Sebastian[v=]

Personajul Mihail Sebastian
Vineri, la Sala Studio a Teatrului Odeon va avea loc premiera spectacolului-document „Misterul Sebastian", ...

Cum a iubit Mihail Sebastian

Pus in pericol de propriii sai prieteni

Jurnalul intim al unui intelectual evreu in timpul
celui de-al doilea razboi mondial in „cea mai antisemita tara din Europa“


Mihail SEBASTIAN
Journal. 1935-1944
Translated by Patrick Camiller. Introduction and notes by Radu Ioanid. 641 pp. Chicago: Ivan R. Dee in association with the United States Holocaust Memorial Museum, $36.


Cind romanul evreu de 27 de ani Mihail Sebastian a inceput sa tina un jurnal intim, consemnarile sale erau scrise pe tonul unui ambitios si prea sigur pe sine tinar intelectual, in atmosfera interbelica a unui Bucuresti cu puncte de reper cultural si intelectual de sorginte predominant franceza. Indragostit, era asemeni personajului Charles Swann al lui Proust, suferind din cauza Odettei – sau nesuferind indeajuns. O noua Odette ii aparea in cale aproape in fiecare saptamina. Nu ne este deloc clar cum va reactiona visatorul francofil, pe care il intilnim pentru prima oara in 1935, la loviturile istoriei ce aveau sa urmeze. In consemnarile sale timpurii din Jurnal, el trece sub tacere viziunea cosmarului ce avea sa vina. Cu citiva ani inainte de a-si incepe Jurnalul, Sebastian il roaga pe mentorul sau, Nae Ionescu, sa scrie o prefata la prima sa carte, De doua mii de ani – portretul unui intelectual roman evreu. Fostul sau profesor da curs rugamintii printr-o brutala denuntare antisemita. Pentru motive pe care niciodata nu le vom intelege, Sebastian este de acord cu publicarea acestei prefete in cartea sa. In primele pagini ale Jurnalului nu gasim nici o explicatie a crizei cu care se el confrunta; imaginea lui Mihail Sebastian este inca neclara, cu exceptia impresiei ca autorul e doar un estet superficial.

Primele 100 de pagini ale acestui jurnal intim sint atit de lipsite de interes, consemnarile atit de plicticoase, ca aproape era sa renunt la aceasta lectura. Supriza a venit dupa alte citeva 50 de pagini, cind totul a inceput sa se schimbe, de acum inainte inaintind in lectura cu sufletul la gura, simtindu-ma din ce in ce mai aproape de autor si de timpurile in care el a trait. Atmosfera acestor timpuri devenea palpabila si incercarea de a intelege ce s-a intimplat atunci facea din Jurnal o lectura obligatorie. Dat fiind climatul cultural al spatiului descris de Sebastian, pe care Hannah Arendt l-a numit in cartea sa Eichman la Ierusalim „cea mai antisemita tara a Europei interbelice“, majoritatea celor prezenti in cercurile intelectuale pe care si autorul jurnalului le frecventa il urmau ideologic pe Nae Ionescu, multi dintre ei fiind in favoarea Garzii de Fier, un partid romanesc de tip fascist. Sebastian este dezolat, apoi ingrozit, cind unul dintre prietenii sai cei mai apropiati se alatura fascistilor.
In 1938 incepe sa critice deschis regimul, traind cu frica in sin ca daca apartamentul sau va fi perchezitionat, jurnalul il va putea incrimina. „Iadul“ in care a trait Mihail Sebastian este unic in comparatie cu spatiile in care au trait alti intelectuali evrei est-europeni, deoarece aici pericolul nu venea din partea statului sau din ecourile discursurilor publice ale lui Hitler de la Nüremberg, ori din partea guvernului reactionar roman.

Sursa pericolului la adresa vietii sale se afla chiar linga el, printre prietenii si colegii sai cei mai apropiati. Profesorul sau Nae Ionescu era decanul ideologic al intelectualilor Garzii de Fier; Mircea Eliade (care apoi s-a distins ca profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago) si chiar si filozoful E.M. Cioran devenisera suporterii fascismului romanesc, care nu ascundea faptul ca este in favoarea dezlantuirii violentei fizice contra evreilor. Cu toate acestea, Sebastin (nascut Iosef Hechter) – care si-a luat pseudonimul de la unul din personajele favorite ale lui Proust, Sfintul Sebastian, martirul strapuns de sageti – nu a fost niciodata capabil sa renunte la prietenii sai. Sa fi fost vorba aici de masochism, naivitate sau pur si simplu de nevoia scriitorului de a se afla in mijlocul intelighentiei vremii?
Oricare ar fi fost motivul, capacitatea sa de a ramine in contact cu femeile si barbatii pe care ar fi trebuit de fapt sa-i considere inamici face din Mihail Sebastian autorul unui jurnal intim fara alt termen de comparatie. Pina in luna august 1942, in Romania fusesera deja omoriti aproape 300000 de evrei, fara ajutorul Germaniei. Majoritatea crimelor au fost comise in zone ale tarii situate departe de Bucurestiul lui Sebastian, acesta fiind unul dintre motivele pentru care el va supravietui pina la sfirsitul razboiului.

Istoria acestei perioade este extrem de complexa. La inceput, romanii evrei nu au fost imediat deportati in lagarele de exterminare naziste, dar violenta, antisemitismul, masacrele spontane si marsurile mortii din aceasta tara au fost neasteptat de brutale; Arendt scrie ca SS-ul: „…a intervenit adesea pentru a-i salva pe evrei de la un macel efectiv, pentru ca exterminarea acestora sa fie facuta dupa cum preferau ei, in mod civilizat“. In timp ce germanii erau gata sa-si puna in miscare planurile de deportare totala a evreimii, dictatorul Ion Antonescu simte ca situatia razboiului se va schimba in favoarea Aliatilor si afla ca anumite grupuri din strainatate sint dispuse sa plateasca pentru a obtine eliberarea evreilor si permisiunea ca acestia sa emigreze. La final, oportunismul sau este mai tare decit ideologia.

In 1944, in urma unei schimbari bizare pentru evrei, Romania nu mai este ceea mai periculoasa zona din Europa; devine o placa turnanta a emigratiei catre Palestina. Criticul francez Philippe Lejeune scria recent ca un jurnal intim reprezinta un pariu cu moartea. Un fel de polita de asigurare pentru supravietuire. Cine scrie in fiecare zi intr-un jurnal scrie cu speranta ca acea zi nu va fi ultima din viata sa, ci va fi urmata de o alta si inca de o alta. Un jurnal intim este menit sa linisteasca mintea in perioadele de criza, creeaza o impresie de stabilitate si continuitate, chiar daca doar prin intermediul actului in sine de a umple filele goale ale unui caiet. In vreme ce Sebastian este martor la succesul intelectualilor Garzii de Fier, el continua sa consemneze escaladarea antisemitismului in legislatia regimului antonescian si ia nota de crescinda izolare si persecutiile la care este supus. Felul sau de a se lauda fata de altii cu amicitiile sale cu unii intelectuali importanti sau romanticele sale treceri cu vederea sint inlocuite de o durere atit fizica, cit si metafizica si de o intelepciune acuta si clara. „Intr-un Bucuresti parasit, depopulat, darimat, incendiat de invizibile flacari albe, eu traduc si traduc.“ Este o experienta ciudata si miscatoare sa-l insotesti pe Sebastian metamorfozindu-se, in timp, dintr-un dandy ambitios intr-un analist lucid al precaritatii conditiei umane.

In 1940, cind Franta cade si este ocupata, autorul intra intr-o tacere care dureaza sapte luni, simtind „dezgust, si mai presus de toate un teribil sentiment al zadarniciei“, care il impiedica a mai continua sa scrie. Cind isi va relua scrisul, in 1941, i se interzisese deja sa mai practice avocatura, pierduse postul pe care-l avusese la o publicatie finantata de guvern si era obligat la munca fortata supravegheata de armata. Ca urmare a „noului decret“ care reglementa situatia chiriasilor evrei, Sebastian este fortat sa paraseasca apartamentul in care locuia. Cind proprietatile detinute de evrei sint confiscate si redistribuite romanilor non-evrei, scriitorul Camil Petrescu i se plinge lui Mihail Sebastian ca lui nu-i va reveni nici una din acele case confiscate, deoarece „niciodata nu mi-au dat ei ceva“. De-a lungul razboiului Sebastian continua sa vorbeasca cu Camil Petrescu si consemneaza toate declaratiile acestuia, cu un fel de incintare; ca si cum ar fi fost fericit sa descopere un personaj care intruchipa cu atita perfectiune ideologia dominanta a timpului.

In 1941, pe la inceputul razboiului, jurnalul lui Mihail Sebastian ia forma unei alegorii extinse, compuse din vise complexe si ciudate despre fratele sau Poldy, care murise in Franta ocupata. Lecturile sale din Shakespeare, Tucidide si Tolstoi si vibratia interioara la muzica pe care o asculta la radio sint puse pe fundalul unor lucide marturii despre evreii asasinati si apoi agatati de cirlige in abatoare sau despre cei care se prapadeau cu miile in marsurile mortii in drum spre lagarele din Transnistria, un district din estul Ucrainei. Impreuna cu Eugen Ionescu, cel care va imortaliza imaginea vorbirii oficiale cu dublu sens, pe care o numeste „rinocerita“, Mihail Sebastian intelege ca limbajul poate fi un instrument violent cu care se poate trada: „Mai tirziu, mult mai tirziu“, scrie el, „se va scrie un studiu despre acest ciudat fenomen al acestor timpuri, faptul ca cuvintele isi pierd semnificatia, devenind lipsite de greutate si goale de continut“.

In ciuda acestui fapt, cu cit autorul este cuprins de o mai mare disperare in raport cu limbajul care-l inconjoara, cu atit cuvintele sale devin mai capabile sa spuna adevarul. Vedem schimbarea pe care a cunoscut-o; Mihail Sebastian e trist si nu-si da deloc seama de propriile sale realizari, ca autor de jurnal. „Oare voi mai scrie din nou, cindva?“, se intreaba in 1941, in perioada celor mai detaliate consemnari ale sale. In 1943 spune despre jurnalul sau intim ca nu reprezinta decit „un obicei prost, nimic mai mult.“
Prefata memorabila a Jurnalului, scrisa de Radu Ioanid, o autoritate in domeniul studiului ideologiei fasciste si a holocaustului in Romania, defineste cu claritate contextul intelectual al fascismului romanesc din anii 1930, apoi incheie cu un tragic postscript.

Mihail Sebastian moare in mai 1945, la virsta de 38 de ani, fiind lovit de un camion in timp ce traversa o strada aglomerata din Bucurestiul eliberat doar de citeva luni de catre Armata Rosie. Cind, in fine, in 1996 Jurnalul lui Sebastian este publicat la Bucuresti, acesta devine un best-seller si genereaza aprinse controverse despre responsabilitatea crimelor de razboi ale Romaniei.
Pentru a aprecia mai bine Jurnalul lui Mihail Sebastian, tradus cu multa finete din limba romana de Patrick Camiller, trebuie sa ne amintim ce „abator“ a fost Romania din 1940 pina in 1944. Finalmente, importanta acestui jurnal intim nu este doar extraliterara, ea rezulta chiar din limbajul lui Sebastian si din miracolul aparitiei unui extraordinar talent literar, a unei voci profund inteligente, in virtejul neputintei sale, al coruptiei politice si al macelului semenilor de care era inconjurat.


Alice Kaplan este director al Centrului de Studii Franceze si Francofone al Universitatii Duke. Este autoarea recent publicatei carti The Collaborator: The Trial and Execution of Robert Brasillach.

Articol aparut in The New York Book Review, 5 noiembrie 2000, p. 12

Traducere si adaptare de
Adrian PAUN

http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=4344

Dubla identitate sau nici o identitate

Mi se pare mai urgent si mai eficace sa realizez in viata mea individuala acordul valorilor iudaice si al valorilor romanesti din care aceasta viata este facuta, decit sa obtin sau sa pierd nu stiu ce drepturi civice. Mihail Sebastian,
De doua mii de ani…, 1934


Cind actualul presedinte al Poloniei, Alexander Kwasniewski, a fost acuzat in timpul campaniei electorale ca ar fi evreu, si nu un „bun polonez“, el a raspuns: „In Polonia, daca cineva este bine educat si vorbeste limbi straine, se spune despre el ca este evreu. Daca asta e definitia evreului, foarte bine, si eu sint evreu“. Cind oameni apropiati de Lech Walesa au insistat, cerindu-i lui Kwasniewski sa confirme totusi sau sa infirme acuzatia, acesta a replicat mihnit: „Totul este o nebunie. Sint polonez si as vrea sa fiu mindru ca sint polonez. Dar dupa o asemenea dilema, doar simplul fapt ca aceasta problema a fost ridicata ma face sa nu mai fiu mindru“.

Pentru multi est-europeni, daca este adevarat ca „strainul e dusman“ (hospes hostis), inseamna ca si reciproca este valabila: „dusmanul e strain“. Iudaizarea adversarului este un discurs uzual in fostele tari comuniste, inclusiv in Romania, si probeaza existenta unei acute „probleme evreiesti“. Un exces de tacere in aceasta privinta a fost inlocuit dupa 1989 cu un exces de zgomot. In Polonia dinainte de razboi, de pilda, erau inregistrate 3 milioane de evrei. Azi mai traiesc acolo doar 5000. In ce ar mai putea sa constea azi „problema evreiasca“? „Daca ar fi sa luam in considerare dimensiunile – glumea amar un intelectual polonez in 1991 –, in Polonia ar trebui sa preocupe mai mult chestiunea budista decit cea evreiasca, din moment ce in tara exista mai multi budisti decit evrei.“

Schimbind ceea ce este de schimbat, situatia din Romania este asemanatoare. Dupa ce, in 1940, in Romania traiau circa 850000 de evrei (a treia tara din Europa, dupa Polonia si URSS, si a patra din lume, dupa aceleasi tari si SUA), astazi mai sint inregistrati doar 12000 de evrei (jumatate din ei in Bucuresti), dintre care 2/3 sint de virsta a treia. In aceasta situatie in ce ar mai consta azi „chestiunea evreiasca“ in Romania? Cui i-ar mai folosi articolele antisemite, s-ar putea intreba cineva; ce rost ar mai avea polemicile din presa, simpozioanele academice, workshop-urile, organizate inclusiv la Cotroceni? Sigur, mai sint doar 12000 de evrei si numarul lor scade rapid, dar ei au de gestionat o importanta mostenire istorica, economica si culturala, avind in vedere marea contributie a evreilor la modernizarea Romaniei.

O „problema evreiasca“ va exista atita timp cit va fi creata de antisemiti. Antisemitism fara evrei?! Da! in Romania zilelor noastre, se poate antisemitism si fara evrei si fara antisemiti (cum l-a definit Andrei Cornea), atita timp cit nici un antisemit nu se recunoaste ca atare. Ca sa existe, antisemitismul nu are nevoie de „evrei reali“, ii sint suficienti „evreii imaginari“. De fapt, „evreii reali“ ii incurca pe antisemiti, pentru ca existenta lor poate proba inexistenta viciilor care le-au fost atribuite. In 1595, cind Shakespeare a scris Negutatorul din Venetia, creindu-l pe Shylock, prototipul camatarului nemilos, in Anglia nu mai era nici un evreu de peste 300 de ani (din 1290). Viciile morale mai puteau fi ascunse, dar nu si cele fizice. Joshua Trachtemberg, celebrul autor al cartii The Devil and the Jews, a relatat o simptomatica experienta personala, petrecuta prin anii ’30, undeva intr-un colt pierdut al Americii: „O data, in timpul unei calatorii prin Kansas, am intilnit un fermier care a refuzat sa creada ca sint evreu, pentru ca nu aveam coarne pe cap“. Este uimitor faptul ca acest stereotip a supravietuit din Evul Mediu, in pofida faptului ca (in)existenta acestui accesoriu fizic putea fi usor verificata. Se pare ca stereotipurile referitoare la evrei se conserva si supravietuiesc mai bine in zonele fara evrei. In astfel de locuri, „evreul imaginar“ se dezvolta nestingherit, cliseele care-l compun neputind fi corectate de prezenta „evreului real“.


*

Portretul robot al „evreului imaginar“ este compus dintr-un sir nesfirsit de stereotipuri, clisee, prejudecati, spaime, legende, superstitii, cunostinte prost digerate etc. In cartea pe care o pregatesc, Imaginea evreului in cultura romana, incerc sa stabilesc modul cum s-a nascut aceasta imagine in cadrul mentalitatii si culturii traditionale romanesti si cum a supravietuit apoi, fiind preluata (si adaptata) de „cultura inalta“ si de literatura politica, de la jumatatea secolului al XIX-lea pina in zilele noastre.
Evident, obiectul acestui studiu de imagologie etnica nu este evreul, ci romanul, dar relatia dintre cei doi este mereu vizata. Ecuatia imagologica este una extrem de complicata, cu foarte multe elemente variabile, si ai carei termeni opereaza pe mai multe paliere. Parafrazind o parabola a lui Miguel de Unamuno, pot spune ca relatia dintre evreu si roman nu este una simpla, ci multietajata, incluzind relatia dintre „evreul real“ si „romanul real“; relatia dintre „imaginea evreului despre el insusi“ si „imaginea romanului despre el insusi“; relatia dintre „imaginea romanului despre evreu“ si „imaginea evreului despre roman“.


*

Prin anii ’50, Jean Paul Sartre sustinea teoria conform careia nu caracterul evreului genereaza antisemitismul, ci – mai degraba invers –, antisemitismul genereaza caracterul evreului. Sau, intr-o formulare mai lapidara: „Evreul ar fi o creatie a antisemitismului“. Ca orice formula aforistica, ea este abuziva, paradoxala si ca atare discutabila. Evreii (printre ei, Hannah Arendt) sint indreptatiti sa-i conteste caracterul general si absolut. Pe de o parte, cind sint confruntati cu acest gen de idei, evreii riposteaza astfel: „Antisemitismul nu este problema noastra, ci a lor, a antisemitilor“. Partial este adevarat, dar este si destula bravada in aceasta replica. Din pacate, antisemitismul este si treaba evreilor, fiind de multe ori lasati singuri. Istoria evreilor se suprapune in multe puncte istoriei antisemitismului.
Pe de alta parte, identitatea evreiasca (istorica, religioasa, culturala) nu este atit de saraca incit sa fie definita printr-un fenomen negativ cum este antisemitismul. Iudaismul detine suficiente aspecte pozitive care sa contureze identitatea evreului. De-a lungul secolelor, nu numai evreul a tinut traditiile, ci si traditiile l-au tinut pe evreu. In diaspora, „evreul imaginar“ a trebuit sa-si intemeieze o „patrie imaginara“, constituita in buna masura din traditii iudaice.


*

Totusi, paradoxul formulat de Sartre nu este lipsit de un anume tilc, si el poate fi sesizat in criza de identitate a multor evrei din diaspora. Un exemplu clasic este Heinrich Heine. Cind s-a convertit la crestinism, el a numit certificatul de botez „biletul meu de intrare in cultura europeana“. A revenit ulterior, spunind „nu este vorba de o revenire la iudaism, pentru ca nu l-am parasit niciodata“. „Prin convertire, am incetat sa fiu evreu – obisnuia Heine sa spuna –, dar nici crestin n-am devenit.“

In cultura romana, un caz interesant de criza identitara a traversat Mihail Sebastian. El a trait acest sindrom inca din copilarie, in Braila natala si cosmopolita, oras cu o multime de neamuri care coabitau intr-un „creuzet etnic“, dar unde oamenii se si izolau unii de altii pentru a putea supravietui lingvistic, cultural si confesional. Cind scolarul Hechter Iosif raspundea la ora de istorie a Romaniei, spunind „patria noastra“ sau “noi, romanii“, mereu se gasea cineva din fundul clasei care sa spuna „care noi, romanii, bai jidane?“ –, isi aduce aminte Sebastian cu umilinta. Pudoarea de a folosi persoana intii plural si implicit jena de a-si asuma pe deplin istoria si cultura Romaniei l-au urmarit continuu pe Sebastian. Si ulterior, matur fiind, mereu s-a gasit cineva – si nu numai „din fundul clasei“ – care sa-i conteste dreptul de a-si iubi patria romana. Poate din aceasta cauza a simtit nevoia sa-si exprime atit de transant acest sentiment: „As vrea sa cunosc bunaoara legiuirea antisemita care va putea anula in fiinta mea faptul irevocabil de a ma fi nascut la Dunare si de a iubi acest tinut“.
De multe ori, Sebastian este un evreu care uita ca este evreu, dar caruia i se aduce mereu aminte acest lucru. Si, o data cu trecerea anilor, i se aduce aminte cu mai multa insistenta si agresivitate, pina ce este complet expulzat din societatea romaneasca si inghesuit – la un loc cu ceilalti coreligionari – intr-un ghetou mai mult sau mai putin figurat. „Undeva, intr-o insula cu soare si umbra, in plina pace, in plina securitate, in plina fericire – noteaza Sebastian in Jurnal, la 17 decembrie 1941 –, mi-ar fi la urma urmelor indiferent daca sint sau nu sint evreu. Dar aici, acum, nu pot fi altceva. Si cred ca nici nu vreau.“

Pe de alta parte, el nu a fost nici un fiu prea iubit al comunitatii evreiesti. Dimpotriva. Erau destule voci din cadrul comunitatii care ii contestau si dreptul de a spune „noi, evreii“, si acela de a-si asuma destinul si istoria propriei sale etnii. Coreligionarii sai l-au numit in presa tradator, renegat, lichea, ticalos, huligan, evreu rasist, „o dejectie a ghetoului evreiesc“ (formularea lui I. Ludo), acuzindu-l de reactionarism, de „lez-iudaism“, de vinzare a secretelor neamului sau, intr-un cuvint, de antisemitism. A fost acuzat chiar ca sufera de sindromul evreiesc al urii de sine (Judische Selbsthass, cf. Theodor Lessing, 1930).

Infierat si de nationalistii romani si de cei evrei cu aceste doua „stigmate tribale“, el le-a purtat pe amindoua cu demnitate si noblete: „Nu voi inceta desigur niciodata sa fiu evreu“, scria el la 27 de ani. „Asta nu e o functie din care sa poti demisiona. Esti sau nu esti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jena. E un fapt. Daca as incerca sa-l uit, ar fi de prisos. Daca ar incerca cineva sa mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi inceta, de asemeni, niciodata sa fiu om de la Dunare. Si asta tot un fapt e. s…t Dificultatea nu sta si n-a stat niciodata in recunoasterea juridica a situatiei mele, chestiune de amanunt, care nu ma priveste pe mine, fiindca eu n-am revendicari si nu-mi recunosc drepturi. [...] Eu stiu ceea ce sint eu, nu ceea ce scrie in registrele statului. Liber statul sa ma decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi inceta prin aceasta sa fiu evreu, roman…“
Aceasta dubla identitate (si-si) a insemnat de multe ori nici o identitate (nici-nici). Expulzat si de o societate si de cealalta, Mihail Sebastian a acuzat o profunda criza identitara, care i-a marcat o data in plus destinul sau tragic.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=5257&xrubrica=EVENIMENT&return=arhiva&xnrrevista=29

Intelectualii si gindirea politica

Mihail SEBASTIAN
Jurnal 1935-1944
Ivan R. Dee, Chicago, 2000. Traducere din romana in engleza de Patrick Camiller. Cu o introducere si note de Radu Ioanid. Editie realizata in colaborare cu Muzeul Holocaustului din S.U.A., 2000.


Aparitia Jurnalului lui Mihail Sebastian in America este un eveniment editorial care merita o atentie deosebita, cu atit mai mult cu cit o buna parte din ideile continute in acesta trimit la relatia directa dintre cultura politica si regimurile totalitar-fasciste din Europa Centrala si de Est. Publicului cultivat american, aceluia de limba engleza in general, ii este relativ putin cunoscuta cultura romana. Asa se explica si multimea semnelor de intrebare pe care si le pune in legatura cu viata sociala, economica si mai ales cu aceea politica atunci cind vine vorba de Romania. Cit priveste cititorul de limba romana, probabil ca el este surprins sa constate ca in Statele Unite se acorda prioritate traducerii unui Jurnal in raport cu alte creatii pe care a invatat sa le aprecieze ca fiind esentiale in formarea reperelor sale culturale fundamentale. Ordinea preferintelor spune ceva.

Intii de toate, Jurnalul lui Sebastian este mai mult decit rememorarea propriei biografii a scriitorului. El descrie mediile sociale si politice ale Romaniei anilor ‘30, disputele doctrinare din cercurile universitar-academice si artistice, tragediile razboiului, insecuritatea tuturor si cu precadere a evreilor discriminati prin legile rasiale. Sebastian se apleaca in special asupra starii fluctuante a gindirii si atitudinii unei importante parti a intelectualitatii romane in perioada premergatoare marii conflagratii si in timpul acesteia. Prezenta scriitorului in cele mai diverse medii culturale, burgheze si politice, prieteniile sale, dialogul cu multi dintre congeneri, indiferent de apartenenta sau simpatia politica, l-au transformat intr-unul dintre cei mai lucizi martori si comentatori ai societatii romanesti a anilor 1935-1944. Vorbind mai ales despre elita, Sebastian contribuie – asa cum putini au facut-o inainte ori dupa el – la cunoasterea reperelor ei politice. De aici si descoperirea unor ipostaze dintre cele mai neasteptate: relatii oculte si incerte intre lideri; permisivitatea fata de un set de valori incompatibil cu societatea civic-democrata; profesarea ideilor intemeiate pe primatul diferentialismelor sociale, materiale, etno-lingvistice, rasiale si religioase si in dauna oricarei opinii imbratisate de o minoritate.

Cum se explica acest mod exclusivist de manifestare al unui important segment al intelectualitatii romane interbelice? Ar trebui observat ca disidenta fata de opinia majoritatii era intotdeauna taxata ca fiind nepatriotica, nesolidara cu „destinul neamului“, inacceptabila pentru ca avea ca sursa de inspiratie izvoare straine de traditiile autohtone. Nationalismul radical nu s-a nascut doar ca urmare a complicitatii politicienilor liberali. Problema nu se rezuma la complicitatea burgheziei liberale cu nationalismul extremist, asa cum incerca istoriografia comunista sa prezinte lucrurile. Ea este una de fond, derivind din cultura profesata in Vechiul Regat al Romaniei si in statul-natiune recunoscut prin Tratatul de la Versailles.

Multe din crizele politice ale anilor 1866-1938 au ca punct de plecare si ca finalitate chestiunea identitatii etno-culturale pe de-o parte, aceea statal-nationala, pe de alta. In aceste conditii, examinarea operelor si publicisticii carturarilor si incercarea de cunoastere a reactiilor lor spontane cu ocazia evenimentelor politice ale perioadei interbelice devin o tema de mare interes. Disputa de idei dintre Mircea Eliade si Mihail Sebastian este sugestiva pentru una dintre problemele puse in discutie de Jurnal. Confruntarea articolelor scrise in presa anilor ’30 de Eliade cu descrierile lui Sebastian nu indica nici o contradictie. Ea arata, in schimb, traiectoria aspiratiilor politice ale viitorului istoric al religiilor. Iata unul dintre dialogurile memorabile cuprinse in Jurnalul lui Sebastian vorbind despre continutul de idei al amintitei dispute: „Aseara Mircea a izbucnit deodata, in mijlocul unei conversatii destul de potolite despre politica externa si despre Titulescu, ridicind deodata glasul, cu acea teribila violenta cu care ma surprinde uneori: – Titulescu? Ar trebui executat. Pus in fata unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloante. Spinzurat de limba. – De ce, Mircea? il intreb surprins. – Pentru ca a tradat. Inalta tradare. A incheiat cu rusii un tratat secret, pentru ca in caz de razboi sa ocupe Bucovina si Maramuresul. – De unde stii? – Mi-a spus generalul Condiescu. – Si e de-ajuns? Sursa nu ti se pare patimase? Informatia nu ti se pare fantezista? M-a privit lung, cu stupoare, incapabil sa priceapa ca cineva se mai poate indoi de un asemenea «adevar». Pe urma l-am auzit spunindu-i Ninei, in soapta: – Imi pare rau ca i-am spus… Tot incidentul m-a deprimat. Scriindu-l, observ ca nu regasesc incordarea enervata de aseara, sentimentul de disensiune iremediabila pe care l-am incercat“.

Principiile pe care se intemeiaza reactiile celor doi intelectuali in fata acelorasi probleme sint diametral opuse. In vreme ce Mihail Sebastian isi pastrase cumpatul, preferind analiza vietii publice romanesti in temeiul unui spirit critic, Mircea Eliade se lasase coplesit de vestile popularizate de ziare amatoare de scandal ori de zvonurile care circulau in cafenele si pe strazi. In vreme ce autorul Jurnalului avea intotdeauna curiozitatea de a se documenta, congenerul sau nu arata o preocupare pentru aflarea informatiei corecte, cu atit mai putin pentru compararea stirilor sau discutarea lor intr-un mod obiectiv. Daca Eliade nu ar fi scris el insusi o suma de articole cu un continut politic, am putea sa ne indoim de relatarile lui Sebastian. Viitorul istoric al religiilor exercitase o influenta considerabila in mediile culturale, fiind admirat de un public numeros. Pledoaria sa pentru „revolutia legionara“ si sustinerea dictaturii drept unica sansa de recuperare a demnitatii nationale romanesti reprezentasera crezul sau.

Asemenea abordari nu se limiteaza la o ratacire pe parcursul anului 1937, cind Eliade publicase pe teme legionare. Ea a fost precedata de o tendinta spre radicalism vizibila in publicistica sa multi ani mai devreme (vezi Victor Neumann, Cultura si societate in Romania interbelica. N. Iorga si Mircea Eliade sau vechea si noua generatie, in 22, nr. 31, 1993, p. 15 si nr. 32, p.13; pentru detalii si pentru bibliografie vezi volumul nostru Istoria evreilor din Romania. Studii documentare si teoretice, Editura Amarcord, Timisoara, 1996). Cit priveste cooperarea cu regimurile legionar-fasciste ale lui Ion Antonescu si Horia Sima (fusese reprezentant al diplomatiei romane la Lisabona si Londra in timpul acestora) si preocuparea pentru fascism, acestea indica un atasament al scriitorului pentru modelul de viata totalitar. Nu fusese o intimplare faptul ca Sebastian notase pe marginea simpatiilor politice ale congenerului sau: „In Abisinia, a fost cu Italia. In Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu“. O orientare spre extrema dreapta este vizibila la generatia care credea despre sine ca este menita sa schimbe totul din temelii in ceea ce priveste aspiratiile nationale. In realitate, nu facuse altceva decit sa reia intr-o forma mult mai radicala doctrinele romantice nascute in Germania secolului al XIX-lea.

In publicistica lui Eliade din anii ’30 regasim un mod superficial de a reflecta politicul. Naivitatea aprecierilor – cum o numeste Sebastian, oarecum scuzindu-si prietenul pentru iesirile necontrolate – arata ca in mediile academice romanesti exista o preocupare foarte limitata pentru filozofia politicii, pentru stiinta dreptului si pentru teoria istoriei, ca intelectualitatea nu acordase atentia necesara construirii sistemului institutional modern, necunoscind ori dispretuind principiile de baza ale functionarii acestuia. Ce mai constatam in cazul Eliade? In acceptiunea lui, reusitele politice se datorau miturilor: fascismul era indatorat apologiei barbatiei si a latinitatii sustinute de Papini, iar hitlerismul, mitului barbarului arian propagat de Nietzsche, Gobineau, Chamberlain, Rosemberg (Mircea Eliade, Cum incep revolutiile, in Profetism romanesc. Romania in eternitate, Editura Roza vinturilor, Bucuresti, 1990, pp. 69-72).

Tentatia de a prelua modele si de a prelucra politicul si socialul conform propriilor fantasme este vizibila in iesirile publice ale celui mai popular dintre tinerii scriitori romani ai anilor interbelici. In pofida neglijentelor lecturi in domeniul filozofiei politice, el emisese sentinte. Adesea orientarea in politica fusese un aspect ce il interesa pe fondul nemultumirilor acumulate de societate, dar si de propria persoana. Radicalitatea discursului sau din anii ’30 reflecta atit acreditarea ideii de continuitate intre lumea ancestrala si aceea contemporana, cit si optiunea pentru severitate, disciplina, virtuti, revolutie. Violenta limbajului va conduce spre condamnarea democratiei, spre acceptarea si sustinerea ideii de dictatura. Aceste tendinte rezulta foarte clar din articolul Pilotii orbi (Vremea, 1937, an X, nr. 505 din 19 septembrie) si din interviul intitulat De ce cred in miscarea legionara (Buna Vestire, 1937, an. I, nr. 244 din 17 decembrie)*.

Primul care observa foarte exact aceasta stare de spirit in cazul lui Eliade este Mihail Sebastian. Si tot el este intre aceia care – in pofida acceptarii dialogului cu multi exponenti ai ideologiilor extreme – profeseaza un punct de vedere diferit. Prezenta lui Sebastian in cercurile cultural-politice ale Romaniei anilor 1935-1944 deschide seria unor intrebari: cum se explica faptul ca un om cultivat, adept al ideilor politice modern-rationale, a fost atras de mediile intelectuale in care se profesa o orientare radicala? Ce anume confera credibilitate marturiilor cuprinse in Jurnal? Putea fi Nae Ionescu (profesor de filozofie la Universitatea din Bucuresti si ideologul formatiunii politice fasciste Garda de Fier) mentor al lui Sebastian sau doar unul dintre acei ideologi care il provocasera la o reflectie asupra propriei conditii social-intelectuale? Ce era atit de fascinant la Nae Ionescu pentru ca autorul Jurnalului sa-l cultive si sa-l admire de indata ce optase pentru un alt fel de a gindi omul si politica? De ce un scriitor evreo-roman ca Mihail Sebastian a avut un statut social aparte in ambele comunitati?

Fiecare intrebare presupune un adevarat studiu de istorie a culturii si a mentalitatilor, in urma caruia sint sigur ca am diagnostica mai putin umoral si cu mult mai acceptabil carentele modernizarii societatii romanesti. Ma gindesc si la faptul ca o perspectiva comparativa la scara zonala poate conferi o intelegere relaxata a fenomenului (poate deprovincializa dezbaterea), iar cunoasterea comunitatilor minoritare conationale – cazul aceleia evreiesti cu deosebire, care tinsese prin multi dintre intelectualii sai sa se asimileze – ar fi in masura sa ofere si alte unghiuri de analiza si interpretare a gindirii si politicii identitare. Deocamdata, ceea ce ma intereseaza in prezentul comentariu este problema pe care o ridica Sebastian in raport cu ceea ce se intimplase la nivelul intelectualitatii romane din care facea parte. Prin prieteniile ori companiile avute, Sebastian intelege foarte bine lumea in care se misca si o descrie fara patima. Reflectia asupra politicului indica o cunoastere foarte buna a istoriei moderne. De aici rezulta credibilitatea postuma a Jurnalului. Echilibrul sugerat de gindirea lui Sebastian deranjase intr-o societate aflata in cautarea propriului set de valori. Cultivind idei si principii caracteristice lumii feudale in paralel cu acelea ale lumii moderne, intelectualii Romaniei anilor ‘30-’40 creasera o reala criza in ordinea aspiratiilor si a prioritatilor nationale. Profunda confuzie intre etnie si natiune este doar unul dintre aspectele care indica periculoasa pozitionare a segmentului social care servea drept model pentru politicieni.

Biografia intelectuala a generatiei interbelice rezuma „vicisitudinile unui parcurs critic fata de modernitate“, parcurs pe care il regasim in diferite texte ale literatilor, jurnalistilor, istoricilor, filozofilor. Implicind personalitatile vietii culturale, redind cu atentie si in mod credibil semnele de intrebare, comentariile, monologurile ori replicile citorva dintre cele mai audiate voci romanesti ale timpului sau, Sebastian descrie mediul caruia el insusi ii apartinea si de la care se astepta la o pozitie responsabila in raport cu orice fel de excese ideologice. Scriitorul arata cum in absenta acesteia, nu doar orientarile mistice si gindirea irationala au fost favorizate, dar mai cu seama instaurarea regimurilor dictatoriale.

Dezbaterea intelectuala romaneasca de astazi ar avea de cistigat pe masura ce va accepta gravitatea implicarii viitorului istoric al religiilor (ca si a altor intelectuali de prestigiu ai timpului) in miscarea fascista. In acest caz, nu este vorba de o „viziune politista“ sau un de „justitiarism sumar“, ci de despartirea de un fel de a gindi in care oamenii cultivati au exagerat, au gresit sau pur si simplu au falsificat (constient sau nu) realitatile social-politice in favoarea propriei lor fantezii. Cita vreme insa raportarea la asa-zisul model cultural si la democratia Romaniei interbelice pare pentru multi un reper fundamental, este de dorit sa vedem ce s-a intimplat cu adevarat atunci si care au fost consecintele in durata scurta sau mai lunga a istoriei. Cit timp o parte importanta a intelectualitatii nu a avut rolul de reper moral al natiunii in faza modernizarii, iar acum confunda dreapta extrema cu stinga extrema, se cuvine sa incercam sa analizam istoria culturala romaneasca si dintr-o alta perspectiva. De indata ce adesea locul examinarii critice a miturilor etniciste este luat de recuperarea imaginii eroice a dictatorului Antonescu ori de preocuparea pentru asumarea discursului legionar (exemplul Partidului Romania Mare nu este singular in acest sens, dar s-a dovedit a fi atractiv pentru un public ale carui repere in materie de ideologii totalitare sint ca si inexistente) se intelege ca este cazul sa promovam alte concepte care sa ghideze interpretarea trecutului. Cu atit mai mult cu cit este vorba de un trecut care are legaturi cu prezentul.

De ce este cazul Eliade unul asupra caruia se opreste Sebastian? De ce atita atentie acordata lui si nu altor congeneri? Mai intii, sa retinem ca in paginile Jurnalului, Eliade are parte de o atentie deosebita datorita relatiilor sale de prietenie cu Sebastian. In studiul introductiv la editia americana, Radu Ioanid atrage atentia asupra rolului pe care intelectuali din familia lui Mircea Eliade, Emil Cioran si Constantin Noica l-au avut in incurajarea si in profesarea ideilor extremiste. El arata – o data in plus – in ce a constat adoptarea pozitiilor rasista, xenofoba si antisemita de amintitii intelectuali si cum anume se explica rapidul parcurs de la ideologie la crima. Facind trimitere ori citind fragmente din textele lor, Ioanid pune la rindul sau in discutie o chestiune-cheie a culturii interbelice romanesti: prezenta intelectualului in avangarda miscarii totalitare.

Din exemplele alese si din comentariile editorului se intelege foarte bine cum anume a fost abandonat orice spirit critic in anii ascensiunii fascismului. Sa retinem insa si faptul ca Sebastian cunoscuse partile bune si slabiciunile societatii romanesti, motiv pentru care i s-a putut asimila cu usurinta. Ca intelectual roman, Sebastian cucerise publicul atit prin piesele de teatru scrise si jucate pe scenele bucurestene ale timpului, cit si prin romanele si publicistica sa. El avusese inspiratia de a scrie un Jurnal unic in felul sau, un text-marturie al unei epoci in care descoperim fapte putin sau deloc cunoscute, informatii privind socialul si politicul pe care istoriografia va fi datoare sa le recupereze cu mijloace specifice. Jurnalul sugereaza luciditatea unui scriitor intr-un moment in care discursul politic devenise radical, ajungind pina la a propaga ideologia mortii. Problemele invocate, ca si argumentele existente in sprijinul lor vin sa arate de ce lectura Jurnalului lui Sebastian presupune re-gindirea culturii moderne a Romaniei, discutarea raportului cu alte culturi si analiza asa-numitei chestiuni evreiesti si a antisemitismului din care au derivat o suma de neajunsuri in procesul de modernizare nationala.

Tiparit intia oara in limba romana in anul 1996 gratie stradaniilor conjugate ale lui Leon Volovici, Gabrielei Omat si Editurii Humanitas, Jurnalul provocase o surpriza in mediile intelectuale din Romania. El nu a generat si necesara dezbatere de idei care presupune explicarea fenomenelor totalitare, decodarea limbajelor si a orientarilor cultural-politice, semnificatia ideii de natiune („clara in aparenta, dar care poate deveni periculoasa prin gresita intelegere“, cf. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, Paris, 1882). Controversa stirnita in mediile culturale romanesti dupa aparitia Jurnalului la Bucuresti – fapt prezentat in studiul introductiv al lui Radu Ioanid –, a fost retinuta de comentatorii volumului sau de receptorii ale caror repere privind cultura romana sint sumare. Ceea ce s-a mai observat a fost luciditatea lui Sebastian, talentul de mare scriitor, vocea sa literara „profund inteligenta“, in „mijlocul unei puteri politice corupte si criminale“ (Alice Kaplan, The New York Times Book Review, 5 noiembrie, 2000, p.12).

Traducerea impecabila semnata de Patrick Camiller, redind farmecul si nuantele scrierii romanesti, a facut posibila o receptare excelenta in diverse publicatii. La fel, notele de subsol ale lui Radu Ioanid, insotind textul si explicind identitatea personajelor cartii, au atras interesul pentru istoria culturala romaneasca. Aparuta la Ivan R. Dee din Chicago cu sprijinul Muzeului Holocaustului din Washington, D.C., cartea a beneficiat de o popularizare enorma, cu deosebire in marile orase americane. Este drept ca lectura Jurnalului deschide – intre altele – o foarte importanta pagina in re-gindirea problemei evreiesti si a antisemitismului in cultura romana. Cred insa ca Jurnalul invita – in corelatie directa cu istoria amintitului grup minoritar al Romaniei interbelice numarind 800.000 de locuitori – la o alta analiza a faptelor si ideilor care au facut posibila dictatura fascista. Este vorba de una menita sa elibereze discursul intelectual si politic de constringerile ideologice totalitare, indiferent de natura lor.

Washington, D.C., 28 decembrie 2000
___________

* Cea mai mare parte a articolelor de orientare fascist-legionara semnate de nume sonore ale culturii romane – intre altii de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Dan Botta, Ernest Bernea, P.P. Panaitescu – a fost reeditata nu mult dupa 1990 in volumul intitulat Ideea care ucide, editie Radu Florian, Constantin Petculescu, Alexandru Florian, Editura Noua Alternativa, Institutul de Teorie Sociala al Academiei Romane, Bucuresti, 1994. Articolele in discutie au fost analizate cu acel prilej, dar si mai tirziu, in multe studii si carti de istorie si sociologie a istoriei, unele citind fragmente revelatoare.
http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=4002&xrubrica=ISTORIE%20LITERARA&print=&return=arhiva&xnrrevista=47

Dana PÎRVAN-JENARU - Dilemele lui Sebastian și enigma Otiliei
În toamna anului 2007, se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Mihail Sebastian, prilej cu care, la inițiativa Centrului de studiere a istoriei evreilor din România, s-a organizat o conferință internațională la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Doi ani mai tîrziu, comunicările au apărut reunite în volumul Mihail Sebastian. Dilemele identității, la Editura Biblioteca Apostrof, într-o ediție îngrijită de Leon Volovici, analizele fiind focalizate, așa cum sugerează și titlul volumului, asupra profilului intelectual al lui Sebastian, văzut îndeosebi prin prisma receptării identității sale multidimensionale, hibride.

Era evreu? Era român? Era mai mult evreu sau mai mult român? Era asimilat? Era sionist? Era un simplu om de la Dunăre? Era un evreu est-european? Pornind în special de la mizele existențial-politice din Jurnal și din volumele De două mii de ani... și Cum am devenit huligan, dar și de la simboluri relevante sau de la tipologii de personaje din celelalte romane sau piese de teatru, aceste „dileme identitare“ sebastianiene își găsesc răspunsuri nuanțate în textele semnate de Paul Cornea, Michael Finkenthal, Moshe Idel, Camelia Crăciun, Lya Benjamin, George Voicu, B. Elvin, Andrei Oișteanu, Florin Țurcanu, Marta Petreu, Costel Safirman, Andrei Strihan, Leon Volovici, Virgil Duda, Liviu Rotman, Edward Kanterian, Paul Bailey și Ion Vartic. Paul Cornea pleacă în analiza sa de la ipoteza că în miezul operei lui Sebastian se află tema identitară, generată de presiunea mentalităților sociale: „problema originii sale etnice și a implicațiilor ei constituia nu doar un dat irevocabil, ci o preocupare cu caracter obsedant“, fără a fi însă rezultatul unei frustrări, ci o „realitate de care te izbeai cotidian, care funcționa ca un handicap și se contura pe un fundal sumbru, de amenințări și permanentă realitate“.

Insistînd asupra cauzelor acestor „dileme“, lui Michael Finkenthal i se pare esențial că „Sebastian își caută identitatea în interiorul unui «specific național» dat (…). Mulți scriitori și intelectuali evrei au ajuns la problema identitară doar atunci cînd li s-a adus la cunoștință, în mod explicit, că o asemenea problemă există“. Cu această observație se atinge unul dintre punctele nevralgice ale acestei așa-zise probleme identitare, care pare a fi mult mai importantă și mai complicată pentru ceilalți decît pentru Sebastian însuși. Paternitatea acestei „dileme“ nu i-a aparținut lui Sebastian, nu el a dorit să facă un pas înainte pe scena culturii române cu un discurs copleșit de „etnicitate“, așa cum bine subliniază Michael Finkenthal: „Este evident, citind De două mii de ani și reamintindu-ne istoria personală a lui Mihail Sebastian în anii care au precedat acest roman-jurnal, că problema identității i-a fost impusă de circumstanțele acestei istorii“.

Una dintre cele mai substanțiale, riguroase și nuanțate analize din volum este studiul lui Moshe Idel, „O «umbră» printre rinoceri: Mihail Sebastian și scandalul unei duble identități“, o demonstrație complexă cu care se trec praguri dificile ale înțelegerii lui Sebastian. Pornind de la pasajul de debut din De două mii de ani..., autorul urmărește semnificațiile motivului „umbrei“ în scrierile și în viața lui Sebastian. Frica de umbra plopului din Brăila copilăriei ar ascunde, după părerea lui Moshe Idel, frica de Biserica Sfîntului Petru (ca factor de discriminare religioasă) și sentimentul izolării, al separării de cei care dădeau cu pietre după copil, numindu-l „ji-dan fricos“. De aici conștiința divizată și sentimentul (din ce în ce mai puternic și confirmat de meandrele istoriei) că existența sa este posibilă doar în umbră. Urmărind contextele în care apare experiența luminii și a umbrei în mult discutatul roman, Moshe Idel remarcă o atitudine existențială constantă a lui Sebastian: căutarea sintezelor. De aici, treptat, s-a închegat drept ideal de viață, „acordul valorilor iudaice și al valorilor românești“, din care simțea că îi este alcătuită existența, ideal abandonat, însă, după prefața lui Nae Ionescu.

Comentînd, cu observații percutante și inedite, relația dintre Sebastian și Nae Ionescu, Moshe Idel abordează și natura specială pe care a avut-o Sebastian cu iudaismul: „Sebastian a refuzat să se distanțeze de Ionescu, pe care îl vedea în postură de învins, tot așa cum refuzase să renunțe la iudaism, deși acesta nu avusese un impact semnificativ asupra profilului său intelectual. [...] Sebastian era un evreu înstrăinat, separat de filonul gîndirii evreiești, dar nu dorea să se despartă complet de această minoritate aflată în suferință“. Extrem de importantă mi se pare observația că și Sebastian, ca toți cei care au iscat și însuflețit discuțiile aprinse despre istoria evreiască și spiritul evreiesc, aparținea unei zone a diletantismului, a superficialității, polemicile limitîndu-se la cadrul strîmt al unei prejudecăți antice, care asocia inerțial suferința evreității, parte integrantă a ceea ce s-a numit „perspectiva lacrimogenă asupra istoriei evreiești“. Istoria și viața spirituală autentică a evreilor le erau cunoscute „combatanților“ doar la modul general, discuțiile învîrtindu-se mai degrabă în jurul unor obsesii decît al adevărului. Sebastian însuși a dat dovadă de superficialitate: „Citindu-l pe Sebastian, ai impresia că acesta poseda doar cunoștințe superficiale despre iudaism, pe care îl asocia doar cu imaginea nostalgică a propriei familii și în care vedea o identitate pe care un om de onoare nu ar trebui să o abandoneze numai pentru că este forțat să facă acest lucru. Iudaismul, în oricare dintre formele sale, nu este descris în detaliu ca sursă a anumitor valori“. De aici, includerea lui Sebastian în „grupul celor dezolați“, în lunga serie a evreilor melancolici ai perioadei interbelice.

La rîndul său, Camelia Crăciun analizează mecanismele culturale, sociale și politice care au determinat reacțiile ample – în general violente – ce au însoțit publicarea romanului De două mii de ani.... O primă cauză ar fi conflictul dintre modernismul cultural prin care Sebastian abordează problematica intelectualului și conservatorismul social și politic al României interbelice. Autoarea identifică, punctual, ipostaze ale intelectualului în romanul De două mii de ani... – detașat, observator și critic, concentrat pe individual: „intelectualul evreu din romanul lui Mihail Sebastian își permite luxul de a intra în lumea din jur care îi condiționează inevitabil identitatea, de a se izola pentru a rezolva probleme personale de metafizică, și care îl privesc în mod excepțional doar pe el, nefiind relevante pentru comunitate“. Tot ca sursă de polemică, autoarea evidențiază elementele de noutate pe care le aduce Sebastian în cultura română, scuturînd inerții și provocînd situări antagonice: modelul de tip și/și față de vechiul model sau/sau în ceea ce privește îmbinarea celor două seturi de valori (românești și iudaice), noul proiect identitar intrînd în conflict deschis cu identitatea axată pe etnic și autohton; pe de altă parte, ca roman al autenticității și al experienței, De două mii de ani... depășea vitalismul fiziologic și revoltat, aducînd în prim-plan experiența evreiască din punct de vedere colectiv și individual; nu în ultimul rînd, despre o contribuție inedită se poate vorbi și în contextul literaturii cu specific evreiesc, Sebastian abordînd pentru prima dată problema antisemitismului dintr-un punct de vedere personal, tensiunea fiind potențată de discursul la persoana întîi.

George Voicu analizează dubla identitate a lui Sebastian prin raportarea la scriitorul Ion Trivale, „caz maxim de asimilism, atingînd tema deprecierii literatului de origine evreiască pe scena culturală românească și trecerea antisemitismului din opinie în politică, dar și antisemitismul istoriei literare a lui G. Călinescu“. Andrei Oișteanu este prezent cu un text despre relația dintre Eliade și Sebastian, iar Paul Bailey îl vede pe Sebastian drept un „scriitor decadent“ și un spirit independent, care și-a păstrat intact sistemul de valori al omului civilizat, găsindu-și consolarea, în fața suferințelor și a trădărilor, în muzică și în literatură. Evoluția și metamorfozele temei evreiești, dar și motivul „insulei“ (ca „teritoriu privilegiat pentru cei care caută o izolare temporară, o regăsire a sinelui și a elementelor esențiale ale vieții“ sau ca „utopie sortită eșecului“) în publicistica, jurnalul și în literatura lui Sebastian sînt urmărite cu atenție de Leon Volovici.

Ca element de diversitate, aș menționa și studiul Martei Petreu (publicat anterior, ca și alte cîteva texte), unde, cu tendențiozitatea deja familiară, autoarea îl urechează pe Sebastian, pentru că nu a ținut cont de evreitatea sa și l-a ales pe Nae Ionescu și nu pe Lovinescu. Că a ales Cuvântul și nu Sburătorul. Marta Petreu scuză cu generozitate antisemitismul lovinescian, catalogîndu-l drept „inofensiv“ sau „defulare“ îndreptățită de atacurile neîntrerupte ale tînărului evreu. Ba mai mult, plecînd de la ipoteza că Sebastian, în articolele sale de critică literară, era „programat“ de Nae Ionescu să-l „distrugă“ pe Lovinescu, atunci cînd dă peste o cronică binevoitoare la romanul Bălăuca, o pune pe seama schimbărilor politice și își permite chiar presupuneri, bineînțeles incriminatoare: „Cu numai doi ani înainte, adică în decembrie 1933, Sebastian de la Cuvântul ar fi făcut în cronica sa o bășcălie enormă; acum, în Rampa, s-a mulțumit să se abțină de la ofense pe față“. Cînd un rechizitoriu (căci pentru mine asta reprezintă studiul Martei Petreu atît prin conținut, dar mai ales prin ton) pleacă de la ideea discriminatoare că Sebastian nu trebuia să-și trăiască viața fără să țină cont de faptul că era evreu, și care, în plus, își are ca liant al „probelor“ niște presupuneri justificative de tipul „ce-ar fi fost dacă...“, e dreptul și obligația cititorului-judecător să ridice din sprîncene a neîncredere.

Citind toate aceste texte despre dilemele identitare ale lui Sebastian, se naște certitudinea că scriitorul român nu a vrut să vadă și nu a simțit în evreitatea sa o „problemă“. Nu a avut o dilemă identitară. Pentru el, a fi evreu, român și, în același timp, om de la Dunăre nu presupunea nici o incompatibilitate, era o condiție ontologică independentă de propria voință. Și de a celorlalți... Însă în preajma sa au existat mereu „prieteni“ care i-au amintit că e evreu și i-au cerut explicații ori i-au pretins reacții. Aproape fiecare pagină a volumului Mihail Sebastian. Dilemele identității crește cu cîte-un grad senzația că dilemele lui Sebastian sînt ca enigma Otiliei...


Mihail Sebastian. Dilemele identității
Ediție îngrijită de Leon Volovici
Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2009, 300 p.

Mihail Sebastian ca turnesol
Personalitatea complexă a lui Mihail Sebastian acţionează ca hîrtia de turnesol, atît asupra intelectualilor români din interbelic, cît şi asupra celor din prezent. Depoziţia lui lucidă, calmă, dar necruţătoare, privind derapajele extremiste ale contemporanilor săi, intelectuali de frunte ai culturii noastre, e cam greu de suportat. Simţul nuanţelor, inteligenţa şi sensibilitatea reprezintă de asemeni calităţi incontestabile ale diaristului. O asemenea apariţie surprinzătoare, ca un sîcîitor element de contrast în cîmpul literaturii române – obişnuită cu vorbele în doi peri, jocurile de intermediere şi compromisurile împinse uşor sub covor – pretindea o reacţie adecvată. Discreditarea memorialistului, pentru a se prezerva neprihănită imaginea pleiadei fasciste interbelice, a devenit o prioritate a ultimilor ani.
Gheorghe Grigurcu ocupă una dintre cele mai amuzante poziţii, în galeria detractorilor lui Mihail Sebastian. Cronicarul literar a fost mai întîi impresionat de anvergura şi autenticitatea autorului şi, îndată după apariţia Jurnalului, în 1997, a emis o serie de judecăţi favorabile, întemeiate pe anumite pasaje clar delimitate ale capodoperei. Zece ani mai tîrziu, comentatorul şi-a dat seama că M. Sebastian este un obstacol incomod, în calea manevrelor de ascundere sau diminuare a extremismelor de dreapta. La sărbătoarea centenarului lui M. Sebastian (cîtă delicateţe!), Grigurcu şi-a dat obolul tipărind în România literară o palinodie. Tot ce elogiase, acum relativiza. Tot ce lăudase, acum critica. Şi, pentru ca totul să fie încă mai interesant, criticul îşi întemeia judecăţile negative pe exact aceleaşi citate care-i serviseră, zece ani mai devreme, pentru a aplauda.
Cîtă vreme exegeza slujeşte la mai buna cunoaştere a unui text literar şi – implicit – la mai buna cunoaştere a realităţii, ce preţ mai poate fi pus pe comentatorul ce manipulează citatele şi răstălmăceşte faptele, astfel încît ceea ce azi este alb, mîine devine negru? Pe analistul care îşi proiectează interesele ideologice, aservind şi exploatînd fără umbră de remuşcare operele artistice, pentru a denigra autorii?
Îndată după apariţia Jurnalului scris de Mihail Sebastian, Gh. Grigurcu nota încîntat, în legătură cu protagonistul însemnărilor, că avem în faţa ochilor “un exemplar specific, am spune: de rasă, al inadaptabilului, al individului care nu-şi găseşte un rost nici afară şi nici în sine”, aflat tocmai “la antipodul «artificiului», al «falsului» de care îi era teamă” (vezi rev. Viaţa românească, nr. 7-8/1997, reluat în vol. A doua viaţă, Buc., Albatros, p. 424). Zece ani mai tîrziu, în opinia sceptică a comentatorului nostru, autorul evreu confruntat cu tragedia Holocaustului nu ar face decît să-şi însceneze crizele existenţiale; pe modelul cutărui personaj depresiv al literaturii ruseşti, care se gîndeşte doar la plecare sau sinucidere, “realitatea psihică e îngroşată de poză” (vezi România literară, nr. 33, 34, 35/2007).
La prima lectură avusesem de-a face, în persoana lui Mihail Sebastian, cu un “autor fin, inteligent, sensibil ca un seismograf”. La a doua lectură, dimpotrivă, autorul este un “suspicios, anxios, frămîntat de varii motive” neserioase. Simţul autocritic exacerbat al lui Mihail Sebastian, ca dovadă concludentă a modestiei sale, era subliniat cu încîntare în primă instanţă: “are o părere cît se poate de proastă despre el însuşi. Încearcă senzaţii caracteristice de «silă, dezgust, descompunere», socotindu-se «o epavă», «un ratat»”. Cu ocazia centenarului marcat în presa literară, comentatorul deja îl vede pe M. Sebastian ca pe un ins “orgolios”, cu reacţii “scorţoase”.
Pasiunea constantă a dramaturgului interbelic pentru literatura străină era subliniată iniţial cu încîntare: “Jurnalul său ne îngăduie a-i reconstitui personalitatea printr-un joc de suprapuneri între literatură şi viaţă, joc de transparenţe emoţionale ce suprimă aproximaţia, reduc artificiul la un minim expresiv, înnobilîndu-l prin utilizarea sa în calitate de receptacol al «adevărului» faptic şi sufletesc”. După cîţiva ani, aceeaşi intensă frecventare a literaturii occidentale e marcată ca semn de falsitate şi frivolitate: “Afectarea proustiană a lui Sebastian e prin urmare una din insignele cu care a ţinut a se orna”.
Mihail Sebastian n-a ezitat să combine meditaţiile afectuos-admirative şi cele pipărat-sarcastice la adresa bunului său prieten Camil Petrescu. Portretul era lăudat de Gh. Grigurcu: “Un personaj central e, în Jurnalul de care ne ocupăm, Camil Petrescu, scriitor a cărui valoare nu e contestată, dar altminteri megaloman, pururi interesat, versatil, aşa cum îl ştim şi din alte surse. (…) A ne inflama disproporţionat în faţa unor fişe ce intersectează intimitatea subiectului cu cea a obiectului nu mi se pare înţelept”. Zece ani mai tîrziu, Grigurcu face tocmai ce ne sfătuise să nu facem, adică se inflamează disproporţionat (şi ipocrit) pe seama descrierii de care are parte Camil Petrescu, “chipul cel mai prezent şi totodată cel mai violent şarjat, înghesuit într-o efigie caricată”. Mai întîi criticul ne asigurase de autenticitatea portretului, ce poate fi confirmat şi din alte surse. Ulterior acelaşi om mimează indignarea şi îşi acuză victima că se pretează la şarjă şi caricatură.
Eugen Ionescu ne-a ilustrat, într-un răsunător impuls de teribilism din perioada interbelică, felul în care unul şi acelaşi text literar (Maitreyi de Mircea Eliade) poate fi judecat pozitiv sau negativ, în funcţie de interesele comentatorului. Aceleaşi citate pot fi lipite în corpul demonstraţiei, pentru a se demonstra calităţi sau defecte, după cum criticul literar şi-o propune. Aşadar exegeza ar fi o inutilitate şi o pierdere de vreme, toţi urmărind doar demonstrarea propriilor preconcepţii, consolidarea propriilor interese de putere. Jocul extravagant al lui Eugen Ionescu, de odinioară, excludea din calcul ipoteza că la baza interpretării trebuie plasate buna-credinţă şi onestitatea. Acestea sînt singurele ingrediente care, din capul locului, îi conferă legitimitate îndemînării meşteşugăreşti a criticului.
Ceea ce Eugen Ionescu a aplicat sub formă de joacă ironică, pe spinarea lui Mircea Eliade, a venit acum Gheorghe Grigurcu să pună în scenă, cu o seriozitate atroce, în dauna lui Mihail Sebastian. Palinodia sa încruntată ideologic rămîne, însă, nerelevantă. Ea nu ne ajută să pricepem esenţa personalităţii lui M. Sebastian. Paginile tendenţioase ale lui Grigurcu dobîndesc, cel mult, roşeaţa găinarului prins în coteţul vecinului.

Masacrul de la Iasi

(29 iunie 1941)
Iata ce scria Ministerului Afacerilor Interne prefectul judetului Iasi, colonel Dumitru Captaru, în raportul nr. 1.042 din 29 iunie 1941: "Raportam ca în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de arma din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în mars a unei trupe de infanterie româneasca care trecea prin oras spre front. […] Nu s-a putut prinde nici un individ în flagrant delict. […] Dupa indicatiile obtinute pâna în prezent, se constata ca se cauta de catre anumiti indivizi sa arunce vina asupra evreilor din oras cu scopul de a atâta armata germana si româna, precum si populatia crestina contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masa a acestora".3
Dupa cum au demonstrat istoricii si dupa cum probeaza documentele oficiale si martorii oculari, la Iasi, la sfârsitul lunii iunie 1941, totul a fost o înscenare sinistra. Pretinsele împuscaturi asupra soldatilor români si germani care se îndreptau spre front, precum si semnalele luminoase facute, chipurile, pentru ghidarea avioanelor si parasutistilor sovietici au declansat macelul în care au pierit circa 10.000 de evrei nevinovati. Cu toate acestea, radioul si toate ziarele au reluat cinicul comunicat oficial al Presedintiei Consiliului de Ministri, în care, printre altele, se spunea: "La Iasi au fost executati 500 iudeo-comunisti, care trasesera focuri de arma din case, asupra soldatilor germani si români" (Universul, 2 VII 1941).
Astfel de acuzatii se bazau pe un cliseu arhaic, foarte încetatenit în mentalul colectiv românesc si european în general. Evreul este de secole perceput ca fiind tradatorul prin excelenta, spionul în solda inamicului, dezertorul las. Ca "urmas al lui Iuda", gata sa tradeze pentru câtiva arginti, evreul este considerat "tradator de neam si vânzator de tara". Venite pe acest orizont de asteptare, acuzatiile consolidau o imagine a unui portret-robot deja constituit. Calatorind prin tara în august 1941, la câteva saptamâni dupa masacrul de la Iasi, scriitorul Emil Dorian a avut posibilitatea sa constate acest fenomen de psihoza colectiva: "Am vazut si am vorbit cu multa lume, tarani, târgoveti, militari prin gari, tot soiul de oameni prin trenuri. M-a înspaimântat sentimentul de ura împotriva evreilor, care sunt vazuti ca tradatori, parasutisti (?), comunisti, vipere si altele, fara nici un control, cu o usurinta care seamana cu contagiunea unei boli molipsitoare. Nici nu stii când s-a întins epidemia: si deodata boala e în sânge. Un preot tânar […], vazând într-o statie pe niste evrei transportati dintr-un târgusor într-un lagar, a exclamat: «La ce-i mai duce cu trenul? Eu i-as împusca»".4
În preajma declansarii masacrului de la Iasi, Sebastian a detectat întetirea, ca la comanda, a propagandei antisemite. "Ma îngrijoreaza tensiunea antisemita care se întretine si se alimenteaza prin presa, radio, afise…", noteaza în jurnal pe 28 iunie 1941. "De ce? de ce? Stiu foarte bine «de ce», dar nu ma pot dezobisnui de întrebarea asta stupida". Neavând posibilitatea sa se informeze de la sursa, Sebastian preia în jurnal, fara sa comenteze, câteva frânturi din comunicatul oficial: "La Iasi, 500 iudeo-masoni executati [corect în comunicat: 500 iudeo-comunisti - nota A.O.]. Comunicatul guvernului, aparut în editii speciale, spune ca au fost complici cu parasutistii sovietici". Peste câteva zile, pe 2 iulie, Sebastian reproducea din presa, de data asta integral, un nou comunicat oficial, emis de Presedentia Consiliului de Ministri: "În ultimele zile au fost câteva cazuri când elemente straine de neam si dusmane intereselor noastre au tras focuri contra soldatilor germani si români. Orice încercare de repetare a acestor miselesti agresiuni va fi reprimata fara crutare. Pentru fiecare ostas german sau român, vor fi executati 50 iudeo-comunisti".
Sintagma "iudeo-comunisti", care revine obsedant, se încetatenise în limbajul public si oficial, fiind foarte comoda. Ea se baza pe cliseul tenace al "jidanului - agent al comunismului", demonizându-i pe toti evreii de-a valma: "În [ziarul] Ordinea de alaltaseara - scria Sebastian pe 18 iulie 1941 – [apare] o fotografie, pe care regret ca nu am decupat-o. Un lung sir de femei mizerabile [din Basarabia], în zdrente, cu copii mici, la fel de zdrentuiti. Nici o figura de barbat. Legenda fotografiei spunea ca sunt iudeo-comunisti adunati de armata spre a-si lua rasplata pentru faradelegile faptuite". Scriitorul încerca sa înteleaga ce se întâmpla cu adevarat din minciunile vehiculate în presa: "Lectura ziarelor este parca un exercitiu de descifrare a unui text, pentru care îti lipseste cifrul. Si totusi este asa de interesant! Pentru prima oara mi se întâmpla sa gândesc ca adevarul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberatiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila - înca razbate, înca sclipeste, înca respira" (5 VII 1941).



Sindromul post-traumatic
La începutul lui iulie 1941, Sebastian era îngrozit, fiind într-o stare accentuata de depresie psihica: "De asta data suntem în mijlocul catastrofelor. Mai putine întrebari decât la 1 iunie, dar mai multe terori. Neputinta de a vorbi, de a scrie. Un fel de teroare surda, înabusita. Abea îndraznesti sa privesti mai departe de ceasul care trece, de ziua care înca n-a trecut […]. Astept cu un fel de încremenire stupida sa se faca seara, sa se faca zi, sa treaca ceasurile, sa treaca o zi, si înca una, si înca una, si înca una…".
Între timp, Sebastian aflase mai multe amanunte - de la supravietuitori, probabil - despre masacrul evreilor de la Iasi si despre "trenurile mortii", dar îi era practic imposibil sa puna pe hârtie ororile auzite. Infernul nu putea fi descris în cuvinte. Dar, la Sebastian, si tacerea era semnificativa: "Imposibil de însemnat ceva aici [în jurnal]", nota scriitorul pe 12 iulie 1941. "Simpla relatare a faptelor ce se povestesc despre evreii ucisi la Iasi sau despre cei transportati cu trenul de acolo la Calarasi este dincolo de orice cuvânt, sentiment sau atitudine. Negru, sumbru, nebun cosmar. Nu ne ramâne decât sa primim moartea ca pe o moarte de razboi. Cazi sau ramâi în picioare, dupa noroc, dupa simpla întâmplare. Sunt mai putin dezarmati decât noi oamenii care mor pe front? Orbecaim cu totii într-o imensa, trista, întunecata multime - milioane, milioane, milioane - si moartea nu alege, nu asteapta. Cine va ramânea, va ramânea". Nici peste câteva zile, pe 17 iulie, Sebastian nu se simtea în stare sa relateze masacrul de la Iasi: "Moartea e posibila în fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iasi (si înca nu ma pot decide sa scriu aici tot ce am aflat între timp) se poate oricând repeta aici [în Bucuresti]".
Într-adevar, "masacrul de la Iasi [este] o obsesie de care nu scapam", scria Sebastian în jurnal la 4 august 1941. Când, la începutul lunii august toti evreii din Bucuresti cu vârsta cuprinsa între 20 si 50 de ani, fusesera convocati intempestiv la Prefectura Politiei, "cu mâncare pe trei zile si rufe de schimb", Sebastian si fratele sau Benu au trait momente "de înlemnire, de spaima neputincioasa, de disperare" si sentimente "de inutilitate, de predare în fata nenorocirii, de acceptare cu ochii închisi a catastrofei". "Suntem din nou pusi în fata unei adevarate ridicari în masa a evreilor. Internare în lagar? Exterminare? […] Din Vacaresti, grupuri mici, mizerabile, de evrei famelici, livizi, zdrentuiti, purtând lamentabile legaturi si boccele, se îndreapta spre centru. Se pare ca pe platoul Prefecturii sunt adunati câteva mii. Pe Calea Victoriei, femei amarâte, cu priviri de neliniste, de implorare stupida, dau târcoale locului, neîndraznind sa se apropie prea mult si asteptând probabil vesti de la barbatii care au intrat. Cunosc privirea asta, cunosc asteptarea asta. Le-am vazut de atâtea ori, în ultimii doi ani, în jurul cazarmilor." Când s-a comunicat faptul ca este vorba doar "de o simpla concentrare pentru munca", Sebastian a parut ca se linisteste putin. "În orice caz - nota el în jurnal - nu e, sau nu e înca (asa cum m-am temut ieri), repetarea dramei de la Iasi (care si ea tot cu o «simpla» convocare la politie începuse). […] Ma simt ostenit, uzat, stors".



O sintagma improprie: "pogromul de la Iasi"
Atât în titlul comunicarii mele, cât si în cuprinsul ei, am folosit formula "masacrul de la Iasi", si nu cea încetatenita: "pogromul de la Iasi". Cred ca datorez o explicatie. Cu sensul de "macel", termenul "pogrom" este de origine rusa. El a intrat în limbajul international la sfârsitul secolului al XIX-lea, mai ales dupa valul de pogromuri din vestul Rusiei tariste, declansat în urma asasinarii de catre narodnici, în 1881, a tarului Alexandru al II-lea. Pogromul are o dinamica psiho-sociala foarte specifica. Este vorba practic de un linsaj, cu calau colectiv si victima colectiva, care se declanseaza, mai mult sau mai putin spontan, în urma unui pretext cu puternica încarcatura emotionala. Intensitatea psihozei participantilor la pogrom creste exponential. Surescitati la maximum, ei navalesc în cartierul evreiesc, dedându-se la crime, violuri, distrugeri si jafuri. Pogromistii sunt de regula civili, iar evreii pogromiti fac apel la autoritati sa intervina. În cele din urma, autoritatile militare intervin, de regula prea târziu, reusind sa domoleasca actiunile sângeroase si sa limiteze urmarile tragice.
Or, masacrul produs la Iasi în vara anului 1941 a avut o cu totul alta desfasurare decât cea a unui pogrom. Asa cum au demonstrat istoricii, planul masacrului a fost initiat si pregatit dinainte de autoritati si dus la îndeplinire nu de civili, ci de institutii ale statului, tocmai cele care aveau ca misiune apararea vietii cetatenilor: politia, jandarmeria, armata, siguranta statului, dar si Caile Ferate Române etc.
În primavara anului 1941 Mihail Sebastian simtea ca antisemitismul asa-zicând "particular" devenise din ce în ce mai mult unul "de stat", consfintit de lege. El încerca sa-si explice în jurnal consecintele acestei modificari esentiale: "Alta data - chiar sub legionari - antisemitismul era bestial, dar în afara de lege. Era oarecum scuza lui. Si oricând - macar de forma - puteai sa apelezi la autoritatea de stat. Un minim de dreptate era pastrat în masurile oficiale. Acum si sentimentul asta - oricât de precar - al unei justitii oficiale e pierdut" (28 III 1941).
Nu sustin ca, pentru ceea ce s-a întamplat la Iasi în vara anului 1941, termenul de "masacru" (prea "neutru") este unul foarte potrivit, ci doar ca cel de "pogrom" este nepotrivit. Din pacate, denumirea de "pogromul de la Iasi" s-a încetatenit în limbajul public, dar si în literatura de specialitate (în manuale scolare, în carti de istorie, în documente oficiale, în dezbateri academice etc.). Chiar si un cercetator extrem de atent cum este Jean Ancel foloseste aceasta formula în titlul excelentei sale carti, aparute recent.5 De asemenea, în Raportul final, întocmit în 2004 de Comisia Internationala de Studiere a Holocaustului în România "Elie Wiesel", se utilizeaza tot sintagma "pogromul de la Iasi".6 Nu este doar o problema de terminologie, ci si una de metodologie. A numi masacrul de la Iasi "pogrom" si a-l trata ca atare înseamna a introduce elemente de confuzie privind modul cum a fost initiat, pregatit si executat genocidul de la Iasi din vara anului 1941. Este, într-un fel, distanta de la pogrom la Holocaust.

Rebeliunea legionara

(21-23 ianuarie 1941)
Despre situatia evreilor din Bucuresti, Sebastian se putea informa si singur, uneori ca martor ocular. În ianuarie 1941 Sebastian locuia pe Calea Victoriei, într-un apartament aflat la ultimul palier al unui bloc cu noua etaje, langa Piata Amzei. Acolo l-a surprins rebeliunea legionara. Cateva zile aproape ca nu a iesit din casa. Ororile petrecute în cartierele evreiesti Vacaresti si Dudesti ajungeau la el prin comunicate oficiale si amplificate prin zvonuri. Era surescitat si îngrozit. Recitea Istoria evreilor de Simion Dubnow, anume capitolele referitoare la marile pogromuri medievale. În noaptea din 22 spre 23 ianuarie s-au dat lupte între militiile legionare si armata chiar pe Calea Victoriei, în fata blocului sau. "Toata noaptea au continuat mitralierele si tunurile", nota Sebastian în jurnal. Dimineata a coborât în strada si a vazut, lânga o balta de sânge si câteva lumânari aprinse, un grup de trecatori comentând moartea unui militar.
"În mijlocul a cinci-sase trecatori, un nenorocit [ …], un biet bâlbâit, cretin, povestea cum «o jidoavca a tras cu revolveru, uite din blocu asta, de pe acoperis, aseara, s-a împuscat un plotonier».
- O jidoavca, domnule? întreaba un domn mai în vârsta, destul de bine îmbracat, destul de potolit.
- Da, o jidoavca, tu-i mama ei!
- Si nu i-a facut nimic?
- Ba bine ca nu. A arestat-o. A dus-o.
Ma uit bine la oamenii care-l asculta. Nu e unul care sa nu creada. Nu e unul care sa aibe cea mai mica îndoiala despre adevarul acestei povesti absurde. Un moment ma gândesc sa intervin, sa le spun ca e o absoluta prostie, sa-i întreb daca-si imagineaza ca un evreu, mai mult chiar: o evreica, poate fi atât de dement încât sa traga într-un militar, sa-i întreb în fine daca o femeie poate trage cu revolverul de pe acoperisul (!!) unui bloc cu 9 etaje si sa nimereasca asa de exact - sa-i întreb în fine daca stiu ca soldatul a cazut ieri într-o adevarata lupta de strada, în care s-au tras sute de gloante. Dar la ce bun? Cine m-ar auzi? Cine ar încerca sa rationeze? Nu e mai simplu, mai rapid, mai expeditiv sa creada ce le spune celalalt? «A tras o jidoavca.» Am plecat mai departe, dupa târguieli. Când m-am reîntors, erau alti trecatori, care vorbeau despre acelasi lucru. Dar de asta data, nu era vorba de o «jidoavca», ci de un «jidan». Unii spuneau ca a fost prins, altii ca nu. Unii precizau ca a tras de la etajul IV (etaj IV care nu mai e locuit de la cutremur), altii ca nu se stie înca de unde a tras. Cred ca cineva propunea sa se faca o cercetare în bloc, sau se mira ca înca nu s-a facut. Pe urma, de la fereastra mea, am privit câtva timp cum vestea se latea, cum grupurile deveneau mai dese, mai agitate. Lipsea mult pentru un atac asupra tuturor apartamentelor jidovesti din bloc? Uite cum începe un pogrom" (24 I 1941).
Se pare ca aceasta ecuatie de provocare a pogromului a fost sustinuta si de gardisti, pentru ca în 24 ianuarie 1941, în oficiosul legionar Porunca Vremii, Ilie Radulescu motiva astfel baia de sânge din cartierele evreiesti ale Bucurestilor: "Jidanii au fost cei care au tras în armata!". Fac abstractie de absurditatea acuzatiei: evreii nu aveau nici un interes sa traga în armata care lupta împotriva militiilor legionare. Cu intuitia sa de scriitor si publicist, Sebastian a demontat mecanismul socio-psihologic de declansare a unui pogrom: starea generala de surescitare a populatiei, un anume orizont de asteptare, producerea unui eveniment putenic emotional (moartea unui om, de preferinta a unui militar), vina aruncata asupra evreilor etc. De altfel, Sebastian a intuit cu cinci luni înainte modul în care a fost instrumentalizata de catre autoritati declansarea "pogromului" de la Iasi din vara anului 1941.

Masacrul de la Iasi in Jurnalul lui Mihail Sebastian
I ntre 28 si 30 iunie a avut loc la Iasi o serie de manifestari comemorative dedicate implinirii a 65 de ani de la pogromul de la Iasi din 28-30 iunie 1941. Organizarea acestor manifestari a apartinut Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel", Universitatii "Al. Ioan Cuza", Facultatea de Istorie, si Centrului de Istorie a Evreilor si Ebraistica. De asemenea, coorganizatori au mai fost Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Comunitatea Evreilor din Iasi.
Prima zi a inclus conferinta internationala Pogromul de la Iasi, 28-30 iunie 1941: prologul Holocaustului din Romania. In deschiderea conferintei, au fost prezentate mesaje din partea presedintelui Romaniei, Traian Basescu, din partea ministrului roman de Externe, Mihai-Razvan Ungureanu, din partea ambasadorului Israelului, Rodica Radian-Gordon, a ambasadorului SUA, Nicholas Taubman, a ambasadorului Germaniei, Wilfried Gruber, a marelui rabin al Romaniei, Menachem Hacohen. Printre cei care au rostit alocutiuni s-au numarat Mihai E. Ionescu, directorul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Paul Shapiro, directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, Aurel Vainer, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, Pincu Kaiserman, presedintele Comunitatii Evreiesti din Iasi, Radu Prisacaru, prefectul judetului Iasi, Dumitru Oprea, rectorul Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi.
Publicam mai jos comunicarea lui Andrei Oisteanu la conferinta. Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel" va edita un volum cuprinzand toate textele conferintei.


La începutul anilor ‘40, mijloacele de informare pe care le avea la îndemana Mihail Sebastian în ceea ce priveste oprimarea si reprimarea evreilor din România erau relativ precare. "Problema evreiasca" era foarte prezenta în publicatiile antisemite, dar evident acestea dadeau masura starii evreofobiei, si nu a situatiei reale a evreimii din România. Ziarele obisnuite publicau în aceasta privinta mai ales comunicate lapidare, care mai degraba fardau adevarul. În 1941 aparatele de radio (la care se mai puteau asculta posturi straine) fusesera confiscate de la evrei, în urma Decretului-Lege nr. 1.253 din 6 mai 1941, semnat de Ion Antonescu. În motivatia acestei legi se sustinea ca "evreii posesori de aparate de radio receptioneaza stiri de propaganda contra intereselor generale ale tarii, pe care apoi le raspândesc, alarmând permanent populatia"1. Peste câteva luni, la 12 septembrie 1941, lui Sebastian i-a fost desfiintat si postul telefonic, din aceleasi motive absurde.2
Informatii privind soarta evreilor din estul tarii îi parveneau lui Sebastian si de la ofiteri întorsi de pe front: "Alice Th[eodorian] - noteaza el în jurnal - îmi spune ca un ofiter prieten, întors de pe front, i-a povestit ca armata are ordin sa împuste pe toti evreii gasiti în Bucovina si Basarabia" (18 VII 1941) sau "Vicky Hillard, locotenent de cavalerie, întors ieri de pe front, din Ucraina, … [povesteste] multe lucruri despre masacrul evreilor dincoace si dincolo de Nistru. Zeci, sute, mii de evrei împuscati. El, simplu locotenent, ar fi putut ucide sau ordona sa se ucida oricâti evrei" (21 VIII 1941).

http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2876&nr=2006-07-07

MIHAIL SEBASTIAN

O poveste





Mihail Sebastian (1907-1945) e un scriitor evreu de limbă română. S-a născut la Brăila, cu numele de Iosef Hechter. După absolvirea liceului, beneficiind de protecţia lui Nae Ionescu, s-a mutat la Bucureşti ca ziarist la Cuvîntul. A absolvit studii de drept şi a profesat ca avocat. Odată cu alunecarea gazetei şi a directorului ei către extrema dreaptă, poziţia lui Mihail Sebastian devine tot mai delicată, deşi în cîteva articole el se desolidarizează sarcastic de hitlerism, de dictatură şi obscurantism, de politicianismul veros, pledînd cauza oamenilor simpli, a celor lipsiţi de educaţie, a celor dezmoşteniţi de criza economică.

După suspendarea apariţiei Cuvîntului, din ianuarie 1934, trece printr-o dificilă perioadă de persecuţii. Situaţia scriitorului este cu atît mai complicată, cu cît alege să publice cartea De două mii de ani… – o pledoarie indirectă în favoarea minorităţii evreieşti –, însoţită de prefaţa violent antisemită a lui Nae Ionescu. Extrema dreaptă îl denigrează pe M. Sebastian, datorită provenienţei sale etnice, în timp ce presa semită îi răstălmăceşte ideile şi îl condamnă pentru eforturile sale de incluziune socială. Eseul Cum am devenit huligan şi impresionantul Jurnal îi consemnează frămîntările.

Mihail Sebastian este un martor lucid al vremurilor şi al vieţii intelectuale interbelice. La temelia însemnărilor lui stă un spirit raţional, pe alocuri zeflemitor, bun cunoscător al detaliilor şi al dedesubturilor realităţii. Observatorul înfrigurat al circumstanţelor politice tot mai apăsătoare, ce pregătesc instaurarea totalitarismului, este dublat de un meloman subtil, dar şi de un sportiv entuziast (mare amator de schi ori de excursii estivale). Trebuie de asemeni remarcată aria extinsă a lecturilor sale, cu menţiune pentru admiraţia faţă de literatura franceză (mai ales Marcel Proust), sau cea engleză. A legat prietenii cu unii scriitori români importanţi ca Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Camil Petrescu etc.

A scris proză (Femei, Oraşul cu salcîmi, Accidentul, De două mii de ani…), teatru (Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Ultima oră), jurnal. Publicistica sa fascinantă a rămas, în mare măsură, îngropată în paginile ziarelor vremii şi, întrucît a fost doar parţial reluată în volume, circumstanţa a provocat recent o campanie de presă defăimătoare. Printr-o avalanşă de citate trunchiate, răstălmăciri grosolane şi procese de intenţie revoltătoare, s-a încercat ţintuirea autorului la stîlpul infamiei. Dezbaterile furtunoase din presa literară au mai temperat elanul denigratorilor, însă fără a-i descuraja. (L.A.)

Moartea lui Mihail Sebastian

MIHAIL SEBASTIAN ŞI EVREII (3)

Poziţia cîtorva gazetari evrei este definitorie, într-un asemenea context. Un tur de orizont succint se vădeşte necesar.
Vocea lor s-a făcut auzită mai întîi în revista Adam, condusă de I. Ludo. Este vorba despre o publicaţie de factură preponderent polemică, sarcastică, oarecum un echivalent al Academiei Caţavencu din zilele noastre. Însä periodicul e dedicat problemelor comunităţii şi găzduieşte, totodată, studii critice ori eseuri docte pe teme evreieşti. Opţiunea sa democrată, apăsat antihitleristă, e incontestabilă. De pildă, în iunie 1933, Adam include şi un scurt comentariu al lui E. Lovinescu, în care cunoscutul critic literar şi sociolog se disociază cu demnitate de antisemitismul german tot mai ofensiv:

“Desfăşurarea acţiunii antisemite în Germania de la începutul regimului hitlerian deschide o nouă eră medievală în istoria contemporană (…). Procedeele întrebuinţate pentru realizarea unei astfel de doctrini rasiste, dacă nu sunt medievale, depăşesc toate normele civilizaţiei moderne; ele nu numai că ştirbesc prestigiul unui popor de mare cultură, dar vor produce aceleaşi dezastruoase rezultate ca odinioară în Spania; în toate domeniile activităţii intelectuale şi artistice, Germania se vede de pe acum lipsită voluntar de valori cu desăvîrşire de primul plan, cu circulaţie mondială, ca Einstein, Reinhardt, Elisabeta Bergner, Emil Ludwig, Alfred Kerr, fără a mai pomeni de pleiada de chimişti, de economişti, de ziarişti şi mai ales de scriitori, care au marcat fizionomia literară a Germaniei de după război. (…) A persecuta astfel de oameni, în afară de incompatibilitatea cu normele vieţii moderne, este şi un act inexplicabil apolitic şi ingrat.”[1]
De pe această baricadă eteroclită, recurgînd la un ton colocvial, mustind de insinuări şi ironii, gazetarul I. Ludo îl ia la rost pe Nae Ionescu pentru partizanatul său nedemocratic. Profesorul bucureştean declarase ostentativ că opinia publică din ţară n-ar trebui să se preocupe de problemele din Germania, căci românii nu sînt nici “evrei”, nici “reprezentanţi ai intereselor evreieşti”, nici “mari democraţii apusene”. Pe fundalul unui dezinteres indus, logicianul îşi desfăşurase apoi argumentaţia favorabilă totalitarismului german. I. Ludo îl persiflează într-un articol unde – cu deranjante grosolănii stilistice – scoate în evidenţă contradicţiile şi sofismele lui Nae Ionescu:
“E un filosof picant – şi ne încîntă. Ţine cu orice preţ să pară altceva decît este. «Umanist», în fond, vrea să fie luat drept o mare canalie. «Apusean» – vrea să fie un oriental tembel. «Democrat» – vrea să fie un reacţionar tîmpit şi primitiv. «Mare» – vrea să fie mititel, mititel, ia atîta, să-l pierzi în plapumă. De revoluţia germană nu se interesează – dar se topeşte de dragul ei. Îi este indiferent ce o să se aleagă din regimul lui Hitler – dar ştie că toţi adversarii Führerului sunt «delatori». Nu este «parte» – dar are grijă să apere «tragica încordare» a «harnicului popor» împotriva «sabotorilor». Susţine că «nu-i hitlerist, Doamne fereşte» – dar nu se codeşte o clipă să afirme că ceea ce apare în presa evreiască este «falsificare de fapte»”.[2]
Campania sarcastică a jurnalistului împotriva lui Nae Ionescu se prelungeşte insistent. Într-un amplu pamflet, este denunţată schimbarea oportunistă de macaz a profesorului, pe tema antisemitismului:

“Ca tu, om de treabă, care toată viaţa te-ai pupat în bot cu evreii, care ai frecventat pe evrei, care ai conferenţiat în faţa unui public exclusiv evreiesc, să devii, cum a venit ăla în Germania la putere, hodoronc-tronc, antisemit, asta n-o mai pot înţelege să mă tai.”[3]
Ziaristul protestează batjocoritor împotriva semnalului de alarmă tras de Nae Ionescu, care avea impresia că majoritatea gazetelor şi a posturilor de comandă din societatea românească ar fi fost ocupate de evrei şi cerea eliminarea acestora din funcţiile de decizie. Cu alt şir de ironii i se răspunde solicitării lui Nae Ionescu de îndepărtare, din poziţiile influente, a consilierilor politici sau administrativi de origine evreiască.

Sionistul A.L. Zissu publică, la rîndul său, în paginile revistei Adam, unele precizări suplimentare pe marginea polemicii sale împotriva lui Nae Ionescu[4].

Pînă în această etapă, ostilitatea dintre I. Ludo şi Mihail Sebastian se manifestase indirect, prin săgeţi vitriolante, expediate în direcţia scriitorului de la Cuvîntul[5]. Dar, după arestarea lui Nae Ionescu şi suspendarea publicaţiei sale datorită activităţii extremiste, M. Sebastian înţelege să se revolte contra atacurilor la care mentorul continua să fie supus în presă, cu toate că se afla în imposibilitatea de-a se mai apăra. Şi îşi exprimă indignarea prin intermediul unui mesaj tăios, citat apoi ca element incriminator în corpul răspunsului care-i este întocmit.

“Domnule Ludo, / Vei putea convorbi cît vei vrea, cu propria d-tale conştiinţă, despre cît eşti d-ta de bun evreu şi despre cît de prost evreu sunt eu. Vei putea avea voluptatea de a te indigna copios împotriva trădării mele de neam, dar nu mă rabdă inima să nu-ţi spun că a înjura un om fără putinţa de a răspunde este un gest oribil, de o urîţenie ce îi serveşte în acelaşi timp şi de pedeapsă. / Doresc din toată inima ca galbena d-tale broşură să se vîndă cît mai repede. Vei fi de două ori cîştigat: 1) îţi vei încasa banii învestiţi; 2) vei scăpa de mărturia unei mizerii care va fi astfel consumată. / Aş vrea să ştii că acest lucru ţi-l spune cineva, care crede cu îndîrjire că micul d-tale atentat moral este o faptă profund neevreiască. MIHAIL SEBASTIAN.”[6]

Stimulat de acest protest care-l vizează, I. Ludo declanşează atacurile făţişe împotriva romancierului. Într-un prim pamflet îi aduce un şir întreg de acuzaţii brutale. Îi impută, de pildă, că Mihail Sebastian a refuzat în mod constant să publice în revista Adam, preferînd în contrapartidă să semneze pe prima pagină a Cuvîntului (“Ani de-a rîndul a fost surd la vocea sîngelui israelitean”[7]). Cînd s-a hotărît, totuşi, să ia în considerare existenţa acestui periodic al comunităţii, a făcut-o doar pentru a-l agresa (“se apucă – tocmai în clipa în care binevoieşte să-şi coboare ochii pînă la noi – să ia apărarea unui adversar al evreilor, împotriva evreilor. Ei! Este asta o treabă evreiască?”[8]).

De aici şi pînă la portretul infamant de trădător al propriei etnii, pus fără scrupule în slujba adversarului, a mai rămas o distanţă foarte mică, uşor de străbătut. Tonul gros, sardonic, vine să şteargă toate nuanţele existente. Mihail Sebastian ar fi fost “coşcogea hamal ideologic de pagina întîia, zilnic cursiv şi politic, el, evreul, în gazeta care muncea de zor să scoată pe evrei din presa politică – el, evreul, sfetnicul şi amicul patronului, adversar al sfetnicilor politici evrei”[9]. “D. Sebastian – mai spune I. Ludo, recurgînd la stupefiante exagerări – se simţea în oficina rasistă, ca păstrăvul în apă”[10]. Scriitorului i se reproşează că nu şi-a dat demisia de la Cuvîntul. Violenţele stilistice degradante nu sînt ocolite, atunci cînd ni se vorbeşte despre “arhanghelul Mihail circumcisul, angelul păzitor al demnităţii patronului”[11]. Ne sună cunoscut aceste pasaje, pentru că ele se înscriu printre cele mai frapante caracterizări diabolizante, reluate recent de Marta Petreu, aluziv dar şi prin citări obstinate, în cartea injurioasă la adresa lui M. Sebastian. Pamfletul interbelic a fost reciclat în pseudoanalize universitare contemporane.

Iar duşmănia gazetarului nu se ostoieşte. După apariţia romanului De două mii de ani…, I. Ludo împinge şarja hiperbolică pînă la a susţine că un autor evreu, Sebastian, şi un editor evreu, Ciornei, s-ar fi coalizat pentru a publica o carte antisemită! “Cei cari vor să aibă în biblioteca lor o carte de propagandă antisemită, să cumpere romanul cu titlu evreiesc al d-lui Mihail Sebastian”[12]. Este vorba despre o acuzaţie extrem de gravă şi – după cum s-a văzut din prima parte a acestei prezentări – neadevărată.

Pe aceeaşi linie a exagerărilor stilistice, promovate de directorul revistei Adam, se înscrie şi un anume Mihail Solomon, care se întreabă A cui e vina? şi răspunde prin sarcasme vulgare, pigmentate cu vagi aluzii homosexuale, ce vor constitui, peste decenii, principala sursă de inspiraţie a cercetătoarei M. Petreu: “Un idol şi un sclav, un sforar şi o păpuşe. Armonia visată, ideală, definitivă. (…) Dar marele Nae (Ionescu) s-a plictisit de amanta sa spirituală, ar vrea să rupă nişte legături obositoare, artificiale, putrede. / Şi atunci îi ordonă să scrie o carte a învăţăturilor dobîndite, izbînda convingerilor atîta cîntate, care va fi prefaţată de dumnealui, d. Nae Ionescu. / Hechter e fascinat de privirea viforoasă a magistrului. Scrie cartea în stare de transă”[13] etc. După cum se vede, acuzaţia aservirii orbeşti a lui M. Sebastian faţă de Nae Ionescu e ceva mai veche, n-a fost inventată de eseista clujeană. Tot lipsită de originalitate e şi teoria conspiraţiei, ce sugerează că activitatea scriitoricească a lui Sebastian s-a desfăşurat în serviciu comandat din culise (alt loc comun din investigaţia literară a Martei Petreu).

Ştafeta discuţiei despre M. Sebastian este preluată în Renaşterea Noastră, “organ naţional evreesc” cu apariţie săptămînală. Revista cuprinde, pe mai multe pagini, în două numere diferite, un comentariu semnat de Th. Löwenstein. De această dată avem de-a face cu o publicaţie serioasă, ce reflectă sobru, decent şi matur viaţa evreilor din România. Într-un asemenea context, recenzentul se disociază de cei care condamnă “vinovăţia unui scriitor evreu şi a unui editor evreu de a fi transformat o carte evreească (în aparenţă) în vehicul de idei antisemite”, întrucît “prefaţa d-lui Nae Ionescu are o însemnătate mult mai mică decît romanul, care defineşte un tip psihologic”, iar “romanul a preexistat prefeţei şi i-a sugerat eşafodajul”[14].

Problema lui Th. Löwenstein este însă că autorul – asemeni protagonistului cărţii – demonstrează o fire solitară şi nu se antrenează în activităţile comunitare. Analistul se întreabă de unde provine un asemenea orgoliu al singurătăţii. El ne dă şi răspunsul. M. Sebastian este propulsat de raţionalismul său! Ei bine, e greşit să fii raţional, pentru că şi antisemiţii se bazează pe această armă, în construirea tezelor lor false: “Antisemitismul nu e nici el altceva decît raţionalism, adică mînuire de abstracţiuni”[15]. Este limpede că avem de-a face cu obiecţiile militantului social, care neagă acceptarea artistului solitar.

Th. Löwenstein – care dă de înţeles, după judecăţile pe care le formulează, că nu are o formaţie profesională de literat – mai constată că romanul De două mii de ani… aduce în scenă diverse figuri de evrei, care sînt, însă, toate antipatice. În mod clar, recenzentul a trecut pe lîngă ironia implicită, plasată de autor la temelia cărţii. Vorbitorul n-a perceput subtilitatea construcţiei estetice. El se frămîntă doar pentru învăţămintele imediate pe care le poate extrage, prin condamnare, din paginile cărţii, pentru a-şi îndemna companionii la un militantism sporit: “Pe noi ne interesează latura psihologică, valoarea simptomatică pentru intelectualul evreu a păţaniei d-lui Mihail Sebastian. Desigur, răspunderea este în primul rînd a absenţei oricărei activităţi culturale evreeşti aici în ţară şi responsabili pentru acest tineret desrădăcinat suntem în primul rînd noi”[16].
Romancierul le răspunde unora dintre denigratorii săi, cu precizie şi discernămînt, în paginile cărţii Cum am devenit huligan. Pe bună dreptate îl persiflează pe I. Ludo şi exagerările sale tendenţioase, adaptîndu-se chiar stilistic la nivelul aceluia, pentru a-l portretiza cu mai mare fidelitate.

“În uliţa evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. (…) Mărturisesc că genul mă amuză sincer. Îmi place acest om chefliu, vesel, cu pălăria pe ureche – «ce-am avut şi ce-am pierdut» – care are opiniile lui în toate chestiile, se bate pe burtă cu toate ideile, îi face praf pe toţi «grangurii». Tănase este «boborul» în persoană. El are idei şi soluţii în politica externă, în teoria lui Einstein, în aviaţie, în problema transferurilor, în literatură, în iubire – şi pe toate le rezolvă «în doi timpi şi trei mişcări», sumar, scurt, ritos: «zît», «vax», «zexe». Tănase satisface în fiecare din noi nu ştiu ce zăduf plebeu, nu ştiu ce plăcere de a fi trivial şi de a scăpa de toate «fineţurile şi tiriboambele», cum spunea amicul meu Marin Dronţu. Pe urmă, după ce ai rîs, cînd rămîi singur, ţi-e oarecum ruşine de tine însuţi. (…) Cupletele sale sînt, cum se zice, irezistibile. Familiar cu abstracţiile, intim cu ideile, puţin porc cu nuanţele, se tutuieşte cu toate problemele din lume.”[17]
Obiecţiile venite din partea lui Th. Löwenstein, sionist de dreapta, Mihail Sebastian le pune în corelaţie cu acelea sosite dinspre Nicolae Roşu, antisemit neaoş care-i reproşa, exact invers, că toţi românii sînt antipatici în romanul său, iar toţi evreii sînt simpatici.

“Dacă mai există în lumea asta mare un rest de ridicol, cred că aici s-a refugiat, în această întîlnire de opinii, în această involuntară frăţie între d-nii Roşu şi Löwenstein, amîndoi puri, amîndoi intransigenţi, amîndoi perspicaci.”[18]
Acest scurt, dar complicat episod al relaţiilor dintre evrei şi Mihail Sebastian poate fi concludent pentru personalitatea unui autor sensibil, incitant şi profund în abordările sale estetice, culturale şi filosofice, care a fost obligat să se confrunte cu una dintre cele mai negre perioade din istoria României. Atunci cînd implementarea Holocaustului a survenit efectiv, Sebastian a fost prins în spirala abuzurilor, alături de ceilalţi persecutaţi. Şi-a pierdut slujba de avocat şi locuinţa din centrul Bucureştiului, i s-au confiscat schiurile şi aparatul de radio, a fost eliminat din redacţia revistelor şi i s-au retras înlesnirile de gazetar, numele său de autor a fost interzis şi piesele lui teatrale au fost retrase de pe scenă. A ajuns profesor la şcoala evreiască şi a fost obligat să măture străzile capitalei, cot la cot cu tovarăşii săi de suferinţă.

Reîntîlnirea cu fostul adversar din viaţa publicistică – în noul context al comisiilor de rechiziţie din curtea Sinagogii Mari, unde amîndoi sînt implicaţi în eforturile de limitare a dezastrului – este percepută deja din depărtare, ca dintr-o altă existenţă: “Chipul de băiat de liceu al lui Ludo. E neschimbat după atîţia ani – cred că nu l-am mai văzut din 1932-1933 – iar eu sunt aşa de îmbătrînit!”[19].
Faptele istorice succesive, pe care scriitorul le înregistrează cu tot mai mare spaimă şi oroare, privind pogromul de la Iaşi, deportările şi crimele din Basarabia, sau măcelurile din Transnistria îl consolidează în identitatea sa etnică. În timp ce unii prieteni ai săi încearcă evadarea prin convertirea religioasă ori prin refugiul în exil, Mihail Sebastian îşi reafirmă cu dîrzenie apartenenţa şi îşi înfruntă destinul.

“Treceţi la catolicism! Treceţi cît mai repede la catolicism! Papa vă apără! El singur vă mai poate scăpa. De cîteva zile aud mereu aceeaşi parolă. Azi-dimineaţă Comşa, astă-seară Aristide şi Alice m-au întrebat cu mare seriozitate ce mai aştept. Nu-mi trebuie argumente ca să le răspund şi nici nu caut. Chiar dacă lucrul n-ar fi aşa de grotesc, chiar dacă n-ar fi aşa de stupid şi zadarnic – încă nu mi-ar trebui argumente. Undeva, într-o insulă cu soare şi umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent dacă sunt sau nu sunt evreu. Dar aci, acum, nu pot fi altceva. Şi cred că nici nu vreau.”[20]
Moartea absurdă, într-un accident de circulaţie, cînd tocmai ieşise din tunelul infernal şi supravieţuise războiului, îi conferă întregii sale existenţe o patină tragică.

MIHAIL SEBASTIAN ŞI EVREII (2)
Cartea lui Mihail Sebastian poate fi considerată, fără teama de a greşi, un roman-eseu întrucît, în prezentarea caleidoscopică a diverselor situaţii, este evident că scriitorul urmăreşte mai curînd dezbaterea şi limpezirea unui concept: condiţia evreului. Personajele – cu excepţia lui Ghiţă Blidaru – nu sînt solid articulate, ele nu ilustrează evoluţia vieţii reale şi a schimbărilor de ipostaze, ci au un simplu rol exponenţial, de exemplificare. Dezvoltările epice sînt accidentale, periferice (cîteva efemere poveşti de dragoste, cîteva palide conflicte sociale în cadrul exploatării petroliere). Sub aparenţele beletristicii, autorul încearcă de fapt o punere pe tapet şi o conştientizare a problemei sale existenţiale.
Trebuie semnalată şi o strategie de natură estetică a lui Mihail Sebastian, care va putea fi regăsită apoi mai amplu în opera lui Kertész Imre, autor răsplătit recent cu Premiul Nobel pentru romanul Nedestinare (Sorstalanság). Kertész o resimţea deja, după deceniile de discutare a Holocaustului şi a morţilor atroce, cît este de complicată tratarea acestei teme şi faptul că este nevoie de o nouă abordare artistică. Şi atunci prozatorul îşi edifică universul pe antifraza etică. El răstoarnă percepţia naratorului asupra gravităţii şi a legitimităţii situaţiilor prezentate. Cutare evreu deportat transpiră groaznic. Cutare evreu din lagăr nu s-a mai spălat cu săptămînile. În schimb jandarmii unguri, care-i arestează de pe stradă, sînt oameni de mare eleganţă, au cravata bine asortată, sînt vlăjgani prezentabili. Gardienii germani de la Auschwitz sînt “oameni curaţi, cinstiţi, iubitori de ordine-precizie-muncă, oameni care apreciază şi la alţii cînd întîlnesc asemenea trăsături de caracter”. Pare oribil să citim aşa ceva, însă artistul maghiar mizează enorm pe impactul antifrazei etice.
Trăsăturile respective le putem recunoaşte, deja schiţate, în romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani… Anumiţi evrei sînt doar nişte mic-burghezi, cu preocupări meschine, nu au dimensiune metafizică. Iar protagonistul se simte departe de ei, pentru că el unul este, nu-i aşa, o persoană sensibilă şi solitară. În schimb figura despotică a profesorului Ghiţă Blidaru e subtilă, fascinantă, cuceritoare. Defilarea mulţimii de studenţi români ce scandează “jos jidanii!” îi pare evreului de pe trotuar… interesantă (“Era frumos: mă întreb dacă nu e ridicol s-o spun, dar zău că era frumos. O mulţime de băieţi tineri – cei mai mulţi din anul întîi, desigur –, o teribilă voie bună, o atmosferă de recreaţie într-o curte de liceu. Nimic grav”). Se poate identifica, prin urmare, aceeaşi strategie a antifrazei etice şi în cartea lui Mihail Sebastian, deşi ea a fost concepută cu cîteva decenii înainte de romanul autobiografic al lui Kertész Imre.
*
De două mii de ani… prezintă o situaţie unică, în istoria literaturii române, din cauza circumstanţelor explozive, rezultate din combinaţia dintre textul romanului şi prefaţa sa. Nae Ionescu, mentorul şi sprijinitorul social al lui Mihail Sebastian, ajunsese la închisoare, ca adversar al regelui Carol al II-lea şi ca ideolog al extremei drepte. După gratii fiind, avusese parte de unele atacuri în presă. Sebastian s-a considerat totuşi înlănţuit de o datorie de fidelitate. Îl rugase pe Nae Ionescu, înainte de deriva extremistă a aceluia şi înainte de arestarea lui, să-i prefaţeze romanul:

“Cînd m-am întors, în 1931, de la Paris, unde mă trimisese el să studiez, primul lucru pe care i l-am spus profesorului a fost acesta: «scriu o carte evreiască». / Vestea nu l-a surprins. Nu suportasem niciodată nici o umbră de echivoc asupra calităţii mele de evreu. Nae Ionescu o ştia prea bine, el, care detesta orice compromis şi, îndeosebi, pe acesta. / 1931 era, după cîte ţineţi minte, un an neantisemit. (…) Cartea pe care o începusem nu avea aşadar obiective sociale. În nici un caz nu voia să fie o carte de actualitate. E adevărat că timpul şi-a luat sarcina de a-i depăşi intenţiile şi de a o arunca peste trei ani, într-un moment de surescitare generală. / De ce îi ceream profesorului Nae Ionescu o prefaţă? (…) Mi se părea, în primul rînd, foarte firesc să cer omului care îmi călăuzise primii ani de tinereţe o judecată directă asupra unei cărţi ce trebuia să-mi lămurească, cel puţin în intenţia mea, o sumă de întrebări hotărîtoare. Am aşteptat de multe ori cu emoţie şi încordare cuvîntul profesorului asupra lucrurilor pe care le gîndeam, dar niciodată cu atîta pasiune. / Acest motiv strict personal ajunge poate pentru a explica de ce ţinusem să am în fruntea cărţii o prefaţă a sa. / În altă ordine, însă, şi cu totul în subsidiar – cum se zice în justiţie –, nădăjduiam poate că prefaţa va fi un act de înţelegere şi un act de pace, care va trece şi dincolo de literatură. Nae Ionescu era dintre foarte puţinii oameni capabili, şi prin gîndirea lor, şi prin poziţia lor, să facă un asemenea act. Simpatia lui pentru problemele iudaice era cunoscută, justificarea lui de a vorbi în această ordine era fără tăgadă. / Astăzi şi cu atît mai mult în iunie 1934, a-i cere profesorului Nae Ionescu o prefaţă la un roman evreiesc pare, în principiu, un lucru ciudat, dacă nu de-a dreptul provocator. În 1931, însă, nimic n-ar fi fost mai normal şi, desigur, nimeni n-ar fi fost surprins.”[1]
În noua împrejurare, după convertirea la extremă a îndrumătorului şi aruncarea sa în detenţie, autorul evreu ar fi trebuit oare să-şi retragă rugămintea, sau să meargă înainte? A ales a doua variantă. N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fără margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum şi în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul îşi va răsfira tezele incendiare şi orientările fasciste, tocmai în prefaţa volumului care descrie, în simplitatea şi transparenţa sa, ipostazele şi suferinţele comunităţii evreieşti din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanţi opuşi: ceea ce spune ficţiunea realistă – sau realitatea ficţională –, răstoarnă prefaţa antisemită. Inclusiv datorită acestei situaţii deosebite, putem înţelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs şi care nici pînă azi nu s-a stins.
Pe linia numeroaselor “romane cu cheie”, nu i-a fost dificil maestrului viforos să se recunoască în ipostaza lui Blidaru. El ridică aşadar mănuşa, asemeni personajelor pirandelliene, şi îşi cere dreptul la viaţă, luînd cuvîntul în mod nemijlocit:

“să-i îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiţă Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter”[2].
Textul introductiv al lui Nae Ionescu nu se mai revendică de la strategiile ficţiunii, ci îşi asumă deschis realitatea politico-socială, căreia încearcă să-i ofere propriile explicaţii. Intervenţia e deplin edificatoare, nu numai în privinţa valorilor profesate – în acel moment – de energicul magistru, ci şi asupra trăsăturilor sale de caracter. La privirea scrutătoare a discipolului, care se străduieşte să priceapă rostul lucrurilor, el răspunde înfigînd mai adînc cuţitul în rană.
Pentru început, Nae Ionescu izolează conflictul, îl scoate din planul colectivităţii şi îl defineşte ca fiind problema aşa-zicînd personală a romancierului:

“Mihail Sebastian s-a hotărît să dezbată problema iudaismului. Şi o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam cei zece ani ultimi ai frămîntărilor noastre politice, şi încearcă a stabili în acest cadru viaţa de nădejdi, de luptă şi de suferinţă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta nu mai puţin evreu –, care e o fiinţă originară, poate chiar fiinţa lui originară, Iosef Hechter.”[3]
Trebuie menţionat că, deşi întregul roman este narat la persoana întîi singular, eroul principal nu are nume. Suprapunerea brutală şi totală a identităţii sale peste aceea a autorului, precum şi atribuirea repetată şi punitivă a numelui său evreiesc constituie primele “supralecturi” abuzive ale prefaţatorului:

“Iosef Hechter se chinuieşte. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înţeleagă de ce se chinuieşte şi dacă nu poate fi şi altfel, Iosef Hechter trăieşte lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului.”[4]
Procedînd astfel, Nae Ionescu sfîşie încă de la început “pactul ficţional” şi proiectează opera literară – cu un mesaj alegoric altminteri destul de transparent – în sfera dezbaterii politice efective. Deturnarea energică a registrului discuţiei aruncă benzină pe foc şi potenţează efectul exploziv al unui roman care, în lipsa prefeţei respective, ar fi rămas poate doar incomod, datorită conflictelor înfăţişate.
Nae Ionescu arată, pe bună dreptate, că volumul lui M. Sebastian prezintă un caleidoscop de fenomene, cărora nu li se oferă o cauză convingătoare:

“Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteşte să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă şi se chinuieşte; şi că nu se poate altfel. / Numai că această constatare e lipsită de necesitate. E adevărat că de cînd e lumea şi de cînd sînt evrei – căci, în adevăr, evreii sînt de cînd lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferinţei lui permanente, însă, nu se poate scoate decît inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferinţei lui. Şi asta e insuficient.”[5]
În lipsa motivaţiei limpezi, fenomenul înfăţişat e neconcludent. Prefaţatorul se obligă, prin urmare, să furnizeze el argumentele care stau la rădăcina antisemitismului.
Profesorul de filosofie respinge explicaţia metafizică pe care o dă protagonistul, conform căruia evreii trebuie să sufere datorită însuşi faptului că ei există, căci o astfel de justificare ar fi tautologică:

“de îndată ce Iuda suferă şi trebuie să sufere, e de la sine înţeles că ori de cîte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinţei evreilor. (Ceea ce nu e o soluţie!)”[6]
Pe de altă parte, persecutarea evreilor nu reprezintă o chestiune de relaţie (adică nu e dependentă de anumite situaţii concrete, de la faţa locului, care ţin de relaţiile evreilor cu un popor sau altul). Dacă ar fi astfel, i s-ar putea identifica motivaţiile (cine a fost de vină?) şi i s-ar găsi soluţiile. Însă lucrurile nu se rezolvă, de secole întregi. Prin urmare problema nu e una de relaţie, ci de esenţă – şi ea le poate fi imputată evreilor:

“Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relaţie; conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei şi ceilalţi oameni – contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp şi loc sau, mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – aşa cum constată şi eroul nostru şi cum o cred şi eu –, atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sînt în evreu.” [7]
Ipoteza lui Nae Ionescu, “descoperită” în urma exerciţiului de raţionament simulat, nu face decît să introducă în scenă un prim loc comun al antisemitismului din totdeauna: victima este de vină.
Însă magistrul de la catedră, îndată ce atinge punctul sensibil, care ar risca să-i plaseze demersul sub semnul îndoielii, se opreşte şi se dezice formal. Vădindu-se de-o descumpănitoare mobilitate argumentativă, el îmbrăţişează eventualele contraargumente, pentru a-şi lăsa contestatarii fără obiect. Ca să înţelegem cauzele suferinţei evreului, trebuie mai întîi să pricepem ce este un evreu. Antisemiţii procedează în mod empiric, constatînd că

“există un conflict statornic între evrei şi celelalte neamuri, conflict care, la anumite momente, caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări, evreii suferă, desigur; dar vina e numai a lor, pentru că, de cînd există, ei nu au făcut decît blestemăţii.”[8]
Asistăm la o punere în scenă a transmiterii “învăţăturilor” extremiste, cărora li se conferă mai mare forţă de impact, prin mimarea descoperirii treptate, pas cu pas. Totodată, cu o mirabilă flexibilitate intelectuală, vorbitorul îşi camuflează adeziunile şi adversităţile, anunţînd că el nu se consideră antisemit, ba chiar că ar combate, vezi Doamne, temeinicia unor asemenea poziţii:

“E inutil să stăruiesc prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; căci rezultatele ei pot fi tot aşa de bine întrebuinţate de evrei împotriva antisemiţilor. În adevăr: cum stabilesc antisemiţii vina evreilor? În cazul cel mai bun – în care nu se mulţumesc numai cu afirmaţii – prin enumeraţie se citează cazuri, unul, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemăţii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricînd o mie de fapte de laudă. Sînt răufăcători? Da. Dar sînt şi binefăcători ai omenirii. Sînt jecmănitori? Desigur. Dar sînt şi filantropi. Sînt trădători în război? Se poate. Dar sînt şi atîţia care au murit simplu şi cinstit. Şi aşa mai departe.”[9]
Metoda analizei fenomenologice nu este relevantă, deoarece conduce la o aglomerare de argumente, de ambele părţi ale baricadei, fără a se oferi o soluţie neechivocă:

“Deci dară, dacă antisemiţii spun: e drept să suferiţi, pentru că sînteţi răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiţi, pentru că sîntem buni. Cine are dreptate? Şi unii, şi alţii. Asta înseamnă însă: nici unii, nici ceilalţi. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumeraţie nu poate fi concludentă.”[10]
Trebuie remarcată demonstraţia “în mişcare” pe care Nae Ionescu o practică, de parcă şi-ar produce raţionamentele pe loc, sub privirile noastre. Spontaneitatea simulată induce în mintea cititorilor impresia de autenticitate, precum şi iluzia că doar acea soluţie, tocmai descoperită împreună cu vorbitorul, ar fi singura acceptabilă. Totodată analistul mimează obiectivitatea, el combate, chipurile, erorile de logică provenite din ambele tabere şi, amendîndu-i pe antisemiţi, se disociază pro forma de extremismul lor. Înscenarea acestui work in progress îşi are, fireşte, valoarea sa de şarlatanie retorică.
După cum s-a văzut, argumentaţia fatalist-metafizică şi cea fenomenologic-enumerativă nu sînt concludente pentru explicitarea problemei antisemitismului. Atunci s-ar putea să ne vină în ajutor examinarea punctului de vedere naţional. Tensiunea se datorează, eventual, imposibilităţii de incluziune a evreilor în rîndul populaţiilor locale. Dar cum anume se realizează adeziunea la o colectivitate?

“Calitatea de român, evreu, turc sau neamţ e o chestie de apartenenţă: faci, anume, parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întîmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că eşti vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă. Căci nu e suficient să faci mărturisire de credinţă iudaică, de pildă, ca să fii evreu. Mai mult încă, poţi declara, poţi simţi, poţi crede că nu eşti evreu, şi totuşi să fii. Aşa spuneam eu şi altă dată; că apartenenţa la o comunitate oarecare nu e un act de voinţă individuală; şi aşa cred şi acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivităţi, îi poate face servicii eminente, îşi poate jertfi chiar viaţa pentru această colectivitate; asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea. Germania a purtat războiul graţie activităţii a doi evrei: Haber şi Rathenau. Prin asta, însă, Haber şi Rathenau nu au devenit germani. Au slujit; dar din afară; de dincolo de zidurile comunităţii spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens: e un fapt. Aşa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai ştiu eu ce e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile; şi, ca atare, ea va fi acceptată mai greu: mai ales, în epoca noastră, care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile; şi nici nu vreau; căci numai ele sînt în stare a exprima şi transmite direct realităţile mai complexe. Eşti, deci, român sau evreu sau german, dacă eşti fructul unei istorii. Fructul firesc şi normal. (…) Poţi fi însă foarte român şi fără a-ţi da seama de asta. În acelaşi fel în care un stejar e stejar… fără să o ştie. Prin urmare: eşti român sau evreu sau grec nu printr-o mărturisire de credinţă, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă o dată – un act individual de voinţă, ci o stare naturală.”[11]
Este interesant de notat că, de dragul raţionamentului “în transmisiune directă”, al logicii “în mişcare”, Nae Ionescu îşi uită punctul de pornire şi se contrazice lin, pe parcurs. Iniţial admisese două modalităţi de includere într-o comunitate (cea subiectivă – ca… “act de mărturisire” – şi cea obiectivă – ca… “vehicul al unei istorii”). Ulterior se vădeşte, însă, că din cele două variante a rămas abia una singură.
Pe lîngă inconsecvenţa sa, trebuie subliniată intransigenţa filosofului extremist: opţiunea individului sfîrşeşte îngenuncheată. Dacă trecutul glorios nu te vrea, degeaba te zbaţi să aparţii. Versiunea meritocratică e subjugată de cea aleatorie, colectivistă. Esenţa totalitară a concepţiei este frapantă.
În realitatea democratică de azi, cuprinderea omului adult într-o anumită cetăţenie se realizează printr-o dublă selecţie. Este rezultatul unui act de voinţă (solicitare din partea persoanei), urmat de un act de consimţămînt (acordul colectivităţii, în schimbul îndeplinirii unor condiţii limpezi ţinînd de calităţile personale, competenţa dovedită etc.). Iată, însă, că în tendenţioasa filosofare năistă, criteriul limpede, raţional şi cuantificabil de incluziune a individului – liberul său arbitru – este anulat în favoarea unui principiu subiectiv, abstract şi eteric: el trebuie să fie… “purtător al istoriei respective” (?).
Gînditorul percepe izul samavolnic al întregii sale teorii şi atunci, pentru a preîntîmpina obiecţiile, exclude tranşant din sistem orice componentă etică. În schimb invocă – în mod sofist – imperativul… realităţii (“e nedrept? întrebarea nu are nici un sens: e un fapt”).
Nae Ionescu instituie implicit o ierarhizare şi o discriminare a indivizilor, nu după criterii obiective, în funcţie de valoarea sau culpa lor personală, ci pe baza unor elemente… fataliste, pe care ei nu le pot cîtuşi de puţin influenţa sau contesta. Ele le sînt prezentate cititorilor sub veşmintele oximoronului şi ale ambiguităţii flagrante (“precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile”; “să fii purtător al istoriei respective”; “dacă eşti fructul unei istorii”).
Toate preceptele reacţionare, de esenţă totalitară, sînt expuse în numele gîndirii… logice, care ar avansa concatenat şi şi-ar extrage îndreptăţirea din realităţile vieţii. Exemplele referitoare la Haber şi Rathenau nu au nici o relevanţă, în ordinea teoriei prezentate, dar sînt destinate să “ancoreze” speculaţiile ofensive în fenomenologia istorică. Este vorba, în realitate, despre o nouă viclenie retorică. Armele sofistului sînt sprijinite, în cadrul argumentaţiei, pe pseudo-principiul consecvenţei de judecată şi pe pseudo-autoritatea faptului anterior stabilit (“aşa spuneam eu şi altă dată”). Iar întreaga teorie logico-istorico-filosofică reprezintă prefaţarea, în condiţii de laborator, a politicii statale privind retragerea cetăţeniei române a evreilor, primul pas către Holocaust.
Analistul îşi continuă meditaţiile, constatînd că orice evreu beneficiază de o dublă apartenenţă:

“În fiecare evreu sînt active două momente: unul al tradiţiei iudaice, altul al solului natal. Tradiţia iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român; sau un evreu german.” [12]
Dar nu este posibil ca evreul să renunţe vreodată complet la evreitatea sa. (În subtext se percep deja ecourile teoriilor rasiste, la modă pe-atunci.)

“Ştiu, Iosef Hechter va protesta; el va spune: numeşte-mă cum vrei, eu ştiu însă că sînt un om de la Dunăre şi că Dunărea Brăilei face parte din fiinţa mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sînt în elementele constitutive ale fiinţei omeneşti momente esenţiale şi accidentale; de adînc, şi superficiale. Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de reţinut: cresc şi descresc cele două momente, al tradiţiei şi al locului, în fiinţa unui evreu; dar pe cînd climatul geografic se poate închirci pînă la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată. Ceea ce face ca evreul să fie evreu, oriunde ar fi el. Aşa este. Şi aşa trebuie să fie. Aş zice chiar, aşa e bine.”[13]
Strategia dialogului prezumat e folosită pentru a se transmite, într-un mod mai persuasiv, argumentul discriminării. Aceeaşi pendulare ambiguă a argumentelor dă cu o mînă, pentru a lua înapoi cu amîndouă. Evreul este mai mult decît un simplu om, fiindcă e mai bogat spiritual (deşi mai sărac geografic). Oferindu-i-se ipocrit ceva în plus, evreul este însă privat de chiar umanitatea sa! (“Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei.”) Segregarea şi declasarea, prin intermediul falsei elogieri, reprezintă una dintre cele mai perfide lovituri aplicate de Nae Ionescu.
Iar vorbitorul înaintează pe calea raţionamentului discriminator la adresa persoanei umane, privilegiind în contrapartidă naţionalitatea, apartenenţa colectivă, ca pe o valoare ineluctabilă:

“Naţionalitatea este, deci, o stare organică. Cu cît un om este mai viu, cu atît el e şi mai naţional.”[14]
În mod limpede, unitatea de măsură a lui Nae Ionescu nu este individul, ci colectivitatea, sau mai precis apartenenţa naţională.

Revenind la problema principală, pe care simte nevoia s-o clarifice, prefaţatorul circumscrie identitatea evreiască în limitele exigenţei – cu totul ambigue – ca respectivul om să-şi asume trecutul propriei etnii (“cînd e, deci, cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: cînd trăieşte istoria evreiască; indiferent dacă e conştient de asta sau nu, indiferent dacă o vrea sau nu”[15]). Se constată – îşi continuă raţionamentele prezentatorul – un sentiment general de nepotriviri şi neînţelegeri, între evrei şi celelalte naţiuni. Intensitatea conflictelor este variabilă, de-a lungul vremii. Din ce motive sînt persecutaţi evreii? Fie datorită lor înşile (de exemplu, în timpul disoluţiei economiei agrare în Anglia); fie din alte pricini (bunăoară, în timpul pogromurilor din Rusia veche, organizate de guvern ca diversiune pentru ascunderea dificultăţilor economice)
Evreii afirmă că pogromurile împotriva lor sînt nejustificate – aşa să fie oare? Se poate observa că nu doar ei au fost victime de pogromuri, în istorie, ci de pildă şi creştinii, în Roma antică.

“Deci nu calitatea de evreu este cea care lucrează asupra neevreilor ca o cîrpă roşie asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm a înţelege.”[16]
Colectivităţile îşi selectează ţapii ispăşitori pe baza unor criterii subsumate psihologiei maselor. O categorie de oameni este victimizată, de către mulţimile înfierbîntate, în următoarele circumstanţe:

“1) Cînd ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăieşte; / 2) cînd deosebirile acestea (…) au ca urmare un proces voit de secesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societăţii respective; / 3) cînd, de pe urma acestei izolări, viaţa înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară; / 4) cînd grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a aşezării lor.”[17]
Cele patru situaţii se regăsesc în cazul evreilor, tot astfel cum s-au regăsit şi în cazul creştinilor, în imperiul roman. Creştinii au fost persecutaţi deoarece reprezentau un element dizolvant al statului în mijlocul căruia îşi făcuseră apariţia. Evreii se consideră, la rîndul lor, ameninţaţi şi vînaţi – de către spiritele reacţionare – datorită aceluiaşi caracter progresist pe care l-ar încarna.

Însă nu este adevărat că evreii ar avea trăsături revoluţionare. Ei aduc schimbarea, dar nu neapărat progresul. În sprijinul raţionamentului său, vorbitorul invocă exemplul celei mai revoluţionare ţări din acel moment, Germania hitleristă, care e totuşi antisemită. Iată dovada că evreii nu sînt neapărat revoluţionari![18]
Metoda de prezentare întrebare-răspuns, pe stilul catehismului, pentru a se impune doar o anumită cale de interpretare, în conformitate cu intenţia prestabilită, continuă:

“Întrebarea e: au fost şi sînt evreii, oare, faţă de toată lumea, în situaţia în care se aflau creştinii faţă de imperiul roman? / Să vedem.”[19]

Ei reprezintă poporul ales; dar care a fost ales nu din cauza a ceva, ci cu un anumit scop[20] – şi anume pentru ca, din mijlocul lor, să apară Mesia[21]. Însă, dacă ei ar recunoaşte venirea lui Mesia-Isus, şi-ar pierde statutul privilegiat, de popor ales[22].
Trebuie remarcată parada de explicaţii şubrede ale profesorului, care îşi seduce publicul inclusiv prin salturile spectaculoase pe care le operează, de la o disciplină a spiritului la alta: logica, filosofia, psihologia socială, teologia, religia, istoria. Nu este de mirare că un personaj cu ampla sa cultură şi frapanta sa lipsă de scrupule şi-a sedus învăţăceii, în acea perioadă politică frămîntată precum şi în deceniile care au urmat.
Iar peroraţia se prelungeşte imperturbabil. Dispreţul şi aroganţa evreilor, care tind să-şi prezerve, de-a lungul vremii, condiţia de popor ales, le-au creat, dimpotrivă, un statut defavorizat:

“Cînd însă cineva vrea să se ţină departe de tine pentru că te dispreţuieşte, pentru că te socoteşte mai jos de el şi nu demn de a-i fi o legătură, reacţia ta e firească; începi a-l socoti drept duşman; sau, în orice caz, de altă natură decît a ta. Procesul de separaţie iniţiat de evrei continua să fie adîncit de ceilalţi.”[23]

În plus evreii i-au slujit mereu în istorie pe cei puternici, pe principii abuzivi, ajutîndu-i să-şi umple vistieriile şi primind, la schimb, privilegii. Acesta a fost încă un motiv pentru care li s-au aplicat persecuţiile în momente de criză[24].
De la “explicaţiile” cu caracter istoric, Nae Ionescu sare pe neobservate la cele de natură teologică.

“Creştini şi evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona într-o sinteză, între care nu poate exista pace decît prin dispariţia unuia din ele. / Iuda suferă. / De ce? Pentru că Iuda trăieşte în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le duşmănească, chiar dacă ar voi altfel; / pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorîndu-se şi mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator faţă de el însuşi să-şi îndeplinească funcţiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creştine. / Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii – noi. / Iuda suferă – pentru că e Iuda.”[25]

Argumentaţia reacţionară a filosofului se mişcă pe principiul “du-te – vino”. Pe de o parte, el generalizează tendenţios, privîndu-i pe indivizi de calităţile lor ireductibile şi contopindu-i în magma naţională (însă crimelor le cad victimă, întîi de toate, fiinţele umane, nu apartenenţii la o etnie!). Pe de altă parte, el comite o reducţie sofistă, derivîndu-i pe evrei numai din Iuda, nu şi din Isus, a cărui origine semită era de asemeni, la urma urmelor, incontestabilă[26]. Lungul traseu străbătut – prin îndepărtarea succesivă a ipotezelor neadecvate, prin combaterea retorică a falşilor adversari de idei, prin mimarea dialogului şi a descoperirilor hermeneutice – s-a împotmolit în locul comun al antisemitismului vechi de cîteva secole: evreul e vinovat pentru nerecunoaşterea lui Mesia[27].
După aplicarea ştampilei infamante, Nae Ionescu îi taie victimei potecile de salvare. Sionismul ar reprezenta doar o utopie, iar autorul român nu crede în consistenţa unei asemenea organizaţii statale:

“Întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut chiar de mai multe ori. Unde e? (…) ori de cîte ori au avut un stat, nu s-au liniştit pînă nu l-au făcut în bucăţi.”[28]

Ierusalimul ar fi, pentru evrei, doar un mit. Prin realizarea unui stat al lor la Ierusalim, n-ar face decît să sfărîme un mit (“Sionismul? Sinucidere!”[29]).
Pornit la drum cu intenţia de-a da răspunsuri la frămîntările discipolului, ce nu-şi putea explicita de ce anume este, datorită apartenenţei sale etnice, ţinta persecuţiilor generalizate, magistrul îi oferă doar explicaţii circulare, tautologice, şi îi propune doar lipsa de soluţii. Dar o face cu atitudinea condescendentă şi uşor cinică a savantului care şi-a plimbat auditoriul prin diverse compartimente ale cunoaşterii umane şi a avut, astfel, prilejul de a-şi etala scînteia inteligenţei sofiste.

“Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decît încetînd a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza pînă la sfîrşitul veacului. / Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujeşte la nimic. În acelaşi fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui – evreul nu-şi poate depăşi suferinţa; decît… nemaifiind evreu. Situaţie cu atît mai tragică, cu cît nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este!”[30]
De la sclipirea sintezelor contrafăcute, Nae Ionescu închide acolada discursului, aţintindu-şi din nou privirile asupra lui Mihail Sebastian. După ce-a plasat întregul neam al acestuia sub spectrul implacabilei fatalităţi teologice, nu-şi mai ascunde cinismul dezgustător, atunci cînd pronunţă condamnarea la moarte a învăţăcelului:

“Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decît să suferi; şi pentru că suferinţa ta e înfundată. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atît ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine; să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi. / …Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”[31]
*
Înaintea şocului public, produs la impactul cu violenţa “demonstraţiilor” lui Nae Ionescu, a existat fără îndoială stupoarea celui direct vizat. Mihail Sebastian era departe de-a împărtăşi opiniile din acel moment ale dascălului său şi, de altminteri, le contrazice direct în volumul său de clarificări Cum am devenit huligan. Cauzalitatea suferinţelor se reduce – din tot evantaiul de raţionamente, explicaţii, exemple şi instrumente ştiinţifice invocate – la argumentul teologic. Evreii nu l-au recunoscut pe Mesia, din ignoranţă şi aroganţă, prin urmare supliciile lor ar fi întemeiate. Dar antisemitism a existat şi înainte de Cristos, aşadar ipoteza filosofului este infirmată de realitatea faptelor istorice.

“Evreii nu suferă numai de 1934 de ani, ci de vreo 5697, atîţia cîţi au numărat ei de la facerea lumii. Toată istoria lor este un lanţ de tragedii. Neliniştit, zbuciumat, străbătut de un etern fior patetic, iudaismul a fost totdeauna, înainte sau după Isus, în momentele lui de umilinţă istorică, dar şi în momentele de splendoare, o dramă.”[32]
Prozatorul constată nemulţumit că, în timp ce intenţia sa era de-a surprinde în roman condiţia existenţială dramatică a evreilor, din pricina frămîntărilor metafizice şi a tensiunilor interioare cu care se confruntă, prefaţatorul şi-a deturnat argumentaţia către sfera teologică. În plus, deşi Nae Ionescu anunţase că antisemitismul nu-şi găseşte explicaţiile într-o problemă de relaţionare (nedatorîndu-se doar unei deficitare luări de contact între evrei şi populaţiile în mijlocul cărora ei trăiesc), pînă la urmă tot pe seama acestei tensiuni a neacceptării îşi întemeiază argumentele.
Pe de altă parte antisemitismul se manifestă pe scară largă şi printre popoarele necreştine, ceea ce contrazice încă o dată sprijinirea discriminărilor pe argumentul neacceptării lui Mesia.

“Dacă evreii, refuzîndu-l pe Hristos-Mesia, sabotează valorile creştine, urmează că ei vor avea de suferit rigorile acestor creştini. Foarte logic. Antisemitismul creştin se află astfel explicat. Ce ne facem însă cu antisemitismul arab? Oare turcii şi arabii să fie antisemiţi tot pentru motivul că evreii nu l-au recunoscut pe… Hristos? Ar fi greu. Cel mult le-ar putea reproşa că nu l-au recunoscut pe Mohamed, dar atunci, recunoaşteţi, chestiunea s-ar complica şi mai rău.”[33]
Contraargumentele lui Mihail Sebastian vin, în mod limpede, din partea unui gînditor ponderat, cu o abordare calmă, pe alocuri persiflantă, care înţelege să-şi mărturisească recunoştinţa pentru rolul general-formator al magistrului, dar care nu ezită să-i amendeze logica şubredă, inconsecvenţele, inadecvările. Cu atît mai neconvingătoare sînt reproşurile de servilism şi obedienţă oarbă, care au fost formulate – pe tonuri incendiare – împotriva romancierului, de la apariţia cărţii sale şi pînă în zilele noastre.

MIHAIL SEBASTIAN ŞI EVREII (1)
“Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne şi simboluri.”
(M. Sebastian)
Aş vrea să evoc aici figura unui scriitor care, de cîţiva ani buni, nu lasă opinia publică românească să adoarmă. Mai ales de cînd i-a apărut Jurnalul, în 1996, numele lui e mereu în atenţia lumii. Ne confruntăm cu o situaţie complicată, fiindcă problemele pe care le ridică personalitatea sa acoperă diverse sfere ale preocupărilor contemporane. Şi, cu siguranţă, depăşesc discursul strict etnicist.
Mihail Sebastian e conştient de propria sa complexitate, care provine, mai întîi, din condiţionarea obiectivă a apartenenţei sale. Dar el refuză să se definească unilateral şi aspiră la o depăşire. Ne-o spune limpede în romanul De două mii de ani…, unde vocea autorului poate fi de multe ori suprapusă peste vocea naratorului:

“Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aş încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e. (…) Eu ştiu ceea ce sînt, şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decît în ceea ce sînt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român şi dunărean.”[1]
Aşadar identitatea de sine a lui Mihail Sebastian se realizează prin cumulare, prin însumare. El este şi evreu, dar e în egală măsură doritor să înţeleagă realităţile româneşti, dunărene. Această situaţie sporeşte în amploare, dacă ne gîndim că avem de-a face cu un personaj extrem de sensibil şi totodată foarte raţional, cu o accentuată percepţie a solitudinii. Un om care nu îşi găseşte împlinirea în cadrul activităţilor comunitare evreieşti, cum nu şi-o găseşte nici în perimetrul diverselor organizaţii profesionale, scriitoriceşti, româneşti. Este intelectualul subtil şi sensibil, minoritarul care încearcă să adere la majoritate, un solitar, în egală măsură solidar. Dacă acest cocteil bogat îl plasăm în contextul istoric exploziv, al perioadei ce precedă al doilea război mondial, care nu prea avea răbdare cu asemenea persoane delicate şi perspicace, constatăm că încă de-atunci el reprezenta un caz ieşit din comun, prin coordonatele sale polivalente.
Mihail Sebastian vine din Brăila natală şi se stabileşte la Bucureşti, inclusiv cu sprijinul lui Nae Ionescu, devenind ziarist la Cuvîntul. Publicaţia aceasta era foarte agitată, dinamică şi schimbătoare pe arena politică românească. Imita destul de fidel mobilitatea şi inconsecvenţa doctrinară a însuşi directorului ei. S-a plasat iniţial în opoziţie faţă de liberali. Apoi, îndată ce ţărăniştii au ajuns la guvernare, atît Nae Ionescu, cît şi ziarul lui s-au avîntat din nou în opoziţie, probabil fiindcă n-au fost atinse anumite interese de moment. Cuvîntul a fost partizanul instaurării monarhiei lui Carol al II-lea, dar după atingerea acestui obiectiv, Nae Ionescu a intrat foarte repede în conflict şi cu regele. Începînd cu a doua jumătate a anului 1933, ziarul a alunecat pe panta extremismului de dreapta. De prin august-septembrie 1933 şi pînă în ianuarie 1934, cînd Cuvîntul a fost cenzurat de rege şi a fost suspendat de la editare, cotidianul a desfăşurat o intensă propagandă legionară.
La toate acestea mai trebuie adăugate cîteva fapte. În ciuda etapelor succesive de partizanat politic, care i-au conferit nuanţe diferite de orientare pe scenă, Cuvîntul era, totodată, permisiv şi polifonic în expresie. Prima pagină era de obicei construită din şase articole diferite, destul de apropiate ca pondere de imagine şi mai totdeauna revendicate prin semnătura autorului sau printr-un pseudonim transparent.

“Cuvîntul a descoperit şi a impus în presă o «pagină întîia», care-i aparţine exclusiv. Ziarele româneşti au fost mereu în marea lor majoritate anonime; scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvîntul rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiţia să fie o gazetă de colportaj general, ci o publicaţie de gîndire, de control, de atitudine. Funcţia pe care şi-o recunoştea era să-şi informeze cetitorii precis, dar în acelaşi timp să prezinte această informaţie sub lumina unei judecăţi critice. Din primul moment, îşi propunea să urmărească în politică şi în viaţa publică faptele semnificative şi să le prezinte în ierarhia lor justă. / De aceea, întîiul element în gospodăria ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv dedicată. Şase articole, toate şase semnate, cu o semnătură ce fixa înainte de orice o răspundere intelectuală – toate şase strînse la un loc.” [2]

Prin urmare direcţia principală, de orientare momentană, a publicaţiei era îndată contrabalansată, printr-un evantai de teme şi preocupări cotidiene aproape la fel de importante. Gazeta dădea glas diverselor facţiuni din societatea română – inclusiv evreilor. A.L. Zissu publică, de pildă, pagini critice la adresa lui Nae Ionescu[3], tocmai în ziarul acestuia, în etapa ascensiunii extremiste, şi îi contestă ipotezele! Directorul publicaţiei îi răspunde, fireşte, pe spaţii ample, dar dezbaterea liberă există şi publicaţia îşi asumă polifonia.
Tot aici se exprimă şi Mihail Sebastian, în două rînduri, pe teme evreieşti. În articolul Einstein la Madrid, gazetarul porneşte consemnînd situaţia internaţională încordată, care a condus la expatrierea savantului german. Albert Einstein a ales, surprinzător, să se stabilească nu în Franţa ori America, teritorii garante ale democraţiei, ci tocmai în Spania, responsabilă de masacrele antisemite de odinioară. Cum poate fi explicitată opţiunea reputatului fizician? Scriitorul român vede în asta o posibilă reconciliere peste veacuri, în plan istoric, dar şi semnul unei răni, etern deschise în plan metafizic. Persecutarea evreilor s-ar datora, ce-i drept, în parametrii săi exteriori, regimurilor antisemite – dar în plan sufletesc ea poate fi atribuită propriei lor predispoziţii metafizice către suferinţă. Sebastian încearcă să detensioneze conflictul social, transferînd discuţia de pe un palier politic către unul filosofic.

“Invitat oficial printr-o declaraţie a d-lui Herriot să accepte o catedră în Franţa, solicitat de nenumărate institute şi facultăţi din America, să-şi strămute acolo cabinetul de lucru, aruncat în drum de hitlerişti, profesorul Albert Einstein a optat în cele din urmă – spune o telegramă de ieri – pentru universitatea din Madrid, unde va fi de aici înainte profesor titular. / Alegerea aceasta nu poate să fie o simplă întîmplare. În Spania, fugarul ultimului pogrom spiritual («ultimul» înseamnă cel mai recent, nu însă şi cel din urmă) va regăsi amintiri vechi şi va sta de vorbă cu umbre din alte veacuri, cărora asemenea tragedii le-au fost familiare. Prezenţa lui Einstein la Madrid răscumpără alte pribegii istorice, de care ce e dreptul Spania modernă se desolidarizează, dar care nu mai puţin îi umbresc pămîntul. Se cunosc poate insistentele încercări ale ţării acesteia de a plăti, cu o sinceră şi dureroasă mustrare, tot sîngele iudeu pe care l-a vărsat. Remuşcare nu numai tîrzie, dar şi zădarnică. Pentru că Spania nu împlinea un oficiu de barbarie gratuită, ci un destin, un comandament istoric, o funcţie spirituală. Responsabilitatea veacurilor ei de sînge nu cade asupra neamului spaniol, ci asupra neamului iudeu, a cărui chemare în lumea asta este să se zbată şi să ardă pe diverse ruguri. Odihna îi este pervertitoare şi popasurile lungi îl alterează. Cînd nu are suficiente motive istorice de a fi nefericit, neamul ăsta îşi născoceşte motive spirituale. Cînd nu sînt în afară suficiente ruguri, îşi ridică ruguri interioare. Tragicul este vocaţia lui, elementul lui de viaţă, materialul lui de creaţie. / Sub unghiul mărunt al faptelor, există poate cauze şi condiţii diverse pentru fiecare ciclu antisemit. În Germania unele, în Rusia altele, în Spania mereu altele. Acum o mie de ani, acum o sută de ani, astăzi, peste o sută de ani – întruna noi justificări locale. Sub unghiul larg al semnificaţiei însă, toate aceste complexe condiţii politice se reduc la un singur lucru, care se cheamă necesitatea judaică de a suferi. / Cînd – asimilişti – evreii speră într-o deplină contopire cu neamurile «civilizate» sau cînd – sionişti – aşteaptă o regenerare naţională prin ei înşişi, şi într-un caz şi într-altul ei clădesc speranţe naive şi trădătoare. Naive, pentru că sunt net imposibile. Trădătoare, pentru că nesocotesc un destin dramatic, de care omeneşte e explicabil că vor să fugă, dar metafizic este inadmisibil. Tranzacţii, ei au încheiat cu toată lumea poate şi cu orice. Numai cu sufletul lor nu. / Panta ce duce astăzi de la Berlin la Madrid este un episod, în care nici Berlinul nici Madridul nu sunt altceva decît punctele geografice ale unei hărţi spirituale, ce rămîne veşnic aceeaşi, puncte geografice cărora nu li se cuvin nici reprobări, nici recunoştinţă. Tot ce se petrece, se petrece fără voia lor, peste ele.”[4]
Ulterior, cînd Cuvîntul se implică deja făţiş în propaganda legionară, gazetarul înţelege să reacţioneze tipărind impresionantul articol Ion Trivale. Sebastian îi aduce aici un elogiu soldatului evreu mort în primul război mondial, tocmai reînhumat în indiferenţa societăţii româneşti. Scriitorul trage un tulburător semnal de alarmă, scoţînd la lumină destinul evreului care a încercat să fie bun român, care a mers chiar pînă la a-şi da viaţa pe front, pentru această patrie a sa, dar e pedepsit în postumitate de indolenţa colectivităţii. Registrul alegoric al intervenţiei este incontestabi

“Vinerea trecută a fost dus la groapă, după 17 ani de la moarte, trupul regăsit al lui Ion Trivale. Mort cu capul pe mitralieră, în primele săptămîni ale războiului, în prima linie, în fruntea companiei pe care, sublocotenent, o comanda, omul acesta era destinat cărţilor, gîndirii, vieţii interioare. Asta îi face moartea nu mai dureroasă – căci o viaţă de om este o viaţă de om – dar adîncită de un înţeles ce îi luminează de două ori mormîntul lui de soldat. / Dintre toţi morţii de război ai Franţei, umbra cea mai emoţionantă este a lui Alain Fournier. Dintre toţi morţii Germaniei, amintirea cea mai patetică este a lui Georg Trackl. Amîndoi treceau pragul adolescenţei, amîndoi îl treceau pe al morţii. / Soldat şi poet – sunt două vocaţii străine una de alta, adverse aproape, dar pe culmi. În ceasurile mari, le uneşte pe amîndouă un luciu, care s-ar chema eroism, dacă nu s-ar chema mai simplu: uitare de sine. Numai cine se uită pe sine este cu adevărat poet şi poate fi cu adevărat soldat. / Această dublă nobleţe o salută neamurile în cultul deosebit al scriitorilor căzuţi pe front. Între toate lumînările ce ard pentru sufletul morţilor, este una pentru aceşti morţi scumpi între toţi. Între toate florile, este o floare pentru ei. / Această dublă nobleţe o salutau vinerea trecută, în Gara de Nord, ofiţerii şi soldaţii care veniseră să prezinte armele amintirii lui Ion Trivale. Era salutul camarazilor de arme. Îl aşteptam pe al camarazilor de scris. A lipsit. / Există o societate a scriitorilor. Nimeni nu s-a învrednicit să vie acolo, ca să se descopere în numele ei. Nici un cuvînt, nici un semn, nici o floare. / Ar fi numai o absenţă tristă, dacă ar fi cea dintîi. Dar numele lui Ion Trivale, scriitorul soldat, a fost şters cu ştiinţă sau fără ştiinţă de oriunde ar fi trebuit să strălucească, pentru cinstea noastră a tuturor, cîţi ţinem un condei în mînă. Cînd la Predeal s-a ridicat, acum trei ani, monumentul lui Mihail Săulescu, au fost pomeniţi acolo, în faţa Regelui, toţi scriitorii căzuţi în război. Ion Trivale a fost uitat. Uitare ce nu-l putea lovi pe el, cel din eternitate, căci glontele care îl lovise din faţă anula pe totdeauna loviturile ce mai puteau veni din spate. / Adevărul este că Ion Trivale se chema, pe numele lui de acasă, Iosif Netzler. Şi era evreu. Un evreu care trăise din plin drama spirituală a izolării lui şi gîndise cu luciditate toate punctele lui de contact cu o cultură românească, în care se integra şi în slujba căreia aducea un spirit critic dintre cele mai precise şi mai pasionate. Marile lui studii publicate după 1910 în «Noua Revistă Română» revin mereu asupra problemelor, pe care prezenţa lui pe acest pămînt românesc le ridica într-o minte loială şi într-o inimă deschisă. / Cîţiva ani mai tîrziu, Iosif Netzler verifica totala lui sinceritate, murind. / Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o uitare poate să suprime o moarte?”[5]
În vecinătatea paginilor de propagandă extremistă, legionară, coloanele Cuvîntului se deschideau, aşadar, şi spre asemenea reflecţii emoţionante. Avem de-a face cu o publicaţie într-adevăr complexă. A o vedea doar ca pe o portavoce turbată a antisemitismului şi a-l diaboliza pe Sebastian pentru că a colaborat la Cuvîntul reprezintă o judecată pripită (dacă vrem să fim politicoşi), sau o apreciere tendenţioasă (dacă e să fim mai exacţi ştiinţific).
*
După revenirea lui M. Sebastian de la studiile din Franţa, între anii 1931 şi 1933, scriitorul desfăşoară o intensă activitate ziaristică, pe cele mai diverse teme. În paralel, însă, redactează şi romanul-eseu De două mii de ani… Volumul acesta include, probabil, şi anumite carenţe de construcţie. Nu e tocmai o carte de prim rang, literar vorbind. În schimb are o deosebită importanţă, în planul dezbaterilor de idei, aducînd la lumina rampei condiţia evreilor în societatea românească. Şi o face cu o limpezime indiscutabilă şi cu o mişcare caleidoscopică interesantă. Practic, în romanul său, Mihail Sebastian schiţează diverse figuri evreieşti, pe care le trece în revistă. Începe cu însuşi protagonistul, care îşi urmează studiile în perioada interbelică dar, din cauza apartenenţei sale etnice, este persecutat, este lovit, este bătut de colegii invidioşi, ce nu suportă concurenţa minoritarilor în universităţile româneşti de-atunci. Îi aşteaptă la intrarea în clasă, le cer carnetul spre a verifica dacă n-au nume evreiesc şi, îndată ce constată acest lucru, îi izgonesc, îi fugăresc pe coridoare, pe treptele facultăţii, pentru a-i determina să renunţe la şcoală. Aceste episoade sînt redate cu mare acuitate. Paginile sînt cu atît mai impresionante, în detaliile lor muşcătoare, cu cît relatarea se face la persoana întîi singular, din perspectiva celui victimizat:
“Am intrat dimineaţa la cursul de drept roman. Nu mi-a spus nimeni nimic. Am luat febril note, ca să nu fiu obligat să ridic capul deasupra pupitrului meu. Pe la jumătatea cursului, un mototol de hîrtie cade pe bancă, lîngă mine. Nu o văd, nu o deschid. Cineva mă strigă tare pe nume, din spate. Nu întorc capul. Vecinul din stînga se uită la mine atent, fără un cuvînt. Nu pot suferi privirea asta fixă şi ridic ochii. / – Ieşi! / Mi-a spus vorba scurt, tăios. Se ridică de la locul lui, îmi face loc şi aşteaptă. Simt în jurul meu o tăcere încordată. Nu răsuflă nimeni. Un gest din partea mea şi liniştea asta ar plesni. / Nu. Mă strecor din bancă şi păşesc nesigur spre uşă între două şiruri de privitori. Totul se petrece cuviincios, ritual. Doar cineva lîngă uşă îmi repede pieziş un pumn, care mă loveşte numai pe jumătate. Un pumn întîrziat, camarade.”[6]
Incidentul nu e întîmplător, căci se repetă cu mici modificări de formă, dar în aceeaşi esenţă:

“Front calm. Se creează poate un stil al adversităţii. / – Domnule coleg, sînteţi bun să-mi arătaţi carnetul dumneavoastră? / M-au înconjurat trei şi aşteaptă. Scot carnetul şi îl întind celui care m-a întrebat. / – Aha! vă rugăm să părăsiţi sala. Pe aici. Îmi indică drumul.”[7]
În paralel cu agresarea şi alungarea individului, constatăm că de fapt ostilitatea majorităţii e exersată, metodic, asupra întregii comunităţi minoritare:

“Îi văd cum se întorc seara de la facultate, răzleţi, unul cîte unul, obosiţi. Şi îşi numără fiecare bătăile, cu îndîrjire, ca pe nişte puncte de biliard, nu cumva să pună adversarul două mai mult. / Marcel Winder e la a cincisprezecea. Alaltăieri, i s-a rupt şi pălăria, ceea ce îl face cu totul superior pe drumul martirajului. Îşi indică tare, în mijlocul curţii, locul loviturilor. Aici şi aici şi aici…”[8]
Viaţa studenţească merge înainte, într-un context de mare austeritate, în căminul îngheţat, unde procurarea întîmplătoare a cîtorva lemne provoacă fum înecăcios şi acru în soba învechită, cu figurile nebărbierite şi nespălate ale colegilor tot mai deprimaţi, care nu-şi mai găsesc vreun colţ de refugiu, între ostilitatea brutală din amfiteatre şi mizeria frapantă a internatului sordid. Iar confruntările susţinute şi bătăile dureroase încasate se transformă treptat în hăituială publică:

“A fost azi o cursă care putea să sfîrşească rău. Coboram de la administrativ, unde mă dusesem să mă încălzesc şi eram la doi paşi de uşă, cînd mi-a ieşit înainte Ştefăniu. Nu mă observase. Abia acum îmi dau seama că nu mă observase. Dar n-am avut atunci destul calm ca să-l ocolesc şi în momentul acela m-a văzut. Nu m-a ajuns decît cu bastonul (o lovitură bună pe umărul stîng). Am fugit pe lîngă el, deşi astfel riscam să atrag atenţia altora, şi am luat-o la stînga, pe culoar. El, după mine. Am trecut prin galeria de sus spre senat, socotind să mă opresc în cancelarie. N-am găsit însă cheia în uşă şi s-o ţin cu umărul n-aş fi putut pînă la urmă. Noroc că era deschisă uşa ce dă spre scara senatului. Odată ieşit în stradă, bănuiam că n-are să mă mai urmărească. Într-adevăr.”[9]
În altă împrejurare,

“mă dusesem la rectorat să cer o informaţie. La întoarcere, vestibulul pe care îl lăsasem cu zece minute înainte gol, era invadat. N-am recunoscut pe nimeni. Dar părea să fie o bătaie cruntă. / Baricadat deci. Mă observă cineva sau mi se pare mie că m-a observat. O iau pe scară în sus. Săr cîte trei trepte deodată, trîntesc după mine uşile întîlnite, mă lovesc de pereţi în cotituri. La etajul II, spre stînga, simt că n-am să mai duc mult aşa: mă lipesc de perete şi caut cu mîna înfrigurată o uşă. Apăs pe clanţă încordat, e deschisă.”[10]

Într-un asemenea univers academic ostil, descoperirea întîmplătoare a cursurilor ţinute de Ghiţă Blidaru îi aduce protagonistului o anume alinare. Profesorul tînăr, sarcastic, nonconformist, combativ îi oferă involuntar sprijinul psihologic de care studentul are atîta nevoie pentru a depăşi impasul pe care-l resimte, disperarea care-l macină (“Cursul lui Blidaru schimbă ierarhiile cele mai liniştite. Numai trei cuvinte despre ceea ce în manuale este sacrosanct, şi, dimpotrivă, zece prelegeri despre ceea ce manualul dispreţuieşte cu mai multă furie”[11]). Iniţial ignorate de studenţi şi de ceilalţi profesori, sfidătoarele conferinţe devin tot mai apreciate, suscitînd după o vreme chiar entuziasmul cursanţilor şi nervozitatea colegilor invidioşi. Băncile se populează cu noi figuri ameninţătoare, care încep să-l chestioneze pe tînărul evreu asupra apartenenţei sale etnice şi a îndrăznelii sale de-a mai frecventa universitatea:
“Nu, la asta n-am să renunţ. Am plecat de la civil, am plecat de la estetică, am plecat de unde aţi vrut şi am să plec de unde vreţi, de la istorie, de la sociologie, de la chineză, de la germană, dar nu renunţ la cursul lui Ghiţă Blidaru. / Deocamdată am primit doi pumni în timpul prelegerii de azi şi am luat opt pagini de note. Pentru doi pumni, nu e puţin.”[12]
Atunci cînd accesul în sala de curs îi este barat, pînă la urmă, cu toată hotărîrea, nemaifiind vorba de simple hărţuieli ori şicane, ci de excluderea netă şi samavolnică, învăţăcelul caută protecţia profesorului atît de admirat. Cinismul acestuia îi taie însă respiraţia:

“Nu pot reconstitui scena. Acum, mi-e cu neputinţă să mi-o amintesc în totul. A fost bruscă. Două-trei cuvinte, o uitătură nedumerită şi gata. / Ghiţă ieşea de la secretariat. M-am apropiat şi i-am vorbit. Nu mai ştiu ce. Jur că nu mai ştiu şi că asta nu este un truc, ca să-mi cruţ un moment mai mult de silă personală. / M-a întrerupt. / – Ce vrei dumneata, domnule? / – Domnule Profesor, m-au dat afară şi… / – Ei, şi ce vrei să-ţi fac eu? / A plecat fără să aştepte răspuns. / Ar trebui să alerg pe străzi un ceas, două, trei, ar trebui să mă bat cu zece mii deodată, ar trebui să tai cu toporul un vagon cu butuci, ca să cad seara dărîmat pe pat şi să dorm şi să uit.”[13]
Fiindu-i blocat accesul la studiile regulate, fiindu-i negat raportul privilegiat cu Magistrul, protagonistul se refugiază în izolare şi lecturi intense (mai ales din Montaigne). Totodată el are prilejul de-a cunoaşte şi a ne prezenta situaţia altor personaje, într-o galerie succesivă de individualităţi şi soluţii improvizate, pe traseul unei istorii tulburi. Sami Winkler este un sionist calm, puţin greoi, tacticos şi măsurat care, din adept teoretic al plecării din România, pentru a construi statul israelian, ajunge să-şi pună biografia în consens cu ideile pe care le propovăduieşte:

“Era singur în gară. Rudelor le interzisese să vină, iar tovarăşii de drum erau plecaţi înainte la Constanţa, unde trebuiau să-l aştepte pe vapor. Joia viitoare vor fi la Haifa. / – Şi pe urmă? / A răspuns cu o deschidere de braţ, care voia să cuprindă probabil un răspuns prea mare pentru un singur cuvînt: «totul», «viaţa», «victoria», «pacea»… Era foarte liniştit, fără emoţie, fără grabă. / Au trecut pe lîngă noi doi băieţi care vindeau o gazetă cuzistă, «Luaţi, domnilor, e contra jidanilor». Am surîs amîndoi de oportunul strigăt. Simbolurile vin uneori cu facilitate. / Winkler i-a strigat pe cei doi băieţi şi le-a cumpărat o gazetă. «Tot nu aveam de citit nimic pe drum.»”[14]
S.T. Haim este un marxist turbulent, propagandist comunist care, după un scurt stagiu parizian, ajunge în arestul Siguranţei, iar de-acolo în celulele subterane de la Jilava. Totuşi, nici un obstacol nu e în măsură să-i clintească entuziasmul şi convingerile pline de patimă:

“Vorbeşte repede, vioi, grăbit, cu ochii, cu mîinile, cu colţul de păr ce-i cade mereu pe frunte, cu toată fiinţa lui, pusă parcă la o formidabilă presiune interioară şi exultînd acum de bucuria exploziei. / – Dacă ai şti ce frumos e aici! Oameni, mă, primii oameni pe care îi cunosc. Cîteva secole de închisoare sînt dincolo de poartă, ce zic? cîteva mii de ani. Şi încă nu sînt destui, pentru ce pot duce oamenii ăştia în spinare, fără să crîcnească. Mi-ar fi ruşine de cei 12 ani ai mei de recluziune să mă vait. Dacă n-ar fi fost avocaţii şi mama, nici n-aş fi făcut recurs.”[15]
Abraham Sulitzer e un evreu bătrîn, negustor ambulant de cărţi, pribegind fără osteneală între tipografiile din Germania sau Polonia şi cititorii din ghetoul moldovean. Cu accentul lui ciudat, cu pachetele lui numeroase, cu aerul lui paşnic, pare întruchiparea lui Ahasverus:

“Cărţi, manuscrise, autori şi probleme de care aud acum întîia dată, cuvinte stranii, nume din alte veacuri, date dintr-o istorie pe care nu o bănuiam – Abraham Sulitzer le poartă cu el, vii, tot atît de vii astăzi în mintea lui, cît erau cu veacuri în urmă, în mintea cui le-a scris şi cugetat. El trăieşte în actualitatea lor, în pasiunea lor permanentă, şi zadarnic au trecut peste aceste adevăruri cîteva sute de ani, zadarnic s-a schimbat faţa pămîntului, zadarnic s-au topit în neant atîtea timpuri, aceste vechi lumini tot prezente sînt, aceste vechi patimi tot tulburătoare. / Iar Abraham Sulitzer le poartă pe toate drumurile, în slujba eternităţii lor.”[16]

Între toate personajele iese în evidenţă, prin complexitatea şi insistenţa revenirilor, portretul lui Ghiţă Blidaru. Învăţăcelul resimte o vie afecţiune, intersectată de o mare ciudă pentru scăderile şi imperfecţiunile magistrului. În timpul cursului său, unde e proclamată importanţa vieţii adevărate, ce nu poate fi îndiguită de formule abstracte, conferenţiarul are chiar dezinhibiţia de-a se repezi la geam şi a-l deschide larg, pentru a asculta marşul militar al trupei ce trece întîmplător şi pentru a-l recomanda entuziast auditoriului: “Vouă nu vă place strada?”. Da, “are asemenea efecte de cabotin inteligent”[17]. În ciuda aparenţelor sale rebele, Blidaru e totuşi, în esenţa lui, un conformist, un arhitect al marilor obedienţe:

“E un seminarist, un teolog. Un om care e fericit cînd se poate supune la ceva, nu importă la ce. Cu o mie de moldoveni ca el şi cu o mie de munteni tot ca el, nu mă mir că aici a stăpînit veacuri de-a rîndul cine a vrut: şi turcii, şi ruşii, şi fanarioţii. Toată viaţa lui e făcută din supuneri. «Supuneri la realităţi», cum zice el. Supunere la tot ce te depăşeşte.”[18]
Îşi descumpăneşte auditoriul prin frapante contradicţii, enunţate cu seninătate şi indiferenţă: deşi admirator al artei europene clasice – Bach, Couperin, Bruegel –, el nu ezită să-şi declare cinic antieuropenismul:

“«Europa e o ficţiune» o spune de şase ani în universitate, la curs, dar el n-a încetat un moment de a iubi spiritul acestei ficţiuni. Căci Bruegel acestei ficţiuni îi aparţine, şi Bach de asemeni, şi Couperin nici vorbă. / Totuşi, după ce a trecut prin toţi şi i-a iubit pe toţi, Ghiţă Blidaru se întoarce invariabil la butucul de viţă, în numele căruia vorbea deunăzi la facultate.”[19]
Militantului înverşunat pentru valorile tradiţionale nu-i lipseşte latura dezabuzată, metafizică, fatalistă:

“Va găsi totdeauna o carte de deschis în ultimul ceas, o femeie de iubit. Nu există lucruri urgente pentru el. Mi-a spus-o de nenumărate ori. Fiecare bucurie îşi are anotimpul ei, fiecare durere pe al ei. Să aşteptăm trecerea anotimpurilor. Inutil să alergi, căci nu vei alerga mai repede decît iarna, care vine şi te va ajunge. E o toamnă pentru fiecare speranţă, e o primăvară pentru fiecare deznădejde. În această cursă nu poţi veni nici prea tîrziu, nici prea devreme: vii totdeauna la timp, fie că vrei, fie că nu vrei.”[20]
În ciuda ambiţiei sale de modelator al conştiinţei studenţilor, profesorul pare a extrage din profunzimile sufletului său o consistentă doză de resemnare şi repliere în faţa agresiunilor destinului:

“Sînt în el nesfîrşite renunţări la inteligenţă, la orgoliu, la victorie, la aventuri. Fiecare dintre noi este un om baricadat în sine, dar cei mai mulţi ne silim să întărim aceste baricade, să izolăm redutele noastre interioare, în timp ce el conlucrează cu viaţa spre a le dărîma, predat înainte de luptă, învins înainte. Învins? Nu. Propriul său învins, cel mult.”[21]

Un asemenea ciclon frămîntat de confuzii îşi fascinează şi îşi neutralizează auditoriul (“Sînt intimidat pînă la nemişcare”[22]). Marile rebeliuni sfîrşesc în satisfacţia aservirii voluntare:

“Aş avea să-i spun atîtea şi izbutesc totuşi aşa de greu să-i vorbesc. Uneori îmi fac de acasă, de pe drum, şcolăreşte, planul celor ce trebuie să-i spun, dar, odată lîngă el, totul e răsturnat, căci e unul din acei oameni care fac lege pentru toţi, obligîndu-te să te supui nu atît argumentelor lor, cît climatului şi stilului lor. Cîtă pasiune este în omul ăsta aşa de neted construit, cîte furtuni ascunde stăpînirea lui de sine, gîndirea lui geometrică. Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta senzaţia unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări.”[23]
La sfatul lui Ghiţă Blidaru, protagonistul îşi alege meseria de arhitect şi, după terminarea facultăţii, pleacă pe şantierul de la Uioara. Bătrînul american Ralph T. Rice inaugurează acolo o exploatare petrolieră şi are nevoie de un întreg complex de clădiri, care să-i deservească societatea. Alte personaje îşi fac astfel apariţia pe scena romanului, odată cu trecerea anilor. Dezbaterile ori conflictele sentimentale se împletesc cu neobosita explorare a eroului principal, care vrea cu orice chip să priceapă specificul condiţiei sale evreieşti, chiar şi din felul în care se reflectă ea în ochii colegilor săi români.
Marin Dronţu e un coleg simpatic, sufletist, dintr-o bucată şi cu simţul umorului. Mai degrabă grosolan, fără nici un fel de gusturi vestimentare, are orgoliul primului intelectual realizat, pe linia ascendenţei sale modeste de ţăran român. Cei doi se tachinează uneori, lucrează cot la cot, ori fac curte aceleiaşi femei, englezoaica Marjorie, care sfîrşeşte optînd pentru virilitatea lui Marin, în dauna hamletizărilor abstracte ale celuilalt. Deşi pe cei doi arhitecţi îi leagă o solidă amiciţie, trecutul îi plasase, paradoxal, pe baricade opuse (un bun prilej de-a evoca răsturnările produse de scurgerea vremii):

“La Capşa, în colţ, ne-a tăiat drumul cortegiul studenţilor coborînd dinspre Universitate. / «Ce-o mai fi şi asta?», s-a mirat Dronţu. «Zece decembrie», ne-am amintit amîndoi deodată şi am rîs. Trebuie să recunosc că toată manifestaţia avea un aer de petrecere, un aer de început de vacanţă, fără gravitate, jumătate glumă, jumătate entuziasm. Ne-am oprit, ca toată lumea, la marginea trotuarului să primim defilarea. / «Jos ji-da-nii! Jos ji-da-nii!» / Strigătul se transmitea de la coloană la coloană, silabă cu silabă, într-un fel de lungă şi şerpuită scară sonoră. Era frumos: mă întreb dacă nu e ridicol s-o spun, dar zău că era frumos. O mulţime de băieţi tineri – cei mai mulţi din anul întîi, desigur –, o teribilă voie bună, o atmosferă de recreaţie într-o curte de liceu. Nimic grav. / Ne-am amintit de primul 10 decembrie, Dronţu cu chef, eu cu o umbră de amărăciune. / – Mă, ce-am pocnit în ziua aia, mărturiseşte el. / – Te pomeneşti că tu ai fost ăla care m-a pălmuit. / – Te pomeneşti. Unde s-a întîmplat asta? / – În sala mare de la drept. / – Nu, n-am fost acolo. Noi, de la arhitectură ne-am dus la medicină, că la noi nu erau evrei destui. / E aproape înduioşat. Aş fi nedrept dacă nu l-aş înţelege: sînt amintirile lui de juneţe. Şi ale mele – dar mai puţin vesele. În orice caz, e grotesc să mă revolt acum de aceste lucruri moarte. Nu mai e nimic grav, nimic agresiv. Acest «jos jidanii» de azi este aproape inocent, aproape simpatic. / Ne-am plimbat pînă tîrziu şi ne-am istorisit nenumărate lucruri de atunci. Marin mi-a vorbit măgulit despre isprăvile lui. / – Mă, aveam atunci un retevei, ce nu s-a văzut. Fugeau ovreii de mine, de la o poştie. La medicină devenisem celebru. «Dronţu de la arhitectură.» Cine nu mă ştia? Mă mir că nu auziseşi de mine… Nebun eram, mă!”[24]
Ştefan Pîrlea este un anarhist tumultuos, mereu gata de noi violenţe, pe care le justifică prin imperativele momentului. De o ingenuitate socială dezarmantă – refuză promovarea în profesie şi mărirea de salariu cuvenită, pentru a nu se transforma într-un captiv al sistemului –, el îşi păstrează, totodată, nealterat gustul rebeliunii sîngeroase:

“Nu-mi pare rău de ce a fost. Îmi pare rău de cum s-a terminat: în indiferenţă, în uitare… A sparge geamuri e un lucru excelent. Orice faptă violentă este o faptă bună. Că «jos jidanii» e o dobitocie, de acord! Dar ce importanţă are asta? Totul este să poţi zgudui ceva în ţară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate –, dar sfîrşeşte sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruţe nimic. Aveam pe atunci ambiţia asta, aveam mai ales nădejdea asta. Dar să ştii că eu unul n-am terminat. Mă sufoc, dacă nu începe altceva.”[25]
Mircea Vieru e un spirit cartezian, bun profesionist, care înţelege să-şi ducă înainte proiectele, chiar şi în mijlocul celei mai înverşunate ostilităţi publice. Devine astfel, prin merite proprii, şef de şantier la Uioara. El e cel care planifică şi supraveghează operaţiunile de construcţii. Cu gîndirea sa limpede, cu generozitatea sa luminoasă, ar fi ultimul coleg care să poată fi bănuit de vreo intransigenţă nedemocratică. Şi totuşi:

“Cred că nu mi-am putut opri o tresărire de surpriză. Singurul om pe care l-am crezut cu desăvîrşire incapabil de a fi antisemit era el, Mircea Vieru. Aşadar şi el… A băgat de seamă tulburarea mea şi s-a grăbit să se explice. / – Să ne înţelegem. Eu nu sînt antisemit. Ţi-am mai spus-o şi menţin. Dar sînt român. Şi, în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanţe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puţin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil şi slab. Şi, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenţilor de descompunere. / Am tăcut cîteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aş fi putut să-i răspund ceva, din politeţe, ca să întreţin convorbirea, dar n-am izbutit. / – Te surprind? / – Nu. Mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiţi. Antisemiţii pur şi simplu – şi antisemiţii cu argumente. Cu cei dintîi mă mai pot înţelege, căci totul între ei şi mine este limpede. Cu ceilalţi însă e greu.”[26]
Iar protagonistul îşi duce mai departe explicaţia:

Vezi, dragă maistre, greşeala dumitale începe exact de unde încep şi argumentele dumitale. A fi antisemit este un fapt. A fi antisemit cu argumente – este însă o pierdere de vreme, o păcăleală. Căci nici antisemitismul dumitale, nici antisemitismul românesc nu au nevoie de argumente. Să zicem că aş putea să le răspund acestor argumente. Ei şi? Crezi că am lămuri ceva? Gîndeşte-te că toate învinuirile posibile împotriva evreilor din România sînt numai fapte locale, în timp ce antisemitismul este universal şi etern. Antisemiţi nu sînt numai românii. Antisemiţi sînt şi germanii, ungurii, grecii, francezii, americanii – toţi, absolut toţi, în cadrul de interese, cu metodele lor, cu temperamentul lor. Şi antisemiţii n-au existat numai acum, după război, ci şi înainte de război, nu numai în veacul ăsta, ci şi în veacul trecut şi în toate veacurile. Ce se întîmplă acum în lume e o glumă în comparaţie cu ce se întîmpla în 1300.”[27]
Este necesar să amintim că atît redactarea romanului De două mii de ani…, cît şi acţiunea din paginile sale se petrec înaintea celui de-al doilea război mondial. Astfel se explică relativa “indulgenţă” şi aparenta naivitate manifestate de vorbitor, în ceea ce priveşte antisemitismul momentului pe care-l trăia: încă nu fusese declanşat mecanismul Soluţiei Finale hitleriste.
Din perspectiva protagonistului – indiferent că îi împărtăşim sau nu analiza –, antisemitismul nu ar fi legat de o anumită circumstanţă istorică, socială, politică sau economică. Ar ţine de însăşi ordinea metafizică a existenţei, fiind inerent legilor firii şi, în abstracţiunea motivaţiilor sale, nu permite aplicarea nici unui remediu concret:

“Aş voi doar să recunoşti că esenţa antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur şi simplu de esenţă metafizică. Nu te speria. Există o obligaţie metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcţia lui în lume. De ce? Nu ştiu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui. / Nu o spun, te rog să crezi, nici cu orgoliu, nici cu înfruntare. O spun, dimpotrivă, cu tristeţe, cu oboseală, cu amărăciune. Dar cred în implacabilitatea acestui fapt şi am conştiinţa că nici dumneata, nici eu, nici nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminaţi, ar fi foarte bine. Ar fi, în orice caz, simplu. Dar nici asta nu se poate. Obligaţia noastră de a fi mereu în lume o verifică atîtea mii de ani, care ştii că nu au fost cruţători. Şi atunci trebuie să accepţi – iată, eu accept – această alternanţă de masacru şi pace, care este pulsul vieţii evreieşti. Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestie de aranjament personal, în care intră nesfîrşite dureri, desigur, pe care dumneata, om simţitor, nu le ignorezi – dar nimic mai mult totuşi decît o «chestie de aranjament personal». Colectiv, însă, nu există decît o singură cale: aşteptarea, supunerea la destin. Şi nu cred că asta înseamnă o dezertare din viaţă, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu conştiinţa că viaţa continuă peste toate morţile acestea individuale, care, şi ele, tot un fapt de viaţă sînt, după cum fapt de viaţă este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pămîntului.”[28]
Rezultatul îndelungilor persecuţii rasiale (de două mii de ani…) pare să configureze un refugiu iluzoriu al speciei în fatalismul metafizic, îndurat cu seninătate şi o detaşare dulce-amăruie. Cu menţiunea că avem, aici, doar una dintre posibilele variante, ilustrate de opţiunea eroului principal, ce vine să se alăture celorlalte soluţii evreieşti prezentate în roman: a activistului sionist, a militantului marxist, a zelosului cultural etc. Toate ajung să se izbească, însă, de zidul necruţător al antisemitismului în acţiune, ce aplatizează situaţiile particulare, şterge chipurile şi suferinţele individuale, pentru a persecuta în numele unei generalizări forţate şi a unei cazuistici şubrede.

[url=http://www.observatorcultural.ro/Paul-CERNAT
Maria-Magdalena Dinu este studentă în anul al II-lea al Şcolii Doctorale din cadrul Literelor bucureştene şi pregăteşte o lucrare despre publicistica lui Mihail Sebastian. Dată fiind dificultatea întreprinderii, coordonatorul lucrării, profesorul Paul Cornea, a orientat-o spre o activitate de bibliotecă vizînd listarea integrală a articolelor lui Sebastian din presa interbelică. Iniţiativă oportună, întrucît respectivul segment – cuprinzînd mii de titluri – a rămas, pînă în prezent, un teritoriu cu destule pete albe, explorat pe toată întinderea sa de puţini cercetători. Ediţia începută în 1994 de regretata Cornelia Ştefănescu s-a oprit, din păcate, după primul volum, şi nu se ştie cînd vom avea parte de o ediţie critică integrală (din cîte cunosc, ea se află în lucru la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, sub îngrijirea unui colectiv de specialişti). În preliminariile mult disputatei sale cărţi despre „diavolul“ Nae Ionescu şi „ucenicul său“, Marta Petreu atrăgea atenţia asupra acestei lacune generatoare de potenţiale surprize. Într-adevăr: abia cînd va fi restituită în totalitate, vom putea discuta despre publicistica lui Sebastian în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru Maria-Magdalena Dinu, surprizele explorării acestui continent publicistic au început cu… descoperirea a patru poeme în paginile Universului literar din 1928.

Aproape necunoscută, ipostaza de poet a lui Sebastian a fost pusă în umbră de activitatea – sporadică – de traducător din poeţii francezi moderni. Se ştie că, înainte de a-şi publica primul articol în revista Politica (august 1926, „Bacalaureatul. «Generaţia violenţei»“ – acel bacalaureat la care Nae Ionescu îi remarcase teza despre poezia lirică), viitorul scriitor debutase „absolut“ în revista Lumea. Bazar săptămînal din Iaşi (aprilie 1926) cu poezia Static, semnată Eraclie Pralea; versurile ei alerte, sincopate evocă dezabuzat tristeţile provinciale dintr-un oraş în care timpul s-a oprit în loc, iar oamenii au, ca la Blecher, figuri „de panopticum“. Primul pseudonim ar putea indica o autoironie în raport cu identitatea lirică (Ioan Pralea, „firea cea întoarsă“, fiind un epitom al minoratului poetic din toate timpurile). E de menţionat că şi fratele său Penchas/ Pierre Hechter va semna o vreme P.H. Pralea, inclusiv în Universul literar, unde trimitea din Paris corespondenţe despre receptarea lui Marcel Proust… După cum se ştie, tînărul Iosef Hechter avea să semneze Mihail Sebastian abia din momentul intrării ca redactor la Cuvântul (vara lui 1927), după ce, prin amicul său Camil Baltazar – brăilean şi el –, fusese introdus în cercurile literare din Capitală, „ratînd“ întîlnirea cu E. Lovinescu, nu şi pe cea cu Nae Ionescu. Cele patru poeme dezgropate de Maria-Magdalena Dinu nu au fost, după ştiinţa mea, semnalate pînă acum de nimeni, iar monografiile despre autorul Accidentului le ignoră. Modeste, fără personalitate, grevate de stîngăciile începătorului şi trădînd presiunea unor modele încă nedecantate, ele constituie, totuşi, un document interior de care trebuie să se ţină seama.


După cum se poate observa, am scris „poet“ cu ghilimele. Sebastian nu a perseverat pe această linie. E posibil ca textele să dateze din adolescenţa brăileană, cînd, alături de fratele său, frecventa Cercul literar „Voltaire“ al Liceului „Nicolae Bălcescu“ din localitate; cu toate acestea, tînărul de 21 de ani n-a evitat să le publice într-un moment cînd se afirmase deja, impetuos, ca un critic al actualităţii literare, culturale şi politice. Simple dibuiri ale unui tînăr la început de drum? Posibil. Cum însă atît romanele, cît şi teatrul lui Sebastian vor fi străbătute de un lirism romantic, sentimental şi elegiac, ipoteza unei „întoarceri a refulatului“ sub semnul „panlirismului“ programatic poate fi luată în serios…



Atracţia timpurie pentru intimismul graţios al lui Francis Jammes, din care a şi tradus (primele tălmăciri au fost publicate în 1927, singur sau în colaborare cu misteriosul Edgar şi cu Andrei Tudor), îşi are semnificaţia ei. Poetul francez a avut parte de o recepţie notabilă în România interbelică, mai ales în zona neotradiţionalismului gîndirist şi a modernismului moderat. Printre debitorii săi cei mai importanţi s-au numărat Ion Pillat şi Perpessicius – acesta din urmă brăilean, ca şi Sebastian, Camil Baltazar, Andrei Tudor sau Nae Ionescu, fiind în 1928 cronicar literar la Cuvântul. Cu transparenţele lor reflexive de lirism postsimbolist, cu elanul lor purificator, străbătut de melancolii crepusculare, şi cu echilibrul lor neoclasic, melodios, cele cîteva poeme publicate în Universul literar – condus pe atunci de Camil Petrescu, după plecarea lui Perpessicius – confirmă afinităţile de moment cu colegii spiritualişti de generaţie şi fixează, în epură, o sensibilitate muzicală nedezminţită pînă la sfîrşit. Ele sînt perfect integrate în „aerul“ majorităţii poeziilor care apăreau în Universul literar, un aliaj cuminte de poezie pură şi tradiţionalism – practic, mainstream-ul epocii. Frapează, ca şi în versurile din Static, obsesia timpului, marcată prin recurenţa metaforei „ceasului“, în vreme ce repetarea obsedantă a unor cuvinte precum „seară“, „tîrziu“, „vechi“, „tristeţe“ indică o melancolie structurală pe fondul unei nevoi de „clarificare“, de „limpezire“ clasicizantă: „Desfăşură-se ceasul din ce în ce mai vechiu/ Simplificat şi sobru, intim şi liniar/ Subtilizînd tăcerea spre calm şi transparenţă/ Desfăşură-se ceasul din ce în ce mai clar“. Interesantă e şi amprenta religioasă – cu tentă ortodoxistă – din poemul Declin, plasat în pagină deasupra unui poem al lui Radu Gyr (Parc trist).


Privite în context biografic, fragilele încercări poetice ale lui Mihail Sebastian trădează o mare vulnerabilitate interioară şi nevoia imperioasă a unei evadări din solitudine spre „ceva“ mai înalt şi mai pur, eliberator. În alte contexte, acest „ceva“ iluzoriu s-ar putea identifica, după caz, cu prieteniile de la Cuvântul, vacanţele montane la ski, muzica clasică germană sau utopia „insulară“ a intimităţii erotice.

Pornind de la Sebastian
Istoria intelectuală interbelică rămâne, la douăzeci de ani după decembrie 1989, un teritoriu ce propune, metodologic şi conceptual, un vast şantier de cercetare. În absenţa ediţiilor care să recupereze, fără croşete, producţia unor decenii în egală măsură intense şi eterogene, imaginea pe care o putem avea asupra acestui interval istoric este una parţială şi, până la un punct, eronată. Accelerarea evenimentelor face ca, în anumite cazuri, măştile asumate de intelectuali să fie unele ireconciliabile ideologic. A vorbi despre Petre Pandrea, spre exemplu, în absenţa documentării succesivelor sale (re)convertiri, este o imposibilitate. După cum, în alt registru, viaţa unor publicaţii urmează a fi scrisă. Sunt, încă, destul de rare tentativele de a reconstitui itinerariul unor reviste care traversează liniile de demarcaţie ideologică, sfidând taxonomiile tradiţionale.
În acest context mai degrabă fragmentat, cazul lui Mihail Sebastian este dramatic, în măsura în care nucleul dur al operei sale, publicistica, este inaccesibil cititorilor în ediţii critice. Meritorie, iniţiativa propusă de Cornelia Ştefănescu, în urmă cu câţiva ani, nu a depăşit stadiul primului volum. Masiva selecţie oferită prin Jurnal de epocă nu suplineşte necesara restituire a întregului. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, dincolo de efigia ultimă a lui Sebastian, personajul intelectual este prin excelenţă versatil şi fascinant - între vârsta debutului la Cuvântul şi colaborarea la Revista Fundaţiilor Regale, distanţa este una dramatică şi ilustrează trauma unui destin, confruntat cu fanatismele epocii.
De aici, semnificaţia aparte pe care o deţine un demers precum cel al Martei Petreu. Ajunsă la o a doua ediţie, cercetarea sa, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, are calitatea de a oferi o perspectivă întemeiată pe excavarea surselor primare, perspectivă dublată de disponibilitatea de a pune în pagină adevărurile incomode ale unui timp. Departe de a fi crimă de lez-majestate intelectuală, cartea Martei Petreu este un exerciţiu salutar de spirit critic şi de luciditate. În coordonatele unei culturi fondate pe dezacorduri fecunde, un asemenea tip de interpretare nu este decât o invitaţie la regăsirea normalităţii critice*.
Prin chiar ipoteza de lectură în jurul căreia se structurează, volumul Martei Petreu este imaginat în jurul unui personaj care fascinează, seduce şi distruge: Nae Ionescu este, în această naraţiune încărcată de penumbre, prezenţa ce marchează, indelebil, destinul lui Sebastian. Al unui Sebastian ce aparţine, biologic şi tipologic, unei generaţii al cărei profil se articulează, tragic, prin dialogul cu această voce proteică, încărcată de un potenţial magnetic nu mai puţin destructiv.
În cele din urmă, relaţia dintre Sebastian şi Nae Ionescu trimite, aşa cum sugerează Marta Petreu, la un nivel de adâncime al vieţii intelectuale interbelice: geniul histrionic al lui Nae Ionescu este doar una dintre raţiunile transformării sale într-o prezenţă ce defineşte, pentru mai mult de un deceniu, agenda de dezbatere a unei întregi „tinere generaţii“. Esenţială este mutaţia spiritului public, mutaţie responsabilă pentru capacitatea lui Nae Ionescu de a exercita o forţă de atracţie irepresibilă, chiar şi asupra celor care, asemeni lui Sebastian, vor fi ţintele unui raţionament întemeiat pe o teologie a urii.
Din această perspectivă, „captivitatea“ lui Sebastian, atâta câtă poate fi documentată prin apelul la propria lui publicistică de dinainte de 1934, este de plasat în contextul unei Românii postbelice aflate în căutarea unor mituri care să mobilizeze o umanitate remodelată de istorie. Magisteriatul lui Nae Ionescu la nivelul tineretului universitar este anticipat, până la un punct, de cariera lui Vasile Pârvan: unui postmaiorescian precum Pompiliu Constantinescu, retorica filosofică a istoricului îi apărea stranie şi excesiv mistică. Dincolo de natura profetică a notaţiilor criticului, impactul lui Pârvan indica, dincolo de orice ambiguitate, intrarea într-o vârstă istorică pregătită să valorizeze un elan vitalist prea puţin coerent intelectual.
Punerea în scenă a lui Nae Ionescu se realizează în acelaşi decor academic asupra căruia plana umbra victoriană a lui Maiorescu. Deloc întâmplător, Nae Ionescu îşi va etala, ca un blazon de nobleţe, filiaţia iorghistă: ostilitatea faţă de maiorescianism este unul dintre legatele pe care mişcarea de la Sămănătorul le transmite celui care ambiţionează să fie teoretician „rumân“ al „specificului naţional“.
Despărţirea de Maiorescu este, pentru Nae Ionescu şi cei care îl urmează, şi o despărţire de un secol XIX definit în termenii „închistării“ şi mimetismului burghez. Departe de a fi original, Nae Ionescu este un bun conducător de idei ce plutesc în aerul anilor de după 1900: „reacţionarismul“ său, aflat în căutarea unui vehicul politic, vehiculează teme recognoscibile fără dificultate în imaginarul nebulos al „fascism-corporatismelor“, pentru a relua sintagma lui Chantal Millon Delsol.
De la Maurras la Carl Schmitt, o linie întreagă de intelectuali pune în pagină obsesiile pe care le va disemina în spaţiul public Nae Ionescu. Stridenta campanie procarlistă este indisociabilă de recuperarea unei viziuni despre stat care este esenţialmente îndatorată „Acţiunii franceze“. Turnura antisemită, care culminează cu teribilul text ce însoţeşte romanul lui Sebastian, este consecinţa unei ipoteze de lucru „reacţionare“.
În egală măsură, demonul naeionescian cucereşte şi fascinează într-o Românie intelectuală şi politică între ale cărei graniţe etichetele sunt adesea înşelătoare. „Liberalismul“ brătienist, cel împotriva căruia vituperează scriitorii de la Cuvântul, Sebastian nefăcând excepţie, este el însuşi un concept înşelător.
Fascinaţia maurassian-reacţionară a unei întregi promoţii intelectuale nu poate fi înţeleasă fără a introduce în ecuaţie componenta autarhică, autoritară şi xenofobă a politicilor pe care elita liberală le avansează, în anii de după 1919. Impasul democratic este agravat de falsificarea voinţei naţionale: încă o dată, termenii sunt înşelători, căci autenticii „liberali-constituţionali“ sunt cei ce se adună în jurul lui Iuliu Maniu şi al partidului său. Consecvent, antidemocratismul lui Nae Ionescu va refuza să accepte legalismul viziunii politice ipostaziate de Iuliu Maniu. Definiţia confesională a naţiunii etnice se naşte pe acest fundal al unei ipotetice „revoluţii ţărăneşti“.
Tragedia lui Sebastian, dincolo de linia unei fascinaţii ce îl aduce alături de acest Demon monden şi filosof care este Nae Ionescu, este parte a şanselor ratate ale României Mari. Suprapunerea dintre etnie, confesiune şi cetăţenie este ipoteza pe care se întemeiază rasismul oficial al statului de după 1938. Violenţa retorică a lui Nae Ionescu cauţionează delirul sângeros al unei politici de extracţie milenaristă. Identitatea lui Sebastian, de evreu român, este refuzată în numele unui procustianism teologico-rasial. Volumul Martei Petreu este o contribuţie esenţială la acest dosar al istoriei intelectuale şi politice a modernităţii autohtone. //
// MARTA PETREU
// Diavolul şi ucenicul
său: Nae Ionescu -
Mihail Sebastian,
ediţia a II-a, revizuită
şi adăugită
// Editura Polirom,
Iaşi, 2010

Moartea lui Mihail Sebastian si ecourile ei imediate
http://revistacultura.ro/nou/2010/09/moartea-lui-mihail-sebastian-si-ecourile-ei-imediate/
Pe 26 mai, sâmbata, este inaugurata cu fast în aula Ateneului Universitatea Libera Democratica, „universitate fara diploma si cu studenti benevoli“1 nou înfiintata pentru luminarea maselor tinute pâna atunci în întuneric. Vorbesc în deschidere profesorii Alexandru Rosetti si S. Stoilov, precum si, ca reprezentant al studentilor, Dan Savel. Andrei Otetea deschide cursurile cu o prelegere despre „Întemeierea Principatelor Române“.
Presa acopera entuziast acest „important eveniment, care marcheaza începutul unei vieti culturale democratice în România eliberata“2 . Reportajele descriu o mare afluenta si o larga reprezentativitate – inclusiv din punctul de vedere al vârstei: „Agitând cartile de student, aceste noui legitimatii ale unei studentii libere careia nu i se mai refuza învatatura buna, grupuri de tineri si batrâni se înghesuiesc scolareste pentru a apuca locurile din fata. Trei domnisoare în rochii subtiri si înflorate, cu caetele neîncepute, cumparate recent, sub brat, vocifereaza primavaratec. Un student cu parul alb, cu baston si ochelari se strecoara greu prin rândurile dese ale tineretului, privind cu seriozitate si melancolie exuberanta juvenila si nerabdarea proaspetilor scolari.“3
Zilele urmatoare ziarele vor anunta orarul ULD. „Victoria“ din 30 mai (tiparita însa si difuzata, asa cum se obisnuia în interbelic si se pastreaza o vreme în postbelic, cu o zi înainte de data afisata – adica pe 29 mai) anunta „Cursurile de azi 29 Mai 1954. 6-7 Literatura. Prof. Mihail Sebastian: Balzac si problemele sociale ale timpului sau. 7-8 Economie Politica. Ing. H. Silber: Cicluri si crize economice. 8-9 Filosofie. Prof. Barbu Zevedei: Idealism si Materialism. Cursurile se tin în Amfiteatrul Facultatii de Farmacie, Et. III“.
Pe 29 mai, marti, Sebastian îsi începe ziua la teatrul Comedia, unde, „cu timiditatea sa caracteristica“, îi cere regizorului-director Sica Alexandrescu o invitatie de doua locuri pentru parintii sai la piesa „Unul cu bani“4 . Sica Alexandrescu îl anunta ca „Steaua fara nume“ va fi reprezentata „pe toate scenele lumii“ si îl invita sa revina la ora 5 dupa-masa pentru a semna contractul. De asemenea, se intereseaza cum merge comedia – cu titlul provizoriu „Casa cu doua fete“ – pe care Sebastian o promisese teatrului, dar din care nu apucase decât sa schiteze scenariul. Totusi, cu optimismul sau de atâtea ori nerealist, Sebastian înainteaza termenul 15 iulie5 .
„Pe la douasprezece“, Sebastian se întâlneste din întâmplare, pe strada Regala (actuala Câmpineanu), cu Margareta Sterian6 , o veche prietena7 , care îl felicita pentru conferinta tinuta de curând la Sala Dalles pe o tema Balzac. Este îmbracat „într-un costum de vara verde-deschis si purtând în mâna o servieta mare, neagra“8 , plina cu acte avocatesti pe care urma sa le rezolve în cursul zilei.
Dupa ce ia masa cu parintii, în casa din Antim no. 45, Sebastian pleaca în jurul orelor 14.00. Conform lui Mircea Septilici, prietenul si vecinul sau, „în fiecare zi, când pleca de acasa, Mihail Sebastian avea un fel de itinerariu precis, de la care nu se abatea în ruptul capului. Anume, parcurgea strada Antim, trecea pe la Scoala Poenarescu si ajungea în Calea Victoriei, pe la Podul Senatului.“9 De data aceasta, dintr-un motiv necunoscut, Sebastian alege alt traseu decât acela care l-ar fi dus la Universitate, unde urma sa vorbeasca despre Balzac. Probabil „mai avea de facut o cursa“, cum va spune ulterior Camil Petrescu10 .
La orele 15, Sebastian este accidentat mortal de un camion pe Bulevardul Regina Maria în timp ce traverseaza pe la statia de tramvai de la biserica Sf. Nicolae.

„În dreptul bisericii Sf. Ilie (sic), a traversat strada. La mijlocul ei, el a fost însa surprins de o autoduba, ce se apropia cu o viteza fantastica. În ultimul moment, sperând ca totusi bolidul amenintator îl va ocoli, Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul. Sofeurul, care a observat abia în ultimul moment primejdia, a încercat sa stopeze, însa frânele n-au raspuns la comanda.
Masina a lovit lateral pe Mihail Sebastian, proiectându-l pe caldarâm.
Masina purta nr. 19 308 si era condusa de proprietarul ei, Ion Zapodeanu.
Imediat, trecatorii i-au sarit în ajutor si cu o alta masina a fost transportat la dispensarul dr. Gâdei. S-a constatat fractura bazei craniului si, cu toate îngrijirile ce i s-au dat, Mihail Sebastian a murit peste câteva minute, la orele 3.15.“11

În buzunar avea textul dactilografiat al conferintei ce urma s-o tina.12
Datele asupra accidentului vor fi completate convergent sau divergent. Geo Dumitrescu se va referi la „camionagiul acela beat“13 , în timp ce Camil Petrescu14 vorbeste de o masina „în plina viteza“ si „cu frânele subrede“ care îl târaste „zeci si zeci de metri“. Sunt variabile care pot depinde si de imaginatia celui care le semneaza; asa cum pasajul din reportajul lui George Mihalache cu „Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul“ poate fi si o adaptare melodramatic-senzationalista la natura tabloidala a revistei „Cortina“.
Cert este ca accidentul ramâne unul absurd si evitabil. Cu cuvintele lui F. Aderca,

„autocamionul nu era o naluca si nici nu înainta cu viteza luminii, ca Mihail Sebastian sa nu se fi putut feri. N-a fost prins între doua camioane, sau între un camion navalit pe trotuar si zidul unei case.
De ce a stat locului?“15

Scurt excurs în teoria conspiratiei: un accident regizat?


Tocmai acest caracter absurd si ilogic al accidentului este usa pe care si-a facut loc teoria conspiratiei, conform careia Sebastian a fost asasinat – în mai toate variantele scenariului, de catre „rusi“. Dat fiind regimul instalat dupa razboi, astfel de teorii au putut avea pâna în 1989 o existenta strict orala. Dupa Revolutie, însa, au început sa patrunda , mai mult sau mai putin voalat, în istoria literara.
Ma rezum aici la exemplul lui Cornel Ungureanu, care, raspunzând la o ancheta, afirma:

„Sebastian a fost asasinat. Anecdota cu accidentul mi se pare hazlie. Unde-i dosarul lui Zapodeanu? Stie cineva de el? Dl. Z. Ornea l-a cautat fara sa-i dea de urme. Pe urma l-am cautat si eu si alti prieteni ai mei (experti ai cercetarii, nu amatori). Cu un pic de rabdare vom descoperi si ce-i cu autoduba lui Zapodeanu si cine tragea sforile si facea selectiile în acel mai al «accidentului».“16

Un astfel de mod de a pune problema, dincolo de latura sa senzationalista, are totusi legaturi mult prea firave cu realitatea.
În primul rând, ignora contextul. Sebastian nu se afla nici pe departe în relatii de adversitate cu noul regim. Functiona chiar în Guvern, fiind consilier de presa principal în Ministerul Propagandei Nationale (Directia Presei si Informatiilor); era membru activ al ARLUS; tinea conferinte angajate (la Radio, la sala Dalles, la Uniunea Patriotilor etc.) în care, conform lui F. Aderca, „creatiile de arta erau privite acum în latura lor utila, propagandistica“17 ; era protejantul si prietenul lui Lucretiu Patrascanu, ministrul Justitiei; daca parasise dupa câteva zile ziarul comunist „România libera“ o facuse mai curând din antipatie umana pentru „Graur si banda“ si din dezgust pentru viata curenta de gazetar decât din ratiuni ideologice (dovada ca ulterior refuza si angajarea la „Jurnalul de dimineata“ al lui Braniste sau la „Revista Fundatiilor Regale“, mult mai neutre ideologic decât „România libera“).
În al doilea rând, pentru momentul 1945 Sebastian ar fi singurul „civil“ lichidat de institutiile mai mult sau mai putin oculte ale noului regim (zic „nou regim“ desi lucrurile sunt înca foarte amestecate politic). Lichidarile sunt deocamdata exceptionale si rezervate unor membri ai restrânsei elite a Partidului Comunist (cazul Foris), si chiar si acolo procesul, justificat înainte de orice de lupte interne pentru putere, este destul de laborios. Pentru indezirabili si eretici functionau foarte eficient procedeele numite epuratie sau proces public. Chiar în zilele în care moare Sebastian începe marele proces al ziaristilor colaborationisti (Pamfil Seicaru, Ilie Radulescu etc.). Daca ar fi fost inconform în vreun fel cu dorinetele oficiale ale sistemului (ceea ce, repet, nu era cazul), Sebastian putea fi „încadrat“ oricând printre epurati, data fiind vulnerabilitatea ramasa din vremea colaborarii cu Nae Ionescu si „Cuvântul“.
În al treilea rând, e improbabil ca în cazul unui asasinat politic instrumentul crimei ar fi fost un automobil. Motivul este simplu: un astfel de asasinat este dificil de programat. Daca Sebastian nu ar fi schimbat ruta zilnica sau daca ar fi facut un pas în plus, accidentul nu ar fi avut loc. De fapt, tocmai plasarea evenimentului pe alt traseu decât acela obisnuit al lui Sebastian e un argument puternic în favoarea accidentului si împotriva asasinatului.
Dupa accident


Aflând vestea mortii lui Sebastian, Ion Biberi tine în fata publicului numeros care astepta începerea prelegerii la Universitatea Libera Democratica un discurs care începe cu cuvintele: „Ma gasesc, iubiti auditori, în dureroasa situatie de a rosti necrologul lui Mihail Sebastian, în loc de a avea rara bucurie intelectuala de a asculta prelegerea sa despre Balzac, care a preocupat în ultimii ani inteligenta acestui om sclipitor.“18 Lui Biberi îi urmeaza S. Stoilov, rectorul ULD: „Propun d-lor si d-nelor sa pastram un moment de reculegere.“19 Reporterul care noteaza acestea completeaza: „În momentul în care (…) d. prof. S. Stoilov îsi rostea ultimele cuvinte, a intrat în sala de cursuri fratele defunctului, d. B. Sebastian, care, aflând aici tragica veste, a fost cuprins de o sfâsietoare disperare.“20
Înmormântarea


Înmormântarea se face repede, pe 30 mai, orele 16.3021, la cimitirul evreiesc „Filantropia“. Ziarele noteaza „o lume imensa“22. Rostesc cuvântari „Petru Comarnescu, din partea ministerului Artelor, R. Hilard, din partea ministerului de externe, N. D. Cocea, din partea Soc. Scriitorilor Români, Ioan Massof, din partea Teatrului National,
N. Vladoianu, din partea Societatii autorilor dramatici, N. Carandino, din partea criticilor teatrali, Perpessicius, din partea A.R.L.U.S.-ului, Niky Atanasiu, din partea sindicatului actorilor si I. Wallenstein, din partea colegilor de profesorat“ – noteaza „Drapelul“23 . „Jurnalul de dimineata“24 îl trece pe F. Aderca în locul lui Petru Comarnescu drept reprezentant al ministerului Artelor, iar „Victoria“ îl adauga pe S. Stoilov, rectorul Universitatii Libere Democratice. Slujba religioasa este oficiata de „prim cantorul Ruwinsky dela Templul israelit, în acordurile profunde ale orgei“25, în timp ce Alexandru Safran, rabinul sef al comunitatii evreiesti, „a rostit un impresionant panegiric“26 , „reliefând ca Mihail Sebastian a murit pe lespedea pe care o curata cu un an înainte, când intelectualul de vaza a împartasit alaturi de corelegionarii sai calvarul prigoanei“27 . „Asistenta a fost adânc sguduita de disperarea tragica a mamei scriitorului“28 , care striga „Copilul meu cinstit si destept!“29
„Din numeroasa si îndurerata asistenta“, „Victoria“ retine „urmatoarele nume: D. ministru Lucretiu Patrascanu cu d-na, George Macovescu, secretar general al ministrului propagandei, Anton Bibescu, N. D. Cocea, prof. S. Stoilov, Perpessicius, Const. Visoianu, fost ministru, Claudia Millian-Minulescu, Teodorescu-Braniste, prof. Rosetti, Aristide Blank, Camil Petrescu, Tanzi Cocea, Ticu Archip, Nic. Carandino, Ury Benador cu d-na, Andrei Serbulescu30 , Ion Calugaru, Ion Biberi, Al. Philippide, Geo Bogza, Nic. Vladoianu, Lucia Demetrius, Zoe Ricci, Cella Serghie (sic!), dr. W. Filderman, A. L. Zissu, dr. Dorian, Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Andrei Tudor, S. Semilian, Yvonne Stahl, Scarlat Froda, dr. Brkowitz, Benary, Al. Mironescu, Boris Caragea, Zevedei Barbu, Mircea Manolescu, Camil Baltazar, N. Soreanu, V. Munte, I. Sejeanu, I. Masoff, Horia Verzeanu.“31
O lista mai bogata publica „Timpul“, cuprinzându-i pe „Mihail Ralea, ministrul artelor, C. Visoianu, fost ministru de externe, I. Sraer, secretar general la interne, G. Macovescu, secretar general la Propaganda, Octav Livezeanu, secretar general la arte, Vasile Stoica, secretar general la externe, Anton Bibescu, ministru plenipotentiar, Horia Bogdan, consilier la Casatie cu d-na, A. Capatâna, fost ministru, Aristide Blank, prof. Al. Rosetti, Tudor Teodorescu-Braniste, N. D. Cocea, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Rica Georgescu, fost ministru, Stoilov, rectorul Universitatii, Serban Voinea, directorul agentiei Rador, Em. Ciomac, directorul Filarmonicei, Eugen Balan, Baron Drad de la Institutul Francez, dr. W. Filderman, presedintele U.E.R., cap. Madison si lt. Roberts de la Misiunea Britanica, N. Mateescu, Perpessicius, Al. Coller, Victor Ion Popa, P. Comarnescu, Klarman, Scarlat Froda, Nic. Vladoianu, Sica Alexandrescu, Ing. Herbert Silber, dr. Sandu Lieblich, I. Calugaru, I. Vinea, Octav Neamtu, Ury Benador, G. Dinu, A. Ranta, C. Ring, M. Strominger, A. Dumbraveanu, Ion Biberi, S. Cioculescu, d-nele Leni caler, Ela Cancicov, Silvia Dumitrescu, Dida Calimachi, Tanti Cocea, Maria Mohor, Marga Hagiescu, Cretianu, Claudia Millian, Ghiolu, d-nii R. Hillard, C. Micioru, Raul Anastasiu, G. Hârsu, I. D. Suchianu, D. Ceacâru, Boris Mavro, At. Joja, Radu Beligan, Marcel Angelescu, V. Ronea, N. Polizu, Sergiu Dan, Ocneanu, Radu Popescu, Sarateanu, I. Zurescu, Henry Prost, C. Baltazar, S. Albu, Al. Kiritescu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, L. Floda, Radu Boureanu, Lucian Boz, prof. Onescu, Streitman, Al. Philippide, G. Timica, M. Septilici, V. Hrisicu, Vladimir Streinu, Geo Bogza, Al. leon, Andrei Tudor, Em. Paucker, Dragos Protopopescu, dr. Berkowitz, W. Siegfried, Ion Pribeagu, ing. D. Abramovici cu dn-na, I. Peltz, O. Lemnaru, Dan Petrasincu, av. Askenazi, C. Billig, arh. I. Mahler, etc. delegatiuni de scriitori, actori, ziaristi, avocati.“32
Ziarele vor reproduce omagiul adus de Perpessicius în numele A.R.L.U.S.-ului:

„Napraznica pierdere pe care o sufera literatura româneasca prin trecerea la cele eterne a lui Mihail Sebastian, îndurereaza deopotriva si sectia literara a artistilor, al carei distins membru prietenul nostru era, si prin aceasta, întreaga Asociatie pentru strângerea legaturilor cu Uniunea Sovietica în numele careia îmi revine trista sarcina sa vorbesc. Deplângem în sfârsitul absurd si nedrept al lui Mihail Sebastian pe unul din cei mai straluciti reprezentanti ai scrisului românesc contemporan, aflat în pragul maturitatii, în plina si luminoasa ascensiune si care prin tot ceea ce a dat în roman, în teatru, în eseu, în critica si în ziaristica si-a marcat nu numai un loc de frunte, dar a si pus temelia unei cariere literare de vaste orizonturi si de adânci perforari. Scriitorul care între adolescenta si tinereta debuta în nuvela si roman cu acute pagini de psichologie sentimentala, devenea în scurta vreme nu numai unul din cei mai lucizi interpreti ai proustianismului de la noi, dar si romancierul de temerara atitudine, pe care framântarile sociale si etnice nu-l speriau. În firava noastra litertaura antirasiala si progresista, romanul „De doua mii de ani“ al lui Mihail Sebastian va fi cercetat întotdeauna drept documentul cel mai semnificativ al speciei reflectata în inteligenta unuia din martorii cei mai credinciosi. Familiarizarea balzaciana, din ultimii ani, si asimilarea tuturor acelor izvoare epice, ar fi pus la îndemâna lui Mihail Sebastian nu numai substanta unor studii critice, a caror elaborare o începuse, dar si sugetsiile pline de îndemn ale viitoarei si fecundei sale opere de romancier. Suflet pur, hranit la marile idealuri ale umanitatii, Mihail Sebasatian a consacrat apararii omului una din cele mai bogate activitati ziaristice din ultimele decenii. Atitudinea lui inflexibila din anii cei negri ai teroarei s-a vazut nu numai încununata de recunoasterea unanima, în lunile din urma, dar si solicitata, sa participe, sa-si spuna cuvântul. si Mihail Sebastian n-a crutat nici o osteneala, n-a refuzat nici un efort pentru ca bogatia inimei sale Mihail Sebastian întelegea, zi, mai mult ca oricând, s-o puna în sluja societatii. între orientarile de data recenta ale societatii noastre, figureaza si Arlus-ul a carui sectie literara, mândra sa fi numarat pe Mihail Sebastian printre membrii ei, nu se poate împaca cu gândul unei atât de nedrepte si absurde disparitii. în opere de apropriere (sic!) si de strângerea legaturilor cu Uniunea Sovietica, pe care Arlusul o urmareste cu tenacitate, pregatirea, talentul, spiritul viu si mai ales credinta neclintita ce caracterizau pe prietenul nostru asteptau sa fie puse la contributie spre binele acestei convalescente societati românesti…“33

Reactii în presa


Moartea lui Sebastian este urmata de un val de necrologuri si de articole.
„A disparut o constiinta. Universul a devenit deodata mai sarac. Din atmosfera vietii noastre culturale s-a desprins o vibratie, o bogatie.“, scrie Ion Biberi în articolul „Mihail Sebastian“, publicat în „Victoria“ pe 31 mai.
„Îl socoteam cel mai mare autor dramatric român“, marturiseste Sica Alexandrescu, citat de „Cortina“34 , continuând patetic: „Draga Mihai. Te asteapta manuscrisul cu «Casa cu doua fete…» . Nu uita ca la 15 iulie ai promis s-o termini… Piesa ta cea mai tragica viata, ai sfârsit-o înainte de termen.“
În timp ce „România libera“ dezinformeaza sec „Au ramas în manuscris (…) doua teze de doctorat, una despre Shakespeare si alta despre Balzac“35 , în „Drapelul“ din 31 mai scrie un I. Peltz în dispozitie metafizica: „În dupa amiaza asta de Mai în limpezimea tariilor albastre si dincolo de ele, se pregateste, sus, marele alai: unul din înteleptii si din poetii de pe pamânt vine surprinzator de prematur – sa tie tovarasie celor de mult dusi sa ia parte, în eternitate, la festinul fara de îmceput si fara de sfârsit, al ideilor, la orgia voluptatilor metafizice.“36 Tot „Drapelul“ publica în acelasi numar, pe prima pagina, o caricatura satirizând soferii indolenti.
În „Jurnalul de dimineata“ scriu mai întâi, în numarul din 31 mai, directorul publicatiei, Tudor Teodorescu-Braniste, si A. Dumbraveanu; în ziua urmatoare, pe 1 iunie, semneaza articole doi dintre prietenii de seama ai lui Sebastian. Anton Bibescu si Const. Visoianu semneaza de asemenea articole despre Mihail Sebastian. „Oricât de grele si de triste ar fi vremurile“, scrie Visoianu37 , fondatorul ziarului, „oricât de mari si crude violentele pe care le-am cunoscut în ultimii ani, oricâte tragedii ne-ar fi încercat sufletele noastre obosite, moartea aceasta a lui Mihail Sebastian ne rupe inima. Sunt atât de îndurerat ca pare ca am uitat toate durerile pe cari le-am cunoscut pâna acum. Mi-a murit un prieten. Un prieten, caruia nu i-am zis niciodata pe nume, dar pentru care aveam o afectiune de frate si o mare stima.“ Tot aici gasim si „Un omagiu al ARLUS-ului pentru Mihail Sebastian“: „Prezent în toate manifestarile artistice ale ARLUS-ului, al conferinte, teatru, sezatori literare, Mihail Sebastian si-a daruit din plin talentul, luptând pentru ideia care i-a fost întotdeauna draga, pentru apropierea de Uniunea Sovietica si pentru cunoasterea marilor ei realizari.“ O stire din „Jurnalul de dimineata“ anunta „Înapoierea aparatelor de radio“. Conform Ministerului de Interne, „S-au dat dispozitiuni autoritatilor administrative si politienesti pentru restituirea aparatelor ce au fost depuse de cetateni de la Aprilie 1941 si pâna la data deciziunii mentionate mai sus.“
Petru Comarnescu lanseaza în „Timpul“ din 1 iunie sintagma „Ironicul destin al lui Mihail Sebastian“:

„Facând parte dintr-o generatie macinata de ideologii care au dus-o la pierzanie si de atâtea lupte si suferinte ce au anulat-o în mare masura, el ar fi fost printre putinii s-o rascumpere, în mod covârsitor, prin creatii temeinice. A si rascumparat-o, desigur, prin cartile lui, care ramân, si prin demnitatea comportarii sale umane, prin amintirea luminoasa ce ne-o lasa acest om care a ocolit totdeauna entuziasmul si care înca nu voia sa fie judecat, stiind ca mai are atâtea de creat si de rostit.“

Un grupaj consistent (o pagina întreaga de ziar) va oferi pe 13 iulie „Victoria“, „În memoria lui Mihail Sebastian“. Scriu texte scurte sau mai lungi Andrei Tudor, fost coleg de liceu („La anul, când colegii sai se vor întâlni sa serbeze, trist, 20 de ani de la terminarea liceului, la masa comuna, în locul de frunte, pentru cel mai daruit dintre toti, un scaun va fi vacant si un pahar, disponibil.“), Al. Rosetti, Petru Comarnescu (care-si comprima textul din „Timpul“), Mircea Septilici, Geo Bogza, Anton Bibescu, Jean Mouton, Michel Dard, S. Benari, Perpessicius.
Ieronim Serbu îl apara tot aici de umbra lui Nae Ionescu, evocând un episod de la înmormântarea lui Sebastian – si trecut sub tacere de presa:

„(…) ni s-a parut o grava impietate savârsita la înmormântarea sa, când cineva sprobabil Felix Aderca, M.I.t evocând acest trecut a încercat sa-i atribuie afinitati cu un om si o ideologie contestabile. A fost simpla întâmplare prezenta sa alaturi de un om în care a crezut cu toata naivitatea tineretii. Prefata la «De doua mii de ani» l-a vindecat, dându-i constiinta marei primejdii ce ameninta nu numai comunitatea sa, ci însasi umanitatea. si devenise un adversar ferm al dreptei, de astadata în mod deschis, public.“

Reactiile cele mai complexe vin tn spatiul grupajului de la doi scriitori evrei – Ury Benador si Ion Calugaru, care codeaza atitudinea zonei evreiesti fata de Sebastian: în fapt, acestuia nu i se iertase episodul naeionescian, dovada ca, în timp ce presa româneasca îl acopera pe recentul disparut cu elogii, toate gazetele evreiesti pastreaza tacerea.
Ury Benador38 vorbeste despre contradictia dintre originea „plebee“ a lui Sebastian si fantasmele lui de apartenenta la „aristocratia spirituala si sociala“, finalizata prin închiderea lui Sebastian în „turnul de fildes“:

„O viata în profunda contradictie cu ceea ce ar fi vrut poate sa fie, s-a încheiat printr-o moarte care a contrazis-o la rândul ei strident. Prin nastere plebeu, Mihail Sebastiana a cultivat – din intima necesitate sufleteasca sau mai degraba joc al împrejurarilor – cercurile carora li se zice de „aristocratie spirituala si sociala“; prin origine si temperament obligat sa fie luptator pentru dreptatea celor multi si napastuiti, Mihail Sebastian s-a refuzat – poate din deficienta temperamentala – baricadei, multumindu-se sa militeze din ceea ce se numeste «turnul de fildes».“

În epoca, sintagma „turnul de fildes„ era departe de a fi veniala, fiind una dintre acuzatiile cele mai dure care culpabilizau un scriitor (dupa aceea de fascist).
Într-o punere în scena mai ocolitoare, datorata probabil detaliului ca fusesera colegi de redactie la „Cuvântul“, iar Sebastian fusese printre principalii critici care îi luasera în seama literatura, Ion Calugaru39 îi reproseaza acelasi lucru – lipsa de angajare ferma pe drumul politicii comuniste-antifasciste40 :

„Sebastian era sau îi placea sa se creada omul de la Dunare, în viata caruia totul e prevazut în itinerariul slepului care încarca grânele la Braila ca sa le duca în alta parte. Ma gândesc cu amara tristeta, ca accidentul a fost totusi ceea ce a ramas caracteristic din scurta, din neîmplinita lui viata. Accidentul a jucat rolul de capetenie în desfasurarea acestei vieti care tindea sa fie ordonata, potolita. Poate ca în sinea sa pastrase o urma de superstitie: încrederea în steaua lui. (…) …Ani de zile nu ne-am vazut, nu ne-am întâlnit. Dupa 23 August, în cele dintâi zile, când Capitala mai era bombardata de avioanele nemtesti, ne-am întâlnit din nou, la mese de lucru învecinate: la «România libera». M. Sebastian trecuse prin experiente prea multe ca sa fi înteles ca trebue sa caute a evita accidentalul din gândirea, din actiunea lui. Simtise unde a dus gândirea care înalta pitorescul, accidentalul, ca sa acopere modestele, justele puncte de vedere: la galagia fascismului biruitor, la tragedia planetara care a costat milioane de vieti. un accident stupid a curmat totusi existenta lui în clipa când asteptam împlinirea ei într-o forma cirespunzatoare aspiratiilor a milioane de oameni. Întâmplarea a jucat un rol covârsitor în viata lui Mihail Sebastian si aceasta nu-i întâmplator.“

Desi aceste reprosuri sunt în evidenta asimetrie cu jerbele de flori depuse pe mormântul lui Sebastian, ele nu sunt mai putin relevante. Orice scenariu de tip as if care se face pe subiectul posibilelor continuari ale destinului lui Sebastian daca acel accident n-ar fi avut loc – trebuie sa tina seama de existenta în spatiul anilor post-“Eliberare“ a acestor pasive, dar oricând letal activabile reprosuri.
În sens contrar liniei Calugaru vor fi reprosurile lui Felix Aderca, publicate la sfârsitul anului într-un text41 altfel patetic, având toate aparentele caldurii.
Aderca evoca si critica tocmai adeziunea lui Sebastian la miscarea strazii, a noii strazi de dupa 23 august:

„Dar ce schimbare dupa 23 August 1944!…
Cuprins deodata de o frenezie cu caracter obstesc, nu-l mai recunoscui. La o lectura a Luciei Demetrius, într-o dumineca dupa-amiaza, în locuinta mea, Mihail Sebastian, care picase pe neasteptate, statu deoparte, stingher, privind piezis. Apoi sari de pe scaun enervat si zise cu glas îngrosat:
– Revolutia alearga pe strada si aici se face literatura…
(…) pleca repede, scoborând scarile într-o fuga neasteptata.“42 ,

pierzându-si astfel, dupa Aderca, suflul sau chiar sufletul, în sens de nex vital al personalitatii:

„Cu o graba febrila, Mihail Sebastian a intrat în rândurile luptatorilor sociali. Tinea conferinte în noul mediu, conciliabule politice cu prieteni necunoscuti. uitase cu desavârsire vechile-i, somptuoasele-i nazuinte, treptele de sus ale spirtualitatii, la care atât de putini putem ajunge.
Îsi parasise oare, pentru noul ideal, toata armura estetica? Creatiile de arta erau privite acum în latura lor utila, propagandistica. I-am surprins o cuvântare la radio, asupra teatrului sovietic zamislit de framântarea razboiului. Ce meticuloasa documentare! Ce adânca si întelegatoare analiza, ce intuitie a unor situatii si psihologii, atât de diferite de ale teatrului celorlalte natiuni!… dar îna cel scurt si magistral studiu lipsea parca ceva – sau mi s-a parut? Oricum, vocea nu mai era a lui. Îi pierise acea dulce asprime, acea catifelare usor zgrunturoasa. Era o voce fara substanta, glasul translucid al unei naluci.“43

E o cheie putin spus neasteptata aceasta critica a angajarii sociale pe care Aderca înca poate, în 1945, sa o faca. Dar pasajul cel mai ambiguu apare în momentul în care Aderca reia critica pe care probabil o facuse si la catafalcul lui Sebastian, legata de Nae Ionescu si de momentul „De doua mii de ani…“; Aderca evoca acel moment în care Sebastian ,“oferind pagina de prefata, nu întelegea sa se desparta de fascinantul, aristocraticul sau asasin moral, Nae Ionescu“ si citeaza un Sebastian care i-ar fi spus în 1934:

„– Cinci minute, întelegi? cinci minute (îmi spunea), as dori sa fiu si eu un huligan, sa ma simt Stapân! Trebuie sa fie o voluptate nietzscheiana…“44

Sensul de baza al citatului (daca acceptam ca nu este apocrif) este clar, acela de distanta si ironie amara fata de „voluptatea“ huliganica pentru care Sebastian nu are organ. Cât de periculos putea fi însa denuntul unei asemenea propozii evident ironice în 1945 o arata sensul pe care i-l da un interpret din 2009: acela de adeziune a lui Sebastian, în plan fantasmatic, la huliganism45 ! Citatul dat de Aderca îl gasim în „De doua mii de ani…“, diferit doar ca forma, nu si ca spirit (ceea ce face plauzibila inclusiv ipoteza ca Aderca ar fi citat dupa ureche un pasaj din carte, nu pe Sebastian însusi):

„Îmi pare rau ca, în aceasta confruntare cu mine însumi, îmi mai pastrez oarecare simpatie, îmi pare rau ca ma surprind iubindu-mi destinul. As vrea sa ma pot detesta violent, fara nicio scuza, fara nicio întelegere. As vrea sa fiu cinci minute antisemit. Sa simt în mine un dusman care trebuie suprimat.“

În contextul dialectic al romanului, acest pasaj trebuie citit în sensul neîntelegerii cu care naratorul din „De doua mii de ani…“ priveste problema antisemitismului, în sensul curiozitatii fata de celalalt, fata de antisemitul care ramâne pentru narator fundamental opac, lipsit de comprehensibilitate: de aici figura ironica a dorintei de substitutie. Acesta este sensul pasajului, fie ca Aderca a dat un citat autentic, fie ca a reformulat aproximativ un pasaj dintr-o carte a lui Sebastian.
Sebastian va mai fi comemorat în 1945 de Camil Petrescu, într-o „Nota“ din „Revista Fundatiilor Regale“, nr. 7; sunt evocate „ratiunea linistita în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duiosie intelectuala cu fulguratii cu grija atenuate“. Tot aici, Petru Comarnescu îsi publica a treia oara textul despre „Ironicul destin al lui Mihail Sebastian“.

http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Sebastian3.htm

Într-o după amiază din primăvara lui 1930, la un ceas la care soarele mă expulza din bibliotecă (pupitrul meu de la Biblioteca Naţională avea sub lumina filtrată dinăuntru înfăţişarea exactă a unei celule) m-am trezit pe stradă, urmînd din lene şi din neatenţie un convoi funebru. Nu ştiu precis ce m-a îndemnat să mă apropiu: nu cunoşteam pe nimeni şi nu cred să am un gust special pentru asemenea spectacole. Dar erau acolo, în urma acelui car mortuar, cîteva figuri familiare pe care le ştiam, din vedere, din Montparnasse şi Montmartre: vagi pictori, vagi scriitori, vagi actriţe, modele, midinete, pederaşti, un întreg popor de boemi şi boeme, oameni “trăzniţi” pe care îi recunoşti după lavalieră sau după felul de a-şi purta pălăria sau – uneori – după nu ştiu ce privire descurajată. Cîteva fete îşi ştergeau lacrimi evidente.

Omul după sicriul căruia umblam îşi tăiase cu o zi înainte vinele de la mîini şi scrisese cu sîngele lor, pe pereţii casei, un nume de femeie iubită. Pe urmă, fiindcă moartea întîrzia, se spînzurase, mi se pare. Gazetele de dimineaţă povestiseră cu deamănuntul întîmplarea şi acum oamenii din jurul meu o discutau. N-aş putea spune că era o înmormîntare tristă. Diversitatea acelui convoi, chipurile curioase ce îl urmau, discuţiile animate, interpelările în limbi curioase, totul avea ceva improvizat, frivol, neliniştit. Eu, care venisem acolo din întîmplare, urmăream ceremonia cu o involuntară curiozitate. Abia la cimitir, un fapt mărunt a pus dintr-odată pe această scenă un neaşteptat accent de tragedie. Un prieten al mortului – André Salmon? – a încercat să spună în faţa groapei deschise cîteva cuvinte de rămas bun. Dar l-au înecat lacrimile şi a trebuit să fie dus de acolo. Atunci, din mulţime s-a desprins un om bătrîn. Vorbea rar, cu o linişte voluntară, lipsită de duioşie. Mai tîrziu am aflat că fusese scriitorul evreu Schalom Asch. Vorbea în idiş. Cîţi din ascultătorii aceia francezi, ruşi, bulgari, italieni vor fi priceput ce spunea? Dar era în vorbele lui o cruntă disperare ce suna ca un blestem sau ca un apel, un cîntec legănat ce se adresa morţii însăşi.

Nu ştiam nimic despre viaţa omului pe care îl îngropau. Dar l-am simţit mai puţin străin, mi-am închipuit copilăria lui într-un tîrg evreesc, m-am gîndit la destinul lui de vagabond, care nu ieşise niciodată din gheto, pentru că gheto-ul îl regăsea prin vorbele lui Schalom Asch, acolo, în minutul din urmă, într-un cimitir parizian.





Întîmplarea aceasta m-a pus pe urmele lui Pascin. Mare lucru n-am izbutit să aflu despre existenţa lui. Evreu, s-a născut în Bulgaria şi a trăit cîtăva vreme prin părţile noastre. Cred că a fost şi prin România. Pe urmă a emigrat în America şi după ce a devenit cetăţean american s-a întors desigur în Europa. Avea nevoie de o instabilitate, pe care o căuta probabil din instinct de rasă. A găsit-o oarecum la Paris, unde aventurile sunt totdeauna posibile şi unde o călătorie dintr-un cartier într-altul valorează cît schimbarea unui continent.

Aici a făcut pictură. N-a cunoscut mizeria debuturilor, căci a devenit din capul locului un artist căutat. Pînzele i se plăteau scump şi, cu banii lor, Pascin întreţinea o legiune de epave, artişti rataţi, femei de stradă, oameni nenorociţi. Gust instinctiv de filantropie, pe care tot de la neamul lui îl moştenea.

A făcut gravură şi a ilustrat astfel cărţile unei întregi generaţii de scriitori francezi (Salmon, Mac Orlan etc.). Împerechere ciudată! – a desenat poze pentru poveştile lui Charles Perrault, aşa cum Marc Chagall a desenat pentru fabulele lui La Fontaine. Cine ar putea să explice asemenea corespondenţe? Fapt e că eu nu cunosc un La Fontaine mai patetic decît acela al lui Chagall şi nici o mai emoţionantă “Cenuşăreasă” decît aceea a lui Pascin.

În galeriile din Rue la Boëtie, întîlneam uneori o pînză curioasă, de o culoare nesigură, albă, spălăcită, cu vagi umbre gris, desen şters şi parcă neterminat. Era un portret de Pascin şi cum văzusem cîteva variante, mă întrebam dacă omul acesta ştiuse să facă altceva decît acest portret de femeie, veşnic repetat.

Luna trecută, o expoziţie retrospectivă a strîns la Bernheim-jeune vreo 100 de tablouri de Pascin şi tot atîtea desene. Am ieşit de acolo cu senzaţia de a fi trecut alături de un vis, care nu era al meu şi pe care nu-l înţelegeam bine, dar care exista incontestabil.[td] [/td]

Pascin n-a pictat decît femei. N-a pictat decît o singură femeie, o anumită femeie. Fata de 20 de ani, nici urîtă, nici frumoasă, nici absolut castă, nici absolut perversă, fata săracă şi de inimă, care face toate meseriile şi le schimbă pe toate, care trăieşte cu 500 de franci pe lună şi cheltuieşte 300 într-o seară, care iubeşte din sentimentalism şi seara în pat îţi povesteşte filmul de dragoste pe care l-a văzut cu tine, fata simplă şi naivă şi nebună care e tînără cu inconştienţă, fata din Paris, “la gosse de Paris” pe care o cîntă Mistinguett la Casino de Paris şi o înjunghie vagabonzii în romanele lui Francis Carco.

Am văzut-o de o sută de ori în o sută de pînze de Pascin. E aproape un copil. Dacă n-ar fi sînul obosit şi privirea adîncită, ai putea s-o iei drept un adolescent. E în ea o curioasă îmbinare de sexualitate şi curăţenie. Şoldul îi e greu şi lasciv: buzele îi sunt copilăreşti şi surîsul simplu. Desenul lui Pascin e sensual şi în acelaşi timp pueril. E ceva de imagine bucolică şi ilustraţie pornografică. Un trup nehotărît – uneori opulent şi plan, alteori subţire şi osos – te face să eziţi asupra sexului, vîrstei, anatomiei lui. E femeia pe care o poţi întîlni seara în hanurile murdare din Bastilia sau la fel de bine într-o carte cu îngeri pentru copii.

E o lume de disperaţi, de inocenţi, de canalii. O lume romanţioasă, perversă, cu dureri ameţite, cu bucurii mărunte, care îşi împarte viaţa între morfină şi simplitatea florilor de cîmp de la Nogent-sur-Marne, cînd duminica amanţii se duc acolo să se plimbe. E exact lumea care urma sicriul lui Pascin în acea după amiază de primăvară.
Cunosc multe imagini ale Parisului, toate exacte şi toate străine una de alta, şi mă gîndesc cu melancolie că într-o zi va trebui să le las în urma unei ferestre de tren. Dar dacă ar trebui să iau cu mine un semn, care să mi le amintească, aş alege un portret de femeie de Pascin.

Ştiţi ce se numeşte în franţuzeşte “avoir le cafard”? Expresia e intraductibilă. E un sentiment de argat. E o durere de foburg. Un fel de melancolie metafizică făcută pe măsura sufletelor din Bastilia. Pascin a pictat sentimentul ăsta. Disperarea lui de semit, durerea lui de neurastenic, fantezia lui tragică, humorul lui torturat, blînd, sentimental, toate aceste dispoziţii de aventurier s-au înţeles cu “cafard”-ul Parisului. Prin ce minune, nu ştiu.

Dar ţin încă minte ochii unei fetiţe dintr-un tablou al lui şi înţeleg de ce Pascin, artist mare, glorios şi bogat, s-a omorît într-o zi de primăvară, aşa, într-aiurea.

Paris, martie 1931

Este o observaţie banală (nu ştiu dacă şi adevărată) că singurul cîmp de eroism, care îi rămîne vieţii moderne, este finanţa. Este ultimul refugiu al aventurii: o mare inteligenţă, o mare energie sau un mare cinism mai poate găsi, în lumea banilor, loc de acţiune. Deznodămîntul acolo se declanşează mai brusc decît în amor.

În alte vremuri, Jean Galmot ar fi fost poate un mare amorez. “Don Juan, grimat în Machiavel”, scrie despre el Blaise Cendrars, biograful lui (Rhum, Ed. Grasset, 1930). O energie neobişnuită şi o sănătate şubredă, un spirit practic genial şi o imaginaţie de copil, calităţi precise de organizator şi un dor instinctiv pentru boemă – atîtea trăsături opuse, care puteau face din el un amant sau un dictator.

“Este în acelaşi timp horoscopul unui seducător şi al unui om sedus.” “Un principiu masculin şi un principiu feminin în constant echilibru şi necontrariindu-se, dînd siluetei lui atît morale cît şi fizice o aparenţă tulburătoare” (Rhum, pag. 25).

Dar cine a fost acest Jean Galmot? Gazetar, explorator, colonist, industriaş, orator, bancher, deputat, aviator, puşcăriaş, romancier. S-a ridicat din rîndurile obscure ale provinciei franţuzeşti, a schimbat pe rînd cîteva existenţe, a trecut deodată, pe neaşteptate, în primul plan al actualităţii şi tot deodată, aşa cum se urcase, a căzut lovit pe la spate. Un erou sau un farseur – nu ştiu. În orice caz, un “ratat de geniu”.

Fapt e că pe la sfîrşitul lui 1918, Parisul începea să-i cunoască fascinaţia. Personagiu misterios, fabulos de bogat, puternic, stăpîn pe cîteva industrii, temut, venind din colonii, cu o legendă prost cunoscută, dar inspirînd tocmai de aceea sentimente nesigure de admiraţie şi de adversitate, Jean Galmot trecea atunci prin punctul culminant al existenţei lui. Dar această existenţă, ce fusese ea?

Iată. În 1904, tînăr gazetar de provincie, foarte sărac, dar încrezător în steaua lui, Galmot face o anchetă personală asupra unor detalii ale afacerii Dreyfus. Era pe vremea celei de a doua revizuiri a procesului. Descoperă cîteva lucruri de senzaţie. I le comunică în scris lui Jaurès. Lovitură de mare reportaj, de care Galmot se plictiseşte repede, pentru ca să se ocupe cu o altă aventură, mai complicată, dar imaginată aceasta: un roman de aventuri, cu bandiţi şi crime.

E un om de talent, foarte preţuit în presă. Ar putea să ajungă, numai să vrea. “Tînăr de viitor”, se zice.

Într-o zi, pleacă. Se duce să ia lucrurile de la capăt, altundeva, între oameni străini, într-un ţinut sălbatec. Simplu dor de necunoscut. Pleacă în Guyana şi se duce în junglă. Cîţiva ani de muncă aprigă, muncă de miner şi cultivator, grea pentru mîinile lui delicate de normalist. Din cînd în cînd, se reîntoarce în Franţa, pentru ca să facă un raport la Societatea de geografie, sau să scrie un articol de iniţiere sau să informeze lumea politică şi financiară asupra posibilităţilor economice din Guyana.

În 1910 este împuternicitul de afaceri al celei mai mari case comerciale guyaneze. În 1913 îşi organizează propria lui casă comercială. O muncă vastă, multiplă.

Exploatează mine de aur, exportă cauciuc, face plantaţii, cumpără vapoare, taie păduri, fabrică alcooluri, rom în special. O activitate pe care lumea din Franţa o ignorează, pentru că în realitate e vorba de o bătălie pe care Galmot o duce singur în inima junglei, departe de civilizaţie, izolat, rege curios al unui popor de negri, care îl iubesc şi îl urmează. Nu se va şti niciodată întinderea acestui enorm război creator, pe care Galmot l-a trăit acolo.

Brusc, în 1917, Jean Galmot apare la Paris. Afacerile lui din Guyana au luat dimensiuni care reclamă o organizare mondială. Stabilimentele Galmot se impun în mai puţin de un an. Se deschid comptoare în Guadelupa, Martinica, Venezuela, Reunion, Porto Rico, Colon, Panama şi Trinidad. 42 de vapoare, navigînd sub pavilion personal, fac legătura dintre aceste comptoare. Antrepozite mari centralizează bogăţiile importate la Paris, Dunkerque, Havre, Nantes, Bordeaux şi Marsilia.

Uzine metalurgice, uzine de lemn, de gumă, distilerii, fabrici de culori chimice etc. etc. prelucrează materialul brut. E un succes fulgerător. În 1919, Guyana îl alege deputat. La Paris, Galmot este căutat, adulat, temut pretutindeni, în lumea teatrelor, a finanţei, a presei.

E culmea. O culme, peste care unui om mîndru şi liber nu-i este îngăduit să treacă. Jean Galmot va trebui s-o afle. La 11 iulie 1919, un ziar de scandal “dezvăluie” o afacere de escrocherie: aşa zisa “afacere a romului”. E vorba de o speculaţiune, făcută de Galmot asupra producţiei lui de rom, în legătură cu aprovizionarea armatei franceze. În realitate, este o lovitură pe care băncile concurente o montează pentru doborîrea unui om prea puternic. Calomnia ţine pînă la 16 februarie 1921, cînd în sfîrşit deputatul Galmot poate să-l apere pe industriaşul Galmot, de la tribuna Camerei. Dar pînă atunci unde fugise acest acuzat? În străinătate, ca să scape de parchet? Nu. La Pegli, pe Riviera italiană, ca să scrie un roman: Un mort vivait parmi nous. Acum, că şi-a terminat cartea pe care avea să o scrie, omul vine să vorbească. E o pledoarie simplă, exactă, cu cifre, cu acte, justificare irefutabilă pînă la o centimă, distrugere absolută a celei mai vagi bănuieli. (“Este un fel de pribeag jumătate poet, jumătate om de afaceri”... scrie reporterul parlamentar al ziarului “Le Temps” în acea zi.) Camera clasează afacerea cu 574 voturi contra 3. E o izbîndă de mari proporţii.

Dar Galmot trebuie răpus. Au decis-o mîini oculte. La 1 aprilie 1921, numai şase săptămîni după votul decisiv al camerei, omul este arestat, după ce în aceeaşi noapte imunitatea parlamentară îi fusese ridicată. E o arestare de ev mediu. Nouă luni, Galmot e ţinut în prevenţie, împotriva tuturor legilor şi obiceiurilor, într-o celulă infamă, izolat, fără să poată vedea pe cineva, nici rudă, nici advocat, nici colaborator. E obligat să dea socoteală de o gestiune de cîteva sute de milioane, fără să consulte un registru, fără să poată verifica o cifră. E un regim de inchiziţie, care nu se termină decît după o a treia cerere de eliberare, cînd e însă prea tîrziu să mai repare ceva. Nouă luni vastele lui întreprinderi au fost fără stăpîn: totul e în ruină, la derivă. Galmot munceşte să-şi plătească datoriile şi rămîne cu desăvîrşire sărac. Îşi aşteaptă liniştit procesul, ştiind că va fi o revanşă, platonică desigur, dar va fi una. Într-adevăr procurorul într-un glas cu apărarea cere achitarea lui Galmot, ceea ce tribunalul din teamă de ridicul, nu acordă.

Gata. Jean Galmot e răpus. Se întoarce în Guyana, mai sărac decît fusese în 1906. Şi îşi reîncepe munca, încet, obscur. În 1924, poporul lui de negri vrea să-l aleagă iar deputat. Guvernul organizează însă alegeri “corsicane” şi Galmot e înlăturat. Nu e nimic. Munca continuă. Galmot este sufleteşte regele permanent al ţinutului. Dacă ar vrea, o mişcare de independenţă ar izbuti definitiv în două zile. Dar e un artist şi un naiv, acest Jean Galmot. Alegerea din 1928 nu se mai petrece chiar în linişte. Negrii lui Galmot ştiu să ucidă. Stăpînul lor – Papa Galmot, cum i se zice lui în cîntecele populare guyaneze – ar putea să dispună de ei, cum ar vrea. Momentul e primejdios.

La 3 august 1928, Jean Galmot moare otrăvit. Aventura e terminată. O presimţea poate de mai de mult el, care în 1921 încă, scria unui prieten:

“A lupta, a crea, a fi liber... Dar bunul şi marele meu prieten, camaradul dumitale de la Nisa, Jean Galmot al d-tale, este un om istovit, foarte bătrîn, acoperit de cicatrice.

Pentru a-ţi însemna locul tău în viaţă, cît trebuie să fii de puternic!... Am cunoscut în junglă, la Cayenne, un tigru bătrîn care domnea peste insulă. Nici nu mai avea păr şi era chior; labele, tocite în lupte, abia îl mai duceau. Trăia totuşi şi toată insula îi aparţinea, şi maimuţele îi fugeau din cale; era imaginea forţei. Corpul lui epuizat strălucea de orgoliu. Cînd a murit, şacalii i-au respectat cadavrul.

Eu am trăit viaţa prietenului meu, tigrul. Jungla care omoară nu m-a învins; ea are să mă cruţe şi de aici încolo, pentru că o iubesc cu o dragoste fierbinte, pentru că îi datoresc totul, pentru că m-a învăţat să fiu liber. Jungla este duşmanul cinstit şi sigur, care loveşte din faţă şi te prinde corp la corp. Duşmanul hidos şi tîmpit, care torturează şi care fuge, cel mai de temut din junglă, este omul...”.

William Barbellion s-a născut la 1889. Cînd a murit – la 31 decembrie 1917 – avea 28 de ani. Pe urma lui a rămas o singură carte: jurnalul lui.

Nu se pot face prevestiri în ce priveşte viaţa cărţilor. Destinul lor este ca al nostru, ascuns. Nu stă nicăieri un geniu bun al dreptăţii, care să împartă uitarea şi ţinerea de minte după cuviinţă. Dar dacă faptul de a fi trecut prin lume cu o inimă deschisă durerilor şi cu o minte curagioasă, care a stat pînă în ultima clipă trează, ca să le înţeleagă, dacă faptul de a fi adus din această scurtă călătorie, o mărturie mai adîncă şi mai pasionată decît a zilelor ce trec, e de-ajuns pentru o amintire, jurnalul lui Barbellion va exista. Astfel un om, care n-ar fi vrut să trăiască decît pentru a tulbura conştiinţe, pentru a determina reacţiuni sufleteşti, pentru a urî şi a iubi, pentru a fi urît şi a fi iubit, pentru a-şi afirma existenţa lui de animal neliniştit şi pentru a-şi asigura pretutindeni prezenţa, un om de o crîncenă energie spirituală va înfrînge încă o dată mizeria lui fizică şi va fi prezent. Astfel moartea nu va fi putut într-adevăr împotriva lui Barbellion, “nimic altceva decît să-l ucidă”. Şi va fi cu atît mai umilitor pentru ea, cu cît l-a urmărit din pragul vieţii, a crescut alături de el ca o a doua umbră, l-a pîndit ceas cu ceas şi l-a răpus lent.

Jurnalul începe la 13 ani. Barbellion trăieşte într-un orăşel de provincie englezească, în condiţii modeste. Tatăl lui e un gazetar oarecare, muncind greu pentru o existenţă obscură. Băiatul învaţă la liceu şi are o singură pasiune, ştiinţele: ştiinţele naturale. Într-o zi a schimbat o colecţie de mărci pentru o colecţie de cuiburi şi de atunci cariera lui a fost hotărîtă. Singurele lui nădejdi şi singurele lui regrete privesc zoologia. “Am intenţia să tachinez cărăbuşii în timpul vacanţei” sau “sunt de o scandaloasă ignoranţă în ce priveşte coleopterele”. Iată care sunt reflecţiile acestui copil, care începe abia să trăiască. La 14 ani, e campionul de gimnastică al şcoalei lui. În acelaşi timp, descoperă Originea speciilor şi urmează diverse lecturi de specialitate. Ţine orgolios socoteala izbînzilor lui: a capturat 232 de cuiburi şi a studiat 44 de specii. Va fi un om de ştiinţă. Dar în acelaşi timp trebuie să muncească, pentru ca să cîştige. Tatăl lui e bolnav. Barbellion e obligat să facă reportaj. Are 17 ani. Se luptă cu cele mai stupide mizerii, e sărac, e umilit. Şi totuşi: “aş prefera unei rente de 100 de lire, o înţelegere lucidă a atomului, considerat ca sistem solar”.

Adolescenţa lui e obişnuită. Întîile obsesii sexuale, întîiul sărut, întîile melancolii etc. etc. Dar dincolo de aceste inevitabile accidente, el duce alt trai – al lui. Într-un hambar improvizează un cabinet de disecţie. Un brici vechi, o oglindă, cîteva sticle şi iată un întreg laborator. Studiază acolo singur chimia, fizica, zoologia. Revelaţiile lucrului îl emoţionează. Are o vastă sete de cunoaştere, de observaţie, de înţelegere amănunţită, personală. Umblă prin păduri, prin ierburi, pe cîmp, numai pentru bucuria de a vedea. Totul e nou şi violent. Ştiţi cum moare o viperă? Cunoaşteţi aroma tînără a unei gîze disecate? Puteţi să ghiciţi exact ce pasăre sare de pe o ramură pe alta, numai după fîlfîitul scurt al aripilor? Barbellion cunoaşte tot. Oamenii din tîrg îi aduc diverse insecte, mici animale, ierburi curioase şi el le cumpără. 2 şilingi pentru o esquilla. 3 şilingi pentru un eschimuk escultentus.

Tînărul naturalist din Downstable devine o personalitate. Primeşte vizita unui domn cărunt, vizita unui doctor, a unui specialist. Uneori îi vin de departe scrisori adresate oficial: d-lui W.N.P. Barbellion, naturalist. Şi în timp ce dimineaţa face pentru gazetă reportagiul cutărei şedinţe comunale, seara scrie în hambarul lui un studiu despre sistemul arterial al tritonilor sau despre psichologia lor. Revista “The Academy” îl publică. Succesele lui sunt constante.

Dar aici – la 20 de ani – cineva bate la uşa odăii lui de om muncitor: întîia trecere a morţii. Boli scurte, sîcîitoare, nici prea grave ca să ucidă, nici prea simple ca să treacă fără urmă. E întîiul acces de descurajare. Cade la un concurs de asistent naturalist, ieşind al patrulea, cînd nu erau decît trei locuri libere. E obligat să renunţe la un post oferit de muzeul din Plymouth, fiindcă tatăl lui moare şi el trebuie să poarte de grije familiei.

“Nu aspir decît la zoologie. De ce viaţa nu mă lasă în pace?”

Dar n-a fost decît întîia umbră a morţii, care a mîngîiat doar această frunte tînără, sortită ei, şi s-a depărtat răbdătoare. Viaţa reîncepe. Barbellion scrie un studiu asupra sistemului vascular al tritonilor larvari. Trece cu un succes răsunător examenele facultăţii din Liverpool şi el, naturalistul instruit într-un hambar, îşi uimeşte profesorii. Petrece o vacanţă de “fericire torenţială” la mare. E tînăr, e încrezător, e curagios. La un concurs de asistenţă la British Museum reuşeşte întîiul depăşindu-şi cu 141 de puncte camarazii. Va pleca la Londra. Drumurile ştiinţei mari îi sunt deschise. Va avea o bibliotecă imensă şi un laborator complet. Viaţa stă fremătătoare înainte. O femeie frumoasă îi cade în braţe. Şi el rîde.

De aici încolo – Barbellion are 22 de ani – moartea va merge alături de el. Nici măcar nu a fost brutală, bruscă, sinceră. Ci l-a împrejmuit de departe, i-a tăiat zi de zi legăturile cu lumea, i-a rupt una cîte una speranţele. O viaţă petrecută în cabinetele doctorilor. Azi simptome de paralizie lentă, mîine semne de tuberculoză, altă dată primejdia de a pierde vederea, frecvente atacuri cardiace, o boală de stomac, gripă... Existenţa lui devine precară, improbabilă, provizorie. Tot ce întreprinde e făcut sub condiţia conştientă: “presupunînd că am să trăiesc”. El simte că nu mai e singur, că cineva stă lîngă el, întinzîndu-i o dureroasă protecţie.

“Nu-mi place să mă duc la culcare. Fiecare zi pentru mine se termină cu un mic necaz. Mi-e groază de momentul în care trebuie să-mi aşez cărţile, să-mi sting priza şi să spun «bună seara», schimbînd viile bucurii ale zilei cu întunecimile somnului şi ale uitării.”

Dorul lui de viaţă e strigător, disperat. Barbellion se iubeşte pe el însuşi cu pasiune. Ştie atîtea lucruri, se simte capabil de atîtea eforturi, vrea să realizeze atîtea proiecte. El are orgoliul de a trăi.

“Ce umilitor e să mori. Mă revolt împotriva ideii de a fi învins de o duşmană atît de necinstită ca moartea.” “Ce poftă am să mai trăiesc măcar 12 luni...”

Şi în fond, în ciuda acestui trup care se desface din toate încheieturile lui, el păstrează încă un suflet de entuziast şi de copil. Inima lui n-a acceptat încă. Iată de ce mai are puterea să studieze, să caute, să suie. Mai studiază în laboratoare, mai face rapoarte de ştiinţă. Umblă prin lume, vede, rîde, observă. Seara în odaia lui, scrie mai departe jurnalul acestei vieţi, povesteşte, descrie oameni, scene, se bucură de tot ce se întîmplă. Tot ceea ce pîndeşte şi scrie acum, are o adîncime şi un suflu tragic de o ciudată şi tristă frumuseţe. Caută oameni, vrea să cunoască, vrea să spună. A văzut într-un tramvai o tînără irlandeză care i-a surîs. Zile întregi e urmărit de amintirea ei, umblă pe străzi să o vadă, dă un anunţ la mica publicitate chiar. Îi iubeşte pe oameni. Nu dintr-un vag sentiment umanitar, ci mai mult dintr-un infinit respect al vieţii, dintr-o vastă dragoste pentru demnitatea de a trăi. Ar vrea să întrunească în existenţa lui existenţa tuturora, să se identifice cu bătaia de inimă a omului care trece înaintea lui. Trage cu ochiul la scrisorile vecinilor, se uită peste umăr, întreabă fără discreţie, află.

“Noi ăştia – oamenii – suntem cu adevărat nişte fiinţe minunate. Şi dacă nu există un Dumnezeu iubitor, care să vegheze asupra noastră, e tot atît de regretabil pentru el cît şi pentru noi.”

Uneori un soare înşelător îi dă un scurt răgaz. Moartea cochetează cu el. La 24 de ani, Barbellion nu poate ieşi în stradă decît cu cîteva scrisori gata făcute pentru ca în cazul unei morţi subite să se poată lua măsurile necesare. Şi între timp citeşte (Nietzsche, Dostoievski, Biblia, Bergson...), priveşte tablouri, ascultă concerte, lucrează în laborator, cercetează păduchii animalelor la grădina zoologică, susţine o controversă cu privire la viaţa hibernală a muştei domestice... Iubeşte o tînără prietenă, pe care o cere în căsătorie. E refuzat şi i se spune fără ocol că “pentru o fată tînără ca ea, e un instinct natural să nu se simtă atrasă de un bolnav ca el”.

Se declară războiul european. Barbellion rămîne mai singur, deprimat de tot ce se întîmplă. Îi e scîrbă de nebuniile de afară. Se însoară. Tînăra lui femeie ştie bine că omul acesta va mai trăi un an sau doi. Doctorul nu i-a ascuns nimic. Dar îl cunoaşte şi îl iubeşte. Cîteva zile sare de mulţumire, ca un copil, cîteva seri de intimitate. Şi pe urmă iar boala, o paralizie din ce în ce mai acută. Dincolo de casa lor e războiul, sunt bombardamente de noapte pe străzile Londrei, sunt prietenii care mor pe cîmpul de bătaie. Barbellion protestează ignorînd tot: el lucrează la un studiu asupra anatomiei psocideelor. Uneori, i se pare că mai e timp, că viaţa mai poate fi trăită.

“Moartea azi mi s-a părut o imposibilitate.” Dar peste o zi sau două revine, “Acum, cînd sfîrşitul meu e aproape şi sigur...”.

Ceea ce îl deprimă mai ales e felul umilitor în care se sfîrşeşte. Ar fi vrut cel puţin o moarte grea, cu care te lupţi, împotriva căreia te ridici, care te prinde de grumaji, dar pe care o umileşti rezistînd. “Dacă viaţa ar fi o artă şi nu o loterie.” Dar viaţa nu e totuşi decît o sinistră loterie, de la care Barbellion n-a ştiut să cîştige decît lotul acestei vieţi oribile. S-a închis pe totdeauna în el şi din “entuziast, vibrant, impresionant, activ” a devenit “sceptic, fără vigoare, ironic şi indolent”. El, care era făcut pentru existenţa largă şi aventuroasă a călătoriilor, a trebuit să se limiteze la viaţa unui jurnal. Ar fi vrut să fie un naturalist şi n-a fost decît un psicholog. Dar redus la atîta, şi-a iubit cu desnădeşte jurnalul, drumurile lui interioare, “arhitectura gotică a propriului meu suflet fantastic”. Ar fi vrut să aibe cel puţin certitudinea că acele caiete spun ceva şi că într-o zi cineva are să ştie... Ştia el că cu ultima lor filă, sfîrşea una dintre cele mai dureroase şi mai adînci cărţi din cîte s-au scris? Poate.

“Veţi îndrăzni să mă plîngeţi – nu-i aşa? Sunt singur, sărac, paralizat şi am împlinit douăzeci şi opt de ani. Dar îmi bat joc de voi şi cu o îndrăzneală ce o egalează pe a voastră, vă plîng eu. Vă plîng pentru scurgerea uniformă a norocului vostru şi pentru sterilitatea stătătoare a spiritului vostru. Eu îmi prefer neliniştea. Sunt muribund, dar voi sunteţi morţi de-a binelea. Niciodată n-aţi trăit cu adevărat. Niciodată dorinţa disperată de a iubi, de a şti, de a face, de a îndeplini, n-a zgîriat trupul vostru, însufleţindu-l de o viaţă fremătătoare. Nu invidiez deloc cufundarea voastră în grijile meschine ale unei existenţe ordinare.

Credeţi că aş schimba cu hainele conversaţiei voastre găunoase comuniunea cu propria mea inimă? Sau curiozitatea mea cu interesele voastre nesigure? Sau disperarea mea cu speranţele voastre burgheze? Sau viaţa mea actuală, strălucitoare, cu a voastră, netedă şi curată ca un ban nou? Nu. Mă învelesc în mantia mea şi îi mulţumesc Domnului, solemn, că nu m-a făcut ca pe ceilalţi oameni.

Nu am decît douăzeci şi opt de ani, dar am privit adînc în această scurtă scurgere de timp, o viaţă de o lungime suficientă; am iubit, m-am însurat, am o familie, am plîns, am luptat, am îndurat şi cînd va veni ceasul, voi fi mulţumit să mor.”

“Ceasul” venea trei luni mai tîrziu.



http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Sebastian1.htm

Busola lui Sebastian

Ecoul cărţii Martei Petreu, „Diavolul şi ucenicul său, Nae Ionescu şi Mihail Sebastian” nu s-a risipit. Mihail Sebastian- adept al fascismului ( desigur, de tip mussolinian , fără antisemitismul nazist)? O teză care cuprinde două direcţii demne de a fi discutate - este fascismul atractiv pentru un intelectual, ca soluţie la o soluţie de criză? A doua – era Sebastian atât de „hipnotizat” de Nae Ionescu, încât să renunţe la propriile opinii, probabil, umaniste ? Din păcate răspunsul este parţial afirmativ în ambele cazuri. Şi astăzi sunt destui care văd ieşirea din criză ( politică, economică) prin dictatură. România a cunoscut trei dictaturi succesive – carlistă, care nu a adus nimic esenţial, fiind şi cea mai scurtă( februarie 1938- septembrie 1940), dictatura antonesciană, o dictatură de război, deci sângeroasă ( 1940-1944) şi dictatura peceristă ( Dej, Ceauşescu). Eu nu folosesc cuvântul comunistă, pentru că respect pe comuniştii utopici din Evul Mediu, care nu erau dictatori. Din păcate, Mihail Sebastian, strălucitul elev de la Brăila, adus la ziarul „ Cuvântul” de Nae Ionescu, ca să scrie , nu a realizat la timp faptul că „revoluţia” propusă de discipolii lui Nae Ionescu este puternic orientată spre extremism nu numai politic, dar şi naţionalist-xenofob. Dar nu anti-armenesc, pentru că apropiaţi ai Legiunii şi ai lui Nae Ionescu erau Arşavirii, armeni. Singurul evreu care colabora sincer cu Profesorul- Diavol era Mihail Sebastian. Mai mult, în 1935, scriitorul solicită şi i se aprobă schimbarea numelui, în acte din . Hechter, în Sebastian, când Nae Ionescu scrisese celebra prefaţă la cartea „ De 2000 de ani”, în care afirma senin – „Hechter eşti bolnav, Iuda trebuie să sufere”. De ce ? O acuză veche de 2000 de ani era reluată de un intelectual de frunte din interbelic, aceea de trădare şi de nerecunoaştere a Mântuitorului. Sebastian nu s-a convertit. Nu credem că ar fi dorit aşa ceva. Nicolae Steinhardt a mers mult mai departe pe calea despărţirii de propriile origini- el s-a călugărit, după ce, în închisoare, a legat prieteşug cu diverşi legionari. Astăzi este considerat un sfânt. Creştinii au dreptul să-l considere ca atare, evreii –mai puţin. Dar nimeni nu-i poate nega talentul de scriitor, ca şi inteligenţa, cultura. Revenim la Sebastian. Relaţia sa cu Mircea Eliade a fost confuză. Eliade îşi scotea cămaşa verde când îl vizita Sebastian. La aflarea veştii despre moartea violentă a lui Sebastian, Eliade şi-a exprimat un sincer regret. La fel cum Sebastian a fost singurul evreu care a plâns la moartea profesorului Nae Ionescu, în martie 1940. Se spune într-un caiet cultural, coordonat de Geo Şerban, despre Sebastian că „a stat sub vremi”, după vorba unui cronicar. Puţini scriitori din veacul XX în literatura română s-au bucurat de atâta atenţie ca Sebastian, dar nu atât ca dramaturg sau prozator, în care a fost , cum s-ar spune de „raftul doi”, deşi dramaturgia sa este superioară multor altor scrieri din contemporaneitate, cât ca autor al „Jurnalului”. El a fost un foarte activ jurnalist, analist politic, cronicar dramatic de mare fineţe.Avea o cultură bogată, am spune, de tip occidental. De aceea este greu de explicat cum de a ajuns să admire o ideologie totalitarist-fascistă de tip italian. Desigur, influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare, dar titlul şi modul de abordare al Martei Petreu sunt, după opinia noastră, oarecum abuzive. Sebastian a rămas, esenţialmente, un umanist, spre deosebire de profesorul- Diavol, care a admirat fără rezerve şi nazismul şi legionarismul, Sebastian nu a ajuns la acest stadiu de imoralitate politică. Vin unii astăzi şi spun că Legiunea avea scopuri nobile, că a fost abătută de la obiectivele ei ba de Gh. Duca, de Iorga, de Carol II, de Armand Călinescu, chiar de Horia Sima, ca să nu mai spunem de agenţii NKVD care, zice-se, s-ar fi strecurat în cadrul Legiunii. Dar se uită faptul că primul mentor al lui Corneliu Zelea Codreanu, după tatăl său, un antisemit de origine poloneză, a fost profesorul ieşean A.C.Cuza. Acest om mediocru ca intelect a condus prima formaţiune antisemită din România, a perorat toată viaţa împotriva evreilor, numindu-i exclusiv jidani, dar nici Legiunea nu l-a suportat din cauza rigidităţii şi aroganţei sale de om mărginit. Este adervărat că tineri dotaţi, intelectuali de marcă au susţinut Legiunea direct sau doar prin simpatie, dar au fost destui care au detestat-o pentru că manifestările ei erau de tip anarhist, deşi programul ei vorbea de ordine,de eliminarea corupţiei. Atragerea unor categorii de oameni fără nici o pregătire, dar şi a unor preoţi care nu respectau nici Decalogul ( să nu ucizi!), ca şi a unor haimanale care s-au dedat la jafuri, asasinate în perioada când Legiunea s-a aflat la putere alături de Antonescu a dovedit că aşa zisa puritate a Mişcării era foarte puţin credibilă. Nici Hitler nu a susţinut direct o asemenea Mişcare, care amintea de trupele SA, pe care Hitler le decapitase în 1934, prin asasinarea bunului său prieten Ernst Roehm.

Ion Vianu l-a comparat pe Sebastian cu personajul Swan al lui Proust. Margareta Sterian spunea că „viaţa lui a fost doar un început”. T. Teodorescu-Branişte a scris un emoţionant necrolog. Accidentul cu camionul , în urma căruia Sebastian a murit la o vârstă cu adevărat tînără, la 37 de ani, când alţii abia încep să se afirme a trezit bănuieli. În 1948 era ucis la Minsk cu un glonţ în spate şi apoi călcat tot de un camion, actorul Solomon Mihoels, preşedintele Comitetului Evreiesc care a adus mari servicii în relaţiile URSS şi SUA, în timpul războiului. Unii s-au gândit că Sebastian ar fi fost asasinat în 1945, tot de agenţi sovietici. Este oarecum îndoielnic, pentru că influenţa sa politică era neglijabilă. Dar orice este posibil, cert este că şoferul a fost ascuns, era normal să se ascundă. Constantin Vişoianu a deplâns şi el moartea scriitorului. La funeralii au participat numeroase personalităţi, mulţi dintre ei urmând apoi calea detenţiei, deportării sau exilului.

Piesa „Steaua fără nume” a fost ecranizată în România, după război de Henri Colpi cu Marina Vlady şi Cristea Avram, în rolurile principale, ca şi de studioul Mosfilm( fosta URSS). A fost jucată prima oară în timpul războiului şi al dictaturii antonesciene, sub semnătura unui anodin Victor Mincu, rolurile fiind interpretate de Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Nineta Gusti, Mircea Şeptilici, ş.a. Printre cei care au mai scris despre Sebastian amintim pe Ov.S.Crohmălniceanu, Camil Baltazar, Paul Cornea, Henri Zalis, Gina Sebastian Alcalay, Andrei Oişteanu, Baruch Cohen ( Canada), Leon Volovici (Israel), Constantin Trandafir, Iulian Băicuş, Iulia Popovici, C.Stănescu, Jean Askenasy, Virgil Duda (Israel), Radu Cosaşu, Marin Mincu, Norman Manea, ş.a. ( ordinea este aleatorie).

Nu ştim ce ar fi făcut Sebastian, dacă nu murea în 1945 – ar fi colaborat cu un regim care nu putea să-i fie drag şi nici el acestui regim, ar fi fugit din ţară ( puţin credibil pentru că putea să plece şi înainte de război, ca mulţi alţi intelectuali din România), ar fi făcut puşcărie, unde nu credem că ar fi rezistat mult timp? Busola s-a oprit în 1945. A salutat înfrângerea Germaniei naziste, anularea legilor rasiale. Mai departe nu ştim, iar speculaţiile de genul celor făcute marginal la cartea Martei Petreu, care nu a inventat nimic, dar nici nu a comentat foarte corect, sunt de prisos. BORIS MARIAN

Mihail Sebastian, disputat la tribunal



Nepoatele din Franţa ale scriitorului, care au fost chemate în instanţă de Copyro, societatea de gestiune colectivă a drepurilor de autor, îşi exprimă revolta faţă de abuzurile instituţiei. [Citeste]

De la Sebastian la Steinhardt


Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de strălucitori intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor. Marta Petreu scrie un studiu pertinent și deloc părtinitor, „ Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian” ( Ed. Polirom-2009). Șochează două aspecte – Nae Ionescu apare ca Diavolul, ceea ce ni se pare o supralicitare, dar poate fi acceptată, apoi concluzia, în fond firească, îmbrățișarea ideilor extremiste de către „necoptul” jurnalist Mihail Sebastian. Pentru cei care știu că fasciștii italieni au avut pană la un moment dat susținători și chiar membri evrei, așa zisul „fascism” al lui Sebastian nu mai apare ca un element de surpriză. Mussolini a fost tolerant cu evreii din Italia până prin anii 1938-1939, când Germania nazistă a devenit o putere dominantă în Europa. Nici dictatorul Franco nu a dus o politică antisemită, iar Spania a oferit o șansă de salvare multor evrei refugiați din Germania și din teritoriile ocupate. Problema se pune cu antisemitismul mișcprii legionare, astăzi negat cu vehemență de falșii istorici ai mișcării. Sebastian ca evreu nu putea să aibă ceva comun cu această mișcare și nici nu a avut. Ruptura cu mentorul său, din 1934 se explică și prin acest aspect, deși replica lui Sebastian nu se referă la legionari. El scrie „De două mii de ani” pentru a-și clarifica problema identitară, prin respingerea antisemitismului, care la nae ionescu era teoretizat de pe poziții creștin-ortodoxe. Nu putem să-l acuzăm pe Sebastian că și-a iubit binefăcătorul care l-a ajutat la început, l-a introdus într-o lume a dezbaterilor , dar nici nu-l putem lăuda. Slăbiciunile sunt omenești , dar nu pot fi luate ca exemplu. Suferința sa a fost de două ori mai mare. Ca evreu și ca evreu refuzat de propria dorință de a se asimila unor idei care nici nu erau democrate. Gabriel Liiceanu a scăpat din vedere două aspecte , când a spus, „Sebastian, mon frere”. Liiceanu nu a iubit ideile comuniste, deci a avut de suferit ca intelectual care refuza totalitarismul. In al doilea rând, el nu s-a născut ca adversar al comunismului, în timp ce Sebastian avea , conform legilor rasiste, un stigmat din naștere.Mare diferență. De ce îl punem pe Sebastian alături de Nicolae Steinhardt? Apreciat pentru talentul și cultura acumulată, inyeligența indiscutabilă, adulat în mod exagerat numai pentru că a devenit monah, ceea ce ar duce la ideea că toți monahii sunt sfinți, Steinhardt a ajuns mai departe decât Sebastian. El s-a înfrățit nu numai cu credincioșii creștini, ceea ce nu este prima oară pentru evrei, ar fi de amintit mii și mii de cazuri de-a lungul istoriei și în multe țări , cu atât mai mult că Biblia creștină are la bază Tora, alte două cărți, iar Evangheliile fiind, ca număr de pagini, sub cele al Vechiului Testament, cam de cinci ori mai puține. Steinhardt s-a înfrățit, din cauza terorii din închisorile comuniste cu legionarii care, în libertate, nu credem că ar fi fost atât de toleranți cu evreul Steinhardt. Să nu fi știut Steinhardt de pogromul de la București,din ianuarie 1941, de propaganda antisemită a mișcării din anii 3o? Nu credem. Că vin falșii istorici și afirmă pe dos , nu ne interesează. Ideologia mișcării era extremist-naționalistă, iar cei vizați ca „alogeni” ce trebuiau să părăsească țara erau în primul rând evreii. Deci, Steinhardt, cu bună știință a închis ochii și a spus, probabil, comunismul este mai rău, legionarii sunt mai buni. Nu putem înțelege acest mod de gândire. Serbastian nu a ajuns la acest mod de compromis.Nimeni n-ar spune „ Steinhardt, mon frere”, pentru că monahul de la Rohia a murit „fericit”. Nu putem aprecia sentimentele sale, dar nu le admirăm. Mă refer la evrei. Una dintre cauzele antisemitismului este, indubitabil, refuzul evreilor de a se lăsa asimilați, nici cu binele, nici cu forța. Desigur, asimilarea ca fenomen a existat, există. Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.

Boris Marian Mehr