Sebastian[v=]

++Taina lui Mihail Sebastian

Cind m-am decis sa scriu rindurile de fata pe marginea jurnalului lui M. Sebastian, n-am facut-o in intentia de a ma alatura aprecierilor despre insemnatatea acestui document pentru intelegerea unei intregi epoci istorice ale carei prelungiri le resimtim inca si astazi, si nici controverselor pe care le-a provocat atitudinea sa civic-evreiasca intr-o societate romaneasca in buna masura rinocerizata, inecata intr-un val de trivialitate, cum se exprima insusi autorul.

Un lucru este insa cert: M. Sebastian nu era de felul lui un luptator, un protestatar extrovertit, un om al actiunii directe. Razboaiele acestui estet retractil, cultivat si elitist, lipsit de intransigenta (,prea suplu", cum singur se caracterizeaza undeva), de o sensibilitate si discretie aproape maladive, incapabil sa apuce pe cineva de guler pentru a-i urla in fata niste adevaruri bine meritate, dar izbutind, cu privirea-i lucida, receptiva la toate nuantele, sa ia perfect pulsul lumii inconjuratoare si sa-i puna de cele mai multe ori un diagnostic just, erau mai degraba interioare. Ceea ce nu inseamna ca nu s-a distantat de unii oameni care-i fusesera dragi (Camil Petrescu al carui portret este absolut oripilant sau Mircea Eliade despre care noteaza la 25 martie 1927: ,Sintem in plina disolutie a prieteniei noastre") si ca nu a trait cu o teribila acuitate suferintele la care erau supusi cei de un neam cu el, toti cei umiliti, persecutati, haituiti, cu care se identifica cel putin in forul lui interior, daca nu in gura mare.

Sa fi fost aceasta suferinta sursa deprimarii sale aproape constante, a oboselii de viata, spaimelor si nelinistilor care-l bintuiau? Raspunsul este, cred, da, dar... Desigur ca atmosfera din ,imensa uzina antisemita" care devenise statul roman, nesigurantele, amenintarile, amaraciunile si privatiunile generate de catastrofa razboiului, in care fiecare zi aducea noi masuri opresive impotriva evreilor impreuna cu perspectiva cit se poate de concreta a anihilarii totale, senzatia tot mai percutanta de a fi un paria, un ,lepros" cum se exprima undeva Sebastian, deceptiile cu majoritatea prietenilor si cunoscutilor din esaloanele superioare ale lumii literare si artistice bucurestene, trecuti mai toti de partea cealalta a baricadei, in planul ideilor si afiliatiilor, explica intr-o buna masura, sentimentele de deznadejde, destramare si dezgust care uneori merg pina la dorinta de sinucidere. Dar ele sint insotite, inca mult inainte de izbucnirea razboiului, de marturisiri de sila existentiala, inertie, neputinta, ratare, singuratate absoluta si nefericire, greu de inteles totusi, din partea unui autor celebru, care se bucura de aprecierea celor mai luminate spirite ale vremii, un om cu o capacitate iesita din comun de receptare, cuprindere si creatie a faptului artistic, un impatimit de muzica si literatura care citea enorm, putea sa invete englezeste in citeva luni si apoi sa-l guste si sa-l traduca pe Shakespeare, care, pe linga scrierile de fictiune ce-i adusesera notorietatea, compunea studii literare de tot felul, tinea cursuri pentru studenti, facea cronica muzicala... Daca si asta se numeste inertie...

Dincolo de circumstantele obiective, exista, dupa cum se stie, oameni cu vocatia suferintei. Mihail Sebastian, se numara, fara indoiala, printre ei. in romanul De 2000 de ani, el a extrapolat acest tip uman, socotindu-l prin excelenta iudaic - teza care, adaugata la prefata antisemita a lui Nae Ionescu, a provocat scandalul binecunoscut, nu in ultimul rind in lumea evreiasca.

Si totusi, cine citeste cu atentie (eventual de doua ori) notatiile jurnalului, inclusiv cele timpurii, constata ca aceasta vocatie pare a avea o cauza ascunsa, cu grija tainuita, o drama personala intima la care se face destul de des aluzie. Sebastian este, inainte de orice, un insetat de dragoste, el simte nevoia imperioasa (in ciuda unei aparente frivolitati care nu era intrinseca firii lui) de a iesi din singuratate cu ajutorul ei. Tinarul scriitor se indragosteste efectiv, si nu numai o data, dar intotdeauna intervine ceva, un obstacol mai puternic decit vointa lui care il blocheaza, il opreste la mijloc de drum, indiferent de obiectul arderilor lui. El stie deja prea bine, chiar inainte de a se angaja intr-o aventura sau alta, intr-o incercare sau alta, ca ea nu va duce nicaieri, ca nu-i va lasa, din nou, in gura, decit gustul binecunoscut al cenusii. (indraznesc sa emit ipoteza freudiana ca tocmai aceasta ciuda neputincioasa ar explica limbajul amoros frust, - atit de surprinzator pentru un om de delicatetea lui - in legatura cu diverse femei pe care le doreste, limbaj care a stirnit indignarea multor spirite pudibonde, si nu numai...). Oricum ar fi, mi se pare evident ca aceasta infirmitate constituie sursa constanta a nefericirilor lui, pe care acelea ale razboiului nu fac decit sa le puna temporar in umbra.

Sa lasam principalele insemnari lamuritoare in aceasta privinta sa ne vorbeasca direct:

19 Martie 1936 (in legatura cu Leni Caler pe care o iubea cu disperare la vremea aceea): ,Nu pricepe nimic si - cu cea mai buna dreptate - asteapta ca acest prea lung joc sa ia sfirsit. Dar pentru mine nu exista decit un sfirsit. Unul singur".

20 Martie 1936 : ,Am impresia ca ar accepta (Leni Caler, n.n.) o evadare - si ma cutremur gindindu-ma cit de fericit m-ar face un astfel de lucru. Dar e inutil si ar trebui sa ma obisnuiesc a socoti definitiv incheiate socotelile vietii mele".

5 Noiembrie 1936 : ,Ma uit atent la mine (...) si-mi spun ca sint in plina descompunere. Si, in aceasta desfacere, fac prostia, pe jumatate inconstienta, de a angaja oameni, care, necunoscindu-ma, ^marseaza^ cu o buna credinta de care ar trebui sa-mi fie rusine. De exemplu, de ce am dus asa departe gluma cu Cella Seni" (E vorba de scriitoarea Cella Serghi, n.n.).

29 August 1938: ,Se va culca fara indoiala cu el. (Se refera la Zoe, un nou flirt al lui, care-l facuse gelos, n.n.). Toate astea, ar trebui sa-mi fie perfect indiferente. La urma urmelor, povestea noastra nu se mai poate descurca decit printr-o despartire. Si nu-i pot refuza dreptul de a-si gasi, in sfirsit, un barbat cu care sa se culce."

15 Octombrie 1938: ,Cind ma gindesc ca intr-o viata regulata as fi fost barbatul cel mai credincios si mai frivol din lume... Ma las destramat in atitea ridicule povesti care, nici una nu duce nicaieri..."

17 Ianuarie 1939: ,Comica, absurda si in fond teribila situatie pe care o suport de 8 luni cu Zoe va trebui s-o joc din nou pentru Leni (...) A fost aici, s-a dezbracat, si pe urma, in fata naruirii mele, s-a purtat de o delicatete, de o simplicitate care au facut sa trecem usor printr-un moment care mi se parea fara iesire, fara salvare (...) Exista oare o viata mai complicata, mai stupida, mai fara sens complicata, decit a mea? O privesc cu un fel de stupoare resemnata, care singura probabil ma opreste sa termin odata pentru totdeauna cu totul. Nu mai e loc in viata mea decit pentru sinucidere sau pentru o plecare definitiva, undeva in singuratate."

9 Februarie 1939: ,incolo totul cum stii. Adica absurd, umilitor si de nesuportat. De unde iau puterea de a tiri dupa mine traiul asta nefericit, nu stiu. Probabil din lene - singura mea forta".

11 Februarie 1939 : ,Lucrind, pot regasi - cel putin pentru citava vreme - un sens vietii asteia destramate. Macar atita lucru sa ramina scrisul pentru mine: un refugiu".

27 Iunie 1939 : ,Mi-a telefonat azi dimineata (Zoe, n.n.) dar cred ca va intelege si va renunta. E mai bine pentru amindoi - si in orice caz e mai bine pentru ea".

26 Octombrie 1939 : ,As vrea sa-i pot spune clar (lui Poldi, fratele lui, n.n.) ca viata lui, cel putin fata de Mama, trebuie sa o rascumpere pe a mea, care oricum e pierduta".

13 Aprilie 1941 : ,Nu am destula energie sa-i spun Madeleinei ca trebuie sa-si vada de drum. imi pare sincer rau ca am consimtit joi noaptea sa ramina la mine. A fost inca o noapte penibila (ca in mai 1938 cu Z.). Daca nu vreau noi complicatii, inutile pierderi de timp si incurcaturi fara solutie - trebuie sa tai scurt."

23 Aprilie 1941 : ,(...) Razboiul asta, cu angoasa lui permanenta, a acoperit vechile mele nefericiri personale si le-a facut sa treaca in umbra. Dar cind ma apropiu iar de ele, dor inca. intr-un fel, printr-o substituire de nenorociri, razboiul m-a departat putin de mine si de oribilele mele taine. Ba chiar mi-a dat ratiuni de a trai si de a astepta - eu care de atitia ani nu mai am nimic de asteptat."

30 Noiembrie 1941 : ,Mai am asteptari? Mai pot obtine ceva de la viata? Mai poate obtine ceva viata de la mine? Decrepitudine fizica si dezgust moral - asta e aproape tot."

12 Decembrie 1941 : ,Razboiul asta acopera intr-un fel marile mele nenorociri si dizgratii. Ma agat de el, traiesc in el, ma pierd in el - si uit de vechile mele infame suferinte."

30 Octombrie 1942 : ,Jocul meu in dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fara sens - si totusi nu-mi pot impune o data pentru totdeauna o definitiva renuntare. Stiu ca nu duce la nimic, ca nu poate duce la nimic, ca totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodamint - si totusi de fiecare data ma imbarc in aceeasi ridicola farsa, cu nu stiu ce amestec de impostura si buna credinta, ca si cum ar fi o incercare pe care o fac pentru prima oara. E greu sa fii un om sfirsit - si sa accepti cu seriozitate acest fapt. Ce e mai de neiertat in cazul meu este ca antrenez in situatii atit de false fiinte care n-au nici o vina, decit aceea de a ma cunoaste: Cella, Leni, Zoe... Dupa amiaza de azi a fost asa de penibila, ca mi-e sila de mine..."

17 Iunie 1943 : ,Astept sfirsitul razboiului - si pe urma? Ce voi astepta pe urma? (...) Vorbesc, vad, ascult, raspund, ma mir, aprob - si dincolo de toata aceasta agitatie de suprafata sint si ramin mereu singur cu irevocabila mea soarta."

12 Octombrie 1943 : ,O casa calda, intima, in care sa citesc si sa scriu linga o femeie iubita - vis irealizabil, dupa care mereu am tinjit."



Nu sint printre cei care au inclinat sa creada ca imposibilitatea realizarii acelui vis atit de simplu, la care mereu a tinjit, l-a impins pe Sebastian la sinucidere, (ades invocata ca o posibila solutie) asa cum l-a impins, de pilda, pe alt mare nefericit, Cezare Pavese. Ultimele pagini ale jurnalului atesta ca resursele lui vitale, speranta de a se bucura de beneficiile libertatii erau mai puternice decit tristetea, amaraciunile si deziluziile. O afirma chiar el in ultima insemnare din jurnal.

http://www.romlit.ro/www/texte06/rl15/3-25-1.html

++Mihail Sebastian: „Doamne, indura-te"

File de jurnal
Scriitorul Mihail Sebastian traieste cosmarul razboiului. Spaima ii
invadeaza, tiptil-tiptil, oasele, gandurile, sufletul. Paginile din
jurnal descriu nopti de insomnie, suspendare in gol, drama unui evreu
caruia nu-i ramane decat sa se roage.

„Duminica, 19 mai 1940. „Nemtii sunt la Laon. Se dau batalii la 10 km
de Reims. Drumul spre Paris e pe jumatate strabatut. Comunicatul
german de azi anunta peste 100.000 de prizonieri. Reynaud spunea
aseara la radio ca situatia este „grava, dar nu disperata".
Churchill, asta-seara, spunea si el ca „ar fi o nebunie sa spunem ca
situatia nu e grava, dar o si mai mare nebunie sa o credem
pierduta"...
Totul e ca intr-un cosmar groaznic, din care astepti sa te trezesti.
Doamne, indura-te!"

„Trebuie sa ma resemnez a trai"

Vineri, 26 septembrie 1941. „Noapte de insomnie si, pe urma, o
intreaga zi de zbucium, de tristete, de oboseala. Un sentiment de
prabusire. Ma simt desfacut, cazut, fara salvare. Nu-mi mai simt nici
o curiozitate pentru ce se va intampla. Cum se va termina razboiul?
Cum vom iesi din cosmar? Nu stiu, nu mai vreau sa stiu. Si totusi
trebuie sa ma resemnez a trai. Dar niciodata nu
m-am simtit in mai mare dizgratie."

„Astept pacea cum as astepta un tren"

Luni, 2 noiembrie 1942. „Iata noiembrie - si nimic nu schimba mersul
razboiului. Octombrie a trecut aproape fara evenimente militare.
Stalingrad tine mereu, iar restul fronturilor e nemiscat. Sunt
desigur oameni care traiesc mai departe: bani, munca, iubire, totul e
pentru ei oarecum normal, cel mult stanjenit, si - in orice caz-
acomodat. Pentru mine razboiul suspenda totul. Astept pacea cum as
astepta un tren. Intre timp, ma zbat intre toropeala si exasperare. N-
am stiut niciodata sa astept in liniste."
Succesul european al romanului „Zahir" este confirmat de prezenta pe
locul intai in topurile literare din Franta, Germania, Austria,
Elvetia, Portugalia, Rusia si Ucraina. In ultimele doua tari, romanul
s-a vandut in peste 530.000 de exemplare in doar o luna de la
aparitie (12 aprilie).

http://www.expres.ro/cultura/?news_id=194995

++Fragmente de Jurnal

Mihail Sebastian, de vorba cu Mircea Eliade si Camil Petrescu
Mihail Sebastian (1907-1945), pe numele real Iosif M. Hechter,
noteaza in jurnal conversatiile cu cei doi prieteni apropiati, Mircea
Eliade si Camil Petrescu, ce denatureaza in dispute de cate ori
vorbesc despre politica, fara a le rupe relatiile, in ciuda
aparentelor.

Joi, 19 (martie 1936)
Aseara, la Lilly (actrita), unde luam masa cu intreg grupul nostru,
Camil (Petrescu) - vorbind cu Mircea (Eliade) si cu mine - (...)
- In definitiv, draga, sa recunoastem: nu exista decat trei
romancieri: d-ta, Mircea si eu.

Joi, 25 (iunie 1936)
Iesind de la „Capsa", am facut cativa pasi pe strada si (Camil
Petrescu) mi-a explicat din nou atitudinea lui fata de ultimele batai
antisemite.
- E regretabil, draga, dar tot ovreii poarta raspunderea.
- De ce, Camil?
- Pentru ca sunt prea multi.
- Dar ungurii nu sunt si mai multi?
- Poate, dar cel putin sunt masati la un loc, in aceeasi regiune.
(...)
- Draga, ovreii provoaca. Au o atitudine echivoca. Se amesteca in
lucruri care nu-i privesc. Sunt prea nationalisti.
- Ar trebui sa te decizi, Camil. Sunt nationalisti sau sunt
comunisti?
- Ei, stii ca-mi placi? Suntem intre noi, draga, ma mir ca mai pui
astfel de intrebari. Comunismul ce altceva este decat imperialismul
evreilor?
Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una dintre cele mai
frumoase inteligente din Romania. Camil Petrescu este una dintre cele
mai delicate sensibilitati din Romania. Cum ar putea Romania sa
traiasca vreodata o revolutie?

Vineri, 25 (septembrie 1936)
Aseara, Mircea a izbucnit deodata, in mijlocul unei conversatii
destul de potolite despre politica externa si despre Titulescu,
ridicand deodata glasul, cu acea teribila violenta cu care ma
surprinde uneori:
- Titulescu? Ar trebui executat. Pus in fata unui pluton de
mitraliere. Ciuruit de gloante. Spanzurat de limba.
- De ce, Mircea? il intreb surprins.
- Pentru ca a tradat. Inalta tradare. A incheiat cu rusii un tratat
secret, pentru ca, in caz de razboi, sa ocupe Bucovina si
Maramuresul.
- De unde stii?
- Mi-a spus generalul Condiescu.
- Si e de ajuns? Sursa nu ti se pare patimasa? Informatia nu ti se
pare fantezista?
M-a privit lung, cu stupoare, incapabil sa priceapa ca cineva se mai
poate indoi de un asemenea „adevar" (...)
El este un om de dreapta, pana la ultime consecinte. In Abisinia, a
fost cu Italia. In Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu (...)
El, Mircea Eliade, crede orbeste ce scrie „Universul". Informatorul
lui e Stelian Popescu (directorul ziarului) - si crede orbeste in el.
(...) Si are un fel naiv de a se exaspera, de a ridica vocea pentru a
lansa, fara un zambet macar, chestiile abracadabrante pe care le afla
in oras, in redactia „Vremei", in redactia „Cuvantului".(...)
As vrea sa elimin din discutia noastra orice aluzie politica. Dar e
posibil? Strada urca pana la noi vrand-nevrand, si in cea mai anodina
reflectie simt spartura mereu mai mare dintre noi.

http://www.expres.ro/cultura/?news_id=194339

Jurnalul lui Mihail Sebastian
Sebastian: „Nu vrei sa crezi, refuzi sa asculti, dar ramai cu o
indoiala in inima"
Mihail Sebastian si jurnalul sau. O confesiune dureroasa,
netransfigurata literar.
O marturie nu numai a propriilor trairi, dar si a dramei evreiesti
din perioada celui de-al doilea razboi mondial. Paginile lui
Sebastian au valoare de document, sunt o oglinda a vremii si a
exceselor antisemite. Prietenii il parasesc si-l uita, iar scriitorul
e macinat de sentimentul apasator de izolare si naufragiu. El descrie
o lume care si-a iesit din matca si se indreapta spre nicaieri.
Sambata, 30 martie (1935). Lectia de ieri a lui Nae a fost sufocanta.
Gardism de Fier pur si simplu - fara nuante, fara complicatii, fara
scuze.
„Politica se cheama o stare de lupta. Un partid inchide in chiar
fiinta sa obligatia de a le suprima pe toate celelalte. In concluzie
ultima, „politica interna" e o absurditate. Nu poate exista decat o
cucerire a puterii, o confiscare a ei si confundarea partidului cu
toata colectivitatea. De aici mai departe nu mai exista decat
gospodarie, de vreme ce orice posibilitate de reactiune este anulata.
Natiune se cheama un colectiv care inchide in sine ideea de razboi. O
natiune se defineste prin ecuatia prieten-dusman." Si asa mai
departe...
As fi vrut sa-i spun ce monstruoase contraziceri cu sine insusi
debiteaza, dar era grabit si dupa curs a plecat numaidecat.
Toata erezia lui porneste de la o abstractie grozava,
salbatica: „Colectiv". Mai rece, mai sumara, mai artificiala decat
abstractia „individ". Uita ca vorbeste despre oameni. Uita ca oamenii
astia au pasiuni, au, orice ar spune, un instinct de libertate, au
constiinta existentei lor individuale.
Si ce e mai deprimant e ca toate teoriile astea pornesc de la un
vulgar calcul politic. Sunt convins ca, daca ieri a vorbit asa - cu
atatea aluzii politice si atat de penibil hitlerist -, a fost pentru
ca, in primul rand, printre ascultatori se afla un gardist de Fier,
in costum national. Simteam ca vorbeste pentru el.

„Nu se stie absolut nimic"

Sambata, 25 ianuarie (1941): Cioran ii spunea ieri lui Belu
ca „Legiunea se sterge la cur cu tara asta".
Duminica, 26 ianuarie (1941): Nici o veste sigura despre desfasurarea
situatiei politice. Cine e arestat si cine nu, cine ramane cu regimul
si cine pleaca - nu se stie absolut nimic.

„Gheto in sectorul de negru"

Duminica, 14 iunie (1942): Mi-e inima grea. Zvonuri, prevestiri,
interpretari. Toata lumea vorbeste despre noi legiuiri antisemite,
care ar fi sa vina de la o zi la alta. Interzicere de circulatie de
la ora 9.00. Semn galben. Gheto in sectorul de negru. Gheto in baraci
la Bersad (?) Transnistria. Nu vrei sa crezi, refuzi sa asculti, dar
ramai cu o indoiala in inima. Alarma din noaptea de joi spre vineri
si zvonurile de bombardament ma sperie mai putin prin ele insele
decat prin atmosfera de surescitare si isterie pe care ar putea sa le
provoace - ca si anul trecut. Imi aduc aminte si ma infior.

„Sunt literalmente sleit de puteri"

Vineri, 20 noiembrie (1943): Sunt bolnav de cateva zile, fara sa stiu
ce am. Nu bolnav propriu-zis: n-am febra, nu ma doare nimic, dar sunt
literalmente sleit de puteri.
Voiam aseara sa scriu cateva randuri aici, dar ma simteam incapabil
sa tin tocul in mana. Diminetile mai merge (de exemplu, acum la 9
dimineata, inainte de a porni spre scoala, am inca destula energie sa
insemn in graba aceste cuvinte), dar seara cad naucit de oboseala. E
o adevarata „criza" si vine cu atat mai prost cu cat ma gaseste in
mare lipsa de bani. Din vara, din iunie, n-am mai avut un moment asa
de greu de saracie - si nu stiu cum voi iesi din el.

Evenimentul Zilei

++Cuvant de pretuire pentru Maria Sa Actorul
Cu un ton liric mai temperat decat celelalte piese ale lui Mihail Sebastian (“Steaua fara nume”, “Jocul de-a vacanta”), “Ultima ora” este in primul rand o comedie de moravuri si situatii, impecabil construita tehnic, in care duelul scaparator al replicilor, portretele (in tuse fine sau in acva forte) a personajelor o situeaza printre cele mai reusite si mai de succes dintre lucrarile dramatice ale autorului. Cuplul Alexandru Andronic - Magda Minu se afla in conflict pe planul ideal al pasiunii pentru istoria antica, in speta pentru Alexandru cel Mare, profesorul cenzurandu-si cu luciditate o patima ce-l inrobeste de douazeci de ani, facand loc acceptarii unor ipoteze stiintifice ce atesta ca eroul sau a facut si greseli, fiind chiar pasibil de crima. Mai inflexibila, cu entuziasmul tineretii, studenta Magda Minu il admira fara rezerve pe Alexandru cel Mare, dar istetimea sa nativa o face sa simta ca e ceva necurat in atitudinea brutala a industriasului Grigore Bucsan si in insistentele perfidului director de gazeta I.D. Borcea, care considera ca greselile de tipar strecurate in articolul pe care Andronic il publica fara voia sa in cotidianul de scandal “Desteptarea” constituie un mare santaj. Inocentul profesor de istorie antica e scandalizat ca numele localitatilor Proaftazia si Kabul au devenit Protar si Carun, dar industriasul Bucsan nu crede in autenticitatea acestor erori, vazand in articolul stiintific al profesorului dorinta de a-l santaja, amenintand ca va face noi dezvaluiri cu privire la afacerile lui, inca secrete, cu cereale numite (coincidenta!) tot Protar si Carun. De aici, intregul conflict al comediei, condus magistral de dramaturg intr-o satira la adresa ziarelor de scandal si a subordonarii presei puterii marii finante. De fapt, piesa lui Mihail Sebastian, scrisa in anii ultimului razboi mondial, revine firesc in actualitate, printr-o noua Romanie capitalista, chiar daca marcata de o prelungita tranzitie spre economia de piata, tranzitie mai abitir caracterizata de jocul de interese economice necurate, in care intra si o parte dintre ziare, mai ales cele de scandal, aparute (si disparute) dupa 1990, ca ciupercile dupa ploaie. Asa ca nu era nevoie de nici un efort special pentru aducerea in actualitate a comediei lui Sebastian. Dar, dupa o jumatate de secol de la reprezentarea sa pe prima scena a tarii, o noua lectura a piesei era fireasca, tinand seama de sensibilitatea unui alt public, cu un alt orizont de asteptare. Drept care, la interpretarea clasica a comediei, care se bizuie in cea mai mare masura pe virtutile actorilor, regizoarea Anca Ovanez-Dorosenco a adaugat, cu subtilitate usor sesizabila, aripa inefabila a metaforei care nuanteaza si accentueaza situatiile imaginate de autor, nu mai putin profilul personajelor. Acest lucru este evident in interludiile dintre acte, plasand actiunea intr-un Bucuresti ravasit de tipatul sirenelor, in care lume de toata mana ia cu asalt tramvaiele, se misca febril, in timp ce vanzatorii de ziare striga titluri incendiare, inclusiv din “Desteptarea”. Dar unul dintre aceste interludii ne poarta, impreuna cu Andronic si Magda, la Sosea, unde protipendada petrece parca fara a baga de seama semnele razboiului. La reusita acestor scene, cu figuratie abundenta, o contributie esentiala o are scenograful Mihai Madescu, care a recompus pe scena Salii Mari a Nationalului spatiul din spatele Palatului Regal, unde se afla capatul tramvaiului 7 si de unde se vad, profilate, Ateneul Roman, alte cladiri-emblema ale Capitalei, dominate de inscriptiile luminoase cu numele Bucsan, sugerand atotputernicia marelui sau imperiu industrial. La randul ei, atmosfera de epoca este evocata de costumele imaginate de Luana Dragoescu si de inspirata ilustratie muzicala, selectata din slagarele vremii de Vladimir Dorosenco. In acest cadru general sunt plasate decorurile in care se petrece actiunea propriu-zisa: redactia “Desteptarii”, modestul apartament al profesorului Andronic, impunatorul birou al lui Bucsan.
Cu foarte rare exceptii, in aceasta noua montare a Nationalului bucurestean cu “Ultima ora”, cuvinte de adanca pretuire se cuvin Mariei Sale Actorul, cel care domina cu arta sa intregul spectacol, rasplatit fiind cu recunostinta, exprimata prin aplauze la scena deschisa, a publicului. Pasiunea pentru stiinta sa, naivitatea dar si confuzia, mirarea in fata unor oameni dintr-o lume necunoscuta lui care tresar doar la auzul numelor de Protar si Carun, afla in Claudiu Bleont un interpret sensibil, cand avantat, cand umil, cand intrigat de interventia intempestiva a studentei Magda, de intrarile brutale in viata sa linistita ale lui Bucsan si Borcea. Acest actor de incontestabil talent, capabil sa creeze tipuri foarte diverse se afla, de la o vreme, intr-o etapa fasta a carierei sale, inregistrand numeroase succese, in ultima vreme fiind Regele din “Legenda ultimului imparat” de Valentin Nicolau, ca si in Catavencu din “O scrisoare pierduta” de I. L. Caragiale. La randul ei, Ilinca Goia, care se afla intr-un moment de maturitate a profesiei, confera Magdei Minu pasiunea ardenta, aproape necontrolata de ratiune pentru Alexandru cel Mare. Dar patosul ei face cu abilitate loc unor clipe de luciditate, ivite din istetimea sa nativa care o conduc, cu buna intuitie, pe un teren minat, determinandu-l pe Bucsan sa finanteze mult visata expeditie a profesorului (impreuna cu ea, fireste) in Asia
Mica, pe urmele lui Alexandru cel Mare. Cu aceeasi dezinvoltura si profesionalism intruchipeaza Ilinca Goia o Magda Minu ravasita de patima, ca si pe cea care joaca pe cocheta in ultimul act. In rolul lui I.D. Borcea, directorul de gazeta aproape falit care cauta marea lovitura, marea infamie ca sa salveze fituica de scandal, Gheorghe Dinica joaca magistral, pe rand, uimirea, viclenia, grobianismul, slugarnicia, realizand un portret uman complex cu o trasatura definitorie: succes si bani cu orice pret. Inca o data acest actor de mare intuitie si talent ne uimeste cu jocul sau firesc care subjuga publicul. Intr-un personaj cu aparitie doar in actul intai, Marin Moraru creeaza un secretar de redactie harsait in meserie, cu constiinta efemeritatii profesiei sale care-i macina viata. El joaca de parca si-ar fi petrecut toata existenta intr-o redactie, intre tipografie si birou, printre spalturi si clisee. Nu-l mai surprinde nimic, nici micile ciupeli ale redactorilor, nici marile santaje ale directorului, nici vizitatorii intempestivi si “nebuni” ca Andronic sau ca actrita Gabi, nici chiar cu aparitia din greseala a unui articol, intr-o gazeta la care cei ce-o fac nu sunt platiti cu lunile. O alta performanta actoriceasca ii apartine lui Mihai Fotino, care da culoare si farmec, cu grija de a nu sarja, unui personaj pitoresc, patronul de tipografie Agopian.
Profesionismul actorilor de la National isi pune pecetea si pe interpretarea unor roluri de mai mica intindere: Constantin Dinulescu (ministrul Branescu), Carmen Ionescu (austera domnisoara Werner, secretara credincioasa a lui Bucsan), Silvia Nastase (Ana, femeia de serviciu devotata a lui Andronic), Alexandru Hasnas (Nita, om de serviciu la “Desteptarea”), Liviu Craciun (Hubert, tipograf). L-am lasat special la urma pe Mircea Albulescu, cel care adauga bogatului sau palmares inca o creatie memorabila in rolul industriasului Bucsan. Actorul confera personajului sau siguranta si aroganta pe care i-o dau atotputernicia imperiului sau industrial. Dar, in acelasi timp, devine vulnerabil, ingrijorat, speriat chiar, atunci cand trebuie sa dea piept cu oamenii dintr-o categorie straina lui, adica cu acei pe care nu-i poate cumpara cu bani. Profesorul Andronic il inspaimanta tocmai pentru ca nu-l poate dibui: e intr-adevar cinstit si naiv sau un escroc mai mare decat el? Edificator pentru modul complex in care isi construieste Mircea Albulescu personajul este actul trei, in care acesta domina. Somptuosul sau birou, cu sute de ferestre prin care se vad inscriptiile cu numele Bucsan ce domina orasul, pare sa-l striveasca. Chiar statura impozanta a actorului devine parca mai mica sub povara celei mai grele nopti din viata sa. Comicul dialogului este nealterat, dar in glasul lui Mircea Albulescu, siguranta cu care arunca poantele e minata de indoiala si teama, pana in clipa in care Andronic accepta suma imensa pentru expeditie si pana cand Magda Minu inventeaza o explicatie bizara dar plauzibila si profitabila pentru Bucsan a cuvantului tabu PROTAR. Lui Bucsan ii este redata linistea, reintrarea pe fagasul normal al afacerilor sale, dar ceva s-a surpat in el, siguranta i-a fost zdruncinata. Iar acest lucru este exprimat sugestiv de Mircea Albulescu, in finalul piesei, cand ramane prabusit, parca dezarmat in masivul sau fotoliu de piele. Dar, in ce ma priveste, dupa ce i-am deprins stilul, vazand aproape toate spectacolele in care a jucat, meritele lui Mircea Albulescu nu se limiteaza la crearea propriului rol. Chiar in caietul program e stipulat faptul ca el a asigurat coordonarea si asistenta proiectului. I-am recunoscut inteligenta si profesionalismul, prelungite si in performantele colegilor sai, cu care, in absenta regizoarei, ocupata in strainatate, a repetat amical, contribuind la coeziunea spectacolului.
In actul intai, in care Sebastian a recompus cu har atmosfera unei redactii de ziar, unii interpreti fac nota discordanta. Ma refer la Marcelo Sebastian Cobzariu (Pompilian), la Ioan Andrei Ionescu (Voicu), care-si trateaza cel putin cu indiferenta rolurile de redactori, care trebuiau sa dea o pata de culoare adevarata lumii gazetaresti. De asemenea, n-am inteles de ce din rolul actritei de revista Gaby, Raluca Petra face o caricatura, in loc sa-i confere farmecul vedetei fara talent, sau, din cine stie ce pricini ce nu tin de arta, persecutata de cronicari.
In intregul sau, noua montare a Nationalului, “Ultima ora”, il repune in drepturile-i firesti pe Mihail Sebastian, fiind un spectacol in care stilul clasic se imbina armonios cu modernitatea, oferind prilej de performanta unor actori de frunte ai trupei sale.



http://www.cronicaromana.ro/cuvant-de-pretuire-pentru-maria-sa-actorul.html

++Reintalnire cu ..Ultima ora.. de Mihail Sebastian dupa 50 de ani





Dramaturgia lui Mihail Sebastian, scrisa intre cele doua razboaie mondiale, si chiar in timpul celui din urma, s-a bucurat de-a lungul anilor de un mare succes de public, pe scene din Bucuresti si din intreaga tara. Imbinarea dintre lirism si umor din „Steaua fara nume“ sau „Jocul de-a vacanta“, accentele puternice de satira sociala, privind cu precadere dependenta presei de marele capital din „Ultima ora“, harul si profesionismul autorului au determinat multe teatre sa-i monteze lucrarile dramatice.
Putina istorie
Premiera absoluta a comediei „Ultima ora“ are loc la sfarsitul lui ianuarie 1946 la Nationalul bucurestean, aflat sub directoratul lui Tudor Vianu. In acest spectacol si-a demonstrat regizorul Moni Ghelerter marea arta de-a intocmi distributii ideale. Asa ca au jucat atunci Costache Antoniu (Andronic), Ion Fintesteanu (Bucsan), Miki Atanasiu (Borcea), A. Ionescu-Ghibericon (Branescu), Marietta Sadova (Domnisoara Werner), Marcela Demetriad (Magda Minu), Carmen Stanescu (Gaby), Mircea Balaban (Stefanescu), D. Amigdalis (Agopian). Tot la Bucuresti, in 1975, joaca piesa si Teatrul Nottara, montarea avandu-i ca protagonisti pe Marin Moraru (Andronic), George Constantin (Bucsan), Stefan Iordache (Borcea), Anda Caropol (Magda Minu). Sa mai adaugam si cele doua spectacole (1953 si 1967) jucate la Studioul Casandra al IATC, de studentii actori din anii terminali. Iar in tara, intre 1948 si 1982, „Ultima ora“ s-a reprezentat cu deosebit succes la teatrele nationale din Iasi, Timisoara, Cluj, Craiova, pe scenele din Brasov, Arad, Baia Mare, Resita, Barlad, Satu Mare.
Revenind la Nationalul bucurestean, sa spunem ca a doua premiera a comediei lui Sebastian, datorata aceluiasi regizor Moni Ghelerter, are loc pe prima scena a tarii la 17 decembrie 1953, jucandu-se cativa ani buni. Alaturi de protagonistii premierei absolute - Costache Antoniu, Ion Fintesteanu, A. Ionescu Ghibericon, Miki Atanasiu - apar in distributie nume noi ca Aura Buzescu (domnisoara Werner), Marcela Rusu (Magda Minu), Jenica Constantinescu (Stefanescu) etc. Cu acest spectacol (alaturi de „O scrisoare pierduta“) Teatrul National din Bucuresti participa in 1956 la Festivalul International de Arta Dramatica din Paris, despre care aflam amanunte semnificative de la pertinentul istoric si comentator Ionut Niculescu, directorul Muzeului Teatrului National. Pentru prezenta pariziana distributia este „intarita“ cu Al. Giugaru (Nita), Marcel Anghelescu (Pompilian), Grigore Vasiliu Birlic (Agopian), Radu Beligan (Voicu). Iar presa din capitala Frantei nu intarzie cu elogiile. Iata doar cateva exemple: „Ultima ora e jucata de artisti care sunt toti, chiar si in cele mai mici roluri, mari actori. Ei au un fel de a juca constand in intrebuintarea tuturor mijloacelor pentru a semnifica ceva, fiecare ramanand unic, moderat conform cu temperamentul si misterul fiintei sale“ („Combat“). „Acest spectacol al inocentei unei inimi curate trecand prin jungla cutreierata de fiare este de un comic magistral si totodata eficace“ („Le Figaro Litteraire“). „O piesa impecabil construita. Dialog allegro-vivace, nervos, scanteietor, plin de replici spumoase. El releva finete de observatie, verva satirica, luminate necontenit de surasurile umorului si de tandreti omenesti“ („L’Aurore“). „Ultima ora“ face o viguroasa (si foarte vesela) satira a jurnalismului burghez infeudat oamenilor de afaceri“ („L’Humanité“).
Editia 2003 -
o distributie
cu maestri
Iata ca, la o jumatate de veac de la premiera din 1953, „Ultima ora“ de Mihail Sebastian isi reintra in drepturi pe scena Salii Mari „I.L. Caragiale“, a Nationalului bucurestean, marturisind clar preocuparea directorului general Dinu Sararu de a readuce in luminile rampei, cu o noua forta, dramaturgia romaneasca, clasica si contemporana. Actuala montare i-a fost incredintata regizoarei Anca Ovanez, care de multi ani obtine remarcabile succese in strainatate. Ea a colaborat fructuos cu doi scenografi de marca, Luana Dragoescu si Mihai Madescu. Din distributie nu lipsesc cativa dintre maestri consacrati ai trupei Nationalului, precum Mircea Albulescu (Bucsan), Gheorghe Dinica (Borcea), Marin Moraru (Stefanescu), Mihai Fotino (Agopian), Constantin Dinulescu (Branescu). Alaturi de ei, actori cu maturitate artistica, dar si tineri cum sunt Claudiu Bleont (Andronic), Ilinca Goia (Magda Minu), Silvia Nastase (Ana), Carmen Ionescu (domnisoara Werner), Raluca Petra (Gaby), Alexandru Hasnas (Nita), Liviu Craciun (Hubert), Marcelo Cobzariu (Pompilian), Ioan Andrei Ionescu (Voicu).
Bucsan - de la Mircea Albulescu la... Mircea Albulescu
Intr-o pauza de repetitie, in cabina cu nr. 2, Mircea Albulescu isi revede textul si probeaza pantofii „de epoca“ pe care ii va purta personajul sau, marele industrias Grigore Bucsan. Dar are ragazul sa ne raspunda la cateva intrebari.
- Fiind un maestru, v-ati insotit in distributia din „Ultima ora“ cu alti maestri din trupa Nationalului bucurestean...
- Eu n-as spune o echipa de maestri, ci o echipa de buni prieteni, care jucam de multi ani impreuna, iar acum ne oferim bucuria sa fim din nou alaturi in distributia acestei minunate comedii a lui Mihail Sebastian. Aceste trainice prietenii se datoreaza si faptului ca unii maestri, cum i-ati caracterizat, au acceptat roluri episodice.
- Pe afis scrie ca Mircea Albulescu nu e doar interpretul lui Bucsan, ci si „coordonator si asistent de proiect“. Ce inseamna asta?
- Un lucru foarte simplu si normal. Intrucat regizoarea Anca Ovanez, fiind foarte ocupata in strainatate, n-a putut fi tot timpul alaturi de noi, in lipsa ei am suplinit-o, repetand cu colegii mei.
- Cu un sfert de veac in urma, l-ati mai interpretat pe Grigore Bucsan intr-un spectacol la televiziune...
- Atunci parteneri importanti i
i erau Ioana Pavelescu (Magda Minu) si Alexandru Repan (Andone)...
- Care este diferenta intre Bucsan de atunci si cel de acum?
- In primul rand, diferenta pe care o dau cei 25 de ani. Rastimp in care am jucat multe alte roluri, in care am publicat cateva carti si, mai ales, am avut de invatat multe in meseria mea, intrucat si teatrul (inclusiv actorul) trebuie sa tina pasul cu vremea. Asa ca, daca acum un sfert de veac il jucam pe Bucsan, acum pot spune ca sunt Bucsan. Fireste, nu cu bogatia lui, ci cu sufletul lui...
- In ce stil e realizata actuala montare a comediei „Ultima ora“?
- In stilul care cred ca trebuie sa caracterizeze un Teatru National: imbinarea traditiei cu promovarea inovatiei.
Fugare impresii de la o repetitie generala
Dupa ce am scris randurile de mai sus, am avut privilegiul sa asist la o repetitie generala. In sala, in afara de regizoarea Anca Ovanez aflata la un pupitru cu microfon si de directorul general Dinu Sararu, doar cateva persoane. Dupa un scurt dialog intre regizoare si regizorul tehnic Traian Zecheru, un veteran al Nationalului, incheiat cu intrebarea „Putem incepe?“, cortina se ridica. Mi s-a transmis in primul rand senzatia ciudata, daca nu chiar stanjenitoare, a actorilor de-a juca fara public. Imi si inchipui seara premierei din 18 mai, cand multe replici si situatii trecute acum sub tacere vor fi acoperite de hohote de ras si de aplauze.
Am avut surpriza ca intre acte sa descopar pe scena imagini ale Bucurestiului din timpul ultimului razboi mondial, cu oameni de toata mana, luand cu asalt un vagon de tramvai, cu panorama cladirilor din centru, atat de familiare, dar si cu protipendada Capitalei in preumblare la sosea. M-a impresionat si ideea scenografica de a sugera ce prapastie exista intre redactia muribundului ziar „Desteptarea“, odaia modesta a profesorului Andronic, si impunatorul birou al industriasului Grigore Bucsan. Cat despre jocul actorilor las spectatorilor bucuria de-ai descoperi virtutile. Oricum, dupa cele ce-am vazut, „Ultima ora“ promite sa fie inca un eveniment artistic pe prima scena a tarii.




http://www.cronicaromana.ro/reintalnire-cu-ultima-ora-de-mihail-sebastian-dupa-50-de-ani.html

++STEAUA FARA MIHAIL SEBASTIAN

O lansare de carte şi o premieră
Proaspătul volum al lui Dumitru Crudu, Steaua fără… Mihail Sebastian, apărut la editura Cartea Românească, care include şi cd a avut lansarea la Iaşi, la galeriile Pod-Pogor de la Muzeul Literaturii. Dar e cu atît mai frumos primită, cu cît echipa Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” a montat textul scriitorului moldovean. Am aşteptat sincer premiera, căci ştiam de proiect de la începutul anului, cunoşteam textul. Spectacolul purtînd semnătura lui Ion Sapdaru, este, din această stagiune, pînă acum, cel mai reuşit “fruct” al Naţionalului. Pornind de la Jurnalul autorului român de origine evreiască, textul se îmbogăţeşte de înţelesuri la nivel de spectacol. Tema, parte a mesajului care se referă strict la ceea ce e scris, rezidă asupra anilor celui de-al doilea război mondial şi al statului evreilor din ţara noastră. Lumea literară, ca făcînd parte dintr-o societate deschisă, se prezintă aici ca macerată de tremurul pusilanim, oferind faţete versatile şi ecluzîndu-se pe sine (aşa cum l-au îndepărtat şi pe Sebastian).

Interiorul şi exterioarele
Anii de război ai autorului Ursei mari, meandraţi, neliniştiţi, sunt doar pretext pentru a povesti despre cum suntem (iniţial ca scriitori, critici şi directori de teatre, şi generalizînd, ca oameni). Supratema, parte a mesajului care se încarcă în spectacol, este disocierea dintre interior şi exterior, dintre cum suntem şi cum nu suntem. Decorul şi mişcarea scenică sunt cele două coordonate esenţiale.
Întotdeauna m-am gîndit la scena Ateneului ca la o formulă a “teatrului sărac” grotowskian, fără cortină, dar cu atît mai justă şi mai intimă. Absenţa acestui element, creează deja între spectator şi locul actorilor o cale mediatică directă, intrînd în sală, vedem deja decorul (la unele spectacole chiar şi persoanje, deja prezente pe scenă). În faţa noastră, o uşa ce nu e încadrată de nimic (mi-a amintit de concertele cu proiecţii video Pink Floyd, Pulse din 1995), iar pe margine stîlpi de iluminat şi sîrmă ghimpată. Cel puţin trei planuri transpar în acelaşi spaţiu: odaia scriitorului, strada, cîmpul de luptă, iar perspectiva se adînceşte mereu, se împrăştie şi, se adună şi iar se multiplică. Dacă aşa cum am convingerea, teatrul înseamnă dinamism şi viaţă, spectacolul lui Sapdaru o dovedeşte total. În sfîrşit, publicul nu priveşte unidirecţional spre scenă, acţiunea se mută şi în sală şi în loje, iar actorii sunt puşi să facă roluri diferite, intrînd unul în pielea celuilalt, transformîndu-se, căutîndu-se, încercînd să se recunoască. Doar Sebastian este constant, Radu Gilaş e singur pe rolul său poate prea obsesiv interpretat în direcţia unei frici patologice. Cînd autorul Ursei mari rămîne consternat în faţa refuzurilor piesei sale de către teatrele bucureştene, se închide, dar se arată aşa cum este înlăuntru, oferă interiorul său. Ceilalţi (Nicuşor, Mircea Eliade, Camil Petrescu, G. Călinescu, Nae Ionescu, Ion Barbu, Eugen Lovinescu) îşi proiectează doar chipurile exterioare. Planurile aproape-departe se desprind şi din discutarea Jurnalului sebastinian – considerată literatură de frontieră, scrierea diaristică arată în fond relaţia clară dintre eu şi ceilalţi. Uneori considerate ca texte compromiţătoare, alteori ca o salvare, notele zilnice ajung să nu-i mai servească la nimic autorului. Plecarea finală este o plecare nu doar de pe scenă, dar şi din viaţă, metafora înfiripîndu-se subtil:

“Mihail Sebastian: Nu mai am nevoie de jurnalul ăsta dupa ce acest coşmar s-a sfîrşit.
(…)
Leni: Jurnalul pe care m-a rugat să-l arunc în foc, eu l-am păstrat. Despre Steaua fără nume nu pomenea nimic de parcă nu ar fi scris niciodată această piesă. Mi-a spus că cea mai frumoasă zi din viaţa sa este ziua aceasta în care pleaca din Romania, dar, în timp ce se îndrepta spre aeroport să ia avionul spre New York, l-a călcat un camion. Nici măcar nu a mai aflat ca Victor Mincu a recunoscut că adevăratul autor al piesei Steaua fără nume este Mihail Sebastian. Victor Mincu a mărturisit aceasta dupa ce s-a convins că nemţii, împreună cu Horia Sima, pur si simplu nu mai au cum sa revină în Bucureşti. Dar deja era prea tîrziu. Mihail Sebastian nu mai era în viaţă. El plecase spre America în care nu va mai ajunge niciodată şi părăsise România din care nu va pleca nicicînd.”

Jocul nu se opreşte la multiplicitatea personajelor, care intră şi ies din carnea rolurilor lor, dar şi la îmbogăţirea şi reformularea prin textualism: Leni este cea care visează că “tipul ală din America, Dumitru Solomon şi Dumitru Crudu vor insista foarte mult asupra acestui fragment din jurnalul tău unde tu povesteşti cum Camil Petrescu sau Victor Eftimiu au schimbat, brusc, macazul, laudînd noua putere. Poate, e mai bine să-l ştergi ca să nu le faci mai tîrziu probleme.” Haosul vocilor se potenţează.
Actorii, prin viaţa pe care o dau eroilor scenici, ambianţa (lumini şi decor), textul, toate se armonizează spre macro-semnul teatral, un conglomerat de forme şi contururi semnat Sapdaru, Crudu, Solomon. Chapeau!

http://www.agonia.ro/index.php/article/219220/index.html

Lecturi la zi - de Simona Vasilache - Viata altuia

Si daca li s-ar pierde - cine stie... - numele scrise pe coperte sub vreun paspoal de buzunar, jurnalele dintre razboaie ar fi, hélas, egal de indiscrete. Nu, fireste, bijuuri grele, cu strasuri si toarte la vedere, ci odoare cu monograma, din acelea care, luate deoparte, incep sa spuna povesti. De la ele afli, ce-i drept, nu chiar tot ce-ai putea cere. Pastrate bine, ca podoabele vechi in scrin, sint in jurnale doar intimplari pe care cine le-o fi trait vrea sa le si lase mai departe, asa cum s-au petrecut sau oricum altfel. Totusi, daca ai gasi un carnet de insemnari, de confidente cazut, undeva, dintr-o tasca ai putea spune, daca nu e al unui perfect cabotin, cam ce soi de om l-a tinut ceva timp pe-aproape. Si, omitind ce e de omis, cum a fost viata lui.





E o asteptare pe care primul volum, aparut in 1932, la Cartea cu semne, al lui Mihail Sebastian, o contrariaza aproape impertinent (a se citi in cheia vremii "eticheta" de tinerete...). Autorul lui a scris, mai tirziu, un jurnal de roman. Debutase, insa, cu un roman de jurnal: Fragmente dintr-un carnet gasit, carticica reeditata de curind, dupa ce, din anii '30, n-a mai interesat pe nimeni, in colectia Cartea de pe noptiera a Editurii Humanitas. O "legatura" eleganta, de text garnisit cu fotografiile "traducatorului". Pe-atunci, nu era scriitor, din spita noilor, care sa nu-si conduca macar un alter-ego spre gara din Roissy. Acolo, "emigratul" se amesteca in lume, isi vedea de trai si mai dadea, din cind in cind, cite un semn. Ca acela pe care-l culege, de pe podul Mirabeau, intr-o seara de (aproape) iarna, povestasul din romanul lui Sebastian: "un carnet cu coperti negre, lucioase, de musama". Îl citeste imediat, ii face, din doua rinduri, cronica de intimpinare - "lectura curioasa, obositoare pe alocuri, pasagii obscure, notatii ce imi erau straine, ba chiar absolut opuse" - si-l da mai departe. Nu pe tot, doar bucati alese. S-ar zice (sau asa si-ar face socoteala orice editor de ocazie) ca sint tocmai cele care "prind", unde chiar se aude cheia smucindu-se in broasca.

Doar ca omul lui Sebastian, care-si pierde cogitatiile pe drum, nu se misca deloc. Ai spune ca nici nu traieste pentru altceva decit fiindca trebuie, cu el, sa se consume niste idei. Nimic, in montajul de foiletoane al foarte tinarului numai (deocamdata...) ziarist, nu este carne, pliu rasfrint al vietii de toata ziua, cu rotunjimi si daraveri. Citind, peste umarul bietului frantuz tradus (in toate sensurile...) de un (probabil) congener valah doar pe jumatate onest (desi pastreaza, pentru conformitate, originalul), nu cazi, de fapt, in nici un pacat. Nu primesti, cu toate ca publicul vremii se dedulcise la mirodii, picanterii de epoca. În loc de asta, Sebastian cadelniteaza, cu delicii de profet, imprastiind, din notitele unui - spune in "justificare" - non-semblable, non-frčre, fumul (si fumurile...) generatiei. Mai curind decit de indiscretie e, asadar, vorba de stiinta de-a face niste idei sa stea drept in saua unui personaj. Cam "subtire", traind putin, intrebind mult, necunoscutul pe care un autor incearca nu sa-l inteleaga, ci sa-l faca de inteles, e, in felul lui, un eretic. Un impatimit al persoanei intii si al distantarilor strigate tuturor.

Nu crede, nu vrea sa creada ca viata se lucreaza din bucati. Ca trebuie sa ai, in toate cele, chibzuinta croitorului econom. Si nu e, culmea, pagubasul, ci mai curind intretinutul ei: "musc dintr-un mar, atit cit am pofta: pe urma, cind m-am saturat, il arunc." Vincero, isi spune, cu fiecare episod din cele douazeci si patru (cam cite anii lui Sebastian cind le-a scris), un om care se amageste ca n-a ratat, fiindca a luat orice drum care i s-a deschis drept al lui. Pentru ca s-a ferit de explicatii, de raspunsuri pe care si le dau oameni cu gustul importantei. Ce fac ei are o morala, o sclifoseala de insi ocupati si selectivi. Ce face el, in schimb, e o aventura, un fel de-a scuti pentru sine o libertate mare si goala dar, totusi, libertate: "...Dupa ce mi-a istorisit intimplarea cu femeia blonda, intr-adevar miraculoasa, Tv. mi-a cerut sa-i vorbesc despre mine. Am facut cu bagare de seama ocolul ultimelor luni si n-am gasit nimic, nu vrednic de povestit, dar nici macar mediocru si curent. O socoteala care nu ma intristeaza totusi si care mai ales nu-mi rapeste certitudinea ca in mijlocul acestei absente, in mijlocul acestei monotone desfasurari de fapte neutre, eu ramin un aventurier."

În citeva zeci de pagini de carte, mai putine, oricum, decit cele 126 ale manuscrisului, poti urmari, cu toate astea, o poveste. Un roman nu de escapade frugale si iuti - eroul lui e sastisit de ele ca un chirias etern de pensiuni, ci, mult mai mult, de dispozitii. O carte scrisa asa cum zgiriie tamburul tavalit prin cerneala penita fina prinsa in urechiusa inimii pe care faci experiente. Viata e tinuta sa se roteasca incet si pe scoartele ei de piele ramin, acolo unde-o atingi, din viteza, puncte, puncte. În rest, alb si neted. Cele citeva bride, capitole, desi nu-ti vine sa le zici asa, de o pagina, doua, poate si trei, se string intr-o tabla de legi pentru un stat vegetal. "Plouase si mirosea a plante strivite" - a moarte cu iz jilav de buruieni trintite la pamint. A reavan, a sfirsit. Dai, peste tot in tesatura cu ochiuri rare, daca poti merge cu degetul pe contur, de curba aplecata a corpurilor cazind frumos. O femeie ingenuncheata intr-o catedrala, despre care n-o sa spuna nimic nici una din monografiile orasului, un trunchi de platan picind de-a curmezisul soselei dupa ce l-au taiat, un arbore pierzindu-si fructele. O viata care-si scutura, cu aminari de veche curtezana, gatelile cochete. În locul lor creste, din spinarea personajului, deodata cu cartea, un fel de cochilie in care poate, in sfirsit, sa se coaca. Sa rabde si sa iubeasca, nu cucoane pe jumatate pierdute, ci scene, colturi de tablou pe care rama le taie la scara. Sa scrie, apoi, cu cotul ridicat de pe masa, fara relief, fara forta, din virful degetelor, patind ciorna din nebagare de seama. Sa treaca pe curat, pastrind aceeasi linie pensata, cu stersaturi.

Asisti, la primul (si, in buna masura, singurul...) Mihail Sebastian, la niste intilniri de falii care se imbrica. Doborirea fanioanelor, rapida, ca un schimb de mingi fara azimut si scrisul incet, migalit. De fapt, de la o viteza incolo, experientele trepideaza pe loc. Un fel de centrifuga arunca afara doar fragmente fine ca stil, nesabuite, deseori, ca idee. Ambitii de om care, mai tinar sau mai trecut, nu crede in sfaturi. A carui curiozitate tine de placerea, deseori brutala, a descoperirilor pe care le face un diletant, un amateur, nu de staiful rutinat al mesterilor in stiinte. E, aici, la cinci ani dupa Itinerar spiritual, strategia, ceva mai dospita, a unei lupte de generatie. Din autoportretul lor atit de timpuriu ramine, la a doua tinerete, fata cu o lume mirata ca si ei, zimbetul lung si grav amenintind sa se intinda, citeodata, in figura pungita si subtire din Strigatul lui Munch...





Mihail Sebastian, Fragmente dintr-un carnet gasit, Humanitas, 2005
http://www.romlit.ro/www/texte05/rl23/1-7-1.html

++Mihail Sebastian, Fragmente dintr-un caiet gasit

Mihail Sebastian, Fragmente dintr-un caiet gasit, Editura „Humanitas”, colectia „Cartea de pe noptiera”, 80 pag. S-au implinit de curand sase decenii de la dubiosul accident de circulatie care a pus capat vietii lui Mihail Sebastian la nici 38 de ani. Lasa in urma patru piese de teatru (Steaua fara nume, Jocul de-a vacanta, Ultima ora, Insula), cateva volume de proza (intre ele - Femei, De doua mii de ani, Orasul cu salcami, Accidentul), eseuri, cronici literare, muzicale si teatrale - ce-i asigurau un loc in istoria literaturii romane. Mai ales in domeniul dramaturgiei, unde numele de autori viabili pot fi numarate pe degete. Piesele lui au fost mult jucate (inclusiv la foarte popularul, intr-un timp cand inca nu exista la noi televiziune, „teatru la microfon”), s-au facut dupa ele si doua filme, astfel incat, in lunga perioada comunista, Sebastian a intrat in constiinta publicului ca un comediograf iubit, un fel de „Cehov liric” ale carui personaje incearca sa evadeze din banalul sufocant prin imaginatie. Si cu cat cotidianul comunist era mai greu de suportat, cu atat aspiratia personajelor lui Sebastian de a trai intens si liber, in afara conventiilor si constrangerilor, devenea mai subversiva. (Un moment crucial, care a rasturnat receptarea autorului doar ca dramaturg si romancier popular, a fost publicarea la „Humanitas”, in 1996, a Jurnalului sau, pastrat sub cheie timp de o jumatate de veac. Socul urias produs de consemnarile la cald ale evenimentelor publice si intime din anii 1935-1944, revelatiile cu privire la optiunile politice si comportamentul unor personalitati culturale in dramaticul si intunecatul deceniu devenit istorie au dat nastere unui val de comentarii, polemici, pledoarii partizane, analize comparative, empatii sau antipatii fara precedent (majoritatea articolelor aparute in 1996-1997 pe marginea incendiarului de spirite Jurnal au fost adunate in doua volume-dosar, unul alcatuit de Iordan Chimet, celalalt de Geo Serban, care dau un tablou semnificativ al curentelor de gandire din societatea post-decembrista, de la dreapta la stanga, fiecare cu intolerantele si exagerarile ei.)
Jurnalul - tradus apoi in multe tari (Germania, Franta, Spania, SUA s.a.) - a crescut deodata cota (si internationala) a lui Sebastian, antrenand un nou interes pentru intreaga lui opera, inclusiv publicistica si corespondenta, ceea ce a dus la reeditari cu succes de librarie. Pe acest val se inscrie si aducerea in atentie a uitatei lui carti de debut din 1932, Fragmente dintr-un caiet gasit. O recuperare necesara, demonstrand ca, la 25 de ani, scriitorul isi gasise deja programul teoretic si tonul, tipul de personaj care-l interesa. Folosind conventia mult uzata a manuscrisului gasit - de data asta „pierzatorul” e un francez anonim despre care „gasitorul” ce-l traduce si publica, fara comentarii, nu stie nimic -, tanarul Sebastian contureaza din fragmente confesive un portret psihologic si o filosofie impregnate de aerul timpului. Trairea clipei, fara rest („musc dintr-un mar atata cat am pofta: pe urma, cand m-am saturat, il arunc”), lasarea la voia intamplarii, evitarea angajarii sufletesti in relatii amoroase ori amicale, pentru a evita suferinta si rutina, acceptarea calma a tot ce ii scoate in cale viata si trecerea mai departe, odata cu ora fugara - acestea sunt optiunile existentiale ale personajului. Polemizand cu un psiholog deprins prin profesie sa analizeze si sa explice, tanarul francez prin care vorbeste Sebastian desfide morala, inteligenta scormonitoare, comunicarea intre oameni si crede doar in singuratate („Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil, singur cu superstitiile tale, cu simbolurile, cu semnele, cu idolii tai, sa stii ca viata pe care o traiesti tu nu o mai traieste nimeni altul in lume, ca nimeni altul nu o poate macar imagina, sa duci cu tine acest mister si el sa nu-ti poata fi luat...”). Cautand mereu (rabdator si plictisit deopotriva) ireductibilul - dar ireductibil e numai Dumnezeu -, tanarul aventurier amoral, care s-ar vrea de o indiferenta vegetala, e totusi mereu in asteptarea unui miracol. Iar asteptarea miracolului devine insasi existenta lui. Recunoastem in Fragmentele... debutantului Sebastian toate obsesiile „trairiste” ale generatiei sale, adunate in jurul lui Mircea Eliade si al gruparii Criterion, toata problematica „existentialismului romanesc” ivit intr-un moment de criza a valorilor morale si intelectuale.

http://www.formula-as.ro/reviste_673__166__o-intrebare,-un-raspuns.html

++Cultura romaneasca in Germania

Jurnalul lui Mihail Sebastian tradus în limba germana
“Acest jurnal merita sa stea langa cel scris de Anne Frank si sa aiba tot atat de multi cititori.” Aceasta propozitie elogioasa a fost rostita de nimeni altul decat de celebrul scriitor american Philip Roth, autorul romanului Pata umana aparut, de curand, si într-o traducere în limba romana. Citatul din Philip Roth se refera la Jurnalul lui Mihail Sebastian si poate fi citit pe coperta editiei germane care a fost publicata acum la editura Claasen din Berlin*). Versiunea germana a Jurnalului lui Sebastian, tradusa de Edward Kanterian si Roland Erb, respecta întocmai cea aparuta în anul 1996 la editura Humanitas din Bucuresti. Din pricina unor particularitati lingvistice, editia germana pare mai cuprinzatoare, avand aproape 300 de pagini în plus fata de versiunea originala în limba romana. (Versiunea germana are 864 de pagini, cea romana numai 590.)
Intr-o prefata consistenta semnata de Edward Kanterian, acesta trece în revista etapele biografice ale lui Mihail Sebastian, pe care-l descrie ca pe un reprezentant de frunte al literaturii romane moderne. Totodata, el îsi exprima regretul ca opera literara a lui Sebastian este prea putin cunoscuta în spatiul lingvistic germanofon. Totusi, în ultimii ani, au vazut aici lumina tiparului scrierile: De doua mii de ani (în 1997), Cum am devenit huligan (tot în 1997) si, în anul 2002 , Accidentul.
Sintetizand dezbaterile care au starnit aparitia Jurnalului în Romania, Kanterian retine ca acestea au contribuit la elucidarea unor pete negre ale istoriei recente si la demitizarea “rinocerizarii” generatiei de intelectuali din care au facut parte Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran, care, sub influenta nefasta a profesorului Nae Ionescu, s-au transformat în propagandisti ai legionarismului fascist. Reliefand dimensiunea singulara politico-literara a Jurnalului, în comparatie cu scrieri similare, ca, de pilda, jurnalul lui Victor Klemperer, care a supravietuit prigoanei rasiale naziste în orasul german Dresda, prefatatorul îl parafrazeaza pe Zigu Ornea, care a încercat sa gaseasca un raspuns la întrebarea cum de au fost posibile acele crime monstruoase despre care relateaza Sebastian. Desi tocmai Ornea - dar si Leon Volovici citat în editia germana a Jurnalului - au dezvaluit cu acribie radacinile antisemitismului cultural si politic romanesc, Kanterian evita sa-si concentreze demersul analitic asupra traditiilor nefaste care, în ultima instanta, au pregatit si facilitat Holocaustul din perioada lui Ion Antonescu.
Numeroase note adaugate textului propriu-zis ofera cititorului german explicatii suplimentare pentru a întelege contextul istoric descris de Sebastian. La redactarea notelor a participat si Larisa Schippel. Din pacate, notele din editia romana au fost doar partial preluate, editorii germani preferand sa întocmeasca un aparat explicativ în mare parte inedit. Daca în editia romanesca cititorul afla, de pilda, ca Nina, pe care o pomeneste Sebastian, este Nina Mares, prima sotie a lui Eliade, în editie germana aceasta informatie lipseste. Pe langa acest minus al editiei germane, mai apar si unele explicatii mai mult decat ciudate. Astfel, Petre Pandrea (nota 49, p. 812) este descris în mod eronat ca “scriitor extremist(!) si avocat”. Despre Ion San-Giorgiu (nota 95, p. 814) se afirma ca a fost autor dramatic si jurnalist radical de dreapta, care “probabil a murit într-o închisoare comunista”. In realitate, Ion San-Giorgiu a parasit Romania dupa 23 august 1944 si a devenit ministru al Educatiei în guvernul din exil de la Viena condus de liderul Legiunii, Horia Sima. San-Giorgiu a murit în 1950.
*) Mihail Sebastian, Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt. Tagebücher 1935-’44, Claassen, Berlin 2005, 864 pp.
Romani la Berlin
Drumuri între Romania si Berlin**) se intituleaza o publicatie a Oficiului pentru Integrare si Migratie din cadrul Senatului berlinez. Publicatia - în format mare - redactata de Ingrid Baltagescu si Paul Baiersdorf, cuprinde 80 de pagini, este bogat ilustrata si este un fel de Who’s Who al personalitatilor romanesti care au locuit sau au trecut prin Berlin, fiind în acelasi timp si o scriere informativa si utila pentru toti cei care sunt interesati de cunoasterea relatiilor cultural-politice si a interferentelor germano-romane.
Senatul, adica guvernul landului federal Berlin, a editat în anii trecuti mai multe publicatii similare în care au fost prezentate cele mai mari comunitati minoritare care traiesc aici. Din datele statistice actuale aflam ca la sfarsitul anului trecut au fost înregistrate cu domiciliul la Berlin peste 2.400 de persoane cu cetatenia romana. La aceasta cifra se adauga si cea - necunoscuta - a persoanelor originare din Romania care au dobandit cetatenia germana. In introducerea brosurii cititorul este avertizat ca autorii s-au concentrat în demersul lor publicistic nu doar asupra unor “romani la Berlin”, ci mai ales asupra unor personalitati din Romania care au locuit sau locuiesc la Berlin, care au studiat aici, care s-au exilat în capitala Germaniei sau care, pur si simplu, au gasit aici impulsuri intelectuale si spirituale, negative sau pozitive. Ingrid Baltagescu si Paul Baiersdorf îsi sintetizeaza cercetarile în 6 capitole, trecand în revista istoria Romaniei, de la începuturi pîna-n prezent. In acest context, ei se opresc pe larg asupra unor contacte multiple înregistrate dupa unificarea principatelor si apoi dupa crearea statului national modern. Perioadei interbelice si divizarii politice a orasului ii sunt dedicate alte doua capitole, urmate de descrierea evolutiei contactelor si interferentelor facilitate de prabusirea Zidului.
Din lunga lista a personalitatilor culturii romane care au stat la Berlin nu lipsesc Eminescu, Titu Maiorescu, Caragiale sau Hariton Tiktin. Schitand biografiile unor scriitori, artisti, istorici, muzicieni, cineasti sau politicieni romani, autorii reliefeaza semnificatia contactului cu Berlinul, încercand, pe alocuri, sa si corecteze anumite mituri sau mistificari strecurate în diverse alte publicatii. Astfel, de pilda, se respinge teza îndoielnica, potrivit careia Ion Luca Caragiale s-a stabilit la Berlin pentru ca ar fi avut de îndeplinit o misiune politica secreta si ca ar fi fost ucis în anul 1912.
Fara a pretinde ca este un dictionar exhaustiv, publicatia senatului aminteste chiar si de figuri pasagere care au avut contacte sporadice cu Berlinul, dar ignora, de pilda, prezenta scriitorului expresionist Franz Xaver Kappus (1883-1966). Chiar daca astazi opera timisoreanului Kappus este aproape uitata, el a intrat în istoria literaturii germane - si universale -, datorita celebrelor scrisori ale lui Rainer Maria Rilke adresate tanarului poet în preajma primului razboi mondial. Kappus s-a stabilit definitiv la Berlin în anul 1925, publicand aici numeroase romane.
Trecand în revista si legaturile berlineze ale unor reprezentanti ai gruparilor politice radicale de stanga si dreapta, autorilor le-a scapat prezenta la Berlin a lui Marcel Pauker, care, în 1938, a fost împuscat la Moscova în cursul epurarilor sangeroase initiate de Stalin. Deoarece la Berlin se afla Biroul pentru Europa Occidentala al Kominternului, de care apartinea si Romania, Marcel Pauker a fost deseori în capitala germana.
Privitor la contactele politice romano-germane, autorii sustin ca Gheorghe I. Bratianu ar fi fost primul roman care obtinuse în 1936 o audienta la Hitler. Totusi, nu trebuie uitat faptul ca primul demnitar roman primit oficial în audienta fusese, în februarie 1934, episcopul catolic de Timisoara Augustin Pacha, care a venit la Berlin pentru a protesta împotriva propagandei anticatolice a nazistilor autohtoni (banateni).
**) Ingrid Baltagescu & Paul Baiersdorf, Wege zwischen Rumänien und Berlin, coperta realizata de Paulina Mihai, editor Der Beauftragte des Senats von Berlin für Integration und Migration, Berlin, 2004, 80 pp.


http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1799&nr=2005-06-10

++O, ţară tristă, plină de humor!
De asta iubesc România

Editura Minerva a lansat de curînd o colecţie de literatură universală contemporană în cadrul căreia romanul Kitty şi Virgil (în traducerea Irinei Horea) deschide Seria de autor Paul Bailey. Scriitorul britanic se află, în această săptămînă, în România, documentîndu-se pentru un roman inspirat de familia Bibescu.

Găsesc An immaculate mistake una dintre cele mai bune cărţi ale dvs. Vreţi să ne spuneţi povestea acestei cărţi?
Mama m-a născut la o vîrstă înaintată, cînd, de obicei, se instalează menopauza. Părinţii credeau că nimic nu se va mai întîmpla. Ceva s-a întîmplat totuşi, eu: an immaculate mistake. După moartea mamei m-am hotărît să scriu această autobiografie ca pe o succesiune de scene din copilărie. Am scris-o pentru mine - iniţial nu mă gîndeam să o public -, dar îi trimiteam fragmente unei prietene de-ale mele, aflată pe patul de moarte, încercînd să o mai înveselesc. Ea m-a convins, pînă la urmă, să o public.
An immaculate mistake este povestea unui băiat din clasa muncitoare, îndrăgostit de Shakespeare şi de poeţii elisabetani, cititor de Dickens şi Jane Austen, înnebunit de Mozart, Bach, Brahms şi Beethoven... Mama era uluită, credea că nu sînt normal, dar eu eram doar diferit fizic. Nu poţi înţelege cum e să provii dintr-o familie din clasa de mijloc, în anii '50, şi să mai fii şi gay. Nimeni nu vorbea despre asta pe atunci decît în termeni de abuz. Mama credea că homosexualitatea este o perversiune cu care se îndeletniceau doar cei din păturile superioare, o treabă urîtă care niciodată nu i se putea întîmpla unui băiat din clasa muncitoare.
Ca şi alţii, eram un ciudat. Din fericire, revoluţia sexuală din anii '60 a schimbat atîtea. Istoria mergea într-o direcţie cu totul diferită. Mama se bucura că public, că am succes, că se scrie despre mine în toată lumea... Am hotărît că e prudent să nu-i spun nimic, şi nu pentru că mi-ar fi fost ruşine, dar pentru că am ştiut că ar fi durut-o adevărul pus în cuvinte. Locuiam cu un bărbat, era evident, şi cred că a ştiut. Sora mea a înţeles însă devreme şi mi-a spus: "Tu eşti diferit, nu-i aşa!? Să ştii că nu-mi fac probleme." Au fost printre cele mai bune cuvinte pe care le-am auzit în viaţa mea.
Cînd am venit prima dată în Bucureşti, eram însoţit de un tip de la Securitate pe care l-am întrebat cum e viaţa homosexualilor aici. Tipul s-a uitat lung la mine şi a spus: "By gay do you mean humourous?". I-am explicat, iar el a exclamat: "O, Doamne, nu! Nu avem asemenea oameni în România!". Bine, dar trebuie să fie cîţiva şi în Est, am insistat eu. "Toţi sînt în Budapesta!"
Kitty şi Virgil este al treilea dvs. roman tradus în română, după Ierusalim şi Soldaţii bătrîni. Ce e mai important pentru dvs.?
Fiecare traducere mă bucură enorm. Sînt un scriitor tradus, am primit destule premii, am beneficiat de numeroase burse... Important însă e să scriu bine, căci succesul e relativ. Doar viitorul contează, ceea ce rămîne în urma ta. Asta e marea provocare a unui scriitor.
Lucraţi la încă o carte cu subiect românesc .
Da, aceasta va fi a treia mea carte despre România. Unchiul Rudolph a fost prima şi cred că e şi cea mai bună carte a mea; a urmat Kitty şi Virgil, iar acum lucrez la un roman inspirat de viaţa prinţilor Antoine şi Emanuel Bibescu. Cei doi s-au născut la sfîrşitul secolului al XIX-lea, o perioadă foarte interesantă din istoria României, într-o familie foarte cultivată. Mama lor cînta la pian în duet cu Franz Liszt, era o admiratoare a lui Wagner, iar la Paris a ţinut un salon renumit. Fraţii Bibescu erau prieteni cu Proust şi cred că Proust se îndrăgostise, în secret, de Antoine, căsătorit însă cu fiica prim-ministrului. Emanuel era un tip profund melancolic, pasionat de arhitectură, a călătorit peste tot, în Japonia, în Persia, la Constantinopol, apoi, inexplicabil, s-a sinucis într-un hotel din suburbia londoneză. Proust a fost devastat atunci, nu putea pricepe cum un tînăr atît de bogat şi de talentat îşi pune capăt zilelor. Emanuel suferise însă o pareză facială, faţa lui a fost acoperită cu o eşarfă albastră, de aceea cred că e posibil să se fi sinucis din vanitate. Mă intrigă însă melancolia lui şi vreau să înţeleg de ce s-a sinucis.
Mă fascinează viaţa acelei aristocraţii foarte cultivate, cu un destin plin de urcuşuri şi coborîşuri, ca al ţarilor ruşi. Bibeştii erau o familie dinastică într-o lume săracă. Pătrunseseră în lumea rafinată şi înaltă, cunoşteau muzicieni, pictori, scriitori renumiţi, dar fără ţăranii care să le întreţină moşiile nu şi-ar fi permis acest lux. Pe atunci, doar astfel de familii aveau privilegiul culturii. Anul trecut am fost la Corcova, satul unde acum un secol era moşia Bibeştilor. La Corcova am întîlnit aceiaşi oameni săraci, doar calculatoarele din şcoală şi posterul cu Harry Potter din bibliotecă îţi indicau că ne aflăm totuşi în 2005. Impresia mea e că viaţa acelor ţărani nu s-a schimbat prea mult. Aşa că, în roman vor apărea Virginia Woolf şi Proust, dar şi oamenii simpli şi acei evrei care recuperau banii de la ţărani - unul dintre motivele antisemitismului în Est.
Din discuţiile noastre pot confirma că ştiţi foarte multe despre istoria României .
Cînd am scris Kitty şi Virgil, am intrat într-o bibliotecă pentru a mă informa despre istoria României, despre familia regală... Unele cărţi nu mai fuseseră împrumutate de 40 de ani. Am descoperit Istoria Românilor a lui R.W. Seton-Watson, o carte din 1934, o lucrare remarcabilă, făcută cu dragoste şi care mi-a deschis apetitul pentru istoria României.
Vă plac Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Creangă... Ce căutaţi, de fapt?
Aş vrea şi eu să ştiu. Îl iubesc pe Bacovia. Tocmai mi-am cumpărat o ediţie de buzunar şi voi scrie despre el un eseu biografic ca introducere pentru o ediţie engleză din poezia lui. Un prieten de-al meu l-a tradus foarte bine, deşi pare intraductibil din cauza muzicalităţii.
Din păcate, toţi aceşti scriitori sînt complet necunoscuţi în Anglia. Eu i-am descoperit accidental şi numai pentru că mă preocupa România. Norman Manea mi-a devenit prieten apropiat şi el mi-a recomandat mulţi scriitori români. Ion Creangă,
de pildă, a fost tradus prin 1930, dar suna îngrozitor în engleză, nu se înţelegea nimic pentru că traducătoarea folosea cuvinte atît de vechi. Cred că e timpul să fie retradus, cel puţin cu acea poveste teribil de amuzantă a lui Ivan Turbincă.
Ştiu că sînteţi un mare admirator al Jurnalului lui Mihail Sebastian .
Am citit prima ediţie americană a Jurnalului şi am scris despre el în Times Litterary Supplement. Norman Manea mi-a vorbit despre acest jurnal spunînd că este remarcabil, că atunci cînd a fost publicat în România a stîrnit mari reacţii şi că au fost oameni de litere care au spus chiar că nu trebuia publicat întrucît dezvăluie vechile simpatii antisemite ale lui Eliade şi Cioran. Apoi am citit în franceză şi acea îngrozitoare prefaţă la De două mii de ani scrisă de Nae Ionescu, profesor şi prieten al lui Sebastian, şi mi s-a părut foarte curioasă insistenţa lui Sebastian ca acel text să fie totuşi publicat.
Eu am citit memoriile lui Primo Levi, care a supravieţuit lagărului nazist, am citit şi jurnalul lui Victor Klemper, dar cred că jurnalul lui Sebastian este cea mai importantă contribuţie la înţelegerea acelei epoci. Viaţa Bucureştiului de dinainte şi din timpul războiului, teatrul, concertele, jurnalistica, viaţa literară atît de dinamică, luciditatea lui Sebastian, felul în care urmăreşte "transformarea" prietenilor săi, apoi accidentul fatal suferit în drum spre studenţii cărora urma să le vorbească despre Balzac... Este o poveste extrem de emoţionantă şi o mare surpriză să descoperi un scriitor din estul Europei, continental, aflat la curent cu tot ce se întîmpla în culturile germană, engleză şi franceză din acel moment, autor de piese de teatru, de romane, de cronici... Te întrebi chiar cînd avea timp de toate astea. Sebastian era şi o persoană extraordinară, un adevărat erou, el reprezintă, de fapt, decenţa fiinţei umane în timp de război şi într-o societate ostracizantă, care îi interzice să practice dreptul şi să predea.
Ce personaj din jurnal v-a interesat în mod deosebit?
M-a impresionat hotărîrea lui Eugen Ionescu de a pleca şi de a deveni scriitor francez, anticipînd ce urma să se întîmple cu România. Eu credeam că Ionescu e un scriitor absurd, dar, cînd am venit prima dată în România, i-am recitit piesele şi mi-am dat seama că Rinocerii era o piesă despre ce urma să se întîmple.
Ce artist român v-ar fi plăcut să fiţi?
Deşi nu mi-ar fi plăcut să mor tînăr, aş zice Dinu Lipatti. Am acasă CD-ul cu ultimul său concert de la Besançon pe care îl ascult frecvent noaptea tîrziu. Este cel mai mare pianist pe care am avut şansa să-l ascult.
De ce reveniţi în România?
Asta mă întreabă şi prietenii. Ce le-aş putea spune? Mi-am făcut aici prieteni, îmi place la ţară, am citit toate cărţile despre România pe care le puteam găsi, descopăr mereu noi autori interesanţi... E uimitor cum această limbă cu o scurtă istorie literară a inspirat atîţia poeţi minunaţi! Înţeleg româna destul de mult întrucît ştiu puţin italiană, dar mi-ar plăcea să o şi vorbesc. În Anglia lumea încă consideră România o ţară din lumea a treia. E bizar pentru că e totuşi o ţară europeană, cu o limbă atît de apropiată de italiană şi de franceză - dacă vezi pentru prima dată o pagină scrisă în română recunoşti imediat rădăcinile latineşti ale cuvintelor.
Trebuie să recunosc însă că, atunci cînd am venit pentru prima dată aici, mi s-a părut cel mai trist loc de pe Pămînt. Am văzut mizeria în care trăiau românii, frica, suspiciunea, teama de a vorbi liber... Trist şi amuzant, în acelaşi timp. "O, ţară tristă, plină de humor..." (Rîde.) De aceea mă întorc. Pentru că iubesc combinaţia dintre umorul absurd şi melancolie. Cred că aţi supravieţuit comunismului datorită stoicismului şi simţului absurdului. E multă melancolie aici, în Est, iar muzica lui Enescu exprimă perfect melancolia românească.
Ce nu vă place totuşi la români?
Faptul că, la fel ca în Polonia, mai toţi fumează. (Rîde.) Eu însumi, provenind din clasa mijlocie, înţeleg starea lor materială modestă. În plus, există şi circumstanţele istorice. Aşa că nu pot spune nimic rău despre oamenii săraci pentru că, într-o lume ideală, aceştia n-ar trebui, de fapt, să existe. În Anglia, distanţa dintre săraci şi bogaţi, care credeam că se va micşora odată cu politica laburiştilor, s-a mărit şi mai mult.
Cît despre intelectuali, singura mea dezamăgire rămîne atitudinea provincială a multor scriitori pe care i-am cunoscut la Festivalul de la Neptun şi care mi s-au părut superficiali, neinteresaţi de dialog. În timpul conferinţelor ei vorbeau şi se manifestau gălăgios, erau foarte siguri pe valoarea lor...
Cum găsiţi bucătăria românească?
Are multe similarităţi cu cea turcească. Îmi plac foarte mult mititeii şi supele, în special cea de fasole, asemănătoare cu cea pe care o gătesc florentinii.
V-aţi plimbat mult prin librăriile bucureştene; ce v-a atras atenţia?
Mi-ar plăcea să văd traduşi nu doar scriitorii englezi de succes, dar şi pe cei mai puţin faimoşi, de acum două generaţii, a căror literatură are multe şanse să rămînă. Coe, McEwan şi Lodge sînt scriitori buni, dar sînt, în primul rînd, scriitorii de succes ai momentului. David Lodge îşi datorează faima adaptărilor de televiziune. Francezii, de pildă, au tradus foarte mult din Charles Morgan, un scriitor englez de oarecare succes în anii '30, dar pe care nimeni nu-l mai ştie acum nici măcar în Anglia. Dar înţeleg, şi la noi e la fel. Sînt însă impresionat să văd că aceeaşi editură, Polirom, publică şi Toibim, şi Turgheniev. Asta e extraordinar. În Anglia, doar editurile mici îi publică pe clasici.
Vă plac româncele?
(Rîde.) Îmi plac toţi românii, sînteţi oameni frumoşi, melancolici şi amuzanţi. La un moment dat, am cunoscut la Londra o româncă şi am rugat-o să mă înveţe limba. A plecat în Canada şi n-am mai văzut-o de ani. Mi-ar plăcea, la un moment dat, să sune telefonul şi să fie ea. O chema Cleopatra şi era una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată.

http://www.algoritma.ro/dilema/110/_MariusC.htm

++Jurnalul lui Sebastian pe scena americana

David Auburn, un cunoscut dramaturg si scenarist american, ("Premiul Pullitzer" pentru piesa "Proof", "Premiul Toni" pentru excelenta in teatru), este autorul unei piese "romanesti" care se joaca in centrul Manhattan-ului. Piesa este o dramatizare a celebrului "Jurnal" al lui Mihail Sebastian. Cum a aflat un scriitor american, nascut la New York, despre evreul-roman Sebastian? Radu Hervian, care traieste acum in Statele Unite, l-a cautat si a aflat niste lucruri interesante. "Am gasit <> lui Sebastian tradus in engleza", relateaza Auburn. "Dupa ce l-am citit pana la capat, am simtit nevoia sa-l recitesc, ceea ce este cel putin ciudat cand tocmai ai terminat o carte de 700 de pagini de jurnal, scrisa de un scriitor din Romania de care n-ai auzit in viata ta. Am simtit brusc o profunda afinitate cu Sebastian. I-am scris imediat lui Radu Ioanid, editorul <> in Statele Unite, si i-am cerut pe loc dreptul la adaptare. Am discutat si cu Norman Manea. Din nou, vechea mea pasiune de a plonja intr-un teritoriu necunoscut. A fost un proces de descoperire, pornind de la un material imens, pe care treptat-treptat l-am redus, cioplind in el ca intr-o marmura pentru a gasi piesa de teatru pe care o banuiam si pe care speram s-o gasesc. Ceea ce am apreciat indeosebi la Sebastian, ca persoana, a fost tocmai extraordinarul sau rafinament in materie de gusturi. In cele din urma, am ajuns la concluzia ca piesa trebuie sa infatiseze contrastul dintre experientele sale intime de viata - sexuale, artistice, emotionale - si evenimentele politice coplesitoare care s-au abatut asupra tarii sale si implicit a lui insusi. Procesul de a reduce ´JurnalulŞ lui Sebastian la ceva care sa poata fi jucat pe scena in numai doua ore a fost nu numai dificil, ci chiar dureros. Sunt mari portiuni din viata lui Sebastian pe care n-am putut sa le includ. Cariera sa de avocat, de exemplu, sau episoadele din armata. La sfarsit, am avut impresia ca am reusit o piesa care-mi place foarte mult, constient fiind, in acelasi timp, ca as fi putut extrage din <> lui Sebastian inca doua-trei alte piese, fiecare cu personalitatea ei."

Perplexitati in Romania

Inainte de a se aseza la masa de scris, scriitorul american a vizitat Romania, unde, dupa cum declara, a intalnit multi oameni care fie au cunoscut diverse personaje infatisate in "Jurnalul" lui Sebastian, fie l-au studiat pe Sebastian si perioada respectiva, fie ambele. Piesa lui Auburn acorda un interes sporit episoadelor din "Jurnal" in care Sebastian isi noteaza dezamagirile pricinuite de prietenii sai ne-evrei, ca Mircea Eliade si Camil Petrescu. "Am avut intalniri fascinante in Romania cu partizani ai lui Mircea Eliade si Camil Petrescu care insistau ca <> este plin de minciuni, ca insemnarile lui Sebastian sunt o consecinta a geloziei acestuia fata de Camil sau simple urmari ale complexului lui Sebastian de <>. Ce poti raspunde la asta? Aceste sentimente sunt foarte adanc inradacinate. Unul din considerentele de care nu tinem seama cand judecam antisemitismul sau orice forma de discriminare sociala sau rasiala este ca ele sunt produsul ignorantei. Si ca ele pot fi usor risipite prin educatie. Insa ceea ce a fost atat de socant pentru Sebastian si ceea ce cred ca a fost foarte greu pentru el sa accepte este ca oameni ca Mircea Eliade si Camil Petrescu, atat de profund rasisti, nu erau deloc ignoranti sau needucati. Din contra, ei erau extraordinar de sofisticati si cosmopoliti. Pentru numele lui Dumnezeu, Mircea Eliade era un expert in istoria religiilor! Sebastian ii admira tocmai pentru eruditia lor. Descoperirea faptului ca sofisticarea lor, departe de a-i vaccina impotriva ideologiei rasiste, ii transforma de fapt in propagandisti, cu atat mai eficienti, a constituit un adevarat traumatism pentru Sebastian."

Interviul lui Radu Hervian cu dramaturgul american a aparut in revista lui Alexandru Mirodan, "Minimum", din Tel Aviv.

http://www.ziua.ro/display.php?id=195156&data=2006-03-07

++Sebastian
L-am cunoscut bine pe Mihail Sebastian. Asa cum poti cunoaste bine un om cu care petreci cateva ore pe saptamana. Dar eu o faceam in calitate de elev in clasa a V-a (pe atunci se faceau opt clase de liceu, dupa cele patru de primara), iar el ca minunatul meu profesor, cu care parcugeam marea literatura, pentru ca ne preda genurile si speciile literare, prilej de a vorbi de la Homer pana la Hortensia Papadat Bengescu, sau de la “Legenda Manastirii Arges” pana la poezia avangardista.
In fiecare luna trebuia sa citim cel putin o carte, indiferent de autor, roman sau strain, cu exceptia celor traduse de fabrica ingrozitoarelor traduceri a lui Jul. Giurgea. Iar apoi sa scriem o “analiza literara” a acelei carti. Profesorul alegea una dintre ele (si fiecare dorea sa fie a lui cea aleasa) si o discuta in clasa. Il adoram pe acel dascal pentru ca, desi eram inca la o varsta frageda, citisem deja romanul “De doua mii de ani” (mai am si acum editia princeps), si eram mandru ca aveam de a face cu un scriitor adevarat. Mai tarziu, cand Sebastian nu mai era in viata, l-am admirat pentru piesele sale si, ulterior, l-am compatimit pentru jurnalul sau, nu din punctul de vedere al incontestabilei sale valori literare, ci al suferintelor morale si materiale pe care a fost nevoit sa le suporte acest intelectual sensibil, aflat in bataia tuturor furtunilor, suferinte relatate atat de sincer in jurnal. Tradat de prietenii sai crestini, pe care el nu a incetat sa-i considere niste varfuri ale lumii culturale romanesti; atacat violent si de comunitatea evreiasca, pentru vina de a-si fi lasat cartea prefatata de un ideolog al miscarii legionare, un filozof care-l condamna pe Israel, bazandu-se pe motivatii metafizice, Sebastian sufera si in dragoste, iubind o femeie care-i da nenumarate dovezi de infidelitate. Peste toate acestea, isi pierde si mijloacele de existenta din cauza conditiei sale de evreu. El traieste si spaima deportarii, iar dupa 23 august, desi este autorul manifestului “Armata rosie vine”, in redactia “Romaniei libere”, se simte strain si pleaca scarbit de lozinca “sa-i invatam pe oameni sa fie liberi”, declarand ca el este un om liber si deci nu are ce invata. Stupidul accident care taie firul vietii lui, la varsta de 36 de ani, avea sa-l scuteasca, poate, de suferinte si mai grele, Sebastian fiind un apropiat al cercurilor de prieteni din jurul lui Lucretiu Patrascanu, si stim ce soarta au avut acestia.
Explozivul sau jurnal, aparut dupa 50 de ani de la moartea scriitorului, jurnal pe care eu il consider o continuare fireasca a romanului “De doua mii de ani”, a declansat un ecou inca neintalnit in literatura romana. Nici-o alta scriere memorialistica nu a cunoscut o astfel de exegeza. Discutat, polemizat, elogiat sau dimpotriva minimalizat, jurnalul a produs, sunt sigur, o cotitura in numeroase constiinte.
Si iata ca la Institutul Francez, nu demult, am avut prilejul sa vizionez un excelent film despre Mihail Sebastian, realizat de vechi si indragiti, fosti colegi de-ai mei de la Televiziune.
Harnicia Luciei Hossu Longin, principala creatoare a filmului, imi este binecunoscuta. De asta data insa s-a intrecut pe sine.
Imi amintesc ca in urma cu niste ani, mi-a telefonat sotia lui Paul Everac. Cunoscutul dramaturg cauta o fotografie a lui Sebastian pentru a o pune la dispozitia unui sculptor, ce urma sa realizeze un bust al autorului “Ultimei ore”, menit sa completeze galeria dramaturgilor, ce flancheaza micul teatru in aer liber, din resedinta domnului Everac, aflata in zona Rucarului. Cu toate cercetarile, nu reusise sa gaseasca si un alt portret, in afara celui din volumul de teatru al lui Sebastian. Ei bine, filmul Luciei Hossu abunda in fotografii ale acestuia, din copilarie si pana la sfarsitul vietii. Alaturi de ele, apar o multime de documente inedite, dovedind un efort de cautare greu de imaginat. Din pacate, vizionarea de la Institutul Francez, sala Elvira Popescu, nu a fost dintre cele mai fericite. De vina, cred, a fost autorul mixajului dintre vorba si ilustratia muzicala, aceasta din urma fiind redata mult prea tare si acoperind comentariul realizatoarei, care mai curand putea fi ghicit, decat ascultat. Nu acelasi lucru s-a petrecut cu ceilalti vorbitori filmati. Lipsiti de acompaniamentul muzical, ei au putut fi urmariti si intelesi. Astfel, comentariul pertinent al lui Andrei Oisteanu a contribuit din plin la conturarea si perceperea omului si a scriitorului care a fost Mihail Sebastian. La fel, profesorul Paul Cornea, si el fost elev al lui Sebastian, dar intr-o clasa superioara, a evocat, printre altele, si activitatea didactica a scriitorului. Autorul romanului “Accidentul” nu parea legat de profesia de dascal, desi cursurile sale erau excelente. Jurnalul abia pomeneste de respectiva activitate. Personal mi-a parut insa rau ca nu a fost filmat si liceul unde a predat, pentru ca, asemenea multor altora, port nostalgia acelor ani petrecuti in scoala, cu toate persecutiile la care au fost supusi elevii evrei, cu umilinta muncii obligatorii, cand devenisem, fara voie, gunoier in Cismigiu, iar trei adolescenti din scoala noastra au fost impuscati pentru activitate antifascista.
Nu m-a entuziasmat nici interventia regizorului Valeriu Moisescu. Este adevarat ca era mult prea tanar cand Sebastian i-a fost profesor, pentru a-si putea face o parere mai complexa despre acesta. Dar ma asteptam ca Moisescu sa comenteze, prin profesia pe care o are, piesele de teatru ale dramaturgului; in ce masura Sebastian se regaseste si in figura lui Stefan Valeriu din “Jocul de-a vacanta”, si in profesorul Miroiu din “Steaua fara nume”, si in Alexandru Andronic din “Ultima Ora”, toate trei fiind, nu numai dupa parerea mea, fatete ale aceluiasi om. O scapare ciudata apare si in pliantul de prezentare a filmului. Din opinia exprimata de Valeriu Moisescu se citeaza si urmatoarele: “Era (scriitorul) domnul de la Curtea Veche din piesa lui”. Ma intreb in care piesa a lui Sebastian apare un astfel de domn? Poate ca e vorba de domnul de la Civita Vecchia. Nu stiu daca e o greseala a domnului Moisescu sau a persoanei care a cules materialul pentru tipar, dar Civita Vecchia este o localitate din apropierea Venetiei, in Italia, si nicidecum “Curtea Veche”. Si pe urma acest domn nici nu apare. Despre el se aminteste, doar in treacat, intr-o discutie dintre Stefan si Corina, in piesa “Jocul de-a vacanta”.
Stralucita a fost evocarea facuta de maestrul Radu Beligan. Cu verva cu care ne-a fermecat de fiecare data, marele actor a povestit despre prima reprezentare a “Stelei fara nume”. Din cauza legiuirilor rasiste, care interziceau sa fie jucate piesele autorilor evrei, Sebastian nu putea sa-si semneze lucrarea. De aceea ea a fost semnata de altcineva, care nu avea nici o legatura cu teatrul. Lumea banuia ca nu acesta e autorul, dar secretul a fost pastrat cu strasnicie de Mircea Septilici, Nora Piacentini si regizorul Soare Z. Soare, chiar si atunci cand presupusul autor a fost chemat la politie. Abia dupa 23 august s-a dezvaluit cine e adevaratul autor. Nici macar Radu Beligan, care interpreta rolul principal n-a stiut cine a scris piesa. Imi amintesc cum, elev fiind in clasa a opta, modesta sala de festivitati a liceului, care avea sa poarte numele scriitorului, a fost vizitata de actorul Mircea Septilici, insotit de alti cativa interpreti. El ne-a istorisit atunci avatarurile piesei. Din pacate, Sebastian era deja mort, iar comunistii au avut grija sa elimine numele scriitorului din titulatura scolii si sa-l schimbe cu un numar anodin.
Deosebit de emotionanta a fost aparitia pe ecran si in sala de spectacol a avocatului nonagenar Ioan Comsa, prieten si coleg al lui Mihail Sebastian.
Frumoase imaginile ramasitelor Bucurestiului si Brailei de altadata, a locuintelor si locurilor pe unde a peregrinat scriitorul, surprinse pe pelicula de Viorel Sergovici si Valentin Ilie. Alternanta cu pelicule din Arhiva Nationala, ilustrand evenimentele tragice din perioada cand a trait Sebastian, a fost extrem de sugestiva.
Toate laudele pentru echipa care a realizat acest film, incepand cu Lucia Hossu Longin si continuand cu directorul de productie Octav Lungu, redactorii Mariana Ionita si Alexandru Munteanu, sunetul (care speram ca va fi remediat pana la prezentarea pe micul ecran in ziua de 5 februarie, la TVR 1) - Ion Holtea, montajul - Sebastian Chelu si producator - Dan Necsulea
Inca o data: Bravo!



http://www.cronicaromana.ro/cronica-de-filmsebastian.html