Sebastian[v=]

++Sebastian la centenar

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18391&xrubrica=REVISTA PRESEI&return=arhiva&xnrrevista=387

Realitatea evreiasca marcheaza centenarul Mihail Sebastian – de care mai toata lumea se pare ca a uitat, in febra politica si in plina seductie a prezentului – printr-un supliment intitulat chiar Centenar Mihail Sebastian, din care au aparut deja trei episoade de cite opt pagini fiecare. Intentia publicatiei este nobila, fara indoiala: „Aflati in 2007 la primul centenar Mihail Sebastian, se ridica firesc intrebarea: cum si cit de prezent este, in memoria posteritatii, autorul romanului De doua mii de ani, care a coagulat constiinte, a radicalizat optiuni, cindva, si a nascut furtunoase confruntari ideologice, cu ecouri inca vii? intrucit sintem departe de a avea o editie completa a scrierilor sale, imaginea despre contributia originala si integrarea sa in fluxul modernizarii culturii romanesti a ramas partiala“.

Suplimentele dedicate lui Sebastian reunesc texte semnate de acesta in presa vremii – in care putem admira spiritul eminamente liber al unui om „supt vremuri“, gustul rafinat si verdictele care nu abdica de la preceptele estetice –, texte prilejuite de disparitia prematura a acestuia, fotografii ale putinelor file de manuscris originale ramase, pagini din si despre cartile sale. Primul „numar“ aduna ferpare emotionante semnate de figurile culturale proeminente ale epocii, coagulind o imagine destul de coerenta si de neinfestata politic asupra unuia dintre cei mai distinsi membri a generatiei ’30: „Sebastian era de o sensibilitate aproape feminina. Frumoasa lui privire reflecta, adeseori, o anxietate acuta. O clipa, rastimpul unei scintei electrice (ma intreb, astazi, daca nu era un avertisment al destinului sau tragic). Alte ori, ironia ii inflorea zimbetul discret. [...] In tristii ani ai razboiului recent, suferise martiriul. Zilnic urmarit de ginduri negre, care aveau o aparenta de justificare, gasea totusi forta sa invinga aceasta stare morbida si sa aduca celor mai increduli certitudinea victoriei. Acesta era triumful dreptei judecati, dar si semnul unei mari forte sufletesti.“ (Al. Rosetti, C.R.F.R, septembrie 1945)

Lipsesc din ecuatia evocativa „mogulii“ generatiei, care confunda prietenia cu optiunile ideologice (ma intreb, in paranteza fie spus, daca a meritat) si il exileaza pe Sebastian intr-o singuratate mai rea decit orice moarte. Cuvintele sale tradeaza o mare amaraciune: „Am stat mult, in clipele acestea de disponibilitate, si m-am gindit la cele ce despart in ultimul timp pe oameni, la patimile care fring prieteniile si legaturile sufletesti, la suflul acesta demonic care bintuieste de citava vreme mintile si inimile. Ma gindesc, cercetind adinc in mine: sint eu oare mai putin roman decit ceilalti, decit Misu Polihroniade? s…t Va trece furtuna, vor trece negurile: dar pe citi dintre prietenii de odinioara ii voi putea regasi pe drumul curatei omenii“ (Scrisoare catre Petru Comarnescu, aflata in fondul Muzeului National al Literaturii Romane, cf. Manuscriptum 4/1978).

Poate nu l-ati mai citit de mult pe Sebastian. Suplimentul dedicat centenarului sau – ingrijit atent si cu pasiune de Geo Serban – e un bun prilej de reinnodare a unei „prietenii“ cu o constiinta exemplara a interbelicului romanesc. Textele sale, reproduse intr-o selectie semi-tematica, sint savuroase si cit se poate de actuale. Parca venite dintr-o republica platoniciana a spiritului, in care, izolat de sirma ghimpata a politicului, intelectualul se poate manifesta liber si demn. Iata un credo pe care intelectualii, nici in epoci cu unda verde la opinii si corectitudine politica full options, nu si-l mai amintesc: „Pasiune intransigenta, austeritate de stil, oroare de compromisuri si false valori, un ideal sever de adevar – toate acestea servite cu abnegatie, cu duritate uneori, dar fara orbire si mai ales fara violenta polemica“. I-as intreba pe sustinatorii in absolut ai gruparii Eliade&co daca li se pare desuet. Dar ma abtin. (F.P.)

++Centenar Mihail Sebastian - de Gheorghe Grigurcu - Semn De Carte
=====
Sebastian ca personaj (II) - de Gheorghe Grigurcu - Semn De Carte
=====
Sebastian ca personaj (III) - de Gheorghe Grigurcu - Semn De Carte

++Mihail Sebastian în realitatea imediată - de Constantin Trandafir

++Evocare Mihail Sebastian Pasionatii de literatura au asistat la o masa rotunda despre Mihail Sebastian, gazduita de Sala Senatului Universitatii Lucian Blaga, la care vor lua parte Andrei Oisteanu, scriitorul Geo Serban, prof.dr. Stefan Cazimir si dr. Mihai Gheorghiu, dar si la o cafenea literar-artistica desfasurata la Atrium Classic Café, unde Marele Rabin Menachem Hacohen si-a prezentat opera „Cartea Vietii Omului”. Unii dintre melomani
s-au delectat apoi cu un recital al ansamblului de muzica de camera Meitar din Israel, desfasurat la Filamornica de Stat, iar altii cu musical-ul „Romanul unui om de afaceri”, in evolutia artistilor de la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti-spectacol de Harry Eliad. Festivalul International EuroJudaica, ce se desfasoara pana in 27 iulie la Sibiu, este o premiera nationala, manifestarea dorind sa atraga atentia asupra diversitatii mostenirii culturale a populatiei evreiesti de pe teritoriul Romaniei.

++Jurnalul indirect al lui Sebastian
Cartea aceasta voluminoasa (640 de pagini) se afla deja in librarii purtand banderola "Centenar Sebastian 1907-2007". De la debutul din 1926 si pana la fulgeratoarea sa disparitie, in mai 1945, Mihail Sebastian, scriitorul impatimit de jurnalistica, a edificat o cronica magistrala a vietii intelectuale, politice, literare si artistice a Romaniei interbelice. E o forma fericita prin care Mihail Sebastian revine in actualitate. "As vrea ca paginile acestor cronici, scria Sebastian, sa-si pastreze mereu indarjirea si pasiunea cu care le-am scris. Ele rezuma infrangeri si victorii, dincolo de care cine n-a fost de fata nu va sti niciodata cate eforturi se ascund, cate crancene suferinte, cate orgolioase taceri". Cartea nu continua "Jurnalul" autentic publicat de "Humanitas", cel mult il completeaza. Tesu Solomovici a cules texte din mass-media vremii si le-a ordonat pe ani, luni, zile, invitandu-si cititorii sa-l insoteasca pe marele ziarist si epistolar Mihail Sebastian in lumea pe care acesta a strabatut-o. Acad. Eugen Simion, care semneaza Prefata afirma: "Jurnal II, conceput si ordonat de dl Tesu Solomovici, da posibilitate cititorilor de azi, intoxicati de politica si de incultura mediatica, sa se intalneasca cu unul dintre autorii cei mai importanti ai litaraturii romanesti ai secolului care s-a incheiat. Un secol in care modelele literare se schimba radical, iar destinele trec, adesea, prin incercari dure. Mihail Sebastian este un exemplu."

"E o noua editie, care a tinut seama de observatiile aparute in presa literara, spune Tesu Solomovici. Daca voi fi intrebat vreodata ce am vrut cu acest "Jurnal II. Jurnal indirect" as putea raspunde cu vorbele lui Sebastian: dincolo de faptul ca pune reflectoare asupra a doua decenii de viata romaneasca, evreiasca si internationala, face o panoramare a unor oameni interesanti, a unor intamplari senzationale, a unor reflexii si proiecte pasionante, a unor procese de constiinta, a unor frivolitati de culise ai a unor frumoase note de drum. Scrisori de-o rara sensibilitate sufleteasca, pledoarii si acuze, evenimente, rafuieli intime si lichidari sufletesti, oferind prilejul de a medita o data in plus la complicatele mecanisme ale istoriei si memoriei, la dramele irevocabile ale trecerii timpului, intr-un cuvant la vocatia si truda jurnalistului." Lansarea va avea loc pe 6 iunie, in prima zi a BOOKFEST

++Cine îmi contestă dreptul de a mă numi român?”
http://www.romare.ro/revro/curent/razboi.htm
Scrisoarea dramaturgului Mihail Sebastian către criticul Petru Comarnescu
În numele cui mi se contestă mie dreptul de a mă considera român? În numele interesului patriei? Dar ce pierde patria din devotamentul meu? N-am cerut si n-am avut niciodată o subventie, nici o slujbă, nici un ajutor si nici o gratuitate din partea Statului.
Mi-am îndeplinit întotdeauna cu constiinciozitate toate datoriile. Dar nu iau numai cazul meu. Ce pierde tara prin talentul unui Mihail Sebastian sau al unui Ion Călugăru? Ce a avut de suferit România din devotamentul unui M. Gaster sau Tiktin? Si sînt atîtia altii... Sînt lucruri care depăsesc posibilitătile mele de întelegere. Si în fata acestor forte oarbe, irationale, care pustiesc sufletele, înlătură orice generozitate si cuprindere mai largă a lumii si a vietii, mă simt adînc întristat. Trebuie să sperăm într-o reînăltare a spiritului omenesc. Trebuie să sperăm că după norii acestia negri, care întunecă mintile, va răsări soarele si în sufletul oamenilor. Dumnezeu – care ne-a trimis si încercările acestea, si toate amărăciunile lor – ne va dărui si alinarea. Trebuie să ne ferim numai de păcatul cel mare al deznădejdii. Nu pot deznădăjdui pentru tara aceasta, de care îmi e legată întreaga viată, nici pentru oameni, deoarece cred încă în demnitatea notiunii de om.
August, 1939

++Sebastian, in poloneza
Sebastian va fi lansata maine la Varsovia, printr-o conferinta-dezbatere organizata de Institutul Cultural Roman.
Una dintre primele carti-eveniment ale literaturii romane postdecembriste, „Jurnalul” a fost publicat recent in poloneza in traducerea lui Jerzy Kotlinski, la Editura Fundatiei Pogranicze. Pornind de la prezentarea cartii, participantii la eveniment vor dezbate tema antisemitismului. Invitati vor fi Leon Volovici si Andrei Oisteanu.

++Nonconformistul Mihail Sebastian - Dana PÎRVAN-JENARU
Anul 2006 a fost pentru Mihail Sebastian un an fecund, anticipând centenarul naşterii scriitorului. Cel mai important succes înregistrat anul trecut îl reprezintă, fără îndoială, premiul postum Geschwister School, acordat la München în memoria studenţilor Sophie şi Hans School, executaţi de regimul nazist în 1943, pentru Jurnalul tradus în 2005 în limba germană, în timp ce pe plan naţional, Editura Humanitas a reeditat volumele De două mii de ani şi Cum am devenit huligan, lansând şi două
audiobook-uri: Accidentul (în lectura lui George Ivaşcu) şi Femei/Arabela (în lectura lui Marius Manole), iar la Editura Teşu a apărut un Jurnal II, subintitulat Jurnal indirect. 1926 - 1945. De reţinut şi documentarul TVR despre scurta viaţă a lui Sebastian, semnat de Lucia Hossu Longin, precum şi piesa lui Dumitru Crudu Steaua fără... Mihail Sebastian, apărută la Cartea Românească, în care acesta este transformat în personaj.
Controversele nu ocolesc nici acum numele unuia dintre cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică, viziunea propusă de Dumitru Crudu fiind susceptibilă de a aduce prejudicii imaginii lui Sebastian, în timp ce volumul apărut la Editura Teşu ridică, în special, probleme de natură tehnică, începând chiar cu titlul, fiind de fapt o selecţie din articolele publicate de acesta în presa vremii. Publicistica lui Mihail Sebastian confirmă valoarea acestuia în plan eseistic, al ideilor sau al moralei, pentru că, aşa cum observa Dan C. Mihăilescu, "registrul ideilor, fie ele Ťgingaşeť, fie agresate, este zona tare a scriitorului", romanele şi piesele de teatru impunându-l mai puţin în istoria literaturii române, locul său în această istorie, dar şi în cadrul generaţiei pe care o reprezintă, în rândul "idealiştilor dezabuzaţi", al "neliniştiţilor metafizici", nefiind unul definitiv atâta timp cât nu se va recupera toată publicistica şi corespondenţa sa, în nişte ediţii la înălţimea textelor reunite. Articolele din presa vremii permit o viziune închegată asupra profilului intelectual şi moral al lui Mihail Sebastian, aşa cum se conturează acesta din reacţiile la orientările spaţiului cultural în care se mişca, din lecturile ce i-au amprentat evoluţia, din gusturile literare, dar şi din preocuparea pentru definirea profilului noii generaţii şi, implicit, a locului său în cadrul acesteia.
Generatia '27 a fost, de departe, cea mai controversată generaţie din cultura română, a cărei receptare a oscilat şi continuă să oscileze între superlativ şi contestare vehementă, atitudini provocate, printre altele, de ineditul şi efervescenţa discursului intelectual propus. Învăluită în ambiguitate, "generaţia spiritualistă" nu a scăpat unor etichetări sumare, menite să ţină locul unei cunoaşteri adevărate, lucide, ce ar putea stabili măsura în care aceasta a influenţat istoria intelectuală a României moderne sau gradul în care se poate constitui, la nivel ideologic, într-o temelie a culturii româneşti la început de secol XXI. Avem de-a face cu o generaţie polemică, contestatară, care a pus în discuţie, de cele mai multe ori în termeni radicali, opţiunea filozofică şi pedagogia istorică a generaţiei mai vechi, acest conflict fiind considerat ultima mare mişcare spirituală din acest spaţiu până la instaurarea comunismului. Disponibili pentru tot felul de experienţe şi încurajaţi de Nae Ionescu să nu se teamă de greşeală, orice eroare putând fi creatoare, tinerii discipoli au dat verdicte şocante, convinşi că acum se puteau pronunţa despre orice, pentru că nimeni nu era îndreptăţit să-i judece, cu atât mai puţin bătrânii, reprezentanţi ai stagnării spirituale, ai dictaturii reumatismului.
În euforia cvasigenerală a anilor '30, Mihail Sebastian a fost o figură aparte, unul dintre puţinii care nu au îmbrăţişat pe de-a-ntregul ideologia epocii, dovedind mefienţă faţă de impetuozitatea şi "demonul critic" al tinerei generaţii, rămânând totuşi un spirit combativ, absolut necesar în procesul viu al unei culturi. Sebastian va chestiona jocul periculos al ideilor din epocă, rezervele sale probând coexistenţa unor poziţii spirituale şi atitudini politice diferite, libertatea de gândire şi de exprimare cristalizându-se în reflecţii lucide, oarecum surprinzătoare pentru o conştiinţă prinsă în torentul evenimentelor: "Cultura românească nu se poate plânge, ca cea franceză bunăoară, de a fi abuzat de inteligenţă. Dimpotrivă. Această cultură a noastră a suferit cele mai grave ravagii ale entuziasmului şi ale ameţelii. În cele mai multe cazuri, noi am intrat în diletantism prin entuziasm şi în metafizică prin ameţeală. ŤNelinişteať din care juneţea română a făcut şi literatură, şi sociologie, şi copilărie care scuză orice. (...) Niciodată cultura românească nu a cunoscut atâtea adevăruri globale, atâtea prostii impunătoare şi rapide, atâtea formule care rezolvă totul (...). Toată lumea joacă pe cartea obscurităţii, cu gândul ascuns de a ajunge la profunzime. Disperarea, anarhia şi entuziasmul umblă pe toate drumurile cu titlul de Ťdocumentť. (...) Claritatea, simplicitatea, măsura sunt valori pe care nu le mai ia nimeni în seamă".
Imperativul autenticităţii menite să facă distincţia necesară între adevăr şi impostură şi care, aşa cum observa şi I. P. Culianu în Mircea Eliade, a îmbrăcat la Nae Ionescu forma vitalismului mistic, iar la Eliade haina voluntarismului existenţial sau a prelungirii conştiinţei magice, semănând în epocă o serie de confuzii, reprezintă pentru Sebastian îngemănarea dintre inteligenţă şi sensibilitate, echilibrul dintre logică şi senzualitate, obligativitatea adevărului fiind, însă, o condiţie majoră. Dezaprobând "dezmăţul lirico-moral" al unora dintre colegii săi, îi va lua în mai multe rânduri apărarea "lucidului" Paul Zarifopol, împotriva cărora mulţi tineri luaseră atitudine, fiind considerat drept un "om vechi". Într-o vreme în care Cioran se declara convins că oamenii inteligenţi au devenit inutili, motiv pentru care preferă să facă apologia barbariei, a nebuniei, a extazului sau a neantului, dar a inteligenţei nu, iar Eugen Ionescu afirma în celebrul Nu că adevărul era un cuvânt ce nu se regăsea în dicţionarul credinţei sale, Sebastian, deşi nu agreează scientismul exclusiv al lui Zarifopol, îl apreciază pe acesta pentru temperamentul măsurat şi lucid, străin tinerilor entuziaşti şi confuzi, scriind într-un articol din 1934: "Într-o cultură înăbuşită de genii, temperamente furtunoase şi supreme păcăleli transcendente, Paul Zarifopol îndeplinea o funcţie de poliţie intelectuală. (...) Este o graţie, o eleganţă, un umor al gândirii clare, prin care Zarifopol depăşea rolul unui vameş sever, intrând totdeauna în zonele superioare ale înţelegerii de artă. (...) Nimeni nu a pus mai multă subtilitate, mai variate posibilităţi de a lumina o idee, mai iscoditoare întrebări şi mai limpezi distincţii în această nobilă dialectică a criticii, pe care el o definea frumos: Ťjocul de a ne controla, noi între noi, arabescurile reflecţiilor şi impresiile terminaleť". O pledoarie, mai mult sau mai puţin explicită, pentru responsabilitatea scrisului, pentru "acoperirea intelectuală", pentru adevăr, sinceritate şi, nu în ultimul rând, pentru demnitate umană, în cazul său una amară, atitudine consecventă principiilor anunţate încă din 1928: "Am încă prejudecata unei moralităţi a scrisului în acest sens, că nu-l accept decât în măsura în care caută un adevăr şi exprimă o sinceritate".
Pe de altă parte, Sebastian se va situa în răspăr şi faţă de "antisentimentalismul" declarat al generaţiei "obosite sufleteşte"( v. Mircea Vulcănescu, ŤTînăra generaţieť). Într-o scrisoare adresată lui Eliade, Mircea Vulcănescu constata: "Nevoia de efuziune pare cel mai de suspectat vrăjmaş, sub acest raport, al generaţiunii noastre", în condiţiile în care "inteligenţa domină în chip absolut simţirea acestei generaţii", şi, întrebându-se dacă va veni o reabilitare a sentimentului, îşi răspundea: "Se prea poate. Dar să se ştie. Va fi vorba de o inimă strânsă-n chingi de fier". Da, s-ar putea spune că Mihail Sebastian a fost o inimă strânsă-n chingi de fier, căci a dorit ca inteligenţa şi spiritul critic să fie dublate de pasiune, motiv pentru care afinitatea pe care o avea pentru romanul francez va fi reorientată mai târziu spre cel englez, atunci când descoperă în scrisul Virginiei Woolf curajul de a restaura valoarea senzualului, a pasiunilor, pe lângă faptul că e în căutare de adevăr şi substanţial: "Platitudinea în literatura românească modernă joacă mai mult pe cartea cinismului decât pe a sentimentului. (...)... în romanul francez inteligenţa, sau mai bine spus simţul critic, a făcut serioase ravagii. El este factorul preponderent al acestui roman, dar probabil, în acelaşi timp, şi cauza sa de sterilitate".
Mihail Sebastian va amenda luciditatea specifică romanului francez care aduce o zonă de "răceală" între autor şi erou, desolidarizându-l pe romancier de roman, apreciind, în schimb, romanul rus şi pe cel englez, pentru "curajul de a merge puţin orbeşte în inima vieţii, din instinct, fără ezitări, fără rezerve, cu preţul ridicolului, al gafei sau al prostului gust, dar cu senzaţia de a trăi nemijlocit între oamenii pe care îi creezi". Îl admiră pe Eliade pentru valoarea acordată de acesta contactului imediat cu viaţa, apreciază la modul superlativ aliajul straniu de "simţire fabuloasă" şi "inteligenţă analitică" din Întâmplări în irealitatea imediată a lui Blecher, dar nu agreează teatrul de idei al lui Pirandello, ale cărui ficţiuni sunt "cerebrale, reci, mecanice", având în centrul lor "nişte morţi inteligenţi", eroi fantomatici şi descărnaţi, iar invenţiile tehnice, pitorescul vizual şi construcţiile fanteziste din scrierile lui John Dos Passos sunt departe de a-l convinge, deoarece, crede Sebastian, "durabile nu sunt în realitate decât lucrurile simple, care nu epatează, care nu revoltă, dar care exprimă adevăruri omeneşti de totdeauna".
Publicistica lui Sebastian are darul de a ne oferi măsura zilnică a eroismului acestuia, asistând, în subsidiar, la conturarea unei estetici, dincolo de cea oferită în romanele sau piesele sale de teatru. Ne este deconspirată măsura în care Mihail Sebastian a aderat la solidaritatea de generaţie şi felul în care acesta a amendat importante orientări ideologice sau estetice din anii '30, negativismul, agonia, disperarea, misticismul sau retragerea în turnul de fildeş (ca să nu mai vorbim de extremism!) rămânându-i toate străine. Într-o epocă care abundă în excese de tot felul, Mihail Sebastian face o paradoxală dovadă de nonconformist, tocmai prin coerenţă, moderaţie, toleranţă, sensibilitate şi, nu în ultimul rând, prin modestie, atribut ce transpare şi dintr-o mărturisire din 1930, mărturisire ce poate echivala cu un crez căruia i-a rămas fidel toată viaţa: "Eu nu vreau să fiu un Ťluptător socialť, ci numai un om care gândeşte - şi poate un scriitor."

++Incurcaturile din "Ultima ora", declansate de ovazul lui Alexandru Macedon

Unul dintre cele mai bune spectacole de la Teatrul National bucurestean din stagiunea actuala, "Ultima ora", a vazut recent lumina rampei in montarea Ancai Ovanez Dorosenco. Dupa aproape jumatate de secol, piesa lui Mihail Sebastian reintra in repertoriu intr-o realitate romaneasca de mileniu trei cu nimic schimbata fata de epoca interbelica in care a fost scrisa. Spectacolul e plasat exact in acele vremuri, iar ancorarea temporala este facuta de decor - tramvaiul si biroul industriasului fiind cele mai semnificative - si costume. De ce nu in 2003, doar regizoarea poate spune! Ovanez, 57 de ani, stabilita in Franta din 1990, colaboreaza acum, pentru prima oara in viata, cu un alt scenarist decat sotul ei, George Dorosenco, si anume cu Mihai Madescu. Sotia acestuia, Luana Dragoescu Madescu, semneaza costumele, munca in echipa matrimoniala fiind o practica larg raspandita in teatru.
Conferentiarul universitar Alexandru Andronic, mereu fara nasturi, este personificat cu tragism moderat de catre Claudiu Bleont, care a mai jucat in doua spectacole regizate de Anca Ovanez ("A douasprezecea noapte", debut actoricesc, si "Torquato Tasso", care i-a adus Premiul UNITER). Ilinca Goia reia acum pe scena rolul studentei Magda Minu, care se metamorfozeaza in femeie fatala pentru a-si apara profesorul, pe care l-a jucat intai intr-un serial TV. Lui Andronic i se datoreaza intriga piesei, publicarea accidentala a unui studiu istoric, cu detalii despre ovazul cu care Alexandru cel Mare si-a hranit caii, panicandu-l pe marele industrias Grigore Bucsan. Imaginea capitalistului veros, magnat al otelului, care pune la cale o lovitura in domeniul cerealelor, este adusa pe scena cu precizie de metronom de catre Mircea Albulescu, cel care a "pastorit" pregatirea spectacolului, cand indatoririle didactice ale regizoarei ii solicitau prezenta la Conservatorul de Arta Dramatica din Antibes.

Gheorghe Dinica a primit rolul I.D. Borcea, directorul ziarului "Desteptarea", Marin Moraru, pe cel al secretarului de redactie Stefanescu, Mihai Fotino, pe al lui Agopian, proprietarul tipografiei, in timp ce ministrul instructiunii publice, Banescu, este interpretat de Constantin Dinulescu. Din distributie mai fac parte: Ioan Andrei Ionescu, Marcelo Cobzariu, Liviu Craciun, Alexandru Hasnas, Raluca Petra, Carmen Ionescu, Silvia Nastase.http://www.gardianul.ro/2003/06/16/media_cultura-c20/problemele_ziarelor_interbelice_sunt_aceleasi_cu_ale_presei_de_astazi-s20377.html

++Sug Tesu
Mihail Sebastian scos la taraba
Calendarul anului abia inceput consemneaza pentru la toamna centenarul nasterii lui Mihail Sebastian. De pe acum se pun la cale, fireste, diverse modalitati de celebrare, nu in ultimul rind proiecte editoriale. Un editor dornic s-o ia inaintea tuturor a si dat buzna pe piata, in persoana domnului Tesu Solomovici. Decis sa sfideze orice concurenta, se grabeste sa momeasca potentialii amatori cu o oferta inselatoare: un volum de Mihail Sebastian, peste 600 de pagini, derutant catalogate Jurnal II – ca si cum ar fi continuarea sau completarea realului Jurnal, tinut de scriitor in ritm intermitent, intre 1935-1944, insemnari intime cunoscute doar partial pina la editarea intreprinsa de Editura Humanitas, in 1996.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=16976&xrubrica=ARTICOLE&return=pescurt

++Antijurnalul lui Sebastian (II]

Si nu în ultimul rînd, Sebastian reuseste sa faca o estetica a anecdotei, iar de aici, prin derivare, a farsei, cum demonstreaza în cazul lui Caragiale. Anecdota - povestea - este cheia literaturii, a artei. Exista în epoca o estetica a anecdotei, creata în jurul cinematografului. Vezi comentariile lui Sebastian la filmele lui Chaplin Pelerinul (14 august 1928) si Circul (28 august 1928). Pretutindeni gasim anecdote din filme, precum însemnarea din 4 octombrie 1928, despre un -film marinaresc". Era epoca filmului, a abuzului de proiectii la care participa Sebastian, de unde si reactia, la un moment dat, fata de fotografie, cum o avusese si Baudelaire. În nota din 29 septembrie 1928, el scrie: -Ma indispune aceasta industrie a fotografiei". În volumul Istoria gîndirii estetice românesti de film am aratat care e conceptia lui Sebastian fata de cinematograf. Aici gasim si alte remarci: -Cinematograful are aceasta influenta asupra literaturii - asupra teatrului în special - ca deplaseaza functia cuvîntului în decor si expresivitatea lui în grimasa". Pe baza filmului, el visa la un -dictionar de noi notiuni scenice", la -un tratat de tapiterie aplicata", care ar înlocui cu succes orice -volum doct de psihologie". Si un D.I. Suchianu facea epoca în acei ani cu teoria sa despre poveste, creînd un concept cheie al psihologiei cinematografice - povestea bis sau a doua poveste, paralela, pe care o leaga în gînd, în imaginatia sa, spectatorul în timp ce vizioneaza un film. Dar Sebastian merge si mai departe, dînd tot felul de exemple pentru a dovedi ca exista un raport direct proportional între anecdota si gîndire. Iata ce spune el în însemnarea din 3 ianuarie 1929: -Simt ca exista o întreaga lume abstracta ce nu se lasa cuprinsa decît de logica anecdotei si nu traieste decît prin ea. Nu gîndesc atunci decît în masura în care povestesc". Asa se explica de ce-l pasioneaza amanuntele vietii de fiecare zi. De aici porneste si geneza romanului: -Înregistrez fapte diverse si gesturi, asa cum ar strînge cineva proverbe pentru un dictionar". Aduna -fise imaginare", tot ce este crud, nedefinit si vag, numindu-le -exercitii de mic reportaj intim". Si crede ca de la acest -reportaj intim" începe sa se nasca romanul. Asa pot fi considerate si aceste pagini din Jurnal II, exercitii de mic reportaj pentru un roman al spiritului. Interesant ca autorul celui mai scandalos si controversat Jurnal intim din literatura româna, considerat indecent si nedrept, condamna aici maniera de a vorbi pe la spate un prieten, prefera s-o faca direct, prin scrisori, de pilda, cum este jurnalul parizian din 1930. Este asa cum declara mai apoi: -Nu am prejudecati sau superstitii - si nici macar dogme - în ceea ce priveste genurile literare. Accept bucuriile mele de lector acolo unde le gasesc" (24 iunie 1930). Sebastian nu avea cum sa fie un critic de sistem, dat fiind ca pentru el critica e un act de -tradare", o întelegere partiala a lucrurilor, este, cum spune el în nota din 14 ianuarie 1931, -facultatea de a mutila veridic". El prefera sa stea -de vorba cu o carte".

În acest spirit, toata critica literara poate fi considerata un jurnal de lectura. Iar criticul face istorie literara pe baza jurnalului de lectura. De aici nu mai e decît un pas ca sa consideram si articolele, si gazetaria, drept literatura. Literatura ca jurnal. Un alt fel de literatura. Un alt fel de jurnal. Ca aceasta coletie de articole, multe politice, culminînd cu prefata la cartea De doua mii de ani, nu poate fi un jurnal, o dovedeste însusi autorul, atunci cînd vorbeste, în nota din 30 martie 1938, despre -burlescul si drama calatoriei în tara articolelor". Jurnal II se putea deci numi -tara articolelor", fiindca în el avem mult burlesc si este ca o drama calatoare, cînd nu este de-a dreptul si un jurnal de calatorie, dupa cum tot acest tom s-ar fi putut subintitula -scurte însemnari de informatie critica", asa cum precizeaza Sebastian în nota din 1 aprilie 1928, referitoare la prezentarea lui Marcel Proust cititorilor revistei -Universul literar". Desigur, mult mai nimerit ar fi fost daca acest volum s-ar fi subintitulat O poetica a trairii. Fiindca acest lucru rezulta din articolele lui Sebastian. O epoca fara televizor si Internet era o epoca a lecturii. Si Sebastian a fost cititorul ei cel mai înfocat, îndoindu-se de orice concurenta, cum o arata si în nota din 10 februarie 1935, cînd explica de ce nu crede în televiziune. Iar articolele sau însemnarile lui publicate pastreaza aceasta aura de poetica a trairii. Mai mult, Mihail Sebastian face aici proza de idei, face din lecturile sale literatura, personaje fiind autorii pe care îi citeste. Nu lipsesc nici can-can-urile, diferite întîmplari cu scriitori, fapte de viata, multa anecdotica politica sau istorica. El le relateaza ca un scriitor, cel mult ca un eseist, nu ca un critic. În chiar cronicile sale, Mihail Sebastian nu-si dezvaluie un aparat critic, ci în tot ce face el se manifesta ca un panseist. Adica mediteaza, rationeaza, literaturizeaza tot ce citeste si traieste. Ca un liber cugetator. Cu atît mai mult face proza atunci cînd notele sau articolele sale sînt impresii de calatorie, precum cele despre Paris, Elvetia sau Viena, sau cînd sînt impresii din copilarie, precum paginile despre Braila natala si magica Dunare, carora le da o dimensiune de civilizatie europeana, în contrast cu provincialismul Frantei, de pilda. Dar despre aceasta tema a Jurnalului, cu alt prilej.

http://www.ziarultricolorul.ro/monden.html?aid=5107

++Jurnalul unui forumist: Mihail Sebastian

Am trecut din anul 2006, ca nemembru (vorba lingvistului Basescu), în anul 2007, ca membru UE! Ei si? Ce s-a întîmplat? N-am simtit nimic. Nu s-a spart bolta cerului, n-am simtit nici o miscare tectonica, vreo deplasare a scoartei terestre, n-am auzit nici un ciripit de pasarele, n-a scîrtîit nici o usa la vecini macar, nu am auzit nici o pocnitoare, n-a batut nici un vîrcolac la fereastra. Nimic. Am trecut fara nici un fel de durere din ipostaza de nemembru în cea de membru. Desi am jurat ca n-am sa ma fac membru al nici unui partid, grupari sau ce-o fi, totusi, iata, m-am trezit membru cu de-a sila, pe nimic. Ca si cum cineva te-a botezat si ti-a pus un nume, fara sa te întrebe. Si cînd o sa iesim din UE, la fel, nimeni nu ma va întreba daca vreau sa redevin nemembru. Eu vreau sa fiu "de buna voie si nesilit de nimeni". Altfel, ma simt ca si cum cineva m-a îmbrîncit sa trec un prag sau m-a cules cu lasoul. Asta nu e geneza, nu e facere, nu e nastere. Nasterea înseamna durere, scrîsnete, tipete. Dimpotriva, în trecerea dintre ani a fost o liniste ca de mormînt. Nici macar presedintele n-a mai facut "hîc"! Asa ca am profitat si m-am întretinut cu mortii. Prin intermediul Jurnalului lui Mihail Sebastian, dar nu Jurnalul I, jurnalul propriu-zis, editat de Ed. Humanitas, ci un alt jurnal, editat de Tesu Solomovici la editura sa. El l-a numit Jurnal II sau Jurnal indirect, ca sa-l deosebeasca de Jurnalul intim al lui Sebastian, tinut în perioada 1935 - 1944. Acum aria Jurnalului II e mai întinsa, 1926 - 1945, desi intervalul 1940 - 1945 e marcat prin cîteva citate din Jurnalul intim si printr-o scrisoare catre Camil Petrescu, datata 2 martie 1945. De ce l-a numit Jurnal, cînd e vorba de o antologie de texte, articole sau note publicate în presa vremii? Si Eugen Simion marturiseste în prefata ca el însusi a procedat astfel, alcatuind un fals jurnal al lui G. Calinescu, din articole publicate, dat fiind ca pentru Divinul Critic "jurnalul intim este o impostura la îndemîna tinerilor imberbi si a femeilor romantioase". Dimpotriva, acum impostura este acest titlu derutant de Jurnal aplicat unei culegeri de articole. O astfel de pecete s-ar putea pune tuturor antologiilor de texte, oricarei editii critice, ba chiar s-ar putea spune ca si literatura propriu-zisa, romanul, poezia, teatrul sînt un jurnal al autorului. Un jurnal indirect, desigur. Ceea ce s-a vrut o carte comerciala, cu priza la public, dat fiind ca Jurnalul intim al lui Sebastian a avut un enorm succes, devine, iata, un subiect controversat, de definire a criteriilor. Este o mare diferenta între un text sortit sertarului si altul sortit tiparului. Sau asa era în perioada clasica a literaturii. Acum, în era Internetului, a forumului, cînd orice forumist se poate considera un scriitor, distanta dintre sertar si tipar dispare, sertarul devine una cu mail-ul, cu mesajele, scrisorile si gîndurile directe scrise la computer si expediate aproape simultan. Intimitatea se tipareste direct. Devine o corespondenta planetara, ba s-a ajuns sa fie decodificate si parolele intime si sa dispara orice intimitate. Tot ce scrie pe Internet un scriitor, orice computerist sau forumist, devine un bun public. Corespondenta pe computer poate fi considerata deci un jurnal indirect, ba chiar literatura. Toata lumea computerizata face azi literatura. Cred ca Internetul a distrus definitiv genul numit jurnal intim.

++Mihail Sebastian, personaj de teatru (I)

La un deceniu de la editarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi a adus la rampă (într-o coproducţie cu Ateneul Tătăraşi) o piesă de Dumitru Crudu, Steaua fără Mihail Sebastian, care-l foloseşte ca punct de plecare.
Nu e o dramatizare, e mai degrabă un pretext pe care dramaturgul îşi construieşte propriul text, lăsînd un spaţiu generos şi ficţiunii. Astfel, produsul său literar devine un amestec de teatru documentar (adică trecut istoric) şi invenţie scriitoricească (adică imaginar), nereuşind însă ca aceste două componente să se îmbine firesc, într-un tot unitar. Dorind să spună cît mai multe, totul, dacă se poate, păcătuieşte prin a nu spune mare lucru. Şi din punct de vedere structural există un dezechilibru evident: prima parte e monopolizată de elementul istoric, pentru ca în al doilea segment, viaţa personală şi creaţia lui Sebastian să fie cele care ocupă prim-planul. În legatură cu exactităţile ori inexactităţile de factură istoriografică nu mă pronunţ, nu e zona mea de competenţe, însă precizez că teatrul documentar are o doză de risc căreia textul lui Dumitru Crudu nu-i face faţă. Cînd faci teatru documentar după un jurnal, specie prin excelenţă subiectivă, imediată, fragmentară, cînd amesteci oameni, personalităţi, evenimente, culise ale unor fapte culturale, cînd intentezi procese morale, poţi cădea uşor în eclectic. Aceasta e şi suferinţa principală a textului lui Dumitru Crudu, e un întreg neomogenizat. Are o cantitate mare de artificial, de tezism, mai ales la nivelul replicii şi asta îl afectează în planul credibilităţii.

Nici în privinţa teatralităţii, Steaua fără Mihail Sebastian nu stă foarte bine. Gen confesiv, orice jurnal e, prin definiţie, un monolog extins. Teatrul e dialog, acţiune, lucrurile trebuie să se întîmple la rampă, nu să ne fie povestite. Scrierea lui Dumitru Crudu e între jurnal şi teatru, dar nu e în chip autentic, nici una, nici alta. O altă carenţă reproşabilă e faptul că nu reuşeşte să realizeze un portret convingător al personajului central, Mihail Sebastian. Preocupat de atîtea alte lucruri pe care vrea să le înfăţişeze, dramaturgul îl pierde din atenţie pe cel mai important: nu ne spune mai nimic despre protagonist. Nici celelalte personaje de notorietate culturală din piesă nu o duc mai bine. Nu-i poţi caracteriza pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Camil Petrescu, Nae Ionescu, dintr-o singură trăsătură de pix şi apoi ce anume pui în discuţie aici, omul sau opera? Tema complicităţii intelectualilor cu Puterea, oportunitatea, lipsa de implicare şi de atitudine e una recurentă, ea nu poate fi epuizată printr-o piesă de teatru sau, şi mai puţin, printr-un act dintr-o piesă. Iar aşa cum e abordată în Steaua fără Mihail Sebastian, e incompletă, superficială fiind prezentată exclusiv prin filtrul subiectivităţii unui om, Sebastian, aşa cum apare într-o scriere nedestinată publicării, pusă-n pagină într-o perioadă cînd presiunea istorică era apăsătoare şi nedreaptă. Incriminînd ideologicul, piesa cade ea însăşi în ideologic. Îi lipseşte subtilitatea, emoţia, n-are impact. Nu sensibilizează, ci stîrneşte reacţia inversă: înverşunează
=====
Mihail Sebastian, personaj de teatru (II)

====
Un text care porneşte de la un jurnal, acela al lui Mihail Sebastian, dar mizează mult şi pe ficţional, care-şi propune foarte multe, prea multe, cu vicii de teatralitate, acesta a fost materialul dramatic intitulat metaforic de autorul său, Dumitru Crudu, Steaua fără Mihail Sebastian, pe care regizorul Ion Sapdaru l-a pus recent în scenă sub sigla Teatrului Naţional Iaşi, în spaţiul Ateneului din Tătăraşi.
Ion Sapdaru şi-a făcut datoria şi a căutat, în pomenitul spaţiu, defectuos sub raportul condiţiilor tehnice (o rampă foarte înaltă, fără culise, cu dotări scenice minimale), soluţii artistice optime spre a intermedia drumul piesei către public. Fiind o lucrare cu multe personaje, cu multe secvenţe şi locaţii diverse, a mizat pe interpretarea actoricească, dar a suplimentat-o cu proiecţii video, cu jocuri de lumini, într-o scenografie (Nicolai Mihăilă, Gelu Rîşca) mai degrabă simbolică, în care să "încapă" şi ambientul unei odăi, şi un peron de gară şi o stradã din Bucureşti. Ingenioasă e compartimentarea perimetrului de joc, utilizarea unui balconaă lateral ca extensie a scenei, modificînd percepţia clasică. Construit pe un text inegal, spectacolul e şi el inegal. Partea a doua, cea de după pauză, în care accentul cade pe creatorul Mihail Sebastian şi în care epoca o "citeşti" doar în background, mi s-a părut mai convingătoare din toate punctele de vedere. Sensibilizează, are un impact mai profund. Unul dintre cele mai frumoase momente este acela al primei reprezentaţii cu Ursa mare/Steaua fără nume, semnată de Sebastian cu un nume de împrumut, la care autorul nu a fost lăsat să intre. Realizatorii de-acum au utilizat înregistrări audio cu vocile interpreţilor de odinioară, transpunîndu-ne sonor în urmă cu o jumătate de secol.

Distribuţia redusă numeric a impus ca fiecare interpret să joace mai multe roluri. A fost bine pentru cei care ştiu să-şi gestioneze versatilitatea, să treacă rapid de la un personaj la altul. A fost mai greu pentru cei neexperimentaţi ori mai puţin în formă, care n-au reuşit acest galop interpretativ, astfel încît, la un moment dat ajungi să nu mai ştii cine pe cine întruchipează. Asemănarea fizică cu Mihail Sebastain i-a asigurat lui Radu Ghilaş partitura centrală. Portretizarea vagă pe care i-o face textul nu-i facilitează actorului misiunea. Publicul are în faţă un Mihail Sebastian liniar, fără evoluţie dramatică şi cu un uşor sesizabil accent basarabean. O surpriză plăcută a fost studenta Lorena Condruţ (an IV Actorie, Universitatea de Arte "George Enescu"), interpreta lui Leny Caler, care vine cu prospeţimea tipică primilor paşi în carieră, dar şi cu o construcţie solidă de personaj. Un alt student în an terminal, Ionuţ Dumitru, a păşit şi el cu dreptul în cele cîteva rolişoare ce i-au fost încredinţate.

Pe post de program de sală, spectatorilor li se oferă un ultra-consistent dosar de spectacol, de peste 100 de file A4, din care afli foarte puţine despre montare, despre intenţiile estetice ale realizatorilor, dar extrem de multe şi încă din condeiul specialiştilor, despre perioada anilor tulburi reflectaţi în piesă. Nu cred că spectatorul obişnuit va avea răbdarea şi timpul să parcurgă "tomul" la care secretariatul literar a trudit.

Teatrul trebuie să emoţioneze în primul rînd şi abia apoi, pe acest canal emoţional să ne spună adevăruri, să ne moralizeze, să ne transmită informaţii. Steaua fără Mihail Sebastian procedează exact invers, riscînd să-şi îndepărteze publicul.
=

++Premiat postum
Premiul Scholl a fost acordat pentru "Jurnalul" lui Mihail Sebastian.Scriitorul român, Mihail Sebastian a primit în Germania, cu titlu postum, premiul Scholl.


Premiul se acordă anual unei cărţi care promovează drepturile cetăţeneşti, şi a fost instituit în memoria studenţilor Sophie şi Hans Scholl, executaţi în 1943 de regimul nazist condus de Adolf Hitler.

Premiul Scholl a fost acordat pentru Jurnalul lui Mihail Sebastian, scris între anii 1935 şi 1944.

Cartea lui Mihail Sebastian vorbeşte despre răspândirea treptată fascismului şi antisemitesmului în societatea românească precum şi de experienţă personală a autorului, părăsit de prieteni pentru că era evreu.

Juriul care i-a acordat premiul a apreciat că volumul "este o mărturie exemplară a destrămării structurilor democratice dar şi o pledoarie obsedantă împotriva ultranaţionalismului, antisemitismului şi terorismului".

Jurnalul lui Mihai Sebastian este considerat de critici drept unul dintre cele mai mari jurnale literare europene ale secolului şi a fost fost tradus şi publicat în Franţa, Statele Unite, Olanda şi Germania.

++"Exista ,jurnal public"? - de Cosmin CIOTLOS
In ciuda titlului amagitor, acest Jurnal II (Editura Tesu, 2006) al lui Mihail Sebastian nu este, de fapt, un jurnal. Si nici nu e tocmai - propriu vorbind - o carte scrisa de autorul Ultimei ore. Fara a se intersecta cu celebrul Jurnal publicat in 1996 de Editura Humanitas, ea reprezinta rezultatul incercarii lui Tesu Solomovici de a reuni, sub forma unor note diaristice, toate fragmentele de publicistica avand miza cat de cat personala ale lui Sebastian. Astfel, cronici literare publicate intre 1926 si 1945 in Cuvantul, Revista Fundatiilor Regale, Romania literara, Rampa, Contimporanul, Universul literar, Viata Romaneasca, Vremea etc. sunt citite din prisma lectorului avid de marturisiri si mutate in categoria confesiunii.* Ca mai intotdeauna, insa, in asemenea situatii, atentia parcurgerii nu tine loc de indreptatire.

Cel mai la indemana repros care s-ar putea face acestui op vizeaza - fireste - titlul, revendicandu-se indiscret de mult din adevaratul jurnal. E imposibil sa ignoram relatia directa de aparenta continuitate care se creeaza voit intre cele doua carti. Un titlu cheama pe altul, iar un succes aduce dupa sine un alt succes. Este o lege implicita de promovare, aplicata cu destula inteligenta, o mutare buna in ceea ce priveste un anumit tip de marketing. Ar fi naiv, vetust sau ipocrit sa fim prea rapid scandalizati de asa ceva. Pana la urma, nu exista nici o culpa grava intr-o simpla strategie. Ba inca intr-una una dejucata. Cu atat mai mult cu cat, inca de la rasfoire, cartea dezvaluie munca intru totul onesta a lui Tesu Solomovici. Un suras - nu lipsit totusi de simpatie - e, cred, o reactie emotionala suficienta.

Rezervele mele vin dintr-o alta directie, care priveste constructia teoretica a acestui volum. Subintitulat ,jurnal indirect", incadrat (in prefata) in specia incerta a ,jurnalului public", conceptul ramane in final neexplicitat. În Cuvantul inainte, Solomovici lamureste - si asa difuz - doar ce nu este Jurnal II. Evident, prin raportare la acela autentic: ,Deosebit de Jurnalul publicat de Humanitas, care este Ťunul intimť, Ťscris fara martoriť, Ťfapt de singuratateť, Ťincercarea unui om de a fi fata in fata cu el insusi si de a se trage la raspundere pentru actele saleť, Ťlucrarea unui om care sapa greu galerii care sa duca spre sine insusi, spre realitatile lui cele mai profunde si mai ascunseť, acest Jurnal II a fost scris de Mihail Sebastian cu numerosi martori, care au fost cititorii revistelor la care a lucrat sau a colaborat." Luate pe rand sau laolalta, intrebarile naturale care se ivesc nu capata, de aici, nici un raspuns concludent. Dar pot cu usurinta naste speculatii. Cum si de ce se poate transforma un text publicistic intr-un pasaj de jurnal doar printr-o grila de lectura impusa cumva din afara ? Probabil criteriul principal care actioneaza este acela al calendarului (in termenii lui Maurice Blanchot), al ritmicitatii expunerii. Ar trebui atunci sa asistam la o convertire integrala a unui gen intr-altul, la o inglobare a oricarui text de presa in ampla sfera a diaristicii. Ca sa nu mai vorbim de proza foiletoanelor. Sau de poetii cu respiratie sacadata, ca Arghezi.

Apoi, in ce masura e inspirat sa suprapunem data aparitiei unui articol cu aceea a redactarii lui ? E drept ca de cele mai multe ori intervalul e relativ scurt, dar asta nu-l face mai putin semnificativ. Iar atunci cand sunt la mijloc cateva reviste cu perioade diferite de aparitie, deja ordonarea devine aleatorie. Înca o chestiune de neocolit e gradul in care o cronica literara aplicata poate constitui un veritabil act confesiv. Sunt argumente sa confundam franchetea unei evaluari estetice sau contextuale cu sinceritatea unei introspectii ? Am senzatia ca, in definitiv, procedeul ar fi mai adecvat in cazul unui text poetic decat, iata, unuia de critica literara. Desi un dram de umor al autorului saboteaza, in ambele exemple, asemenea rastalmaciri.

Din aceasta perspectiva, un pasaj extrem de interesant (si subminant totodata) mi se pare un articol legat de ,pozele" scriitorilor. În toate sensurile. Sebastian pune in centru umorul pentru a-l deturna tot prin umor: ,Ma amuza grozav fotografiile scriitorilor. Oamenii acestia care - macinati intre cele mai desarte vanitati - s-ar cuveni sa pretuiasca inutilitatea atitudinilor se comporta in fata obiectivului ca in fata unei eternitati imediate si pipaite. Au pozele lor o grava trasatura de statua municipala si o voita concentrare interioara, indicata elementar de un deget potrivit sub barbie si de un altul rezemat pe tampla, ca o floare la ureche. Dar, cu deosebire si din toate, ma bucura poza domnului Toparceanu. O anume fotografie, pe care o puteti gasi des in sumarul revistei, il arata pe cel mai fericit poet al nostru intr-o haina militara cu trei bumbi mari de alama lucitoare, cu o pieptanatura corecta, spiritualizata de un cochet carliont si cu un admirabil suras de circumstanta." (Cuvantul, 28 iunie 1928). Schimband ce e de schimbat, am putea afla cam care e atitudinea cititorului roman in fata unui jurnal: o curiozitate nestapanita, vecina deseori cu credulitatea. Atat de nestapanita, incat vede diaristica chiar si acolo unde nu prea e de vazut.

Sa urmarim, in sfarsit, doua cazuri care bulverseaza serios notiunea - oricum fragila - de ,jurnal public". Construita fiind, de la bun inceput, in opozitie cu aceea de jurnal intim, nu ne-am astepta sa intalnim zone comune. Totusi, celebrele fragmente legate de vacantele montane ale lui Sebastian, de fervorile novicelui in schi, publicate in Romania literara din ianuarie 1937 isi gasesc locul fara probleme si intr-o parte, si-n cealalta. La polul opus al acestei instabilitati, citarea unor scrisori adresate lui Camil Petrescu in cuprinsul acestui Jurnal II nu mai tine de gazetarie, ci de o - totusi - dimensiune privata a dialogului. Din acest moment nu numai primul termen al sintagmei ,jurnal public", ci si determinantul sau, devine discutabil.

Agreabile si pasionante unul cate unul, textele semnate de Mihail Sebastian ne reveleaza un gazetar si un critic loial judecatilor sale. Cartea in ansamblu are trasaturile unui enorm exercitiu de lectura fascinata si minutioasa intreprins de Tesu Solomovici. Cu un esafodaj teoretic destul de precar, Jurnal II ramane doar o varianta marginala de abordare a unei opere publicistice vaste. Pusa corect, problema nu e daca vom descoperi aici un alt Sebastian decat acela din Jurnalul sau intim, ci daca vom da peste unul sensibil diferit de cel din cronicile sale literare. Ma tem ca nu.

"Jurnal II. Jurnal indirect (1926-1945)", a lui Mihail Sebastian, este, cred eu, pe langa rezultatul unei trude de arhivar a lui Tesu Solomovici, o carte, a carei aparitie nu poate trece neobservata in nici o cultura.

Parcurgerea celor cateva sute de pagini de publicistica, extrase, dintr-o imensa informatie pe care cunoscutul scriitor a lasat-o aduce in prim-plan una din constiintele cele mai pregnante ale interbelicului romanesc. Sfarsitul tragic, la numai 45 de ani (1945), desprins parca din conventionalul literar, a facut ca opera sa (teatru, proza, eseistica, publicistica), sa fie tot timpul in atentia criticii, cititorilor, regizorilor. Acum, prin acest tom masiv, editat de Tesu Solomovici, il reintalnim pe Mihail Sebastian cu emotie, ca personaj unic si fascinant al unei lumi pe care a pretuit-o si a iubit-o, chiar daca i-a fost de multe ori ostila.

Tesu Solomovici, fiindca nu cunosc mai nimic din adolescenta, tineretea si maturitatea pe care le-ati trait in sumbrul proletcultism, va invit sa le evocati.

Septuagenar acum, fac parte din categoria rara a ultimilor "dinozauri" care au traversat vremurile, martor si victima a dictaturii antonesciene si comuniste. M-am nascut la 1 ianuarie 1934, in targul moldovenesc al Focsaniului si m-am stabilit cu familia, la varsta de 13 ani, in Capitala. Am inceput sa invat la heder (scoala primara religioasa evreiasca), am continuat la liceul evreiesc, am terminat o scoala tehnica (textile). Ma pregateam sa plec in Uniunea Sovietica, la Facultatea de Textile din Leningrad cand am picat in echipa de reporteri a "Scanteii Tineretului" care zugraveau cu harnicie in ziar, minunile Festivalului Mondial al Tineretului din 1953. Ce echipa grozava mai era! Fanus Neagu, Radu Cosasu, Teodor Mazilu, Nicolae Tic, Dumitru Mircea, Eugen Mandric, Beno Dumitrescu, Mihail Lupu etc. Am devenit apoi student la Facultatea de Ziaristica unde i-am avut profesori pe Al. C. Constantinescu, Vasile Dumitrescu, Sasa Musat si Tudor Vianu. Primul se spune ca a fost otravit, al doilea a devenit ministru-adjunct de Externe, Sasa a fost impuscat, fiind implicat in "atacul sionist asupra Bancii Nationale din Giulesti", iar Tudor Vianu a renuntat sa ne mai predea tainele literaturii universale de buna-voie, dar silit de imprejurari politice. Inca de pe vremea studentiei, in anul I de facultate am tradat "Scanteia Tineretului" pentru organul sindicatelor "Munca", unde deveneam seful sectiei de literatura. Redactorul sef, Ecaterina Borila, sotia temutului mega-stab Petre Borila, se saturase de marele poet modernist, ilegalistul Stefan Roll (Gheorghe Dinu), care venea vesnic beat la ziar si m-a numit pe mine sef, tanar cadru utemist "de nadejde". La "Gazeta Literara", unde ma angajase Paul Georgescu, odata cu Matei Calinescu, nu am facut multi purici, pentru ca m-au prins intre furci "evenimentele" din Ungaria si seismul a aruncat in inchisori si a exmatriculat din facultati mii de tineri si de studenti.

Cand ati emigrat in Israel?

Exclus din UTM, exmatriculat din Facultate, dat afara de la ziar, ramas somer si interzis la publicare, am mai supravietuit in pseudonime pana in 1964, cand am emigrat in Israel. Mana lunga a Securitatii nu m-a lasat sa traiesc linistit si a presat sa devin omul ei. Cand refuzul s-a perpetuat, mi s-a interzis intrarea in Romania.

Ce ati facut in Israel? Cum v-ati castigat existenta?

Am lucrat intai la Biblioteca Universitatii din Tel- Aviv, am activizat viata culturala a emigratiei romanesti, am tiparit carti si am fost chiar redactor sef al unor publicatii in limba romana.

Ati revenit in Romania cu foarte mult elan cultural, dupa 1989.

Dupa Revolutia din 1989, israelienii au venit in Romania sa investeasca, au facut tot felul de afaceri, unii au construit sosele, altii au facut buticuri, eu am infiintat o editura. Prima carte tiparita a fost "Viata lui Eminescu" de George Calinescu, editia princeps din 1938. Dupa 15 ani de activitate, lista cartilor scoase de Editura Tesu, se prezinta pot spune, mai mult decat onorabil. Cu ultimele doua carti, "Jurnal II. Jurnal indirect, 1926-1945"de Mihail Sebastian si "Istoria Holocaustului din Romania. Transnistria. -Transilvania de Nord" de Tesu Solomovici, m-am prezentat la Salonul International de Carte de la Constanta si au fost distinse (septembrie, 2006), cu Premiul Special al Salonului de Carte.

Am propus acest dialog, impresionata fiind de foarte proaspatul "Jurnal II Jurnal indirect, 1926-1945", al lui Mihail Sebastian, carte aparuta sub directa ingrijire si alcatuire a lui Tesu Solomovici.

Titlul cartii este intrucatva fortat, fiindca exista adevaratul Jurnal al lui Sebastian, tiparit la Humanitas, dar, am cautat astfel sa accelerez interesul cititorilor.

Este momentul sa explicati cititorilor de ce l-ati numit asa; el este o culegere extinsa a uriasului volum de publicistica a lui Mihail Sebastian.

Modelul exista, l-a utilizat si Eugen Simion intocmind "Jurnalul indirect" al lui George Calinescu. Un volum cu titlul "Culegere de texte" sau "Din publicistica lui Mihail Sebastian" ar parea unora anost. Sa vedeti, Mihail Sebastian a fost dramaturg, romancier, eseist, dar geniul si l-a consumat in jurnalistica. A scris enorm, aproape zilnic, verbul sau jurnalistic a insotit aproape doua decenii de viata social-politica si culturala romaneasca. Eu n-am facut decat sa extrag pepitele care mi s-au parut cele mai pretioase din aceasta uriasa productie jurnalistica. Le-am asezat pe ani, luna de luna, uneori zi dupa zi si, asa s-a nascut acest "Jurnal II", evident un Jurnal indirect.

++Jurnalul lui Mihail Sebastian, premiat la München

Editia germana a „Jurnalului“ lui Mihail Sebastian, editata si tradusa de Edward Kanterian, in 2005, a fost distinsa cu prestigiosul premiu literar „Geschwister-Scholl-Preis“. Acest premiu este acordat unei carti care contribuie la responsabilitatea civica prin curaj intelectual, estetic si moral, ne anunta insusi traducatorul, lector in psihologie la Trinity College & Jesus College din Oxford, Marea Britanie. In anii trecuti, premiul a fost acordat unor autori ca Saul Friedlaender, Victor Klemperer sau Raul Hilberg. Distinctia va fi inmanata oficial in 20 noiembrie, la Universitatea Ludwig-Maximilian din München.

Se spune ca manuscrisul acestui jurnal a fost pierdut de Sebastian intr-un tren, situatie care l-a obligat sa reia munca. Opera de fata a fost gasita pentru prima oara in 1996, descoperit de urmasii autorului stabiliti in Franta. Pana acum, in afara de editia in limba romana, „Jurnalul“ a fost publicat in Franta, Olanda, SUA sau Germania. Volumul este considerat un document de mare valoare istorica, prin documentarea antise-mitismului societatii românesti în anii razboiului si rinocerizarea (aderarea la fascism) a unor intelectuali ca Mircea Eliade si Nae Ionescu.

++Steaua fara nume, la Bulandra
“Steaua fara nume”, celebra comedie a lui Mihail Sebastian, a fost jucata in 2005 in ebraica, in Israel, la Teatrul Karov, pentru prima oara pe o scena profesionala, in traducerea si regia lui Nicu Nitai - directorul teatrului, ca un omagiu adus regretatului autor, la 60 de ani de la moartea sa.
“Steaua fara nume” a fost selectionata sa participe la “Festivalul dramaturgiei romanesti” organizat de Teatrul National “Mihail Eminescu” din Timisoara. Spectacolul va fi prezentat si in Bucuresti, sub auspiciile E.S. doamna Rodica Radian-Gordon, ambasadorul Statului Israel la Bucuresti si cu sprijinul Fundatiei pentru promovarea culturii iudaice si israeliene, in data de 20 septembrie ora 19.00, la Teatrul Bulandra - Sala Izvor.
Ca un omagiu pentru publicul romanesc si data fiind prezenta in distributie a doi actori originari din Romania - Moscu Alcalay si Nicu Nitai, o parte considerabila din actul 3 va fi jucata in limba romana.

++Umbra lui Sebastian
Mult mai putin cunoscut de marele public decat majoritatea celorlalti coreligionari ai sai din Romania este Petre Solomon, poet de mare concentrare lirica, eseist inteligent si erudit, traducator experimentat si apreciat din literatura universala, autor al unor monografii solide despre Milton, Twain, James, Rimbaud si Celan. Recent aparute la Editura "Vinea", paginile de jurnal, memorii si insemnari ingrijite cu devotata competenta de Yvonne Hasan lumineaza revelator un destin insolit de scriitor roman asupra caruia curiozitatea nesatioasa a cititorului de rand a ramas neputincioasa, oprita de discretia autorului. In plus, statutul de "liber profesionist" l-a "anonimizat" in mare masura intr-o epoca si intr-o societate in care nomenclatorul profesiilor recunoscute nu includea, in mod oficial, o asemenea ocupatie fara� carte de munca si loc fix de exercitare a meseriei. Nu implinise 30 de ani cand, dupa ce lucrase un timp la Editura "Cartea Rusa", era dat afara de la Agerpress, in 1952, ca urmare a excluderii din partid din cauza "episodului palestinian" dintre 1944-1946. Eroul jurnalului ne arata in el un personaj parca smuls din galeria intelectualilor visatori, sceptici si nelinistiti, ai lui Mihail Sebastian, care i-a si fost neuitat profesor de Istoria literaturii romane la "Colegiul pentru studenti evrei", deschis la Bucuresti din 1941. Ca si Marin Miroiu ori Stefan Valeriu si Manuel din Jocul de-a vacanta, Steaua fara nume sau Insula, si Petre Solomon pare impins din spate de o obscura dorinta de evadare: dorul de duca naste, ca si la aceia, calatoria imaginara, dar si reala. Nu este, propriu-zis, o fuga sau eliberare de sine, ci doar de mazga contingentului, o "dezmarginire" de tip blagian: expresia iesirii din ori macar a detasarii de constrangerea pe care circumstantele si evenimentele o reprezinta. Evadarea la care nazuieste eroul acestui pasionant jurnal nu ramane in planul vag al visatoriei, ci se si implineste aievea, in 1944, cand, sub aproximativa amenintare a trimiterii intr-un lagar de munca pentru evrei, tanarul de 22 de ani paraseste Romania cu vaporul Marita ce-l duce in Palestina. La intoarcere, ambarcatiunea evadarii lui se va scufunda. Nereusita, experienta palestiniana este mai mult una de ordin intelectual decat existential. Nu atata, sau nu doar teama de circumstante il mana, ci mai cu seama un impuls gratuit catre aventura in sine, de parasire a contingentului meschin, mic burghez nutrit de un personaj peste care pluteste umbra eroilor lui M. Sebastian, impinsi ori atrasi si ei de "jocul de-a vacanta": un refuz tipic intelectualist daca nu al istoriei, cu siguranta al conventiilor rutiniere parasite in schimbul unei himerice "insule" a lui Don Quijote. O "insula" curatita de semnele sordide ale realitatii. Isi va fi spus cuvantul in "aventura palestiniana" si un instinct special si ereditar, localizabil in simbolica "fuga din Egipt". Autorului ii va fi placut sa puna fuga in Palestina si in seama dorintei de a repeta experienta tanarului Rimbaud in Orient, dar, cu fina intuitie si tandra ironie, Yvonne Hasan restabileste proportiile: "aceasta repetare a fost mai mult una aproximativa, Palestina nefiind Africa, iar Petre Solomon nedevenind negustor de arme si, in general, nefiind Arthur Rimbaud". In fapt, adevarata "Palestina" a evadarii lui Petre Solomon a fost si a ramas cultura si literatura romana. "Asimilist" convins - ca si fostul sau profesor si model neuitat - si deci "incorect politic" atat in ochii evreilor, cat si ai neevreilor; la fel de "incorect" si in raport cu "multiculturalismul" actual, el are, noteaza din nou cu mare patrundere Yvonne Hasan, "destinul tragic al intelectualilor romani evrei de a voi sa participe si de a participa efectiv la cultura romaneasca, chiar si atunci cand sunt respinsi". Situatie dilematica, de un tragism intens, surprinsa pe larg in cel mai coplesitor document al acestei familii de spirite: Jurnalul lui Mihail Sebastian. Paginile regasite din jurnalul lui Petre Solomon fac o excelenta companie acelora. Extraordinare sunt, intre alte lucruri, cele cateva zeci de pagini cu stenogramele studentului Petre Solomon dupa cursurile de literatura ale profesorului Mihail Sebastian: Vacarestii, Heliade-Radulescu si sonetele lui Shakespeare, toate pastrandu-si intacte prospetimea interpretarii, cu intuitii critice si formule norocoase memorabile, egale unora din marea Istorie a lui G. Calinescu. Primul volum din jurnalul lui Petre Solomon reprezinta un veritabil eveniment literar.


http://www.gandul.info/articol_13180/umbra_lui_sebastian.html

++Sebastian, dupa Jurnal

Jurnalul lui Mihail Sebastian a dat nastere unor dezbateri suficient de substantiale, care insa l-au ocolit de cele mai multe ori pe autorul insemnarilor publicate de Editura Humanitas. Textul s-a constituit rapid in pretext, iar obiectul polemicilor prilejuite de una dintre cele mai tulburatoare aparitii editoriale de pe piata autohtona de dupa 1989 a fost procesul de „rinocerizare“ a virfurilor generatiei interbelice, climatul antisemit al unei epoci inca idealizate de multi, comparatia intre crimele comuniste si crimele legionare si antonesciene si, nu in cele din urma, contestata „fraternizare“ a lui Gabriel Liiceanu cu evreul Sebastian.

- Un personaj care traieste sub semnul lui Might-have-been
Din toata povestea asta, Sebastian a capatat portretul unui intelectual evreu (hiper) sensibil, cu o scriitura incintator-melancolica care isi gaseste implinirea expresiva in Jurnal, un personaj care traieste sub semnul lui Might-have-been.

De aici s-au nascut intrebarile pe care le-au pus multi dintre comentatorii Jurnalului: ce (sau cine) ar fi putut fi Sebastian intr-o tara lipsita de puseuri antisemite, cum ar fi aratat existenta lui daca nu ar fi murit in stupidul accident de circulatie din mai 1945? Este adevarat ca aceasta imagine, inspirata dintr-un vers al lui Dante Gabriel Rosetti („Look in my face; my name is Might-have-been“), la care se face trimitere chiar in Jurnal, este usor de extras din insemnarile diaristului Sebastian, tot asa cum este adevarat ca tentatia lui „ce-ar fi fost daca“ este foarte puternica in acest caz, din motive usor de inteles.

Dar in acest virtej al dilemelor si al intrebarilor despre ce a fost si ce ar fi putut fi, al revelatiilor si al scepticismelor generate de Jurnal, al miturilor ce cad si al miturilor ce se ridica in urma sa, a fost pierdut din vedere insusi Sebastian. Astfel ca reeditarea in-tr-un interval scurt de timp a trei dintre operele sale literare (Femei si Fragmente dintr-un carnet gasit la Editura Humanitas si Accidentul la Editura EST) este binevenita pentru ca ofera posibilitatea unei dezbateri despre Sebastian scriitorul, eventual despre modul in care aparitia neasteptata a Jurnalului a actionat asupra receptarii unui autor al carui talent si a carui sensibilitate scriitoriceasca nu pot fi puse in discutie.
Fragmente dintr-un carnet gasit, cea mai recenta dintre reeditarile din opera lui Sebastian, reprezinta de fapt prima sa carte, scrisa pe cind avea 25 de ani. Este prima reeditare a acestui volum de dimensiuni reduse, care, pus alaturi de Jurnal, contureaza o ciclicitate surprinzatoare. Este vorba in fond de un pseudo-jurnal, de o serie de insemnari urmarind temele predilecte ale epocii si ale lui Sebastian insusi: experienta, autenticitatea, erosul, plictisul existential. Il gasim deja pe Sebastian cel din Jurnal: aceeasi sensibilitate, aceeasi tristete, acelasi sentiment al singuratatii.

Dar daca cele aproape 600 de pagini ale Jurnalului sint autoreferentiale prin conditia inerenta speciei, in volumasul de mai putin de 100 de pagini autorul prefera artificiul mascarii propriului eu: „Intr-o seara de noiembrie (in imprejurari pe care ar fi prea lung sa le povestesc aici) am gasit la Paris, pe podul Mirabeau, un carnet cu coperte negre, lucioase, de musama, ca acelea in care obisnuiesc bacanii sa-si tina socotelile“. Lectura caietului respectiv se dovedeste a fi o „lectura curioasa, obositoare pe alocuri, pasagii obscure, notatii ce imi erau straine, ba chiar absolut opuse“. Aceasta cochetarie auctoriala nu se va mai regasi apoi in nici una dintre scrierile lui Sebastian, dar reflexe ale ei pot fi intilnite pe intreg parcursul operei si vietii autorului. Eul auctorial al lui Sebastian este mereu problematic, atit atunci cind scrie De 2000 de ani… si Nae Ionescu il inchisteaza in conditia de Josef Hechter, cit si atunci cind este obligat sa apeleze la un pseudonim pentru ca piesa Steaua fara nume sa poata fi jucata.

De unde totusi aceste insemnari care ii sint lui Sebastian „straine“? Intr-adevar, sint pasaje in care, mai ales dupa ce am avut acces la Jurnal, nu pare a fi vorba despre Sebastian. Persoana intii pare a fi doar o conventie intr-un paragraf precum urmatorul: „Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil, singur cu superstitiile tale, cu simbolurile, cu semnele, cu idolii tai, sa stii ca viata pe care o traiesti tu, nu o mai traieste nimeni altul nu o poate macar imagina, sa duci cu tine acest mister si el sa nu-ti poata fi luat, chiar daca l-ai striga in piete publice, chiar daca l-ai racni pe scena la teatru, chiar daca l-ai imparti tiparit pe afise…

Doamne! Ma intreb cu ce am meritat atita fericire!“. Pe moment, nu il recunoastem pe Sebastian, a carui singuratate din Jurnal este nu o data apasatoare si pe care el o resimte enorm. Dar, mai departe in carte, acelasi eu este cel care scrie: „Nimic nu-mi da mai precis sentimentul singuratatii mele, al inutilitatii oricarei experiente, al neimportantei mele personale, redus sa ma cunosc pe mine si inca pe citiva, cind pamintul este populat de un miliard si jumatate de oameni, plus citeva bilioane de alte dobitoace si plante“.
Notatiile din Fragmente… nu ii sint lui Sebastian nici „straine“, nici „absolut opuse“ – au doar, pe alocuri, semnul schimbat fata de cele din Jurnal. Singuratatea este aceeasi, dar inca nu sta sub semnul capriciilor istoriei – in Fragmente scrie un Sebastian lipsit de constringeri, un Sebastian nemarcat inca de evenimentele istoriei. Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca in geneza Fragmentelor un rol important il are sederea autorului la Paris. Singuratatea pariziana de la inceputul anilor ’30 nu este una si aceeasi cu singuratatea bucuresteana de la sfirsitul aceluiasi deceniu si din timpul razboiului. Prima include o libertate pe care cea de-a doua o anuleaza iremediabil, aceasta libertate constituind, de fapt, diferenta de ton dintre Fragmente si Jurnal.

Regasim si in Femei acest sentiment al libertatii. Stefan Valeriu, personajul principal al celor patru nuvele din care este compus de fapt volumul, este un tinar medic care se afla, pe rind, in centrul atentiei unor personaje feminine diverse. Pentru Sebastian, acesta este un prilej de a descrie, cu o incredibila atentie pentru detalii, femei diferite. Libertatea se concretizeaza in aceasta posibilitate a privirii atente asupra sufletului si corpului feminin, ce coexista cu o lejeritate a existentei care in Jurnal va lipsi cu desavirsire.
Femei si Fragmente dintr-un carnet gasit, ca si Orasul cu salcimi, scris in aceeasi perioada, sint cartile in care Sebastian se poate desfasura cu simplitate si cu sarm; notele de tristete si de melancolie, care ii apartin fara doar si poate, nu sint inca apasatoare, nu cer atitudini. E adevarat, opera propriu-zis literara a lui Sebastian nu se inscrie in categoria operelor grave, acelasi lucru putind fi spus si despre celelalte scrieri ale sale, intrucit nici una nu cere propriu-zis cititorului sa se situeze pe o pozitie sau alta, cu exceptia poate a romanului De 2000 de ani… si a faimosului eseu Cum am devenit huligan. Dar e in Femei si in Fragmente o tinerete care mai tirziu se va pierde.

In Accidentul, roman ce se naste dificil, avocatul Paul, personajul principal, pare a fi in unele aspecte un alter-ego al lui Sebastian cel din Jurnal: se simte batrin si obosit si nu-si gaseste pofta de a trai decit departe de un Bucuresti apasator. La munte, pe culmile inzapezite, Paul reuseste sa-si recistige libertatea („Cine a fost in munti e un om liber“, ii spune Nora, iubita sa, la sfirsitul romanului) si tineretea, dar tocmai aici este deosebirea fata de primele romane ale lui Sebastian: libertatea si tineretea personajelor sint cistigate, sint cautate, nu mai vin in chip natural. Si atunci cind citim ultimele insemnari din Jurnal, nu ne putem abtine de la un zimbet amar: „N-am regasit la munte exuberanta mea de altadata. Mai mult melancolic – aproape trist. Simt nu stiu ce fel de oboseala veche si duc cu mine, peste tot, incurabila mea singuratate“.

In opera literara a lui Sebastian singuratatea nu este iremediabila, libertatea se poate obtine in cele din urma, atunci cind nu este o constanta, ca in romanele de inceput. In Jurnal insa, solutiile gasite pentru remedierea unei singuratati „incurabile“ a unui individ care nu are cum sa fie liber sint doar de scurta durata, un soi de bandaje care se desfac cu usurinta, lasind rana deschisa in continuare. Reconsiderarea scrierilor lui Sebastian avind in minte insemnarile din cele noua caiete ale Jurnalului are de aceea ceva din acel „Look in my face: my name is Might-have-been“. Il gasim in chip constant pe Sebastian care ar fi putut fi.
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=14040&xrubrica=LITERATURA&return=arhiva&xnrrevista=286

++Fete necunoscute ale cunoscutilor...

Posteritatea lucreaza cu etichete. Prea des folosita formula a lui Malraux "moartea transforma viata in destin" inseamna, din perspectiva receptarii (a ochiului public) o necrutatoare selectie. Grauntele mari ale destinului ramin, maruntisul se pierde. Citirea revistelor interbelice obliga la recuperare: fleacurile, resturile, golurile din memoria posteritatii. Tot ceea ce timpul sau timpurile au taiat pur si simplu din text. Realitatea tulbure de sub mit.
5 poezii in cautarea unui autor
Din bibliografia legata de opera lui Mihail Sebastian lipseste cu desavirsire un capitol: comentarea poeziei tinarului publicist. Ca si cum intre cele cinci poeme semnate Eraclie Pralea sau Mihail Sebastian si autorul lor s-ar fi rupt, astazi, toate legaturile. Acesta este, dupa cite stiu, primul articol despre poezia celui pe care-l numim in prezent Sebastian si care a debutat in poezie ca Eraclie Pralea. Debutul a avut loc in Lumea. Bazar saptaminal (nu in Lumea, cum apare in bibliografia din altfel foarte documentata carte a Dorinei Grasoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Minerva, Buc., 1986; Lumea. Bazar... este suplimentul literar al ziarului Lumea si e condus de G. Topirceanu). In acelasi numar din 23 aprilie 1926, mai publicau poeme Arghezi (De-a v-ati ascuns..., la p. 1), Sandu Tudor (singurul anuntat pe coperta), Alex. Bilciurescu si St. Zottoviceanu. Poezia lui Eraclie Pralea, un necunoscut absolut care nu implinise inca 19 ani, ocupa toata pagina 13. Se numeste Static: .In oraselul nostru timpul s-a oprit in loc
si ca sa nu-i aduc’aminte ca prea e lung popasul
a pironit inert si semnificativ, cu gest de prooroc,
la catedrala din gradina mica, ceasul.

Se pare ca in arcul care-a plesnit din orologiu,
orasul si-a pierdut sistemul sau nervos.

Pe soclu, eternizat in piatra, un om ilustru
ceteste propriul sau elogiu
caci nu se poate sti nicicind ce scrie-n jos
pe pagina de piatra cetita de statui).

Orasul nostru tace si nu-i
Pe strada nimeni sa-i tulbure tacerea,
caci oamenii aicea tac precum
figurile de ceara dintr-un panopticum.

In ciuda celor citeva ezitari prozodice, poemul nu dezamageste: cadrul prea mic, timpul prea "mare", lipsit de dimensiunea scurgerii, orasul cu oameni de piatra si oameni de ceara creeaza impresia unui experimental loc unde nu se misca nimic, nici macar sunetul. Iar miezul experimentului este prins in distihul:"...in arcul care-a plesnit in orologiu,/ orasul si-a pierdut sistemul sau nervos", segment care rupe monotonia strofelor de patru versuri. Prezentarea unui oras decerebrat este o noutate in literatura epocii, chiar daca restul poeziei are un parfum cunoscut.

Doi ani mai tirziu Sebastian mai publica 4 poezii, toate in Universul literar: Imn in februarie 1928, Cintec incert, in martie, Declin in aprilie si, la inceputul lunii decembrie, Cintec inchis. De data aceasta le semneaza Mihail Sebastian, nume care incepuse sa fie ceva mai frecvent in paginile Cuvantului (in timp ce Eraclie Pralea nu il avea concurent pe Sebastian, este primul care se afirma in presa). Intre aceste poeme este republicat fara modificari, in 10 iunie, Static, semnat ca la debut. Citind pagina de poezie a Universului literar la care contribuiau 4-5 autori mai mult sau mai putin cunoscuti, ai surpriza sa constati ca vocea lui Sebastian este identificabila, are un timbru distinct. Poezia lui este semnata stilistic. Un amestec de simbolism stins si ermetism incipient (ramas, la el, mai mult o virtualitate), obsesia temporalului (timp, anotimp, ceas, amintire si descoperirea calitatilor variabile ale clipei), oscilatiile prozodice in functie de presiunea ideii (ideea cistiga) duc aceste poezii risipite catre un singur autor.
Imn este o incantatie la adresa timpului maleabil si distilabil, o incercare de purificare a orei. Intre om si ceasul care se metamorfozeaza intruna se stabileste o relatie afectiva ("sa-l deslusesc aproape si sa-l iubesc imens", "sa-l recunosc mai bine si sa-l iubesc mai drept") si de aceea timpul i se supune: Desfasura-se ceasul inalt, unic, egal
Sa fie uniform prin locurile-aceste,
Indoaie-se cu linisti de apa linga mal
Spre seara cind nu stii ce e si ce nu este.
(...) Desfasura-se ceasul din ce in ce mai
vechiu
Simplificat si sobru, intim si liniar
Subtilizind tacerea spre calm si transparenta
Desfasura-se ceasul din ce in ce mai clar.

Pasul urmator, firesc, este modelarea, stapinirea amintirii intr- un poem de amor, Cintec incert. Incertitudinea apartine clipei trecute si se transmite din aproape in aproape pina la ceasul prezent. Cind nu stii daca celalalt a fost atunci departe sau aproape nu poti sti nici daca acum este aproape sau departe. Omul, timpul si spatiul determina identic departarea si apropierea: "(...) Cresti in cuvintul meu si in cuvint descresti,/Precum un sbor nesigur descumpanind pe ape./De ce te pierzi aici si-n care lume esti/In clipa cind te simt departe si aproape?" Declin pare o variatiune pe aceeasi amintire, cu ciudate accente argheziene si cu un vers axial, simbolic, in jurul caruia se roteste intreaga poezie:

"sa nu mai vii sa tulburi tacerea mea de cruce".

Perspectiva ulterioara aduce cu sine indoiala, poezia, regretul si senzatia ca adevaratele evenimente se petrec abia in amintire: "Eu ma gindesc acum, nedumerit si singur/ la despartirea care acum de- abea se-ntimpla (...) De-ar starui acum aceleasi ceruri vechi,/ Si drumul cunoscind in care parte duce,/ neindurat si aspru eu te-as opri in cale,/ sa nu mai vii sa tulburi tacerea mea de cruce.// Dar daca trebuia in sinea mea sa arzi/ pe ruguri, sa te lepezi de tine, de tine, paminteana,/ de ce nu pot acum calugaresc sa uit/ si sa ma regasesc cucernic in sutana?"
Sa fi avut Mihail Sebastian un gind de punct poetic final cind a scris Cintec inchis? Oricum micul, dar unitarul sau grupaj de versuri se inchide definitiv cu acest poem circular, ajuns cel mai "aproape de tacere". Poemul incepe abrupt cu intrarea in no man’s land-ul adverbului unde: "Unde acest cintec de seara se spune singur, / unde aceste vorbe in sinea lor se ascund". Lipseste asadar poetul. Spre deosebire de celelalte poezii unde solitudinea sau incremenirea de ceara a orasului erau tulburate macar de o voce omeneasca, vocea poetului, de data aceasta cintecul se spune pe sine. Nu mai exista reperul uman care sa dea coerenta si limite (inceput si sfirsit) sentimentului: "o tristete incepe din oricare parte/ precum in amintire un pamint rotund". Dar iata conturul poemului care pare sa-si inghita coada, ca Uroboros:
Unde acest cintec de seara se spune singur
unde aceste vorbe in sinea lor se ascund
o tristete incepe din oricare parte
precum in amintire un pamint rotund.

(...) Apropie-se limpede cel din urma glas
Si monotonia lui sa fie atit de prelunga
pe cit cuvintele aproape de tacere
pe cit tristetea lor tristetea lui s-o ajunga.

Nici o deschidere, nici o posibilitate de a patrunde in cercul cuvintelor care isi pazesc secretul. In ciuda lipsei trimiterilor directe poemul creeaza un halou mistic in jurul sau, cel putin in sensul etimologic al cuvintului. Ceva secret ramine si in omul Sebastian, oricite versuri sau pagini de jurnal i-am citi.
Sebastian nu a ajuns ceea ce numim indeobste poet, desi atit romanele cit si teatrul sau au o nervura poetica. Nimeni nu l-a luat in serios ca poet: nici contemporanii, nici urmasii, probabil nici el insusi. Nici moartea care i-a trecut prin sita viata, ca sa aleaga "destinul". Nu stiu daca cineva ar indrazni sa se opuna atitor forte si sa spuna ca Sebastian a fost, de fapt, poet.
http://www.romlit.ro/www/texte97/rl738ioa.htm

++Mihail Sebastian si d-l Ioan Comsa

Poate nu realizam cat de mult s-au inmultit scriitorii de tip "Mihail Sebastian". Adica acel mixaj de origine etnica si apartenenta la o alta limba/limbi si cultura/culturi decat cea materna, care a capatat o bogata semnificatie simbolica si incarcatura afectiva prin formula acreditata de insusi autorul "Stelei fara nume": "evreu de la Dunare".

Dubla identitate a lui Sebastian a dat accente specifice operei sale. Sigur ca azi se vorbeste intens de Sebastian punandu-se accentul pe "Jurnalul" publicat postum, care face o impresionanta cariera internationala, prin numeroasele traduceri. Sau chiar adaptari scenice, cum s-a si intamplat cu spectacolul ajuns pe Broadway. Cine l-a apreciat si admirat pe Sebastian inainte de a deveni o vedeta a disputelor legate de congenerii si prietenii sai romani, prinsi in paienjenisul politico-ideologic al extremei drepte din anii '30-'40 ai secolului recent incheiat, dar cu dispute inca in curs de derulare - solida si documentata carte a lui Florin Turcanu despre Eliade genereaza un util schimb de opinii in continuare - nu poate sa nu remarce profundul sau atasament fata de valorile romanesti. Aici, in Romania, i-a fost dat sa se nasca, sa fie educat, sa citeasca si sa scrie, sa asculte muzica si sa se plimbe, sa mediteze si gandeasca, sa iubeasca si sa se prieteneasca, sa se certe sau dusmaneasca, intr-un cuvant, sa traiasca. L-a interesat aproape orice.

Daca piesele lui se cunosc si au tot fost jucate, daca romanele lui au fost publicate si comentate cum se cuvine, din cantitatea uriasa de publicistica ramasa de la el, doar cateva antologii au ajuns la indemana cititorilor. Ca apoi sa explodeze "Jurnalul", care a trecut in umbra restul. Un masiv galben-portocaliu volum de publicistica a fost editat acum 25 de ani de Cornelia Stefanescu. Un prim volum, cartonat, a aparut la Minerva lui Zigu Ornea si anunta, practic, editarea masiva, daca nu integrala, a publicisticii lui Sebastian. Nici Minerva, nici Z. Ornea nu mai exista. Editia a ramas suspendata, chiar daca, probabil, ea se pastreaza pe undeva, in cartoanele d-nelor Stefanescu si Margareta Feraru. Ar fi bine sa se gaseasca un editor care sa valorifice aceste exceptionale pagini de publicistica. Care, iar poate, ar schimba centrul de greutate al intregii opere a lui Sebastian.

Ne-am permis aceste cateva observatii parcurgand pagini din Canetti, Saroyan si Salman Rushdie. Alti "venetici" prin diverse culturi, care parcurg stari si sentimente de mare profunzime tocmai datorita situarii lor intr-o anume postura existentiala. In "Vocile din Marrakech", Elias Canetti analizeaza si selecteaza impresii si imagini din lumea araba cu o delicatete si intelegere care i-ar irita poate pe sustinatorii rabinului Kahane. "Armenimea" americana, radiografiata si repovestita de Saroyan - care, daca am inteles bine, se bucura mai nou si de o eticheta de "antisemit", datorata unei proaste gestionari a unei relatii conjugale dezastruoase, cu efecte, iata, de neimaginat! -, capata contur si culoare printr-o anume specificitate, altfel greu de decelat in proza americana. Romanele si publicistica lui Salman Rushdie ne introduc in lumi mai indepartate sau apropiate de noi, dar vizand un alt tip de perceptie a universului inconjurator. Cateva editoriale publicate de Rushdie in "New York Times" si vizand chestiuni grave ale actualitatii de aiurea ne fac sa intelegem mai bine ce se petrece. Este punctul de vedere al celui suspendat intre mai multe culturi, si care poate intelege mai profund partile. Chiar si atunci cand poate "beneficia" de ura unei parti, de injuraturile sau dispretul tuturor. Patania cu "fatwa" prin care a trecut Rushdie l-a facut mai atent la tot ce se intampla pe lume. Dincolo de religii, etnii sau culturi. Daca ne-am amuzat afland ca "sexul oral nu este adulter", conform declaratiei din "Vanity Fair" a unui politician de talia lui Newt Gingrich, la analizele despre Kashmir, Kosovo sau relatia dintre Islam si Occident nu am mai ras deloc. Observatii subtile, care pot fi folosite si de "analistii politici" sau de "expertii" de toate soiurile.

Si Canetti, si Rushdie, dar si Sebastian sau Saroyan maruntesc lumea in care traiesc/au trait pentru a intelege ce se intampla cu ea. Ca ies pagini de proza literara sau simple articole de ziar, aproape ca nu mai conteaza. Ne urmareste portretul unui batran evreu marocan, care nu stie nici o limba prin care sa vorbeasca cu Canetti si totusi acesta SIMTE cum comunica extraordinar cu acel om. Ideea comuniunii dintre indivizi, fara prea multa trancaneala si apel la cuvinte, se regaseste si intr-o fictiune a lui Saroyan, "Arab sarman si ars de dor". O povestire de o delicatete si emotie extraordinare. Sebastian ar fi apreciat, credem noi, atat cat il percepem prin timp si-l pretuim de la distanta, extraordinar astfel de texte.

Si poate nu am fi compus aceste randuri daca nu ne-am fi intalnit, chiar in aceste zile, pe Calea Mosilor cu d-l I. Comsa. Prieten cu Sebastian. Cam adus de spate, dar cu ochii extrem de vii. Dupa banalele formule de politete schimbate, ne-a povestit amuzat cum un vanzator de la un magazin de pe Dorobanti l-a intrebat: " Aveti o suta?". Si el a vrut sa-i dea niste bani, ca abia apoi, in drum spre casa, "sa-mi cada fisa", a adaugat hatru un om de dincolo de timp. Ne-am amuzat amandoi.

http://www.ziua.ro/display.php?id=199975&data=2006-05-20

++Mihail Sebastian: ..Ce misterios lucru e un succes de teatru..

FRAGMENTE DE JURNAL
Mihail Sebastian noteaza dezamagirile pe care i le provoaca
antisemitismul unor prieteni, manifestat chiar si in teatru. „Jocul
de-a vacanta", „Steaua fara nume" si „Ultima ora" sunt piesele lui
cele mai cunoscute.

Luni, 4 ianuarie 1943. Incepand de azi, evreii au nu 50, ci 100 de
grame de paine mai putin decat crestinii. Patru din zece ratii
zilnice ne sunt suprimate.
Rebreanu pregateste la National Shylock (n.r. - piesa lui Arnold
Wesker). Camil Petrescu (care imi istorisea asta-seara intamplarea) l-
a intrebat daca pasajul revoltei lui Shylock impotriva urei
antisemite („nu suntem si noi oameni? daca ne taiati, nu curge
sange?" etc.) nu va fi dificil de jucat in imprejurarile de azi.
- Nu, raspunde Rebreanu, nu, ca-i dam o interpretare antisemita.
- Si, adauga Camil, asta a scris „Itic Strul dezertor".
„Publicul asculta, crede, aplauda"
Duminica, 17 decembrie 1944. Ultimul spectacol cu „Potopul".
Ce misterios lucru e un succes de teatru. Am fost in sala si am
privit cu mare atentie. Prost jucat, prost inscenat, decor
inexpresiv, actori mediocri (...). Nimic nu mi se pare de calitate,
totul e neadevarat - si totusi... merge. Publicul asculta, crede,
aplauda. Asta se cheama un succes.
(...) Pentru mine a fost o mica afacere excelenta. Mi-a dat aproape
patru sute de mii de lei. Nimic in teatru nu mi-a adus atatia bani,
castigati cu atata usurinta.
Dar pot eu sa fac asemenea meserie? E asa de ieftin si usor, incat
devine necinstit. Personajul pe care l-am adaugat, domnisoara King, a
fost facut din nimica toata. O replica mereu repetata („Eu sunt o
persoana onorabila") e singurul mecanism folosit, mecanism simplu,
dar infailibil. Lumea rade de cate ori aude replica, parca ai apasa
pe un buton. E jignitor de simplu, grosolan de simplu, un efect.

http://www.evenimentulzilei.ro/cultura/?news_id=195660

++M. Sebastian evocat de Ionel Jianu

Cu doi ani mai in virsta decit Mihail Sebastian - criticul, istoricul de arta, profesorul Ionel Jianu (1905-1993), amindoi au fost nu numai prieteni, dar au facut parte din aceeasi grupare infiintata de Ionel Jianu in 1931 si intitulata Forum, unde in afara de Mihail Sebastian se mai aflau Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Polihroniade, Ionel Cantacuzino, Serban Cioculescu s.a. Cu totii au tinut primele lor conferinte in aula Fundatiei Universitare Carol I (generos inchiriata lui Jianu de Alexandru Tzigara-Samurcas), tema prelegerilor fiind "Explicatia timpului nostru". Mihail Sebastian a vorbit atunci despre "Individ si colectivitate" (dupa cum preciza in excelenta sa introducere la monografia dramaturgului, Cornelia Stefanescu). In anul urmator, Ionel Jianu, cu aceiasi parteneri, proiecta un al doilea ciclu de conferinte: "Figuri ale secolului nostru", in care ar fi urmat ca Mihail Sebastian sa-l evoce, fireste, pe Marcel Proust. Dar s-au ivit zizanii in Forum si formatia Jianu s-a destramat, metamorfozindu-se in mai ampla, faimoasa alcatuire, in vestitul Criterion, care tot in Fundatia Carol I a desfasurat un neuitat ciclu de conferinte (si ne amintim de faptul ca Sebastian a fost unul dintre cei mai ascultati conferentiari). Dar Mihail Sebastian se va mai afla alaturi de Ionel Jianu la bara si de aceeasi parte - pledind cistigatori in 1934 in fata Tribunalului Ilfov impotriva lui Zaharia Stancu si Sandu Tudor, ca avocati ai reclamantilor Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu si Gabriel Negry. Manuscrisul inedit pe care doamna Marga Jianu ni l-a incredintat, a fost probabil scris de regretatul istoric de arta intr-un moment de nostalgie si dor pentru prietenul sau de odinioara. Barbu Brezianu
Mihail Sebastian a fost una dintre inteligentele cele mai
subtile si mai rafinate ale tinerei generatii de la 1930. A fost un om
al nuantelor, al observatiilor atente a sentimentelor si a sensibilitatii
feminine, un martor al vietii mai degraba decat un actor al comediei
umane.
A fost descoperit de profesorul Nae Ionescu in 1927, cand
acesta prezida Comisia de bacalaureat la Liceul din Braila.
Remarcand calitatile exceptionale ale tanarului candidat, prof. Nae
Ionescu l-a invitat sa vina la Bucuresti pentru a intra in redactia
ziarului Cuvantul. Si astfel a inceput cariera de gazetar si de scriitor
a lui Mihail Sebastian.
La Bucuresti l-a cunoscut in redactia ziarului Cuvantul pe
Mircea Eliade care l-a introdus in cercul fruntasilor tinerei generatii
- Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Haig si Arsavir Acterian,
Ionel Jianu - care erau mai varstnici decat el cu vreo doi-trei ani. Pe
vremea aceea, tinerii nu se intalneau la cafenele, ci in cenacluri sau
la serate unde se discutau probleme generale de cultura. Mihail
Sebastian a fost bine primit de colegii sai de generatie si a inceput sa
frecventeze regulat aceste serate, dar el nu intervenea decat rareori
in discutiile noastre aprinse si vorba ii era masurata, calma, serioasa
si temeinica. Isi alegea cu grija cuvintele potrivite, pe care le slefuia
cu o iscusinta de orfevru. Avea o frumoasa cultura literara, mai ales
franceza si scriitorii sai preferati erau Marcel Proust, Paul Valery,
Henri de Montherlant si Andre Maurois, cu care avea mai multe
inrudiri spirituale. Era discret, modest, de o eleganta fireasca in
atitudini. Uneori, un zambet ironic ii inflorea pe buze, dar nu
devenea niciodata violent sau agresiv. Detesta exagerarile si
extravagantele, dar privea cu interes incercarile inovatoare ale vietii
artistice din acea epoca. A luat parte la conferintele gruparii Forum
in 1931 si ale Criterion-ului in anii urmatori. Nu era un adevarat
conferentiar, ci un "causeur" placut, inteligent, distins si bine
informat.
A avut doi protectori importanti care i-au inlesnit ascensiunea
in lumea literara: pe Nae Ionescu si pe Alexandru Rosetti, directorul
Revistei Fundatiilor Regale Culturale.
Mihail Sebastian a ramas un admirator fidel al lui Nae Ionescu
desi exista intre ei o contradictie flagranta. Acesta era un
reprezentant al influentei germane in Romania, un sustinator al
ideilor nationaliste de extrema dreapta, pe cand Sebastian era un
adept al culturii franceze si avea convingeri democratice de stanga.
Conflictul nu a intarziat sa se produca in 1934, atunci cand
Sebastian i-a cerut lui Nae Ionescu o prefata pentru romanul sau, De
2000 de ani, in care povestea suferintele unui tanar student evreu
din pricina prigoanei milenare impotriva poporului sau. Nae
Ionescu a scris o prefata perfida in care a sustinut ca aceste
persecutii sunt necesare, potrivit legilor istoriei, deoarece poporul
evreu nu si-a recunoscut Mantuitorul si l-a ucis. Pentru ispasirea
acestei crime, persecutiile erau pedeapsa cuvenita.
Cand a primit aceasta prefata, Sebastian s-a aflat in fata unei
crunte dileme: sa publice prefata si sa confirme astfel teza lui Nae
Ionescu sau s-o restituie autorului ei cu explicatiile cuvenite.
Sebastian, printr-un act de bravada, a publicat prefata fara s-o
insoteasca cel putin de o postfata in care sa combata teza net
antisemita a binefacatorului sau. Abia mai tarziu a publicat o
brosura separata in care a incercat sa explice solutia pe care a
adoptat-o. Cartea a provocat un adevarat scandal. Prietenii l-au
acuzat de servilism iar adversarii de lasitate si ipocrizie. Cartea n-a
avut nici macar succesul de stima obtinut de romanele precedente.
Sebastian s-a retras in singuratatea sa. Dar curand, o idila
romantica i-a redat pofta de viata. A scris atunci o comedie usoara,
spumoasa, fina, de o tinereasca prospetime in care dragostea
infloreste pura in sufletele unor adolescenti. O dragoste de o vacanta
de vara, efemera, care va lasa o urma de nostalgica melancolie in
amintiri. Rolul principal era scris pentru Leni Caler, cea mai
frumoasa si mai buna ingenua din teatrul romanesc de pe vremea
aceea.
N-am putut asista la premiera deoarece purtam doliu dupa
moartea tatalui meu. Am primit atunci de la Sebastian prima si
ultima lui scrisoare, de o emotionanta caldura si prieteneasca
afectiune.
Blestemul nenorocului s-a abatut din nou si asupra Jocului de-
a vacanta. Reprezentata cu cateva zile inainte de pacea de la
Munchen, intr-o vreme cand spectrul razboiului plutea pe cerul
Europei, piesa lui Sebastian n-a avut succesul meritat, nici seria de
spectacole care i-ar fi redresat situatia financiara.
Au urmat apoi, incepand din 1939, anii de urgie: izbucnirea
celui de al doilea razboi mondial, legile rasiale de pe urma carora
Sebastian si-a pierdut postul de redactor la Revista Fundatiilor
Regale Culturale si dreptul de a mai publica. Din nou si-a aflat un
refugiu in singuratate. Era prea mandru pentru a bate la usa cuiva
pentru a cere vreun ajutor. Salvarea a gasit-o in febra creatiei scriind
capodopera vietii sale, o noua piesa de teatru: Steaua fara nume. Cu
aceasta lucrare, imaginarul patrunde pentru prima data in
dramaturgia romana. Imaginarul e o lume a visurilor, dincolo de
realitatea imediata, o lume in care realitatea devine ireala si totusi isi
afirma existenta prin mirajul poeziei. Eroul acestei piese, un
profesor dintr-o provincie unde rareori se opreste vreun tren pentru
cateva minute, pare sa fie chiar autorul. Si el isi cauta, pe cerul vietii
sale, steaua care ii apartine si care este numai a lui. Acest poem al
visului si al singuratatii e scris cu un rafinament, cu o subtilitate, cu
o discretie si o sensibilitate infiorata. Atmosfera pluteste intre vis si
viata, trista, calma, fermecatoare, intr-un ritm de andante muzical.
Steaua fara nume n-a putut fi reprezentata sub numele lui Mihail
Sebastian, dar toti i-am recunoscut stilul specific. Directia Teatrelor
si Siguranta Statului au facut o ancheta ascultandu-l o noapte
intreaga pe semnatarul piesei, dar acesta fusese prevenit si instruit
cum sa raspunda la intrebari. In cele din urma autoritatile au
renuntat sa mai caute adevarul. Ne aflam in 1943 si infrangerea
armatelor hitleriste aparea din ce in ce mai inevitabila.
Intre timp, Sebastian a intrat in grupul lui Lucretiu Patrascanu,
impreuna cu pictorita Lena Constante, muzicologul Harry Brauner
si alti intelectuali de stanga, care activau in ilegalitate. Se intalneau
uneori la Caminul Artei, in orele cand nu veneau alti vizitatori si
atunci mai aveam prilejul sa-l vad pe vechiul meu prieten din tanara
generatie de la 1930. Nu ne mai frecventam de mult, dar
sentimentele de amicitie ramasesera nealterate ca si amintirile care
ne legau.
Dupa 23 august 1944, Mihail Sebastian si-a reluat postul de
redactor la revista lui Alexandru Rosetti, a inceput din nou sa
publice, iar in primavara anului 1945 a fost numit profesor la
catedra de literatura universala a Universitatii din Bucuresti. Dar si
de data aceasta, blestemul nenorocului l-a lovit crunt. In ziua cand
se ducea la Universitate sa-si tina primul curs, a fost rasturnat si ucis
de un camion sovietic, in timp ce incerca sa traverseze strada. La 38
de ani, s-a stins unul dintre talentele cele mai promitatoare ale
literaturii romane din epoca dintre cele doua razboaie mondiale. Un
om de o inalta probitate morala si un adevarat suflet de artist.

Ionel Jianu


http://www.romlit.ro/www/texte97/rl737ine.htm