ISRAEL-ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

Joel Ripple concluzionează în verset  evreimea româna:

Noi romane

Totul a început în urmă cu aproximativ o sută douăzeci de ani,

Când un evreu Foksn în curs de desfășurare

Și marcarea lor - atunci Palestina,

În cazul în care au fondat memoria și Rosh Pina.



De atunci, ei au contribuit aici, pentru sigur,

Contribuție mare în orice domeniu, în orice domeniu.

Cred că ceea ce o fata trista

Au fost de stat - nu romane.



De exemplu - în domeniul culturii și teatru,

Ia întotdeauna primul loc în romanele:

Lia, Rosina, Moscova Alkalay

Tet Jana, India, Niko Nitai ...

Și cum putem uita silueta

Restul - Creșterea Jetta?

Ca cântăreț Matti Caspi, venerat,

În funcție de cunoștințele mele, a crescut Glatz.

Nancy Brandes - ca aici a lucrat în bine

În cazul în care doar întoarce câțiva ani în urmă,

Trebuie să ne amintim, așa cum am avut de cafea, "bucurie",

În loc de stand - up - a dansat Perry Nisa.

Și Shlomo Artzi, înainte de a primi un record de platină

Ar trebui sa castige rădăcini Bucovina.



Artă, în general, a fost rol decisiv în romane:

Doar nota Marcel Iancu, Reuven Katz juramantul.



În gastronomie - prima ligă română:

Toate Sabra've auzit mamaliga.

Vecinul meu și un indian din Bombay,

Vinde soția sa pentru două Mititei.

În sport, noi, românii

Noi, de obicei, pe primele locuri.

Fotbal: Menchel, Blnro, Moismko.

Baschet: Mickey Berkowitz și Doidsko.

Cu totii am auzit de tenis de masă

Mare vedeta Angelica Roseiano.

Pe scurt, orice zona românii au devenit superstaruri,

În afară de la o zonă: sistemul parlamentar.



Avem un membru al Knesset, secretar, sau director executiv al Consiliului,

Deși populația noastră de aproape o jumătate de milion.

Apropo, am făcut un cont și am ajuns la concluzia,

O jumătate de milion de români, aproape 20 de locuri!

Deși au existat mai multe încercări de la alegerile parlamentare:

A fost Yitzhak Artzi, Poraz și schimb,

A fost, de asemenea, de la Viet Escadrila

Dar astăzi domnilor, de asemenea, HEL - nr.

Și mă simt foarte stabilit,

Că în viitor nu vom avea reprezentare în Knesset.

Dar, în calitate de membri ai Knesset-ului de astăzi sunt,

Este o onoare pentru noi - românii lipsesc.



Reprezentarea noastră este, în practică,

De decontare, meșteșuguri, industrie.

Cu toate acestea, lucrează din greu și face o viață de,

Nu au timp pentru a trimite un reprezentant la Knesset.

Da, am uitat de aproape un alt loc, pustiu,

Unde românii nu au nici o reprezentare la toate.



Vezi acest miracol - iată și iată:

Nu sunt reprezentanți romane din închisori.

Și e uimitor - pe care l-am prins coada

Romney nu este doar un "Romney" - ". Romney hoț", dar

Dacă suntem hoți - Cum va cita minunea

Nu avem nici o reprezentare în închisoare!



Și cum se face că cele mai multe romane, la fel de mult a cunoscut mea,

Traiesc frugal modest

Și cum se face că economiile

Concepute pentru a studia copil de liceu?

Și modul în care incanta doar este bucuria ei

Atunci când familia se întâlnește pentru cină sâmbătă,

Apoi, atunci când toate stând împreună,

Nepotul spune - "Che Paci , bunico? "



Nu, domnilor, nu sunt hoți, deși hoții nu lipsesc.

Și dacă ei fura - a furat doar spectacolul de la ceilalți.

Pentru că ea este, ea însăși a dat seama - și că sionismul.

Românii nu au cerut favoruri - nu de guvern sau agenție

Ei sunt fericiți să trăiască aici în părinților

Fericit și de conținut - fără fișe exigente.

Deci , voi încheia prin a spune că -

Foarte mandri de a fi român.

 ==============================================================
rof. Moshe Idel

- Oamenii de știință israelieni proeminenți evaluat lumea, comitete
academice, președinte al Centrului de Muzicologie de la Universitatea
Ebraica, Centrul pentru Studiul a evreilor din România a Institutului
Zvi Ben și reviste membre din România implicate în studiul
iudaismului.



2 - Aharon Appelfeld

- Autor a servit ca un profesor in departamentul de literatura ebraică
la Universitatea Ben-Gurion și membru al Academiei de Limba ebraică.



3 - Profesor Joshua Blau

- Profesor emerit in cadrul Departamentului de arabă Limba și
literatura la Universitatea Ebraica din Ierusalim, al treilea
președinte al Academiei a limbii ebraice, care a devenit cunoscut
pentru cercetările sale în arabă Mijlociu și iudeo-arabă și
lingvistică semitice.



4 - profesorul Moshe Gil

- De la conducere oameni de știință din lume, cercetatorii de istorie
a lui Israel, în primul răspândirea Islamului

Și Premiul Rothschild în Studii Iudaice.



5 - Ozia rulou

-. Inginer, inventator, și un om de afaceri israelian, fondator al
"Elron" și Președinte al Consiliului de "Elbit" Are șase de instituții
de onoare ariene de conducere academice din lume.



6 - Prof. Itamar Willner

- Profesor de chimie de cercetare în domeniul electronicii moleculare
și Hbioalktronika i-au adus recunoasterea internationala.



7 - Miriam Zohar

- Actrita de teatru, Facultatea de Teatru Habima și în prezent joacă
la teatru, Chelsea House Estate.



8 - Dubi Zeltzer

- Compozitor și aranjor care a compus melodii pentru musicaluri și
multe filme israeliene au incorporat o varietate de stiluri muzicale
din compozițiile sale.



9 - Prof. Avraham Tal

- Profesor de lingvistică la Universitatea din Tel Aviv a cărei
principală contribuție a fost studiul tradițiilor samariteni și limbi
de traducere, lexicografia și lucrarea lui ca editor al Istoric
Dicționarul limbii ebraice.



10 - Aharon Yadlin

- Un tineri colectiv educator influent. MK, un fost ministru al
educației și activist comunitate.



11 - Profesorul Zvi Javits

- Un istoric specializat în istoria Romei antice, un fondator al
Facultății de Științe Umaniste de la Universitatea din Tel Aviv și
fondatorii Beit Berl College si Colegiul de Tel Hai.



12 - Prof. Miriam Iordania

- A fost prima femeie profesor la Universitatea din Haifa, fondator
Scoala de Istorie și investigarea devreme Europa modernă.



13 - Prof. Zvi Laron  - fondator și dezvoltatori profesioniști
endocrinologie (cercetare hormon) a copiilor lui Israel. Israel în
primul rând pentru a dezvolta un model cu bataie lunga care
tratamentul diabetului zaharat, și a stabilit cel mai mare centru
pentru tratamentul diabetului zaharat. Munca sa l-au câștigat
aprecierea și zeci de premii la nivel mondial.



14 - profesorul Reuven Feuerstein

- Profesor de psihologie educațională două universități - în Israel și
în străinătate și Fondator

Feuerstein Centrul pentru superioare de învățare.



15 - Profesor Schneier Feller

- Hebrew University profesor de drept specializat în drept penal. Unul
dintre experții Cel mai mare cod penal din Israel.



16 - profesorul Reuven Contact

- Profesor emerit de Literatură de la Universitatea din Tel Aviv. Cea
mai importantă și originală investigator poezie. Cercetător de frunte
în domeniul metrica poetic și fondator al abordării de cercetare
"Foaitika cognitive."



17 - Lea Koenig

- Actriță Teatrul numit "prima doamna a teatrului israelian."



18 - Profesorul Jacob Rand

- Profesor de Educație la Universitatea Bar Ilan, castigator al
premiului Lyman pentru Lifetime Achievement pentru copii cu Retard, și
tatăl actorului Shuli Rand.



19 - Yitzhak Ben-Aharon  (decedat)

- Cele mai importante liderii mișcării forței de muncă în țară și
gânditori sale, a servit ca un membru al Knesset, secretar și
secretar-general al lumii.



20 - Prof. Shlomo Bentin  (decedat)

- Laureat al Premiului Israel pentru Tsha "b psihologie



21 - Gary Bertini  (decedat)

- Dirijor și compozitor Israel, Kim Rint "Corul și Orchestra de Camera.



22 - Miriam Bernstein Cohen  (decedat)

- Director, scriitor, lector, poet, traducător și profesor de joc și
de direcție, fiica lui Iacov Bernstein Cohen, prima Tzavta jucat
Cameri Theater și a fost primul jucător profesionist în țară.



23 - Moshe Barash  (decedat)

- Istoric și fondator Haq domeniu R. Istoria Artei din Israel.







24 - Dora Gad  (decedat)

- Arhitect si designer de interior care a proiectat, printre altele,
clădirea Knesset, Muzeul Israel, Biblioteca Națională, lantului
hotelier Hilton, nave de ZIM și mai mult.



25 - Nahum Gutman  (decedat)

- Pictor, sculptor și scriitor Israel recunoscute pe plan
internațional astfel de drepturi de lucrări s sunt afișate în toate
muzeele sunt considerate mondial. Considerat un pionier în Fig cărți
pentru copii din țară.



26 - Rabinul Leib Hacohen Maimon  (decedat)

- Unul dintre fondatorii mișcării Mizrachi, semnează Declarația de
Independență și a servit ca ministru al Cultelor din statul Israel în
primul rând.



27 - Zeev Vilnai  (decedat)

- A fost un geograf și istoric, care a fost considerat unul dintre cei
mai mari savanți din Israel Societatea de explorare în generații
recente,  tatăl ministrului Matan Vilnai .



28 - Marcel Iancu  (decedat)

- Pictor israelian și arhitect, fondator al Artiști Village - Ein Hod.



29 - Folk israelian  (decedat)

- Fondator de afaceri și co-fondator Folgt Rule ".



30 - Profesorul Ezra Fleischer  (decedat)

- Poet și filolog, poezie cercetător și rugăciune.



31 - Reuven Rubin  (decedat)

- Un lider de artiști israelieni picturi și-a exprimat sentimentul de
lumină și spiritualitate a lui Israel.



32 - Mendi Rodan  (decedat)

- Vioară și mari dirijori din Israel. A devenit un profesor de dirijat
la Școala de Muzică de la Universitatea Tel Aviv și a condus Academia
de Muzică și Dans.



33 - Profesorul Marcus Rayner  (decedat)

- Fondatorii reologice studiu  cu contribuții suplimentare din studiul
științelor exacte.



34 - Prof. Chaim Sheba  (decedat)

- Profesor de medicina, director al spitalului Tel Hashomer, și
fondator al Medical Corps IDF.



35 - Moshe Schnitzer  ( decedat)

- Israel Industria diamant pionier, fondatorii Diamond Exchange și
președintele Israel. De asemenea, ales în funcția de președinte al
Federației Mondiale de Diamond bursele.

M.L.M. - În casă nu vorbeaţi greceşte?




; H. C. - Nu. Mama mea nu ştia greceşte, doar tatăl meu vorbea greceşte

deşi fusese supus turc. E complicat! Toată viaţa mea a fost aşa. Şi toată viaţa mea am

fost adeptul aforismului lui Shakespeare: „Să-ţi fii fidel ţie însuţi”.


&nb

sp; M.L.M. - Aţi spus că locuinţa se afla în „sectorul negru”. Ce

înseamnă?




; H. C. - Nu ştiu semnificaţia culorilor, dar Bucureşti era format din patru

sectoare: negru, roşu, albastru şi galben.


&nb

sp; M.L.M. - Care este amintirea care v-a rămas în memorie, din aceşti primi ani de

viaţă?


&nb

sp; H. C. - Am o amintire foarte frumoasă. Pe la vârsta de patru ani, mergeam la

sărbătorile de Crăciun, la un prieten a cărui mamă era şi ea originară din Salonic

şi unde guvernanta se deghiza în Moş Crăciun şi unde erau cadouri somptuoase pentru toţi

invitaţii.




; M.L.M. - Când v-aţi început studiile?




; H. C. - În 1933, când am intrat la o şcoală privată,

„Institutul Pompilian”, aflat pe Calea Rahovei, colţ cu 11 Iunie. Aici, accentul era pus pe

învăţarea limbii franceze – ceea ce m-a ajutat foarte mult în viaţă.


&nb

sp; M.L.M. - Ce echivalent ar avea această şcoală privată în

prezent?




; H. C. - Primele patru clase primare. În 1937, am început Liceul „Gh.

Lazăr”, frecventat de ambii mei fraţi. În acelaşi an, fratele meu cel mare a terminat liceul

şi a intrat la medicină numai în 1938, întrucât colegi de-ai lui legionari l-au împiedicat

să dea concursul de intrare în ’37, bătându-l pe stradă şi lăsându-l

jumatate mort pe caldarâm. În 1940, legile rasiale m-au împiedicat să-mi continui studiile la

„Gh. Lazăr”, dar îmi permiteau să mă înscriu imediat la unul dintre cele trei licee

evreieşti pe care comunitatea fusese autorizată să le deschidă. Cursurile au fost destul de aventuroase,

pentru că de câteva ori clădirile în care se făceau cursurile erau rechiziţionate de armata

germană care tocmai sosise în România cu scopul, declarat oficial, ca să instruiască armata

română sub comanda a doi generali de divizie, Hansen şi Speidel.


&nb

sp; M.L.M. - Germanii rechiziţionau clădirile evreişti în care se afla

liceul?




; H. C. - Da. Ne-am perindat întâi prin proprietăţi particulare şi

după aceea, în fine, într-o şcoală primară, unde copiii mici veneau dimineaţa şi

noi veneam după-amiaza.


&nb

sp; M.L.M. - Din câţi elevi era compusă o clasă?

Despre două decenii, aşa cum au fost, din istoria Bucureştilor secolului

XX
Harry Carasso, s-a născut la Bucureşti în 1927, într-o familie de evrei

sefarzi emigraţi în 1926 din Salonic, ca urmare a unui incendiu ce a distrus o parte din locuinţele şi

magazinele proprietarilor evrei. A crescut într-o Românie zbuciumată, în care unii dintre colegii lui

români erau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, iar alţii dintre colegii evrei erau membri

în celule ale Partidului Comunist, aflat în ilegalitate. Decesul părinţilor şi fratelui cel mai

mare, într-un bombardament englezesc din eroare asupra Bucureştilor, în noaptea de 27 spre 28 iulie 1944,

ca şi faptul că nimic nu-l reţinea într-o ţară în care nu se regăsea, l-au

determinat să plece în 1947. După mai multe peripeţii, trăite în Italia sau în Canada,

s-a stabilit la Paris, unde s-a căsătorit cu o creştină catolică franceză, a absolvit

Universitatea de Ştiinţe Politice din Paris şi a lucrat, printre altele, ca director comercial la o

firmă de trasporturi. A scris eseuri şi cronici literare şi muzicale pentru reviste evreieşti din Paris

şi Israel, a călătorit foarte mult, în special în Europa, America de Nord, Orientul Mijlociu,

India, Asia de Est. La 80 de ani are o viaţă socială şi spirituală bogată, frecventând

mai ales evrei români stabiliţi în Franţa, Israel, Canada. Este în „pas” cu

noutăţile în lumea spectacolului, care la Paris nu este doar o modă, ci un stil de viaţă,

în afara căruia oamenii nu pot să trăiască. În memoria părinţilor,

dispăruţi într-un bombardament destinat satului Mihăileşti, a dedicat ani cercetărilor pentru

găsirea dovezilor realităţii raidului. Această muncă a adunat-o într-un volum,

„Bombardamentul care nu a avut loc”, aflat încă în manuscris. Acţiunea,

petrecându-se în Bucureştii anilor ’44, nu a sedus nici un editor parizian.Marilena

Lică-Maşala




Marilena Lică Masala: - Cum aţi ajuns în Bucureşti

domnule Carasso?




; Harry Carraso: - M-am născut în Bucureşti, pe 5 mai 1927, pe strada

Olimpului, la nr. 8, în sectorul negru, pe malul de sud al Dâmboviţei, între bulevardul

Mărăşeşti şi strada Principatele Unite. Copilăria mea la Bucureşti a fost profund

marcată de faptul că părinţii mei emigraseră cu un an mai devreme, 1926, tocmai în

România, după ce un incendiu le distrusese casa şi prăvălia în Salonic. Acest element, plus

că eram al treilea băiat, de unde părinţii aşteptau o fată, mi-au influenţat enorm

tinereţea, pentru că, natural, fraţii mei se înţelegeau mai bine între ei. Până

pe la trei-patru ani, nu am vorbit româneşte, pentru că la noi în casă se vorbea dialectul

evreilor spanioli sefarzi şi franceza, pe care mama mea o învăţase la Alianţa franceză din

Salonic.

Profilul spiritual




Evreimea din Romania, fiind constituita din comunitatii relativ
distincte – cele din Moldova, ca si cele din Basarabia, cu alura mai
evident rasariteana ; cele din Muntenia, oarecum mai occidentale, iar
cele din Ardeal si Bucovina, de factura central-europeana (granitele
dintre ele nefiind, desigur, rigide) , se poate vorbi de caracteristici
diferentiale originare privind : limba vorbita, modul de viata,
standingul, traditia, nivelul aculturatiei, gradul de integrare s.a.,
toate reflectate in ideologii corespunzatoare. Caci insasi
secularizarea si modernizarea au cunoscut ritmuri relativ deosebite de
la o provincie la alta. Astfel, in Moldova, miscarea zisa haskalista,
de modernizare, era mai tarzie decat cea din vestul tarii ; insesi
cultura si nivelul cunostiintei iudaice erau mai putin conturate decat
la cei din Basarabia, de pilda. In schimb, evreii din Muntenia, mai
ales sefarzii, vadeau atat o buna-stare, cat si un nivel
ideologico-integrationist superioare askenazilor „coborati” din
provincii spre Capitala tarii sau spre alte orase din Muntenia. Toate
aceste particularitati erau repercutate si in plan cultural-politic; in
Bucovina, s-a dezvoltat, inca de la inceputul secolului, o miscare
cultural-idisista, dublata de una politica, concretizata in Partidul
Popular-National Evreiesc, in frunte cu Beno Straucher, sustinator al
ideii idisiste si al autonomiei nationale extrateritoriale. Spre
deosebire de “Bund” si “Poale Zion” din Basarabia, cele de mai sus nu
aveau un caracter socialist.



In Basarabia, se afirma si organizatia politico-religioasa numita
„Agudat Israel” in frunte cu rabinul I.L. Zirelsohn (1860 – 1940). In
Transilvania „Agudat Israel” care avea oarecare influenta era, mai ales
in Maramures, net antisionista si antiluministra. Aici, fanatici
hasidimi, mai ales conducatorii lor, tzadikimii, erau vestiti pentru
opozitia fata de orice forma de emancipare, secularizare si viata
publica a obstilor evreiesti. De o trista celebritate, in acest sens,
s-a insotit Satmarer-rebe, a carui opozitie fata de integrationism si
sionism s-a mentinut pana azi. Evreii din Romania Mare se dovedeau,
astfel, diversificati atat din pricina locurilor de bastina, cat si a
orientarilor dominante din acele locuri: adepti ai politicii
nationaliste evreiesti, in teritoriile noilor provincii, dar si ai
politicii evreiesti integrationiste, in Vechiul Regat.



Comunitatile evreiesti din perioada interbelica se imparteau in
cele de rit ortodox si cele de rit neolog (in Ardeal). Reformatii
(neologii) erau adeptii unor modernizari ritologice. Comunitatea
israelita de rit spaniol, constituita de la 1730 ca o institutie de
cult, invatamant si caritate, s-a mentinut ca rit pana in zilele
noastre. Uniunea Comunitatilor Evreiesti din Vechiul Regat a fost
constituita in 1928. Evreii aveau un Sef Rabin la Bucuresti, care, in
perioada interbelica, reprezenta Comunitatea evreiasca in Senatul
tarii. Comunitatea evreiasca era alcatuita din askenazimi
(majoritatii), proveniti din nordul si vestul continentului si
sefardimi, proveniti din sud si sud-vest.






















In 1930, credinciosii mozaici constituiau 4,3% din populatia tarii.
Erau 922 de sinagogi si case de rugaciuni, 731 de rabini. In 1937, ia
fiinta Federatia Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Romania (F.U.C.E),
care functioneaza pana in decembrie 1941, cand activitatea ei este
interzisa prin Decretul conducatorului statului. Intre 1942 si 1944,
unicul for de conducere al evreilor din Romania creat si recunoscut de
regimul antonescian a fost Centrala Evreilor din Romania (C.E.R.).



Potrivit statutului de organizare a Cultului Mozaic, aprobat in
iunie 1949, activitatea confesionala a minoritatii evreiesti din
Romania este condusa de catre F.C.E. (Mozaica) din Romania: ea cuprinde
toate comunitatile si obstile din tara.



Istoria de peste 40 de ani a F.C.E (Mozaica) a inceput cu o prima
etapa de refacere comunitara dupa Holocaust (1944 – 1948), urmata de o
etapa de dominare a comunitatii de catre liderii comunisti (1948 –
1964) si alte cateva etape (de dupa 1964) in care seful rabin dr. Moses
Rosen, a detinut conducerea FCER imprimandu-i un fagas original de
devenire.



In 1967 dr. Moses Rosen, a obtinut permisiunea Guvernului Roman de
a alcatui un program de asistenta sprijinit de organizatia „Joint”. In
acelasi timp s-au obtinut unele aprobari pentru revigorarea unor
manifestari culturale si iudaice. In 1956 a luat fiinta Revista
Cultului Mozaic, in 1978 a fost deschis Muzeul de Istorie a
Comunitatilor Evreiesti din Romania si infiintat Centrul pentru Studiul
Istoriei Evreilor din Romania. Pentru tineret s-au organizat cursul de
initiere iudaica Talmud Tora si coruri cu repertorii evreiesti. F.C.E.R
a devenit membra a principalelor organizatii religioase evreiesti din
intreaga lume, la a caror activitate participa in mod nemijlocit dr.
Moses Rosen.



Dupa 1989 (decembrie), cand dictatura comunista a fost abolita,
viata comunitar-religioasa a evreilor din Romania a fost simtitor
diversificata. In noul context liberal al tarii, pe langa activitatea
de asistenta a capatat o pondere deosebita activitatea culturala si de
sociabilitate. In 1991 ia fiinta Editura Hasefer care, in deceniul
scurs, a editat sute de titluri de carti privind evreii din Romania,
iudaistica etc. Incepand cu 1995 periodicul Revista Culturala Mozaica a
devenit o productie bilunara, cu un continut deosebit de variat,
intitulat ”Realitatea Evreiasca”.



Centrul de Studii pentru Istoria Evreilor si-a amplificat
activitatea de cercetare si publicistica. Muzeul de istorie a fost
refacut si modernizat, iar pe langa el functioneaza, la Bucuresti, un
Muzeu al Holocaustului ; in orasele Iasi, Bacau si Cluj au fost create
muzee locale. O casa de cultura asigura la Bucuresti o intensa
activitate culturala, luata drept model si in alte centre ale tarii.
http://www.divers.ro/evrei_profilul_spiritual_ro

Cadrul istoric al situaţiei evreilor din Romania in perioada interbelică

Daniel STEJEREAN

Anul 1918 aduce in viaţa evreilor ardeleni numeroase schimbări.
Comunitatea evreiască va fi nevoită să-şi reorganizeze şi să-şi
adapteze modul de funcţionare la noua legislaţie existentă in statul
roman. In primul rand, din punct de vedere demografic, conform unor
surse oficiale, in anul 1919 numărul evreilor din provincia
Transilvania era de aproximativ 180.340 . In perioada
1919-1940 numărul evreilor a suferit cateva schimbări. Conform
recensămantului din 1930 s-a inregistrat un număr de 179.699 persoane
care s-au declarat de naţionalitate evreiască . Se observă astfel o
scădere a numărului evreilor datorată in primul rand reducerii
natalităţii la evrei şi sporului de naşteri la romani şi faptului că
manifestările antisemite din această perioadă erau tot mai ample, un
număr de evrei preferand să plece din ţară, in alte zone mai sigure.
Din punct de vedere territorial, cea mai locuită zonă a fost
nord-vestul Transilvaniei: Satu Mare, Cluj, Oradea, Sălaj, Maramureş.
Populaţia evreiască constituia una din principalele componente ale
mediului urban (evreii reprezentau circa 23 la sută din totalul
populaţiei oraşului Satu Mare şi pană la 40 la sută din totalul
populaţiei in oraşul Sighet ), mari concentraţii de evrei găsindu-se şi
la Arad şi Timişoara. In mediul urban indeletnicirea cea mai des
intalnită in comunităţile evreieşti era comerţul. Mulţi evrei erau
angajaţi in producţia industrială, iar potrivit datelor publicate in
Enciclopedia Romaniei, in perioada interbelică evreii deţineau 31,14 la
sută din totalul intreprinderilor industriale şi comerciale, in timp ce
o parte dintre evrei continuau să fie meseriaşi şi muncitori.
Dat fiind faptul că, principala ramură de activitate in perioada dintre
cele două războaie mondiale era agricultura, in nordul Transilvaniei,
in special in judeţele Maramureş şi Satu Mare, se pot constata mari
concentraţii de evrei in aceste zone. Această orientare spre sat a
evreilor din zonele amintite, este probabil explicată prin condiţiile
specifice mediului rural zonal şi prin tipurile de ocupaţii care se
puteau intalni aici. S-a remarcat o orientare tot mai
accentuată a evreilor spre profesiuni intelectuale. In ajunul celui de
al Doilea Război Mondial din cei peste 8.000 de medici existenţi in
Romania, 2.000 erau evrei, peste 2.000 de ingineri au fost inregistraţi
in Asociaţia Inginerilor Romani, in jur de 3.000 de avocaţi in Baroul
Avocaţilor. Pentru a uşura adaptarea comunităţilor
evreieşti la noua situaţie, autorităţile romane au intervenit printr-o
serie de acte normative care să ghideze viaţa comunitară din această
perioada de tranziţie. Prin articolul 7 din Tratatul Minorităţilor
semnat la 9 decembrie 1919, statutul evreilor Romaniei Mari era
definitiv stabilit: ei erau recunoscuţi cetăţeni romani . Important din
punctul de vedere al temei cercetate este cazul provinciei anexate,
Transilvania. Legea asupra dobandirii şi pierderii naţionalităţii
romane se compune din şaptezeci de articole reunite in cadrul a două
capitole şi trei titluri . Titlul patru reuneşte dispoziţiile finale şi
tranzistorii (art. 54-70). Dintre acestea o importanţă deosebită are
articolul 56 care recunoaşte cetăţenia locuitorilor din provinciile
anexate, pune condiţiile acestei recunoaşteri şi fixează in acelaşi
timp statutul evreilor din Romania Mare. Articolul 56 menţiona că sunt
şi răman cetăţeni romani, fără a fi obligaţi să indeplinească vreo
formalitate, locuitorii, care pană la data promulgării legii nu vor fi
optat pentru o altă naţionalitate: • Toţi locuitorii din
Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare, Maramureş, care
aveau apartenenţa acolo la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 . Inainte
de 1918 evreii din Transilvania s-au organizat mai ales pe bază
religioasă, comunităţile de cult erau cele care ţineau in funcţie
instituţiile evreieşti. După Primul Război Mondial situaţia s-a
modificat prin apariţia mişcărilor politice moderne şi a celor
sioniste. Numărul şi dimensiunea acestor instituţii depindea de puterea
financiară a fiecărei comunităţi. Ceea ce, de obicei, există şi la cele
mai mici comunităţi este Hevra Kadişa ( ebr. חברא קדישא– asociaţie care
işi asumă benevol sarcina ingrijirii muribunzilor şi a pregătirii
funeraliilor; la origine termenul desemna o societate de intrajutorare,
sau chiar după cum reiese din rugăciunea Iekum Purkan, comunitatea
evreiască in ansamblul ei; asociaţia avea un statut elaborat in general
după modelul celui redactat spre sfarşitul secolului XVI de Rabbi Iuda
Loew ben Beţalel din Praga ). Pe de altă parte şcolile mari şi alte
instituţii puteau fi susţinute doar de comunităţi mai mari. Indiferent
că era vorba de o comunitate neologă, ortodoxă sau de alt rit, tipurile
de instituţii erau asemanătoare. In ceea ce priveşte
instituţiile confesionale, acestea se ocupau in special cu acte de
binefacere, ajutorarea celor nevoiaşi, cu educaţia celor tineri şi in
general de susţinerea lor financiară. Astfel, Hevra Kadişa a devenit un
cadru in care şi-au desfăşurat activitatea mai multe organizaţii: azile
de bătrani, organizaţia pentru sprijinirea orfanilor şi a văduvelor,
casa de tranzit a călătorilor, etc. Pentru o perioadă
indelungată, aceste organizaţii au fost susţinute de comunităţile de
cult. Un astfel de exemplu a funcţionat la Cluj cu Hevra Kadişa fondată
la mijlocul secolului XIX şi care a rezistat pană in 1921. După aceea
comunitatea neologă a infiinţat o Hevra separată . Aceeaşi situaţie se
poate intalni şi in Sălaj, unde in 1923, comunitatea evreiască
inaintează o cerere de infiinţare a unei Hevra Kadişa la Cehul
Silvaniei . Şi la Targu Mureş in anul 1923 se va infiinţa o nouă Hevra
Kadişa. Şi alte instituţii, cum ar fi asociaţiile de femei,
asociaţia de intrajutorare a studenţilor evrei, au funcţionat in
această perioadă. Dintre instituţiile sanitare evreieşti o importanţă
deosebită a avut spitalul evreiesc clujan şi spitalul din Oradea care
şi-a inceput activitatea incă din secolul al XIX. In viaţa
societăţii evreieşti, un rol important l-au avut instituţiile
confesionale de invăţămant. Privitor la sistemul educaţional, inainte
de cel de-al Doilea Război Mondial, situaţia şcolilor evreieşti era
incertă. In pofida autorizaţiei de funcţionare, şcolile nu aveau
dreptul să elibereze diplome de absolvire a studiilor, elevii fiind
obligaţi să susţină examenul la sfarşit de an in faţa unei comisii
numite de Ministerul Instrucţiunii . Pe langă toate astea, elevii care
susţineau acest examen erau obligaţi să plătească nişte taxe ridicate,
comunitatea evreiască fiind nevoită să facă apel la toate instituţiile
abilitate pentru inlăturarea acestei prevederi. Presiunea exercitată
atat de presa evreiască, cat şi de reprezentanţii diferitelor
organizaţii israelite n-au adus nici un rezultat . In 1925
sub conducerea ministrului invăţămantului Constantin Angelescu a fost
elaborat un proiect de lege privitor la invăţămantul particular din
Romania. Textul proiectului garanta dreptul minorităţilor la un
invăţămant in limba maternă cu excepţia evreilor: „pentru elevii evrei,
limba maternă este limba ţării” . Datorită acestor reglementări,
şcolile in care se preda limba ebraică şi idiş urmau a fi desfiinţate.
Ebraica a fost folosită doar pentru studiul limbii şi religiei. Cu
toate astea, in domeniul invăţămantului secundar, pe langă şcolile in
funcţiune au fost deschise şi altele. In perioada interbelică
instruirea liceală evreiască a inceput cu infiinţarea liceului evreiesc
din Timişoara (1919). In anul următor se infiinţează gimnaziul de la
Oradea şi Cluj (1920). Ca o concluzie se poate spune că, in
condiţiile unei toleranţe tipică romanilor, comunităţile evreieşti au
putut să creeze o reţea de şcoli particulare destul de extinsă, reuşind
să cuprindă aproape toată populaţia de varstă şcolară. Situaţia
liceelor va rămane incertă pană in 1940. Prin realipirea Transilvaniei
de Nord la Ungaria se ajunge la redeschiderea sau infiinţarea
instituţiilor de invăţămant din Cluj şi din alte oraşe, ca urmare a
excluderii evreilor din şcolile pubice. Instituţiile
evreieşti interbelice au reprezentat o formă de organizare a societăţii
evreieşti, ridicandu-se peste conflictele interioare. De cele mai multe
ori instituţiile au contribuit la menţinerea identităţii comunitare
făcand posibilă recunoaşterea apartenenţei evreilor la o religie şi la
o etnie. Hotărarile istorice de la Alba-Iulia, din 1
decembrie 1918 au decretat Unirea Transilvaniei cu Romania şi au
schiţat principiile fundamentale, printre care şi asigurarea
drepturilor minorităţilor naţionale şi a cultelor. In privinţa Unirii
Transilvaniei cu Romania, o luare de poziţie tranşantă a avut-o
declaraţia doctorului Teodor Fischer, preşedintele UER (Uniunea
Evreilor Romani). Acesta a asigurat forurile conducătoare ale Romaniei
că sioniştii evrei vor fi cetăţeni loiali şi vor căuta validarea
drepturilor in cadrul structurilor nou formate. In acelaşi timp, o
parte a evreilor din Transilvania , in frunte cu rabinul Kecskemeti din
Oradea, deputaţii Hegedűs şi Nagy au căutat validarea năzuinţelor lor
in cadrul organizaţiilor maghiare ce au luat fiinţă. In cadrul
comunităţilor israelite iniţiativa a aparţinut ortodocşilor majoritari.
In adunarea de la Dej din 6 ianuarie 1920, ei au declarat că doresc să
se incadreze in Romania ca o minoritate naţională aparte şi au stăruit
pentru drepturile lor, in sensul celor stipulate la Alba-Iulia. Comunităţile
neologe la 31 august 1922 au definitivat organizarea lor similară, cu
sediul la Cluj. Organizaţiile comunitare au primit recunoaştere statală
o anumită intarziere după publicarea Legii cultelor din 1928.
Conducerea efectivă a acestor organizaţii comunitare a aparţinut
rabinului Eisler din Cluj, secondat de rabinii Kecskemeti din Oradea şi
Lővy din Targu-Mureş. In anul 1935 organizaţiile transilvănene s-au
raliat celor de peste munţi pe bază federală. Evreii s-au
afirmat in viaţa politică interbelică, atat prin aderarea la diferite
partide politice democratice şi socialiste, cat şi prin organizaţii şi
partide politice proprii cum au fost: Uniunea Evreilor Romani
(infiinţată in 1909 cu titulatura Uniunea Evreilor Pămanteni, schimbată
in Uniunea Evreilor Romani in 1923), Clubul Parlamentar Evreiesc
(1928), Partidul Evreiesc (1930), numeroase organizaţii sioniste şi
Uniunea Comunităţilor Evreieşti din Vechiul Regat (1928) transformată
in 1937 in Federaţia Uniunii Comunităţilor Evreieşti din Romania. La
alegerile parlamentare din 1926, 1928, 1931 şi 1932 au fost aleşi intre
4-5 deputaţi evrei in Parlament ca reprezentanţi ai organizaţiilor
evreieşti. Jacob Niemirower in calitate de şef rabin al cultului mozaic
din Vechiul Regat a fost senator de drept pană in anul 1939, cand a
decedat, locul său fiind preluat de şef rabinul dr. Alexandru Şafran.
Istoria evreilor nu a fost doar o istorie politică sau o istorie de
integrare social-economică in mediul romanesc, dar a fost şi o istorie
cultual-comunitară şi cultural-spirituală. Evreii au
participat la viaţa politică a ţării, au contribuit la consolidarea
statului naţional unitar roman, la dezvoltarea democraţiei şi
pluralismului politic. S-au raliat forţelor politice de orientare
democratică, combătand extremismul de dreapta in frunte cu legionarii
şi cuziştii, care promovau o politică agresivă antisemită de calomniere
şi de culpabilizare a populaţiei evreieşti, trecand de multe ori la
acţiuni de violenţă, in special in instituţiile de invăţămant superior. Istoria
evreilor din Romania nu poate fi inţeleasă, in ansamblul ei, fără
cunoaşterea şi reliefarea activităţii pe care evreii au desfăşurat-o in
economie, politică, cultură şi societate. Realitatea istorică,
reliefată prin fapte, cifre, materiale de arhivă, documente oficiale şi
alte publicaţii atestă că participarea evreilor la viaţa societăţii
romaneşti, şi in acest cadru la dezvoltarea şi modernizarea acestei
societăţi care a urmat o traiectorie acsendentă, atingand punctul maxim
in 1938, anul in care incep să fie aplicate o serie de măsuri
restrictive ce au redus mult activităţile evreilor in diferite domenii
şi cu precădere in cel economic.

http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=150

Evreii în România interbelică


Evreii erau cea de a treia minoritate, reprezentând 4% din ponderea
populaţiei statului naţional unitar român între 1918-1940. După
realizarea Marii Uniri, situaţia acestei etnii era una complexă,
deoarece aparţinea unor culturi diferite, în funcţia de statul cărora
aparţinuseră Transilvania şi Bucovina (Austro-Ungaria), Basarabia
(Imperiul Rus). În ceea ce priveşte organizaţiile şi
asociaţiile evreilor, în anul 1923 s-a constituit Uniunea Evreilor
Români, care includea, alături de evrei din vechiul regat şi comunităţi
din Basarabia, Transilvania şi Bucovina, în funcţia de preşedinte fiind
ales dr. Wilhelm Filderman. Statutul adoptat în anul 1929 stabilea că
Uniunea Evreilor Români avea ca principal obiectiv apărarea drepturilor
individuale şi colective ale populaţiei evreişti din România, prevăzute
de Constituţia ţării şi de tratatele internaţionale.
Uniunea Evreilor Români a acordat o atenţie deosebită
învăţământului, solicitând ca statul să acorde un sprijin cât mai
substanţial şcolilor confesionale şi particulare evreieşti. Prin
intermediul Clubului Parlamentar Evreiesc, constituit în 1928, Uniunea
Evreilor Români a ridicat cu perseverenţă, de la tribuna Parlamentului
de la Bucureşti, la întruniri, dezbateri publice şi în presă, problema
încălcării unor drepturi şi libertăţi ale comunităţii evreieşti,
condamnând energic acţiunile cu caracter antisemit iniţiate de unele
organizaţii extremiste româneşti, adresând memorii către comunităţile
evreieşti internaţionale şi Societăţii Naţiunilor.
În 1931 s-a înfiinţat Partidul Evreiesc, condus de Theodor
Fischer şi Adolf Stern, formaţiune politică, care la alegerile din
iunie acelaşi an, a obţinut 4 mandate în Adunarea Deputaţilor. Eşecul
Partidului Evreiesc la alegerile parlamentare din 1933, a determinat
conducerea sa să militeze pentru coalizarea tuturor comunităţilor
evreieşti din România. În 1936, demersurile au condus la crearea
Consiliului Central al Evreilor din România, alcătuit din
reprezentanţii Uniunii Evreilor Români, ai Partidului Evreiesc şi ai
cultului mozaic din Senatul României. Consiliul, condus de dr. Wilhelm
Filderman, avea ca obiectiv central apărarea drepturilor membrilor
comunităţii evreieşti din România, prevăzute în Constituţia din 1923.
Un aspect important al activităţii organizaţiilor comunităţii
evreişti din România interbelică a fost legat de ascensiunea curentului
sionist, care viza crearea unui stat al evreilor în Palestina. Uniunea
Sionistă din România, afiliată organizaţiei centrale cu sediul la
Londra, activa pe întregul teritoriu al ţării, edita gazete şi ziare,
organiza conferinţe şi evenimente culturale, având ca obiectiv
strângerea de fonduri pentru răscumpărarea pământurilor palestiniene
aflate în stăpânirea arabilor, construirea de locuinţe şi căi de
comunicaţie.
În perioada interbelică comunitatea evreiască din România a
beneficiat, fără prea mari deosebiri, de aceleaşi drepturi şi libertăţi
ca şi celelalte minorităţi şi populaţia majoritară, limitările
intervenind pe fondul deteriorării climatului politic internaţional şi
a unor influenţe externe.
Andi S.

http://www.interactiunietnice.ro/articol.php?id=320

Vindecarea Sinagogii Maure din Timişoara
e cât de banal sună, pe atât de impresionant arată- o dantelă de
piatră pe care nimeni nu a mai iubit-o de multă vreme. Trec din
copilărie pe lângă careul cu steaua lui David semănând mai degrabă a
rozetă de catedrală gotică şi de fiecare dată rămâneam cu aceeaşi
întrebare nerăspunsă: de ce nu se întâmplă nimic aici.



Nu vedeam rabinul intrând şi nici credincioşi cu kippa pe creştet
ieşind. Singura dată când am participat la un Rosh Hashanah încă trăia bunul rabin Ernst Neumann, însă ritualul s-a oficiat în anexa
stabilimentului. De ani de zile însă firava comunitate mozaică nu se
mai roagă în lăcaşul din cartierul Fabric.


Mai târziu am aflat. O ciupercă sinistră muşcă de decenii din zidăria
ei şi o vrea dispărută. Din acelaşi motiv pe faţadă au fost puse
pancarte care avertizează trecătorul că mai bine ocoleşte
stabilimentul, în caz contrar riscând să fie rănit de vreo decoraţiune
desprinsă.

„Oricând o bucată de zidărie riscă să se desprindă şi să cadă. Sau din lemnărie”, spune îngrijitorul.



Finanţată prin loteria publică



Sinagoga din Fabric este una neologă, inaugurată în anul 1899 şi cunoscută ca „Sinagoga Nouă”. Banii pentru ridicarea sinagogii au fost strânşi de municipalitate, prin organizarea unei loterii publice, iar restul au provenit din donaţiile evreilor din zonă care-şi doreau propriul locaş de cult.




Lucrarea i-a fost încredinţată antreprenorului timişorean Josef
Kremmer, după planurile arhitectului maghiar Lipót (Leopold) Baumhorn,
cel mai important realizator de sinagogi de la începutul secolului XX,
care a conceput, între altele şi sinagogile neologe din Braşov şi
Seghedin.
Lăcaşul a primit şi o orgă, construită de faimosul meşter timişorean Wegenstein.



I se spune Sinagoga Maură



Sinagoga din cartierul timişorean Fabric a fost terminată în anul 1899.
Sinagoga Maură debordează de elemente arhitectonice decorative ce
îmbină, în proporţii atente, stilul mauro-bizantin cu cel al Renaşterii italiene. De la îmbinarea perfectăa elementelor neo-maure cu cele bizantine, cu elemente de inspiraţiearabic-hispanică, aceasta a primit apelativul de „Sinagoga Maură”.


Pe locul actualului edificiu a existat o sinagogă mai mică a
comunităţii evreilor de rit ortodox, apoi de rit „statu quo ante” din
Fabric, însă după 1879 sinagoga a devenit de rit neolog, iar noua
clădire a fost proiectată conform tradiţiei marilor sinagogi neologe
contemporane epocii, din Imperiului Austro-Ungar.




„Latura lungă este prevăzută cu patru ferestre geminate cu un arc în
plin cintru decorativ deasupra acestora. Aceste ferestre sunt dispuse
câte două de-o parte şi de alta a frontonului triunghiular sub care se
află o rozasă cu motiv floral, precedată de o balustradă. Accesul în
imobil se face pe latura scurtă prin trei spaţii monumentale,
despărţite de două coloane şi care se termină prin arce în plin cintru.
Pe aceeaşi latură, de-o parte şi de alta a portalului cu fronton se
află câte o uşă mai mică prevăzută cu un fronton triunghiular


Coloane adosate marchează întreaga înălţime a clădirii. În partea
superioară se află o cornişă puternic profilată deasupra căreia, la
colţurile imobilului, sunt balustrade decorative. Acoperişul e dominat
de cinci cupole dintre care cea centrală este prevăzută cu o rozasă”,
arată criticul Ileana Pintilie.
A aparţinut "evreilor nobili"
Timp de mai bine de un secol şi jumătate, evreii din Fabric au venit să se
roage în acest loc, unde, ca o noutate absolută în epocă, a fost
instituit un cor israelit feminin, imediat după acceptarea unui rabin
neolog ca profesor pentru tineri.

Sinagoga Maură a aparţinut de comunitatea evreilor spanioli din Fabric,
care urmau ritul lor adus din Spania, considerându-se evrei nobili, mai
presus de ceilalţi. În limba ebraică, evreii spanioli aveau cultul
sefaradimilor, iar ortodocşii şi neologii cultul aschenazimilor,
provenind din Germania sau din Galiţia.




Neologii aveau sediul în Cetate, unde este astăzi sediul Comunităţii
Mozaice, şi deţineau sinagogă cea mare. Astăzi aceasta este şi ea
închisă, tot din cauza degradării, iar evreii rămăşi se reunesc la
sinagoga din Iosefin, singurul lor lăcaş de cult unde se mai oficiază
serviciul religios.
Vindecarea



În premieră, o sinagogă lasă deoparte rolul religios şi devine sală de
teatru.Teatrul Naţional din Timişoara are, din această primăvară, o
nouă sală alternativă pentru spectacole.


Comunitatea Evreilor din Timişoara a cedat Teatrului Naţional din oraş
Sinagoga Fabric, cu drept de folosinţă pe 35 de ani. De acum însă
sinagoga din Fabric devine Sala 3, pentru artişti şi timişoreni.

„Acesta este un eveniment major pentru Naţionalul timişorean, care,
după achiziţionarea cortului de spectacole, reuşeşte să facă un al
doilea pas important în strategia sa de «cucerire teatrală» a unui
public şi a unor spaţii exterioare centrului – catalizator de
instituţii de cultură. Obţinerea de către teatru a acestui spaţiu
înseamnă şi recuperarea culturală a unui monument arhitectonic, singura
sa şansă de a fi salvat de la ruină, deşi de-a lungul timpului
cercetători şi istorici ai artei au semnalat necesitatea intervenţiei
de urgenţă asupra sa”, a declarat Adriana Hausvater, directoarea
Teatrului Naţional Timişoara. [Citeste]

URBEA
MEA DE ALTĂDATĂ:



FIAKERII (BIRJARII DE PIAŢĂ)

In anul 1912, printre românii
din târgul Sucevei, figurau şi doi birjari. Ceilalţi, pentru că erau mai
mulţi, erau evrei. Aceştia au început să practice birjăritul imediat
după anul 1869, când sub stăpânirea austriacă a fost dată în folosinţă
gara de la Iţcani. S-a simţit atunci nevoia asigurării transportului
călătorilor care mergeau sau se întorceau de la gară.





Birjele, cu un cal sau doi,
au devenit un mijloc de transport care şi-a dovedit utilitatea şi care a
rezistat cca. un secol, până după mijlocul anilor ’60.





În perioada interbelică
populaţia Sucevei număra peste 20.000 de suflete. Fiecare birjar avea
câte două trăsuri, una obişnuită, de corvoadă zilnică, şi alta elegantă
folosită pentru ocazii sau zile de sărbătoare. Iarna, roţile erau
demontate iar birjele erau aşezate pe sanie.





La Suceava birjăria a fost o
profesie practicată cu precădere de evrei





Birja, trasă de regulă de un
singur cal, avea roţi suple şi bine unse, iar bancheta pluşată, pe care
puteau să stea alături două persoane, era acoperită pe vreme de arşită
sau de ploaie cu o copertină mobilă, un burduf confecţionat din pânză
smolită sau cauciucată.





Dacă la Cernăuţi majoritatea
birjarilor erau muscali, la Suceava birjăria a fost o profesie
practicată cu precădere de evrei, fiind o afacere de familie care se
transmitea din tată în fiu. Birjarii evrei, cu perciuni şi pălării
negre, îşi aşteptau stând pe capră clienţii. Printre birjarii evrei
Meyer, Moritz, Drappl sau Bernstein mai era, înainte de cel de-al doilea
război mondial, un singur birjar român, Gheorghe Păltinaş, poreclit
Colac.





Oamenii mergeau de cele mai
multe ori la gară dar tocmeau birjele şi pentru drumuri mai lungi,
pentru a se deplasa în afara oraşului, la hramurile mănăstireşti, sau la
nunţi şi înmormîntări.




Piaţa Birjarilor






Pentru
zilele de sărbătoare caii erau bine periaţi, lustruiţi şi cu hamuri noi
iar la urechi aveau canafi din lână colorată. Erau hrăniţi cu ovăz
(dintr-un sac legat în jurul gâtului) iar pentru a-şi potoli setea, în
drumurile pe care le făceau, trăgeau la câte-un şipot unde erau
amenajate jgheaburi pentru adăpatul cailor. De câte ori era nevoie erau
duşi la potcovit (la potcovăria lui Manolovici, care se afla cam în
locul actualei crame „Vânătorul”, sau la cea a ţiganului Faur, de pe
actuala stradă a „Cernăuţilor”) unde se făceau şi reparaţiile
trăsurilor, se schimbau roţile şi se înlocuiau arcurile rupte.





Pentru transportul mărfurilor
existau trăsuri cu roţi mari, cu o platformă, prevăzută pe părţile
laterale cu verigi de metal prin care se treceau frînghii cu care erau
legate obiectele transportate.




Birjele staţionau, de la
primele ore ale dimineţii până când se însera, într-o mică piaţă, în
apropierea Curţii Domneşti, în spatele Liceului de Fete „Doamna Maria”.
Locul era cunoscut sub numele de Piaţa Birjarilor (Fiaker Platz) iar
aceştia puteau fi găsiţi de cele mai multe ori de clienţii lor la crâşma
„La trei potloage”.



*


Birjele au rezistat în
Suceava şi după apariţia automobilelor şi au continuat să transporte
călătorii la gară însoţind uneori singurul autobuz care circula în anii
’50 în urbe, care făcea curse regulate pe acel traseu. Ultima birjă din
Suceava, cea a lui Bernstein, mai putea fi văzută încă la jumătatea
anilor ’60 pe străzile Sucevei aşteptându-şi clienţii.http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Fiakerii%20-%20birjarii%20de%20piata%20de%20Tiberiu%20Cosovan.htm

De la 22 iunie 1941, România a participat alături de
Germania la războiul împotriva Uniunii Sovietice. După eliberarea
Basarabiei şi a nordului Bucovinei, armata română a continuat luptele
pe teritoriul sovietic. Fără a exista o lege specială, la 9 octombrie
1941 a început deportarea masivă a evreilor din Basarabia şi Bucovina
în Transnistria (teritoriul dintre Nistru şi Bug), unde au fost supuşi
unui regim de distrugere fizică. S-a înregistrat un adevărat Holocaust
cei mai mulţi evrei deportaţi murind de foame, de frig de diferite
boli.. Deportările au fost oprite după un an la 12 octombrie 1942. Se
estimează că în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, în România
şi teritoriile aflate sub administraţia românească au murit peste
250.000 de evrei.

La
aceştia se adaugă circa 135.000 de evrei din nord-estul Transilvaniei
aflat sub stăpânirea Ungariei, care au fost ucişi în lagărele de
concentrare naziste. În România au supravieţuit aproximativ 360.000 de
evrei, care reprezentau cea mai mare comunitate evreiască din Europa la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial. La 23 august 1944 Ion
Antonescu a fost înlăturat de la putere, România a ieşit din alianţa cu
Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite. Totodată, s-a
revenit la regimul democratic, întemeiat pe Constituţia din 1923. Prin
decrete-regale din 23 şi 24 august 1944 a fost abrogată întreaga
legislaţie rasială, evreii redobândindu-şi toate drepturile şi
libertăţile democratice. Pe baza Convenţiei de armistiţiu semnată la 12
septembrie 1944 cu S.U.A., Marea Britanie şi Uniunea Sovietică în
România au fost adoptate mai multe legi împotriva celor care s-au pus
în slujba hitlerismului şi a fascismului (guvernul Antonescu fiind
considerat fascist). Între cei afectaţi de aceste legi s-au aflat şi
conducătorii Centralei Evreilor din România, care au fost acuzaţi de
colaboraţionism.

La
30 decembrie 1947 a fost înlăturată monarhia, iar România a devenit
Republică Populară. Constituţia din aprilie 1948 prevedea la articolul
16: „Toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex,
naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură sunt egali în faţa
legii”. Articolul 17: „Orice propovăduire sau manifestare a urei de
rasă sau de naţionalitate se pedepseşte de lege.” Denumirea de
minorităţi naţionale a fost înlocuită cu cea de naţionalităţi
conlocuitoare. Articolul 47: „În Republica Populară Română se asigură
naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne şi
organizarea învăţământului de toate gradele în limba maternă.

Administraţia
şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă
naţionalitate decât cea română, vor folosi oral şi scris şi limba
naţionalităţii respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul
naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba
populaţiei locale. Predarea limbii şi literaturii române este
obligatorie în şcolile de orice grad.” Şi Constituţia din septembrie
1952 conţinea articolele care se refereau şi la minorităţile naţionale.
Articolul 81: „Oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare
Române, fără deosebire de naţionalitate sau rasă le este asigurată
deplina egalitate de drepturi în toate domeniile vieţii economice,
politice şi culturale.

Orice
fel de îngrădire directă sau indirectă a drepturilor oamenilor muncii,
cetăţeni ai Republicii Populare Române, stabilirea de privilegii
directe sau indirecte pe temeiul rasei sau naţionalităţii cărora le
aparţin cetăţenii, orice manifestare de şovinism, ură de rasă, ură
naţională sau propagandă naţionalistă şovină este pedepsită de lege.”
Articolul 82: „În Republica Populară Română se asigură minorităţilor
naţionale folosirea liberă a limbii materne, învăţământul de toate
gradele în limba maternă, cărţi, ziare, şi teatre în limba maternă.


În raioanele locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea
română, toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi
limba minorităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din
rândul naţionalităţii respective sau al altor localnici care cunosc
limba şi felul de a trăi al populaţiei respective.” Ultima Constituţie
adoptată în timpul regimului socialist-totalitar, a fost cea din 1965,
când România şi-a luat numele de Republică Socialistă. Aceasta menţinea
aceleaşi principii enunţate în legea fundamentală anterioară. Articolul
22: „În Republica Socialistă România naţionalităţilor conlocuitoare li
se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, ziare,
reviste, teatre, învăţământul de toate gradele, în limba proprie.

În
unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă
naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile folosesc
oral şi în scris şi limba naţionalităţii respective şi fac numiri de
funcţionari din rândul acestora sau al altor cetăţeni care cunosc limba
şi felul de trai al populaţiei respective.” Aceste drepturi şi
libertăţi s-au putut exercita în limitele îngăduite de regimul
socialist-totalitar. În fapt, România era condusă de un singur partid
politic (Partidul Muncitoresc Român, creat prin fuziunea Partidului
Comunist cu Partidul Social-Democrat în februarie 1948, care în iulie
1965 şi-a luat numele de Partidul Comunist). Acesta şi-a impus
programul politic şi ideologic în toate sferele activităţii economice,
sociale, politice, culturale etc. S-a procedat la naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie, a fondului locativ, a spitalelor,
cinematografelor, teatrelor etc.

A
fost colectivizată (cooperativizată) agricultura, ţăranii nemaiavând
proprietatea asupra pământului (exceptând un lot infim, din jurul
gospodăriei proprii). Învăţământul şi cultura au fost ideologizate.
Organele represive au urmărit lichidarea adversarilor politici (mergând
până la distrugerea lor fizică). O asemenea politică a afectat pe toţi
cetăţenii României, inclusiv pe evrei. Spre deosebire de celelalte ţări
socialiste, România a acceptat emigrarea evreilor în Israel, fapt ce a
dus la diminuarea considerabilă a acestei comunităţi, care în 1977 a
ajuns la circa 24.667 persoane.

În
acele vremuri grele, numeroşi etnici români ar fi dorit să fie evrei
sau germani pentru a emigra legal. Nu puţini români au fost împuşcaţi
când au încercat să treacă ilegal graniţa; cei care au fost prinşi de
grăniceri au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Anul 1989 a
marcat o schimbare de regim în România. Revoluţia din decembrie 1989 a
deschis calea revenirii la democraţie. În noiembrie 1991 a fost
adoptată o nouă Constituţie care, la articolul 4, stabileşte: „România
este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
origine socială.” Articolul 6: „Statul recunoaşte şi garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase." Articolul 59: „Organizaţiile cetăţenilor
care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate
în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii
electorale.” România este singura ţară din Europa – şi poate din lume –
care acordă asemenea drepturi tuturor minorităţilor. Pe această bază,
un reprezentant al evreilor face parte din Camera Deputaţilor; lui i se
adaugă cetăţenii români de origine evreiască aleşi pe listele
partidelor politice.

Pentru
a preveni şi descuraja orice formă de antisemitism, în martie 2002 a
fost adoptată legea prin care sunt interzise organizaţiile şi
simbolurile fasciste, rasiste şi xenofobe; de asemenea, se interzice
negarea Holocaustului. Deşi reprezintă o etnie puţin numeroasă – la
recensământul din 1992 au fost înregistraţi 9.107 evrei - Federaţia
Comunităţilor Evreieşti din România desfăşoară o amplă activitate pe
plan intern şi internaţional. La rândul lor, cetăţenii români de
religie mozaică aduc o contribuţie importantă la dezvoltarea economică,
social-politică şi culturală a ţării în care trăiesc şi de care sunt
legaţi.

http://www.ioanscurtu.ro/content/view/24/1/

Aceste organizaţii aveau un puternic caracter
antisemit, recurgând adesea la acte huliganice împotriva evreilor. În
alegerile parlamentare din decembrie 1937 nici un partid politic nu a
obţinut peste 40% din totalul voturilor pentru a-şi constitui o
majoritate în Adunarea Deputaţilor. Pe primul loc s-a situat Partidul
Naţional-Liberal cu 35,9%, urmat de Partidul Naţional-Ţărănesc cu
20,4%, partidul Totul pentru Ţară – 15,5% şi Partidul Naţional-Creştin
– 9,1%. Regele Carol al II-lea a încredinţat mandatul de formare a
noului guvern lui Octavian Goga, preşedinte al Partidului
Naţional-Creştin. Guvernul Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938)
nu era un guvern al Partidului Naţional-Creştin, deoarece principalele
ministere – Interne, Justiţie, Armată, Externe – erau încredinţate unor
persoane care nu făceau parte din acest partid. În timpul acestui
guvern antisemitismul a devenit politică de stat.

Au
fost luate măsuri discriminatorii împotriva cetăţenilor români de
origine evreiască: ridicarea permiselor de liberă circulaţie
(gratuită), pe mijloacele de transport în comun pentru ziariştii evrei,
suspendarea unor ziare considerate a fi evreieşti („Adevărul”,
„Dimineaţa”, „Lupta”). Cea mai importantă iniţiativă de acest fel a
fost decretul-lege din 22 ianuarie 1938, pentru revizuirea cetăţeniei
române. Articolul 5 prevedea: „În termen de 30 de zile de la publicarea
acestei legi în „Monitorul oficial”, primarii comunelor vor întocmi un
tablou [tabel] al evreilor înscrişi în registrele de naţionalitate ale
comunei. Înscrierea făcută în temeiul unei hotărâri a comisiei de apel
sau al unei hotărâri judecătoreşti va fi menţionată în tablou”.
Articolul 6: „În termen de 20 de zile de la afişare, toţi cei trecuţi
în tablou sau moştenitorii lor, care prin faptul înscrierii autorului
beneficiază de cetăţenia română, vor depune actele doveditoare a
întrunirii condiţiunilor prevăzute de articolul 56, punctele 1, 2, 5,
şi 6 şi articolul 60 din legea nr. 28/1924 (legea privitoare la
dobândirea şi pierderea naţionalităţii române).”

Articolul
7 prevedea că se putea acorda, la cerere, o prelungire de 20 de zile
pentru depunerea actelor, ceea ce însemna în total 40 de zile. Acelaşi
articol preciza că nedepunerea actelor în termenul precizat „era
socotită ca o recunoaştere a neîndeplinirii condiţiunilor legale pentru
dobândirea de plin drept a naţionalităţii române.” Articolul 12 preciza
că în cazul nedepunerii actelor sau a constatării că cel înscris nu
întrunea condiţiile cerute de lege, judecătoria ordona ştergerea din
registre, socotindu-se că înscrierea s-a făcut prin fraudă.

Înlăturarea
guvernului lui Goga, la 10 februarie 1938, a scos de pe ordinea de zi
acest decret-lege, dar el nu a fost anulat. Carol al II-lea a instaurat
regimul de autoritate monarhică, iar la 27 februarie 1938 a fost
promulgată o nouă Constituţie, care menţinea cele mai multe dintre
prevederile legii fundamentale din 1923. Cităm articolele care se
referă şi la minorităţile naţionale. Articolul 4: „Toţi românii, fără
deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a
socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a
se jetfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei;
a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei
economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun
prin legi şi a contribui de bună voie la îndeplinirea sarcinilor
publice, fără de care fiinţa statului nu poate vieţui.”

Articolul
5. „Toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi credinţă
religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere.
Nimeni nu se poate socoti dezlegat de îndatoririle sale civile ori
militare, publice ori particulare, pe termenul credinţei sale
religioase sau de orice fel.” Capitolul consacrat drepturilor românilor
începea cu articolul 10: „Românii se bucură de libertatea conştiinţei,
de libertatea muncii, de libertatea învăţământului, de libertatea
presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de
toate libertăţile din care decurg drepturi, în condiţiunile
statornicite prin legi.” Articolul 19: „Libertatea conştiinţei este
absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi
protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice,
bunelor moravuri şi siguranţei Statului.”

Articolul
27 lăsa loc pentru interpretări restrictive: „Numai cetăţenii români
sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi
militare, ţinându-se seama de caracterul majoritar şi creator de Stat
al naţiunii române. Supuşii străini nu pot ocupa atari funcţiuni, decât
în cazurile statornicite prin legi. Străinii aflători pe pământul
României se bucură de protecţia dată de legi persoanelor şi averilor în
genere. Numai românii şi cei naturalizaţi români pot dobândi orice
titlu şi deţine imobile rurale în România. Străinii vor avea dreptul
numai la valoarea acestor imobile.” Din aceste formulări rezultă că
restricţiile se refereau la străini, deoarece în categoria cetăţenilor
români intrau şi minorităţile naţionale (maghiari, germani, evrei,
turci etc.).

Totuşi,
ideea despre „caracterul majoritar şi creator de stat al naţiunii
române” lăsa loc la o anumită confuzie, care a putut fi speculată în
contextul dramatic din vara anului 1940. A fost menţinută prevederea
Constituţiei din 1923, referitoare la senatorii de drept. Constituţia
din 27 februarie 1938, stabilea la articolul 64, litera e: erau
senatori de drept „Capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul
de fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi conform legilor
ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioşi.” Potrivit
Constituţiei vârsta senatorilor era de peste 40 de ani, dar în privinţa
cultului mozaic s-a creat o situaţie specială: în urma încetării din
viaţă a lui Iacob Niemirower a fost ales şef-rabin Alexandru Şafran la
4 februarie 1940 care avea mai puţin de 30 de ani, devenind astfel cel
mai tânăr şef-rabin din lume. La ceremonia de instalare în această
funcţie, desfăşurată la Templul Coral în ziua de 3 martie 1940, a
participat Ion Nistor, ministrul Cultelor şi Artelor.


În memoriile sale, Şafran avea să scrie: „Cât despre admiterea mea în
Senat, în pofida vârstei mele, preşedintele acestuia, Constantin
Argetoianu, s-a declarat favorabil, în cursul vizitei de curtoazie pe
care i-am făcut-o. Cu sprijinul Palatului şi al guvernului şi cu
acordul – juridic esenţial – al Înaltei Curţi de Justiţie, legea a fost
interpretată ca adresându-se numai senatorilor aleşi cu titlu politic.”
Prin decretul regal din 30 martie 1938 toate partidele politice au fost
desfiinţate. Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România,
nefiind înregistrată ca partid politic, şi-a continuat activitatea.
După capitularea Franţei în faţa Germania la 22 iunie 1940 şi ocuparea
Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie, în urma
ultimatumului sovietic din 26-27 iunie 1940, România şi-a schimbat
orientarea politicii externe.

Noul
guvern, prezidat de Ion Gigurtu, a declarat la 4 iulie 1940 că România
se orienta spre Axă, adică spre Germania şi Italia. Pentru a câştiga
bunăvoinţa lui Hitler şi a lui Mussolini, oficialităţile de la
Bucureşti au început să folosească un vocabular împrumutat din
ideologia fascistă şi naţional-socialistă, să ia măsuri în spiritul noi
orientării politice. Între acestea se înscrie decretul-lege din 8
august 1940 privitor la „starea juridică a locuitorilor evrei din
România” Aceştia erau împărţiţi în trei categorii: I. evreii veniţi în
România după 30 decembrie 1918, II; evreii care au primit naturalizarea
(cetăţenia) până la 30 decembrie 1918; III. evreii care nu făceau parte
din categoriile I şi II.

Evreii
din categoriile I şi II nu putea fi: funcţionari publici; membrii ai
profesiunilor care aveau legătură directă cu autorităţile publice;
membrii în consiliile de administraţie ale întreprinderilor;
comercianţi în comunele rurale; comercianţi de băuturi alcoolice;
tutori sau curatori ai incapabililor de religie creştină; militari;
exploatatori sau închirietori de cinematografe; edituri de cărţi; ziare
şi reviste româneşti; conducători; membri şi jucători în asociaţiile
sportive naţionale; oameni de serviciu în instituţiile publice. Aşadar,
decretul-lege îi viza în principal pe evreii care intraseră în ţară
după 30 decembrie 1918. Se preciza că evreii din categoria a II-a îşi
menţineau toate drepturile „legalmente dobândite”, cu două excepţii: 1)
nu puteau dobândi proprietăţi rurale în România şi nu puteau dobândi în
viitor întreprinderi industriale rurale; 2) se putea ridica atributul
puterii părinteşti asupra copilului său creştin, tatălui evreu, dacă se
constata, pe cale judecătorească, că acesta dădea copilului său creştin
o educaţie potrivnică principiilor religioase sau naţionale.”

Un
alt decret, tot din 8 august 1940, interzicea căsătoriile „între evrei
şi românii de sânge.” După instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu, la
6 septembrie 1940 politica antisemită a devenit o coordonată esenţială
a activităţii guvernamentale. Au fost adoptate mai multe decrete-lege
prin care evreii erau îndepărtaţi din teatru şi operă, din învăţământul
de stat, din avocatură, de la serviciul militar etc. De asemenea, Ion
Antonescu a decis „românizarea personalului din întreprinderile
economice; trecerea proprietăţilor rurale şi a celor urbane aparţinând
evreilor în patrimoniul statului; în schimbul serviciului premilitar şi
militar evreii erau obligaţi să plătească taxe militare şi să presteze
munci de interes obştesc etc. Efectul unora din aceste restricţii a
putut fi diminuat prin aplicarea unor soluţii alternative sau prin
interpretarea legislaţiei existente.

Astfel,
Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti a înfiinţat şcoli şi
colegii (de rang universitar) pentru copii şi tineri, a deschis un
teatru propriu numit „Baraşeum” pentru actorii şi regizori evrei. Multe
întreprinderi erau românizate numai formal, prin numirea în fruntea lor
a unor etnici români, dar păstrau întregul personal, inclusiv cel de
conducere evreiesc. O seamă de intelectuali prestau „muncă obligatorie”
la diferite instituţii publice (de exemplu, la Institutul de Statistică
lucrau în 1942 circa 2.800 de evrei). În decembrie 1941, mareşalul
Antonescu a decis dizolvarea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi
Evreieşti şi înfiinţarea Centralei Evreilor din România, care era
„autorizată să reprezinte interesele colectivităţii evreieşti.”

Conform
regulamentului aprobat la 30 ianuarie 1942, Centrala Evreilor din
România avea dreptul de a se ocupa de: organizarea evreilor, reeducare
şi organizarea evreilor pentru munci şi meserii; pregătirea emigrării
evreilor; organizarea de activităţi culturale şi a şcolii evreilor;
organizarea asociaţiei sociale a evreilor; participarea evreilor la
munci potrivit legii; organizarea exercitării profesiunilor evreilor în
condiţiile stabilite de guvern; editarea unui ziar al Centralei
Evreilor din România; furnizarea de date şi informaţii cerute de
autorităţi în legătură cu problemele de românizare; înfiinţarea şi
ţinerea la curent a fişierului şi a foilor matricole ale tuturor
evreilor din România; primirea cererilor pe care evreii le adresau
diverselor autorităţi şi înaintarea lor cu referinţe la autorităţile
competente; emiterea carnetelor de identitate speciale evreilor.

În realitate, opoziţia lui Ion I. C. Brătianu –
preşedintele Consiliului de Miniştri şi şeful delegaţiei române la
Conferinţa Păcii – nu se referea la refuzul de a acorda drepturi
politice minorităţilor, ci la modul în care ţările incluse în categoria
statelor cu „interese limitate”, între care şi România, erau tratate de
marile Puteri învingătoare. Luând cuvântul în şedinţa Consiliului Aliat
Suprem din 31 mai 1919 , Ion I. C. Brătianu preciza că România a
asigurat egalitatea deplină a drepturilor şi libertăţilor politice şi
religioase pentru toţi cetăţenii săi, fără deosebire de rasă sau
religie. El declara că România era gata „să accepte orice dispoziţie pe
care statele care fac parte din Liga Naţiunilor ar admite-o pe propriul
lor teritoriu în această privinţă.” (subl. ns.)


Această solicitare a fost respinsă de preşedintele american Woodrow
Wilson, care l-a asigurat pe Ion I. C. Brătianu că „noi nu avem nici
cea mai mică dorinţă de a încălca suveranitatea ţării sale”, dar că
„România va ieşi din acest război mare, puternică, cu creşteri
teritoriale datorită efortului comun şi vigorii armatelor noastre. Noi
avem deci dreptul să insistăm asupra acestor condiţii.” Ion I. C.
Brătianu s-a pronunţat pentru egalitatea „tuturor statelor mari şi
mici”, precizând că „dacă anumite prevederi au fost înscrise în Pactul
Societăţii Naţiunilor, România nu se va opune acestora. Ori, tratatul
cu Austria stabilea grade diferite de suveranitate.” (subl.ns.). Aceste
punct de vedere nu a fost acceptat de Consiliul Suprem Aliat (S.U.A.,
Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia), iar Ion I. C. Brătianu a
părăsit Conferinţa Păcii, demisionând, la 12 septembrie 1919, din
funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Noul
guvern, prezidat de Arthur Văitoianu, a organizat, în zilele de 3 – 6
noiembrie 1919, alegeri parlamentare, la care au participat toţi
cetăţenii români, inclusiv evrei. Se cuvine menţionat faptul că rabinul
Tzirelhsohn a candidat la Chişinău pe lista intitulată Gruparea
Naţională Evreiască. Au fost aleşi în Adunarea Deputaţilor şi în Senat
mai mulţi evrei, între care Nathan Lerner (Hotin), Tzirelhsohn
(Chişinău), Iancu Melic Meilichsohn (Hotin), Ilie Moscovici (Ilfov),
Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Ilfov). Dacă evreii nu ar fi fost
recunoscuţi ca cetăţeni români în mod cert ei nu ar fi putut participa
la alegeri şi cu atât mai puţin deveni parlamentari. Tratatul de pace
cu Austria, inclusiv tratatul minorităţilor, a fost semnat de România
la 10 decembrie 1919.

În
preambulul acestuia se preciza: „România, din propria voinţă, doreşte a
da garanţii sigure de libertate şi de dreptate, atât locuitorilor din
vechiul Regat al României, cât şi celor din teritoriile de curând
transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religie.” Articolul 7
din tratatul minorităţilor se referea în mod expres la evrei: „România
se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără nici o
formalitate, pe evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care
nu se pot preleva de nici o altă naţionalitate.” Tratatul a fost
ratificat de Parlamentul României la 26 septembrie 1920. Înainte de a
fi fost validat de forul legislativ de la Bucureşti, avuseseră loc noi
alegeri parlamentare, în mai – iunie 1920, în urma cărora mai mulţi
evrei au devenit membri ai Adunării Deputaţilor sau ai Senatului). :
Ilie Moscovici (Ilfov), Iacob Pistiner (Cernăuţi), Alexandru Dobrogeanu
– Gherea (Prahova), Lehvi Nathan (Hotin), Gheorghe Grigorovici
(Cernăuţi) etc. Constituţia din martie 1923 sintetiza normele juridice
adaptate până atunci şi stabilea, într-un text unitar şi coerent,
drepturile şi obligaţiile cetăţenilor României.

Cităm
principalele prevederi. Articolul 5: „Românii, fără deosebire de
origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea
conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de
libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate
libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.” Articolul 7 preciza:
„Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi
de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile
civile şi politice şi a le exercita. Numai naturalizarea aseamănă pe
străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice.” Articolul
8: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de
religie sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire
la dările şi sarcinile publice.

Numai
ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi
militare.” Articolul 22: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul
garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate şi protecţiune
întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor
moravuri şi legilor de organizare a statului.” Articolul 28: „Românii,
fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul
de a se aduna paşnici şi fără arme, conformându-se legilor care
reglementează exercitarea acestui drept, pentru a trata tot felul de
chestiuni; întru-aceasta nu este nevoie de autorizare prealabilă.”
Articolul 29: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau
de religie , au dreptul a se asocia, conformându-se legilor care
reglementează exerciţiul acestui drept.”

Articolul
72 se referea la senatorii de drept; între aceştia se aflau: „Capii
confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune,
întrucât sunt aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un
număr de peste 200.000 de credincioşi, precum şi reprezentantul
superior religios al musulmanilor din Regat.” (această precizare era
făcută deoarece musulmanii erau mai puţin de 200.000). Articolul 119:
„Tot românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie,
face parte din unul din elementele armate, conform legilor speciale.”

O
menţiune specială se făcea la articolul 133 al Constituţiei şi anume că
se ratifică decretele-lege din 30 decembrie 1918 cu privire la
acordarea drepturilor cetăţeneşti, din 28 mai 1919 şi 13 august 1919
privitor la încetăţenirea evreilor locuitori în vechiul Regat, precum
şi toate decretele de încetăţenire individuală care s-au făcut înaintea
acestor decrete. Minorităţile naţionale au avut posibilitatea să-şi
creeze asociaţii politice, culturale şi religioase proprii, care să le
apere interesele. În 1923, Uniunea Evreilor Pământeni şi-a luat numele
de Uniunea Evreilor Români (U E R), înglobând şi organizaţiile locale
din Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Într-o
scrisoare adresată Comunităţii Evreieşti din Timişoara, la 6 octombrie
1928, preşedintele Wilhelm Filderman şi secretarul general M.
Zelţer-Sărăţeanu apreciau că Uniunea Evreilor Români a desfăşurat o
activitate rodnică: „În primul rând egalitatea în drepturi a evreilor
din România veche, consacrarea prin Constituţie a drepturilor evreilor
din întreaga ţară, recunoaşterea cultului mozaic şi subvenţionarea sa
de la bugetul statului, apărarea şcolilor comunităţilor noastre,
reflectarea drepturilor noastre de egalitate în diferite legi care s-au
votat în ultimul deceniu.”

În
1928, s-a creat Clubul Parlamentar Evreiesc, care avea misiunea de a
coordona activitatea deputaţilor şi senatorilor evrei. În 1931 s-a
constituit Partidul Evreiesc, condus de Theodor Fischer şi Adolf Stern,
care a fost susţinut numai de o parte a evreilor, obţinând rezultate
electorale modeste. În 1936 s-a creat Consiliul Naţional al Evreilor
din România, alcătuit din reprezentanţii U E R, Partidului Evreiesc şi
ai cultului mozaic în Senatul României, al cărui obiectiv esenţial era
apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice prevăzute de
Constituţia din 1923 şi combaterea antisemitismului.

Potrivit
recensământului din 1930, minorităţile naţionale din România
reprezentau 28,1% din totalul populaţiei. Au fost înregistraţi 728.115
3 evrei, reprezentând 4%, din totalul populaţiei României. Statistica
întocmită de Ministerul Industriei şi Comerţului în 1937 arăta că în
România existau 173.145 firme comerciale individuale dintre care:
83.821 româneşti (48,4%) şi 89.324 (51,6%) aparţinând minorităţilor
naţionale, dintre care 32,7% erau ale evreilor. Menţionăm câteva mari
întreprinderi industriale întemeiate sau conduse de evrei : Uzinele de
Fier şi Domeniile Reşiţa (Max Auschnitt), Uzinele Metalurgice Titan –
Nădrag – Călan (Max Auschnitt, Oskar Auschnitt, Edgar Auschnitt, Oskar
Kaufman ş. a.), Fabrica de Vagoane şi Motoare „Astra” – Arad (N.
Şapira, Mauriciu Balnk, Arstide Balnk, Oskar Kaufman, Richard Soepkez,
L. Traserson), rafinăria „Astra Română” (Otto Stern), Fabrica de postav
„Buhuşi” (Schlesinger, Lazăr Margulies, Oskar Kaufman, R. Halfon), Noua
Societate a Atelierelor „Vulcan” (Mauriciu Blank, Richard Soepkez,
Aristide Blank), Fabrica de Zahăr „Ripiceni” (Al. I. Zissu, I.
Iosipovici, M. Abramovitz, R. Elian, I. Reiss). Renumite au fost Banca
Marmorosch, Blank et co (Aristide Blank), Banca de Industrie şi Comerţ
Bucureşti (Felix Javitz) etc.

Aceste
exemple demonstrează limpede că evreii nu numai că nu au fost excluşi,
ci din contra au adus o contribuţie notabilă, chiar esenţială, la
progresul economic înregistrat de România în perioada interbelică. Ei
au fost o prezenţă activă şi extrem de rodnică în viaţa culturală şi
ştiinţifică a României. Pe fondul ascensiunii forţelor de extrema
dreaptă, naţionaliste pe plan european, şi în România s-a înregistrat o
tendinţă tot mai puternică de contestare a regimului democratic, care
era apreciat ca fiind o creaţie iudeo-masonică. Pe acest fond,
antisemitismul a devenit tot mai agresiv. Liga Apărării
Naţional-Creştine constituită din iniţiativa lui A. C. Cuza în 1923, a
fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional-Agrar condus de Octavian Goga,
luând fiinţă Partidul Naţional-Creştin. Principala organizaţie de
extremă dreaptă era Legiunea Arhanghelul Mihail, creată de Corneliu
Zelea Codreanu în 1927; scoasă în afara legii în 1931, 1932 şi 1933,
aceasta s-a legalizat în 1934 sub numele de partidul Totul pentru Ţară.

Statutul politico-juridic al evreilor din Romania (1858 - 2004)
Problema statutului politico-juridic al evreilor din
România a constituit obiectul multor controverse, pe plan intern şi
internaţional, cele mai multe afirmaţii şi aprecieri purtând amprenta
conjuncturii politice, nefiind susţinute de o bază documentară
corespunzătoare. Fără a intra în dispută cu diverşi istorici, jurişti
sau oameni politici, vom prezenta, în continuare, documentele
fundamentale care au reglementat statutul politico-juridic al evreilor,
de la primul document care a stat la baza României moderne şi până în
prezent.

Problema unirii Principatelor române Moldova şi
Muntenia (Valahia) s-a aflat la ordinea zilei după revoluţia din 1848.
Mişcarea unionistă era atât de puternică şi activă, încât la Congresul
de pace de la Paris, întrunit după războiul Crimeei (1853 – 1856) s-a
dezbătut şi chestiunea Principatelor române.

Congresul
a decis convocarea în cele două ţări a unor adunări (divanuri) ad-hoc,
care să se pronunţe asupra viitoarei organizări a Principatelor române.
Pe această bază au avut loc alegeri, iar adunările ad-hoc au votat în
octombrie 1857 în favoarea unirii Moldovei cu Muntenia într-un singur
stat cu numele de România. La 7/19 august 1858, Conferinţa
reprezentanţilor celor şapte Puteri europene (Marea Britanie, Franţa,
Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia şi Imperiul Otoman) au
adoptat Convenţia de la Paris, care stabilea statutul politic, social
şi administrativ al Principatelor.

Acest
document, cu valoare de Constituţie, menţiona că cele două ţări vor
purta numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Articolul
46 al Convenţiei prevedea: „Moldovenii şi valahii vor fi toţi
deopotrivă înaintea legii, înaintea contribuţiilor (dărilor) şi primiţi
deopotrivă în funcţii publice […] Moldovenii şi valahii de orice rit
creştin ( subl. ns.) se vor bucura deopotrivă de drepturile politice.
Exersarea acestor drepturi se va putea întinde şi la celelalte culte
prin dispoziţii legislative.” Formularea potrivit căreia de drepturile
politice beneficiau locuitorii de „orice rit creştin” arată limpede că
cei de rit mozaic, adică evreii, erau excluşi de la aceste drepturi.
Cele şapte Puteri au adaptat o Anexă la Convenţia din 7/19 august 1858
care se referea la constituirea Adunărilor elective.

Articolul
5 prevedea: „Nimeni nu va putea fi alegător dacă nu este în vârstă de
25 de ani împliniţi şi născut sau naturalizat moldovean sau muntean.”
Convenţia de la Paris a fost elaborată şi adoptată de principalele
Puteri europene, fără participarea românilor. Iniţiativa excluderii
evreilor de la viaţa politică a Principatelor şi apoi a României nu a
aparţinut românilor, ci acestor mari Puteri. Convenţia sintetiza
concepţia modernă, liberală a Europei acelei perioade. Pe baza acesteia
s-au organizat Adunările elective a Moldovei şi Munteniei, care la 5 şi
respectiv 24 ianuarie 1859 l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. La 24
ianuarie 1862, Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei şi-au luat
oficial numele de România.

În
urma plebicistului desfăşurat în zilele de 10 – 14 mai 1864 s-a adoptat
Statutul Dezvoltător al Convenţei de la Paris prin care se precizau mai
bine atribuţiile Domnitorului şi ale Parlamentului. Puterea Legiuitoare
era organizată în două Camere: Adunarea Electivă şi Adunarea
Ponderatoare (Senatul). Legea electorală stabilea mai multe categorii
de alegători, în funcţie de venit. Articolul 3 prevedea: „Pot fi
alegători direcţi, fie în oraşe fie în sate, toţi românii născuţi s-au
având naturalizaţiunea cea mare, care vor avea un venit de una sută
galbeni şi de orice natură.” Nu puteau fi alegători persoanele supuse
vreunei protecţiuni străine. Evident, aceştia nu puteau fi aleşi
deputaţi sau senatori. Legea nu făcea nici o referire la ritul
religios, dar în mod cert, se înscria în limitele Convenţiei de la
Paris.

Un moment
important în istoria României l-a reprezentat adaptarea Constituţiei
din 1 iunie 1866 , cea dintâi lege fundamentală a ţării elaborată de
oamenii politici şi juriştii români, fără nici o participare externă.
Ea se inspira din Constituţia Belgiei, care era cea mai avansată din
Europa acelei perioade. Titlul II al Constituţiei, intitulat Despre
drepturile românilor, prevedea: „Românii se bucură de libertatea
conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de
libertatea întrunirilor” (art. 5). La articolul 6 se menţiona:
„Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile
politice, determină care sunt, deosebit de calitatea de român,
condiţiile necesare pentru exercitarea acestor drepturi.” Articolul 7
avea următorul conţinut: „Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă
şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai
străinii de rituri creştine (subl. ns.) pot dobândi împământenirea.”
Articolul 8 prevedea: „Împământenirea se dă de puterea legislativă.
Numai împământenirea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea
drepturilor politice.”

În
fond, Constituţia din 1866 relua prevederile Convenţiei de la Paris în
privinţa împământenirii, adică a dobândirii cetăţeniei, pe care nu o
puteau obţine decât străinii de rit creştin. În acelaşi timp, articolul
11 prevedea: „Toţi străinii aflători pe pământul României se bucură de
protecţiunea dată de legi persoanelor şi averilor în genere.” Între
acestea: libertatea individuală; inviolabilitatea domiciliului;
garantarea proprietăţii de orice natură, declarată „sacră şi
inviolabilă”; libertatea conştiinţei; libertatea învăţământului;
libertatea de a comunica şi publica ideile prin grai, prin scris şi
prin presă; secretul scrisorilor şi al depeşelor telegrafice „este
neviolabil”.

În anii
′60 - ′70 ai secolului al XIX-lea pe plan european s-a produs o anumită
evoluţie, în sensul acordării de drepturi politice (cetăţeneşti) pentru
evrei. Acest fapt s-a reflectat în unele documente internaţionale, care
au vizat şi România. În octombrie 1872 a avut loc la Bruxelles prima
Conferinţă internaţională evreiască la care s-a cerut acordarea
drepturilor civile şi politice pentru evreii din România. La 8 mai
1877, România şi-a proclamat Independenţa de Stat, apoi a participat la
războiul dintre Rusia şi Turcia, contribuind la înfrângerea Imperiului
Otoman.

Tratatul de
pace a fost semnat la Berlin în ziua de 1 iulie 1878, de Rusia,
Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Imperiul Otoman. Articolul
43 din acest tratat prevedea: „Înaltele Părţi Contractante recunosc
independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele
două articole: Articolul 44. În România, deosebirea credinţelor
religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de
excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte beneficiul
drepturilor civile şi politice, admiterea în funcţii publice, sau
exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate.

Libertatea
şi practica oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni
ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de
piedică atât organizării ierarhice a diferitelor comunităţi religioase,
cât şi raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor
Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără
deosebire de religie, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi. Articolul
45. Principatul României retrocedează Măriei Sale Împăratul Rusiei
porţiunea teritoriului României, despărţită de Rusia în urma Tratatului
de la Paris din 1856, şi care, la apus se mărgineşte cu talvegul
Prutului, iar la miază-zi cu talvegul braţului Chilia şi gura
Stari-Stambulului.”

Aceste
două articole au provocat în ţară vii discuţii, mai ales articolul 45
prin care România, deşi contribuise la obţinerea victoriei asupra
Imperiului Otoman, pierdea o parte din teritoriul său, adică trei
judeţe din sudul Basarabiei care-i fuseseră retrocedate de Congresul de
la Paris din 1856. La rândul ei Rusia, încălca propria semnătură pusă
pe Convenţia încheiată cu România la 4 aprilie 1877 prin care se obliga
„a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului
român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente,
precum şi a apăra integritatea actuală a României (subl. ns.)”

În
privinţa articolului 47 din tratatul de la Berlin, domnitorul Carol I,
care provenea din familia de Hohenzolern, renumită în Germania, aprecia
că „naţiunea română nu a fost niciodată şi nu este nici astăzi animată
de spirit de intoleranţă.” El afirma că după căderea Constantinopolului
mulţi creştini care „au fugit din calea Semilunei triumfătoare, au
găsit azil în Ţările Române”; mai târziu „când israeliţii, persecutaţi
în alte state, au năvălit cu grămada la noi, această imigraţiune a fost
încurajată de ospitalitatea tradiţională a românilor, de toleranţa ce
găseau aici.”

Domnitorul
aprecia că imigraţia a căpătat caracterul „unei adevărate invazii”,
astfel că elementul străin apăsa greu asupra dezvoltării comerţului şi
industriei naţionale, iar acest fapt a impus anumite restricţii
legislative. Presiunile marilor Puteri asupra României au fost extrem
de puternice, mai ales din partea Germaniei, astfel că oamenii politici
români au decis să dea curs favorabil obligaţiei asumate prin articolul
44 al Tratatului de la Berlin. La 1 octombrie 1878 a fost modificat
articolul 7 din Constituţia României. În noua redactare se admitea
egalitatea religioasă, iar cetăţenia se acorda tuturor evreilor care
participaseră la Războiul pentru Independenţa României, ceilalţi evrei
purtând să o obţină în urma unei cereri individuale şi prin votul
Parlamentului.

Astfel
au obţinut cetăţenia 880 de evrei care au luptat în război, iar prin
cereri individuale, până în 1918, câteva sute. Numărul lor era extrem
de mic, dacă se ia în calcul faptul că la recensământul din 1899 au
fost înregistraţi 269.015 evrei, care reprezentau 4,5% din populaţia
României. Deşi puţini evrei se bucurau de drepturi politice, în
realitate ei au participat activ la viaţa economică şi culturală a
României. Astfel, Jacob Marmorosch şi Mauriciu Blank au înfiinţat în
1863 una din cele mai mari bănci din România (Banca Marmorosch, Balnk
et comp.).

În 1902,
erau înscrise 122 de mari întreprinderi industriale conduse de evrei,
reprezentând 19,5% din totalul întreprinderilor existente în România.
În 1909 s-a înfiinţat Uniunea Evreilor Pământeni, care a avut un rol
important în promovarea intereselor acestei comunităţi în relaţie cu
statul român, precum şi pe plan internaţional. În anii 1917 – 1919 s-au
făcut paşi decisivi pe calea înlăturării oricărei discriminări în
privinţa drepturilor politice pentru evrei. În iulie 1917 a fost
modificată Constituţia României în vederea înfăptuirii a două reforme
esenţiale: agrară şi electorală.

În
noua formă, articolul 57 al Constituţiei avea următoarea redactare:
„Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de cetăţenii români
prin vot universal, egal, direct şi cu scrutin secret pe baza
reprezentării proporţionale.” Aşadar, nu se mai făcea nici o menţiune
privind excluderea de la vot a unor cetăţeni, având o altă religie
decât cea creştină. Actele de Unire din 1918 conţineau şi anumite
principii sau reforme care urmau să se realizeze în cadrul statului
naţional român. Astfel, Declaraţia Sfatului Ţării din 27 martie 1918,
prin care se hotăra unirea Basarabiei cu România, prevedea la punctul
8: „Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi
proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal,
direct şi secret.”

Rezoluţia
Adunării Naţionale din 1 decembrie 1918 privind unirea Transilvaniei cu
România stabilea la punctul 3: „Înfăptuirea desăvârşită a unui regim
curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc,
direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele
sexe, în vârstă de 21 de ani.” Prin hotărârile de Unire din 1918, toţi
locuitorii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au încetat să mai fie
cetăţeni ai statelor din care s-au desprins respectivele teritorii
(Rusia, Austria, Ungaria). Decretele regale din 9 aprilie, 11 decembrie
şi 18 decembrie 1918 ratificau Unirea provinciilor respective cu
România, locuitorii acestora devenind automat cetăţeni români, dacă nu
optau pentru o altă cetăţenie.

În
timp ce evreii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania erau de drept
cetăţeni români, Constituţia României, prin articolul 7, conţinea unele
restricţii în privinţa evreilor din vechiul Regat. Un pas spre
înlăturarea acestei discriminări s-a făcut prin decretul-lege din 30
decembrie 1918, care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără
deosebire de religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea
drepturilor de cetăţenie, vor putea dobândi exerciţiul acestor drepturi
când vor dovedi, după formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi
că nu au fost supuşi unui stat străin.” Decretul prevedea modalităţile
de obţinere a cetăţeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar
menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de cetăţean român. De
aceea, la 28 mai 1919 s-a publicat un alt decret-lege, care prevedea:
„Locuitorii evrei ai vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, care
n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor
bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă,
făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat
de o protecţie străină.”

De
această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre
judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să
dobândească drepturile de cetăţenie este îndestulătoare.” În fond, prin
acest decret-lege se acorda cetăţenie tuturor evreilor din vechiul
Regat. Astfel, din mai 1919 evreii de pe întreg cuprinsul ţării erau
cetăţeni români. Problema minorităţilor naţionale a format obiectul
dezbaterilor la Conferinţa Păcii de la Paris, cu prilejul elaborării
Tratatului de pace cu Austria. Statele succesorale monarhiei
habsburgice, precum şi Grecia, urmau să semneze un tratat special
privind minorităţile naţionale. În legătură cu acest act diplomatic
s-au făcut multe speculaţii, afirmându-se că România s-ar fi opus
acordării drepturilor politice pentru minorităţi, în special pentru
evrei.

Craiova se va înfrăţi cu oraşul lui Hristos
Cu ocazia vizitei la Craiova a ambasadorului
statului Israel în România, Oren David, primarul Craiovei, Antonie
Solomon, a declarat că în curând Craiova se va înfrăţi cu un oraş din
Israel, cel mai probabil fiind vorba de Nazaret. De asemenea, s-a
discutat posibilitatea unor investiţii israeliene la Craiova.
Cristian Ene, 9 iulie 2009
MIERCURI, CRAIOVA A PRIMIT VIZITA LUI OREN DAVID, AMBASADORUL STATULUI ISRAEL LA BUCUREŞTI
începând din anul 2007. .Anterior ocupării acestei funcţii, Oren David
a fost directorul Departamentului Economic din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe israelian şi, în cadrul aceluiaşi minister, a lucrat
la Departamentul pentru America de Nord. A fost, de asemenea, consul la
Toronto şi a lucrat şi la misiunea israeliană la Naţiunile Unite, pe
probleme de afaceri politice la Consiliul de Securitate şi
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Ca studii, el este
absolvent în domeniul relaţiilor internaţionale şi al ştiinţelor
politice.

RELAŢIILE ROMÂNO-ISRAELIENE AU O ISTORIE ÎNDELUNGATĂ ŞI SE EVIDENŢIAZĂ PRIN CÂTEVA ELEMENTE PARTICULARE,
în comparaţie cu relaţiile Israelului cu celelalte state din fostul
bloc comunist. Astfel, România este singura ţară din Europa de Est care
a menţinut relaţii diplomatice cu Israelul fără încetare, timp de 60 de
ani. Românii reprezintă, din punct de vedere numeric, a treia
comunitate din Israel, care a ajuns acum, conform cifrelor oficiale, la
circa 400 000 de persoane. În schimb, aproximativ 5000 de israelieni
s-au mutat în România în ultimii ani, iar 12 000 de turişti din Ţara
Sfântă ne vizitează ţara anual. Între cele două ţări există curse
aeriene cu câte patru zboruri în fiecare zi.

O ALTĂ DOVADĂ A BUNELOR RELAŢII ROMÂNO-ISRAELIENE o reprezintă
faptul că în România există o zi a Holocaustului, marcând prima
deportare a evreilor din ţara noastră în Transnistria, pe data de 9
octombrie. De asemenea, istoria Holocaustului este predată în şcolile
din România.

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE INVESTIŢIILE ISRAELIENE ÎN ROMÂNIA,
domeniile privilegiate sunt piaţa imobiliară, turismul, vestimentaţia
şi industria alimentară. Energiile regenerabile şi înalta tehnologie
sunt următoarele domenii pentru investiţiile israeliene în România, dar
se are în vedere şi un nou tip de comerţ: exportul de diamante,
Israelul ocupând locul doi în lume în domeniu. Există deja şi
investiţii în managementul apei. Sistemul de irigaţii dezvoltat in
Israel - bazat doar pe folosirea picăturilor de apă – a fost introdus
şi este folosit, într-o anumită măsură, şi în România. Investiţiile
oamenilor de afaceri israelieni în România se cifrează la suma de
aproximativ 2 miliarde de dolari.

REFERITOR LA VIZITA DIN DATA DE MIERCURI, 8 IULIE 2009, a
ambasadorului David Oren la Craiova, primarul Antonie Solomon a
declarat: „Sunt încântat de faptul că domnul ambasador a ales să
viziteze Craiova. I-am promis că foarte curând vom începe
procedurile pentru a ne înfrăţi cu un oraş din Israel, cel mai probabil
Nazaret. În toamnă am fost invitat şi am răspuns afirmativ la o
întâlnire a primarilor din mai multe oraşe ale lumii, care va avea loc
la Ierusalim. Am discutat cu domnul ambasador şi despre posibilitatea
unor investiţii israeliene la Craiova, pentru care am primit asigurări
că ne vom bucura de întregul dumnealui sprijin“.

LEGĂTURILE DINTRE ORAŞUL CRAIOVA ŞI STATUL ISRAEL REPREZINTĂ DEJA O TRADIŢIE,
inclusiv datorită prezenţei în Craiova a unei comunităţi evreieşti
destul de importante, chiar dacă nu şi din punct de vedere numeric,
numărul evreilor din Craiova scăzând, în ultimii ani, la mai puţin de
100. Totuşi, în oraşul nostru se află o sinagogă şi un cimitir
evreiesc, mărturie a trecutului unei comunităţi altădată foarte
puternice. De exemplu, una dintre instituţiile de cultură cele mai
prestigioase din Craiova, Editura Scrisul Românesc, a fost la origine
înfiinţată de un cetăţean evreu, pe nume Samitca.
http://www.expresul.ro/articole.php?rubrica=9&stire=11169

Martori evrei ai unui secol românesc.





Fotografii şi poveşti din interviurile Centropa La Muzeul de Artă, Timişoara 2009: 6 martie – 20 martie. Această
expoziţie are la bază o cercetare începută în România, la Arad, în anul
1999, de Edward Serotta (fotograf, scriitor şi producător de film),
directorul Centropa. Pornind de la filmul documentar a apărut ideea
unui proiect de conservare pe suport digital a amintirilor şi
fotografiilor comunităţilor evreieşti din Europa centrală şi de est.
În cadrul Centropa:The Central Europe Center for Research and Documentation, organizaţie cu sediul central la Viena şi reprezentanţe în peste
15 ţări din Europa, lucrează aproximativ 100 de istorici, regizori de
film, web designers, jurnalişti, profesori, care pe parcursul a
aproximativ 8 ani, au intervievat peste 1500 de evrei, culegând date
despre cultura şi tradiţiile acestei comunităţi, din amintiri şi
experienţe de viaţă. Mărturiile sunt personale, legate de felul în care
au trăit şi trăiesc evreii şi nu încearcă o prezentare a evreilor
legată strict de perioada Holocaustului. Toate aceste informaţii sunt
disponibile pe site-ul www.centropa.org. Expoziţia Martori evrei ai unui secol românesc,
bazată pe fotografii de familie ale bătrânilor evrei din România, îşi
propune să reconstituie viaţa evreiască aşa cum a fost înainte de al
doilea război mondial, în timpul războiului şi după acesta până astăzi.
Fiecare fotografie este însoţită de o scurtă poveste, spusă de membrii
familiei rămaşi în viaţă sau chiar de cei din imagini. Scopul principal al expoziţiei este didactic şi sperăm pe viitor, în parteneriat cu Centrul de Studii Ebraice “Goldstein Goren” al Universităţii Bucuresti, Asociaţia Idee, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi ca partener local Institutul Intercultural Timişoara
să dezvoltam aplicaţii în muzee, universităţi şi şcoli. De aceea
expoziţia va călători în special în oraşele din ţară şi în afara ţării,
în dorinţa ca mulţi copii şi adulţi să cunoască o parte din istoria
României prin intermediul fotografiei.

Republica Moldova sprijinaă Comunităţile Evreieşti

În Moldova sunt create condiţii pentru armonie interetnică

CHIŞINĂU,
20 mai / Coresp. "Novosti - Moldova" . În Moldova sunt create condiţii
pentru coexistenţa armonioasă, tolerantă şi în baza respectului
reciproc a reprezentanţilor diferitelor naţionalităţi. Acest fapt s-a
menţionat marţi în cadrul întrevederii Preşedintelui RM Vladimir
Voronin cu membrii delegaţiei Conferinţei Naţionale pentru drepturile
evreilor din ţările ex-URSS (NCSJ), în frunte cu directorul executiv al
acestei organizaţii Edward Robin.

După cum comunică agenţia
NOVOSTI-MOLDOVA cu referire la serviciul de presă al şefului statului,
Robin a apreciat înalt eforturile autorităţilor republicii pentru
păstrarea tezaurului istoric şi cultural al evreilor, menţionînd, în
particular, aportul Moldovei la completarea expoziţiei Complexului
muzeului memorial "Yad Vashem" din Ierusalim, precum şi dezvelirea în
nordul ţării a Monumentului comemorativ al victimelor genocidului.

El
a menţionat modificările pozitive din diferite sfere ale societăţii
moldoveneşti şi interesul organizaţiei sale faţă de dezvoltarea
dinamică continuă a RM. În acest context, oaspetele a specificat
îndeosebi activitatea NCSJ pentru promovarea în cercurile de afaceri
ale SUA a eforturilor Moldovei, orientate spre excluderea ei din
regimul cunoscutului amendament legislativ Jackson-Vanik.


Moldova.ORG
– Comunităţile Evreieşti din R. Moldova se bucură de condiţii
favorabile şi de sprijin din partea autorităţilor în vederea păstrării
şi promovării valorilor şi culturii naţionale, fapt pentru care
preşedintele Conferinţei Naţionale pentru Drepturile Evreilor din
Spaţiul Ex-sovietic (NCSJ), Edward Robin i-a mulţumit preşedintelui
Vladimir Voronin. Aflată în vizită la Chişinău, o delegaţie NCSJ, în
frunte cu Edward Robin, a fost primită, la 20 mai 2008, de şeful
statului.

Potrivit unui comunicat de presă al Preşedinţiei,
oaspeţii au apreciat contribuţia conducerii R. Moldova la completarea
Muzeului Complexului Memorial „Yad Vashem” din Ierusalim, precum şi la
inaugurarea Monumentului în memoria victimelor genocidului, de la
nordul republicii. Edward Robin a remarcat evoluţiile pozitive în
diverse domenii, care s-au produs în R. Moldova. În context, membrii
delegaţiei NCSJ au menţionat că susţin, în cercurile politice şi de
afaceri din SUA, poziţia R. Moldova în eforturile sale de ieşire de sub
Amendamentul Jackson Vanek.

La rândul său, preşedintele Vladimir
Voronin a reconfirmat că autorităţile R. Moldova sunt interesate în
menţinerea unei societăţi armonioase, bazate pe toleranţă, spirit
constructiv şi favorabil de protejare şi dezvoltare a culturii şi
tradiţiilor tuturor grupurilor etnice ce convieţuiesc pe teritoriul
satului. Voronin a menţionat ca autorităţile de la Chişinău susţin
eforturile Comunităţii Evreieşti de creare a instituţiilor de
învăţământ şi de cult, a altor instituţii, a căror activitate are drept
scop unificarea acestei comunităţi. – Moldova.ORG

http://iudaism-ro.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

CAZINOUL
EVREIESC
Piaţa
Trandafirilor nr. 21



În
secolul al XIX-lea în Tîrgu Mureş a trăit o numeroasă comunitate
evreiască. Numărul evreilor din urbea noastră s-a mărit aşa de
mult, încît sinagoga construită între anii 1888-1889 a devenit
neîncăpătoare şi a fost nevoie de construcţia uneia noi. Lucrările
de construcţie la noua clădire a evreilor, din strada Brăilei,
au fost începute prin 1927. Clădirea a fost proiectată pentru
cca. 1000 de credincioşi. Lîngă clădirea centrală au mai fost
construite şi două case de rugăciuni numite "polush"-uri.
Ulterior, după terminarea războiului foarte mulţi dintre evreii
deportaţi nu s-au mai întors acasă, astfel sinagoga "nouă"
a rămas neterminată.
La începutul secolului al XX-lea, cînd comunitatea era numeroasă,
a fost ridicată problema deschiderii unui loc de agrement pentru
membrii comunităţii evreieşti. Astfel s-a născut ideea construirii
unei clădiri cu funcţia de club şi de cazino. Cazinoul a fost
amplasat pe piaţa centrală a Tîrgu Mureşului. Constructorul lui,
pare să fie acelaşi Jakob Görtner care a proiectat şi sinagoga
din strada Aurel Filimon. Parterul clădirii era ocupat de mai
multe magazine, iar la etaj au fost situate sălile destinate cazinoului
şi clubului.
Faţada cazinoului a fost bogat ornamentată dar în anii `20 ai
secolului trecut, sub pretextul renovării şi modernizării au fost
distruse o parte a decoraţiunilor exterioare secesioniste.
Un alt loc de agrement a fost casa de cultură a evreilor din strada
Tipografiei, unde au fost organizate baluri, proiecţii de filme,
serate literare şi alte evenimente culturale. Între altele, acolo
au fost ţinute reprezentaţiile teatrelor evreieşti din Iaşi şi
Vilnius. Casa de cultură din anii 1930 funcţiona exclusiv ca cinematograf
(numit mai tîrziu Progresul), apoi i-a fost schimbată destinaţia
în sală de biliard. Azi comunitatea evreilor din Tîrgu Mureş aproape
că nu mai există, deoarece o parte a celor rămaşi în viaţă după
deportări au emigrat în Israel.

http://wwwold.netsoft.ro/locuricelebre/casinoul_evreiesc.html

Expoziţia „Minorităţi din Bucovina. Cultură şi civilizaţie. Evreii”



La
Muzeul de Ştiinţele Naturii s-a deschis ieri, la ora prânzului,
expoziţia cu genericul „Minorităţi din Bucovina. Cultură şi
civilizaţie. Evreii”. Expoziţia, care cuprinde obiecte de
cult, documente, cărţi, fotografii care vizează prezenţa şi contribuţia
evreilor la viaţa provinciei, marchează totodată Ziua Holocaustului,
groaznicul genocid care a nimicit o mare parte a populaţiei evreieşti
europene. Ziua de 9 octombrie a fost declarată în România ca Ziua
Holocaustului, fiind instituită prin hotărâre de guvern la propunerea
Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului condusă de
laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. Semnificaţia
acestei zile este legată de data la care, în anul 1941, au început
simultan, în mai multe oraşe din sudul Bucovinei, deportările evreilor
în Transnistria. Numai în această zi din oraşul Suceava au fost
deportaţi 1386 de evrei, cărora li s-au adăugat 982 din Burdujeni şi
cca. 300 din Iţcani. Expoziţia, organizată aşa cum a spus
directorul general al Complexului Muzeal Bucovina, Constantin-Emil
Ursu, „de un colectiv de muzeografi şi conservatori din cadrul Secţiei
de istorie, cu sprijinul Comunităţii Evreieşti din Suceava” prezintă
într-o desfăşurare vizuală semnificativă crâmpeie din viaţa evreilor
bucovineni. Deschisă cu Lista cetăţenilor români distinşi de
Institutul Yad Vashem din Ierusalim cu titlul de „Drept între popoare”,
expoziţia continuă cu etalarea unor piese de cult (menora, tabla de
legi de la Sinagoga din municipiul Suceava) dar şi cu o serie de
documente din colecţiile muzeului sucevean, între care se distinge
Diploma pentru ridicarea la rang de oraş a localităţii Vijniţa în anul
1864. Mai sunt expuse cărţi vechi de rugăciune, un pergament ebraic, o
Tora miniaturală, sigilii şi monede evreieşti, precum şi o serie de
documente (adrese, telegrame) care vizează persecuţiile la care au fost
supuşi evreii, un certificat de absolvire a examenului de rabin sau o
adeverinţă de repatriere a unui deportat. Sub o hartă a Transnistriei,
pe care sunt marcate provinciile cele mai afectate de deportări masive
(în care este conturat separat perimetrul oraşului şi ghettoul din
Cernăuţi), pot fi văzute câteva bancnote care au circulat în lagărul de
la Teresienstadt. Preşedintele Comunităţii Evreieşti din
Suceava, prof. Sorin Gloda, a semnalat prezenţa evreilor în această
zonă din secolul al XVI-lea. El a subliniat că Suceava a fost şi a
rămas „un exemplu de convieţuire între minorităţile etnice” şi a
prezentat o serie de date statistice cu privire la comunitatea
evreiască din această zonă accentuând asupra faptului că „istoria nu
trebuie uitată”.

http://www.monitorulsv.ro/Local/2007-10-10/Expozitia-Minoritati-din-Bucovina-Cultura-si-civilizatie-Evreii

SINAGOGA TARGU-MURES

"Templul prezinta o amploare monumentala prin volumul
si masivitatea cladirii, turlele octogonale cu cupolete si turla mare
centrala cu rozete pe toate laturile sale deasupra BIMEI. Marea rozeta
centrala este amplasata deasupra celor trei arcuri ce formeaza porticul
intrarii principale.

Interiorul este vast, amplu construit si decorat. Arhitectura
templului are un caracter eclectic, ceea ce nu stirbeste unitatea compozitiei
generale si valoarea sa arhitecturala. In exterior sunt asociate cu pricepere
si simt artistic elemente romanice (profilaturi, arce in plin centru etc.),
unele de inspiratie gotica (rozete florale), altele de provenienta maura
(profile dantelate, cupole usor bulbate cu elemente decorative de inspiratie
musumlana).

Iteriorul pastreaza caracterul eclectic, fiind in acelasi
timp luxuriant, in sensul bun al cuvantului. Formele arhitecturale sunt
subliniate prin profile arcade, console, rozete traforate, elemente sculptate
colorate, procedde decorative ce se pun reciproc in valoare si valorifica
implicit ansamblul cladirii. Ambianta interioara respira aerul unei biserici
catolice care s-ar gasi la intersectia romanicului cu goticul si barocul.
In acest sens, remarcam: elementele traforate ale balustradelor si suprainaltarile
lor care marginesc galeriile etajului, compozitia spatiului platformei
si a balustradei , ca si a decoratiei generale aferente CHIVOTULUI amintind
de altarul catolic; balustrada si lampadarele metalice ascetice ale BIMEI
central amplasate. La aspectul de maretie contribuie si mobilierul asezat
in patru siruri de banci care se inscriu organic in structura de plan
a parterului.

Templul Mare din Tg.Mures se inscrie printre cele mai
valoroase cladiri, atat sub aspect material cat si spiritual, fiind un
element important de arhitectura pe teritoriul Romaniei.

Capacitatea templului este de 552 de locuri din care
314 locuri la parter (pentru barbati) si 238 de locuri la balcon (pentru
femei). In perioada interbelica au mai existat in Tg.Mures alte doua sinagogi
(ortodoxe) cu o capacitatea totala de peste 1200 de locuri, pentru a putea
satisface cerintele populatiei evreiesti in permanenta crestere. Intre
anii 1920-1930 numarul populatiei evreiesti a crescut de la 3246 la 5193
iar in anul 1944 (anul deportarii evreilor din Ardealul de Nord) a fost
de 8000 de suflete, reprezentand 16% din populatia totala a orasului.

Din ghetoul de la fabrica de caramizi din Tg.Mures
unde in mai 1944 au fost concentrati evreii din Tg.Mures si localitatile
limitrofe , au fost deportati la Auschwitz in perioada 27 mai - 8 iunie
1944 7550 de evrei. (Randolph L. Braham "The Holocaust in Hungary I-II"
"A magyar holokauszt" Edit.Gondolat, Budapesta 1988).

Supravietuitorii lagarelor mortii si ai lagarelor de
munca silnica, intorsi dupa razboi, au plasat in incinta templului un
monument memorial in amintirea victimelor din Tg.Mures ucise in holocaust.
Pe acest monument de marmura alba, situat in fata, pe partea de rasarit
a templului, lipit de peretele balustradei CHIVOTULUI, este sculptat cu
litere ebraice: (tradus in romaneste): "Numarul sfintilor (martirilor)
din orasul nostru este de 5943. Si piatra din zid striga de durere si
tot poporul evreu deplange exterminarea parintilor nostri si a celor dragi
noua care au fost asfixiati si arsi la Auschwitz in anul 5704 (1944)".

In anii 1970, 1972 si 1985 s-au efectuat la templu
unele reparatii exterioare si interioare, insuficiente insa, astfel ca
datorita intemperiilor, infiltratiilor de apa de pe acoperis si infiltratiilor
subterane, cladirea s-a degradat. Au aparut fisuri si crapaturi de-a lungul
peretilor laterali, existand pericolul de surpare a acestora si de prabusire
a cupolei centrale.

http://sinagoga.netsoft.ro/02.html

Evreii originari din Romania simt nevoia sa mentina vie legatura cu patria mama

Zeev Schwartz, preşedintele Asociaţiei evreilor originari din România
în Israel, aflat zilele trecutre pentru prima oară la Oradea .
Zeev Schwartz, preşedintele Asociaţiei evreilor originari din România
în Israel, aflat zilele trecutre pentru prima oară la Oradea -

Deportat în Transnistria, la vârsta de 5 ani

S-a născut în 1936, fiind unul dintre cei opt copii ai unei familii
din comuna Mihăileni, judeţul Botoşani. Când avea doar 5 ani, împreună
cu ai săi, a fost deportat în Transnistria, Ucraina de astăzi, pentru o
perioadă de trei ani. La acea vreme, din Moldova fuseseră deportaţi
180.000 de evrei, dintre care 120.000 au murit, fie împuşcaţi, fie
răpuşi de foamete ori de vreo boală cumplită. El a avut şansa să se
numere printre cei 60.000 de supravieţuitori. În lagărul din
Transnistria, printre cei executaţi, s-au aflat tatăl şi unul dintre
opt fraţi ai săi, ucişi doar pentru faptul că erau evrei. Cadavrele au
fost aruncate într-o groapă comună, la marginea unei păduri. "Reţin şi
astăzi cuvintele unuia dintre fraţii mei, care, în urma tragediei
întâmplate, i-a spus mamei: "Nu plânge, pentru că pe tatăl şi pe
fratele meu câinii nu-i vor devora niciodată!". După 60 de ani de la
tragedie, am înţeles ce a vrut să spună, când, întorcându-mă în
Transnistria, am descoperit groapa comună respectivă cu ajutorul unor
bătrâni ai locului, care îşi amintesc foarte clar cum, după topirea
zăpezilor, au văzut la suprafaţă cadavrele evreilor, întrucât stratul
de pământ care îi acoperea era foarte subţire", povesteşte
interlocutorul nostru. El este hotărât ca, în acel loc, să ridice un
monument în memoria evreilor ucişi şi aruncaţi în groapa comună din
Transnistria.

Emigrează în Israel cu familia

În 1958, a absolvit Colegiul Economic de la Iaşi, iar în 1965, a
plecat în Israel, împreună cu familia. După învăţarea limbii ebraice
vreme de şase luni, a participat la un concurs pentru ocuparea postului
de funcţionar la cea mai mare bancă din Israel. Având în vedere că în
România fusese educat în spiritul muncii şi al ordinii, după numai
cinci ani, a fost avansat în funcţia de director al uneia din cele 250
de filiale ale băncii. Se întâmpla în anul 1972. Timp de 27 de ani, a
exercitat această funcţie la diferite filiale, dat fiind faptul că, în
Israel, în acest sistem, se practică regula rotaţiei. În paralel cu
această activitate, Zeev Schwartz s-a preocupat, încă de la început, de
soarta evreilor români care au emigrat în Israel, venind în sprijinul
acestora prin asociaţia al cărei preşedinte este.

"Evreii din România simt nevoia să menţină vie legătura cu patria mamă..."

Asociaţia evreilor originari din România s-a înfiinţat la scurt
timp de la întemeierea statului Israel, mai precis prin anul 1950, şi
numără, la ora actuală, peste 26.000 de membri activi, fiind cea mai
mare organizaţie reprezentativă a evreilor de origine română care
trăiesc în Israel, al cărora număr este de circa 300.000 membri. "În
prezent, Asociaţia îşi desfăşoară activitatea în 24 de filiale,
răspândite pe tot cuprinsul Israelului, deoarece evreii originari din
România simt nevoia să menţină vie legătura cu patria mamă, lucru
posibil prin aceste centre culturale deschise zilnic", a mai spus Zeev
Schwartz. În calitate de preşedinte al acestei organizaţii, domnia sa a
avut şi are şi în continuare relaţii de colaborare foarte bune cu
ambasadorii români acreditaţi în Israel, precum şi cu ataşaţii
culturali ai României în Israel, de sprijinul cărora se bucură în
activitatea depusă. Printre obiectivele principale ale asociaţiei, un
loc important îl ocupă sărbătorirea, an de an, a Zilei Naţionale a
României, eveniment la care sunt invitaţi miniştri, parlamentari,
personalităţi publice din diferite domenii de activitate şi,
bineînţeles, Corpul diplomatic acreditat în Israel. Anul trecut, pe 1
Decembrie, la celebrarea Zilei Naţionale a României în Israel, a
participat un public numeros, ocazie cu care Excelenţa sa Eduard
Iosiper, ambasadorul României în Israel, a susţinut o amplă alocuţiune
despre semnificaţia acestei zile. El a fost aplaudat cu căldură, ştiut
fiind faptul că evreii originari din România care trăiesc în Israel
nutresc puternice sentimente pentru poporul român, ei nu-şi uită
niciodată ţara, locul în care s-au născut, au crescut şi învăţat, mai
ales că, ajungând în Israel şi având în spate pregătirea profesională
necesară, în toate domeniile, au putut ocupa diferite posturi în
Israel. "Ţin să precizez că noi, evreii, nu vom uita niciodată că
singurul stat care nu a rupt relaţiile cu Israelul după evenimentele
din 1968, din Cehoslovacia, a fost România", a adăugat interlocutorul
nostru. Pe lângă funcţia de preşedintele al asociaţiei evreilor
originari din România în Israel, Zeev Schwartz face parte şi din
Comitetul Director Internaţional al Holocaustului, cu sediul în
Ierusalim, exercitând funcţia de preşedinte al Comisiei de Relaţii
Internaţionale. De asemenea, el este membru în Consiliul director al
Fundaţiei "Caritatea", cu sediul la Bucureşti, care reprezintă evreii
din România şi pe cei originari din România care au emigrat în Israel
şi Statele Unite. Preşedintele acestei fundaţii, dar şi al Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România (FCER) este deputatul Aurel Weiner,
doctor în economie, iar vicepreşedinte este generalul Mose Nativ. Unul
dintre cei opt membri ai Consiliului director este şi ing. Felix
Koppelmann, preşedintele Comunităţii evreieşti din Oradea.

Interes pentru starea cimitirelor şi a sinagogilor din ţară

Cu ocazia întâlnirii de lucru a Comitetului director al Fundaţiei
"Caritatea", din 20 februarie, desfăşurată la Bucureşti, Felix
Koppelmann, preşedintele Comunităţii evreieşti din Oradea, l-a invitat
pe Zeev Schwartz la Oradea, pentru a vizita oraşul şi împrejurimile
acestuia. "Am acceptat cu multă bucurie această invitaţie, deoarece şi
aşa intenţionam să vizitez cât mai multe comunităţi evreieşti din
România, pentru a luat pulsul activităţii lor religioase şi
social-culturale, dar şi pentru a vedea starea actuală în care se află
cimitirele şi sinagogile din ţară", ne-a mărturisit invitatul. Scopul
precis al vizitei sale a fost, aşadar, de a-şi forma o imagine reală
asupra situaţiei acestora, spre a fi în măsură să poarte o discuţie cu
David Kahan, din Statele Unite, care susţine că aceste lăcaşuri de cult
şi cimitire nu ar fi suficient de îngrijite şi că atât Federaţia
Comunităţilor Evreieşti din România (FCER), cât şi comunităţile locale
nu le acordă atenţia cuvenită. "Din informaţiile culese până în prezent
referitoare la această situaţie, am ajuns la concluzia că afirmaţiile
domnului Kahan sunt exagerate şi nu cred că o persoană care trăieşte în
Statele Unite are dreptul legal să se amestece în treburile interne ale
FCER şi ale comunităţilor locale, care, în limita posibilităţilor
materiale şi umane avute, fac eforturi desosebite pentru a întreţine
aceste obiective sacre", a explicat Zeev Schwartz. Domnia sa consideră
că, în sprijinul acţiunii de conservare şi funcţionare a sinagogilor şi
cimitirelor evreieşti din România, ar fi binevenit efortul material şi
logistic al oricărei organizaţii sau persoane fizice, inclusiv al lui
David Kahan, cu condiţia să se acţioneze numai prin FCER, Rabinat sau
comunităţile locale, care reprezintă interesele evreimii din România.

Aproximativ 10.000 de evrei, în România

"Am convingerea că atât cetăţenii României, cât şi autorităţile
centrale şi locale respectă memoria evreilor martiri dispăruţi în
lagărele de exterminare naziste din Transnistria şi din pogromurile din
ţară, una dintre dovezi, în acest sens, fiind decretarea Zilei de 9
octombrie ca Zi a Holocaustului în România", a concluzionat
interlocutorul nostru.
Menţionăm că, în prezent, în România, trăiesc peste 10.000 de
evrei, în condiţiile în care, în 1941, aici erau aproximativ 800.000.
După tragedia Holocaustului, însă, la finele anului 1944, au mai rămas
circa 450.000 de evrei, din care majoritatea a emigrat în Israel.

http://www.oron.ro/serviciile_religioase_oradea/evreii_originari_din_romania_simt_nevoia_sa_mentina_vie_legatura_cu_patria_mama_198_344338.html

Intoarcerea evreilor in Romania
Prezint in cele de mai jos un articol aparut in
ziarul „Le Monde“ la data de 22.01.07, sub semnatura lui Mirel Bran,
corespondentul ziarului francez la Bucuresti. Articolul e intitulat
„Intoarcerea evreilor in Romania“



Omul de afaceri israelian Iacob Fonea are birourile instalate in
cartierul Primaverii, la doi pasi de fosta vila a lui Ceausescu.
Familia lui a plecat din Romania in Israel pe cand el avea 8 ani.
Bunicii lui au fost ucisi la Auschwitz. Mirel Bran adaoga : „Aliata cu
Germania hitlerista, Romania s-a facut vinovata de deportarea a cel
putin 400.000 evrei. Dupa razboi, statul comunist i-a tratat ca pe o
marfa, bagand in buzunar 10.000 dolari drept „compensatie“ pentru
fiecare evreu ce placa in Israel. Inainte de razboi in Romania traiau
800.000 evrei, dar in decembrie 1989, cand regimul comunist a fost
rasturnat, ramasesera doar 10.000. In Israel sunt cca. 500.000 evrei de
origine romana. Iacob Fonea, de meserie stomatolog, a venit in Romania
in 1990, indata dupa caderea dictaturii. El spune : „ Era un vid total.
Nu se gasea nimic. Marile firme nu indrazneau sa se aventureze in
aceasta tara. Am inceput prin importul de aparate de climatizare.
Ceausescu nu suporta aceste aparate, asa ca in toata tara nu erau decat
6 climatizoare. El interzisese si pilulele contraceptive. Farmaciile
s-au privatizat repede, dar eu nu puteam face fata comenzilor. Problema
era ca nu puteam schimba leii romanesti in devize pentru a-i scoate din
tara. Atunci am investit in textile si am mizat pe export. Aveam 32 de
ani si o mare pofta de afaceri.“


Aventura lui Fonea nu e unica. Sunt numerosi copiii celor scapati din
Holocaust care revin in tara de unde odinioara au plecat parintii lor.
Astazi in Romania sunt 3.500 de firme israeliene si 15.000 de oameni de
afaceri evrei care au injectat in aceasta tara cca. 2 miliarde euro.
Domeniile lor preferate de investitii sunt agroalimentarul, inalta
tehnologie, industria militara, bancile si constructiile. Aurel Vainer,
deputat si presedinte al comunitatii evreiesti din Romania spune :
„Aceasta a doua generatie de evrei se simte atasata de pamantul natal
al parintilor lor. Ei vorbesc toti romaneste si au capacitatea
financiara de a interveni pe aceasta piata. In lumea afacerilor
contactul direct este esential daca se doreste sa se prinda nuantele.
Caci in afaceri nuantele conteaza“.


Ar trebui adaogat ca nu numai in afaceri, ci si in politica, caci
relatiile dintre Bucuresti si Israel au fost totdeauna „speciale“.
Chiar pe vremea comunistilor Romania era singura tara din blocul
sovietic ce cultiva relatii diplomatice stranse cu statul evreu. Astazi
cele doua tari sunt legate prin 23 de acorduri economice privind
liberul schimb si garantia investitiilor. Iar Jose Iacobescu,
presedintele Camerei de Comert si Industrie romano-israeliana
precizeaza : „Evreii au crezut in viitorul acestei tari. De aceea ei au
investit aici. Cand ma uit in urma, am impresia ca am trait un
miracol.“ Cand dictatura a cazut, Iacobescu era inginer auto. Indata el
s-a dus sa vorbeasca cu atasatul comercial al Israelului la Bucuresti
si i-a propus crearea Camerei de Comert la care si azi este presedinte.
„ Guvernul roman s-a dovedit intelegator si imediat a scos o ordonanta
pentru a ne facilita activitatea. Era prima camera de comert bilaterala
dupa caderea comunismului. Am putut astfel sa acceleram investitiile
evreilor in Romania, dar trebuie spus ca aceasta tara prezinta astazi
mari avantaje pentru toti strainii.“


Taxa unica de impozitare de 16 % atat asupra profitului firmelor, cat
si la veniturile salariatilor, indiferent de nivelul acestora, a
simplificat fiscalitatea si a dat siguranta investitorilor. Rezultatul
: daca in cei 14 ani, intre 1990 si 2004, in Romania nu intrasera
investitii decat de 14 miliarde euro, in numai doi ani – 2005 si 2006 –
ea a obtinut cel putin 15 miliarde. „Astazi - apreciaza Iacobescu -
este foarte putin antisemitism in Romania“. Dar tara are inca unele
organizatii de extrema dreapta antisemite ce nu inceteaza sa demaste
„pericolul evreiesc“. Asa este de pilda partidul Romania Mare, care a
avut avant in anii 90, dar dupa 2000, anul in care Romania a inceput
tratativele de intrare in U.E., el a pus o surdina acceselor
nationaliste. „Intre timp tara a hotarat sa infrunte adevarul istoric
si al Holocaustului – ne asigura d-na Rodica Radian-Gordon,
ambasadoarea Israelului la Bucuresti - si dansa de origine romana.
Recunoasterea oficiala a Holocaustului, o zi comemorativa anuala a
acestui eveniment, noile manuale scolare si un viitor Memorial al
deportarilor, au schimbat situatia.“


La 24 octombrie 2006, grupul Leumi, cea de a doua ca marime retea
bancara din Israel, s-a instalat in Romania. Aron Arbel, consilier
economic al ambasadei Israelului arata : „O banca ca Leumi nu se
instaleaza intr-o tara decat in urma unei analize foarte atente a
pietei. Romania are astazi cea mai inalta rata de crestere economica
din Europa si ea va servi drept cap de pod intre societatile israeliene
si Europa centrala. Leumi e o banca de investitii foarte puternica care
va atrage marile firme israeliene pe piata romaneasca“.


Dar relatiile economice intre Romania si Israel nu sunt in sens unic.
Daca copiii Holocaustului vin la Bucuresti, copiii dictaturii romanesti
vin si ei in Israel. Circa 200.000 romani s-au dus sa munceasca in tara
sfanta, cei mai multi in constructii. Intorsi acasa, , ei nu au doar
niste bani, ci si ceva cunostinte de limba ebraica, ceeace intereseaza
firmele israeliene in cautare de forta de munca. Deoarece a aparut o
problema : chiar inainte de 2007, perspectiva intrarii Romaniei in U.E.
a rascolit economia romaneasca. Inca din 2002 cetatenii romani circula
fara viza in spatiul Schengen si deja au plecat la munca cca. doua
milioane si jumatate. Asta face ca un numar crescand de intreprinderi
locale sa fie confruntate cu lipsa mainii de lucru. Unele chiar
angajeaza chinezi, mai putin pretentiosi asupra salariului. Iacob Fonea
spune : „Am fost obligat sa mut in Rep. Moldova doua unitati de
productie, caci nu mai gasesc suficiente lucratoare pentru productia
puloverelor pe care le export in U.E.“


Fostul stomatolog ne desvaluie secretul succesului sau. Dupa el, Israel
si Romania au aproximativ aceiasi istorie economica, cu un decalaj de
20 de ani. „Cand am sosit la Bucuresti mi se parea ca ma confrunt cu
problemele pe care le aveam in adolescenta. Avem deci un mare avantaj
fata de alti investitori. Evreii au inteles imediat ca aceasta tara isi
va lua avant, deoarece noi mai trecusem pe aici. In ce ma priveste, am
fost stresat pana am castigat primul milion de euro. Apoi, cand ai o
cifra de afaceri de 100 milioane, banii nu mai intereseaza. Astazi doar
pasiunea ma face sa raman in afaceri, caci vreau sa las ceva in aceasta
tara care mi-a daruit atata“.

http://www.romania-israel.com/modules.php?name=News&file=print&sid=1006

Sinagoga

Sinagoga din Bistriţa a fost construită în anul 1856.
In 1930, comunitatea mozaică din Bistriţa număra 2.198 de credincioşi, reprezentând 15,55% din totalul populaţiei oraşului.
După deportarea evreilor în lagărele naziste de extreminare, în mai
1944, dar şi ca urmare a emigrării masive în SUA şi Israel în epoca
Ceauşescu, sinagoga a ajuns într-o stare de paragină.
Printr-un contract de comodat pe 20 de ani, semnat între şeful
comunităţii evreilor din judeţul Bistriţa-Năsăud şi preşedintele
Societăţii de Concerte Bistriţa, Sinagoga a fost refăcută prin
programul "Cultura 2000", finanţat de Comisia Europeană, precum şi cu
fonduri de la Ambasada SUA şi de la diverse fundatii europene, dar şi
cu mijloace locale (Consiliul Judeţean, Consiliul Local Bistriţa,
Ministerul Culturii şi Cultelor).

Proiectul a prevăzut transformarea interiorului în sală de spectacole
de muzică clasică şi de teatru, iar a balconului în loc de desfăşurare
pentru expoziţii de pictură, sculptură sau fotografie. După renovare,
sinagoga arată din nou ca în vremurile sale bune.
Sâmbătă, 14 iulie 2007, la Sinagoga din Bistriţa a avut loc un concert
inaugural al Sinagogii, ca sală de concerte, susţinut de Noua Orchestră
Transilvană (a Societăţii de Concerte) şi de corul Antifonia al
Academiei de Muzică G. Dima din Cluj-Napoca, în cadrul mai larg al
Zilelor Bistriţei.

Articole :


"Luni, 10 octombrie 2005 a fost comemorata si la Bistrita,
amintirea acelor martiri evrei, deportati in lagarele de concentrare de
la Auschwitz si Birkenau, dintre care putini au fost cei care au
supravietuit si s-au intors la casele lor.
Comemorarea a avut loc in fata sinagogii din Bistrita, la monumentul
ridicat in memoria martirilor, imediat dupa al II-lea Razboi Mondial,
in 1946.
Sinagoga, care in curand va sarbatori 150 de ani de la inaugurare,
precum si monumentul demonstreaza ca aici a trait o comunitate
puternica, care a contribuit secole de-a randul la prosperitatea
Bistritei.
La ceremonial au participat doi din cei trei supravietuitori ai Holocaustului.
Au rostit alocutiuni domnul Deac Fredi, presedintele organizatiei
judetene a comunitatii evreiesti si primarul municipiului Vasile
Moldovan.
Au fost depuse coroane de flori din partea comunitatii evreiesti, a Primariei Bistrita si a Institutiei Prefectului.
Programul manifestarilor ocazionate de ziua Holocaustului din Romania
va continua dupa-amiaza cu un simpozion dedicat evenimentului,
prezentarea unui film documentar, vizitarea expozitiei de desene legate
de eveniment, organizate la Scoala generala « Lucian Blaga » din
Bistrita.
Institutia Prefectului - judetul BISTRITA-NASAUD - 10.10.2005 "


"Sinagoga din Bistrita, una dintre cele mai vechi din Romania,
se va transforma, in acest an, in sala de spectacole, printr-un proiect
ce valoreaza un sfert de milion de euro, relateaza cotidianul Adevarul.
In colaborare cu Societatea de Concerte Bistrita, membrii comunitatii
evreiesti au accesat programul "Cultura 2000", finantat de Comisia
Europeana, care va aloca jumatate din suma necesara reabilitarii
sinagogii.
"Restul banilor va fi alocat de Consiliul Judetean, Consiliul Local
Bistrita, Ministerul Culturii si Cultelor, Ambasada SUA si de diverse
fundatii europene", a declarat, Marti 21 februarie, presedintele
societatii, Gavril Tarmure.
Sinagoga bistriteana implineste in curind 150 de ani de existenta dar,
din cauza ca in Bistrita comunitatea evreiasca este extrem de
restransa, cladirea a ajuns intr-un stadiu avansat de degradare.
Intentia Societatii de Concerte Bistrita, care a preluat spatiul
printr-un contract de comodat pe 20 de ani, este de a transforma
interiorul in sala de spectacole de muzica clasica si de teatru, iar
balconul va deveni loc de desfasurare pentru expozitii de pictura,
sculptura sau fotografie.
Programul urmeaza sa se finalizeze in octombrie, dar manifestarile
culturale gazduite de sinagoga bistriteana vor debuta din mai, cu
stagiunea de concerte a "Noii Orchestre Transilvane". "

http://www.bistritza.ro/Bistrita-Nasaud/Sinagoga.html

Gruparea
Democratică Evreiască a acordat o atenţie deosebită tinerilor rămaşi
fără părinţi, fără vreo pregătire profesională. Cu ajutorul
organizaţiilor de femei şi a altor subsecţii speciale – cu sprijinul
J.D.C. (Joint Distribution Comittee), organizaţie de caritate americană
– s-a constituit un cămin de fete pentru 70 de tinere şi unul pentru
100 de băieţi. De asemenea s-a înfiinţat o şcoală ORT (Organization,
Reconstruction, Travail) în localul fostului liceu evreiesc, unde 150
de tineri şi-au însuşit diverse meserii (tractorist, lăcătuş, soră
medicală, dactilografie etc.) Pe moşiile unor evrei care nu s-au
întors, au fost organizate patru staţii de recalificare agricolă. Pe
plan cultural s-a deschis şcoala evreiască pentru copiii celor veniţi
din sudul Ardealului, s-a înfiinţat o bibliotecă, Universitatea de
vară, organizaţia IKUF pentru promovarea limbii idiş etc. În 1945
Gruparea Democratică Evreiască a aderat la Comitetul Democrat Evreiesc,
înfiinţat la nivel naţional la 22 iunie 1945, continuând activitatea în
cadrul acestuia până în anul 1953. Unica organizaţie reprezentativă a
evreimii din Oradea a devenit Comunitatea evreiască (M).
Paralel
s-a trecut la reînvierea vieţii de cult. Frumoasele sinagogi din Oradea
se găseau într-o stare deplorabilă. Prima sinagogă dată în funcţie în
noiembrie 1944 a fost sinagoga Sas Chevra, din curtea Comunităţii
ortodoxe. În 1945 s-a reorganizat şi Comunitatea neologă sub
preşedinţia medicului dr. Kecskeméti Andor, fiul marelui rabin. De
asemenea au fost reînfiinţate unele din instituţiile comunităţilor:
Chevra Kadişa, Spitalul evreiesc, Baia rituală, Comisia de femei şi de
fete, Cantina rituală etc. Instituţiile de caritate – multe la număr –
au fost unificate sub denumirea de Comitetul Unic de Asistenţă,
organizat pe diferite secţii, cu sarcini concrete şi buget aparte.
După
o statistică întocmită în 1946 de către Comitetul Democrat Evreiesc,
numărul evreilor aflaţi la Oradea era în jur de 6.500. În acest număr
intrau alături de vechii orădeni, evreii sosiţi din tot cuprinsul
Transilvaniei şi Banatului, precum şi un număr de peste 1.000 de
persoane refugiate din Bucovina.
În
funcţia de prim-rabin, după război, a fost ales Rev. Ithak Iacov Weiss,
care a ocupat această funcţie până în anul 1947, când a plecat în
Israel. El a fost urmat în funcţie pentru o scurtă vreme, de Pollák
Aser, acesta urmat fiind, între anii 1950-1962 de Pollák Moses. Ultimul
prim-rabin a fost Schwartz Gavriel. După moartea lui, funcţia a fost
ocupată doar temporar de rabini delegaţi din alte localităţi pentru
celebrarea sărbătorilor mari. Primul preşedinte al Comunităţii ortodoxe
a fost Edmund Grosman, urmat fiind de dr. Elémer Deutsch.
În
1948 instituţiile evreieşti: Spitalul, Baia rituală, Şcoala evreiască,
Şcoala ORT, Căminele de fete şi băieţi etc., întocmai ca şi
proprietăţile celorlalte culte au fost naţionalizate. Majoritatea
locaşurilor de cult au fost demolate sau profanate. Încă din primii ani
de după război, cele două sinagogi mari din cartierul Subcetate,
inclusiv cea veche în stil baroc, precum şi sinagoga Şil Chevra din
strada Cuza Vodă, au fost demolate în împrejurări insuficient
cunoscute. Acestea au fost urmate de alte demolări în cadrul procesului
de urbanizare, de exemplu, sinagoga Machzike Tora de pe str. Heinrich
Hein. Sinagoga din Piaţa Prahovei a fost transformată în depozit de
ambalaje, cea a rabinului din Vişniţa în fabrică de mobilă, iar cea de
pe str. Tudor Vladimirescu în grajd (azi atelier de fierărie).
Din
anul 1948, după constituirea statului naţional evreiesc – Israelul – la
Oradea s-a întărit mişcarea sionistă. Un prim val de evrei a plecat în
Israel. După ani grei de diplomaţie înţeleaptă, Şef rabinul dr. Moses
R., a reuşit să câştige înţelegerea autorităţilor româneşti, care au
permis plecarea evreilor în Israel. Din România au emigrat în Israel
aproape 400.000 de evrei, între care şi marea majoritate a evreilor din
Oradea.
Azi,
la Oradea, cu sprijinul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti mai
funcţionează trei sinagogi şi două cimitire. Comunitatea din Oradea
depune eforturi pentru a asigura supravieţuitorilor Holocaustului
(bătrâni, bolnavi sau persoane fără familie) o viaţă liniştită, demnă,
fără griji.
Comunitatea
din Oradea – care cu câteva decenii în urmă reprezenta aproape o treime
din populaţia oraşului – azi, nu depăşeşte 600 de suflete, majoritatea
peste 60 de ani, multe octogenare. Amintirea fostei comunităţi
evreieşti – cea mai mare comunitate evreiască din Transilvania – este
păstrată de monumentul comemorativ al celor pieriţi în Holocaust,
realizat în marmură neagră, aflat în apropierea Sinagogii mari ortodoxe.


http://www.bihor.ro/comunitatea-evreiasca.html