian, om al lui Nae, nu mai avea cu cine să
voteze. Dar de nicăieri nu rezultă că Sebastian – consecvent refuzului
său de a se angaja partinic – ar fi votat cu legionarii! După cum
dintr-un articol precum Cu sânge sau nu, tot una e nu rezultă o
apologie a violenţei politice în alegeri, ci o sancţionare globală a
clasei politice româneşti, indiferent de violenţele electorale (cu
morţi şi răniţi) la care partidele „democratice“ se dedau în mod
curent. Şi numai printr-un sofism răuvoitor poate fi pus acest articol
pe acelaşi plan cu articolele lui Cioran de justificare a... crimelor
lui Hitler. Tot astfel, deşi Marta Petreu recunoaşte că Sebastian „n-a
fost legionar“, prin nu ştiu ce „manierism logic“ ajunge să considere
că prezenţa ocazională a lui Codreanu în paginile Cuvântului cu un
drept la replică l-ar transforma, automat, în „coleg de ziar cu
Sebastian“... Sigur, nici Sebastian, nici alţii nu şi-au dat demisia în
toamna lui 1933 când au devenit colegi de redacţie cu Vasile Marin –
dar acesta e un semn de indecizie şi de bulversare, nu de solidaritate
întru legionarism (explicaţia oferită de Z. Ornea: „nimeni nu a plecat,
socotind probabil că e o tactică de moment care nu va dura“ mi se pare
mai creditabilă decât cea a unui I. Ludo). La fel, din relativizarea
critică a conceptului postiluminist de Europa nu rezultă că Sebastain
ar fi un „antieuropean rece“. Iar din faptul că în articolul La Balinţ
(unde „tenorul“ Sebastian „îl îngână“ pe „basul“ Nae care „cântă“
editorialul proautarhist La potecă) este susţinut dreptul ţăranilor
dintr-un sat bănăţean de a se organiza singuri, împotriva „sistemului
debil de gândire al liberalismului ducist, ardelean sau averescan“, nu
putem deduce că autorul său ar pleda pentru „autarhia satelor“ şi,
implicit, pentru autarhia României.

„European? Ce e aia? Noţiunea e vagă şi anemică, cînd
continentul acesta a rămas fără forţe directoare. […] Europa nu mai există
efectiv decît în uniunile poştale şi în congresele de filatelişti.“ Se poate
trage din astfel de citate ironice, precum acesta de la pagina 103, concluzia
(anistorică) că Sebastian era „antieuropean“? Şi dacă pleda (în 1933) pentru
„dreptul să ne întoarcem acasă,…, să ne regăsim cadrele fireşti de acţiune şi
viaţă“, se poate concluziona din asta că a fost „un autohtonist autarhic“? Se
poate. Se poate, şi anume după deviza: cuvîntul şi eticheta, cuvîntul şi
eticheta!

„Cît de mult s-a schimbat Sebastian între 1933 şi 1935 se
vede cel mai bine dacă îi comparăm două texte, scrise la un interval de doi
ani, despre acelaşi subiect: despre PEN Club. În 7 ianuarie 1933, în Cuvîntul
(…), «Oamenii», scria Sebastian atunci, «erau se vede bine dispuşi, dejunul
fusese bun, vinul stimulator, iar Adriatica se vedea probabil frumos prin
ferestrele sălii de sedinţă. Toate aceste circumstanţe i-au dispus la atitudini
eroice». Doi ani mai tîrziu, Sebastian comentează Conferinţa PEN Clubului
francez, (…) Comentariul lui este şi acum ironic, resemnat ironic, dar nu
sarcastic, şi cu două tonuri mai jos ca în 1933. Remarcînd că intelectualii vor
să oprească «mersul lumii spre dezastru», notează că asta este o «naivă
pretenţie: nu poţi citi fără a surîde moţiunea propus㻓. Neremarcînd marea
diferenţă, care ar măsura marea schimbare (dna Petreu a beneficiat fără
îndoială de un amplificator special), ne întrebăm şi la această pagină 175, ca
la mai toate paginile dinainte – ce-o fi avînd, de fapt, d-na Petreu cu
Sebastian? „Ca observator al vieţii culturale din România, Sebastian şi-a
continuat, fireşte, unele teme din perioada Cuvîntului, de pildă despre
sistemul de învăţămînt. El şi-a menţinut părerea că acesta este falimentar, cu
prea mulţi studenţi şi producător de diplome universitare fără acoperire“,
continua d-na Petreu la pagina 176. Bun (cam ca-n ziua de azi, s-ar putea zice)
– dar care-i schimbarea? „Alteori – scrie d-na Petreu mai la vale –, de dragul
oraşului său natal şi prevenind din start că el nu face politică, Sebastian îşi
reia obiecţiile la adresa politicii administrative a României; el arată, pe
structura vechilor lui argumente, dar fără violenţa de atunci, că provincia «se
pustieşte», în timp ce Bucureştiul prosperă. Asta-i schimbarea la care l-a
obligat catastrofa anului 1934 şi care i-a dat o faţă nouă, de abstinent
politic cu înclinaţii democratice, faţa pe care a păstrat-o, cu excepţia
episodului comunist din 1944, pînă la capăt??“ S-o fi uitat oare d-na Petreu la
„schimbarea“ lui Sebastian – cu lupa, de o vede aşa de mare? Şi, încă o dată,
de unde atîta înverşunare (tocmai) împotriva lui?



„Scriu în silă, scriu anevoie, scriu fără plăcere – şi dacă
am un vis este să scap într-o zi de gazetărie. Cu literatura e altceva – dar
jurnalismul mă otrăveşte“, îl citează d-na Petreu dintr-o scrisoare. Dacă ne
gîndim, comentează dînsa, la ce pătimise Sebastian în 1934, cînd gazetele
evreieşti şi cele de stînga i-au reproşat articolele din Cuvîntul, şi dacă ne
gîndim că, măcar din martie 1935, a făcut proba că a început să înţeleagă ce
culoare politică a avut Nae Ionescu (şi, în consecinţă, ce culoare politică a
avut el însuşi), dezgustul său de propriile lui articole poate fi uşor
înţeles.“ Hotărît lucru, autoarea studiului nu vrea să-l înţeleagă pe
Sebastian. Sau, altfel spus, interpretează totul împotriva lui. Pentru că, dacă
am încerca să admitem ceea ce dînsa ne propune, ar trebui să proiectăm
„dezgustul“ lui Sebastian, conform teoriei autoarei, asupra articolelor sale
vechi, de la Cuvîntul. Or –, nu la ele se referea Sebastian în scrisoare, ci la
cele noi, actuale. În acel moment, gazetăria îl dezgusta. Iar interpretarea
privitoare la „ce culoare politică a avut el însuşi“ este o (im)pură
speculaţie. La pagina 185, lîngă fraza d-nei Petreu privitoare la „trecutul
lor“, adică al lui Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, „de glorie şi vinovăţie
comună“, am pus două semne mari de întrebare (numai atîtea mi-au intrat). „Din
Jurnalul lui Sebastian – scrie dna Petreu cîteva rînduri mai jos – nu se poate
bănui nimic despre trecutul lui politic, suficient de „deocheat şi de
contorsionat“. „Suficient“ pentru ce? Pentru a-l băga postmortem la pîrnaie?
Pentru a-l declasa sau chiar, cum vine o vorba, scoate din literatura română?„Dacă asta e democraţia română – şi alta nu-i –, atunci
într-adevăr e pierdută definitiv“, citează dna Petreu din jurnalul (cum să-i
zicem altfel?) inculpatului, adăugînd, într-o paranteză comentariul că „în
afirmaţia următoare! Sebastian, dacă sîntem atenţi, se trădează ca fost
extremist şi ca încă nedemocrat: «Nu mai au nici o speranţă, nici o aşteptare»,
scrie Sebastian: adică, ei, democraţii, nu mai au, scrie Sebastian, care,
onest, nu scrie: noi, democraţii, nu mai avem…“. Dacă însă dna Petreu însăşi ar
fi fost atentă (sau, mai bine zis, dacă n-ar fi fost atît de pornită, de
tendenţios-pseudo-justiţiară), poate că n-ar fi făcut din nou greşeala de a confunda
particularul (democraţia asta, democraţii ăştia) cu generalul (democraţia,
democraţii). Dar logica-i logică şi patima-i patimă! Mă-ntreb, de pildă,
retoric fireşte, dacă pentru d-na Petreu, orice critică la adresa democraţiei
ăsteia de azi (o pluto-pseudo-demo-craţie coruptă pînă-n măduva oaselor) sau la
adresa democraţilor ăstora de aici (aşa cum sînt ei şi-i ştie toată lumea),
este şi ea o dovadă de extremism politic?



Iată însă că, bon mot-ul lui Sebastian – că „pentru mine Nae
Ionescu era diavolul “– găseşte la aceeaşi d-nă Petreu, la pagina 187, cel mai
mare credit: „diagnosticul de o supremă luciditate şi putere de pătrundere al
cuiva care, iubind, a depus mărturie în cunoştinţă de cauză“. Al cuiva, însă,
cu care dînsa la ora răfuielii, la pagina 255, printre multe altele „ştiindu-i
lipsa de luciditate şi puterea de autoiluzionare“, cam dă de toţi pereţii…(În
general, Sebastian e pentru d-na Petreu onest, cînd pare a-i da dreptate, şi
neonest, cînd o contrazice lucid, cînd pare a o confirma, şi lipsit de
luciditate – în rest.) Lucru de înţeles, pînă la urmă, şi această răzbunare a
autoarei, avînd în vedere: 1. că d-na Petreu îşi mărturiseşte regretul de a se
fi înşelat, în studiile anterioare, asupra lui Sebastian, 2. că nici unul
dintre noi nu este „un etern om drăguţ şi delicat“(oho, am zice…), 3. că nu
rareori procedăm conform motto-ului: „asupra cui m-am înşelat, pe acela trebuie
să mă răzbun“ (et si je t’aime, prends garde à toi!). Răzbunare, într-un anume
fel, benefică, nu-i aşa?, şi pentru Sebastian, care, „conform structurii lui
masochiste“ (cum ne explică d-na Petreu la pagina 237, schimbînd cu lejeritate
autohtonă catedra istoricului filozofiei cu odaia psihanalistului de ocazie)
obişnuia să se situeze cu predilecţie „în postura care îi putea aduce cel mai
mare beneficiu de suferinţă cu putinţă“ (sublinierea autoarei). Răzbunare, care
o face să se hazardeze chiar la afirmaţia că nici în anii războiului Sebastian
„nu a pierdut chiar totul – de exemplu, cum singur recunoaşte, nu a fost
deportat…“ (pagina 229). Or, odată ajunşi aici, trebuie să mărturisim, că nu mai
putem cădea de acord cu d-na Petreu decît asupra faptului că – nu putem cădea
de acord. Pătrunsă ea însăşi de „maniheismul nostru, care împarte intelighenţia
interbelică în «buni» şi «răi»“, şi neintuindu-l defel pe Mihail Sebastian,
domnia sa nu face nimic altceva decît să-l treacă pe acesta din tabăra celor
buni în cea a celor răi. Se războieşte cu o caricatură grotescă, pe care dînsa
însăşi i-a fabricat-o, pornind de la nişte (e maximul care poate fi spus)
„tinereşti răţoieli de un fascism aproximativ“ (Teodorescu-Branişte) şi de la
cîteva idei scrise despre „dictatura maselor“ şi despre „conducătorul absolut“,
pe care mult prea tînărul Sebastian le-a preluat de la mentorul său, şi care nu
se potriveau nici unuia, nici altuia (de la Platon şi pînă în ziua de azi intelectualii s-au tot înşelat asupra cîte
unui „Führer“, pe care au tot încercat, mereu fără succes, să-l „führen“), dar
care, oricum, pluteau în aer. Convinsă că „trecutul îngheaţă“ şi că insul,
orice „mască“ şi-ar pune, sufleteşte tot „camaradul“ foştilor săi „complici“
întru vinovăţie rămîne, dna Petreu uită că viaţa e devenire, că personalitatea
se dezvoltă, cojindu-se, întregindu-se, că bătrînul de pe patul de moarte nu mai
este bebeluşul din leagănul de odinioară. Şi tot dumneaei uită că, de fapt,
dînsa este aceea care poartă o mască, masca obiectivităţii, sub care îşi
ascunde aversiunea pe care o nutreşte împotriva lui Sebastian, că tocmai
această aversiune o duce, în ciuda materialului studiat, la concluzii false.
Astfel, dumneaei îl va urmări pînă la sfîrşit pe Sebastian cu ochiu-i nemilos.
Chiar şi atunci cînd acesta va suferi, nu va fi decît un „masochist“ care,
oricum, „nu era inocent“.



De sub teiul sub care mi-am aşezat masa de scris, pot să-mi
îndrept privirea spre Hinova, şi s-o ridic apoi, în gînd, peste Starmina, peste
Rogova, departe, pînă la Corcova. Acolo, cu ochii minţii, îl văd pe Sebastian
plimbîndu-se prin vie – nu „insignifiant“ şi „moale“, ci fin şi gînditor, nu
nehotărît, ci prea sensibil şi marcat încă de „nenorocul“ lui, nu „obraznic“,
ci foarte pătrunzator, nu „duplicitar“, ci prea delicat şi „naufragiat“ (cum ar
fi spus Ortega y Gasset ), fidel sieşi, dar însingurat ca Ovidiu la Tomis,
lipsit de tovarăşi întru autenticitate, un contemplativ doritor de linişte,
aruncat de viaţă în marea fremătîndă a politicului – şi ascultînd, apoi, pe
vreun pridvor, aceeaşi muzică: Caruso, 1916, Je crois entendre encore…, cu
privirea întoarsă spre acel turn de fildeş din trecut, de pe meterezele căruia
avusese „norocul“ să poată săgeta o vreme minciuna şi imoralitatea care îl
înconjura. Ca să-l poată condamna, judecătorii cu ochi de gheaţă ar avea nevoie
– pentru că este un proces cu juraţi, acesta! – de colaborarea, ba nu: de
complicitatea! cititorilor de azi şi de mîine. Or, unii dintre aceştia (cel
puţin unu, poate că şi toţi…) le-o vor refuza. „Das ist so sicher wie Amen in
der Kirche!“

Ioana ORLEANU - Sebastian şi inchiziţia posterităţiiÎntr-un eseu din anii ’30 ai secolului trecut, Jose Ortega y
Gasset, „gîndindu-se la această unitate de-un dinamism dramatic între două
elemente – eul şi lumea –, care este viaţa“, formulează cele două întrebări
esenţiale privitoare la biografia cuiva: „Prima consista în a determina care
era vocaţia vitală a subiectului, ş…ţ a doua chestiune este de a estima
fidelitatea omului faţă de destinul său singular, faţă de viaţa sa posibilă.“
„Aceasta – adaugă autorul Revoltei maselor şi al Spectatorului – ne permite să
determinăm doza de autenticitate a vieţii sale efective.“ Acesta era fundalul,
aceasta era atmosfera, aceştia erau termenii de discuţie ai acelui timp!

A intrat d-na Marta Petreu, în studiul despre Mihail
Sebastian, publicat anul acesta la Editura Polirom, „în cercul magic al acestei
existenţe“? A vrut dînsa să o facă? Şi ar fi putut? Nu este vorba aici de
întrebări futile: Autoarea declara dintru-nceput că studiul „este centrat pe
publicistica politică […] şi pe psihologia tînărului scriitor“, or şi, ba
chiar: mai ales!, psihologia este o artă, al cărei practician trebuie să-şi
aducă iar şi iar aminte de avertismentul înţeleptului din Cos – că „viaţa e
scurtă, arta lungă, ocazia trecătoare, experienţa înşelătoare, judecata grea.“
Nu ştiu dacă importanţa, vitală de multe ori, a acestui aforism poate fi
îndeajuns subliniată. Fără cunoştinţele necesare şi fără empatie, poţi foarte
uşor să derapezi înspre modul poliţist de a vedea toate faptele şi vorbele unui
„om de extrema dreaptă“, pe care-l urmăreşti apoi prin viaţa-i precum
inspectorul Javert pe Jean Valjean.

Dacă propria-ţi motivaţie interioară îţi
rămîne necunoscută, poţi face pe baza documentelor cercetate cu acribie, dar cu
„neînduraţi ochi de ghiaţă“, în locul unui studiu comprehensiv un dosar penal
pentru cel care devine astfel, pe măsură ce scrii şi interpretezi totul conform
aceleiaşi grile de procuror, un „antidemocrat făţis şi de fond, antipaşoptist,
antieuropean, autarhist, antiliberal, antiţă-rănist, antiaverescan, dornic de
revoluţie […] profascist […], admirator al «conducătorilor absoluţi» […],
pledant pentru numerus clausus, adept al dictaturii de masă, diseminator al
ideii că s-a sfîrşit cu individualismul burghez sau democrat […], jurnalist
care a justificat violenţa în viaţa publică românească, care a subminat dreptul
de vot al minorităţilor, fără să pună o vorbă bună pentru minoritatea evreiască
(…), nelegionar, dar complicitînd cu legionarii […], indiferent la sîngele
alegătorilor […], susţinător al Anschlussului şi al asasinatului politic“. Şi înşirui
apoi, într-un interviu, toate aceste argumente ale unei adevărate puneri morale
la zid, cu siguranţa că „nu exista, în toată publicistica lui Sebastian din
anii 1927-1934, nici un singur argument care să contrazică sau să clatine
această imagine“. Falacioasă siguranţă, pentru că, fără ochelarii
inchizitorului prin care vezi (în secolul XXI !) „diavolul şi ucenicul său“,
înseşi argumentele care îţi dau această siguranţă, se clatină, te contrazic. Pe
scurt: un psiholog ar putea sugera că autoarea l-a privit şi descris pe
Sebastian printr-o prismă interioară rigidă, compulsivă,
pseudo-justiţiar-vindicativă, reuşind astfel, în mod paradoxal, printr-un
studiu aprofundat, aşezat pe o bază documentară lărgită, să-i falsifice şi mai
rău imaginea. E şi asta o performanţă, nu-i aşa?



Dar să comparăm argumentele, pe care se sprijină autoarea,
cu etichetele pe care li le pune, cu concluziile pe care le trage din ele:

Deja limbajul cărţii trimite la jurisprudenţă: „a fost
victima foştilor săi camarazi, a foştilor săi complici“, aflăm deja la pagina
11 (afirmaţia nu este probată de nici unul din promisele „citate multe,
înşirate academic unul după altul“). La pagina 25: „Sebastian s-a pus pe treabă
şi şi-a început propriul său război de exterminare“.

La pagina 48 citatului din Sebastian – „N-am crezut
niciodată în democraţia partidelor noastre. ş…ţ Oricît am fi de deosebiţi noi
şi oricît ni s-ar părea poziţia adversă de falsă“ – îi urmează comentariul
d-nei Petreu, cum că Sebastian ar recunoaşte „limpede că pentru el democraţia
este poziţie adversă ş…ţ or, dacă democraţia e poziţie adversă rezultă clar că
Sebastian ştia prea bine că el, la Cuvîntul, aparţine antidemocraţilor“,
comentariu din care reiese într-adevăr clar – altceva, şi anume că autoarea,
punînd în mod eronat semnul de egalitate între particularul „democraţia
partidelor noastre“ şi generalul democraţia, îl denunţă pe Sebastian drept
antidemocrat, şi încă „pe faţă“, pe baza unei evident false identificări.

„Sînt prea mulţi bacalaureaţi, sînt prea mulţi studenţi,
sînt dezastruos de mulţi profesionişti liberi“, este citat Sebastian la pagina
67. „Or – ne spune d-na Petreu pe pagina următoare –, în publicistica sa de
pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susţinînd numerus clausus, se întîlneşte cu
poziţia antisemiţilor“ […], împingîndu-l pe astfel învinuitul de „puseu
antiiluminist şi elitist“ cel puţin cu doi paşi peste limitele celor scrise de
el – şi dovedindu-ne nouă că n-a meditat îndeajuns asupra mult prea
cunoscutului vers din Eminescu: „non idem est si duo“, da, exact, „dicunt
idem“.



Cu toate că la pagina 72 citim că „deşi Mussolini, spre
deosebire de Hitler, îi stîrnea admiraţia, Sebastian l-a ridiculizat, cînd s-a
ivit ocazia, şi pe acesta, şi că Sebastian ştie că Mussolini nu suporta
spiritul critic, că ar condamna la moarte pe oricine ar îndrăzni să facă «o
istorie a Italiei în… spiritul de control al intelectualului sever»“, iar la
pagina 97 ni se spune că Sebastian a „simpatizat“ nu numai „fascismul
mussolinian“, ci şi pe „revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Fracesc
Macià, sau de dreapta, ca Franco)“, pentru d-na Petreu concluzia rămîne
aceeaşi: avem de-a face, pur şi simplu, cu un „profascist“ (ba chiar, cum se
avîntă a formula într-un interviu, cu un „fascist în toată puterea cuvîntului“!).
Tot la pagina 97, d-na Petreu revine la părerea lui
Sebastian despre „ceea ce se cheamă în România democraţie (un refugiu al lumii
vechi care, în disperata ei atîrnare de valorile răposate, accepta orice
alianţă, orice compromis, orice confuzie) –, comentînd că limbajul lui
revolutionar era valabil nu doar pentru extrema dreaptă, în care a fost
încadrat tînărul ziarist –, ci şi pentru extrema stîngă, pentru comunismul cu
care a colaborat, din alte motive, cum ştim, în august 1944.“ Al naibii
Sebastian ăsta, şi extremist de dreapta, şi extremist de stînga, mare hahaleră!
Numai că din textul citat nu rezultă nici pe departe asta. Şi-apoi, ceea ce e
mai important: nu era pluto-pseudo-demo-craţia de pe aceste meleaguri – un ce
pe drept criticabil? Trebuia să fii extremist – ca s-o critici??

Mihail SEBASTIAN - Recitiri. Despre nişte diplome falseSe tot instruieşte şi se tot judecă, de vreo doi ani, o
afacere de diplome false. Trebuie să fi auzit şi dvs despre ce e vorba, căci
toate ziarele au urmărit cu indignare fazele „cazului“. Un liceu de provincie –
Liceul din Buzău – a eliberat ani de-a rîndul, se pare, prin complicitatea
secretarului şi a unor foşti directori, numeroase diplome măsluite, de
bacalaureat. În schimbul unei sume de bani, tot cetăţeanul putea deveni
bacalaureat fără a mai suporta tirania a opt ani de liceu şi încercarea evident
dezagreabilă a unui examen. Examenul are riscuri, diploma însă, nu.

Exact, nu se ştie cum se petreceau lucrurile. Fapt e că, de
doi ani încoace, cercetările judiciare se ţin lanţ şi, nu mai departe decît
ieri, citeam în ziar că Tribunalul din Buzău a audiat o nouă serie de martori
pentru a stabili mecanismul prin care se măsluiau cataloagele.Poate vă indignează şi pe dvs această întîmplare. Poate că
şi dvs vă spuneţi că falsificatorii de diplome ar trebui puşi – vorba ceea – „la
zidul infamiei“, iar deţinătorii diplomelor contrafăcute, scoşi din funcţii.
Poate…



N-aş vrea să vă contrariez sănătoasa dvs revoltă morală. Vă
voi mărturisi însă, cu toată timiditatea de care sînt capabil, că, în ce mă
priveşte, nu văd care e vina bieţilor oameni de la Buzău. Nici a celor care au
măsluit, nici a celor care s-au servit de hîrtiile măsluite.

Pretind, cu alte cuvinte – şi o spun cu glas tare –, pretind
anume că o diplomă falsă e tot aşa de bună ca şi o diplomă bună. Sau, dacă
vreţi, că o diplomă bună e la fel de falsă cît o diplomă falsă. Amîndouă au
exact aceeaşi valoare. Amîndouă atestă cu egală îndreptăţire aceleaşi
aptitudini intelectuale.Aş vrea să nu luaţi această afirmaţie drept o glumă. Pe
care, de altfel, o confirmă comedia de la Buzău. Vedeţi, cîţiva oameni îşi
procură – nu ne interesează cum – anumite diplome. În virtutea lor, candidează
la diverse funcţiuni publice şi izbutesc a le ocupa. Uzurpatori? Da, dacă acest
procedeu îi duce la demnităţi şi funcţiuni pe care nu sînt capabili să le
îndeplinească din lipsă de instrucţie. Dar, după cîte ştiu, oamenii aceştia au
funcţionat de minune: adică nici mai bine, nici mai rău, decît toţi ceilalţi.
Nimeni, absolut nimeni n-ar fi bănuit că „documentul“ lor, dovedindu-le cultura
generală, ar fi neautentic. Nimeni nu s-a îndoit o clipă de titlurile lor.
Nimeni nu le-a pus la îndoială capacitatea, pregătirea, instrucţia. De unde
reiese că îşi purtau cu destulă pricepere demnitatea de bacalaureaţi. De unde
mai reiese că incultura lor satisfăcea cu prisosinţă exigenţele de cultură ale
zapisului falsificat.



Nu cred că e la mijloc un simplu fapt divers. El măsoară, la
drept vorbind, resursele şcoalei noastre, nivelul ei, adevărul judecăţilor ei.
Căci, oricum am întoarce lucrurile, învăţămîntul cazului de la Buzău e unul
singur: cineva poate îndeplini cu o diplomă falsă exact aceeaşi funcţiune şi
exact cu aceeaşi competenţă ca şi cu o diplomă autentică. Nu există diferenţă.Şcoala lucrează în vid. Ea pune în mişcare un mecanism sterp
de formalităţi administrative, care se încheie cu o ultimă formalitate,
examenul, şi cu o ultimă hîrtie,
diploma. Ea nu creează, în realitate, decît această hîrtie finală – scopul ei,
menirea ei, justificarea ei. Oameni nu există, inteligenţă nu, sensibilitate
nu, muncă şi cultură nu. Există doar o hîrtie, o pecete, încă o pecete, şi încă
o pecete…



Dacă această diplomă ar fi într-adevăr adeverinţa unei
pregătiri efective, atunci ea ar deveni, pe de o parte, inutilă, iar pe de altă
parte, absolut imposibil de falsificat. Inutilă, pentru că, înainte de a
produce zapisul oficial, deţinătorul ei ar fi recunoscut după alte semne, mai
sigure, de pricepere şi distincţie intelectuală. Imposibil de falsificat,
pentru că oricine poate falsifica o pecete, dar nimeni nu poate măslui o
cultură.

Iată de ce nu mă indignează întîmplarea de la Buzău. Iată de
ce nu pot crede că purtătorii diplomelor buzoiene sînt uzurpatori. Secretarul
liceului a găsit un mijloc de a fabrica diplome mai uşor, mai prompt şi mai
repede decît putea fabrica liceul însuşi. Iar calitatea produselor era
identică. Ceea ce ne permite să spunem un adevăr alarmant, dacă vreţi, dar
evident: toate diplomele care circulă în ţară sînt false. Indiferent de felul
cum au fost obţinute. Şi dacă ar fi, totuşi, cîteva diplome bune, să ştiţi că
liceul n-are nici o vină într-asta. Acolo nu mai sînt diplomele care vorbesc,
ci oamenii. Cîţiva. Puţini.




Articol publicat în Rampa,

30 martie 1935

Extazul demonismului: Nae Ionescu, M. Sebastian şi extremismul revoluţionar
Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele
politice, etice şi religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit
această perspectivă antipluralistă.

Am citit pe nerăsuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei,
poetei şi eseistei Marta Petreu pe tema tinereţii intelectuale a lui
Mihail Sebastian. Intitulată „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu -
Mihail Sebastian”, cartea publicată la Editura Polirom analizează
relaţia dintre tânărul intelectual evreu român, unul dintre cele mai
rafinate spirite ale generaţiei ,27, şi principalul doctrinar al
extremismului revoluţionar din România anilor ,20 şi ,30, Nae Ionescu.

Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele
politice, etice şi religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit
această perspectivă antipluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu
prin excelenţă decadentă, coruptă şi corupătoare. Statul burghez era
unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertăţile civile erau
mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruţătoare, luate de
un Conducător blagoslovit cu providenţială charismă. La un ceas când
Europa părea să fi intrat în ceea ce Elie Halévy a numit „L’ère des
tyrannies”, aceste idei explozive păreau să aibă un viitor şi nu este
de mirare că Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadenţat.

Ceea ce este surprinzător ţine de intensitatea adeziunii sale la o
formulă spirituală menită să justifice cele mai aiuritoare salturi
mortale politice, inclusiv recursul la violenţă, teroare, crimă. În
acei ani, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce
Thomas Mann a numit odată, într-un eseu despre Dostoievski şi
Nietzsche, extazul demonismului.

Cartea poate fi citită în mai multe registre: mai întâi acela al
atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniană) împotriva
instituţiilor burgheze din România. Este vorba în acest caz despre
atracţia lui Sebastian către ideile fascismului italian şi chiar
francez, în nici un caz către rasismul antisemit, misticismul wagnerian
ori socialismul pan-germanist din care s-a născut nazismul. Mai mult,
cel puţin în prima fază a „Cuvântului”, nici Nae Ionescu, personajul
pentru care Sebastian nutrea o admiraţie neţărmurită, învecinată cu
orbirea, nu era un ideolog atras de elucubraţiile rasiste. Etnicismul
său meta-politic era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric,
fundamentalist, reacţionar în sensul cel mai exact al termenului.

Asemeni lui Péguy, Nae venera „la patrie et les morts”. Gândirea sa
provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre şi se înrudea cu
filosofia lui Charles Maurras. Când Sebastian scrie împotriva
partidelor politice (în primul rând împotriva celui liberal) el
participa, alături de profesorul său, la un atac general european
împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Să nu uităm că
primul preşedinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost
asasinat de un extremist naţionalist. Moda
crimei politice era contagioasă şi afecta toate ţările din regiune.
Poziţia etnocentrică a lui Nae Ionescu nu era esenţial diferită de
aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democraţiei Naţionale (endecja)
din Polonia.

Al doilea registru ar fi acela al abordării demistificatoare
(„myth-breaking”). Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui
Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu,
ale altor membri ai Generaţiei ’27, a ajuns la concluzia că Sebastian a
fost, în fapt, un megafon al atitudinilor de extremă-dreapta care au
constituit viziunea năistă despre stat, colectivitate, tradiţie. Un
“trecut deocheat” a fost într-adevăr această perioadă a furorii năiste
a lui M. Sebastian, ca şi în cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu
câţiva ani înaintea “îndrăcirii” acestora.

Volumul este, de fapt, istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus
a unei iubiri dintre un tânar îndrăgostit de absolut şi un alchimist al
gândirii pentru care viaţa nu este altceva decât experiment, aventură,
trăire sub semnul riscului. O iubire care a implicat ambele părţi: o
ştim de la Hegel, dialectica stăpânului şi sclavului nu este una
univocă. În Sebastian, Nae a găsit un adorator, un zelot de o
sensibilitate aproape maladivă. Poate că tocmai această vulnerabilitate
excesivă explică slăbiciunea lui Nae pentru cel pe care îl remarcase
încă de la acel fatidic bacalaureat din Brăila. O slăbiciune care nu
s-a stins vreodată, dincolo de înregimentarea profesorului într-o
mişcare totalitară a cărei natura ţinea de ceea ce Hannah Arendt a
numit “logodna între gloată şi elite”.

În anumite privinţe, cartea este şi istoria prieteniilor unei generaţii
pierdute, rătăcite, supliciate, a pasiunilor pentru mişcări politice
născute din resentiment abisal şi speranţe apocaliptice. La stânga şi
la dreapta, s-au ţesut în acei ani prietenii întemeiate pe spirit
antifilistin, pe expectaţii mesianice, pe vise nesăbuite. Avem de-a
face cu o lucrare de o luminoasă onestitate şi de un admirabil curaj
spiritual, un exerciţiu remarcabil de restituire dezinhibată a unor
adevăruri nu întotdeauna comode, însă mereu necesare. Precizez că o
versiune lărgită a acestui articol a fost publicată în numărul din luna
iulie, anul curent, al revistei „Orizont”.

. citeste[...]

Până şi peste ani, după ce Nae Ionescu semnează prefaţa antisemită de
la După două mii de ani..., îi păstrează acestuia aceeaşi afecţiune,
cel puţin cu privire la linia pe care a luat-o viaţa lui după ce l-a
cunoscut, pentru redacţia Cuvântului, un adevărat cămin pentru el,
pentru aprecierea pe care a cunoscut-o Sebastian în lumea culturală
românească în acea perioadă. În 1934, el scria în „Cum am devenit
huligan”: „Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viaţa
lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze,
până a le modifica viaţa. E un noroc, pe care merită să îl plăteşti cu
toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente, sau
ridicule în ochii străinilor”.

Totuşi, din analiza articolelor publicate în perioada 1927-1934,
Sebastian urmează linia editorială a Cuvântului şi a patronului său,
Nae Ionescu, în toate problemele importante. Consideră „false valori”
tot ce nu se apropie cât de cât cu naţionalismul propovăduit de Ionescu
şi de o parte însemnată a Generaţiei Criterion (îndepărtându-se de
dimensiunea religioasă-mistică, poate şi din pricina etniei sale), cum
ar fi poporanismul şi revista „Viaţa românească”, Eugen Lovinescu şi
cenaclul „Sburătorul”, avangardismul, sămănătorismul. De asemenea, după
îndemnul lui Eliade de „distrugere” a vechilor generaţii, mai ales a
generaţiei „părinţilor”, Sebastian se conformează şi începe atacarea în
articolele sale de presă a reprezentanţilor lor: Ionel Teodoreanu,
George Topârceanu, Ion Minulescu, Garabet Ibrăileanu, Felix Aderca şi
mulţi alţii. Nu ezită să se înscrie pe tărâm politic, depăşind graniţa
articolelor pur literare de la început, contribuind enorm la campaniile
lui Nae Ionescu din paginile ziarului: la politica antioccidentală, la
acţiunile de respingere a principalelor partide politice, la campania
antiburgheză sau la cea organicist-ţărănească, la aruncarea vinei
pentru „dezastrul interbelic” pe înaintaşii paşoptişti.

Cele două mari flageluri ale istoriei europene – fascismul şi
comunismul – sunt privite cu oarecare distanţă de către Mihail
Sebastian. Dacă putem spune că Partidul Comunist era interzis în
România acelor ani şi oarecum ascuns vieţii politice de suprafaţă, nu
acelaşi lucru putem spune despre fascism şi varianta sa românească,
legionarismul, aflate în evidentă ascensiune. Făcând parte dintr-o
generaţie care îşi dorea îndeplinirea idealurilor printr-o formă de
revoluţie, care nu puteau fi realizate decât sub conducerea unei
personalităţi autoritare şi influente, a manifestat simpatie pentru o
serie de conducători europeni de la începutul anilor 30, cum ar fi
Mussolini, Francesc Macia sau Franco. În acelaşi timp, se delimitează
de ceea ce se întâmpla în Germania lui Hitler. „Sebastian (în decembrie
1931) şi Nae Ionescu (în ianuarie 1932) au fost sceptici faţă de
fenomenul hitlerist, pe care l-au considerat „contrarevoluţia” ce
îngroapă pseudorevoluţia germană, social-democrată şi vag comunistă,
din 1918. Rezerva lui Sebastian faţă de Hitler este reală, cei care îl
aclamă pe cancelarul rasist sunt diagnosticaţi ca „dezorientaţi
politiceşte” şi „inconştienţi”.

„Spatele” oferit de Cuvântul şi de Nae Ionescu, primul devenit ziarul
„neoficial” al regelui Carol al II-lea, iar al doilea membru de seamă
în Camarilă şi confident al Elenei Lupescu, îi oferă lui Sebastian
puteri nebănuite şi ne dezvăluie o cu totul altă persoană decât cea pe
care o cunoşteam din paginile Jurnalului. În perioada 1927-1934, este o
personalitate puternică, cu un simţ ridicat al polemicii, arogant în
formulare, neezitând să atace persoane de seamă ale culturii româneşti
din acea perioadă, fără pic de jenă şi fără remuşcări imediate. După
1934, totul se schimbă, Sebastian suferind din ce în ce mai mult din
cauza articolelor sale anterioare şi din cauza intrării României sub
spectrul legionarismului şi antisemitismului.

Pe lângă activitatea sa de la Cuvântul, în slujba doctrinei de dreapta,
Marta Petreu îi găseşte o vină importantă în susţinerea în continuare a
ziarului şi apariţia unor articole şi după expulzarea din camarilă a
lui Nae Ionescu. Acesta, ca răzbunare împotriva Elenei Lupescu, dar şi
expresie a propriilor concepţii nerostite până atunci, începe o
propagandă vădit antisemită prin intermediul articolelor din propriul
ziar („dacă avem dreptul noi, o parte din români, a fi filosemiţi,
atunci este evident că noi, altă parte din români, avem dreptul de a fi
antisemiţi”), fără ca această atitudine să fie amendată în vreun fel de
Mihail Sebastian. Nu era oare momentul să plece în semn de protest?
Resorturile psihologice nu ne sunt cunoscute şi nici nu le vom putea
cunoaşte vreodată.

Deşi afecţiunea pentru Nae Ionescu s-a menţinut toată viaţa, ruptura
s-a produs după apariţia prefaţei la După două mii de ani..., maestrul
punându-l la punct pe „evreul” Sebastian pentru vina de a se considera
român. El i-a reamintit lui Sebastian că a început să uite numele său
(Josef Hechter), faptul că este evreu şi că nu poate face abstracţie de
ceea ce este, mai ales într-un moment de cotitură al politicii
româneşti. Este clipa în care Sebastian începe schimbarea şi tendinţa
de a se îndrepta spre alte prietenii, deşi va regreta tot timpul
puterea de care se bucura la ziarul lui Nae Ionescu şi atmosfera
frumoasă din acea redacţie. Din 1935, renunţă la articolele politice,
devenind „abstinent politic cu înclinaţii democrate”, aproape de
imaginea pe care o au contemporanii despre el.

Urmează ani foarte grei pentru Mihail Sebastian, care devine victimă a
sistemului după introducerea legislaţiei antisemite în 1938, urmată de
pierderea locului de muncă la Fundaţiile Regale şi apoi anii
războiului, plasat sub ameninţarea deportării sau a persecuţiilor.

Deşi îi dăm dreptate autoarei când spune „cultura română acceptă cu
greu adevărul, chiar şi când acesta este obţinut inductiv şi demonstrat
cu probe”, ne exprimăm rezerva că putem să reconstituim personalitatea
unui om doar pe baza unor articole publicate în presa vremii, pentru că
acestea pot fi, pe rând, reale, denaturate, „comandate” sau, pur şi
simplu, scrise sub impresia unor emoţii puternice, unei duşmănii
adevărate ori unui dezgust adus de partide sau politica vremii. În
acelaşi timp, nu putem să negăm evidenţa că, indiferent de condiţiile
epocii sau de influenţa, uneori negativă, a celor din jur, Mihail
Sebastian a scris articole cu evidentă tentă de dreapta, naţionaliste,
antidemocratice, în linia naeionesciană, criticând în aceeaşi măsură şi
liberalismul, dar şi naţional-ţărănismul, partidele democratice ale
acelor ani.

În acelaşi timp, nu putem fi de acord cu Marta Petreu când spune că
„Sebastian a fost un extremist de drepta”, chiar dacă unul moderat. El
nu a atins în niciun moment, chiar după citirea acestei cărţi foarte
bine documentată, tenta şi extremismul colegilor de generaţie – Eliade,
Noica, Cioran, aflându-se tot timpul sub oblăduirea lui Nae Ionescu,
influenţat de ideile acestuia şi supus, în acest fel, tentaţiei de a-şi
copia maestrul. Însă, până la a fi considerat extremist, mai este cale
lungă şi necesită o oarecare aplecare spre senzaţional a autoarei. Şi
asta deşi, în esenţă, este o carte binevenită în peisajul literar
românesc şi care aduce o prospeţime nouă în descrierea perioadei
interbelice şi a două personalităţi deosebite, dar care nu sunt
cunoscute îndeajuns. Şi o lucrare care va stârni în continuare
controverse, păreri pro şi contra.

Anii uitati ai lui Mihail Sebastian,
Apariţia în peisajul cultural românesc a lucrării Martei Petreu despre
anii mai puţini cunoscuţi ai lui Mihail Sebastian a reprezentat în
acelaşi timp un demers documentaristic important, dar şi un prilej de
răfuieli asupra conţinutului intrinsec al cărţii. Pe de o parte, au
existat comentatori care au negat valoarea acestei cărţi, considerând-o
doar o ambiţie a autoarei de a aduce la cunoştinţa publicului fapte
neesenţiale ale biografiei lui Mihail Sebastian, de a-şi face
publicitate nemeritată pe spinarea unui intelectual de marcă din
perioada interbelică, care era un model de neutralitate şi de suferinţă
în anii de antisemitism „legal”. Aceiaşi oameni denigrează, de altfel,
orice încercare de aflare a unui adevăr istoric, nu numai în privinţa
lui Sebastian, dar şi în cazul altor intelectuali de seamă ai acelor
ani (Eliade, Cioran, Noica), ce au cazut în patima extremismului.

Pe de altă parte, au apărut recenzii care apără până în pânzele albe
cartea Martei Petreu, admirând capacitatea sa de a citi toate
periodicele epocii (vorbim aici de perioada 1927-1934, cu precădere
ziarul Cuvântul, condus o lungă perioadă de Nae Ionescu), dorinţa de a
se apăra împotriva oricărui atac prin documentele studiate şi prin
citatele folosite din acestea. Şi asta cu toate că la prima vedere şi
dintr-o perspectivă neutră, multe din concluziile Martei Petreu sunt
atacabile, chiar fără a cădea în cealaltă perspectivă, aceea de a nega
importanţa lucrării pentru înţelegerea unei perioade a istoriei
intelectualităţii româneşti, devenite confuze după blocajul
documentaristic şi mistificarea din comunismul posbelic.

Marta Petreu analizează, în principal, relaţia dintre „maestrul” Nae
Ionescu şi „discipolul” Mihail Sebastian din perspectiva paralelismului
dintre articolele publicate de aceştia în ziarul Cuvântul, începând din
august 1927, când Mihail Sebastian intră în redacţia acestuia, fiind
întâmpinat cu deosebită simpatie de Nae Ionescu, şi până în ianuarie
1934, când ziarul este interzis, după asasinarea lui I.G. Duca la
Sinaia, cu câteva zile mai devreme. Alte referinţe nu există sau sunt
insignifiante, din mai multe motive: ambii oameni de cultură vor muri
tineri şi nu au avut niciodată posibilitatea să îşi apere trecutul sau
să îl justifice; Nae Ionescu nu a lăsat posterităţii memorii în care să
explice relaţia cu unul dintre cei mai importanţi discipoli, iar
Jurnalul lui Mihail Sebastian porneşte din anul 1935, după scandalul
(Prefaţa la romanul După două mii de ani...) care l-a distanţat, măcar
ideologic, de mentorul său; alţi mari intelectuali ai perioadei, cu
concepţii politice apropiate – Eliade, Cioran, Noica – au încercat să
îşi ascundă trecutul interbelic şi, de aceea, nici în memoriile lor nu
găsim referinţe destule cu privire la redacţia Cuvântului şi la
articolele de început ale lui Sebastian.

Pentru un tânăr de doar 20 de ani, intrarea în redaţia unui cotidian
important al epocii, cum era Cuvântul, însemna foarte mult, iar
simpatia viitorului proprietar şi director era importantă. Mihail
Sebastian a profitat de acestea şi a construit pentru sine o
personalitate jurnalistă curajoasă, lovind în articolele sale chiar în
inamicii publici ai lui Nae Ionescu (atât literari, cât şi politici).
Dorind să îşi impresioneze maestrul, urmează fără menajamente linia lui
de gândire, Marta Petreu privind în paralel fiecare articol al lui
Sebastian, contrabalansându-i articole anterioare ale lui Ionescu, care
spun în esenţă acelaşi lucru.

Acum se pune deja întrebarea dacă Mihail Sebastian chiar a făcut parte
din zona extremismului de dreapta, incipient atunci, dar reprezentat
foarte bine în scrierile lui Nae Ionescu, sau doar s-a mulat pe
personalitatea maestrului de la Cuvântul, pentru a-i mulţumi într-un
fel pentru primirea sa timpurie în redacţie? Chiar dacă Marta Petreu
susţine în mai multe locuri ca Mihail Sebastian a aparţinut cu trup şi
suflet zonei de dreapta a politicii româneşti, cel puţin până când
aceasta a devenit cu adevărat antisemită, găsim şi momente în care el
trăieşte întânirea cu Nae Ionescu drept decisivă pentru viaţa lui şi,
poate de aceea, îi urmează linia ideologică o perioadă lungă de timp,
ca recunoştinţă pentru aprecierea pe care o câştigă de la vârsta de 20
de ani: „Toate mi se păreau mari, decisive, copleşitoare, ca într-un
ceas în care se pecetluieşte o soartă sau se deschide un drum”.


citeste[...]

„Am dejunat la Mircea, şi pentru că
nici el, nici Nina nu veniseră încă din oraş, în
aşteptarea lor am cetit la întîmplare vreo 20 de pagini
din Le côté des Guermantes. Un episod pe care îl
uitasem complet (de altfel, am impresia că am uitat totul): un dejun
al lui Marcel cu Saint-Loup şi Rachel «quand du Seigneur».

Surprinzător seamănă Rachel cu Leni.
Aveam impresia că citesc povestea propriului meu amor“.

„Este în Marietta ceva din M-me
Verdurin. Nu mult şi nu cu aceeaşi violenţă comică – dar
este“.

„Ieri dimineaţă, deschizînd
fereastra, primul lucru pe care l-am văzut a fost o fată tînără,
ieşind din vila din faţa casei mele şi alergînd pe drumul de
jos, în şort, cămaşă albă de sport şi o bluză orange,
toate strălucind în soare.

Putea fi o fată urîtă (şi mai
tîrziu, la Mamut, unde am văzut-o de aproape, m-am convins că
nu avea nimic excepţional), dar în clipa aceea era tinereţea,
libertatea. Dimineaţa însăşi.



Une jeunne fille en fleurs... (Mai ales
că citesc – ca de obicei, în vacanţă – Proust).

[...] Ei bine, pe cine întîlnesc
joi seară, la Lacul cu Peşti, în tovărăşia Virginichii şi
a arhitectului? Je vous la donne en mille... Pe Geta, desigur cu noul
ei bărbat. Secretele solidarităţii de destin, de profesiune, de
temperament.

Săracul Swann. Săracul Saint-Loup.
Există mereu cîte o nouă Odette, cîte o nouă Rachel.

Şi tu, care scrii aceste rînduri,
eşti oare sigur că nu ai şi tu la Bucureşti o Odette a ta, căreia
de altfel i-ai şi trimis de aici două scrisori sentimentale, pe
care ea le-o fi citit ducîndu-se sau revenind de la un
rendez-vous?“.

Această lume a lui Proust are pentru
Sebastian savoarea delicată şi, în acelaşi timp, puternică
a bucăţii de madlenă înmuiată în ceaiul de tei. O
esenţă preţioasă care-l izolează, protejîndu-l de
exterior. E acolo, la îndemînă, venind totuşi din
depărtări străbătute instinctiv. E ascunsă în adîncul
propriei fiinţe, dar iese la suprafaţă vie, stăruitoare şi
credincioasă, în cele mai surprinzătoare momente, cînd
e răscolită de te miri ce. Şi, de fiecare dată, gustul rămîne
delicios, dar mai ales stenic şi ocrotitor...



***



Corespondenţa lui Proust s-a dovedit
pentru Sebastian o peşteră cu nebănuite comori strălucitoare, a
cărei explorare a constituit un nou prilej de afirmare a
devotamentului, dar şi o sursă de intense plăceri intelectuale.
S-ar putea spune că Sebastian a fost „avec Saint-Beuve“, care
iubea scrisorile, şi „contre Proust“, care le ura, sau cel puţin
ura ideea de a le vedea pe ale sale publicate. Dar Sebastian nu a
căzut nicidecum într-un biografism retrograd, gustul nu i-a
fost pigmentat de indiscreţie, iar analiza sa nu poate fi bănuită
de frivolitate.



Triada corespondenţă-literatură-viaţă


Epistolele lui Proust îl ajută
pe Sebastian să pătrundă în structura complexă a
personalităţii scriitorului său preferat, să simtă tensiunea
intelectuală ce l-a însufleţit pe acesta şi să găsească
răspunsuri la întrebări ridicate de operă, corespondenţa
apărîndu-i deseori ca o „cameră obscură“ a romanului.
Sebastian pare că strînge aici, ca într-o ţesătură,
firele răsfirate ale unui tărîm răvăşit care a fost
destinul lui Proust ca om şi scriitor, proiectînd el însuşi,
în lumea dezvăluită de aceste scrisori, un univers imaginar,
în virtutea aceloraşi subiectivităţi intelectuale şi
consonanţe afective. În cazul lui Proust, scrierea epistolelor
face trecerea către scrierea operei, opera cuvintelor şi opera
sinelui fiind mereu întrepătrunse. Sebastian abordează
permanent aceste scrisori din perspectiva triadei
corespondenţă-literatură-viaţă, aici fiind de găsit o expresie
autentică a alegerilor, obsesiilor sau temerilor situate în
inima existenţei personale, dar care au lăsat urme profunde în
opera literară. Corespondenţa îi confirmă lui Sebastian că,
în cazul lui Proust, nu poate fi vorba de un hiat între
diversele experienţe ale omului şi scriitorului, scrisorile
reprezentînd un bun prilej de a pune în relaţie diverse
date furnizate de operă şi de viaţă, aceasta şi în sensul
conceput de Jean-Pierre Richard: „Elaborarea unei mari opere nu e
nimic altceva decît descoperirea unei perspective adevărate
asupra ta însuţi, asupra vieţii, asupra oamenilor. Iar
literatura e o aventură a fiinţei“. Corespondenţa apare ca un
loc ideal, unde decantarea realului se întîlneşte cu
istoria conştiinţei. De aici, dorinţa lui Sebastian, acest cititor
ideal al corespondenţei lui Proust, de a găsi punctele tangente
dintre efemer şi permanenţă.



În studiul său despre
corespondenţa lui Proust, Sebastian a folosit ediţia
Corres­pon­dance générale de Marcel Proust,
iniţiată în 1930, cu cele cinci volume îngrijite de
Robert Proust (fratele scriitorului) şi Paul Brach, dar şi cel
de-al şaselea, din 1936, îngrijit, după moartea lui Robert
Proust, de fiica acestuia. Aşa cum observa şi Mihail Sebastian,
sînt reunite aici aproximativ 1.200 de scrisori, de fapt, o
mică parte din corespondenţa proustiană, care a reprezentat pentru
scriitorul trăind în recluziune mijlocul esenţial de contact
cu lumea, un mod de a trăi, o concretizare a nevoii de expresie, o
modalitate de documentare pentru scrierea romanului, dar şi de
implicare în dezbaterile de idei din epocă. În cazul lui
Proust, cuvîntul înseamnă, poate mai mult decît
pentru orice alt scriitor, acţiune, deoarece cuvintele se substituie
unor acţiuni dificile sau imposibil de îndeplinit.

Studiul lui Sebastian nu numai că a
fost publicat cu zece ani înaintea celui semnat de americanul
Philip Kolb, dar, comparat cu acesta, rămîne mult mai nuanţat
şi aplicat, deoarece contextele analizate de Sebastian sînt
mult mai variate decît cele avute în vedere de american,
care a fost interesat în special de cronologia corespondenţei,
de valoarea documentară a acestor scrisori, şi care a fost afectat
de dezordinea cronologică, cu atît mai mult cu cît
Proust nu avea obiceiul să-şi dateze scrisorile.



Studiul lui Sebastian este intitulat,
de asemenea, „Corespondenţa lui Marcel Proust“ şi a fost
publicat în 1938, în patru numere consecutive (9, 10, 11,
12) ale Revistei Fun­da­ţiilor Regale, fiind structurat în
nouă părţi ce îşi propun abordarea unor aspecte variate:
„Introducere şi bibliografie“; „Caractere generale ale
corespondenţei“; „Elemente de biografie“; „Mama lui Marcel
Proust în opera şi corespondenţa sa“; „Pregătirea şi
construcţia operei“; „Probleme de stil, tehnică şi morală“;
„Izvoare şi «chei»“; „Strategie literară“;
„Concluzii“.

Regretînd neputinţa de a avea
acces la enorma corespondenţă a lui Proust, Sebastian plonjează
febril în lumea intimă a scriitorului său preferat,
motivîndu-şi fascinaţia prin interesul documentar prezentat
de corespondenţa care „deschide un larg cîmp de vedere
asupra universului proustian“1. Dintre toate formele de discurs
autobiografic, scrisoarea privată este cea mai demnă de încredere,
în sensul că, nefiind destinată publicării şi accentul
nefiind deplasat de pe „eu“ pe destinatar, prezintă cel mai
înalt grad de autenticitate şi spontaneitate. Ca şi Philip
Kolb, Sebastian este nemulţumit de criteriul destinatarului, după
care au fost grupate scrisorile în cele şase volume, criticul
român preferînd o ediţie strict cronologică, care ar fi
oferit un tablou mai fidel al vieţii lui Proust, al prietenilor lui,
al schimbărilor suferite de-a lungul timpului, şi ar fi înlesnit
confruntări şi concluzii. Exagerată i se pare lui Sebastian grija
editorilor de a păstra secretele corespondenţei, atunci cînd,
de fapt, referinţele nu ţineau de viaţa intimă, ci de
evenimentele culturale, care îşi pierd astfel valoarea lor de
document. Sebastian identifică aici funcţia pasivă a discursului
autobiografic direct, aceea de oglindă, ecou, registru al
experienţelor intime (funcţia activă fiind aceea de prieten,
confident, consolator, asigurată de forţa terapeutică a scrisului,
căci a fixa în cuvinte înseamnă a te elibera). De
asemenea, Sebastian înţelege că o „scrisoare privată“
ajunsă la public devine, în cazul în care autorul este
un scriitor foarte cunoscut, un document sau chiar o operă literară,
aparţinînd deopotrivă sistemului referenţial şi literar.



Graniţa dintre „scriitura pentru
sine“ şi „violul“ trimiterii în public se conturează ca
fiind extrem de sensibilă şi discutabilă. Tocmai de aceea, în
această primă parte a studiului, Sebastian stăruie asupra
delicatei chestiuni a moralităţii publicării corespondenţei
pentru care Proust nu îşi dăduse acordul. Ba, mai mult, îşi
exprimase în nenumărate rînduri teama ca scrisorile sale
să nu încapă pe mîini străine, deoarece lectorul vizat
nu era unul public, iar miza nu consta în căutarea unui ecou
colectiv repercutat. Dacă pentru autor discursul autobiografic
reprezintă o explorare necenzurată în ţara sinelui, accesul
publicului la această formă de discurs se poate reduce, de multe
ori, la un act de indiscreţie şi agresiune. De fapt, indiscreţia
postumă îl speria de-a dreptul pe Proust, care nu a acceptat
să-şi înstrăineze nici măcar manuscrisele, în pofida
unor impresionante sume de bani care i se ofereau.

Conştient că se află pe graniţa
sensibilă dintre discret şi indiscret, Sebastian îşi va
justifica curiozitatea prin posibilitatea ca decriptarea
corespondenţei să lumineze secretele actului său de creaţie
artistică. „Corespondenţele sînt purtătoare de destin şi
nu de sens“, afirma şi Livius Ciocîrlie în volumul
Mari corespondenţe, şi, pentru ca ele să se transforme în
opere literare, este nevoie de o anumită gratuitate, „trebuie să
nimerească pe alte mîini decît cele căutate, trebuie –
ca şi romanele – să întîlnească – dar şi să
stîrnească un dezinteres pasionat“. Acest interes
„dezinteresat“ pentru corespondenţa marilor scriitori este
aproape obligatoriu pentru că, afirmă Livius Ciocârlie, „în
toate cazurile interesul, adică lectura, ezită între lume şi
text, circulă între ele, dar nu – nu numai – ca să afle
cum este lumea, sau cum a trăit scriitorul, ci ca să-şi dea seama
cum, prin scriere, existenţa s-a transformat în altceva:
într-un proces creator. Tocmai că obligă la mişcare repetată
între viaţă şi text, lectura corespondenţelor poate
contribui – în răspăr cu unele tendinţe ale veacului –
la salutara ieşire a literaturii din solipsism“. Iar curiozitatea
lui Sebastian a fost cît se poate de „dezinteresată“ şi
de pasionată.



Un corespondent meticulos şi
extenuat
În a doua parte a studiului său,
Sebastian se opreşte asupra caracteristicilor generale ale
corespondenţei, explorîndu-i resursele dincolo de planul
documentar. Criticul român caută în cutele limbajului şi
în fluxurile stilistice mărturii despre personalitatea
profundă a autorului, pe care lectura sa activă le transformă în
elemente preţioase ale unui portret psihologic, ce propune o imagine
posibilă a acestuia. Astfel, Proust se dovedeşte, paradoxal, un
corespondent me­ticulos şi extenuat, trăind într-un
„infern epistolar“, ce pare scris sub iminenţa sfîrşitului
de care este obsedat. Accentele de conversaţie liberă sînt
foarte rare, ghicindu-se în textele sale un amestec de
volubilitate ner­voasă şi de oboseală extremă. Corespondenţa
lui Proust nu este un schimb organizat de idei şi nici măcar de
sentimente, fiecare scrisoare are aerul unei comunicări urgente,
fiind un incident într-o serie de fapte. Îi mai reţine
atenţia lui Sebastian spiritul ma­­niacal de precizie,
concretizat în interminabile expli­caţii, reveniri şi
puneri la punct, orice „clarificare“ provocînd un alt lanţ
de bănuieli, neîn­ţelegeri sau complicaţii. Deşi din
cauza avalanşei de amănunte insistente corespondenţa poate să
pară obositoare şi monotonă, Sebastian recunoaşte aici ex­tre­ma
sensibilitate proustiană şi puterea ei de a descifra, în
faptele derizorii, mari legi de viaţă, ca şi în roman. În
aceste scrisori vo­lubile şi extenuante, Sebastian descifrează
o neaşteptată acuitate de expresie ce-i aparţine poetului,
moralistului şi gînditorului, legătura dintre viaţa şi
literatura lui Proust părîndu-i-se lui Sebastian evidentă, cu
atît mai mult cu cît viaţa mondenă a lui Proust seamănă
în mare măsură cu viaţa lui Swann.



Astfel, tărîmul imaginar creat
de Proust nu este nicidecum unul bizar, situat dincolo de lume, ci
este lumea însăşi, sublimată în cuvînt. Autorul
apare ca un răspuns la întrebările pe care le ridică opera,
şi curiozitatea lectorului este deviată către viaţa acestuia,
lectura fiind însufleţită de dorinţa de a cunoaşte
frămîntările, incertitudinile, impulsurile, pasiunile sau
temerile ce au influenţat scrierea acestei opere. Sebastian încearcă
să explice opera lui Proust prin viaţa sa, iar deseori viaţa
acestuia este reconstruită la lumina operei pe care ea trebuie s-o
explice.

Iar în cazul lui Proust, ne
demonstrează Sebastian, liniile vieţii şi ale operei se împletesc
mai bine decît oriunde altundeva în scrisori, aceste
„iluzorii oglinzi de cerneală“ ce răsfrîng transformarea
cursului real al vieţii în literatură.

Dana PiRVAN-JENARU - Pasiunea lui Mihail Sebastian pentru Proust

Sebastian a fost un critic pasionat, cu
un stil debordînd de o vitalitate ce poate fi resimţită chiar
în unele contradicţii asumate. Este o constantă confirmată
din plin şi prin luările sale de poziţie în „cazul“
Proust, scriitor controversat atît în Franţa, cît
şi în alte ţări, printre care şi România. Alături de
Ibrăileanu, Aderca, Zarifopol, M. Ralea şi Camil Petrescu,
Sebastian este unul dintre criticii care au contribuit în mod
decisiv la înţelegerea şi impunerea acestui scriitor (atît
de puţin obişnuit) în lumea culturală de la noi.Două au fost direcţiile în care
Sebastian şi-a manifestat pasiunea pentru Proust. Pe de o parte,
prin implicarea în polemicile iscate în jurul
„descompunerii“ romanului modern, suportul dezbaterilor fiind
chiar romanul lui Proust, iar pe de altă parte, preocupare singulară
în epocă, prin studiul sistematic şi substanţial asupra
corespondenţei lui Marcel Proust, studiu publicat în patru
numere consecutive ale Revistei Fun­daţiilor Regale, în
anul 1938, şi în volum în 1939. Acceptînd
scrisorilor lui Proust statutul de literatură epistolară, noţiune
mai restrînsă decît genul epistolar, întrucît
nu cuprinde în sfera ei decît corespondenţa particulară,
Sebastian este un deschizător de drumuri în descifrarea
acestei dimensiuni a operei proustiene, nu doar în România,
ci în întreaga lume, studiul similar al americanului
Philip Kolb apărînd de-abia în 1949, iar cel al lui
Benjamin Crémiex, tipărit în 1929, numărînd mai
puţin de cincisprezece pagini. În plus, una dintre cărţile
pe care şi le proiecta Sebastian, în calitate de critic
literar, era despre Proust, scriitor care nu a încetat să-l
farmece de-a lungul întregii sale vieţi, ocupînd, după
propria-i mărturisire, locul cel mai înalt al cărţilor sale
iubite.



Scrise la o distanţă de peste zece
ani, polemicile din anii ’27-’28 şi analizele dedicate
corespondenţei lui Proust permit să se întrevadă şi o
modificare a metodei critice. Pasiunea pentru Proust va rămîne
aceeaşi, dar impetuozitatea şi poziţiile oarecum radicale, pe care
le adoptă iniţial, vor dispărea. Sebastian va lăsa portiţa
deschisă şi diagnosticele categorice se vor transforma în
analize mai suple, criticul recunoscîndu-şi „orbirea“, dar
şi numeroasele situări greşite, deşi de bună credinţă.
Dintr-un pasionat-sentimental, Sebastian se va transforma într-un
pasionat-lucid, explorînd, odată cu studiul corespondenţei,
mai multe paliere ale operei, pe care o va situa în contexte
mult mai variate decît o făcuse iniţial. În plus, va
contura mult mai fidel profilul personalităţii lui Proust, al cărui
portret, ca şi în cazul lui Flaubert sau Kafka, ar fi
imposibil fără studiul corespondenţei, scriitorul francez neţinînd
niciodată un jurnal.Mihail Sebastian a manifestat un
interes constant pentru cultura franceză, interes concretizat atît
prin articolele scrise despre scriitorii francezi, pentru a-i face pe
aceştia cunoscuţi românilor, cît şi prin scrisorile
din Paris, pe care le trimite în 1930 şi 1931 revistei
Cuvântul. În această perioadă are bucuria unei
călătorii de studii în Franţa, bucurie retrăită
intermitent şi în 1936 şi 1937. De fapt, în cei
doisprezece ani de activitate publicistică, numărul scriitorilor
sau artiştilor francezi care i-au captat interesul freneticului
cititor Mihail Sebastian este impresionant: Apollinaire, Francis
Jammes, Proust, Balzac, Molière, Gourmont, Gide, Stendhal,
Musset, Sainte-Beuve, Jacques Rivière, Alain Fournier, Anatole
France, Malraux, Ravel, Toulouse Lautrec, Paul Morand, Albert
Thibaudet, André Maurois, Baumarchais, Antonin Artaud, Henri
Bernstein, Léon Daudet, Jean Giraudoux, Baudelaire, Paul
Géraldy, Alexandre Dumas, Hugo, Paul Claudel, Montherlant,
Henri de Régnier, Ben­ja­min Crémieux, Duhamel,
Julien Benda, Zola, Cé­line, Hugo, George Sand, Jean
Cocteau, Saint-Exupéry, Léon Blum, Thibaudet, Jean
Anouilh, Georges Bernanos, Roger Martin du Gard, Octave Mirbeau,
Mauriac, Henri Barbusse, Drieu la Rochelle, Mallarmé, Ro­main
Rolland, Léon Paul-Quint etc.



Asumarea unei critici subiective, de
identificare
În tot acest tablou al
literaturii franceze, în care Sebastian se simţea ca acasă,
Proust ocupă un loc special, fiind mai mult decît un scriitor,
aşa cum reiese dintr-o confesiune sinceră şi, ar zice unii, naivă,
pe care o face cu voluptate în 1935:


„Marcel Proust nu este pentru noi
ceea ce se cheamă un «autor preferat», ci o existenţă
scumpă, un om din cea mai profundă intimitate a noastră, un destin
încorporat propriului nostru destin. Nu e un romancier, e un
frate. Un om care a gîndit pentru noi, înaintea noastră,
o seamă de lucruri esenţiale, trecute apoi direct nu în
experienţa noastră literară, ci în experienţa noastră de
viaţă. E o amintire la care ne referim mereu, în ceasurile
noastre de iubire, de dezgust sau de îndoială, cu senzaţia de
a retrăi momente vii dintr-un trecut ce a fost propriul nostru
trecut.



Nu este o admiraţie critică. Ea
rămîne pe planul al doilea. E o adevărată iubire pentru omul
acesta, pentru umbra lui, pentru tot ce a fost viaţa, neliniştea,
tandreţea lui, pentru toţi oamenii care i-au fost aproape, pentru
toate lucrurile care l-au înconjurat. Proust, ca şi Stendhal,
nu reprezintă pentru noi o lectură, ci o prietenie absolută.
Citirea operei lui ne introduce într-o intimitate fără
rezervă. El ne vorbeşte cu pasiune despre el însuşi, despre
amorurile lui, despre dramele lui, despre superstiţiile, maniile,
preferinţele, aventurile lui – şi pe toate ni le comunică
direct, ni le face sensibile, cu greutatea, culoarea, gustul, căldura
şi vibraţia lui iniţială. E o putere plastică în scrisul
lui Marcel Proust (abstractul Proust) care suplineşte cunoaşterea
vizuală a lucrurilor [...].

A fi proustian nu e o pasiune literară,
ci o aviditate de a simţi, a înţelege şi a-ţi însuşi
amintirea acestui om care, prin sensibilitatea lui infinit nuanţată,
a anticipat tot ce o inimă omenească poate cunoaşte de-a lungul
unei vieţi. Sînt pagini în care ne recunoaştem pînă
la identitate – şi ne sperie gîndul că cineva a trăit
înaintea noastră, pînă la fracţiune de nuanţă, un
sentiment ce ni se părea exclusiv personal. Există în această
inimă omenească zone pe care Marcel Proust să nu le fi adus la
lumina dureroasă a conştiinţei? A iubi nu este poate altceva decît
a avea nevoie de prezenţa cuiva. Proust n-a încetat nicio­dată
să fie prezent pentru noi. I-am căutat urmele în scrisori, în
amintiri, în anecdote, în fotografii. Ultimul detaliu ni
se părea revelator. Încercăm să-i reînviem vocea,
pasul, mîinile. Încercăm să-i refacem itinerariile,
să-i evocăm în cele mai neînsemnate relicve, umbra. Nu
e un fetişism de muzeu. E, dimpotrivă, nevoia de a-l şti încă
viu, de a-l păstra în tovărăşia noastră, de a-l menţine
prezent...“



În mărturisirea acestor
afinităţi intelectuale şi, mai ales, umane se poate ghici şi
asumarea unei critici subiective, de identificare, în sensul de
înţelegere şi empatie. E o declaraţie de „personalitate“,
de revendicare a dreptului trăirii, motivării şi manifestării
vieţii intelectuale şi a unor adevăruri sufleteşti, perfect
valabile în cazul unui critic pentru care obiectivitatea a
însemnat, poate mai mult decît orice, sinceritate. Dar
pa­siunea aceasta a lui Sebastian pentru Proust este departe de a
fi doar o reacţie personală aleatorie, articolele publicate încă
din 1927, anul debutului său, demonstrînd că, de fapt,
această subiectivitate era una „disciplinată“, obiectivată, la
baza ei aflîndu-se idei generale, principii. „Subiectivism
intelectual obiec­tivat“, cum ar spune Adrian Marino.

Încă de la primele foiletoane
publicate în Cuvântul, în 1927, pe tema
modificărilor romanului modern, Sebastian îl ia ca reper
absolut pe Marcel Proust, comentariile sale remarcîndu-se prin
subtilitatea şi ineditul observaţiilor, dar şi prin trăirea cu
intensitate a confruntării de idei în care se angajează
pasionat. În foiletonul din 30 noiembrie 1927, Sebastian
analizează pentru prima dată pe larg romanul În căutarea
tim­pu­lui pierdut, roman pe care îl consideră
paradigmatic pentru dispariţia graniţelor dintre genurile literare,
fiind un roman „liric“, „primul roman modern“ care depăşeşte
teritoriul romanului epic.

Important este însă faptul că
acest articol oglindeşte o cunoaştere extraordinar de nuanţată şi
precisă, nu doar a romanului proustian, ci şi a articolelor din
presa franceză care încercau să surprindă liniile de forţă
ale acestei opere, într-o perioadă în care Proust nu era
deloc gustat şi înţeles de către francezi. În acest
articol, Sebastian polemizează cu Benjamin Crémieux şi Paul
Souday, pe care îi acuză că nu reuşiseră să ajungă la
straturile profunde ale romanului, pentru a desprinde semnificaţiile
sale esenţiale, iar în articolele următoare face, fără
ostentaţie, trimitere la articolele semnate de André Germain,
Edmond Jaloux, L.P. Qiunt sau Jean de Pierrefeuille (Pierrefeu).



Crezînd cu statornicie în
principiul că o artă mare trebuie să aibă mereu ferestrele
deschise spre viaţă, Sebastian a găsit în romanul proustian
cea mai fidelă răsfrîngere a vieţii, în toată
complexitatea ei, cu toate umbrele şi luminile ei. Delimitîndu-se
de literatura construită din prejudecata necesităţii unui
deznodămînt categoric, care, crede Sebastian, îi conferă
un caracter fals, optează categoric pentru romanul lui Proust. Aici
simte, ca nicăieri altundeva, pulsul vieţii autentice, în
formele ei dense, profunde şi tumultuoase.

În 1932 va scrie, cu o oarecare
detaşare, despre pasiunea violentă pentru Proust, care-l animase în
’27-’28, cînd „orice rezistenţă o luam drept un fel de
ultraj personal, ce trebuia imediat pedepsit“, constatînd că,
peste ani, deşi i se mai stinsese pasiunea acaparantă şi chiar
furtunoasă, lumea lui Proust era în el mai vie ca niciodată,
oamenii ză­misliţi de scriitorul francez însoţindu-l
pretutindeni:

„Cu toţi oamenii ăştia am stat de
vorbă, pe toţi i-am cunoscut de aproape, intim, familiar şi
existenţa lor îmi este infinit mai certă, decît orice
fapt istoric, peremptoriu dovedit prin documente, dar rece şi
abstract, în timp ce viaţa imaginată a eroilor acestora de
carte este adîncită în pasiuni, în amintiri şi în
adevăruri.



Va fi cel mai durabil titlu de glorie
al lui Marcel Proust, acela de a fi izbutit să creeze oameni. [...]
Ceea ce va rămîne însă în mod cert din această
operă cu atîtea planuri şi semnificaţii vor fi oamenii. Se
poate vorbi despre revoluţia tehnică pe care o marchează Proust în
evoluţia romanului. Se poate cerceta influenţa lui literară şi
critică asupra epocii. Se poate considera construcţia psihologică
proustiană. [...] Dar nu ele mi se par esenţiale nici pentru
înţelegerea lui Marcel Proust, nici pentru destinul operei
sale în viitor. Nu psihologia proustiană, nu estetica
proustiană, nu filozofia, nu tehnica artistică, nu stilul, ci pur
şi simplu lumea, societatea, oamenii, pe care acest creator de viaţă
îi însufleţeşte, dîndu-le atîtea resurse
intime de tragic şi comic, cîte sînt necesare cuiva ca
să străbată veacurile, rămînînd într-una nou şi
distinct“.
O punte permanentă a ridicat
involuntar Sebastian între viaţa sa şi opera lui Proust.
Multe dintre evenimentele pe care le-a trăit şi mulţi dintre
oamenii, mai mult sau mai puţin apropiaţi, pe care viaţa i i-a
scos în cale, au fost proiectaţi de Sebastian în
universul romanului său preferat, umbre din această lume dublînd
siluetele reale care, de multe ori, nu mai sînt decît
nişte copii vagi ale personajelor proustiene. Surprins în
diverse situaţii concrete de viaţă, privirile lui Sebastian se vor
răsuci spre lumea labirintică, dar atît de dragă, a
romanului proustian, în care gîndurile sale găsesc clipe
de linişte fertilă şi, mai ales, puncte de sprijin pentru lumea în
care trăia. Jurnalul oferă, în acest sens, exemple
convingătoare pentru acest du-te-vino continuu între
realitatea lumii şi realitatea cărţii, care se suprapun, nu de
puţine ori:

Un nou proces Mihail Sebastian

Studiul Martei Petreu, „Diavolul şi ucenicul său“ (Editura Polirom), care
prezintă un Sebastian adept al ideologiei de extremă dreaptă, este una dintre
cele mai controversate cărţi ale verii. Care e adevăratul Sebastian şi care sunt
limitele portretului pe care i-l face cercetătoarea sunt întrebări la care
intelectualii români au răspuns, chiar dacă nu onsensual, pentru
cotidianul.ro. Studiul În care Marta Petreu se ocupă de publicistica
politică a lui Mihail Sebastian, din perioada în care scriitorul a fost redactor
la „Cuvântul“, ziar condus de Nae Ionescu, a aprins lumea culturală românească.
Cartea în care cercetătoarea pune în lumină poziţionarea lui Mihail Sebastian în
siajul ideilor năiste a fost primită fie cu entuziasm, de intelectuali care-i
salută ineditul, fie cu reticenţă, mai mult sau mai puţin nuanţată, din partea
celor care-i reproşează atitudinea umorală.

Cele mai dure critici au fost
formulate de Ioana Pârvulescu, în trei articole publicate în ultimele trei
numere ale revistei „România literară“. Scriitoarea îi reproşează acolo
prezentarea tendenţioasă a episoadelor relatate, lipsa de măsură şi
introducerile greşite ale fragmentului citat. Pe de altă parte, cei care au
salutat apariţia acestei cărţi o apreciază pentru că „dezvrăjeşte“ opinia
general acceptată cum că, în vremuri de derivă ideologică, în care mulţi
intelectuali ai generaţiei ’27 au avut alunecări de extremă dreaptă, Sebastian
ar fi fost cel mai lucid reprezentant al generaţiei sale.

Andrei
Cornea: „Eu am anumite îndoieli“

Doamna Marta Petreu face un
lucru important, fără îndoială, pentru că se ocupă în mod sistematic de toată
publicistica politică şi de foiletonistica pe care Sebastian a scris-o la
„Cuvântul“, până la suprimarea lui. Nu că lucrurile nu se ştiau, dar, totuşi,
atenţia deosebită aplecată asupra acestei chestiuni este un lucru pozitiv. Al
doilea element pozitiv ar fi faptul că atrage atenţia asupra extremei
dificultăţi şi a caracterului greu de înţeles pentru noi astăzi al relaţiilor
politice, afective pe care le avea Mihail Sebastian cu Nae Ionescu, în primul
rând, şi cu unii dintre colegii lui de generaţie. Aici însă apare şi capcana,
apare şi minusul principal care i se poate reproşa, şi anume faptul că Marta
Petreu oferă o imagine pătimaşă a lui Mihail Sebastian, unde ai sentimentul,
chiar dacă nu ai putut să parcurgi articolele respective, că e un parti-pris, o
deformare voită a adevărului.

Ea se abate de la obiectivitate, utilizează
prea multe adjective pentru a-l caracteriza pe Sebastian şi, mai ales, recurge
la o uriaşă inflaţie de implicaţii psihologice şi chiar psihanalitice, care nu
sunt justificate nici de textele pe care le are, nici de analize. Sunt
impresioniste şi caracteristice unui poet, unui scriitor, dar n-au nimic de-a
face cu munca serioasă şi precisă a istoricului. Eu am anumite îndoieli, cred că
unele dintre aceste articole sunt citite fals de Marta Petreu, de pildă
articolul „Omul cu revolverul“. Îl citeşte ca pe o apologie a violenţei şi
trebuie citit exact prin antifrază, ca o demascare ironică a violenţei. Cartea e
până la urmă neconvingătoare pentru că este prea pătimaşă şi nu face o analiză a
textelor in extenso, dă numai câteva bucăţele, ţi le repovesteşte, şi nu sunt
obligat s-o cred pe cuvânt pe Marta Petreu că repovesteşte corect atunci când
am, într-un caz sau două, sentimentul că nu le repovesteşte corect, ci le scoate
din context.

În plus, trebuie să ţinem seama tot timpul, şi Marta Petreu
nu ţine seama, de dificultatea de a judeca politica interbelică, după
standardele de azi. Ea opune tot timpul pe Sebastian şi pe Nae Ionescu, cel de
dinainte de convertirea la legionarism, democraţilor. Cine sunt democraţii?
Democraţii sunt liberalii, dar liberalii români nu erau prea democraţi. Din
punctul de vedere al lui Sebastian, trebuie spus că liberalii se caracterizaseră
printr-un antisemitism dur, în mai multe episoade celebre, din anii ‘20, cu
bătăi, cu începuturi de pogromuri. Liberalii aveau o foarte urâtă reputaţie de
antisemitism. Vorbind de democraţi, trebuie ştiut că e vorba de oameni care nu
erau extremişti, ca legionarii, dar erau aliaţii lui Carol al II-lea, care nu
era deloc un democrat. Tot regimul politic, aşa-zisul regim liberal-democrat,
era, sigur, liberal şi democrat în raport cu ce avea să vină, cu dictatura
militară, de exemplu. Dar el nu era un regim democratic conform standardelor de
astăzi. Nu era deloc un regim democratic, după standardele de azi, iar alegerile
- pe care Sebastian le critica - erau o farsă.
Toate lucrurile astea arată
până la urmă că această carte, scrisă cu bune intenţii, totuşi nu-şi atinge
scopul.

Vladimir Tismăneanu: „O cultură matură nu are nevoie să
idolatrizeze pe nimeni“

Consider că este o lucrare
demistificatoare, originală şi competentă, un exerciţiu de onestitate şi
reaşezare valorică în lumina documentelor, a articolelor din epocă, deci dincolo
de apriorisme ţâfnoase, de partizanate mutilante şi raţionalizări
contraproductive. Se simte că este o carte scrisă cu durere, cu empatie, cu
tristeţe. Marta Petreu cunoaşte în adâncime temele de care se ocupă şi eu, unul,
aştept de la această distinsă gânditoare şi poetă lucrarea cea mare despre
generaţia ’27. Ea demonstrează cu acurateţe, francheţe şi superbă forţă
analitic-persuasivă, faptul că, vreme de şapte ani, ca redactor al „Cuvântului“
lui Nae Ionescu, dar şi ca protejat al acestui guru al antidemocratismului
românesc, Sebastian a făcut corp comun cu acesta în majoritatea campaniilor
reacţionar-naţionaliste, opuse înscrierii ţării pe orbita modernităţii liberale
(mă refer la filozofia liberală, nu la un partid anume). Nu a fost un publicist
ocazional ori marginal, nu s-a ocupat doar de critica literară, ci a jucat rolul
de his master’s voice în atacurile năiste împotriva constituţionalismului
parlamentar, dar şi împotriva raţionalismului sincronist de tip lovinescian. A
dispreţuit partidele politice şi a susţinut necesitatea unui lider
salvaţionist-carismatic. A simpatizat cu fascismul mussolinian (e drept, pe
vremea când Mussolini nu îmbrăţişase rasismul de tip nazist). A acceptat să fie
coleg de redacţie cu ideologul legionar Vasile Marin, fără ca acest lucru să-i
creeze complexe ori remuşcări. Nu cred că Sebastian a fost vreodată „simpatizant
legionar“, dar a fost mereu atent să-şi menţină prieteniile nealterate,
indiferent de rinocerizarea unuia sau altuia. Cartea Martei Petreu este şi
istoria unor prietenii cu efecte dezastruoase, a unor loialităţi ce aveau să
ducă la multe tragedii şi dezastre. Fenomenul s-a întâlnit deopotrivă în zona
extremei drepte şi în aceea a extremei stângi, în România, Polonia, Ungaria,
Franţa (în timpul războiului, colaboraţionistul Drieu La Rochelle boteza un
copil al rezistentului André Malraux!).

Nu împărtăşesc, evident, toate
poziţiile Martei Petreu, ar fi, de altminteri, imposibil şi indezirabil, dar mă
despart categoric de cei care merg pe linia proceselor de intenţii, a atacului
la baionetă şi a execuţiei în efigie. O cultură matură nu are nevoie să
idolatrizeze pe nimeni. Nu trebuie să existe vaches sacrees, empatia pentru
drama lui Sebastian ca evreu prigonit rasial în anii războiului nu trebuie să
ducă la eludarea unui capitol deprimant din biografia sa intelectuală. Aş mlădia
poate unele judecăţi ce-mi par prea severe, aş lega discuţia pe tema Nae
Ionescu-Sebastian de analizele din literatura contemporană pe tema
radicalismului utopic de dreapta şi de stânga.

Cartea înlătură numeroase
tabuuri şi demonstrează că, cel puţin până în 1933, pasiunile politice ale lui
M. Sebastian se îndreptau în direcţia unui „moderat“ extremism de dreapta. Şocul
venirii la putere a lui Hitler, valul de teribilă barbarie ce s-a abătut asupra
Europei, dar mai ales perplexitatea în care s-a aflat după momentul prefeţei
antisemite a lui Nae Ionescu la romanul „De două mii de ani“ au dus la o
repoziţionare „la centru“ a scriitorului. A rămas însă ataşat de Nae Ionescu,
fascinat până la capăt de nihilismul demonic al acestuia, indiferent de
numeroasele profesiuni de credinţă antitotalitare formulate mai ales în celebrul
pamflet „Cum am devenit huligan“. Cartea Martei Petreu redeschide dosarul
seducţiei exercitate de mistica revoluţionară naeionesciană asupra unei
generaţii de străluciţi (dar orbi din punct de vedere politic)
intelectuali.

Ion Bogdan Lefter: „Extraordinară cartea Martei
Petreu“

Extraordinara carte a Martei Petreu despre tinereţea
jurnalistică a lui Mihai Sebastian face parte din categoria rară şi atât de
pasionantă a investigaţiilor de istorie culturală „cu dezvăluiri“. Citind
colecţia „Cuvântului“, ziarul lui Nae Ionescu, la care Sebastian, emul devotat,
colabora cu entuziasm, colega noastră a descoperit ceea ce puţini au mai ştiut
în deceniile postbelice şi nimeni n-a spus cu voce tare: că discipolul era atât
de fascinat de maestru încât, până la derapajul total al aceluia către
pro-hitlerism, legionarism, antisemitism, i-a urmat îndeaproape linia
doctrinară. Odată descoperirea făcută, n-a mai fost nevoie decât de documentarea
ei atentă, sistematică. De-a lungul cărţii sale, Marta Petreu asta face:
demonstrează riguros, cu toate citatele la vedere, contradicţia până acum
ocultată a tânărului intelectual evreu aliniat la extremismul antiliberal,
antiparlamentar ş.a.m.d. din care avea să irumpă versiunea autohtonă de nazism,
inevitabil şi antisemită, deci care-l va transforma şi pe el însuşi în victimă
simbolică. Drept pentru care Sebastian va fi mai întâi derutat, se va retrage,
apoi se va replia ideologic şi va ajunge, după tragedia războiului mondial şi a
Holocaustului, la stânga, cu unele atingeri cu extrema comunistă. Un caz ciudat,
paradoxal, dramatic, pus de Marta Petreu în pagină cu limpezime, cu nuanţe şi cu
pasiunea înţelegerii unui trecut complicat, prea adeseori manipulat, ieri ca şi
azi, în funcţie de interese, de conjuncturi, de ideologii…


http://www.cotidianul.ro/un_nou_proces_mihail_sebastian-94498.html

Cum ar trebui să vedem, în
contextul descris de dumneavoastră, Jurnalul lui Sebastian? Dorea
să-şi liniştească propria lui conştiinţă? Începea să
simtă presiunea timpului şi avea nevoie de un refugiu? Se gîndea,
poate, la posteritate?Eu cred că Jurnalul nu este complet,
că trebuie să fi existat alte caiete, anterioare anului 1935.
Caiete din care Sebastian şi-a extras pentru publicare aşa-numitele
sale „jurnale de roman“, strict tematice. Eu presupun că
Sebastian şi le-a distrus la un moment dat singur, din repulsie faţă
de trecutul lui, în care nu se mai recunoştea. Jurnalul care
există este al unui ins în schimbare. Ca toate jurnalele, e
subiectiv, reflectînd numai o parte din ceea ce trăia
Sebastian. Pare scris pentru ca autorul să se descarce. Dacă sîntem
avertizaţi, vedem în el, criptice, laconice, urmele trecutului
lui de revoluţionar de dreapta. E un document literar important,
care arată marele lui talent de diarist. Şi pe care, ca sursă de
diagnostic moral, trebuie să-l tratăm cu circumspecţie, să-l
coroborăm cu alte documente, dacă acestea există. La coroborare se
vede diferenţa dintre umoarea lui Sebastian şi conduita lui
socială. De pildă, s-a păstrat o scrisoare a lui Sebastian către
Şuluţiu, din 1936, în care îşi anunţă intenţia de-a
merge la concert la Braşov, împreună cu Nae; în aceeaşi
zi în care făcea planuri de excursie culturală cu Nae,
Sebastian se arăta, în Jurnal, foarte nemulţumit de
colectivismul profesorului său... Diferenţa dintre cele două
documente e sugestivă şi ne dă o idee despre precauţiile, se pare
niciodată suficiente, pe care trebuie să ni le luăm cînd
lucrăm cu o materie atît de fugace...

Imagine înfrumuseţată prin
minciuni abile şi prin tăceri la fel de abile



Credeţi că mulţi intelectuali, care
au văzut în Mihail Sebastian, prin prisma Jurnalului, victima,
ostracizatul, suferindul perpetuu, dar şi martorul unei lumi
asfixiate de antisemitism, ar încerca, prin delimitările de
cartea dumneavoastră, să-i păstreze neştirbită imaginea? Altfel
spus, prin Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian, cade un mit, dispare un reper etic?Nu sînt profet şi nu vreau să
fac profeţii pe seama mea şi-a cărţii mele. Îmi amintesc
perdaful pe care mi l-a tras acum cîţiva ani un medic –
profesional, foarte priceput – pentru Un trecut deocheat sau
„Schimbarea la faţă a României“: eu aşteptam un
diagnostic, el era supărat că am criticat orientarea naţionalistă
şi colectivistă a lui Cioran. Prin analogie, îmi imaginez că
şi Sebastian îşi are suporterii lui, alţii decît
Cioran, care mă vor admonesta şi mă vor pune la colţ cînd
îmi va fi lumea mai dragă. În cultura română
actuală, adevărul este inutil, năravul de a te închina la
idoli este mai mare decît dorinţa de a-i studia, plăcerea de
a cita e incomensurabil mai mare faţă de aceea de a citi. Sebastian
a beneficiat de o imagine edulcorată. Falsificată fără scrupule.
Una confecţionată în timp, înfrumuseţată prin
minciuni abile şi prin tăceri la fel de abile. Cine va dori să îşi
păstreze imaginea acestui Sebastian de catifea, victimă sută la
sută a „odioşilor“ săi prieteni, în frunte cu Nae
Ionescu şi cu Eliade, o va face oricum, indiferent de cartea mea.
Cine va dori să înţeleagă ceva din epoca aceea deloc idilică
şi din dramele reale ale lui Sebastian, căci el e un personaj
foarte dramatic, se va duce la presă... Cartea mea indică o sursă:
presa, cercetarea de bibliotecă.



Marta Petreu, dacă vi s-ar oferi o
călătorie cu maşina timpului şi v-aţi întîlni cu
Mihail Sebastian în 1944, cunoscîndu-l bine din scris,
aţi face un interviu cu el? Ce l-aţi întreba?

Ce a făcut cu jurnalul anterior datei
de 1935? Cum l-a determinat Nae Ionescu să scrie contra lui
Lovinescu, Ralea, contra Vieţii româneşti? I-a dat şi
material de documentare? De ce era aşa de mîndru că a fost
promovat să scrie articole politice? De ce s-a lăsat costumat în
„mariner“ şi s-a mai şi fălit cu asta? În timpul
scandalului cu romanul, nu cumva s-a temut că Nae o să-l expulzeze
din anturajul lui? Cum arăta o zi din viaţa lui la Cuvîntul,
care erau mecanismele de facere a ziarului? De ce n-a plecat de la
Cuvîntul în 1933, atunci cînd Nae şi-a avertizat
colaboratorii că o ia într-o direcţie legionară? De ce nu a
luat act de presa evreiască, care l-a sancţionat rapid pe Nae
Ionescu, încă de la primele lui semne de antisemitism? Care e
data exactă la care i-a scris lui I. Ludo în 1934? Cum s-a
simţit în 1934, cînd Nae a fost arestat? nu s-a temut
nici o clipă că va fi arestat şi el pentru ceea ce scrisese în
ultimele luni? Cîţi ani după suspendarea Cuvîntului a
mai sperat că Nae va face el ceva, un truc, prin care va restabili
lucrurile aşa cum erau ele pe vremea „familiei“ şi a „casei“
lor de la Cuvîntul? E adevărat că Nae Ionescu i-a plătit
salariul şi după dispariţia Cuvîntului? De ce a scris în
romanul său cu bucluc că Nae este un „stăpîn“? în
ce fel se simţea el stăpînit de Nae? De ce nu-i recunoaşte
ca prieteni pe oamenii care l-au ajutat din 1934 pînă la
moarte? De ce îl sancţionează pe Lovinescu pentru „mica“
lui „trăsătură antisemită“, dar nu şi pe Nae, acesta, din
toamna anului 1933, antisemit de-a binelea? De ce nu s-a putut rupe
de Nae? Ce aştepta de la Nae în urma romanului său? Intra, în
relaţia lor de după 1934, şi un element de prevedere socială, în
sensul că păstra relaţia cu fostul său patron gîndindu-se
că, la o adică, totuşi, Nae va interveni pentru el şi îl va
ajuta? Ce avea Eliade, încît l-a iubit aşa de tare? Ce a
fost de fapt Nina pentru el? De ce îi bodogăneşte atîta
pe democraţi în jurnalul său? De ce îi plăcea aşa de
mult să se învîrtă în lumea mondenă? Care-i era,
în 1945, planul detaliat? să plece într-un post extern,
s-o regăsească pe Nadia – şi apoi ce?

Cum am devenit huligan nu e cartea unui om dezmeticit


În „Prefaţa“ la De două mii
de ani..., Nae Ionescu îl aneantizează pe Sebastian: „Iosef
Hechter, tu eşti bolnav... Iosef Hechter, tu nu simţi că te
cuprinde frigul şi întunericul?“. Nu este Cum am devenit
huligan mărturia delimitării de Nae Ionescu, după scandalul
„Prefeţei“ la De două mii de ani...? Prefaţa lui Nae Ionescu a fost scrisă
după ce romanul a fost terminat – nu invers. Presa evreiască a
acelor ani a observat asta (cum a observat şi faptul că Sebastian a
trădat comunitatea evreiască). Nae Ionescu s-a comportat brutal şi
cinic, iar Sebastian a fost acum obligat să se trezească – dar nu
s-a putut trezi de tot. În Cum am devenit huligan, recunoaşte,
de pildă, că Nae Ionescu este antisemit. În alte privinţe
însă, e în total echivoc: se preface că nu ştie ce fel
de ziar a fost Cuvîntul, se preface că nu ştie ce e dreapta
şi ce e stînga... şi, ca şi cum nu el şi-ar fi scris,
alături de editorialele prolegionare ale lui Nae Ionescu şi alături
de colaborările lui Vasile Marin şi Corneliu Zelea Codreanu,
articolele sale extremiste, se minunează la ideea unui Cuvînt
legionar; tot aşa, pune „revoluţia“ deasupra oricărei
reali-tăţi... Hotărît, Cum am devenit huligan este o carte
de nota zece la inteligenţă şi la strategia polemică, dar nu este
o carte onestă. Şi nu e cartea unui om dezmeticit, ci a unui
revoluţionar care s-a pomenit că este expulzat din „revoluţia“
la care participa entuziast.
Delimitarea reală de Nae Ionescu, din
punctul de vedere al ideilor politice, s-a produs, dar numai în
martie 1935, în conferinţa pe care tînărul scriitor a
ţinut-o la Institutul Francez.



Nu credeţi că Mihail Sebastian a fost
mereu un paria, un exclus, un huligan, dar că situaţia istorică –
accentuarea antisemitismului, devenit politică de stat – i-a făcut
vizibilă condiţia de victimă?Slavă Domnului că Sebastian n-a fost
o victimă de la început! Şi nici un paria sau un exclus. I-a
ajuns ce-a trăit mai tîrziu, nu? El a fost bine primit la
Cuvîntul, publicat, ajutat să plece în străinătate...
Era un tînăr domn cu o anume influenţă, era în miezul
lucrurilor... Dacă citeşti alte jurnale din epocă, tot ale
colegilor lui de generaţie, îţi dai seama că avea o situaţie
mai bună decît ei. Mai bună decît Şuluţiu, de pildă,
sau decît Arşavir Acterian. Era celebru, era un polemist
literar redutabil, căruia Lovinescu şi Călinescu i-au suportat
toanele şi ofensele. Un tînăr talentat şi obraznic, care îi
dădea lecţii lui Ibrăileanu pentru Spiritul critic în
cultura românească. A fost foarte bine în pielea lui
pînă în 1934. După aceea însă a început
coşmarul, care s-a insinuat în viaţa lui treptat, pe măsură
ce istoria românească a luat-o, sincron cu aceea europeană,
raz-na, în sminteală şi oroare. Realitatea nu i-a mai
îngăduit, mai ales la sfîrşitul anilor ’30 şi în
timpul Războiului Mondial, prea multe iluzii. A fost umilit şi
ameninţat – din fericire nu cît evreii români duşi în
Transnistria, care au trăit sub ameninţarea finală, iar unii au
murit. Să nu uităm că, totuşi, Sebastian stătea în
Bucureşti, nu la Moghilev, că, dacă mergea la zăpadă, mergea şi
la teatru, că, dacă plătea taxe abuzive, se şi frecventa cu
diverşi diplomaţi, că i s-a jucat o piesă sub pseudonim, că avea
prieteni care îl protejau. Dar pentru umilinţele şi
persecuţiile pe care le-a suportat ca evreu, nu avem voie, cred, să
ne iertăm.

Mi se pare înfiorător că Mihail
Sebastian, acerb critic al guvernului „de agitaţi“ al lui Maniu,
îl menajează, ba chiar îl laudă pe ministrul de externe
G.G. Mironescu, de la care primeşte un avantaj: o bursă în
Franţa. Cum vă explicaţi această ploconire?Omeneşte: voia să meargă în
Franţa... Şi a mers... Vă rog să nu căutaţi îngeri în
viaţa reală – nu cred că s-au rătăcit pe pămînt, şi în
nici un caz la porţile Orientului... Să vă întreb şi eu
ceva, aşa, retoric: în Jurnalul lui Sebastian se află o scenă
duioasă – Sebastian se întîlneşte cu Dragoş
Protopopescu, legionar notoriu şi vesel, se urcă în maşina
lui şi merg împreună la un meci; îşi dă seama că
Protopopescu îl crede ca fiind încă „în
intimitatea lui Nae“, dar nu îl corectează, cum nu i-a
corectat nici pe alţii. (Atunci cînd a tradus Jurnalul lui
Sebastian în franceză, Alain Paruit – un foarte mare
traducător, a murit nu de mult, din păcate – a lăsat pe dinafară
această scenă; ştiu acest lucru de la dl Ţepeneag şi regret
foarte că, neavînd ediţia franceză, nu pot controla
proporţiile epurării.) Cum vă explicaţi duplicitatea lui
Sebastian? (Ce părere aveţi despre ideea epurării Jurnalului în
traducerea franceză?) Dacă recitim Jurnalul cu un ochi atent, vedem
că are multe asemenea, cum să le numesc?, dubioase
compatibilităţi... Cum să le explicăm? Că doar nu prin
intransigenţă morală, nu-i aşa?, ci prin loc, timp, natură umană
etc.



Sebastian i-a dat directorului său „de conştiinţă“
numeroase dovezi de iubire


Am două mari nedumeriri. Prima,
vorbiţi despre relaţia Nae Ionescu-Mihail Sebastian ca de una de
iubire în care unul domină şi celălalt se lasă dominat.
Acceptînd că Mihail Sebastian a fost tulburat lăuntric de Nae
Ionescu – totuşi, în Două mii de ani..., Ghiţă Blidaru
alias Nae Ionescu e prezentat şi sub spectrul „cabotinismului“,
iar Mihail Sebastian se delimitează de exclusivismul naţionalist al
lui Nae Ionescu –, de ce această iubire trebuia să primească şi
dovezi de fidelitate în scris, în paginile revistei
Cuvîntul? A fost admiraţia pentru Nae Ionescu, pe care mulţi
o consideră copleşitoare şi inhibantă, atît de tare
convertită în militantism gazetăresc, pînă la
extincţia personalităţii? Da, cred că a fost o relaţie de
iubire. Una tulbure, între stăpîn şi slugă. Una
masochistă, după cum indică De două mii de ani... Nae Ionescu a
fost un personaj uluitor, cu multe faţete, iar dacă Sebastian i-a
prins măcar cîteva în romanul său, cu atît mai
bine. Sebastian i-a dat directorului său „de conştiinţă“
numeroase dovezi de iubire: polemica cu Pandrea din 1932, articolul
de la aniversarea Cuvîntului din noiembrie 1933, apoi romanul
cu bucluc... Textele există, le poate citi oricine, unele nu sînt
deloc scurte. Nu-i vorbă, dovezile de iubire nu lipsesc nici din Cum
am devenit huligan, nici din Jurnal... Nu-i vina lui Nae Ionescu că
personalitatea lui Sebastian era mai moale ca a lui – se pare că
asta a fost natura relaţiei lor. Datorită Jurnalului lui Sebastian,
ştim că ei au fost legaţi unul de altul pe viaţă – mai ales
că, din nenorocire, vieţile amîndurora au fost foarte scurte.

Nu aş numi relaţia lor „inhibantă“
– dimpotrivă, Nae i-a spus: scrie ce vrei! Mai mult, i-a
dezinhibat agresivitatea publică. A fost o iubire formatoare şi, în
vederea a ceea ce a devenit şi istoria, Nae Ionescu mai apoi,
deformatoare. O văd ca pe-o legătură tulbure, dureroasă pentru
Sebastian – poate pentru amîndoi, dar pentru Nae Ionescu am
prea puţine date – datorită istoriei: nici unul nu ştia, la
linia de pornire a anului 1927, ce-o să le aducă istoria europeană
şi românească. E cert că Sebastian a respectat orientarea
politică a ziarului, adică a lui Nae Ionescu, pînă la capăt,
adică pînă cînd Cuvîntul a fost suspendat. Cu
siguranţă că a crezut în ce-a scris. Sînt prea multe
articolele, nici nu le-am putut număra... Şi nimic nu le
contrazice. Interpretarea mea, că a fost atît de adaptabil mai
ales pentru că-l iubea pe directorul său, este justificarea cea mai
favorabilă lui Sebastian pe care am putut-o găsi. Nici formula
„pînă la extincţia personalităţii“ nu mi se pare chiar
relevantă: personalitatea lui Sebastian era impregnată de aceea a
lui Nae Ionescu şi impregnarea se petrecuse în timp, într-un
proces care a durat ani mulţi. Sebastian era plin de Nae – asta e.



A doua nedumerire. Nu acceptaţi
trezirea lui Sebastian prin De două mii de ani...? Cred că De două mii de ani... nu e o
trezire, ci o carte de dragoste. Chiar dacă Sebastian polemizează
cu Nae, nu o face direct, ci mutînd problema în discuţie,
cea evreiască, la alt personaj, la Vieru. Iar chestiunea
apartenenţei la naţiunea română este pusă prin persuasiune,
nu prin polemică. O persuasiune cu răspunsul romanesc în
coadă de peşte, după cum a observat Şerban Cioculescu în
Revista Fundaţiilor Regale.

Articolul din vara anului 1933, la
sărbătorirea Restauraţiei, este semnificativ pentru importanţa
lui Sebastian în redacţie. Arată rangul lui la ziar. Arată
că era un om important. Arată că Nae Ionescu îi acordase
acest rang înalt nu numai pe baza meritelor incontestabile ale
ucenicului – acesta scria bine, prompt, credea în justeţea
orientării politice a ziarului, pe care îl considera al său –
, ci şi pe baza evreităţii. Nae Ionescu mai era în camarila
regală şi flata pasiunea regelui pentru Elena Lupescu. Iar
articolul e în duet cu Nae Ionescu, pledînd pentru
autarhia românească şi pentru închiderea faţă de
Europa.Măcar la fel de şocant ca acest
articol, dacă nu şi mai şi, este cel scris de Sebastian la
aniversarea de zece ani a Cuvîntului, în 6 noiembrie
1933. Aici, Sebastian îl linguşeşte de-a dreptul pe Nae
Ionescu şi-i justifică nu numai toate cotiturile politice, ci şi
toate ideile politice, autarhismul, ortodoxismul, antidemocratismul,
antiliberalismul, antimanismul, organicismul, colectivismul
revoluţionar de factură ţărănească, anticonstituţionalismul,
antieuropenismul şi complementarul lui, „orientarea noastră
organică spre Răsărit“... Asta da performanţă! Chiar şi numai
acest articol ar fi trebuit să fie de ajuns pentru a constata, fără
nici un dubiu, că Sebastian a fost adînc influenţat de Nae
Ionescu şi că a fost un ziarist de extremă dreaptă, de fiecare
dată la nivelul la care erau ziarul şi directorul ziarului.



Să probeze cineva, oricine, că
Sebastian nu a fost aşa cum îl descriu eu
Iată că situaţia descrisă în
cartea Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian
ajunge să fie catalogată de Mihai Iovănel, în Cultura, drept
o „încercare de fraudă istorico-literară“. În
esenţă, Mihai Iovănel susţine că aţi făcut o interpretare
vicioasă, tendenţioasă a documentelor consultate, pe care le-aţi
suprainterpretat. Practic, e de părere Mihai Iovănel, Mihail
Sebastian n-a fost nici antisemit, nici legionar, iar articolele sale
au sancţionat aspecte circumstanţiale din evoluţia Partidului
Liberal sau a Parlamentului. Aveţi ceva de spus în apărarea
dumneavoastră?


Cunosc din textul dlui Iovănel exact
ceea ce îmi prezentaţi dvs. în întrebare. Şi,
dacă mă iau după sintagma citată de dvs., dl Iovănel are
dreptate: Sebastian a fost într-adevăr obiectul – sau
victima – unei „fraude istorico-literare“. Dl Iovănel greşeşte
numai epoca, autorii fraudei şi culoarea ei. Epoca e, întîi, cea a
socialismului real, cînd Vicu Mîndra, pentru a-l putea
publica, a măsluit prezentarea lui Sebastian. Eu, una, înregistrez
mistificarea, adică „frauda istorico-literară“, fără să-l
acuz pe Vicu Mîndra pentru ea, deoarece în socialism
editorii se dedau la tot felul de practici pentru a putea publica
autori şi volume care altfel nu ar fi apărut. Marea „fraudă
istorico-literară“ s-a petrecut cu adevărat în condiţiile
libertăţii post-decembriste: Z. Ornea, care a fost un extraordinar
istoric al ideilor, ce ştia to-tul despre interbelic, a depus
mărturie neadevărată în favoarea lui Sebastian, şi a
determinat sau doar a influenţat un curs eronat al receptării
acestuia. Editoarea lui Sebastian, dna Cornelia Ştefănescu, l-a
reatestat ca democrat; apoi, editorii care i-au făcut antologii bine
selectate, în care nu a trecut nimic din faţa de pînă
în 1934 a lui Sebastian, aceştia, da, au făcut o „fraudă
istorico-literară“ – reuşită şi durabilă, după cum se vede.
Toţi cei care au ştiut de articolele politice ale lui Sebastian –
şi nu are, pentru anii 1929-1933, decît articole politice
antidemocratice, de extremă dreaptă (românească, nu
evreiască) – şi au scris despre el prefăcîndu-se că
acestea nu există, toţi aceştia sînt părtaşi la fraudă.
La această mistificare pioasă. (Bineînţeles, îi scot
complet din cauză pe cei care, ştiind adevărul, nu au scris nimic
despre Sebastian – eu nu cred în obligaţia de-a vorbi, de-a
„denunţa“...) De pe urma ei s-au umplut rafturile cu volume
incantatorii despre Sebastian. Are el oare nevoie de ele? Chiar nu
rezistă în literatura română şi în spaţiul
culturii româneşti fără această ridicolă costumare în
democrat? Şi: are oare cultura română ne-voie de asemenea
zugrăveli? La toate aceste întrebări, eu răspund: Nu. Chiar
dacă sîntem într-o epocă nepropice adevărului.



Apoi: cred că nu eu trebuie să mă
apăr, ci, în mod normal, contestatarii cărţii mele ar trebui
să aducă probe că Sebastian a fost altfel decît l-am descris
eu. Eu l-am descris pe Sebastian ca antidemocrat făţiş şi de
fond, antipaşoptist, antieuropean, autarhist, antiliberal,
antiţărănist, antiaverscan, dornic de revoluţie (colectivistă,
nu democrată, precizează Sebastian), profascist (în sensul
originar al termenului, de admirator al fascismului italian),
admirator al „conducătorilor absoluţi“, adică al lui
Mussolini, Franco, Pilsudski etc. La fel, l-am descris ca pledant
pentru numerus clausus, ca adept al dictaturii de masă, ca
diseminator al ideii că s-a sfîrşit cu individualismul
burghez sau democrat în favoarea colectivităţilor, iar
regretele pentru această schimbare „sînt futile“. Apoi,
l-am descris ca antilovinescian, ca adversar al Vieţii româneşti
şi al echipei acesteia. L-am pus pe două coloane ca imitator al lui
Nae Ionescu. L-am descris ca antihitlerist cînd Cuvîntul
e antihitlerist şi ca total amuţit pe această problemă cînd
Cuvîntul a devenit prohitleriet. L-am descris ca pe un
jurnalist politic care a justificat violenţa în viaţa
politică românească, care a subminat dreptul de vot al
minorităţilor, fără să pună o vorbă bună pentru minoritatea
evreiască. L-am descris ca nelegionar, dar complicitînd cu
legionarii, cînd aceştia au fost eliminaţi din sistemul
electoral. L-am descris ca indiferent la sîngele alegătorilor.
L-am descris ca susţinător al Anschluss-ului şi al asasinatului
politic. La fel, i-am etalat complicatele lui păreri despre
evreitate, şi, fără să-l taxez drept antisemit, am arătat că
revistele evreieşti îl considerau astfel. Nu există, în
toată publicistica lui Sebastian din anii 1927-1934, nici un singur
argument care să contrazică această imagine. Unica lui afirmaţie
favorabilă democraţiei – că aceasta are, ca „singura
superioritate“ faţă de dictatură, „un dram de ironie“ – a
fost consemnată de mine în mod scrupulos. Să probeze cineva, oricine, că
Sebastian nu a fost aşa cum îl descriu eu. Nu există, în
toată publicistica şi literatura lui Sebastian de pînă în
1934, nimic care să contrazică sau să clatine această imagine.
Dimpotrivă, tot ce a scris conduce la această imagine şi o
confirmă.

Tevatura pe care am stîrnit-o
m-a determinat să descriu tot
Aveaţi, încă de atunci, în
intenţie o carte sau lucrurile s-au precipitat şi ca urmare a
reacţiilor din lumea românească?


Nu, nu, la început n-am avut de
gînd să fac o carte, ci numai un studiu sintetic. Nici nu
credeam că există material de-o carte. Cazul lui Sebastian, în
ambiguitatea lui, mi se mi se părea, totuşi, clar: un publicist
literar de factură democrată, care lucrează la un ziar de extremă
dreaptă, asta credeam şi eu că este.Ceea ce am descoperit în presă
m-a tulburat aşa de tare, încît am verificat de cîteva
ori înainte de a-mi crede ochilor. A fost un şoc, de fapt.
Mi-a părut rău că m-am grăbit şi am publicat o parte din studiu
în Apostrof, în noiembrie 2007. Mi-a părut rău şi că
am publicat Eliade par lui-même, un studiu despre Eliade, în
care e implicat şi Sebastian, înainte de a-l fi verificat pe
Sebastian cu de-amănuntul: cîteva fraze despre cei doi ar fi
trebuit să fie gîndite şi formulate – în lumina a
ceea ce descoperisem acum – altfel. Există un Dumnezeu al
cercetării, care te pedepseşte cînd faci rasol, cînd
încerci să trişezi şi nu faci lucrurile complet şi
metodic. Eu scrisesem despre Sebastian, în cărţile mele –
fraze răzleţe, desigur, dar sub semnătura mea – considerîndu-l
un democrat-model. Mă bazasem pe Z. Ornea, apoi pe imaginea
prefabricată a lui Sebastian, de pur, de lucid, ştiţi, imaginea
curentă, care circulă peste tot. Un fel de sfînt blînd
şi delicat, fără surprize politice extremiste, pe care colegii de
generaţie şi Nae Ionescu l-ar fi nedreptăţit grav... Şi-acum, mă
găseam în faţa unei puzderii de articole politice, îndreptate
împotriva tuturor partidelor democrate, îndreptate
explicit contra democraţiei ca sistem, articole fremătînd de
dorul revoluţiei colectiviste, pledînd pentru dictatura
maselor şi pentru statul corporativ, după modelul Italiei
fasciste... Îl ştiam pe Sebastian, din Jurnal, drept
filoeuropean, şi-l descopeream în ziar drept antieuropean, pe
deasupra fascist în toată puterea cuvîntului, căci
fusese fascinat de Mussolini, apoi de Franco etc.... Îl
descopeream ca autarhist, antipaşoptist, un „revoluţionar“
care copiază şi opiniile, şi tonul lui Nae Ionescu.



Pentru că toată povestea mă afecta
direct – eu, nu altcineva, publicasem un studiu ce se dovedea,
acum, depăşit –, m-am decis să fac o sinteză, cea din România
literară; de fapt, am mai publicat încă două fragmente, în
Viaţa românească şi în Timpul, dar astea n-au fost
băgate în seamă. În mod normal, după cărţile pe
care le-am publicat, documentate aşa cum sînt documentate, ar
trebui să fiu creditată şi cînd prezint numai un studiu sau
trei studii despre o problemă. Nu am fost. Iar tevatura pe care am
stîrnit-o, faptul că şi avizaţii, şi ignoranţii au sărit
să mă pună la colţ, m-a determinat să descriu tot. Şi-a ieşit,
fără voia mea, o carte. Care nu mai este dedicată nimănui.



După cele publicate în România
literară, au existat numeroase articole de dezaprobare. Aţi purtat
şi o furtunoasă polemică, în Dilema veche, cu Radu Cosaşu.
De ce credeţi că articolele dumneavoastră au şocat?Eugen Ionescu are dreptate, sîntem,
la un anumit nivel, o eternă cultură de ziarişti care fac pe
savanţii...


Dl Cosaşu a scris un articol indignat
şi confuz, iar eu i-am răspuns limpede şi răspicat. Mi s-a părut
interesant că dl Cosaşu a ştiut ce şi cum cu Sebastian, dar a
tăcut înainte de apariţia textului meu. Asta e foarte
semnificativ: că au existat destui oameni care au ştiut, dar, deşi
au scris mereu despre Sebastian, au tăcut asupra dimensiunii lui
politice. Sau, dacă totuşi au comentat-o, au făcut-o falsificînd
zarurile, închizînd ochii la extremismul lui Sebastian
şi punîndu-l sub acuzaţie numai pe Nae Ionescu. De parcă Nae
l-ar fi ţinut pe Sebastian în lanţuri la Cuvîntul şi
i-ar fi dictat articolele propoziţie cu propoziţie! Există şi o
responsabilitate morală a ucenicului, nu numai a profesorului, chiar
dacă a acestuia din urmă e mai mare, pentru că era om în
toată firea. Deci, au existat oameni care au ştiut,
care au scris neadevăruri, care au mistificat cu bună ştiinţă
imaginea lui Sebastian. Asta mi s-a părut uluitor în
articolele dlui Cosaşu, şi îi mulţumesc încă o dată
că le-a scris: mi-a servit pe tavă dovada că figura lui Sebastian
a fost mistificată cu premeditare. Şi, pe deasupra, mai era şi
indignat că eu, care am descoperit cum stăteau lucrurile, n-am
continuat mistificarea!



Vi s-a reproşat, printre altele, că
vorbiţi doar de articolele politice, fără să vedeţi marea
deschidere culturală a lui Sebastian.Şi atunci cînd discutăm
conduita politică interbelică a lui Eliade, Noica, Cioran, Nae
Ionescu, Eugen Ionescu, Haig şi Arşavir Acterian etc., ne referim
numai la articolele/cărţile lor politice, nu şi la restul operei.
Fireşte, chiar „marea şlorţ deschidere culturală“, ca să vă
citez, ne determină să ne interesăm de conduita lor politică –
altfel, ce sens ar avea să citim această producţie deplorabilă?
Dar de „marea deschidere culturală a lui Sebastian“ s-au ocupat
pînă acum toţi comentatorii, ascunzînd ori numai
ignorînd „marea lui deschidere politică“ înspre...
extremismul de dreapta... Mie mi s-a părut normal să am acelaşi
criteriu pentru Sebastian ca pentru toţi ceilalţi. Ori îi
„măsurăm“ pe toţi cu acelaşi etalon, ori încetăm
discuţia. De ce să fie Sebastian evaluat cu o unitate de măsură
preferenţială? Adică el să fie comentat prin cultură, iar toţi
ceilalţi prin politică? Păi, ce fel de ştiinţă ar mai fi asta?
Una care fabrică modele? Modele pentru ce? Pentru amneziile lui
Sebastian? Pentru faptul că nu-şi regretă niciodată articolele
politice, dar regretă că s-a terminat perioada de la Cuvîntul?



De ce credeţi că articolele
dumneavoastră au şocat?

Nu ştiu, cred că ar trebui să
mergeţi la „şocaţi“ şi să-i întrebaţi pe ei. Eu pot
numai să îmi dau cu presupusul. Să îmi amintesc de ce
am fost şocată cînd am citit articolul Felix culpa al lui
Norman Manea: eram ignorantă, de-aia am fost eu, atunci, şocată.
Dar dl Cosaşu, după propria lui mărturisire, era în
cunoştinţă de cauză cu Sebastian... Poate a crezut că, după
Jurnal, nimeni nu va mai îndrăzni să redeschidă dosarul
Sebastian. Dar, de fapt, nu ştiu... Să nu uităm că eu încep
descrierea lui Sebastian cu începutul, cu anul 1927, nu cu
mijlocul, nu cu 1934... Aşa am făcut cu toţi autorii despre care
am scris, nu e nici o noutate aici.

Îmi place să citez, în
acest context al receptării defavorabile, cîteva afirmaţii pe
care le-a făcut Norman Manea, într-un interviu din mai 2008,
acordat revistei Observator cultural: „Obiceiul de a blama
mesagerul şi nu mesajul, obiceiul de a blama factorul poştal care
îţi aduce o veste proastă e o chestie care persistă de
foarte multă vreme. Trebuie să analizăm ce spune Marta Petreu şi
nu s-o condamnăm pe autoare.“.Îmi place să presupun că Norman
Manea, ca fost „factor poştal“ al cazului Eliade, a ştiut ce
spune.

Sebastian a fost adînc
influenţat de Nae Ionescu



S-a făcut mult caz de exemplul pe care
l-aţi dat în carte despre participarea lui Mihail Sebastian,
cu un articol, la alcătuirea paginii omagiale pentru Carol al
II-lea, în 1933, la a treia aniversare a Restauraţiei. Înţeleg
că această proslăvire, prin reverenţa revistei Cuvîntul
faţă de regele Carol al II-lea, s-a făcut, şi în 1931 şi
în 1932, fără contribuţia lui Mihail Sebastian. Chiar putem
vorbi de un crez al lui Sebastian sau e vorba doar de o conjunctură,
o „sarcină de serviciu“, de care s-a achitat oarecum în
silă?

Sincer, nu ştiu cine şi unde a făcut
caz. Sebastian a scris, în mai multe rînduri, despre
rege. Totdeauna reverenţios, flatîndu-l subtil. La fel, a
scris despre alţi membri ai casei regale, de asemenea respectuos şi
flatîndu-i delicat. Cred că-i plăcea să fie trimisul
ziarului la evenimentele mondene, elegante, mai agreabile decît,
să zicem, Valea Plîngerii, unde se ducea Bogza să facă
reportaje pentru Vremea. Nu l-am culpabilizat în nici un fel
pentru asta. El respecta cu stricteţe orientarea ziarului său,
care, în vara anului 1933, mai era „ziarul regelui“.

Ovidiu ŞIMONCA - „Figura lui Sebastian a fost mistificată cu premeditare“


În primăvara anului 2008, Marta
Petreu publică în revista România literară două texte
reunite sub titlul: „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu –
Mihail Sebastian“. Pe baza consultării colecţiei revistei
Cuvîntul, articolele Martei Petreu ni-l prezintă pe Mihail
Sebastian extrem de apropiat (în cuget şi-n simţire) de Nae
Ionescu. Articolele Martei Petreu au produs destulă vîlvă în
lumea românească. Persista şi revenea cu obstinaţie o
întrebare: Acesta e chiar Mihail Sebastian? Putem vorbi şi la
Sebastian de o cădere în mrejele lui Nae Ionescu? Cînd
lucrurile păreau să se fi liniştit, Marta Petreu mai amorsează o
bombă: preluînd titlul articolelor publicate anul trecut, ea
oferă o carte în care revine la chestiunea prezentată în
2008. Părerea mea este ca volumul Diavolul si ucenicul său: Nae
Ionescu – Mihail Sebastian, publicat de Editura Polirom în
colecţia „Plural“, este foarte important pentru înţelegerea
acelei epoci şi pentru o privire nonencomiastică faţă de Mihail
Sebastian. Trebuie să spui, în calitate de cercetător în
istoria gîndirii politice româneşti, totul, nimic nu
trebuie ocultat, uitat, denaturat, edulcorat. Ceea ce face Marta
Petreu în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian.

Anticipăm că volumul publicat la Polirom va produce,
dincolo de şocul dezvăluirilor, o discuţie aprofundată despre
anii ’30. S-ar putea să avem, prin acest volum, şi o schimbare de
perspectivă în privinţa lui Mihail Sebastian, care este
prezentat ca insoţitor, susţinător şi lăudător al lui Nae
Ionescu. Revista Observator cultural, fidelă pricipiului după care
funcţionează: „spiritul critic în acţiune“, găzduieşte
în acest număr un interviu cu Marta Petreu despre cartea
recent apărută. E vorba de un dialog între Bucureşti şi
Cluj, prin e-mail, cu Marta Petreu, realizat la începutul lunii
iulie 2009. În măsura în care volumul Diavolul şi
ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian va dori să fie
comentat, pertinent şi argumentat, şi de alte personalităţi,
revista Observator cultural le va găzdui opiniile, indiferent dacă
sînt pro sau contra acestui volum. Avem convingerea că lumea
românească s-a mai aşezat şi s-a mai civilizat, aşa încît
dialogul este posibil, indiferent de persoanele sau de evenimentele
prezentate.




În 2008, aţi publicat, sub formă
de articole, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihai
Sebastian în revista România literară. Aveaţi, încă
de atunci, în intenţie o carte sau lucrurile s-au precipitat
şi ca urmare a reacţiilor din lumea românească?Ca să fiu exactă, întîi
şi întîi a fost o comunicare pentru simpozionul
Sebastian, organizat la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în
octombrie 2007. Anul centenarului. Comunicarea mea era suficient de
critică la adresa lui Sebastian, căci punea întrebarea-cheie,
din care s-a născut tot ce am scris despre el: de ce el a fost cu
Nae Ionescu, nu cu Lovinescu? În acelaşi timp, era într-o
asemenea măsură empatică cu Sebastian, în care vedeam numai
o victimă neprihănită a antisemitismului românesc de la
sfîrşitul perioadei interbelice şi din timpul războiului,
încît i-am dedicat-o nepoatei mele, Laura, care a murit
într-un accident, ca şi Sebastian, şi la aceeaşi vîrstă
ca el. La simpozionul de la Ierusalim, pentru că nu încăpeam
în timp – făcusem, ca de obicei, o comunicare prea mare –,
am prezentat numai un rezumat, dar am citit scrisoarea de „mariner“
a lui Sebastian. O scrisoare stupefiantă, nu-i aşa?, scrisă de
Sebastian în august 1934, în timpul scandalului cu De
două mii de ani... Iar el, în plină bătălie, îl
vizitează pe Nae Ionescu la Balcic şi se aruncă în braţele
„călăului“ său... se lasă costumat în „mariner“,
trepidînd de fericire că Nae îl mai acceptă în
„echipajul“ său... Trebuie să recunosc că reacţia
ascultătorilor a fost pe măsură: s-au minunat cum se cuvine pe
seama personajului şi m-au întrebat cum îmi explic
comportamentul lui. „Prin iubire“, am răspus eu, „prin iubirea
pentru Nae“.



În noiembrie 2007, am publicat în
Apostrof o parte din acest text. Mai exact, finalul: şase pagini de
revistă, şi păstrînd dedicaţia pentru Laura. A fost, de
fapt, un număr de Apostrof dedicat lui Sebastian, al doilea număr
în care marcam centenarul.Textul din România literară a
venit mult mai tîrziu.



Cu ziarele în faţă, după o
vreme începi să vezi o epocă
Dacă ar fi să rezumaţi, ce surpriză
v-a fost oferită de documentele consultate, mai ales după citirea
arhivei revistei Cuvîntul? Ce text, ce atitudine a lui Mihail
Sebastian a produs declicul şi v-a făcut să treceţi la o
cercetare temeinică a presei vremii?


După ce am făcut imprudenţa de a-mi
publica finalul comunicării în Apostrof, la sfîrşit de
noiembrie 2007, am reajuns la bibliotecă, la ziare de data asta, să
controlez cîte ceva, să caut dacă mai sînt şi alte
articole pro-Mussolini decît cele pe care le ştiam deja – şi
pe care i le scuzam ca gafe ale începătorului... Din tot ce
citisem pînă atunci, rămăsesem cu senzaţia că Sebastian îl
imită pe Nae Ionescu, aşa că voiam să verific, eventual să adun
mai multe probe. Şi-atunci am găsit articolele politice. Multe.
Neîndoielnic de extremă dreaptă. Am stat în bibliotecă, în
total, cam 10 luni, în toate cele patru anotimpuri. În
sala de presă, sala „Adrian Marino“. A fost o perioadă pe cît
de fericită pentru mine – căci sînt totdeauna foarte
fericită cînd fac o documentare –, pe atît de grea
pentru bibliotecari, pentru că ceream mai multe publicaţii decît
admitea regulamentul şi refuzam să le înapoiez. Dacă nu mi
le aduceau, îi reclamam. În scris. Dacă mi le luau, le
ceream înapoi. Cînd a fost frig – şi în sala
asta, iarna e groaznic de frig – am reclamat la direcţiune, în
scris, bineînţeles, cerînd căldură. Cînd a fost
prea cald – vara, sala e sufocantă – am cerut, tot în
scris, aer condiţionat. Directorul bibliotecii, profesorul Radosav,
a avut umor... mi-au fost puse, iarna – radiatoare, vara –
ventilatoare..., bibliotecarii s-au învăţat să-mi lase
publicaţiile în raft, să nu se mai atingă de ele, să-mi
aducă rapid tot ce le ceream... E extraordinar să faci documentare
la presă, de fiecare dată cînd mă reîntorc mă minunez
ce bine e şi-mi promit să nu mai ies „afară“ niciodată. Cu
ziarele în faţă, după o vreme începi să vezi o epocă.
Dar trebuie să ai mai multe ziare, nu unul singur. Şi, sigur, să
mai ştii cîte ceva de dinainte...

Mihail Sebastian, tradus in spaniola
Romanul “Femei” de Mihail Sebastian, tradus de curand in limba
spaniola, a primit ecouri pozitive din partea criticului literar
Estrelle Talavera Baudet, de la cotidianul spaniol ABC.
Criticul literar este impresionat de felul in care autorul roman
radiografiaza atitudinea unei persoane indragostite, facand o
comparatie cu personaje ale marilor autori ai romanelor de dragoste.
“Este impresionant felul in care scriitorul roman reuseste sa surprinda
complexa, dar in acelasi timp simpla reactie a unei persoane in
momentul in care iubeste sau este iubita.”
Dragostea descrisa in romanul lui Mihail Sebastian este comparata cu o minge de tenis.
“Niciodata nu vei sti unde va atinge solul”, spune Talavera Baudet.
Fiecare dintre cele sase personaje feminine, reunite in cele patru
povesti din volumul “Femei” (“Mujeres”, traducere de Marian Ochoa de
Eribe), reprezinta “ipostazele erotismului feminin din lume”, singurul
liant dintre ele fiind Stefan Valeriu, tanar medic si diplomat.
“Este uimitor cum acest scriitor din Romania ajunge sa surprinda si sa
exprime simplul si in acelasi timp complexul mod de a iubi si de a fi
iubit, cum se proiecteaza iubirea si cum se primeste”. Fiecare femeie,
cu gesturile ei specifice si de nerepetat se inscrie intr-un mod unic
in persnalitatea lui Stefan, personaj de a carui distributie tine
ingeniosa tehnica literara a lui Mihail Sebastian. Mai mult, Maria,
Renée, Marthe, Arabella, Odette si Emilie devin un “nou subiect” pentru
tanarul medic.
Criticul spune despre Mihail Sebastian ca este “autorul care a trait in
plin conflict”, referindu-se la opera sa si perioada in care a trait.
De asemenea, autoarea articolului aminteste de Mircea Eliade, de Emil
Cioran si de Nae Ionescu, de grupul literar Criterion.
“Mujeres” apare in librariile spaniole tradusa de Maria Ochoa Eribe si se vinde la pretul de 18,27 de euro.
Mihail Sebastian (la nastere Iosif Hechter), romancier si dramaturg
roman, s-a nascut la data de 18 octombrie 1907, la Braila. Moare
strivit de un camion in 1945, la numai cateva luni dupa ce nazistii
fusesera alungati din Romania.
Este renumit pentru publicarea jurnalului sau intim. A debutat in
literatura in 1932, cu un volum foarte scurt, “Fragmente dintr-un
carnet gasit”. In acelasi an, a publicat un volum de nuvele, “Femei”.

Într-un tratat dedicat literaturii române interbelice, Ov. S. Crohmălniceanu opune adagiului camilpetrescian „câtă luciditate atâta dram㔠o maximă proprie, consecinţă a studiului asupra farsei intelectualizate: „câtă iluzie, atâta poezie dramatică”. Sprijinindu-ne pe constatările anterioare, privind îmbelşugata înzestrare cu logică a lui Miroiu, Valer şi Andronic, afirmăm că ei nu ocolesc momentele de conştienţă dar evită să expună urmările acestor trăiri. Ca urmare, cele două ziceri nu se exclud cu necesitate; rezultanta lor, vector de cercetare a operei lui Mihail Sebastian, ne dă şansa de a întrezări profunda teatralitate a acesteia.
„Steaua fără nume”, scrisă în 1943, a avut premiera un an mai târziu. Autorul, al cărui nume de literat era deja altul decât cel din acte, a trebuit să disimuleze sub o a treia identitate datorită apartenenţei la o rasă socotită vinovată în faţa lui Dumnezeu şi, drept urmare, destinată pieirii. Ascunderea măştii în spatele altei măşti devine un fel obişnuit de a exista pentru Mihail Sebastian şi, fireşte, şi pentru personajele sale. În vara lui 1944, scriitorul se arată celor din jur făcând excursii în afara Bucureştiului, comentând relaţii cu femei ciudate, care îi fac avansuri pentru a părea interesante, participând la întâlnirile, accidentale sau nu, de la „Continental”. Această realitate nu exclude realitatea destăinuită Jurnalului: „De două zile s-a declanşat ofensiva sovietică în Moldova şi Basarabia. (…)
Totul e posibil – şi nimic nu e uşor. Rezistenţa militară înseamnă (oricât de repede s-ar desfăşura operaţiile) distrugere, poate evacuare silită, poate foamete. Capitulare însemnează (cine ştie!) lovitură germană de represiune, gen Italia de nord.
Şi într-un caz, şi în celălalt, un pogrom redevine oricând posibil.” [Mihail Sebastian, „Jurnal”, Bucureşti 1996, Editura Humanitas]
Scrierile lui Sebastian dezvăluie o lume care, pentru a nu-şi trăda panica, joacă plictisul. „Cald. Zi moleşitoare de vară. Sunt apatic, descompus. (…)
Aseară, la , , <într-o nouă înscenare>, cum spune afişul.
Nu am fost şi nu am nici o curiozitate.” [Idem]

Însă scriitorul trăieşte o a treia realitate, ascunsă multă vreme chiar şi faţă de însemnările sale personale, şi generată de rolul său politic. Mihail Sebastian s-a numărat, alături de Lucreţiu Pătrăşcanu, Belu Zilber, Octavian Ulea etc., printre personajele importante al dramei desfăşurate în 1944. „Ar fi fost imposibil să ţin un jurnal regulat al întâmplărilor. (…)
Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am aşteptat clipa în care să pot scoate în sfârşit un ţipăt de răzbunare – după atâta scârbă, după atâta dezgust.” [Idem]

„Steaua fără nume” înlocuieşte strigătul vindicativ al unui om obligat să îşi disimuleze spaimele, greaţa şi decepţiile. Aşa stând lucrurile, se impune reevaluarea unor încheieri ca, de exemplu, că piesa se alcătuieşte din şirul unor murmure abia şoptite de contururi delicate, împăcate cu starea lor vegetativă, sau că picturalitatea lumii lor se reduce la nuanţele griului, de la albul rochiei purtate de o necunoscută dată jos din tren la negrul zidurilor pe care s-a aşezat zgura lăsată în urmă de locomotive. În lumea lui Sebastian violenţa a intrat în cotidian şi tinde să se banalizeze. Încă din aprilie 1936 scriitorul notează: „O societate de poliţişti, cum este societatea românească, nici nu poate crea altceva decât generaţii întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin mentalitate, când nu se poate de-a dreptul prin meserie.” [Idem] Nu trebuise deci să înceapă războiul pentru ca dramaturgul să înţeleagă că istoriile despre blândeţea, căldura şi pacienţa compatrioţilor săi se referă mai mult la veleităţi decât la adevăruri. În secolul ce trecuse, membrii Gărzii în care Dumitrache era căpitan rataseră de puţin să îi explice concret şi în amănunt lui Caragiale, un scârţa-scârţa pe hârtie, ce are de suferit dacă se atinge în vreun fel de ambiţurile de familişti ale negustorilor cumsecade. În secolul ce i-a urmat lui Sebastian textele cântecelor de succes, filmele despre care se vorbeşte, operele literare preţuite etc. au acelaşi resort intim: agresivitatea, întreţinută de alcoolismul cronic şi ridicată la rang de suport firesc al existenţei. „Uite-i şi pe Luna Amară în tren spre Timişoara, unde vor avea un concert. Dacă s-ar opri din băut ar fi mahmuri. O sticlă de gin şi o ţigară circulă prin compartiment. Mai circulă şi o gagică semigoală. Zice că nu se dezbracă de tot că e cam frig. Intră un controlor. Bună dimineaţa, vă rog să vă prezentaţi biletele şi legitimaţiile. Nick se uită la el: ce te legi de mine, bă? Ce pula mea mai vrei acum? Ce nu-ţi place? Ieşi până nu te-am aruncat eu pe geam! Controlorul mai vrea să mai zică ceva, dar vede cum în direcţia lui zboară o sticlă goală. Trage relativ la timp uşa.”
http://www.aol.ro/2007/iulie/galeria/galeriaim02.htm