Sebastian[v=]

O intalnire ratata (1942)



In vara anului 1942 Mircea Eliade vine in Bucuresti de la Lisabona, cu un mesaj de la Salazar catre Ion Antonescu. Va fi ultima lui vizita in tara. Eliade se vede cu "prietenii legionari" si cu "toti prietenii din Criterion" 9, mai putin cu Mihail Sebastian. Acesta isi noteaza coplesit in jurnal: "Am aflat mai de mult - dar am omis sa insemnez aici (atat de putina importanta incepe sa aiba pentru mine?) - ca Mircea Eliade e in Bucuresti. Se intelege, n-a cautat sa ma vada si n-a dat nici un semn de viata. Altadata mi s-ar fi parut odios: ba chiar imposibil, absurd. Acum mi se pare firesc. E mai simplu, e mai clar. Cu adevarat, nu am nimic, absolut nimic nici sa-i spun, nici sa-l intreb" (23 iulie 1942).

S-a speculat mult pe marginea motivelor pentru care Eliade l-a evitat pe Sebastian in vara anului 1942. In Dosarul Mircea Eliade, aparut in 1972 in revista israeliana Toladot, a fost formulat un motiv cinic: "Mircea Eliade ca diplomat cunostea desigur soarta ce se pregatea evreilor. Ce rost avea sa-l mai vada pe fostul sau prieten, sortit mortii?". Este adevarat ca in acea vara Ion Antonescu si Gustav Richter (reprezentantul lui Eichman in Romania) semnasera un act vizand deportarea evreilor in lagarele de exterminare din Polonia. Sebastian insusi citeaza in jurnal, la 8 august 1942, publicatia Bukarester Tageblat, in care se vorbea pe larg despre planul de a transforma Romania, pana in toamna anului 1943, intr-o tara fara evrei (Judenfrei). Aceasta explicatie a evitarii lui Sebastian de catre Eliade este prea macabra pentu a o putea considera adevarata.

Intr-o scrisoare din 6 iunie 1972, profesorul israelian Gershom Scholem i-a cerut lui Eliade explicatii in aceste (si alte) privinte: "In lunga perioada de cand te cunosc, nu am avut nici un motiv sa cred ca ai fost antisemit, cu atat mai mult un conducator al antisemitismului. Te consider un om sincer si drept, pe care il privesc cu mult respect, de aceea mi se pare normal sa-ti cer sa-mi spui adevarul. Daca este ceva de spus asupra acestui lucru, sa fie spus, si atmosfera acuzatiilor generale sau specifice sa se clarifice". Printre altele, Eliade i-a raspuns lui Scholem ca la Bucuresti, in vara anului 1942, se simtea urmarit de agenti ai Gestapo sau ai Sigurantei Statului si ca nu a vrut sa ii puna pe urmele lui Sebastian, provocandu-i astfel un necaz in plus10. Aceeasi justificare putin credibila o furnizeaza Eliade in Memoriile sale, scrise tot in anii ‘70, dar nu si in jurnalul tinut in Portugalia11.

In octombrie 1946, la Paris fiind, Eliade reia in jurnal subiectul relatiei sale cu Sebastian: "Nu ma voi consola niciodata ca nu l-am revazut [pe Mihai] in august [iulie, de fapt] 1942, cand m-am intors, pentru o saptamana, la Bucuresti. Mi-era, atunci, rusine de mine - consilier cultural la Lisabona - si de umilintele pe care le indura el, pentru ca se nascuse si voise sa ramana Iosif Hechter. Acum, ma zbat, inutil, in iremediabil" 12. Cred ca abia aici, in acest fragment de jurnal, Eliade a marturisit adevarul. De fapt, Mircea Eliade se simtea rusinat si responsabil, ca parte a unui regim care il discrimina si il anihila civic pe prietenul sau Mihail Sebastian.



Post-mortem (1945-1980)



In decembrie 1944, Sebastian incearca in jurnal o retrospectiva nostalgica asupra relatiei sale cu Mircea Eliade: "Plimbarile noastre pe munti, verile la Breaza, jocurile in curtea Floriei [Capsali], in [strada] Nerva Traian, anii nostri de prietenie frateasca - si pe urma anii de confuzie, de destramare, pana la ruptura, pana la dusmanie, pana la uitare. Totul e mort, disparut, pentru totdeauna pierdut" (13 decembrie 1944). Este una dintre ultimele insemnari din jurnalul lui Sebastian. Peste cateva luni, la 29 mai 1945, scriitorul moare calcat pe strada de un misterios camion.

La aflarea mortii lui Sebastian, Eliade este coplesit. Inca la Lisabona, el isi noteaza in jurnal chiar in ziua de 29 mai: "Vestea ma emotioneaza prin absurdul ei. Mihai a trait, fara indoiala, o viata de caine in acesti ultimi cinci ani. A scapat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagarele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat dupa lovitura de stat din 23 august. A vazut caderea Germaniei hitleriste. Si a murit printr-un accident de circulatie, la 38 de ani!... Imi amintesc prietenia noastra. In visurile mele, era unul dintre cei doi-trei oameni care mi-ar fi facut Bucurestiul suportabil. Chiar in climaxul meu legionar, l-am simtit aproape. Am castigat enorm din prietenia lui. Contam pe aceasta prietenie, ca sa ma reintorc in viata si cultura romaneasca. Si acum - s-a dus, calcat de o masina! Cu el, se duce inca o bucata buna, si foarte frumoasa, din tineretea mea. Ma simt si mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo… La revedere, Mihai!" 13.

Cand peste 35 de ani, in 1980, are posibilitatea sa se revada la Paris cu Beno, fratele lui Mihail Sebastian, Mircea Eliade exulta: "Scrisoarea ta m-a emotionat nespus - si a emotionat-o si pe Christinel, care va cunoaste pe toti trei [fratii Hechter], din tot ce i-am povestit in cei 31 de ani de casatorie. Inutil sa incerc sa-ti marturisesc mai mult; mi-ar trebui zeci, sute de pagini […]. Astept sa-ti aud glasul, sa te aud vorbind despre De doua mii de ani, sa-l regasesc pe Mihai […]. Te imbratisez cu veche prietenie, Mircea" 14.

In cultura romana sunt multe mari personalitati, dar nu sunt multe mari prietenii intre personalitati. Relatia dintre Sebastian si Eliade a fost cred o astfel de prietenie, chiar daca una accidentata.

Mihail Sebastian si Mircea Eliade: cronica unei prietenii accidentate*

In arhiva Muzeului National al Literaturii Romane exista un set de fotografii de o valoare deosebita. Sunt poze ale unui grup de tineri in jur de 25 de ani, fericiti, aflati intr-un "joc de-a vacanta" in Muntii Bucegi. In fotografiile facute in iulie 1932 ii descoperim pe Mircea Eliade (recent intors din India), Mihail Sebastian (recent intors de la Paris), Haig Acterian, Mircea Vulcanescu, Dan Botta, Mihai Polihroniade, Marietta Sadova, Floria Capsali, Petru Comarnescu, poate si Leny Caler etc1. Romani, evrei, armeni, greci s.a.m.d. Eterogen din punct de vedere etnic, era un tip uzual de grup de prieteni in Bucurestiul interbelic. Cand se vorbeste de orase tolerante si multietnice in Romania Mare, de regula se dau ca exemple Timisoara, Cernauti, Braila si alte cateva. Intotdeauna se uita Bucurestiul, care a fost si el un oras multietnic, multicultural si multiconfesional.

Anii ‘20 si inceputul anilor ‘30 urmau miraculoasei date de 1 decembrie 1918. "Romania are atata noroc - declarase ironic P.P. Carp - ca nu mai are nevoie de politicieni." Romania Mare traia o scurta perioada cvasi-paradisiaca, cu o generatie de tineri intelectuali care, pentru prima data in istorie, cum credea Mircea Eliade, nu mai avea de indeplinit vreo misiune istorica. O "perioada amniotica", cum a numit-o Ioan Petru Culianu, referindu-se la starea fatului, protejat de amnios in uterul matern2. In termenii lui Eliade (cel din Mitul eternei reintoarceri), "teroarea istoriei" actiona mai bland. Ca atare, si "boicotarea istoriei" putea fi aplicata mai bland. Probabil ca tocmai lipsa unei "misiuni nationale" comune (sau macar a unui "pericol comun", care sa fi generat sindromul "cetatii asediate") a atomizat societatea si a dus la brutala "cadere din Paradis" si la esecul politic cunoscut.

Prietenia dintre Eliade si Sebastian a fost una de exceptie, nu numai prin profunzimea ei, dar si prin modul accidentat in care s-a manifestat. O prietenie dostoievskiana, daca n-ar fi si eugenionesciana. Pentru ca, la un moment dat, in jurul lui Sebastian-Béranger Romania se rinoceriza in cercuri concentrice, atingand ultimul si cel mai intim cerc - cel al prietenilor.



In apararea lui Sebastian (1934-1935)



In 1934, dupa aparitia romanului De doua mii de ani, cu infama prefata semnata de Nae Ionescu, Eliade ii ia public apararea prietenului sau Sebastian, intrand in polemica cu mentorul lor comun. Printre altele, in articolul sau, Eliade se ridica impotriva "certitudinii damnatiei evreilor" si a opiniei lui Nae Ionescu ca evreii si-ar fi ratat iremediabil accesul la mantuire. Extra Ecclesiam nulla salus, in formularea lui Origene. A judeca astfel, scrie Eliade, inseamna "a interveni in libertatea lui Dumnezeu", care "poate mantui oricum, pe oricine". In alte doua articole, Eliade continua aceasta controversa cu teologul Gh. Racoveanu, coleg la Cuvantul cu Eliade si Sebastian. Sunt totusi "anumiti evrei", admite Eliade, care "sunt fiii Diavolului". Acestia "nu-si vor gasi mantuirea" 3.

Evident, gestul lui Eliade de a sari in apararea publica a prietenului sau Sebastian este un fapt laudabil si curajos. Era momentul in care Sebastian era atacat din toate partile, din dreapta si din stanga, de legionari si de comunisti, de romani si de evrei, de prieteni si de dusmani. Pentru romanul P. Nicanor, de pilda, "factura intelectuala [a lui Sebastian] este eminamente huliganica", iar pentru evreul Isaac Ludo, Sebastian este un "dramatic rozator de ciolane", o "lichea", un "ticalos", o "dejectie a ghetoului evreiesc". Pe scurt, Sebastian era prea evreu pentru nationalistii romani si prea roman pentru nationalistii evrei4.

Dar Mircea Eliade a abordat problema iudeofobiei dintr-o perspectiva cumva prea "rece", prea "tehnica", strict teologica. Constient sau nu, el a ignorat complet perspectiva politica (nu mai vorbesc de cea morala) a antisemitismului. Atunci, la jumatatea anilor ‘30, evreii din Romania (si din Europa) aveau nevoie de salvare fizica, nu metafizica. Ei aveau nevoie de mantuire mai mult pe pamant, in viata fiind, decat in cer, dupa moarte. Sebastian insusi a amendat cu sarcasm aceasta controversa teologica: "Nu-mi recunosc niciun drept sa spun vreun cuvant in aceasta dezbatere [dintre Eliade si Racoveanu], care, in plus, in fondul ei, imi este profund si total indiferenta. Am o vaga impresie ca, dupa moarte, nu voi fi judecat cu textele d-lui Racoveanu. Iar daca ma insel, faca-se voia lui Dumnezeu" 5.

Totusi, Sebastian a apreciat enorm faptul ca prietenul sau a fost unul dintre foarte putinii (daca nu chiar singurul) care i-a luat apararea. Pe pagina de garda a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o dedicatie din care rezulta gratitudinea sa: "Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul sa disperez in suportarea acestor mizerii aici [in carte] povestite - si care nu vor supravietui, daca vor supravietui, decat pentru ca si el a spus un cuvant - cel mai frumos. Mihai, 1935" 6.



Intre dragoste si ura (1936-1939)



Dar lucrurile au evoluat cu repeziciune. In anii 1936-’39, prietenii lui Sebastian erau stingheriti de prezenta lui si taceau atunci cand el intra in incapere. Doar cateaua Joyce, a lui Eliade - neinfestata de morb - "urla de bucurie" la vederea lui. "Singura ea - isi noteaza Sebastian - isi aducea aminte ca a fost o vreme in care in casa aceea eu eram oarecum la mine acasa" (30 august 1938). "Suntem in plina disolutie a prieteniei noastre", scrie Sebastian in jurnal despre relatia lui cu Eliade. "Nu ne vedem zile de-a randul - si, cand ne vedem, nu mai avem ce sa ne spunem" (25 martie 1937). Prietenii schimbau vorba la aparitia lui Sebastian. Cateodata, disperat fiind, Sebastian insusi ii cerea lui Eliade schimbarea subiectului. "Dar e posibila in astfel de conditii o prietenie?", isi nota el in Jurnalla 4 aprilie 1937.

In decembrie 1937, Sebastian simte ca e pe cale sa-si piarda toti prietenii, inclusiv "prietenul cel dintai si cel din urma, Mircea" (19 decembrie 1937). Intr-adevar, atunci, cu cateva zile inainte de alegerile din 20 decembrie 1937, aparuse faimosul text nefast De ce cred in biruinta miscarii legionare, semnat de Eliade in publicatia de extrema dreapta Buna Vestire. "Poate neamul romanesc sa-si sfarseasca viata… surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfartecat de streini?", transcrie stupefiat Sebastian in Jurnal un fragment din textul publicat de Eliade (17 decembrie 1937). Lungi si aprinse, disputele politice dintre ei in acel framantat an 1937 nu reusesc sa lamureasca lucrurile. "[Mircea] nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar exista naivitati asa de catastrofale", conchide Sebastian (2 martie 1937).

Intalnirile dintre cei doi prieteni se raresc pana la disparitie: "[Sunt] aproape doua luni de cand nu l-am mai vazut pe Mircea", scrie Sebastian in Jurnal la inceputul anului 1938. "Sa las sa se destrame mai departe singure lucrurile? Sa le pun punct cu o explicatie finala? Mi-e asa de sila, incat as prefera sa tacem definitiv, si eu, si el. N-am ce sa-l intreb, si desigur n-are ce sa-mi spuna. Dar, pe de alta parte, e o prietenie de ani de zile, si poate ca i-am fi datorat acestei prietenii un ceas sever de despartire" (13 ianuarie 1938).

Atunci cand, dupa jumatate de an, totusi se intalnesc, Sebastian nu stie cum sa gestioneze relatia cu Eliade. Fara sa le poata controla, sentimentele sale penduleaza intre simpatie si antipatie, intre dragoste si ura. "Duminica seara, masa la Mircea. Revazut dupa atata vreme, e neschimbat. Il priveam, il ascultam, cu mare curiozitate. Gesturi pe care le uitasem, volubilitatea lui nervoasa, o mie de lucruri aruncate in dezordine, la nimereala - in totul simpatic, de treaba, cuceritor. Mi-a greu sa nu-mi fie drag. Dar am atatea lucruri sa-i spun despre Cuvantul, despre Garda [de Fier], despre el si despre neiertatele lui compromisuri. Nu exista scuza pentru degringolada lui politica. Eram decis sa-i vorbesc fara menajamente. De altfel, nici nu mai am ce menaja. Chiar cu asemenea reveniri, prietenia noastra e terminata" (12 aprilie 1938).

La 1 septembrie 1939, Hitler declanseaza razboiul. Mircea Eliade este, cum isi noteaza Sebastian in jurnal, "mai filogerman decat oricand, mai antifrancez si antisemit decat totdeauna". "Ceea ce se intampla la frontiera din Bucovina e un scandal - ii spunea Eliade lui Petru Comarnescu -, caci noi valuri ovreiesti patrund in tara [din Polonia]. Decat o Romanie inca o data invadata de jidani, mai bine un protectorat german." Eliade avea aceeasi problema ca in decembrie 1937, cand scria textul De ce cred in biruinta miscarii legionare, - obsesia "invadarii Romaniei de catre jidani". Din "prietenul cel dintai si cel din urma", cum inca il considera in decembrie 1937, Eliade este degradat de Sebastian, devenind in mai putin de doi ani "fostul meu prieten" (20 septembrie 1939).



"Iphigenia sau jertfa legionara" (1939-1941)



In decembrie 1939, dupa eliberarea sa din lagarul de la Miercurea Ciuc, Mircea Eliade scrie piesa Iphigenia. In viziunea lui Eliade, fiica regelui Agamemnon nu numai ca nu se opune sa fie jertfita pe rug, dar chiar face elogiul auto-sacrificiului, a jertfei "pentru mantuirea celorlalti". Ea ar fi putut sa evite decizia oraculara (prin casatoria cu Ahile), dar a preferat sa se "arunce in bratele mortii" ("sa se casatoreasca cu moartea", cum ar spune Eliade), pentru a permite armatei grecesti sa plece la razboiul troian. Trimiterile la Legenda Mesterului Manole sunt evidente in piesa: "Nu voi fi zidita - isi motiveaza Iphigenia sacrificiul - la temelia unei marete cladiri, ca s-o insufletesc si sa-i dau viata", ci la temelia victoriei asupra Troiei. Alegerea subiectului martial si semnificatiile piesei sunt stravezii. Cultul mortii si exaltarea sacrificiului pentru patrie faceau parte din retorica discursului legionar.

Premiera piesei are loc pe 12 februarie 1941, la 18 zile dupa rebeliunea legionara. Un fragment din Jurnalul lui Sebastian este concludent: "Premiera Iphigeniei lui Mircea Eliade la [Teatrul] National. Se intelege, nu m-am dus. Mi-ar fi fost imposibil sa ma arat la nu importa ce premiera, si cu atat mai putin la una care, in mod fatal (autor, interpreti, subiect, public), trebuie sa fi fost un fel de reuniune legionara. As fi avut impresia ca asist la o «sedinta de cuib». […] Textul e plin de aluzii si subintelesuri (pe care le remarcasem inca de anul trecut, la lectura) […]. Simbolul mi se pare cam gros totusi: «Iphigenia sau jertfa legionara», s-ar putea numi piesa in subtitlu. Acum, dupa cinci luni de guvernare [legionara] si trei zile de rebeliune, dupa atatea asasinate, incendii si pradaciuni - nu se poate spune ca nu se nimereste" (12 februarie 1941). Dupa circa o luna, Sebastian se duce totusi sa vada piesa. Comentariile lui din Jurnal sunt mai putin radicale. Totusi, el observa "pe alocuri suparatoare intentii legionare" (6 martie 1941).

S-a spus ca, in acea perioada, Mihail Sebastian era deosebit de suspicios si subiectiv. Chipurile, era un obsedat care vedea "intentii legionare" peste tot, chiar si acolo unde nu erau. Dar o "descifrare" similara a mesajului piesei a facut si tanarul I.P. Culianu peste patru decenii, in Italia, in cu totul alt context socio-cultural-politic. Citind scenariul piesei Iphigenia in 1977, Culianu descopera "cu o anumita surpriza si cu amaraciune" asocierea maestrului sau la ideologia Miscarii Legionare. Este vorba de o "pozitie ideologica" jenanta, care - conchide Culianu - "ni se pare, astazi, absolut de neinteles" 7.

Nu este intamplator faptul ca in 1951 cativa legionari romani au publicat in Argentina scenariul tragediei Iphigenia. Eliade insusi a operat cateva modificari. El a adaugat si o scurta prefata: "Public cu bucurie, dar si cu strangere de inima, aceasta piesa de tinerete, care placea atat, cand a fost scrisa, prietenilor mei Haig Acterian, Mihail Sebastian, Constantin Noica si Emil Cioran". De altfel, el dedica lui Haig Acterian si Mihail Sebastian - "doi dintre cei mai buni prieteni" -, "acest text, pe care l-am iubit impreuna in amurgul tineretii noastre" 8. In 1951, cand apareau aceste randuri, Mihail Sebastian nu mai avea cum sa-si exprime rezervele fata de o astfel de afirmatie. El recunoaste totusi in jurnal ca, de jena sa-i spuna prietenului sau adevarul in fata, a mimat aprecierea fata de scenariul piesei: "Dupa [ce am citit] Iphigenia am acoperit cu cateva exclamatii admirative nemultumirea mea reala" (28 februarie 1940).

Diavolul si ucenicul sau

Corporaţia Afrim-Sebastian
N
imeni nu s-ar fi gândit că Jocul de-a vacanţa se joacă cel mai bine, în 2009, într-un birou, un spaţiu larg şi neutru, la fel oriunde în lume, cu lambriuri, scaune ergonomice, cu laptopuri, xerox, mochetă, neoane şi tavan fals. Nimeni în afară de Radu Afrim, un regizor cu un nonconformism clarificat.
„Dar nu voi accepta cu niciun preţ (chiar cu riscul de a nu fi deloc jucat) să-i dau rolul lui Toni (n.r., Toni Bulandra). Ar strica totul“, nota în jurnalul său, sub data de 5 iunie 1936, Mihail Sebastian. Ce-ar fi scris acelaşi Sebastian dacă ar fi aflat că, peste timp, un regizor (ne)firesc de liber urma să-i ia textul fetiş – Jocul de-a vacanţa, să aleagă o trupă de cinci actori ai Teatrului Municipal din Baia Mare şi să realizeze un nou spectacol, de data asta nu despre o vilă Weber, o adorabilă pensiune undeva în mijlocul naturii, ci despre o corporaţie, poate o Weber Corporation, unde personajele sale devin profesionişti în costum?
Prezentat sub egida Festivalului Comediei Româ­neşti (ediţia a VII-a, 6-13 mai), Jocul de-a vacanţa a fost singurul spectacol programat cu două reprezentaţii succesive şi găzduit de Teatrul Odeon. Adept, în general, al spaţiului black-box, spectacolele lui Afrim sunt o continuă paradă de personaje care îşi trăiesc distrugerea cu senzualitate, făcând din spectator un voyeurist cu pretenţii de partener angajat. Acesta este şi motivul pentru care publicul lui Afrim este unul fidel, urmărindu-i toate jocurile şi învestindu-l cu încredere, permiţându-i libertatea de a experimenta.
Radu Afrim a încetat să fie un „tânăr regizor“, „un regizor controversat“ sau un „artist nonconformist“. El este (şi) toate astea, dar mai este şi o altfel de lectură scenică, cu actori conectaţi la personaje dimensionate speculativ, dar nu mai puţin adevărate, posibile. Cine a inventat pentru prima dată termenul „afrimizare“ a înţeles poate primul că nu defineşte o modă trecătoare, ci un curent care va încerca şi cerceta fiecare scenă accesibilă românească.
Jocul de-a vacanţa al lui Sebastian, şi după Afrim, nu respectă textul şi nici nu respectă identitatea originară a personajelor. Bogoiu e un tip chel, dar nu de 50 de ani. Doamna Vintilă e Madam, un bărbat la costum al cărui mare secret e că în sufletul său stresat de corporatist e o „ea“. Jaff, corigentul la mate, e băiatul care livrează pizza, îmbrăcat în veveriţă. Corina e o viespe frigidă de office, iar Ştefan e tânărul teribil al fiecărui birou – tipul ăla drăguţ, talentat, deştept şi supraturat la locul de muncă.
Corporaţia care-i uneşte pe toţi nu are nimic în comun cu locul minunat din Munţii Ardealului, la câţiva kilometri de Gheorghieni, unde Sebastian îşi ridicase imaginar Vila Weber. Corporaţia lui Afrim e nouă, dar e un office modern, neutru, ca toate clădirile din sticlă şi beton. În această colivie de lux, realitatea invadează pe toate undele: telefon (toţi vorbesc în microfoanele minuscule ale echipamentelor auxiliare telefonului mobil), fax, Internet. Zgomotul e asurzitor şi imposibil. E genul de zi despre care te întreabă şi te testează toate testele psihologice ale lumii corporatiste: Sunteţi rezistent la stres? Lucraţi bine sub presiune? Ştefan e primul care bifează căsuţa cu „NU“. Scoate pistolul şi îşi sechestrează colegii şi pe băiatul care venise să livreze pizza. Liftul este blocat cu cifru, iar cei cinci se văd nevoiţi să accepte situaţia de a nu mai putea pleca şi de a fi rupţi de lume. Iar a fi rupt de lume în secolul XXI este o frustrare cu mult mai mare decât ceea ce trebuie să fi simţit personajele născute din realitatea anului 1936.
Pauza pe care şi-o doreşte şi impune Ştefan este la Afrim un moment fals. În realitate, cei cinci nu vor pleca niciodată dintre pereţii biroului, biroul devenind şi destinaţie de concediu imaginar. Astfel, corporaţia devine posesoarea unor birouri gen casă-serviciu-vacanţă, idealul oricărui angajator care doreşte să-şi vadă angajaţii lucrând nonstop. Numai că, odată vacanţa începută, personajele îşi asumă noua destinaţie. Spaţiul devine redecorat cu clasicele ghivece cu ficuşi şi alte plante tropicale, iar costumele gri sunt înlocuite de ţinute de vară: costum de baie, pantaloni scurţi, tricouri, rochii.
Noile dimensiuni procurate personajelor prin replici tăiate şi inserţii muzicale ating limita posibilului, îngroşând o tuşă grotescă, în graduri diferite. Actorii: Matei Rotaru (Ştefan Valeriu), Ionuţ Mateescu (Bogoiu), Ion Codrea (Madam Vintilă), Gabriela Del Pupo (Corina) şi Lucian Rus (Jeff) gravitează în cercul textului interbelic cu o energie irezistibilă, aproape contagioasă – marca spectacolelor semnate Afrim. Poate acesta este secretul toleranţei publicului, care îi rabdă regizorului orice încercare, orice direcţie, orice viziune.
După noile reguli pentru Jocul de-a vacanţa, corporaţia Afrim-Sebastian poate fi listată la bursă, fiind suficient de profitabilă pentru a atrage potenţiali investitori: public interesat de riscante pariuri artistice, dar care sfârşesc în marja de siguranţă a ecuaţiei pierdere-profit. Afrim este un CEO profesionist care îşi duce fiecare „afacere“ în zona sigură a rentabilităţii artistice. Iată un motiv în plus de a investi timp şi bani în tot ceea ce Radu Afrim pune în scenă. Cel puţin pentru moment!//
// După o serie de texte contemporane, Afrim a luat în serios un text de 73 de ani, scris de un dramaturg din poziţia de amorez ratat.
Cât de credibilă este instalaţia Sebastian-Afrim? E ca şi cum ai face dintr-o noptieră Biedermeier suportul pentru un Red-Bull şi laptopul cu conexiune mobilă la Internet; adică interesant şi neaşteptat de complex.

Teşu SOLOMOVICI: Cine îl acuză pe Mihail Sebastian de trădare?


Editor fiind şi "fan Sebastian", am întâmpinat "Centenarul Sebastian", publicând "Jurnal II. Jurnal indirect. 1926-1945", un volum de 640 de pagini, care a produs o anume senzaţie la Bucureşti. E o carte mult trudită, şi am primit onoarea unei prefeţe la această carte, semnată de academicianul prof. dr. Eugen Simion, cel mai important istoric literar român contemporan. Scrie prefaţ atorul: "Teşu Solomovici s-a gândit - şi nu s-a gândit rău - să recitească articolele lui Mihail Sebastian pentru a descoperi notele subiective şi, după ce le descoperă, să le adune într-o carte care ar putea alcătui un jurnal de creaţie şi, indirect, un jurnal existenţial. "Al doilea jurnal", zice el, pentru ca acela care citeşte să nu-l confunde cu adevăratul jurnal intim, Operaţie reuşită. Operaţie - pot spune necesară". Şi sunt îndatorat academicianului Eugen Simion pentru această laudă, venită de la un spirit superior, mult ataşat operei sebastiene.
Se ştie că Mihail Sebastian a fost un jurnalist împătimit. A scris aproape zilnic, uneori în câteva publicaţii concomitent, articole, note, cronici literare şi muzicale, reportaje, note de călătorie, a dat interviuri, a corespondat cu prietenii, a susţinut conferinţe radiofonice - un imens depozit de impresii şi judecăţi asupra oamenilor şi evenimentele timpului, şi introspecţii sufleteşti. A le readuce în atenţia cititorilor de astăzi a fost o ispită editorială căreia nu i-am rezistat. Aşa a apărut "Jurnal II. Jurnalul indirect" al lui Mihail Sebastian. El începe cu şase ani înainte de prima însemnare din "Jurnalul" său intim, tipărit de Leon Volovici la "Humanitas, şi se încheie cu câteva zile înainte de moartea marelui nostru scriitor. L-am alcătuit ca pe un mozaic, extrăgând, cu infinite precauţii, pepite din uriaşa operă publicistică şi epistolară sebastianiană.
Dacă voi fi întrebat vreodată ce am urmărit cu acest "Jurnal II", aş putea răspunde cu vorbele lui Sebastian, că dincolo de reflectoarele pe care le pune asupra două decenii de viaţă românească şi evreiască, asupra unor oameni, întâmplări, lecturi, reflexii, procese de conştiinţă, răfueli intime, lichidări sufleteşti, cartea oferă prilejul de a medita la "complicatul mecanism al memoriei", "la dramele irevocabile ale trecerii timpului", la vocaţia şi truda jurnalistului - ca martor al epocii. "Aş vrea, scria Sebastian, ca paginile acestor cronici să-şi păstreze mereu îndârjirea şi pasiunea cu care le-am scris. Ele rezumă înfrângeri şi victorii, dincolo de care, cine n-a fost de faţă, nu va şti niciodată câte eforturi se ascund, câte crâncene suferinţe, câte orgolioase tăceri".
Dacă ne-am referi doar la cartea "De 2000 de ani" şi la toate atacurile ignobile care l-au lovit pe Sebastian pentru îndrâzneala de a-şi fi publicat romanul cu prefaţa antisemită a lui Nae Ionescu, mentorul Mişcării Legionare, e destul pentru a simţi cât de rănită a fost demnitatea scriitorului. Chiar dacă Sebastian nu se amesteca în treburile Comunităţii evreieşti, chiar dacă nu-i putea suferi pe mulţi dintre liderii evrei, chiar dacă avea opinii deplorabile despra scriitorii grafomani evrei, şi prefera prietenia scriitorilor, prinţilor şi boierilor neaoşi creştini, inima lui Sebastian bătea evreieşte. Acuzaţiile că şi-ar fi trădat neamul, îl oripilau. După publicarea romanului cu prefaţa lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian a fost văzut lăcrimând, alături de Mircea Eliade, la catafalcul lui Nae Ionescu. Acuzaţiile din direcţia evreiască s-au înmulţit şi s-au agravat. Camil Baltazar l-a intervievat pe Sebastian-ul hârţuit şi i-a cerut o explicaţie.
"Am rămas mereu evreu, fără simulare, fără echivoc, i-a spus Sebastian. Dar am crezut şi cred că e posibil, evreu fiind, să iubeşti cultura românească şi să creezi în cadrul ei. Această convingere nu mergea însă până la idilă, căci am ştiut totdeauna că existenţa mea va trebui plătită cu suferinţă. Am plătit deci şi voi mai plăti...De ce titlul atât de curios "De 2000 de ani"? Pentru că de 2000 de ani drama iudaică a fost şi a rămas aceeaşi. Eu nu cred în cauze locale şi specifice ale antisemitismului. Întâi e antisemitismul - pasiune ireductibilă -şi pe urmă se inventează cauzele, focul este etern...Nu am soluţii de dat. Fiecare îşi rezolvă pentru sine propriile sale răfueli. Aş fi fericit să ştiu că un om, un singur om, a găsit o consolare citindu-mă, că unuia singur l-am ajutat să-şi lămurească drumul, dar nu cred că voi avea această bucurie. Cartea mea a fost scrisă pentru dezlegarea câtorva tristeţi, dar ea însăşi, astăzi, nu e decât o tristeţe mai mult".
Să ştie Sebastian, acolo, poate din "Steaua fără nume" de unde ne priveşte, că un asemenea om există. Şi nu numai unul.

CRITICA CRITICII: Dan MĂNUCĂ – Compendiu „Sebastian”

Modernitatea şi europenitatea lui Mihail Sebastian (III), de Angela Şi Jurnalul lui Mihail Sebastian - de fapt adevărurile sale şi oglinzile vieţii lui – are o lungă poveste pentru a ajunge la lumină. El a fost pierdut de scriitor în tren. Refăcut de autor, el e descoperit de urmaşii stabiliţi in Franţa, care îl publică. Edward Kanterian (profesor de psihologie la Trinity College & Jesus College din Oxford, Marea Britanie) traduce şi editează acest jurnal şi în Germania în anul 2005, când, la Universitatea Ludwig-Maximilian din München se acordă post-mortem Premiul literar Geschwister-Scholl, un premiu important care se decernează anual unor cărţi ce contribuie decisiv la creşterea responsabilităţii civice prin curaj intelectual, estetic şi moral.

Volumul este considerat „un document de maximă valoare istorică şi culturală, vorbind despre antisemitismul societăţii românesti în anii războiului şi despre rinocerizarea (iar rinocerizarea înseamnă aderare la fascism, tot aşa de bine cum astăzi îi putem adăuga aderarea la bolşevism, n.m.) unor intelectuali români eminenţi, deveniţi ulterior, prin emigrare şi prin purificarea în baia de modernitate occidentală, elite ale culturii universale”.

Oricât de multe discuţii au fost şi vor mai fi în legătură cu substanţa jurnalului şi a temelor operei lui Mihail Sebastien, oricât de mult se va fi ciocnit spiritul iudaic cu cel al românismului în anumite etape ale istoriei de pe teritoriile româneşti, cert este că intelectualii, politicienii, istoricii şi oamenii de cultură contemporani trebuie să înţeleagă aceste realităţi, să-şi asume istoria naţională cu tot cu parantezele ei incomode, să conceptualizeze un alt discurs pentru viitor, un timp-epocă democratic, situate departe de experienţele tragice din trecut, departe de intoleranţă şi de extremismul politic. „Fiecare generaţie este împovărată de păcatele părinţilor tot aşa cum este binecuvântată de faptele strămoşilor.” spunea Hannah Arendt.

Rememorând faptele de bază, Jurnalul lui Mihail Sebastian cuprinde nouă caiete: I. 12 februarie 1935- 4 aprilie 1937, II.18 octombrie 1937 – 24 aprilie 1940, III. 3 mai 1940 – 17 iunie 1940, IV. 1 ianuarie 1941 – 22 iunie 1941, V. 24 iunie 1941 – 21 decembrie 1941, VI. 22 decembrie 1941 – 16 aprilie 1942, VII. 1 mai 1942 – 29 decembrie 1942, VIII. 1 ianuarie 1943 – 31 decembrie 1943, IX 8 aprilie 1944 – 31 decembrie 1944.

Temele principale care îl frământă pe scriitor rămân fără răspuns: tentaţia naţionalistă versus europenizarea şi modernizarea ţări; intelectualii şi politica versus intelectualii şi turnul de fildeş; dilemele intelectualului evreu versus dilemele generale ale umanităţii; condiţia evreului versus condiţia omului în general.

Spre deosebire de Leon Volovici, care consideră că «jurnalul lui Sebastian e în bună măsură un jurnal de scriitor, dar nu şi unul „literar”», eu văd o concentraţie mare de literatură, construită lovinescian, în maniera descrisă şi de Monica Lovinescu sau de Gheorghe Grigurcu, atunci când susţin că adevărata operă literară a scriitorului sub dictatură este încorporată în rezistenţa sa etică, verticală. Însuşi Sebastian este alcătuit, ca fiinţă şi ca dăruit creator, din acest aluat, căci afirmă că „nu există valoare în creaţia omului care nu e integru”. Jurnalul lui Sebastian din 1935 – 1944 poate fi citit pe mai multe niveluri, de la cel intim (iubiri, mama, doi fraţi, lumea visului, a lecturilor şi a muzicii atotstăpânitoare), trecând prin cel de creaţie (cărţile, articolele la Cuvântul sau la Azi, eseurile şi meditaţia frământată) sau prin nivelul reflecţiei la marile teme evreieşti şi/ sau în contextul românismului, ajungând la jurnalul intelectual şi politic, riguros, reflectorizant puternic al realităţii încordate a epocii, în care Sebastian descrie cu elocvenţă cele două perioade de rinocerizare a societăţii româneşti, odată cea nazistă şi a doua oară cea bolşevică prosovietică, ambele afectând din păcate numeroşi intelectuali români şi intelectuali evrei prin „imbecilitatea îndoctrinată care e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură şi simplă”.

Muzicalitate

Între multiplele chei în care putem citi acest bogat Jurnal se numără şi cheia muzicală, una din cheile de arhivare a gusturilor elevate ale scriitorului în materie de muzică. Încă de la „primele acorduri” ale Jurnalului descoperim că scriitorul însuşi nu concepea altfel viaţa sa decât prin filtrul şi protecţia oferită de marea cultură, de marea muzică a lumii, iar eu văd în asta un simptom al adevăratului om modern, cel care trăieşte prin reperele fundamentale ale artei şi culturii, ale spiritului şi ale filosofiei, iară nu prin comenzi ideologice: „ 1935: [Marţi], 12 februarie 1935, 10 seara: Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert G-dur de J.S.Bach, pentru trompetă, oboi, cembal şi orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian şi orchestră de acelaşi. Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o lungă scrisoare lui Poldy (Pierre Hechter, medic, fratele mai mare al lui Sebastian, n.m.), ascultam, de la Lyon – pentru prima oară prins extrem de clar – al patrulea concert brandenburghez. Pe urmă, un concert pentru pian şi orchestră de Mozart.”

Pe onestul Sebastian, marea muzică îl însoţeşte peste tot şi îl apără de durerea vieţii: „11 decembrie 1936, vineri: Vin de la Filarmonică. Am ascultat Concertul în sol major pentru pian şi orchestră şi Variaţiunile simfonice de Franck, cu Arthur Rubinstein. Simfonia IV de Schumann (am ascultat-o astă-seară cu o plăcere pe care niciodată nu mi-a dat-o) şi Till Eulenspiegel de Richard Strauss.[…] Aseară, la Ateneu, Oratoriul de Crăciun de Bach. Luni seara, Casals. Variaţiunile pe o temă de Händel de Beethoven, concertul de Boccherini, o suită de Bach şi trei corale. În afară de asta, mereu Enescu: a treia sonată de Brahms, o sonată de Schumann, una de Mozart, una de Bach. În afară de muzică nu mi se întâmplă nimic….Nu sunt disperat: sunt amorţit şi încerc să fiu insensibil.”

Concert în re minor de Tartini, Sonata în do minor de Beethoven, Simfonia spaniolă de Lalo, Nocturna şi Tarantela de Szymanowski. Concert pentru basson şi orchestră de Mozart. Recitalul Fenerman: sonată Locatelli, sonată Beethoven, Après au rêve de Fauré, Tango de Albeniz, sonată de Frescobaldi. Simfonia VII de Bruckner, dirijată de Perlea. „Aseară concertul Casals-Enescu la Filarmonică, notează autorul vineri, 10 decembrie, 1937. Concertul pentru violoncel şi orchestră de Schumann, Concertul pentru violoncel, vioară şi orchestră de Brahms. Foarte sinceră, foarte pură emoţie. Mi-e în general atât de greu să fiu cu totul prezent în timpul unui concert! Mă străbat o sumă de gânduri, o sumă de imagini. Antoine Bibescu mă întreba, duminică dimineaţa, dacă am înclinare pentru muzică. I-am spus că nu…dar încerc să ascult o bucată de muzică aşa cum citesc o carte…”(p.133, în ediţia Humanitas, 2002).

Esenţa artei, crede autorul, este sinceritatea solitudinii actului creator: „Casals îmi dă lacrimi. Nu am curajul să-l aplaud. Mi-e ruşine să-l „aprob”. Ce teribilă lecţie de artă, şi poate şi de viaţă! Nici un „chichi”, nimic strălucit, nimic cu vervă; totul simplu, grav, necomunicativ, ca într-o mare singurătate”.

Printre ultimele audiţii consemnate de Jurnal: „ Aseară, cu Bibeştii, la Nunta lui Figaro, mizerabil cântată. Am ascultat totuşi cu nesfârşită plăcere”(noiembrie 1943).
Războiul sfârteca şi înghiţea Europa, precum o fiară feroce şi dementă. Anul 1944 este unul când Sebastian finalizează alte traduceri din geniul literar englez, când primeşte veşti proaste, deşi tot mai visează să înceapă şi o carte dedicată lui Balzac de care e fascinat, când i se joacă Steaua fără nume, când locul muzicii îl iau desele bombardamente ce îi distrug unul după altul diversele locuinţe. Pe măsură ce războiul şi violenţa intraseră în viaţa sa, muzica şi bucuriile ei se retrăseseră. Poartă în aceste luni convorbiri cu Vişoianu, întors de la Moscova. Notează apoi: „Vişoianu crede în libertate – dar acolo nu e libertate. O mare spaimă a oamenilor de a vorbi, de a avea opinii, de a spune limpede da sau nu. Necesitatea României (susţine Vişoianu) de a merge cu Sovietele este indiscutabilă, dar luarea de contact e dificilă…Mare ignoranţă şi mare mizerie. Înclin să-i dau dreptate lui Vişoianu – şi pe urmă mă opresc. El este un occidental. Un om pentru care confortul, buna-stare, buna-cuviinţă, politeţea, sunt deprinderi vechi, necesităţi de viaţă. Dar în Rusia e un regim pentru muncitori şi ţărani, pentru oameni care abia acum învaţă să citească, să se spele, să mănânce. Milioane, zeci de milioane de oameni care urcă greu din mizerie spre oarecare civilizaţie elementară. E o lume fără rafinament. Tot ce am iubit, discreţia, eleganţa morală, ironia, respectul ideilor, sentimentul estetic al vieţii sunt imposibile într-o asemenea lume, care rezolvă alte probleme mai imediate: foamea, frigrul. Poate că ne şi amăgim când credem că setea noastră de libertate este una şi aceeaşi cu a marilor mulţimi. Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care îşi apără singurătatea. Ţăranii, muncitorii – oamenii din „gloată” – au cerinţe mai simple, mai tari.” (p.566)

Viaţa lui Mihail Sebastian a fost o pasionată şi sfâşietoare simfonie cu final neterminat. Sau încheiat înainte de vreme. În anul 1934, la apariţia eseului ce l-a aruncat şi în războiul său cu lumea, mult mai intens decât războiul mondial şi decât lagărele de exterminare, Mihail Sebastian, premonitor, scria:

„Încredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu-l cunosc pe acest om tânăr şi nu ştiu cine este. Dar sunt convins că este.”

Iată că acum, peste multe decenii, aflăm că omul cel tânar, ilustrul necunoscut cu care „dialoga” şi pentru care scria Mihail Sebastian, suntem noi, cititorii lui de astăzi.
citeste[...]

Pe 28 martie 1941 Mihail Sebastian îşi descrie spaima în faţa oficializării antisemitismului, devenit tot mai mult unul "de stat", consfinţit de lege: "Altă dată - chiar sub legionari - antisemitismul era bestial, dar în afară de lege. Era oarecum scuza lui. Şi oricând - măcar de formă - puteai să apelezi la autoritatea de stat. Un minim de dreptate era păstrat în măsurile oficiale. Acum şi sentimentul ăsta - oricât de precar - al unei justiţii oficiale e pierdut."

La 20 septembrie 1944, Mihail Sebastian avea revelaţia visului devenit crez al vieţii sale ce a fost orânduită după principiile libertăţii şi ale unui liberalism individualist, tipice la un creator original şi tipice pentru o conştiinţă originală : „Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care îşi apără singurătatea.” De pe această poziţie, fără îndoială, Mihail Sebastian şi-a putut asuma şi singurătatea sa, una vizionară, : „Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanţa mea de altădată. Mai mult melancolic – aproape trist. Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate…Ultima zi a anului. (31 decembrie 1944). Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aştept să-l revăd – şi tot restul se topeşte în regrete şi speranţe.”

Ultimele cuvinte ale Jurnalului lui Sebastian mărturisesc ca şi la început gândul autorului pentru fratele său, Poldy, aşadar ataşamentul faţă de familie. Jurnalul, care e unul din cele mai bine cotate Jurnale ale literaturii universale, e o confesiune şi o frământare perpetuă despre deznădejdea individuală ce se supune totuşi unei speranţe colective şi unui program de însănătoşire spirituală a speciei, situate la distanţă de bisturiul criticii. Aici se şi întâlneşte Mihail Sebastian cu Norman Manea, care făcea o confesiune similară: „între adevărul tău şi adevărul lumii, ia partea lumii.”. E, la cei doi, o energie impresionantă a vieţii care nu mai e pur şi simplu un dat, ci rezultatul unei lupte împotriva persecuţiei, a disoluţiei.

Boaz și Yakim

Supravieţuirea lor fizică şi morală e rodul ascendent al magiei ce unifică factorul rigorii, Boaz, şi cel al milei sau blândeţii, Yakim. Utilizez aici acest cuplu fondator de principii active din mistica iudaică pentru a accede la esenţa primordială a background-ului evreiesc aşa cum funcţionează el prin educaţia evreului, indiferent de cetăţenia lui, şi aşa cum trebuie să fie el înţeles în mod corect. Acest background nu e unul autodistructiv şi schizoid, cum în mod incorect accentuează neavizaţii, ci unul de extrapolare şi unificare, aşa cum învăţăturile talmudice transmit elevilor lor. Extrapolarea omenescului se face prin stâlpul rigorii, Boaz, şi stâlpul iertării, Yakim.

Boaz simbolizează arhitectura urgentă a legilor morale, a stăruinţei şi a nevoii de a înţelege şi de a ierta (a ierta chiar şi în trădare până şi pe prietenul cel mai bun care te abandonează morţii prin trădarea lui), dar Boaz reprezintă şi fermitatea raţionamentelor politice şi intelectualiste din literatura lui Sebastian. Stâlpul îndurării, însă, Yakim, ar putea fi întruchipat de aerul de idealitate, de desprindere (să nu uităm că până şi speranţele politice Sebastian şi le proiecta într-un spaţiu îndepărtat şi vag, cel englez, deşi bătălia determinantă pentru istoria românească se dădea între ideologii antagoniste orientate tributar faţă de Berlin sau faţă de Moscova), de nobleţe, de uimire, de puritate netrucată şi neajutorată pentru că sinceră ale universului literar creat de Sebastian sau de Manea, ca şi de poeticitatea celui de al doilea text – ce se relevă la cei doi numai la eventuala relectură – care se dizolvă în raţionalismul ca matrice a plasmei literare. Acesta este miezul talmudic plin de căldură umană dar şi de rigoare.

Jurnalul la Sebastian e scris din plăcere, din vocaţie şi chiar din datorie asumată, ca la Monica Lovinescu. (Premiza Est-eticii, invocată de Monica Lovinescu mai târziu în construcţia morală a operei scriitorului sub dictatura bolşevică, este aşadar anticipată de Mihail Sebastian prin construcţia morală a operei scriitorului sub dictatura fascistă.) Jurnalul are evocarea destinatarului explicit, uşurinţa şi fluenţa comunicării, ieşind astfel din şablonul scriiturii de sertar. Nimic din corvoada scriitorului de jurnal atribuită lui Maiorescu sau lui Rebreanu. Mai mult, unele similitudini de epocă ne fac să tresărim: anii 1940, aşa cum îi descrie Sebastian, seamănă nefiresc de bine cu anii 1990-2000, atât în România, cât şi în Europa sau America. Acest argument cântăreşte mult în aprecierea caracterului universal al operei diaristice a lui Sebastian.

Mihail Sebastian constata, în 1943: „Tranzitia pronunţă divorţul absolut între cuvânt şi faptă, între declaraţii şi realitate.[...] Mai târziu, mult mai târziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific acestor timpuri; cuvintele îşi pierd sensul, devin fără densitate, fără conţinut. Cine le rosteşte nu le crede; cine le aude nu le înţelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă şi ai analiza gramatical, sintactic, semantic atâtea şi atâtea declaraţii pe care le găseşti aproape zilnic în ziare şi le-ai confrunta cu faptele la care se referă – ai vedea că într-adevăr divorţul între cuvânt şi realitate este absolut.[…] Am renunţat să mai urmăresc mersul războiului. Nici n-am cum. Lectura ziarelor este parcă un exerciţiu de descifrare a unui text, pentru care îţi lipseşte cifrul. Şi totuşi este aşa de interesant! Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberaţiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila – încă răzbate, încă sclipeşte, încă respiră.[…] E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbeşte să ocupe poziţii, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau. Cel mai bun lucru e aşteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am aşteptat clipa în care să pot în sfârşit scoate un ţipăt de răzbunare – după atâta scârbă, după atâta dezgust. Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. Nu sunt un om de întruniri, de co¬mitete, de şedinţe. Mă convoacă toată lumea, ba la liceu, ba la colegiu , ba la scriitori. Ce să fac acolo? Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, când nu se mai aude nimic de atâtea ţipete”.

Jeni Acterian și Anna Frank

Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost comparat şi cu cel al lui Jeni Acterian ( „Jeni Acterian şi Mihail Sebastian sunt, în domeniul literaturii de frontieră, asemenea capului şi pajurei unei medalii de valoare unică… N-am spus monedă, ci medalie, cele două jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepţional, atât prin mărturisirea despre sine, cât şi prin cea despre o epocă", spune editorul, Doina Uricariu), registrul său e mai afectiv dar de aceeaşi intensitate a notaţiei intelectuale a realităţii ca la Jurnalele Monicăi Lovinescu, iar marja sa de ingenuitate, de candoare e de acelaşi rang cu Jurnalul Annei Frank .

Cu Jurnalul Annei Frank, cu atmosfera flamandă a iudaismului înfloritor din Nord, cu Sinagoga Portugheză din Amsterdam şi cu Muzeul de Istorie Iudaică din Amsterdan m-am întâlnit pe îndelete în cursul unei călătorii în Olanda facută cu unul din discipolii, elevii şi admiratorii lui Mihail Sebastian, coleg de lagăr de muncă forţată al ilustrului scriitor, în timpul persecuţiilor antisemite. În Olanda, în Germania, în Franţa, în multe ţări europene actuale, Holocaustul este studiat în şcoală, iar alte episoade ale istoriei omenirii, cum ar fi Gulagul recent din Est sau războaiele de exterminare din Africa ori din Asia sau Orientul Mijlociu sunt şi ele studiate temeinic în şcoli. Cum, altfel, s-ar putea face educaţie antidiscriminare, cum altfel ar putea „apărea” din ce neant? cetăţenii cu aptitudini pentru toleranţă şi pentru spiritul democraţiei reale, dacă exemplele eşecurilor de dinaintea noastră sunt uitate imediat şi repetate iar şi iar de către omenire?

La Mihail Sebastian există în egală măsură ca la Anna Frank deşi mult mai amplu şi divers (în fond, el e deja adult, în timp ce Anna era doar un copil!) descrierea felului în care atmosfera discriminatoare, antisemită, se insinuează în societate, se întemeiază, se organizează politic şi social, se dezvoltă, duce la ură şi intoleranţă, la justificarea crimei, la arderea de tot, la shoah. În 1945, la interval de două luni, deportată la Auschwitz, Anna Frank moare în chinuri de un tifos izbucnit din cauza mizeriei, apoi şi Mihail Sebastian moare într-un tragic accident rutier.

Jurnalul lui Sebastian are o poveste, ca şi Jurnalul Annei Frank. După sfârşitul războiului, tatăl Annei, Otto Frank, singurul supravieţuitor din familie, s-a întors la Amsterdam unde primeşte de la prietenele Ellie şi Miep jurnalul ţinut de Anna pe vremea cât stătuse ascunsă. Cele două găsiseră filele jurnalului aruncate pe jos după percheziţia naziştilor din ziua arestării Annei. Jurnalul a circulat întâi printre prietenii de familie, apoi în 1947 a fost publicat prima oară la Amsterdam. Succesul a fost atât de mare încât au urmat numeroase alte ediţii difuzate în toata Europa şi SUA. In prezent este studiat în toate şcolile olandeze, americane, germane şi israeliene. Dorinţa Annei: "Vreau să continui să trăiesc chiar şi după moartea mea" s-a împlinit. Jurnalul a început să fie studiat în mai toate ţările care construiesc democraţii reale.

Modernitatea şi europenitatea lui Mihail Sebastian (I), de Angela FURTUNĂ: În ultima vreme, în această parte a lumii de peste care s-a ridicat vălul regimurilor totalitare de stânga sau de dreapta, metafora cea mai folosită pentru recuperarea trecutului şi a memoriei a devenit mitul Atlantidei. Continente de valori, universuri culturale, tezaure omeneşti morale neaşteptate sunt scoase la lumină acum, după apusul întunecatului secol al XX-lea.

Într-un fel, capacul s-a ridicat de pe oala cu presiune, iar forţa aburului propulsează la suprafaţă adevăruri şi biografii, opere şi destine excepţionale, oprimate sau reprimate până recent. Unul dintre cazurile de mare revelaţie culturală este acela al lui Mihail Sebastian. Modalitatea acestei revelări a fost Jurnalul. (Aşadar, Jurnalul ca tehnică a Invierii pentru o operă literară de valoare.)

Constatăm şi faptul că, numai în ultima vreme, un Traian Chelariu a fost recuperat cu succes de către universitarul Mircea A. Diaconu, reuşindu-se în sfârşit şi amplasarea bustului său într-un spaţiu public onorabil în 2007 în faţa Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera”, în timp ce doi scriitori din exil, bucovineni de origine, Matei Vişniec şi Norman Manea, au explodat pur şi simplu la bursa marilor valori ale literaturii mondiale, fiind cei mai serioşi candidaţi români pentru Premiul Nobel.

Un diarist înţelege că povestea vieţilor este un colier de clipe, ca şi o cunună de spini, o bancă de oglindiri ale clipelor, apoi un text, o carte, care mărturisesc, toate, o istorie prin istorii. Povestea cărţilor este şi ea o altă carte, un alt text. Jocurile de reconstituire a acelui puzzle al istoriei clipei, jocul care poate reda cât de cât adevărurile epocii dar şi pe cele individuale încep numai după moartea autorilor şi numai după transformarea în cenuşă şi mărturie-mărturisire a însuşi timpului .
Să facem aici observaţia că jurnalul - care este specia ce interesează ca taxinomie literară şi ca metodă de psihanaliză - aparţine întotdeauna celor atinşi de o mare tragedie, celor sculptaţi de vii de dalta nemiloasă a încercărilor, a suferinţei, a inadecvării, a neadaptării.

Prieteni de dreapta

Atâta cât a trăit, Mihail Sebastian a avut prieteni şi mentori aleşi dintre elitele vremii (Mircea Eliade, Nae Ionescu), care îl părăsesc însă sub comandamentele ideologiei ce cuprindea România orbită de farurile bezmetice ale istoriei, în încercarea ei scurtă dar marcantă de a fugi de bolşevism jucând politiceşte pe cartea nazismului şi antisemitismului. Prins şi strivit de acest determinism planetar epocal precum o insectă în vârful de ac al Marelui Jucător, Mihail Sebastian ispăşeşte în cultura europeană un destin apocaliptic, când viaţa sa, munca sa şi talentul său sunt minimalizate în ţară de specialiştii vremii, pentru a fi recunoscute însă abia după aproape un secol şi în primul rând în Europa. Orice Atlantidă veritabilă iese la suprafaţă, cândva. Dar ce straniu circuit al generalizării metabolismului de asimilare a valorilor naţionale abia după succesul lor în Occident!

Jurnalul din 1935-1944 al lui Mihail Sebastian conţine, la pagina 358, observaţia făcută de autor într-o joi, 17 iulie 1941: „Am citi ieri corecturi (date de Rosetti), pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observaţie începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1 000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani.

Trebuie deci să aşteptăm patru decenii pentru ca să obţinem o rectificare. Dar, după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară important. Cel mult sâcâitor. Nu pot lua în serios plictiselile sau chiar dramele literare. Il s’agit de vivre. Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iaşi (şi încă nu mă pot decide să scriu aici tot ce am aflat între timp), se poate repeta aici. Şi atunci? Cariera mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată: acum nici nu mă interesează. Voi mai fi scriitor după război ? Voi mai putea ? Mă voi lecui vreodată de atâta dezgust acumulat în aceşti ani groaznici, bestiali ani ?”

Călinescu și cazul Sebastian

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, George Călinescu notează la pagina 963-964: „Foarte înrudit cu Mircea Eliade este Mihail Sebastian (Iosef Hechter, n. Brăila, 18 octombrie 1907 – m. 29 mai 1945), elev şi el al lui Nae Ionescu.” Se remarcă de la bun început miza doctrinară naţionalistă cu care Călinescu expediază cazul Sebastian: „”Destin”, „experienţă tragică”, sunt noţiuni care vin des sub pana sa, aplicate însă numai la problema iudaismului.” (Nu pot evada din calea tentaţiei de a replica peste timp magistrului criticii noastre româneşti, lui George Călinescu, însoţindu-mă de aceeaşi specie de observaţie critică cinică utilizată de domnia sa în Istoria literaturii… , că nu îmi imaginez un om real, un Mihail Sebastian care, sub presiunea măsurilor şi legilor antisemite care veneau irepresibil în epocă şi care îi vânau pe evrei ca pe şobolani, ar fi început imperturbabil să susţină disertaţii despre miza pacifistă a, bunăoară, bastonului falic al... căluşarilor, asta în timp ce etnia sa era trimisă în lagăre. Niciodată nu aş reuşi să epuizez un imaginar al absurdului, dacă aş gândi astfel, adică mai ales cu teză, şi mai ales cu lipsă de obiectivitate în chestiunea discriminării, şi încă pe plaja de valorizare a reacţiilor minoritarului în raport cu o majoritate ce pierde busola umană.)

„Autorul este un adept al lui Descartes, spune mai departe Călinescu, ţinând la lucrurile „clare şi distincte”, şi aplicând acest cartezianism mai ales în câmpul senzaţiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru. Neputându-şi îngădui decât o singură experienţă, aceea a rasei sale (remarc şi aici caustica ricanatoare a criticului, din nou reducţionist şi nedrept, pentru că notaţia lui e doar premisă a unei ideologii şi a unei atitudini cvasi-rasiste, fără miză estetică, n.m.), scriitorul se refugiază în analiză şi însemnările sale erotice sunt mai mult stendhaliene decât gidiene. Talentul artistic pare a lipsi, totuşi ca prozator, scriitorul posedă o ritmică vie şi o frază fin echivocă, de o maliţie imperceptibilă.[…] Ultimul roman, Accidentul, abstract, fără situare geografică (autorul n-are nici acum însuşiri de scriitor) pare a infirma vocaţia de romancier.[…]

Paginile de Jurnale rămase sunt mai mult o imitaţie de jurnal gidian, afectate, snobe, pline de inconştienţă deşi nu dizgraţioasă infatuare în jurul acţiunii literaturii proprii: „Sunt la un punct primejdios, în ce priveşte piesa mea, începe să-mi placă actul trei.”” (Citat final fără context, compromiţând sensul afirmaţiilor lui Mihail Sebastian).

Sunt invocate aici de către Călinescu multe clişee privind evreitatea – asumată, de altfel, a autorului -, şi nu clişee ce pot fi conotate pozitiv, ci numai din cele negative (pe care le vom regăsi oricând mult mai bine sistematizate la Andrei Oişteanu, în tratatul Îmaginea evreului în cultura română….), clişee pe care George Călinescu ţine să- şi întemeieze judecata textelor.

De fapt, Călinescu vede în orice demers al autorului numai „o prezentare a tezei evreieşti”, căzând el însuşi în capcana sensului unic al unui raţionament exclusivist. Găsesc că acest veritabil edict de desfiinţare a lui Mihail Sebastian de către George Călinescu în monumentala Istorie a Literaturii Române îşi are originea în tipul de sensibilitate al criticului, încă nefamiliarizat el însuşi pe deplin cu spiritul modern al personalităţii şi stilului lui Sebastian, ce era, prin structură şi prin arhitectura sufletească şi mentală, un veritabil citadin, un urban cosmopolit, un copil privilegiat şi fără frustrări culturale al metropolei, cât şi un veritabil european prin formaţie şi biografie. Nu este, acesta, singurul caz de respingere de către elitele culturale româneşti a modernităţii – ca o palidă tentativă care, iată, s-a putut insinua din când în când, deşi fără succes, şi în cultura română, cultură căreia, însă, agregarea şi cristalizarea masivă a epocii moderne i-au lipsit.

Angela Furtună este scriitoare și publicistă.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România.
Membră fondatoare a Asociaţiei de Apărare a Limbii Române (sub directoratul savantului Eugeniu Coşeriu).
Membră a Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec. citeste

Rodica Mandache îndrăgostită de Mihail Sebastian

Actriţa Teatrului Odeon, Rodica Mandache, profesoară la Universitatea Hyperion, este prezentă în Festivalul "Zile şi nopţi" de Teatru de la Brăila, cu un spectacol inedit, "Iubirile lui Sebastian", într-o secţiune specială dedicată acestui mare autor din perioada interbelică. În această seară, la ora 22.00, la Clubul festivalului, ea interpretează personajele lui Sebastian, alături de Marius Manole.

http://www.azi.ro/daca.htm

O iubită necunoscută a lui Mihail Sebastian se destăinuie

24 Aug 2008
Bătrâna doamnă Nadia Lacoste povesteşte pentru revista „Tabu“ care apare săptămâna aceasta despre prima ei dragoste de la 17 ani, Mihail Sebastian.

Premiile literare



Acest set de exigenţe nu apare doar explicit în articolele lui Sebastian, ci îi vertebrează, în general, activitatea critică, „substanţialitatea“, „definiţiile şi analizele limpezi“, dar şi „precizia verdictului critic“ fiind coordonatele care îi reţin atenţia şi lui Barbu Cioculescu, în timp ce George Bălăiţă constată că „verbul este ferm, pătrunzător, mai totdeauna adecvat. Deseori dublat de o anume candoare, tot o formă a inteligenţei“.Observaţia lui Sebastian conform căreia televizorul anulează respiraţia vieţii, privîndu-ne de spectacol ca act de prezenţă, ca bucurie a mulţimii, îşi păstrează actualitatea. Este, de asemenea, o evidenţă că mare parte a premiilor literare care se acordă în România sînt irelevante – nu trebuie decît să ne uităm la premiile acordate de filialele USR sau de reviste din provincie şi nu numai, premii care sînt o şansă unică pentru a se lăuda o carte sau unul dintre criticii care semnează în paginile revistei respective. Recunoaştere în familie, cantitate neglijabilă în ansamblu!



„M-aş amuza cu succes să stabilesc o listă complectă de relaţii şi prietenii numai din lectura cărţilor de critică. Disting uneori în pagini întregi numai piruete imaginare, saluturi demne, strîngeri de mînă şi surîsuri, o întreagă tehnică modernă care transformă volumul criticului într-un adevărat salon de primire şi judecata lui într-o simplă graţiozitate şoptită la o masă comună între două sandviciuri“ – scria Sebastian în 1928. Admiraţii convenţionale, confundarea criticii literare cu o acţiune publicitară, articole impuse de conjunctură, de relaţiile de grup şi combinaţii de culise, slujind chiar o anumită editură, criterii estetice şi axiologice subminate de raţiuni de ordin comercial, debuturi senzaţionale, anunţate cu surle şi trîmbiţe, prăfuite peste noapte, subiectivitatea înţeleasă ca subiectivism – toate astea formează un loc comun şi în cultura de azi. Ca şi lipsa de nuanţe!

http://www.observatorcultural.ro/Mihail-Sebastian*articleID_19902-articles_details.html

Nu puţine sînt articolele de critică literară, deoarece, atît ca romancier şi dramaturg, dar şi prin publicistica sa, Mihail Sebastian a participat direct la mişcarea literară a vremii sale, fiind angajat în comentariul literaturii contemporane, atît româneşti, cît şi universale. Interesul pentru epoca modernă a reprezentat un punct esenţial al investigaţiilor sale foarte aplicate, ce acoperă spaţii extinse.

Unitatea dialectică, indisolubilă, între concept (care asigură trecerea de arbitrar) şi sensibilitate, bazată astfel pe o dublă exigenţă cerută criticului – exactitatea conceptuală şi sensibilitatea delicată – reprezintă esenţa esteticii lui Mihail Sebastian. Actul său critic este unul deschis, suplu, modern, sincronizat cu ritmul literaturii europene, opus criticii dogmatice, preocupate de standarde generale şi de legi estetice inflexibile, absolut inoperabile în condiţiile schimbărilor petrecute în literatura acelor ani. Prin judecăţile sale, Sebastian a refuzat scientismul suficient, simplitatea formulelor („Orice artă care porneşte de la un rebus riscă să piară odată cu dezlegarea lui“), dar a depăşit şi estetismul pur, literatura fiind pentru el o expresie a umanului, gîndirea şi fiinţa reprezentînd o unitate, şi nu o dualitate ireductibilă. În viziunea sa, scrisul echivalează cu un act de prezenţă şi de participare, şi nu cu unul de inteligenţă discursivă. Scrisul, inclusiv cel critic, este hrănit de o experienţă vitală, de o autenticitate a trăirii, care influenţează aprecierile axiologice ale criticului literar, idealul estetic hrănindu-se din materia vie a unei prezenţe sufleteşti, esteticul devenind o marcă a identităţii. De aceea Sebastian va prefera operele în care se simte respiraţia vieţii, în lipsa căreia se anulează şi esteticul, şi moralul.



Relaţia dintre gazetărie şi literatură, aşa cum o vede Sebastian, este comentată de Dorel Dorian, în ecuaţie intrînd şi conceptele de „stil“, „adevăr“, „spontaneitate“, „minciună“, „etică“, iar Ana Blandiana se declară impresionată de capacitatea lui Sebastian „de a fi în acelaşi timp scriitor şi ziarist. Nu în sensul că în acelaşi timp putea să scrie piese de teatru sau romane şi texte pentru ziar, ci şi în sensul că aceste texte pentru ziar, fără a avea nici o clipă aerul că literaturizează, sînt mult mai mult decît nişte articole. De fapt, dacă ar trebui să spun un singur lucru despre publicistica lui Mihail Sebastian, aş spune că el nu se sfieşte şi nu se zgîrceşte să folosească în ea rezervele de sensibilitate de care beneficiază de obicei doar arta“. „Neeconomisire a fiinţei ascunse“ numeşte atît de frumos Blandiana această aptitudine a lui Sebastian, o „risipă de sine“ de care sînt în stare doar fiinţele profunde şi autentice. Discursul îndrăgostit, capacitatea de a admira fără rezerve reuşita unui confrate, dar şi distanţa critică ce nu-i anulează acuitatea senzorială sînt alte constante ale metodei critice practicate de Sebastian şi reţinute de Carmen Muşat, în timp ce Ion Pop remarcă justeţea identificării liniilor, iar Paul Cernat evidenţiază eleganţa ironică a moralistului, fineţea dezarmantă şi umorul greu accesibil. Înlăturarea responsabilităţii, contrazicerile evidente, netezirea opiniilor, consideraţiile care trec dincolo de adevăr, stilul căutat care aduce cu sine fleacuri agreabile sînt păcate ale criticii literare sancţionate de Sebastian şi care îl determină să polemizeze cu Eugen Lovinescu, acuzaţiile dure îndreptate către acesta vizînd precauţia şi amînarea unei opţiuni categorice.

După încercarea mai degrabă nereuşită a lui Teşu Solomovici de a repune în circulaţie o parte dintre textele publicistice ale lui Sebastian, la sfîrşitul anului trecut, Editura Hasefer a publicat două volume conţinînd astfel de texte: Mihail Sebastian comentat. Ce vîrstă daţi acestor texte? şi Itinerar spiritual francez, două volume ce oferă o altă dimensiune spirituală şi intelectuală decît cea sugerată de Marta Petreu, care nu o anulează, însă de care n-ar fi rău să se ţină cont înainte de a pune etichete definitive, sau de a relua altele vehiculate anterior („hamal ideologic“).Primul volum (re)aduce în atenţia cititorilor 26 de articole publicate de Sebastian în numeroasele reviste culturale la care a colaborat între 1928 şi 1940, cînd i s-a luat dreptul de semnătură. Articolele sînt comentate de personalităţi din diferite domenii ale culturii zilelor noastre (Visarion Alexa, George Bălăiţă, Radu Beligan, Ana Blandiana, Paul Cernat, Remus Cernea, Barbu Cioculescu, Radu Cosaşu, Dorel Dorian, B. Elvin, Alice Georgescu, Mircea Ghiţulescu, Gheorghe Lupaşcu, Carmen Muşat, Marin Mincu, Mariana Nicolesco, Nico Nitai, Tudor Opriş, Ion Pop, Alex Ştefănescu, Aurel Vainer, Matei Vişniec, Eugenia Vodă, Leon Volovici, Henri Zalis şi Vlad Zografi), volumul fiind axat, aşa cum afirmă şi Ştefan Iureş în Argument, pe „conceptul menţinerii în actualitate“, idee sugerată şi de întrebarea uşor retorică din titlu – Ce vîrstă daţi acestor texte?.



Trebuie menţionat faptul că articolele, bine alese, pun sub reflector în special contextul cultural al perioadei, şi mai puţin pe cel politic, nodurile pe care Sebastian a încercat să le dezlege în deceniile trei-patru ale secolului trecut dovedindu-se, aşa cum reiese şi din comentariile ce se doresc în prelungirea lor, la fel de actuale şi azi. Sintetizînd, Sebastian plasează într-o ramă critică probleme dintre cele mai stringente: rolul criticului literar, fuziunea noului cu vechiul, relaţia dintre literatură şi viaţă, dintre literatură şi gazetărie, dintre teatrul modern şi literatură, dintre cultură şi televiziune, relevanţa premiilor culturale, moralitatea şi responsabilitatea scrisului, necesitatea ierarhiilor, scrisul ca meserie, specificul naţional etc.

Mihail Sebastian
Sînt rînduri confesiv-premonitorii pe care Mihail Sebastian le scria în 1931 şi care, îmi place să cred, ar putea oferi un răspuns „concluziilor“ desprinse de Marta Petreu după selecţia unor articole politice publicate între 1928 şi 1934 de Sebastian în publicistica vremii. E adevărat că în ultimii ani s-a înregistrat o tendinţă de idealizare a lui Mihail Sebastian. Acesta a fost transformat într-un reper moral în cadrul generaţiei sale, iar studiul Martei Petreu e bine-venit, dar pentru cunoscătorii textelor (nu doar politice) ale lui Sebastian nu face decît să echilibreze balanţa, fără însă a o înclina în partea opusă, aşa cum îşi doreşte autoarea. Incompatibilităţile din viaţa lui Sebastian sînt evidente, dar tonul acuzator şi tendenţiozitatea abordării lipsite de nuanţe duc la autosubminare. Ceea ce ar fi trebuit să fie o concluzie a unui studiu obiectiv se vădeşte a fi premisă, un scop al cercetării: „Pot demonstra că ideile lui Sebastian provin, în proporţie de măcar 90 la sută, din laboratorul de gîndire politică a lui Nae Ionescu“, scrie Marta Petreu…

Iubirile neîmplinite ale lui Sebastian [2008-05-13]
Dramaturgul devine personaj în spectacolul „eMeS“, care se joacă astăzi la Bulandra. [Citeste]

Cenuşăreasa devenită stea

MUZELE LITERATURII ROMÂNE ● Camil Petrescu o învaţă să citească literatură, Mihail Sebastian o iubeşte Camil Petrescu îi citea din propriile cărţi, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăţa cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanţa –, iar în jurnalul său suferă...

Mihail Sebastian revine la origini

La Teatrul „Maria Filotti“ din Braila a avut loc simbata o noua premiera, „eMeS“, o dramatizare-eseu a unor proze de Mihail Sebastian, in special a celebrei sale lucrari, „Dupa doua mii de ani“.

Mihail Sebastian, intre conditia evreitatii si literatura autenticista (I)
Pana la Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu, amandoi reluand metodele proustiene si gideene, romanul romanesc folosea telescopul, luneta sau macar ochelarii pentru a descifra realitatea; cei doi, independent si cu diferente unul fata de altul, desopera microscopul si, odata cu el, perspectiva si imaginea in incizie. Aceasta incizie fina, microscopica a sentimentelor umane presupune si o analiza infinitezimala care pune intre paranteze filozofia trairii si trece la inspectarea biologica pura, aproape medicala. Ca atare, si personajele moderne din romanul interbelic contureaza fiinte pasionale dar care traiesc moderat sentimentele si mai mult le analizeaza, le desfoliaza de ramificatiile morale sau esetice, pentru a ajunge la fenomenul pur fiziologic.
Intr-un fel, „estetica autenticitatii” nu contine doar o teorie privind creativitatea autorului, ci si un mod de viata al personajelor – dualitatea autenticista fiind rezolutiva pentru viata si opera lui Mihail Sebastian si a lui Iosef Hechter.
Dl. Constantin Trandafir a elaborat o monografie credibila, utila, exhaustiva, care, deocamdata, nu poate fi contrazisa. Am vrut, initial, sa adaug si sintagma „in spirit traditional”, dar am retras-o, pentru ca volumul mai cuprinde si o Addenda. Ipoteze si Observatii cu un set de patru intrebari la care raspund o serie de critici si istorici literari avizati: Constantin Ciopraga, Gabriel Dimisianu, Dorina Grasoiu, Gheorghe Grigurcu, Florin Mihailescu, Ion Pop, Eugen Simion, Cornel Ungureanu si, fireste, autorul. Este o metoda inteligenta de a implica pe altii in propria intreprindere editoriala, privandu-i si de o atitudine critica.
Evreu roman nascut la Braila, orasul cosmopolit de la Dunarea europeana, Mihail Sebastian va detine toate distinctiile ca si toate stigmatele multiculturalitatii intr-o lume a agresiunilor nationaliste, care iesise dintr-un razboi mondial si se pregatea de altul. El nu este un simplu minoritar cu naive pretenti de dominare ci de integrare, ca un om al Cetatii, un mare talent si un spirit dinamic, responsabil, multiperformant care tinteste o apreciere inalta si un rol de frunte. Spiritul iudaic nu amprenteaza caracterul si comportamentul, nici opera nu are acest specific, doar Nae Ionescu insusi efectuase aceasta identificare iudaica. Nu este un scriitor care sa fi scris mult si nici nu si-a pregatit si premeditat, indelung si metodic, succesul. A evoluat lent, a facut acumulari substantiale, a scris enorm, iar succesul a venit firesc, fara consecinte materiale pentru viata de lipsuri, iar cand se apropia recunoasterea integrala, inclusiv succesul financiar, a cazut ghilotima sfarsitului.
Dl. Constantin Trandafir propune un Mihail Sebastian supralucid si hiperactiv, atras de luptele ideologice ale timpului sau si atent la insidioasa polarizare a lumii, imtre democrasie si dictatura – ambele concepte avand profunde legaturi si cu creatia artistica.
Practica destinului turbulent, mirajul luciditatii dramatice, orgoliul permanentei nelinisti, mesajul autenticitatii cuvintelor si faptelor umane, mentalitatea “trairismului”, ideologia care inlocuieste morala – iata numai cateva idei si concepte cu valabilitate pentru viata si opera lui Mihail Sebastian.
Conditia evreitatii nu se decide prin torturantul sentiment al alienarii sau prin vointa de adaptare. Ca publicist si ca scriitor de succes el este, deopotriva, un adaptat si un unicat, deci protejat prin valoare. Ca publicist de prima linie nu a avut confruntari cu fortele antisemite sau cu exponentii rasismului, care, intr-un fel, se aflau tot la dreapta esichierului politic. O constiinta tragica, opresat de de conditia evreitatii intr-o lume antisemita, marcat de incapacitatea de a scrie o capodopera – ca, de altfel, si “generatia” sa: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petru Comarnescu – onest si fragil, Mihail Sebastian ar fi devenit, poate, o victima inocenta a politicianismului discretionar. Moartea il scuteste de optiuni tragice la o raspantie de mentalitati si ideologii.
Aparitia mult asteptatului Jurnal (Humanitas, 1996), l-a transformat pe Mihail Sebastian dintr-un autor de raftul doi, intr-un mare scriitor, si inca in trei ipostaze relevante: dramaturgul, romancierul, publicistul, cu proiecte importante in fiecare ipostaza, dar toate reductibile la o poietica a autenticismului, a experimentalismului, semnificant prin deviza: “vivere pericolosamente”!
Mereu, insa, el s-a imaginat numai in randul generatiei sale care nu mai avea coeziune si semnala numai destine individuale, iar teama de ratare il provoaca la comparatii dureroase (aici, cu Mircea Eliade), intr-o insemnare din Jurnal, din 27 mai 1942: “In timp ce el duce o existenta de magnat, in regiuni paradiziace, de viata, de pace, de lux, de confort, de visare – in timp ce eu trag aici, dupa mine o existenta mizerabila de prizioner. Iar dupa razboi – presupunand ca voi scapa si ne vom intalni – anilor lui de inflorire eu nu le voi putea opune decat tristii mei ani de umilinta si ratare. Ratarea nu se scuza niciodata, cu nimic, izbanzile – chiar cand sunt rodul infamiei morale – tot izbanzi raman”.
=====
Constantin Trandafir – Mihail Sebastian. Intre viata si fictiune

Mihail Sebastian, intre conditia evreitatii si literatura autenticista (II)
Fundatia Culturala “Libra”, Bucuresti, 2007. Colectia “Studii” Nu cred ca mai

Din nou Mihail Sebastian - de Gheorghe Grigurcu
=====
Din nou Mihail Sebastian (II) - de Gheorghe Grigurcu

"Femeile" lui Mihail Sebastian
http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-03-12&id=234431
Regizorul-profesor Geo Saizescu si artistii-profesori Rodica Mandache si Eusebiu Serbanescu au pregatit un epilog-surpriza la "Centenarul Mihail Sebastian": un seminar inchinat vietii si operei scriitorului, urmata de prezentarea spectacolului "Femei", dramatizare a romanului cu acelasi titlu a lui Mihail Sebastian. Distributia - formata din studentii clasei celor doi artisti-profesori, de la Universitatea "Hyperion" din Bucuresti.
Dupa jumatate de secol de "sebastionologie" exista ceva ce nu s-a spus? Exista, au dorit sa dovedeasca Geo Saizescu, Valeriu Rapeanu, Dorel Dorian, Geo Serban si Natalia Stancu. Nascut la Braila, in anul 1907, Iosef Hechter, cunoscut in literatura romana sub numele de Mihail Sebastian, a lasat posteritatii romane si nuvele, piese de teatru, eseuri si o voluminoasa opera publicistica. "A fost o prezenta efervescenta a epocii, un spirit viu, o personalitate marcanta a cetatii, a spus Geo Saizescu. Pentru noi, oamenii de teatru, Sebastian nu inseamna numai "Steaua fara nume", "Ultima ora"si "Jocul de-a vacanta", el a consemnat cu fervoare si profesionalitate actul teatral. Cronicile sale teatrale sunt adevarate lectii de teatru". Istoricul literar Valeriu Rapeanu l-a situat pe Mihail Sebastian in mijlocul vietii romanesti, dominate in prima jumatate a secolului trecut de "Tanara generatie" de la ziarul "Cuvantul" al lui Nae Ionescu. El a amintit de pretiosul tezaur publicistic care ar trebui valorificat, amintind de interesantul "Jurnal II. Jurnal indirect. 1926-1945", intocmit de Tesu Solomovici, pe baza scrisorilor, interviurilor, conferintelor si diaristicii lui Sebastian. Dorel Dorian si Geo Serban au amintit de criza survenita in relatiile dintre Sebastian si mentorul sau Nae Ionescu, dupa ce acesta a scris faimoasa prefata antisemita la romanul "De 2000 de ani" de Sebastian, si de ruptura marei prietenii dintre Mircea Eliade si Sebastian. O "Seara Sebastian" care s-a incheiat intr-o atmosfera cu adevarat sebastiana, la care au contribuit talentatii studenti-actori.