IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

1940-1944. Cetateni români cu steaua lui David în Europa lui Hitler





http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current11/mi45.htm

Descrierea cărţii “370 de zile de teroare”

Despre "pustiu" si Holocaust sau Soroca anului 1942
Una din marturiile despre Holocaustul din Basarabia, culese la Yad Vashem si publicata de Jean Ancel, este jurnalul unei tinere din Cernauti deportata cu un convoi spre Transnistria, a carei odisee a inceput la 18 octombrie 1941. O zi mai tarziu, ea nota: "Ne-au dus ziua intreaga nemancati si insetati; sfarsiti de oboseala, am ajuns, seara tarziu, la Floresti, un satuc dincolo de Marculesti. Dupa o ora am lasat in urma acest satuc si ne-am oprit mai departe, pe un camp pustiu, unde ne-au dat voie sa ramanem pana in zori. Dis-de-dimineata, nedormiti, nemancati si insetati, am luat-o de la Floresti inainte, lasand in urma noastra o multime de morti pe acest camp pustiu. Ziua urmatoare aceeasi poveste. Dupa o jumatate de zi, mergeam de acum calcand pe morti sau pe oameni care erau pe cale sa-si lase sufletul, iar jandarmii se simteau datori sa dea cu picioarele in acesti martiri si sa-i arunce in santurile pline cu apa. (...) Dimineata urmatoare, am luat-o inainte, lasand in urma noastra o sumedenie de morti. La amiaza am ajuns la Soroca. In acest orasel nu se mai gasea un singur evreu si era o singura casa evreiasca. Cu un cuvant, era pustiu peste tot..."(1)
"Pustiu", "pustiu peste tot" revine ca un leit-motiv al acestei calatorii fara speranta. Care este reprezentarea "pustiului"? Pot fi imaginate cu adevarat, astazi, formele, proportiile sale atunci cand li se vorbeste despre Holocaust unor oameni care nu au trait experienta lui directa?
N-am vazut nimic de acest gen in lucrarile de istorie sau in manualele publicate pana acum in Romania, unde eforturile unei categorii de istorici s-au indreptat spre a construi mai curand imaginile unei culpe a evreilor din Basarabia si a gasi o justificare pe aceasta cale atrocitatilor regimului Antonescu.
***
Cum a fost transformata Soroca intr-un "pustiu" este bine reflectat in documentele publicate recent de Jean Ancel. Ordinul emis la 24 iulie 1941 de generalul Gh. Voiculescu, imputernicitul conducatorului statului pentru conducerea si administrarea Basarabiei, cerea strangerea tuturor evreilor din provincie in lagare si folosirea lor la lucrarile de refacere a drumurilor si soselelor, la repararea podurilor, astuparea transeelor etc. Pe copia ajunsa la Soroca, seful politiei romane isi punea rezolutia la 2 august 1941, dispunand sa se ia masuri in conformitate cu ordinul. Documentul poarta si nota manuscrisa: "La dosar. Evreii din acest oras au fost internati in lagare, fapt ce s-a raportat Inspectoratului".(2)
Ce se va fi petrecut intre timp cu cei peste cinci mii de evrei din Soroca este ilustrat si de un alt ordin, secret, dat de generalul Voiculescu, primit si trimis mai departe de prefectura orasului, politiei locale, care ii da numar de inregistrare la 18 octombrie 1941: "Cu ocazia operatiunii ultime de curatire a pamantului Basarabiei de evrei atrag serioasa atentiune asupra urmatoarelor: Curatirea va fi totala, nefiind ingaduit sub nici un motiv, ca dupa ce operatiunea va fi incheiata, sa se mai gaseasca pe teritoriu vr’un evreu, indiferent din ce cauza".(3)
Soarta evreilor era evocata din nou, in 1942, intr-un raspuns la un ordin datat 14 noiembrie, in care seful politiei, Aurelian Isar raporta ca "imediat dupa ce s-a reinstalat Politia in orasul Soroca, toti evreii gasiti atunci in localitate au fost ridicati cu familii cu tot si trimisi in lagarul de la Vertujeni, de unde mai tarziu au fost trecuti peste Nistru. De atunci si pana in prezent in localitate nu mai sunt decat sapte persoane de sange evreiesc..."(4) Adaugire semnificativa pentru a se intelege cui revenea responsabilitatea pentru "pustiul" instalat la revenirea administratiei romanesti este si precizarea din acelasi document ca "tigani periculosi, recidivisti fara profesie, cari nu-si pot procura existenta... nu sunt in localitate si nici nu au fost".(5)
***
Cum arata, asadar, acel "pustiu" evocat de supravietuitorii-martori evrei? In urma cu cativa ani, la München, am avut sansa de a primi cateva imagini document din partea unui martor roman. Este vorba de inginerul Victor Bratu, fiul cunoscutului rector democrat al Universitatii din Iasi, Traian Bratu. In februarie 1942, mi-a scris el ulterior, pentru a situa mai bine in spatiu si in timp fotografiile, "am fost concentrat ca locotenent de rezerva in Regimentul 2 Pionieri de Garda si repartizat la Batalionul 8 Drumuri. Zona de operatii a acestui Batalion a fost Soseaua Balti-Floresti-Marculesti pe Raut".(6) Pasionat tanar fotograf, una din primele imagini luate a fost aceea a sinagogii din Floresti, nu departe de Soroca, profanata in momentul deportarii evreilor din localitate. Dupa marturia lui, "interiorul fusese devastat, usile furate. Din molozul de pe jos am cules un capat de candelabru si un sul cu inscriptie in ebraica, din pergament, circa 15 x 15 cm".
"La inceputul lunii martie - scrie Victor Bratu -, am fost exonerat de orice sarcini, pentru a supraveghea, din orasul Soroca, dezghetul apelor fluviului Nistru, in scopul obtinerii de informatii cu privire la eventualele piedici in scurgerea zapoarelor susceptibile sa provoace inundatii. Ultimele saptamani de iarna au fost in acel an friguroase, cu temperaturi constante sub 0 grade, in timp ce batea un vant taios din est. Nistrul era inghetat, militari si civili treceau fluviul chiar cu vehicole auto. Misiunea mea comporta convorbiri telefonice, de la oficiul PTT din orasul Soroca, dimineata si seara, pentru primirea informatiilor de la supraveghetori, corespondenti din Hotin si Vadul-Raut, si raportarea datelor la Bucuresti.
Imi ramanea, prin urmare, destul timp pentru investigatii nestingherite intr-un domeniu in care nu mai umblasem. Nu stiam nici macar de existenta, nici de soarta cartierului-stetl. Cei din orasul Soroca, cu care, inevitabil, luam contact zilnic, personalul de la Oficiul PTT si gazda de la periferia vestica a orasului, nu m-au prevenit, primii pe motiv ca sunt recent veniti din tara, toti invocand ca nu stiu ce s-a intamplat cu oamenii care au locuit in acele case pustiite."
"Cartierul-shtetl din localitatea Soroca era situat pe versantul estic, inclinat catre Nistru al unui podis, intre centrul urban destul de saracacios al orasului, cladit pe marginea podisului si ruina cetatii medievale Soroca, amplasata la poalele versantului, in albia fluviului Nistru. Fluviul curgea prin fata portii cetatii, care spre stetl avea doar foste firide de aparare."
"Cartierul-shtetl, isi aminteste in continuare Victor Bratu, se intindea pe vreo cinci stradute, in jurul unei mici piete, in mijlocul careia se afla o cismea, atunci in functiune. Cateva din casele cu fatada spre piateta aveau un etaj si jumatate, una singura chiar doua. In martie 1942, cartierul nu mai era locuit, nu am vazut tipenie de om, dar nici pisica sau caine.
Casele din stetl nu erau locuibile, ci golite de tot inventarul casnic, se aflau in curs de devastare. In casele din stetl nu se mai gasea nici un inventar, nici o mobila, nici un produs textil de cazare si de imbracaminte, nici o oala de gatit, nici vesela, nici un tacam. La multe case lipsea plita sobei din bucatarie, lipseau clantele usilor sau chiar usi si ferestre cu tocul lor cu tot." As adauga ca o privire atenta a fotografiilor - ce mi se par exceptionale, demne de a fi studiate de un etnograf pentru diversitatea caselor, a tipurilor de acoperisuri, a ornamentelor - arata ca unele au fost marcate in prealabil ca evreiesti, iar in cursul jafurilor au fost smulse pana si firmele, locul uneia fiind vizibil pe ce aparent pare sa fie un vechi han, ca si instalatiile electrice. Victor Bratu isi aminteste in aceeasi marturie: "«Nici de vreo tiparitura nu am dat, in schimb am gasit franturi de scrisori in idis, scrise de rubedenii din Statele Unite, fara sa pot identifica un nume.
Dezghetul Nistrului s-a petrecut in acel an fara probleme, asa ca detasarea la Soroca mi s-a terminat inainte de a putea gasi sinagoga din stetl, pe care as fi vrut sa o vad.» Scris la 51 de ani de cand am facut fotografiile in stetl-ul Soroca, pustiit, pradat".
http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2003-11-11&art=673

IBM acuzata de Holocaust pe pamant tansilvanean
In Ardealul ocupat de hortisti, tehnologia IBM a sprijinit politica de purificare etnica. Cartea lui Edwin Black despre tenebroasele legaturi dintre IBM si nazism reintra in atentia opiniei publice.

In urma cu ceva vreme, cartea unui american pe nume Edwin Black facea dezvaluri incendiare despre modul in care compania IBM a dat o mana de ajutor politicii naziste de purificare etnica, cei vizati de regimul hitlerist fiind in primul rand evreii si tiganii.

Recent, publicatia americana “Forward“ a reluat acest subiect, punand accent pe “reprezentanta“ IBM pe taram romanesc in perioada tulbure a anilor 1938-1944.

RECENSAMANT IBM. IBM si-a deschis filiala din Bucuresti in martie 1938, sub denumirea de Compania Electrocontabila Watson, iar echipamentele aduse in tara valorau aproximativ 240 de mii de dolari. Dupa cum reiese din documentele prezentate de Edwin Black, cei mai importanti clienti IBM au fost Ministerul Comunicatiilor, caile ferate, birourile de recensamant si statistica.

Un alt client valoros pentru IBM a fost Ministerul de razboi, care avea nevoie de un sistem perfectionat care sa contabilizeze toate achizitiile din domeniu, in conditiile unui razboi iminent. O parte din aparatura IBM a fost folosita pentru recensamant, compania americana beneficiind de un sistem tehnologic care elibera niste cartele cu informatii personale.

CONFUZIE SAU REA-VOINTA? Ca si in alte dati, occidentalii nu “reusesc“ sa faca distinctie intre Romania ciopartita de diktate si pacte si Romania Mare. Materialul din Forward vorbeste despre modul in care autoritatile romane din acea perioada s-au folosit de echipamentul IBM pentru recensamantul care ar fi sprijinit politica nazista de epurare etnica.

Problema este ca in material apare cazul unor tigani “inmatriculati“ din localitatea Schaas a anului 1941. Si care-i problema, poate va intrebati? Localitatea Schaas, pe romaneste Saes, apartine judetului Mures, care in urma Diktatului de la Viena din 1940 fusese “acordat“ in semn de prietenie si recunostinta Ungariei horthiste, alaturi de alte teritorii romanesti.

Asadar, se pare ca pentru anumite persoane alaturarea Romania-Holocaust are un “farmec“ aparte.

CONTRACT CU REICH-UL. Aparatul in cauza era un soi de “computer avant la lettre“ in care se introduceau date personale necesare unui recensamant special, la “moda“ intr-o Europa cuprinsa de febra legislatiei rasiale. Masinaria elibera niste cartele “compostate“, acestea fiind folosite pentru “identificare etnica“.

Dupa cum arata documentele descoperite de Black (urmas al unor polonezi supravietuitori ai lagarelor de exterminare naziste), afacerile dintre IBM si oficialii celui de-al Treilea Reich au inceput imediat dupa venirea la putere a lui Adolf Hitler. Fuhrer-ul avea nevoie de un sistem tehnologic prin care sa aiba o evidenta clara a evreilor si tiganilor din Europa.

Iar IBM a echipat o masinarie care sa-l ajute in acest sens, dupa cum arata documentele prezentate de Edwin Black. Aceste baze de date, cu identificari precise pe cartele IBM, au fost la inceput folosite pentru concentrarea in ghetouri a evreilor si tiganilor din Polonia si Cehoslovacia.


”INOCENTA”
Dupa aparitia cartii lui Edwin Black, “IBM si Holocaustul“ (2001), presa din toata lumea a pus tunurile pe marea companie din domeniul IT. Cand directorul biroului IBM pentru relatia cu media, John Bukovinsky, a fost intrebat de gazetarii americani in legatura cu sprijinul tehnic acordat nazistilor, acesta a replicat: “Dar asta s-a intamplat acum sase ani“.

Un reporter, pe faza, l-a corectat spunandu-i ca de fapt Holocaustul a avut loc cu 60 de ani in urma. Bukovinsky i-a raspuns senin: “Asa, si?“
http://www.revistapresei.ro/articol.php?a=2316

Situatia evreilor din Romania in timpul celui de-l doilea razboi mondial
I. Pogromul legionar de la Bucuresti (120 victime)
Pogromul de la Iasi (8000-14000 victime). S-a incercat sa se demonstreze ca Ion Antonescu nu a stiut ce se intampla. De fapt recunostea ca problema evreiasca este cunoscuta si ca guvernul avea un plan de rezolvare a ei.
Situatia evreilor din Basarabia si Bucovina. Dupa trecerea Prutului armata romana a impuscat izolat, cate 100-200 de evrei pe care i-a lasat in drum sau i-a aruncat in rauri. Armata germana a protestat de teama izbucnirii unor epidemii si a propus sa se faca operatiunea dar curat. Lagarele din Transnistria au reprezentat o solutie, unele dintre ele fiind adevarate lagare de exterminare. Ulterior a fost insa acreditata ideea ca evreii au fost adusi in Transnistria pentru a fi salvati. Jean Ancel vorbeste despre indiferenta guvernului fata de disparitia a sute de mii de evrei.
Tragedia evreilor din mici localitati-"masacre mici"
In concluzie: a existat o politica bine pusa la punct de "curatie a pamantului romanesc" care a inregistrat insa fluctuatii datorita personalitatii lui Ion Antonescu si a conjuncturii externe.
II. Legislatia antievreiesca din timpul regimului Antonescu
- Romanizarea economiei-"starpirea evreimii din economie" (Ion Antonescu). In acest scop a fost creat Centrul National de Romanizare, in care functionau comisari de romanizare care urmareau nationalizare bunurilor populatiei evreiesti.
- Imposibilitatea exercitarii meseriei. Medicii au fost eliminati din armata iar inginerii evrei din exploatarile petroliere si constructii, ramanad pentru perioade mai lungi sau mai scurte someri.
- Munca fortata
- Eliminarea din scoli a elevilor si profesorilor evrei, care au format un sistem de invatamant particular. In cultura actorii au fost scosi din teatrele romanesti. La premiera piesei "Steaua fara nume", Mihail Sebastian a aparut sub un nume fals.
- confiscarea telefoanelor, radiourilor
- spolierea permanenta printr-un sistem de taxe
III. Planul de deportare in lagarele din Polonia.
In ce priveste evreii din NV Transilvaniei, soarta lor cade in raspunderea guvernului fscist maghiar condus de Salaszy. Cifra deportarilor s-ar ridica la 130.000-150.000. Prima deportare s-a facut din Sighetul Marmatiei, foarte bine organizata, cu trenuri care aveau prioritate si duceau cate 3000-3100. Paralel a existat o usoara scurgere de evrei spre Regat, un rol important revenind lui Emil Hatieganu, reprezentantul lui I. Maniu in teritoriul ocupat. Jean Ancel demonstreaza ca a existat un program clar de genocid fiind distruse actele de identitate ale celor deportati.
La 10 oct. 1942, Ion Antonescu a semnat ordinul de deportate a 40.000 de evrei in Polonia. Pregatirile in sensul acestei actiuni erau mai vechi; un ziar german vorbea despre ele, iar din septembrie, la CFR se pregatisera vagoane, aparand probleme tehnice, probabil in urma unui sabotaj.
Mihai Antonescu era hotarat sa inceapa cu evreii sin Timisoara si Banat. Planul fusese conceput de Radu Lecca, care raspundea de problema evreiasca si care a incercat sa obtina exceptari in randul batranilor si copiilor.
La 11 octombrie, brusc, actiunea a fost amanata! De ce?? Motivele ar putea fi urmatoarele: - Mersul bataliei de la Stalingrad
- Cuvantarea din 1942 a lui Joachim von Ribbentropp in care se mentiona ca problema granitelor Transilvaniei cu Romania trebuie rezolvata in sensul "cererilor legitime ale Ungariei"
- in 1942 populatia saseasca din Romania, sprijinita de Germania, cu membrii in SS, manifesta o puternica atitudine antisemita.
- Ion Antonescu incepuse sa realizeze ca va trebui sa intre in dialog cu aliatii, si atunci a hotarat sa mai usureze situatia evreilor si sa aduca copiii din Transnistria
- In septembrie 1942, cu prilejul Anului Nou evreiesc, Secretarul de stat al SUA a adresat felicitari evreilor din statele ocupate de Germania, ceea ce le-a conferit un suport politic acestora.
-
IV. Masacre
S-au facut in Ucraina si Odesa de catre armata romana, la ordinul lui Ion Antonescu. In Odesa, evreii nu formau majoritatea populatiei, chiar daca erau foarte numerosi.Odesa a intrat in administratia romaneasca, avand si un comandant militar
Chiar de la inceputul ocupatiei romanesti au fost impuscati cateva sute de evrei de armata romana, sub conducerea gen. Trestioreanu. Explozia de la comandamentul armatei romane, din 22/23 octombrie 1941 a facut 66 de victime, soldati si ofiteri. S-au facut arestari si au fost luati ostateci, evrei si comunisti.
La aflarea vestii, Ion Antonescu a facut o criza de furie si a trimis trei telegrame secrete: sa fie luati ostateci, cate 100 de evrei si comunisti pentru fiecare soldat ucis, si cate 200 pentru fiecare ofiter.
De fapt bomba fusese pusa de NKVD. Apoi, aproape toti evreii din Odesa au fost scosi din oras, iar unii incredintati armatei germane.
V. Ghetouri- Chisinau, Cernauti
VII. Atitudinea puterii de stat
- 8 iulie 1941- Mihai Antonescu: "sa fiti implacabili…. sa curatam pamantul romanesc…….nu trebuie sa ne impiedicam de legi….folositi mitraliera"
- septembrie 1940, Ion Antonescu: "problema evreiasca este vitala"
VIII. Problema emigrarii a avut dimensiuni destul de reduse
A fost prezentata de Iosif Ctin. Dragan si alti istorici romani ca o incercare de solutionare a problemei evreiesti de catre Ion Antonescu. Cifra celor emigrati s-ar ridica la aprox. 8000 de oameni intre care se inregistreaza tragediile vaselor Struma si Mercure. Pentru Struma, moartea celor 1000 de pasageri nu este o responsabilitate a guvernului roman.
IX. Organizatii colaborationiste-Judenrat
IX. Ce a ramas?
- 1946 - malnutritia copiilor, moarte infantila
- boli datorate foametei: diabet, boli digestive
- 32% din supravietuitori incapabili de a munci
- 330.000-380.000 supravietuitori

http://www.lefo.ro/florina/holocaus/romania.htm

Cerere pentru ancheta internationala ONU in cazul tragediei Struma
Organizatii Natiunilor Unite i s-a cerut sa initieze o ancheta internationala pentru dezvaluirea adevarului in cazul scufundarii vasului Struma cu 769 refugiati evrei imbarcati la Constanta, Romania. Cererea, aub formaunui Apel solem, i-a fost adresata secretarului general al organizatiei de catre publicistul si scriitorul Simion Saveanu din Beer Sheva, autorul cartii "Salvati onoarea civilizatiei!", dedicata torpilarii Strumei si uciderii
pasagerilor si echipajului ei - cu exceptia lui David Stoliar, singurul supravietuitor.
Saveanu califica naufragiul provocat al Strumei "o crima oribila impotriva umanitatii,...un teribil genocid". Autorul reaminteste ca nici Turcia, tara gazda, nici Anglia, Rusia, Germania, Romania si Statele Unite, state care aveau la Ankara reprezentante diplomatice, n-auintervenit pentru a-i ajuta pe nenorocitii refugiati".
Se pare, scrie Simion Saveanu, ca s-a stabilit un complot al tacerii, tarile implicate
neluand nici pana acum o pozitie oficiala in aceasta tragica afacere.
Publicistul-scriitor din Beer Sheva cere secretarului general ca ancheta pe care o va initia ONU sa includa si documente care sa reflecte pozitia oficial a acestor tari fata de tristul eveniment. Sute de rude ale victimelor de pe Struma mai traiesc si acestia, si nu numai ei, vor sa cunoasca adevarul, vor sa fie stabilite, chiar cu intarziere, responsabilitatile, inclusiv morale,pentru cumplitul masacru din apele Marii Negre din Februarie 1942.
Simion Saveanu a trimis cartea sa mai multor sefi de stat si de guvern, ca si unor altor personalitati din tarile implicate, aducandu-le la cunostiinta Apelul adresat secretarului general al ONU. El a primit raspunsuri de la Bil Clinton, presedintele Statelor Unite, din partea Oficiului Prezidential al presedintelui israelian Ezer Weisman, ca si din partea unor persoane care i-au scris din partea primului ministru britanic si din partea cancelarului federal al Germaniei. I-a multumit pentru carte si Shimon Perez. Si-aumanifestat sprijinul fata de initiativa declasnsarii unei anchete internationale in cazul Struma numeroase alte personalitati din Israel si din alte tari, evrei si neevrei.
Textul integral al Apelului este inclus in volumul "Salvati onoarea civilizatiei!"
care poate fi obtinut de la autor: Simion Saveanu, Rh. Megiddo 26/1, Beer Sheva 84773, telefon 972 7 6422632
http://www.alpas.net/uli/struma/Curajoasa.htm

O stafie bântuie prin Europa: holocaustul

La
o jumătate de secol de la nenorocirea lagărelor de concentrare şi a
"soluţiei finale" (Entlösung) pregătite "poporului ales",
problematica holocaustului este departe de a-şi fi epuizat sursele
energetice. Din ce în ce mai multe demersuri istoriografice, sociologice,
antropologice, de psihologie politică încearcă să lămurească ceea ce nu
poate fi lămurit niciodată: "misterul" genocidului împotriva poporului evreu
în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ar putea părea ciudată o atare
afirmaţie "agnosticistă" făcută tocmai cu ocazia prezentării unei lucrări
întru totul meritorii de înţelegere şi prezentare a holocaustului.
Într-adevăr, cartea sociologului Mihai Milca (Holocaust
Radiografia unui genocid, Ed. Ager, 2004) se încadrează perfect
în tiparul onest al studierii actuale a problematicii de care vorbim.
Onestitatea nu înseamnă aici imparţialitate, căci nimeni nu poate pretinde
pentru sine în proporţie de 100% o atare calitate. În general, problematica
holocaustului poate fi abordată din două mari perspective (dincolo de
subdiviziunile specializărilor ştiinţifice): dintr-o perpectivă
universalist-umanistă, caz în care condamnarea celor care au pus în practică
uriaşul genocid nu poate fi decât totală, dar şi dintr-o perspectivă
naţională, caz în care accentele cad cu totul altfel. De ce spunem acest
lucru? În mod normal, nici un autor nu e de acord de principiu cu ideea
masacrării evreilor sau măcar cu tratamentul discriminatoriu aplicat
acestora. Totuşi, în măsura în care problema evreiască a avut clare
dimensiuni naţionale şi sociale, tonul devine altul. Să ne gândim la
antiudaismul lui A. C. Cuza. Nu ştim cât de antiudaic era în fond acest
autor (spre deosebire de Hitler, care ura pur şi simplu evreimea în sine,
încercând o deiudaizare în sens "spiritual" a Germaniei – aşa-numita
Entjudung, iar acest program are sensul şi adâncimea unui proces de
formare – Bildung – a celui care scria Mein Kampf), dar e cert
că Moldova lui A. C. Cuza "suferea" la modul cel mai clar social de o
"problemă evreiască". Cine citeşte scrierile lui A. C. Cuza (oricât de
subiective sau exagerate ar părea acestea) nu poate să nu recunoască acest
aspect. Din acest punct de vedere, discuţia despre relaţia românilor cu
holocaustul primeşte bune lămuriri în cartea lui Mihai Milca, fără ca
autorul să cadă în parti-pris-uri facile, de genul "noi n-am omorât
nici un evreu, dimpotrivă, i-am salvat de la moarte". Este însă un adevăr,
de fapt, o jumătate de adevăr, în această afirmaţie cu aparenţe bombastice.
Niciodată antiudaismul românesc nu a avut aspect definitiv general, adică nu
a luat forma unui antiudaism sistematic şi cristalizat doctrinar, ca în
cazul german. Românii au avut mai degrabă "răfuieli" cu reprezentanţii
poporului lui Israel, iar aceste răfuieli, normal, s-au remarcat prin
caracter punctual. Am putea spune că, în marea lor majoritate, crimele au
avut caracterul acesta incidental şi că, tot în general, spiritul românesc a
fost la acea vreme proiudaic, adică de opunere la soluţia finală de care
vorbeau naziştii. Pe de o parte, un genocid concret, pornit din cazuri
individuale (Transnistria, Iaşi etc.), pe de altă parte, o atitudine
generală de protecţie (câtă era posibilă) faţă de etnie ca întreg. Între
aceste două extreme, al crimei individuale şi al protecţiei generale s-a
jucat, într-adevăr, destinul tragic al poporului evreu de la noi. Cităm din
cartea de care ne ocupăm:
"În pofida tuturor acestor cruzimi (amintite mai sus – n. n., C. P.),
trebuie menţionat însă că România reprezintă o excepţie în contextul "Noii
Ordini" instaurate de germani la scara Europei ocupate. În România a
funcţionat de la sfârşitul anului 1941 o Centrală a Evreilor cu sediul la
Bucureşti care a căutat ca, aducând la îndeplinire solicitările guvernului
antonescian faţă de comunitatea evreiască, să asigure pe cât posibil
protejarea existenţei acesteia, ajutorarea evreilor în suferinţă şi
repatrierea celor trimişi în Transnistria, un rol important revenind
fostului şef al federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România dr. Filderman
şi şef-rabinului Alexandru Şafran." (p. 130)
Astăzi, din nefericire, tema holocaustului este extrem de mult
politizată. Semne sunt peste tot. Foarte recent, scriitorul român exilat
Paul Goma face un rechizitoriu extrem de dur atitudinii elitei evreieşti de
la noi din epoca zorilor comunismului stalinist "Privindu-i, admirându-i
pe evrei, mi-am spus că - de ce nu? – a venit momentul să facem ca ei, s`
copiem până şi acţiunile lor ne-morale (ne-creştinesti), ca de pildă
minciuna-etnică; ca de pildă în ne-uitarea răului ce ni s-a făcut şi
răzbunarea (nu "un", ci "doi ochi pentru un ochi")", scrie acesta, în
cunoscutu-i stil incendiar. Ecourile rechizitoriului lui Goma nu se vor opri
prea curând, evident.
De cealaltă parte a unei baricade imaginare, statul român are de
îndeplinit o misiune extrem de ingrată, aceea de a pregăti educarea
tineretului pentru studierea holocaustului, în parteneriat cu diverse
fundaţii şi organisme internaţionale patronate de elita evreiască. Care vor
fi rezultatele acestui proces educativ este greu de anticipat, deşi nu
puţine sunt pericolele care apasă asupra demersului. Aşadar, că vrem sau că
nu vrem, o stafie bântuie Europa azi, stafia holocaustului. Să sperăm că,
spre deosebire de "surata" sa anunţată de Marx în Manifestul Partidului
Comunist acum un secol şi jumătate, aceasta de azi nu va prinde din nou
contur real.

http://www.romfest.org/rost/mar-apr2005/holocaustul.shtml

Holocaust - Incercare de definire

Pogrom, genocid, Shoah

La împlinirea a sase decenii de la masacrul evreilor de la Iasi (1941), asa-zisa Ligă pentru combaterea anti-românismului (condusă de Ion Coja, I.C. Drăgan s.a.) a organizat la Bucuresti un colocviu menit să nege producerea măcelului în care au pierit mai multe mii de evrei. Am fost prezent incognito la colcviu, în împrejurări la care m-am referit cu alt prilej ("22", nr.656/2002). Spre nemultumirea organizatorilor, unul dintre vorbitori (martor ocular la evenimente) a făcut greseala să admită că "au fost omorati cateva sute de evrei", adăugand însă că "n-a fost vorba de un pogrom". "De la ce număr de morti se consideră că e pogrom?!", am întrebat atunci. Într-adevăr, cum putem defini pogromul, genocidul, Holocaustul? Masacrul la care au fost supusi evreii în timpul celui de-al doilea război mondial este numit genocid, etnocid, martiriu, Shoah, Holocaust etc. Termenul genocid defineste exterminarea deliberată si sistematică a unui popor, a unei comunităti cu identitate etnică si, prin extensie semantică, cu identitate politică, religioasă etc. El este destul de folosit, generand chiar numele unei noi ramuri de cercetare academică: genocide studies.

Termenii biblici Shoah si Holocaust au fost folositi de evrei încă de la începutul anilor ‘40 pentru a denumi măcelul la care erau supusi ei însisi. Shoah (citeste sóa) este un cuvant ebraic - cu sensul de "catastrofă", "prăpăd", "distrugere totală". El apare doar de două ori în Vechiul Testament: "Nu te vei teme [..] de prăpădul celor fără de lege" (Proverbe, III , 25; vezi si Isaiia, X, 3). În Biblie se vorbeste de "randuiala săvarsirii diferitelor jertfe" (Iesirea XIX, Levitic, VI). Printre acestea era jertfa "arderii de tot", în cadrul căreia toate părpile animalului sacrificat erau arse în întregime: "Să arzi berbecul întreg pe jertfelnic, căci este ardere de tot a Domnului" (Iesirea, XIX, 18). Într-un alt tip de jertfă, doar o parte a animalului era arsă pe jertfelnic, iar alta era consumată ritual de sacrificator: "Să iei pieptul berbecului […]. Aceasta să fie partea ta" (Iesirea, XIX, 26). Traducătorii Bibliei în limba greacă - evrei elenizati din Alexandria secolului al II-lea î.e.n. - au echivalat sintagma "ardere de tot" prin grecescul holo ("tot") + causton ("ardere"). Evident, termenul Holocaust - impus în anii '60 de mediile intelectuale americane - a fost folosit la figurat pentru a desemna masacrul la care au fost supusi evreii europeni în anii ‘30-‘40. Sunt comentatori, însă, care în mod eronat consideră termenul la propriu. O greseală generatoare de confuzii, uneori intentionată. Unii pun accentul pe prima parte a sintagmei ("ardere"), suspinand că termenul Holocaust s-ar referi la arderea cadavrelor în crematorii. Cum în România si în teritoriile administrate de români nu au functionat astfel de crematorii, concluzia ar fi că "în România nu a fost Holocaust". Alti comentatori pun accentul pe cea de-a doua parte a sintagmei ("de tot"), explicand că ar fi vorba de distrugerea totală a evreilor. Cum comunitatea evreilor din România Mare nu a fost distrusă în totalitate, concluzia ar fi aceeasi.

Terminologia călăilor

LAGARELE DE TRANZIT, GHETOURILE, DEPORTARILE SI ALTE FORME DE ASASINAT ÎN MASA
. Moldova si Muntenia
La 21 iunie 1941, Ion Antonescu a ordonat ca toti evreii valizi de la 18 la 60 de ani, care se aflau în satele dintre Siret si Prut, sa fie evacuati în Oltenia, în lagarul de la Târgu Jiu si în satele din împrejurimi. Membrii familiilor acestor evrei si toate celelalte familii evreiesti din alte sate ale Moldovei au fost evacuate în comunele urbane din departa­mentele implicate. Aceeasi masura a fost luata pentru întreaga populatie evreiasca din România care domicilia în zonele rurale . În afara de lagarul de la Târgu Jiu, au mai existat si alte lagare la Craiova, la Caracal, Turnu Severin si la Lugoj .
În întreaga Moldova si într-o mare parte a tarii au fost internati sute de evrei, care raspundeau cu viata pentru faptele coreligionarilor lor. Internarile de ostatici au durat de la 30 iunie 1941 pâna la 23 ianuarie 1942 , dar în Regat nu au avut loc executii de ostateci. Organizarea lagarelor s-a efectuat la ordinul Ministerului Afacerilor Interne sau al Marilor Unitati Militare si a fost executata de unitati ale armatei si de jandarmerie .
O adresa a colonelului Captaru, prefect al departamentului Iasi, trimisa Ministerului de Interne în iulie 1941 este semnifi­cativa în privinta deportarilor evreilor din Moldova spre sudul tarii. În adresa se mentioneaza deportarea din Moldova a 829 de evrei (275 barbati, 377 femei, 98 baieti, 79 fete) în 24 vagoane (12 vagoane de calatori pentru femei si copii si 12 vagoane de marfa pentru barbati).
La 12 noiembrie 1941, la ordinul Maresalului Antonescu, Marele Cartier General al Armatei prezenta o statistica din care, iata, rezulta ca în România 47.345 de evrei erau folositi la „munca de utilitate civica” (munca obligatorie) .
Unii evrei efectuau munca obligatorie în localitatile unde domiciliau. Altii, însa, munceau în asa-zisele „detasamente exterioare de munca”, trimise uneori la sute de kilometri distanta. O lista a Marelui Stat Major (nedatata) indica faptul ca în detasamentele exterioare de munca se aflau mai mult de 17.000 de evrei, raspânditi în 21 de judete ale tarii . Adeseori situatia acestor evrei era dramatica. Folositi la munci extrem de grele (spart pietre, reparat drumuri), ei se aflau într-o stare de extenuare fizica accentuata .
La 11 iulie 1942, Marele Stat Major a ordonat organizarea unor deportari ca pedeapsa pentru abaterile comise în timpul muncii obligatorii . La 24 iulie 1942, Presedintia Consiliului de Ministri a ordonat Ministerului Afacerilor Interne, prin ordinul nr. 9283 sa-i deporteze în Transnistria pe toti evreii comunisti sau simpatizanti comunisti. La 13 iulie 1942, Ministerul Afacerilor Interne a ordonat executarea acestui ordin în urma caruia 1.045 evrei au fost deportati în Transnistria . La 3 septembrie 1940, „Prefectura Politiei Capitalei aresteaza în Bucuresti 395 de evrei, dintre care o parte suspecti de comunism, iar alta parte – cea mai numeroasa – formata din cei care, în luna decembrie 1940, au facut cereri de plecare în Basarabia, cereri gasite în arhivele legatiei U.R.S.S. din Bucuresti . La 8 septembrie 1942, evreii arestati în ziua de 3 septembrie sunt deportati în Transnistria. De-a lungul drumului, numarul lor va creste pâna la 578, caci se vor adauga prin statii evrei din aceeasi categorie, arestati în orasele de provincie.
Odata cu acestia, evreii comunisti sau suspectati de comunism, internati în lagarul de la Tg. Jiu, în numar de 407, sunt îmbarcati în vagoane de marfa, cu destinatia Transnistria.
Cu acelasi tren sunt expediati în Transnistria 554 de evrei suspectati de comunism, aflati în libertate în diferite orase ale tarii, în special în Bucuresti, Timisoara; Arad, Galati, Roman, Botosani si Iasi, si 85 de evrei condamnati pentru activitate comunista, care la aceasta data se aflau în penitenciare, în curs de executare a pedepselor” .
La 22 septembrie 1942, un nou lot de 148 evrei sunt trimisi împreuna cu familiile lor în Transnistria pe baza rapoartelor facute de generalul Cepleanu , iar un alt lot de evrei arestati la 2 octombrie 1942, va fi eliberat 11 zile mai târziu si nu a fost trimis în Transnistria .
La 13 mai 1943, un detasament de 250 evrei din Bucuresti a plecat la Balta, în Transnistria, la munca obligatorie . Acesta a fost unul dintre ultimele transporturi de evrei din Moldova si din Muntenia spre Transnistria.


2. Basarabia si Bucovina
a. Alte asasinate în masa . La 25 iulie 1941, un convoi de 25.000 evrei români a fost condus de trupele române dincolo de Nistru, în Ucraina. Însa autoritatile germane au decis sa-i întoarca pe acesti 25.000 evrei români în Basarabia. Condusi la Scazinet, „se face o triere, batrânii, bolnavii si indivizii istoviti, aproximativ 1.000 de suflete, fiind îngramaditi separat, li se spune ca vor fi internati într-un azil de batrâni. Toti au fost împuscati si apoi îngropati într-un sant antitanc”, la 6 august 1941 . Acest masacru a fost efectuat de trupele germane. La 13 august 1941, convoiul format din 24.000 evrei români se afla între Scazinet si Iampol. Circa 150 de persoane s-au oprit pentru a se odihni într-o padure. Ele au fost împuscate pe malul fluviului de trupele germane. „Chiar si în ultimul moment, la trecerea Nistrului, nemtii au mai împuscat 800 de evrei, care nu trecusera apa la ora ce se fixase pentru terminarea operatiunii” . Dintre acesti 25.000 de evrei din Basarabia, izgoniti dincolo de Nistru de armatele române, la 25 iulie 1941, s-au întors doar 16.500 de persoane, la 17 august 1941. Mai mult de 8.000 de evrei si-au pierdut viata într-un interval de timp de trei saptamâni.
La 1 august 1941, „din ordinul Gestapoului sunt ridicati din ghetoul Chisinau 450 evrei, în special intelectuali si femei frumoase. Condusi afara din oras, la Visterniceni, au fost împuscati 411 dintre ei. Ceilalti 39 au fost readusi în ghetou spre a povesti ce s-a petrecut” . Un alt masacru, aproape de Nistru, a avut loc la 6 august 1941. „Jandarmii din Compania 23 Politie executa prin împuscare 200 evrei, pe care îi arunca în Nistru. Faptul este raportat laconic de Inspectoratul de Jandarmi Chisinau (raport nr. 80 din 13 august). Nu se indica nici împrejurarile, nici localitatea în care s-a savârsit macelul.

b. Lagarele de tranzit. Deportarea evreilor din Basarabia si Bucovina a constituit un proces amplu si sistematic stabilit de generalul Antonescu si de colaboratorii sai apropiati. Acest proces a fost implementat de Marele Stat Major al Armatei cu violenta si brutalitate. O nota a Secretariatului General al Consiliului de Ministri din 24 ianuarie 1944, privind diversele interventii ale anumitor oameni politici în favoarea evreilor români, dadea urmatoarea explicatie oficiala referitoare la cauzele ce determinau deportarile evreilor din România.
„Deportarea masiva a evreilor din Bucovina în Transnistria a început în august 1941. A urmat apoi deportarea celor din Chisinau si din Basarabia. Mai târziu, masura deportarilor s-a extins si la evreii din Ardeal si Banat, în proportie, însa, mult mai mica, deportarea facându-se din motive precise. Astfel, pe când deportarea evreilor din Bucovina si Basarabia s-a facut pentru a da o satisfactie simtului de onoare al poporului român, ultragiat prin:
• atitudinea evreilor fata de armata româna la retragerea acesteia din teritoriile cedate în iunie 1940 si prin:
• atitudinea lor fata de populatia româna în timpul ocupatiei U.R.S.S.; celelalte deportari de evrei din vechiul Regat, Ardeal si Banat s-au facut pe baza dispozitiilor domnului maresal Antonescu care a ordonat, la 17 iulie 1942, ca toti evreii gasiti ca au înfrânat legile si dispozitiunile actuale sa fie deportati pe Bug. Aceasta masura, ca si altele ordonate de domnul maresal, cu privire la trimiterile evreilor pe Bug – evreii comunisti, evreii trecuti la alte religii, evreii care se sustrag de la munca obligatorie – au avut ca scop combaterea nerespectarii legilor si degajarea centrelor aglome­rate de elementele iudaice parazitare, care traiesc din înfrânge­rea legilor de economie si ordine interna” .
Rezulta în mod limpede din aceasta explicatie oficiala ca motivul principal al deportarii evreilor din Basarabia si Buco­vina a fost „sa dea satisfactie simtului onoarei al poporului român”, cu alte cuvinte din motive de propaganda. Antonescu, personal, s-a implicat în aceasta propaganda atunci când, într-un ordin dat armatei române la 6 iulie 1941, prin intermediul Ministerului Afacerilor Interne, „neamul evreiesc a supt (sic) pâinea saracilor, a speculat si a oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole” si vorbea despre „nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a românismului”, prin „masurile ce se afla în curs de aplicare si care vor fi continuate dupa normele ce voi hotarî” .

Holocaustul evreilor din Romania: experimentul Transnistria
[url=http://www.observatorcultural.ro/Holocaustul-evreilor
Institutul Roman de Istorie Recenta a demarat, in urma cu citeva luni, un proiect-pilot de cercetare pe tema Holocaustului in Romania. Intr-o prima etapa, se va edita un volum de documente, unele dintre ele inedite, sub titlul Holocaust in Romania. Basarabia, Bucovina si Transnistria 1941-1942. Documentele ce vor fi publicate provin dintr-un bogat fond de microfilme donat Institutului Roman de Istorie Recenta de catre Muzeul Holocaustului din Washington (putem spune, singurul accesibil integral cercetatorilor din Romania).

Cum e si firesc, aceste surse inedite sint completate in evaluarea Holocaustului in Romania cu cele mai importante culegeri de documente publicate pina in prezent de catre Centrul de Istorie a Evreilor din Romania, de catre istoricul Jean Ancel, de catre Matatias Carp s.a., lucrari indispensabile pentru orice cercetare ce se doreste a fi serioasa si obiectiva. Rezultatele cercetarilor de pina acum confirma pe deplin concluziile studiilor si lucrarilor de specialitate publicate de istorici reputati precum Lya Benjamin si Radu Ioanid. Holocaustul a existat in Romania (inclusiv Transnistria) in toate formele sale de manifestare, exceptind lagarele de exterminare si camerele de gazare. Mai mult, majoritatea documentelor arata ca autoritatile rominesti au transformat o intreaga zona de la est de Nistru, aflata in administratia lor, intr-un imens lagar de concentrare, destinat exterminarii evreilor. Urmele lungilor convoaie plecate catre aceste tinuturi ale mortii sint greu de reconstituit, din mai multe motive – incepind cu faptul ca arhivele au fost pina nu demult blocate si sfirsind cu valurile de pasiuni care se dezlantuie atunci cind este vorba de problema Holocaustului in Romania si care nu o data au intunecat dreapta judecata a istoricului. In cele ce urmeaza, va prezentam o reconstituire, e drept, inca partiala a dimensiunilor deportarilor catre Transnistria, teritoriu in care romanii au scris, cu singe evreiesc, una dintre cele mai intunecate si nedemne pagini ale istoriei noastre nationale.

Dimensiunile deportarii evreilor din Basarabia si Bucovina la est de Nistru

In august-septembrie 1941, in Basarabia (inclusiv judetul Hotin) se aflau 6.883 evrei, iar in Bucovina de Nord 53.809 evrei. La acestia se adaugau 65.742 evrei internati in ghetouri si lagare de pe teritoriul Basarabiei: Secureni si Edineti (Hotin): 20.909; Marculesti (Soroca): 10.737; Tg. Vartajeni (Soroca): 24.000; in ghetoul Chisinau: 10.096. Totalul general al populatiei evreiesti la acea data in Basarabia si in Bucovina de Nord: 126.434. Lor li se adauga cifrele rezultate dintr-un recensamint din 6 aprilie 1941, care arata ca in Bucovina de Sud se aflau 18.141 evrei, iar in judetul Dorohoi, 11.546 (Populatia evreeasca in cifre. Memento Statistic, Congresul Mondial Evreiesc, 1945, p. 35-38). Potrivit statisticilor ulterioare, din 1942, numarul total al evreilor din aceste tinuturi fusese mai mare in toamna lui 1941: 166.251 persoane (dintre care 115.094 in Bucovina de Nord si de Sud si in judetul Dorohoi).
Citeva luni mai tirziu, situatia se schimbase. Guvernatorii Bucovinei si Basarabiei raportau, in aprilie 1942, ca pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord si de Sud si in judetul Dorohoi ramasesera, in urma deportarilor peste Nistru, in Transnistria, doar un numar de 24.250 evrei: 23.250 in Bucovina si 1.000 in Basarabia.

In mai, iunie, iulie si septembrie 1942, noi grupuri de evrei au fost evacuate spre Transnistria: din orasul si judetul Cernauti, din Dorohoi si din alte judete ale Bucovinei, 4.094 in iunie si alti 45 din Cernauti, in septembrie; 215 din Chisinau – 206 in mai si 9 in iulie (Arhiva Institutului Roman de Istorie Recenta – in continuare IRIR, Czernowitz Oblast Archives records, Reel 6; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, 1998, p. 207). In total, 4.354 evrei. Prin urmare, in guvernamintul Bucovina si in guvernamintul Basarabia se mai aflau spre finele anului 1942 doar 19.896 evrei, restul de 146.355 fiind evacuati spre Transnistria (142.001 in toamna lui 1941 si alti 4.354 in 1942). Acest numar rezultat din cercetarile noastre este aproape identic cu numarul 146.423, consemnat intr-o nota scrisa de mina in septembrie 1942 de la Cabinetul Civil-Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, privind situatia evreilor deportati din Basarabia si Bucovina, publicata de istoricul Radu Ioanid. Documentul arata ca 90.334 evrei din Bucovina si 56.089 evrei din Basarabia au fost deportati in Transnistria in toamna lui 1941 si in cursul lui 1942. Nu avem posibilitatea de a analiza cum s-a ajuns la aceste cifre, care, desi difera de cifrele pe care le-am reconstituit dupa statistici si alte surse (95.983, respectiv 50.372), dau un numar total aproape identic.

UN ISRAEL IN… ROMANIA?
Presedintele iranian Ahmadinejad a sugerat zilele trecute ca statul Israel să se mute în Europa, declansînd un nou scandal international. Unele voci însă afirmă că un astfel de plan este deja în curs de realizare, noul Israel urmînd să fie amplasat în… România!
Dan Ghita
PRESEDINTELE IRANULUI, Mahmoud Ahmadinejad a provocat un nou scandal, sugerînd că statul Israel ar trebui să se mute în Europa. Această declaratie vine la o lună după ce acelasi Ahmadinejad declarase că Israelul ar trebui “sters de pe hartă”.
Potrivit jurnalistilor prezenti, liderul iranian a declarat joi, 8 octombrie, la Mecca: “Dacă tările europene pretind că ar fi omorît evrei în al doilea Război Mondial (…) de ce nu oferă regimului sionist o bucată din Europa?”
“Unele tări europene insistă cu afirmatia că Hitler ar fi ucis milioane de evrei nevinovati în cuptoare si insistenta e atît de mare încît oricine ar veni cu dovezi contrare acestei afirmatii este condamnat si aruncat în închisoare”.

Liderii israelieni, americani si europeni s-au grabit să condamne remarcile lui Ahmadinejad, făcînd o paralelă între aceste remarci si presupusul program nuclear militar al Iranului.
Un plan ocult de strămutare a Israelului în… România?
Presedintele iranian s-ar putea să nu fie atît de departe de adevăr. Un apel lansat recent de prof. Ion Coja în numele Uniunii Vatra Românească si al Ligii pentru Combaterea Antiromânismului (LICAR) denuntă existenta unui “proiect de încetătenire si strămutare în România a unui milion de evrei, fără stirea si fără acordul poporului român.”

Apelul, adresat oamenilor de buna credinta din lumea intreaga, guvernelor si organizatiilor internationale, dezvăluie si strategia acestui proiect care ar urma să se desfăsoare potrivit următorului plan:
1. Cu concursul guvernelor de după 1990 si al principalelor mijloace de informare în masă (ziare, posturi radio-tv) din România, care cenzurează toate stirile si informatiile tangente la acest subiect, încetătenirea evreilor se face în secret, în cea mai mare taină;
2. În prima fază, evreii încetăteniti nu se grăbesc să se instaleze în România, dar au grijă să cumpere toate valorile imobiliare (apartamente, case, terenuri, spatii comerciale, de productie etc.) accesibile. De câtiva ani buni, piata imobiliară din România a devenit monopolul unor firme evreiesti.
3. La început, se vor stabili în România evreii în vârstă, motivând că vin să-si trăiască ultimii ani de viată în România, să-si cheltuiască pensia în România, ceea ce pentru multi români naivi va face suportabilă si chiar tentantă ideea „revenirii” evreilor în România.
4. Ulterior, când se va împlini numărul (un milion) de evrei care si-au luat a doua sau a treia cetătenie în România, iar controlul evreilor asupra institutiilor publice din România va fi deplin, evreii vor veni cu totii „acasă”, în proprietătile lor, fără să existe nici un temei legal pentru a li se interzice să devină astfel o minoritate etnică suprapusă întregii societăti românesti. Asa zisul „stat de drept” va considera că invazia evreilor este perfect legală.
5. În felul acesta se ajunge la situatia din 1939, când circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă si mai înstărită din România, care domina si controla comertul, finantele si industria din România. Procedeele necinstite folosite de cei mai multi evrei pentru a ajunge la acest statut de privilegiati îi făcuseră pe evrei să devină minoritatea etnică cea mai primejdioasă si mai greu de suportat, mai antipatică, pentru toti ceilalti locuitori ai României.
6. Scopul final al proiectului Israel în România este instituirea unui control deplin asupra României si deposedarea în fapt a românilor de teritoriul lor national. Beneficiind de experienta căpătată în Palestina, liderii evrei au adoptat pentru România o strategie diferită, mult mai subtilă, mai ingenioasă, dar cu acelasi tel: uzurparea drepturilor pe care românii le au în tara lor si asupra tării lor.
Cam toate evenimentele si fenomenele petrecute în România după 1990 au contribuit la desfăsrarea acestui proces de uzurpare treptată a drepturilor românilor, afirmă documentul lansat de prof. Coja. Între acestea:
1. depopularea României prin:
(a) plecarea în străinătate a câtorva milioane de someri români. Prin legi si măsuri aberante, acestia sunt determinati să nu se mai întoarcă în România;
(b) încurajarea tinerilor să emigreze definitiv din România, guvernantii nostri nefiind deloc preocupati să le ofere tinerilor vreo sperantă că s-ar putea realiza în România;
(c) descurajarea familiei si a natalitătii. În mod vizibil, cei vizati sunt românii majoritari;
(d) prăbusirea sistemului de sănătate, a asistentei medicale pentru copii în mod special;
(e) declinul sever al nivelului de trai;
(f) propaganda anti-românească, antinatională, la care este angrenată toată mass-media, urmărind descurajarea si deprecierea sentimentului national, a atasamentului la valorile românesti, la viitorul neamului românesc;
2. asa-zisa democratizare a României si asa-zisul pluralism politic instituit după 1990, prin care asupra Parlamentului României si a vietii politice s-a instaurat un veritabil monopol exercitat de câteva partide, toate provenite din grupul de conspiratori care au organizat asa-zisa Revolutie din Decembrie 1989. (…)
3. asa-zisa privatizare, care a diminuat drastic potentialul economic al României prin distrugerea sau înstrăinarea bunurilor. Privatizarea nu s-a făcut în beneficiul celor care, prin truda si talentul lor, au acumulat imensele bogătii detinute de statul român în 1990. Ci economia României s-a privatizat în beneficiul unor firme străine, cele mai multe aflate în proprietatea de facto a unor evrei;
4. acuzatia de holocaust adusă românilor. Intens sustinută mediatic, acuzatia de holocaust urmăreste inducerea în mintea românilor, în mentalul comunitar, a unui sentiment de vinovătie natională fată de evrei, sentiment care să-i determine pe români să accepte imigrarea în România a sute de mii de evrei ca pe o sansă de a-si răscumpăra astfel greselile trecutului, crimele săvârsite de părintii nostri… Crime imaginate de strategii sionismului, niciodată săvârsite de români.
În asteptarea unor dovezi concrete privind existenta (sau inexistenta) acestui complot diabolic la adresa României, nu ne rămîne decît să constatăm că multe dintre lucrurile semnalate în Apelul mai sus-citat se potrivesc al naibii de bine cu elemente din realitatea românească a ultimilor 15 ani. Vorba ceea, “nu iese fum fără foc”. Dar oare, la urma urmei, nu e ăsta ingredientul de bază al oricărei teorii a conspiratiei? Încurcată situatie…

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/un-israel-in-romania_3114.html

Istoria comunismului si a Holocaustului
Holocaustul ca tema de cercetare

Ce imagine putem avea din arhive despre guvernarea Antonescu?

Da, documentele s-au pastrat. O parte au fost publicate. Recent, la Tel Aviv, la centrul pe care-l conduc, am publicat o voluminoasa lucrare a colegului Jean Ancel, despre Transnistria, atit de voluminoasa ca n-am putut s-o iau cu mine in geamantan. Despre lagarele din Transnistria pentru ca in Transnistria nu era un singur lagar, ci un sistem de lagare. E ceva despre care nimeni n-a stiut nimic. Transnistria se stia poate geografic ce era. Dar din punct de vedere al suferintei evreiesti acest lucru nu s-a stiut pina acum citiva ani. Jean Ancel a facut o munca de Sisif, de unul singur, in arhive din Romania, dar si din fosta Uniune Sovietica, unde exista multe documente romanesti pentru ca armata sovietica a capturat arhivele romanesti. Deci, dupa o cercetare foarte complexa a documentelor din arhivele romanesti si de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice sau care se gasesc la Washington, la Muzeul Holocaustului, a publicat cca 1200 de documente care insumeaza aproximativ 2200 de pagini.

Sintetizate ce ar insemna ?

Sintetizate – demonstratia nu este a mea, este a lui Jean Ancel – ar putea fi prezentate astfel. In primul rind, in Romania a existat o politica de exterminare calificata a evreilor. E adevarat ca intr-o anumita perioada lucrurile s-au schimbat, dar in ’41-’42 a existat o politica sistematica de exterminare a evreilor. Nu au fost niste atrocitati la intimplare, facute de un locotenent sau de un capitan barbar, ci o politica bine pusa la punct de factorul de decizie de la Bucuresti. Factorul de decizie de la Bucuresti fiind in acea etapa Ion Antonescu si cei apropiati lui, pentru ca el a condus impreuna cu un guvern participant la conducere. Nu e vorba de comitetul executiv de pe vremea lui Ceausescu, exista acolo un dialog. Sigur ca a lui era decizia, dar oamenii participau si aprobau deciziile. Fara doar si poate, nu se poate vorbi de o rezistenta in cadrul guvernului, pe problema evreiasca.

O politica intrerupta tot de catre Antonescu...

Tot de catre el. Tot el are meritul, sa spunem asa, el fiind omul care decidea. In septembrie-octombrie 1942, datorita unui complex de factori, el isi schimba politica fata de evrei. Acest complex de factori contine o situatie speciala a Romaniei in 1942. E adevarat, este inainte de Stalingrad, dar se contura deja o modificare a raportului de forte. In al doilea rind, existau niste probleme foarte grave pentru statul roman. Diplomatia germana, in primul rind ministrul de externe Ribbentrop, dar si alte personaje care gravitau in jurul lui Hitler isi consolidau in timpul anului 1942 pozitia promaghiara si considerau ca trebuie mers la un nou arbitraj care sa coboare spre sud granita, deci sa dea cea mai mare parte a Transilvaniei. In paralel, prin organizatiile fasciste ale sasilor, bineinteles sub patronajul serviciilor speciale hitleriste, Reichul punea la cale un plan de autonomie a sasilor. Se pare ca din nou integritatea teritoriala a Romaniei era in pericol si atunci se pare ca s-a gindit ca va trebui sa ia legatura cu Occidentul. Si nu poti sa iei legatura cu Occidentul, in paralel cu deportarea evreilor spre lagarele mortii din Polonia. In afara de asta mai sint si alte elemente. A existat o presiune a anumitor parti ale societatii civile romanesti, nu foarte largi, care au cerut oprirea masurilor antievreiesti. Este vorba de cercul din jurul regelui, de regina mama, de inalti reprezentanti ai clerului si, nu in ultimul rind, de oameni politici, dintre care se detaseaza interventia lui Iuliu Maniu. De asemenea, o serie de elemente ale birocratiei romanesti, se vorbeste de conducerea CFR-ului care a incercat chiar sa saboteze trimiterea garniturilor de tren pentru deportare. Si nu trebuie omisa declaratia extrem de ferma a Secretarului de stat al Statelor Unite, ce ameninta cu grave represalii, in cazul deportarii evreilor. Deci au fost niste factori care au determinat oprirea realizarii planurilor de exterminare... Ceea ce nu exclude insa faptul ca in ’41-’42...

Ce explicatii aveti pentru faptul ca, desi Antonescu a dus aceasta politica de exterminare a evreilor in ’41-’42, nu a dus-o in maniera extrema. Adica nu i-a trimis la Auschwitz, ci in Transnistria. Oare stia ce se intimpla la Auschwitz?

Ca sef de stat aliat sa nu stie ce se intimpla in zona aliata? Pot sa va spun si ca a existat un plan foarte bine pus la punct, plan incheiat si predat, de care fusesera anuntate si autoritatile germane. Plan intocmit de Radu Lecca, personalitate importanta care avea sarcina sa se ocupe de evrei. Radu Lecca intocmeste un plan pe care guvernul si Antonescu personal il aproba, privind deportarea evreilor din Romania in valuri, in etape spre lagarele de la Auschwitz si din Europa Centrala...

Romani si evrei in exilul romanesc
I. Contributia evreilor din exil
Fatetele exilului

In cadrul vastei categorii intitulate, mai mult sau mai putin eufemistic, a „romanilor de peste granita“ sau „din afara granitelor“, a „romanilor de pretutindeni“, a „diasporei“, a „emigratiei“ etc., a existat, pina la Revolutia din Decembrie 1989, si un segment aparte, bine conturat, desi redus numericeste, numit, in virtutea angajamentului sau politic, „exil“.

Exilul are o veche traditie in istoria Romaniei. Primul exil, cel postpasoptist, a „facut“, la propriu, se poate spune – pornind, practic, de la zero, si-n conditii inimaginabil de vitrege – statul roman modern. Natiunea romana insasi, intr-un fel, s-a nascut in exil, mai precis la Paris, acolo unde a fost inaltat pentru prima oara, o data cu victoria Revolutiei din februarie 1848, in Franta, si drapelul national, tricolorul. Cel de-al doilea exil – si, sa speram, ultimul din istoria noastra – incepe o data cu instaurarea dictaturilor, in 1938, si, mai concret, in septembrie 1940, o data cu instalarea guvernarii legionaro-antonesciene. Facind deliberat abstractie de perioada complexa a „celor trei dictaturi“, dintre 1938 si 1944 (dictatura regala a lui Carol II – 11 februarie 1938-5 septembrie 1940, guvernarea Antonescu-Sima – 6 septembrie 1940-24 ianuarie 1941 si, in sfirsit, regimul militaro-antonescian „pur“, pina in 23 August 1944), dupa formula facuta celebra de cartea omonima a lui Lucretiu Patrascanu (partizanul, dar si victima tragica a celei de-a patra, cea mai teribila, si cea mai lunga – comunismul –, singurul totalitarism adevarat, deoarece, timp de peste patru decenii, a controlat totul, incepind cu motorul societatii, economia, facind cele mai mari ravagii, inca incalculabile), care au produs, si acestea, un exil cu multe fatete, demne de tratat in parte, ne vom ocupa, in expunerea noastra, doar de exilul anticomunist din perioada 1945/1948-1989 – mai exact (lasind la o parte tendintele marginale, fascistizante, de tip legionaro-antonescian), vom urmari componenta net majoritara a exilului, cea democratica, si contributia adusa acestuia de concetatenii nostri, de diferite origini etnice.
In acceptiunea noastra, exilul reprezinta, deci, comunitatea acelor persoane originare din Romania care, aflindu-se in Lumea Libera intre anii 1945/1948 si 1989, au desfasurat activitate politica publica, democratica, anticomunista, denuntind regimul instalat la Bucuresti, indiferent de cum au ajuns in Occident (fugiti sau ramasi, ca mai toti romanii, prin emigrare legala, pentru „reintregirea familiei“, sau ca evrei, ca germani, in calitate de cetateni straini sau minoritati religioase etc…) si indiferent daca au avut sau nu statut de refugiat politic. Prin urmare, pentru noi, notiunea de „exil“ se suprapune peste aceea de „exil militant“.

Asa a fost si la 1848. A existat, atunci, vreun exilat inactiv? Nu e suficient sa fi ajuns sa traiesti in Occident pentru a face parte din „exil“ (in ciuda sensului originar al termenului), in absenta unei actiuni politice publice. Nici simpla detinere a statutului de „refugiat politic“ nu indreptatea, automat, la aceasta, stiut fiind ca azilul politic, distribuit, la vremea aceea, cu larghete, ascundea, de fapt, in majoritatea cazurilor, un exil economic, adica, in realitate, o banala „emigratie“, indiferenta politic (azilul politic era aproape singurul mijloc de a ramine intr-o tara occidentala). Timp de peste 40 de ani, exilul a dat glas celor ce nu mai aveau drept la glas, a fost actiunea si vocea libera a celor carora li se luase dreptul la actiune si la voce libera.
Asadar, pe linga refugiatii politici propriu-zisi, majoritatea etnici romani, care „ramineau“ daca aveau sansa unei calatorii in Vest, sau care fugeau clandestin – trecind granita aventuros, pe sub sirma ghimpata, ori aruncindu-se in Marea Neagra, in cautarea disperata a unui vapor „occidental“ turcesc sau grecesc, ori, cel mai ades, traversind Dunarea spre Iugoslavia (singura tara „aproape“ libera din jur, oricum, semnatara a Conventiei de la Geneva din 1951, privitoate la refugiati) – sint de socotit aici si toate acele persoane care au putut emigra legal, cu sau fara nevoie de azil politic, o data ajunsi la destinatie, dar care si-au onorat si manifestat in mod public atit conditia de romani, cit si aceea de oameni liberi, ceea ce constituia un privilegiu rar.

Mult timp, minoritatile nationale si religioase, avind o tara de referinta dincolo de Cortina de Fier, au format grosul emigrarilor legale din Romania spre Lumea Libera. Primii si cei mai numerosi au fost evreii, un exod pornit inca inainte de nasterea Statului Israel, in 1948, cu virfuri in anii 1949-1952 si 1959-1962 si multe sincope, cu circa 400.000 emigrari (desi cifra pare a fi ceva mai mica, dupa studiile dlui dr. Avram Rosen), in 40 de ani, dar majoritatea inainte de 1965; au fost urmati, incepind cu finele anilor ’60, de germani, cu un numar similar de plecari (singurul comparabil cu „aliya“-ua romaneasca, dar in doar 20 ani, cu virfuri prin 1976-1980), si apoi de alti minoritari (in general posesori de pasapoarte straine, expulzati in primii ani comunisti), proportional cu ponderea lor: greci, italieni, armeni, turci, si, in sfirsit, minoritatile religioase (in special neoprotestanti, majoritatea romani, ajutati de SUA). De-abia mult mai tirziu, dupa Actul Final de la Helsinki, din 1975, a inceput sa fie posibil si exodul masiv al majoritarilor romani (pina atunci nu se facusera decit „cu picatura“, in cazuri exceptionale, „cumparari“: de exemplu, prin sinistrul avocat londonez Jacober). Cei mai multi au beneficiat de celebra „reintregire a familiei“, prevazuta explicit de amendamentul „Jackson-Vanik“, din legea americana pentru acordarea „clauzei natiunii celei mai favorizate“. Ei au „echilibrat“, astfel, „componenta etnica“ a vastei categorii a celor „plecati din Romania“… Iata, deci, ca, din Romania, care, pentru toti locuitorii ei, indiferent de origine, devenise, prin comunism, „infernul pe pamint“ (parafrazind titlul unei carti uitate, semnate de un evreu angajat in exilul militant romanesc, Ruben Rubsel, aparuta la Paris, in 1955, si readusa in actualitate de catre dl Harry Kuller) fugeau nu numai minoritarii, ci, in primul rind, romanii. Asta ar fi trebuit sa le dea de gindit vremelnicilor dictatori. Din pacate pentru tara, n-a fost cazul. La 12 ani de la Revolutia din Decembrie, inca simtim consecintele.

Cum sa predai un curs despre Holocaust
Ma gindesc la propunerea de introducere a unui curs preuniversitar
optional sau obligatoriu, dedicat Holocaustuluisi, desi sint de acord
cu intentiile exprimate de Alexandru Florian in recentul articol din
Observatorul cultural Nr. 231/27.07.-2.08.2004), vad problema altfel.
Ceea ce inca nu pot sa inteleg destul de clar este perspectiva
Ministerului Educatiei si Cercetarii in privinta obiectivelor
pedagogice ale acestui curs. Intr-o lume normala, adaugarea unui curs,
chiar si optional, dar mai ales obligatoriu, trebuie justificata nu
atit printr-un rationament legat de necesitatile politice ale zilei sau
de organisme internationale, desi, intr-un fel, este mai bine sa fii
onest in aceasta privinta.

Dar primul si cel mai important rationament trebuie sa fie legat de
obligatia pe care fiecare dascal si functionar din aceste birocratii o
are fata de elevii care vor fi prezenti la un astfel de curs – elevi
care nu vin la curs tabula rasa si care vor alege acest curs (daca este
optional) sau vor fi obligati sa nu urmeze alt curs, la fel de bine
justificat ca cel care urmeaza sa fie introdus. Cu alte cuvinte,
rationamentul pedagogic trebuie articulat foarte clar, transparent,
fara a pretinde ca adaugarea cursului se poate produce fara efecte
secundare asupra profesorilor si, mai ales, asupra elevilor.
Pentru atingerea obiectivelor civice descrise atit de persuasiv de
Alexandru Florian mi se pare mai utila alta formula de introducere a
acestei tematici. In primii ani ai unui astfel de curs, va exista in
mod sigur o reactie atit din partea profesorilor, cit si a studentilor.
Amindoua categoriile sint profund conservatoare cind este vorba de
modificarea curriculei, lucru care s-a vazut deja in privinta
manualelor de istorie. Holocaustul este, inca, un subiect extrem de
sensibil in istoria Romaniei, incit tratarea lui de catre persoane care
nu sint pregatite sa faca fata atacurilor antisemite (si ele vor
exista, cu siguranta) are toate sansele unui efect contrar celui de a
cultiva toleranta.

As propune o alta formula pedagogica multi-disciplinara, care ar
insemna, evident, o schema mai complicata, dar care ar putea produce,
in acelasi timp, o sensibilizare mai profunda, mai subtila a
viitoarelor generatii asupra centralitatii Holocaustului in istoria
secolului XX. Literatura de specialitate despre Holocaust s-a dezvoltat
in multe discipline, dar cel mai usor de incorporat in programa
preuniversitara ar fi componentele de istorie, filozofie/etica,
literatura. Daca in loc de un curs asupra istoriei evreilor, cu accent
asupra Holocaustului, s-ar crea module axate pe Holocaust in aceste
trei discipline – toate, parte din programa analitica de liceu –,
elevii ar putea beneficia multiplu si ar fi mai receptivi fata de
problemele expuse, decit in cazul unui curs unic. Contextul este
esential pentru intelegerea problematicii Holocaustului. De exemplu,
literatura scrisa de supravietuitorii Holocaustului ofera un contrast
care poate fi usor prezentat de orice profesor de literatura. La fel se
poate argumenta si in legatura cu problemele etice ridicate de
supravietuitorii Holocaustului si de martorii acestui eveniment.
Chestiunile de acest tip se pot prezenta, evident, si in contextul unui
curs de istorie, dar cred ca ar avea un impact mult mai mare daca ar fi
prezentate in cadrul unui curs de filozofie.

A preda un curs intreg despre istoria evreilor si a Holocaustului in
Romania necesita nu numai un manual, ci si o bibliografie de
specialitate. Acest curs ar necesita o pregatire speciala pentru toti
profesorii care ar urma sa il predea. Imi este greu sa imi inchipui ca
acest curs nu s-ar transforma, cel putin la inceput, intr-un esec total
intr-un liceu dintr-un oras mic de provincie. Dar, sint sanse mai mari
ca profesorii care stapinesc deja manualele existente de istorie,
filozofie si limba romana sa adauge aceste module, mai ales daca ele
sint bine contextualizate si se afla in dialog cu restul materialului
prezentat ca atare. Numai cind acest al doilea tip de alfabetizare
despre Holocaust se va impaminteni, cred ca va fi cazul sa se introduca
un curs dedicat in exclusivitate Holocaustului.

Bloomington, Indiana



http://www.observatorcultural.ro/Cum-sa-predai-un-curs-despre-Holocaust*articleID_11515-articles_details.html

Nationalism si antisemitism

http://uk.geocities.com/

VREMURI CUMPLITE IN ARDEAL
Dupa instalarea in Cluj a politiei secrete germane, evenimentele aveau sa modifice configuratia vietii pe intreaga intindere a Transilvaniei de Nord, de la suprafata pâna la cele mai adânci cute. Toate zguduirile celor câtorva saptamâni ce urmara ne-au obligat sa ne modificam intreaga optica asupra vietii si sa stabilim contacte nemijlocite cu realitatile ei. http://www.geocities.com

DESPRE NUMARUL REFUGIATILOR

http://www.geocities.com/rsorban/

POVESTEA HANNJEI
http://old.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/povestea-hannjei/8599/

Volumul prezintă povestea unei fetiţe născute în subsolul fostului Spital Evreiesc din Cluj - actuala Clinică Medicală III

Ţinutul zanurfilor

Filmări la Cluj?

"Cei care supravieţuiau şi se întorceau acasă se îmbolnăveau de enterocolită, pentru că îşi obişnuiseră stomacul cu cantităţi foarte mici de hrană. Dacă începeau să mănânce mai mult, mureau", explică medicul Liviu Vlad.

Antisemitism si politica
־n fata noului val de iudeofobie, cetateanul trebuie sa faca
tot ce poate pentru a-i reduce forta si pentru a-i limita
expansiunea,iar cercetatorul, specializat מn studiul rasismului
si al doctrinelor de respingere, trebuie sa descrie
formele de manifestare, sa formuleze ipoteze explicative
si modele interpretative",
Pierre-Andre Taguieff, La nouvelle judeophobie, Paris, 2002.

Exista un antisemitism popular latent מn Romגnia? Daca ar fi sa ne luam dupa frecventa cu care este folosit מn limbajul comun cuvantul "jidan" un raspuns afirmativ se impune. De asemenea, exista opinia ca, de multe ori, "jidan" este expresia unui grad extrem de scazut de educatie si nu are vreo conotatie discriminatorie.

Sociologii au מncercat si ei dupa 1990 sa masoare toleranta etnica si rasiala a cetateanului romגn. Traditionalul Barometru de opinie publica al Fundatiei pentru o Societate Deschisa ofera cateva informatii מn acest sens. La מntrebarea "v-ar deranja sa aveti ca vecini...evrei" ponderea celor deranjati este urmatoarea: 22% (mai 2000), 35% (nov.2000), מntre 6-8% מn perioada mai 2001-octombrie 2002. Acest decalaj semnificativ, neobservat sau necomentat מn vreun fel de nici un analist sau sociolog, este pentru mine greu explicabil. Nu cunosc, מn practica soiologica, asemenea variatii de raspuns la vreun item, מntr-un interval de timp atat de scurt. Daca luam מn considerare masuratorile din 2000, putem afirma existenta antisemitismului popular מn Romגnia. O informatie din mass media, preluand discursul oficial al purtatorului de cuvant al guvernului depaseste mentalitatea populara, dar o si continua la un alt nivel. ־n Adevarul, 1 august 2002, se scrie ca "o comisie guvernamentala, formata din sefii principalelor institutii publice din judetul Iasi, va מncepe cercetarile legate de pretinsa existenta a unor gropi comune aflate מn zona Popricani, unde sute de evrei ar fi fost ucisi מn vara anului 1941" (s.ns.). ־ntre timp, pe 19 octombrie, tvr- Iasi a informat despre מncetarea activitatilor de cercetare asupra "pretinsei existente". Folosirea acestei nefericite expresii incurca deja, macar מn subconstient, ideea scenariului malefic, prin care forte obscure vor sa acuze poporul romגn de cruzime si crima מmpotriva umanitatii. Prin comparatie, din Cotidianul, 4 nov.2002, aflam ca Institutul pentru Memoria Nationala din Polonia, care a מncheiat raportul despre masacrul evreilor din Jedwabne, מn 1941, pregateste un alt raport מn care aduce date despre alte 30 de pogromuri savarsite de catre polonezi מn timpul celui de al doilea razboi mondial. O stire clara, neutra, lipsita de posibile conotatii negative.

Tot מn acest context, al jumatatilor de masura, al exprimarilor cu tendinta, din mass media sau din institutiile publice. Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii a monitorizat, מn luna octombrie, timp de o saptamana anunturile publicitare si a gasit anunturi care discriminau pe criterii de sex sau varsta. Nu a fost nici un anunt cu elemente de discriminare pe criterii rasiale sau etnice, s-a grabit sa adauge reprezentantul institutiei. Completarea este stridenta si neavenita, caci de ar fi vrut sa caute mesaje cu discriminare rasiala sau etnica putea monitoriza, cu succes, presa. La adresa etniei rrome exprimarile discriminatorii abunda.

Alte evenimente aceiasi semnificatie. Luna mai 2002, sinagoga de la Falticeni este profanata. Luna august, pe plaja de la 2 Mai si Vama Veche, o tanara vinde medalioane cu zodii si...zvastica. Curentul din 7 august titreaza, "primarul de Flamמnzi מl vrea pe Antonescu מn fata primariei". Primarul, membru al PNL, declara ca "si peste 10 ani voi avea aceleasi idei, voi spune aceleasi lucruri. Lui Antonescu ar trebui sa מi facem un bust de aur, pe care sa מl sarutam מn fiecare zi...". La mijlocul lunii august, primul ministru Adrian Nastase a anuntat, conform unei stiri transmise מn 6 septembrie de Buna dimineata Israel ca, מn toata tara au fost identificate 25 de artere de circulatie cu numele "Maresal Ion Antonescu". Denumirea a zece dintre ele s-a schimbat, prin hotarari ale consiliilor locale, iar מn curand se vor schimba si numele celorlalte.

Noaptea de 11-12 octombrie pe zidurile Teatrului Evreiesc din Bucuresti sunt מnscrise, מn limba germana, celebre sintagme ce amintesc de lagarul de exterminare de la Auschwitz. Pe 15 octombrie un post tv. informeaza despre lozinci antisemite scrise pe zidurile unui bloc de locuinte din Cluj. A doua zi, informatia se regaseste מn cateva cotidiane. Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romגnia, Liga ProEuropa au transmis comunicate de protest fata de aceste noi manifestari antisemite. Dinspre politic, PRM מsi ofera cealalta fata a demagogiei ideologice. Este singurul partid care, prin vocea liderului, cere reactie rapida din partea institutiilor statului pentru a descoperi vinovatii. Adevarul din 18 octombrie titreaza, "Suspect מn cazul inscriptiilor antisemite din capitala, un paranoic cu simpatii naziste". Stirea reprezinta o manipulare grosolana. Dupa informatiile mele, cetateanul cu deficiente mentale, la care face referiri informatia, a fost gasit scriind, מntr-o limba romגna incorecta, pe zidurile FCER. ־n aceste conditii, probabilitatea ca el sa fi scris corect מn limba germana este extrem de mica.

Pe fatada unei cladiri de pe strada Mendeleev de langa piata Amzei, מn Bucuresti, se afla de mai multe luni o zvastica. Pe fatada unui imobil de langa Piata Floreasca alta zvastica. Nu pot sa nu מmi amintesc reactia executivului, din primavara acestui an, de a descuraja xenofobia, discriminarea, antisemitismul. Efectele...

Un prim pas politic. La sfarsitul lunii martie 2002, Ordonanta de Urgenta nr.31, "privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii", publicata pe 28 martie מn Monitorul oficial, devenea operationala. Despre necesitatea, actualitatea si efectele unui asemenea act normativ s-a vorbit mult la vremea aceea.. Despre oportunitatea Ordonantei de Urgenta s-au pronuntat parlamentari, analisti politici, lideri de opinie ai societatii civile, reprezentanti ai asociatiilor de aparare a drepturilor omului, juristi. Au fost exprimate opinii, pro sau contra, despre semnificatia si repercusiunile מn viata reala a acestui demers legislativ precum si despre acuratetea juridica a prevederilor din textul Ordonantei. Dincolo de neמmplinirile textului si, din pacate, exista destule formulari nefericite care lasa loc interpretarilor arbitrare, riscand sa reduca impactul real al demersului legislativ מntreprins de guvern, Ordonanta de Urgenta are o semnificatie politica deosebita.
http://www.romanianjewish

CALARASI STATIA TERMINUS A TRENULUI MORTII DE LA IASI
ADAM SIMANTOV (pt.conf. Prof.Dr. Mihael Elias)**

Jurnalul unui martor ocular:


CALARASI STATIA TERMINUS
A TRENULUI MORTII DE LA IASI

ADAM SIMANTOV (pt.conf. Prof.Dr. Mihael Elias)**

S-au implinit 63 de ani de cind, in noaptea de 6/7 iulie 1941, la Calarasi, un tren marfar cu usile ferecate pentru a ascunde o inimaginabila incarcatura, dupa zece zile de calatorie, a fost garat pe o linie moarta, departe de ochii celor ce trebaluiau prin partea locului.

Dregatorii care ordonasera pastrarea celui mai strict secret, stiau bine ca au scris in istorie o noua pagina de cruzime animalica, incompatibila cu notiunea de fiinta umana.

La deschiderea vagoanelor erau de fata toti sefii institutiilor locale ale regimului antonescian, in frunte cu prefectul, colonelul Nica, iar o grupa de ostasi a descarcat in total 1021 "iudeo-comunisti" ieseni, dintre care 21 cadavre si 69 muribunzi.

Cei ramasi in viata se aflau in starea care in termeni medicali poarta numele de "mizerie fiziologica". Erau napaditi de plagi infectate, incapabili de a se deplasa, dupa zece zile de privatiuni si coplesiti de socul psihic la care au fost supusi. Toate cele de mai sus le-am aflat mult mai tirziu, din relatarile celor in cauza si din documente privitoare la holocaustul romanesc.

La acea vreme, capitala judetului Ialomita numara cam 22.000 locuitori, dintre care 201 suflete de evrei, (majoritatea negustori - mai ales de cereale- sau mici meseriasi) impartiti in doua comunitati, avand doua sinagogi; o diviziune legata de diferente neesentiale de ritual, care nu au influentat relatiile interumane bazate pe principiul "toti suntem evrei".

Calarasean prezent la fata locului, am trait evenimentele legate de receptare si ingrijire a supravietuitorilor inca de la inceputul actiunilor la care a participat intreaga comunitate evreiasca a orasului.

Incepand cu varsta de 19 ani, coborarea in infernul crimei de Stat m-a insotit toata viata, ca o amprenta obsesiva, care face parte din domeniul acelui tip de intimitate ferita de expunere publica.

Exacerbarea antisemitismului mondial si faptul ca am ramas unul dintre putinii care mai pot depune marturie au fost factorii care m-au hotarat sa pun pe hartie cele ce urmeaza.

Marti, 7 Iulie, ora 5,30 dimineata.

Ghita-betivu’, un soi de vagabond ce traia in zona garii, il anunta in soapta pe tatal meu, Isac Elias (ca semn de recunostinta ca era "cinstit" cu o tuica la fiecare intalnire), ca a vazut cu ochii lui cum soldatii descarcau "comunisti de-ai vostri, claie peste gramada, vii amestecati cu morti, pe care ii transportau undeva", intr-un loc pe care el nu-l stia.

Incalcind restrictiile de circulatie impuse evreilor, sunt anuntati presedintii celor doua comunitati, S.Schor si Elias B.Elias, care hotarasc sa se adreseze prefectului.

Marti, 7 Iulie,ora 8 dimineata.

Ignorand protocolul, cei doi presedinti sunt primiti chiar la locuinta prefectului, colonelul Stefanescu, (poate si datorita faptului ca in timpul primului razboi mondial, acesta comandase compania din care facea parte si sergentul Elias B. Elias). Li se comunica masurile luate privind sosirea celor cateva sute de evrei comunisti din Iasi: mortii, muribunzii si o parte din cei mai in putere, au fost trimisi la cimitirul evreiesc; ranitii si bolnavii au fost internati la spital; restul se aflau sub paza, cazati in cele doua sinagogi. Organizarea subsistentei cadea in sarcina evreilor localnici. Astfel suna ordinul de la Bucuresti. In final, le-a recomandat ca "totul sa decurga in liniste si discretie, dar mai ales sa nu agite spiritele".

Marti, 7 iulie, ora 9 dimineata.

Abia dupa contactul cu grupele de la cimitir si din sinagogi a fost inteles marele dezastru care se abatuse asupra unor nevinovati. A fost anuntata "Centrala Evreilor" solicitand ajutor si instructiuni, care au sosit abia dupa cateva zile sub forma unor sfaturi inutile. In schimb, un cunoscut bogatas evreu, (bucurestean cu radacini iesene), pe nume Saraga, sub "firma" "Centralei evreilor" a sosit cu o impresionanta cantitate de medicamente, lenjerie si incaltaminte, achizitionate pe bani proprii, spre a fi de folos celor in suferinta si lipsuri.

Ancestralul instinct de consevare si intelepciunea conducatorilor micii comunitati evreiesti locale au determinat conduita: trebuiau salvate cat mai multe vieti. A inceput colectarea de bani, alimente si intregul arsenal destinat cazarii. Fiecare familie si-a adus aportul, astfel ca supravietuitorii sa se poata reface.

Marti,7 Iulie, ora 14

Manat de dorinta de a afla mai mult despre acest eveniment, in drum spre Comunitatea sefarda, intamplarea a facut sa intalnesc trei dintre fostii colegi de liceu (Costica Olteanu, Tenache Anghelide si Seva Ivanov), acum studenti la medicina, aflati in practica de vara la spital. Nu le-am inteles satisfactia revederii, decat dupa ce m-au anuntat cu vadita mandrie profesionala, "ca intregul corpul medical a hotarat sa trateze pe cei din Iasi ca pe toti oamenii in suferinta, fara a face deosebire si isi dau silinta sa le salveze vietile".

Pentru mine spusele lor au constituit un indemn. Nu puteam sta deoparte, eu evreu ca si victimele, cand oameni corecti, de alt neam, se straduiau sa-i ajute.

Incalcand poruncile parintesti de a nu intra in legatura cu "comunistii din Iasi" din teama de a nu fi catalogati si noi ca atare, cativa tineri, (Nelu Levi, z.l*, Mihail Elias, z.l., Maimon Ficu, z.l, Baruch Elias- Long- Beach, California-USA - fost campion al Romaniei la atletism, antrenor emerit - precum si autorul randurilor de fata), am hotarat sa contribuim, dupa puterile noastre, la alinarea suferintelor victimelor a ceea ce era de fapt un pogrom. Am socotit ca fiecare sa actioneze separat, pentru a nu fi acuzati de complot comunist. Ne-am impartit obiectivele de vizitat, pentru a stabili urgentele.

Miercuri, 8 Iulie dis-de-dimineata.

Am plecat la cimitirul evreiesc, incarcat cu o papornita in care am pus ce-am gasit prin casa: cutii cu ceai, zahar, cafea, un ibric, la care am adauogat cateva paini proaspete, cumparate in drum. Lipsit de experienta nu stiam ce ar putea fi de prima necesitate, Era cale lunga, dincolo de bariera de cale ferata si stadion, vreo doi-trei kilometri; am avut norocul ca poarta cimitirului sa fie pazita de nea Vanghele, cunostinta veche, vardistul de pe strada noastra, caruia i-am spus ca am fost trimis de tatal meu.

Mirosul neplacut de la intrare s-a transformat in duhoare, pe masura ce ma apropiam de o aglomerare indinstincta de trupuri umane. Langa o groapa ce abia incepuse sa fie sapata, se afla un maldar de cadavre in zdrente, pe cale de putrefactie, cu fetele tumefiate, acoperite cu sange inchegat, cu membrele indoite in cele mai nefiresti pozitii, trupuri care purtau urme de rani cauzate de gloante si taieturi de baioneta; peste toate planau stoluri uriase de muste, al caror zumzait era singurul semn de viata. Drumeagul ce ducea spre micile cladiri destinate ritualului de inmormantare era presarat de ambele parti cu trupurile celor decedati mai recent.

Prima incapere era pardosita cu niste fiinte ce pareau toropite de o imensa oboseala si la care m-au uimit privirile goale; unii mi-au raspuns la salut schitand o vaga miscare a capului, dar nimeni nu mi-a vorbit; mi-am dat seama ca nu pot trece in celelalte incaperi, dar in curtea din spatele cladirilor, am gasit cateva persoane care stateau in jurul unei mese. Uimirea a fost reciproca, am intrat usor in vorba, am pus pe masa cele aduse si am aflat ca erau lipsiti de puteri pentru a indeplini ordinul de a sapa groapa comuna pentru fratii lor.

Am inteles ca singur nu ii pot ajuta. Le-am cerut sa faca o lista cu ceea ce aveau nevoie. Am reusit sa le scot un suras amarnic, datorat naivitatii mele: nu ma gandisem sa aduc cele necesare scrisului. Le-am promis ajutor imediat si am pornit glont spre casa, manat de o furie oarba si neputincioasa.

Pierdusem notiunea timpului, eram asteptat la masa, cu priviri de repros pentru intarziere. In plina criza de disperare, am adus reprosuri tatalui meu si celor ce se ocupa de soarta fratilor lor napastuiti. Astfel am aflat ca a fost necesara o noua interventie la prefect, deoarece subalternii blocasera orice posibilitate de ajutorare. Problema era acum rezolvata, fusesera trimisi oameni tocmiti pentru saparea gropilor, rabinul Goldenberg si cei dela hevra kadisa pentru oficierea funebrala, ca si tot ce era necesar intretinerii celor ramasi in viata.

Joi,9 Iulie, dis-de-dimineata.

La cimitir, cadavrele erau ingropate. Supravietuitorii aveau la dispozitie un cazan cu ceai, biscuiti si dulciuri preparate de gospodinele locale. Unii pregateau zarzavaturile pentru supa de pranz. Mi-au cerut sa aflu numele celorlalti supravietuitori, inclusiv a celor din spital.

Vineri,10 Iulie.

Paza de la sinagogi a fost ridicata, am intocmit lista celor prezenti, iar pe fostul meu coleg de banca,Tenache Anghelide, l-am rugat sa-mi furnizeze numele celor spitalizati.

Simbata 11 Iulie.

Din nou la cimitir. Supravietuitorii, in mare majoritate tineri, mi-au solicitat carti si jocuri de sah. Am inteles ca depasisera starea de soc, desi fiecare numara cel putin o victima in familie.

Mi-am anuntat prietenii si am colectat zeci de carti, jocuri de sah, de table, tintare, carti de joc, care au fost impartite in locurile de detentie.

Duminica,12 Iulie.

La cimitir, aveam de-acum amici. I-am intrebat cum s-au petrecut lucrurile. Am primit raspunsuri laconice, de parca se vorbisera intre ei.Am priceput ca ranile sufletesti erau mult prea proaspete pentru a fi rememorate si nu am mai insistat.

Luni,13 Iulie.

S-a facut un fel de inventar al ajutoarelor acordate: toate familiile au contribuit dupa propriile lor posibilitati: lenjerie de corp, imbracaminte, asternuturi, paturi, saltele, vesela, alimente pentru hrana zilnica, medicamente uzuale, etc. Nimanui nu i-a trecut prin minte sa ceara "bon de primire”, era de la sine inteles ca totul va ajunge la destinatari.

Marti, 14 Iulie.

Zilnic, de la spital, sosesc spre inhumare alte victime, care in ciuda asistentei medicale, nu au putut fi salvate, ingrosand astfel numarul celor disparuti. Am asistat la cateva ceremonii de inmormantare.Oamenii nu plang.Le-au secat lacrimile; li se citeste pe fata o durere cu mult mai adanca.

Miercuri, 15 Iulie.

Supravietuitorii doresc sa-si anunte familiile. Comunicarea cu lumea exterioara le este interzisa. La posta functioneaza cenzura, care ar opri scrisorile si ar urma pedepsirea celor ce au incalcat dispozitiile. Comunitatea nu-si poate asuma riscul nerespectarii ordinelor, cand tara se afla in stare de razboi. Noi, cei tineri, am gasit o solutie, pe care o si punem in practica.

Ne-am gandit la un invalid din primul razboi mondial, cu pieptul plin de decoratii, mare consumator de vin, vesnic in lipsa de fonduri, care avand gratuitate pe C.F.R. isi completa veniturile facand pe comis-voiajorul. A fost intocmita o lista de nume si i s-a dat o adresa la Iasi. Nu trebuia sa ia nici o scrisoare. Pentru cateva mii de lei, dupa patru zile ne-a anuntat ca a predat scrisoarea in mana destinatarului. Niciodata nu am aflat daca s-a achitat de obligatie.

Am continuat sa ne facem rondul de vizite, incercand sa rezolvam problemele, care din pacate se iveau in permanenta.

La 1 August 1941, toti evreii intre 18 si 50 de ani, localnici si ieseni, au fost trimisi la munca obligatorie in lagarul de la Giurgeni-Vadu Oii.

http://www.romanianjewish.org/

Antisemitismul fara evrei si tolerarea intolerantei
Un eveniment remarcabil petrecut in aceasta vara - invitarea de catre Presedintele Ion Iliescu, a laureatului Premiului Nobel, Ellie Wiesel, supravietuitor al lagarelor de exterminare naziste, pentru o calatorie in Romania natala - a constituit ocazia unei noi, desantate si, din pacate, mereu tolerate, campanii antisemite. Intr-o tara in care ne mandrim a zice ca indemnul la ura si apologia crimei sunt condamnate prin lege, s-au gasit pagini de ziar si canale de televiziune care sa accepte a fi catapulta pentru cel mai abject antisemitism. In numele unei false democratii precum si al unei inepte tolerante, nici un vinovat nu a fost sanctionat.
Sa fim bine lamuriti: nu este vorba aici despre controverse istorice! Personal am serioase rezerve sa ma aventurez ca nespecialist in stiinta istoriei. Este vorba despre un principiu moral care se situeaza dincolo de cifre, de destinele individuale si de caderile umane. Daca, prin absurd, toti evreii din lume ar fi fost rai si daca prin exceptie unul singur ar fi fost bun iar cel din urma, desi inocent, ar fi fost trimis la moarte pentru simplul motiv ca este evreu, dar ar fi scapat cu viata prin miracolul slabiciunii de ultim moment a unui calau, inca antisemitismul ar trebui combatut cu toata vigoarea iar toti aceia care ii sunt vehicul neutralizati. Caci antisemitismul, ca si rasismul, pretinzand, in mod mincinos, ca diferenta este sursa nefericirii, neaga toleranta; iar intoleranta este intolerabila. Acesta este un principiu absolut. Nu cunoaste nuante si nu ingaduie compromisuri.

Odata, i-am marturisit unui prieten evreu ca sunt filosemit. Omul m-a intrebat ofensat ce inteleg eu prin filosemitism. Pana sa-i enumar deja bine cunoscutele calitati atribuite de obicei evreilor precum solidaritatea, inteligenta, pragmatismul, simtul umorului si altele asemenea, interlocutorul meu mi-a intors-o formuland un adevar greu de sesizat pentru ca este teribil de evident: "Antisemitismul si filosemitismul sunt la fel de rele intrucat rasar din aceeasi radacina!" Intr-adevar, chiar daca in termeni practici, filosemitismul este preferabil antisemitismului intrucat, totusi, fructele iubirii sunt, parca, mai putin otravitoare decat fructele urii, cele doua sunt fete ale aceleiasi rataciri. Respectiv credinta ca nu omul concret conteaza, ci semintia careia ii apartine. Desigur, prin cultura in care traieste fiecare comunitate umana are trasaturi specifice. Oricare ar fi acestea, insa, toate comunitatile umane cuprind si exemplare admirabile si exemplare detestabile. Imi aduc, astfel, aminte de povestirile bunicului meu, preot ortodox, care, refugiindu-se din fata ocupatiei sovietice a Basarabiei si Bucovinei, in 1940, a fost ajutat, material si moral de mai multi evrei, in timp ce fostii "prieteni" romani, deveniti colaborationisti, au cautat sa sprijine arestarea sa de catre NKVD. Ramasi pe loc, acei evrei au murit cu totii, o parte de glontul bolsevic iar o alta in lagarele transnistrene. De asemenea, nu pot uita lectura dosarului unui fost detinut politic trimis de o instanta "pur" romaneasca, pentru sapte ani, la canal, pe baza de marturii vadit mincinoase ale unor evrei, contrazise cu nobil curaj, de depozitiile altor evrei. L-am intalnit pe acel om dupa ispasirea pedepsei, intr-un oras din Moldova, ducand o viata dificila in timpul regimului comunist si facand fata greutatilor cu sprijinul evreilor pe care ii ajutase in timpul regimului antonescian. Iata de ce orice generalizare este mai mult decat o crima; este o greseala. O greseala care conduce la nesfarsit de la o crima la alta. Iata de ce prietenul meu ar fi preferat sa-l apreciez pentru meritele lui speciale, iar nu pentru cele generale ale etniei lui. Iata de ce, in fine, antisemitismul nu se opune filosemitismului. El nu are nici macar nevoie de evrei. Antisemitismul este opusul omeniei, al valorilor fundametale ale umanismului.

In numele umanismului, deci, precum si al dorintei binecuvantate a romanilor de a trai in sferele unei morale superioare, trebuie sa recunoastem ca trecutul poporului roman este marcat de antisemitism. Si, intrucat este vorba de trecut, prefer ca in locul opiniilor mele sa-l citez pe un istoric care nu-mi este prieten, ba cu care ma aflu in contradictie atunci cand incearca sa ne dea sfaturi politice sau cand trage concluzii "stiintifice" pe baza unor probe la care nu a avut inca acces. Ma refer la domnul Florin Constantiniu care scria recent urmatoarele: "Ne place sau nu ne place, in cultura noastra a existat un curent antisemit de la Eminescu la Nae Ionescu; ne place sau nu, politica antisemita a lui Ion Antonescu se plaseaza in descendenta acestui curent; ne place sau nu, Antonescu a dus in anii 1941-1942 o politica de purificare etnica, in urma careia au murit circa 200.000 de evrei (cifra poate fi discutata); ne place sau nu, in anii 1943-1944, cand Antonescu a inteles ca ii poate folosi pe evrei ca pe un capital politic in negocierile cu anglo-americanii, el a atenuat politica fata de evrei, ceea ce explica de ce comunitatea evreiasca din Romania a avut cel mai mare numar de supravietuitori." Mi-as ingadui sa mai adaug ca antisemitismul a marcat chiar formarea statului unitar modern roman, cand recunoasterea internationala a regatului a fost ingreunata din cauza refuzului nostru de a-i naturaliza pe evrei. Putem spune, desigur, ca Europa era atunci, ca si astazi, mai mult ipocrita decat morala, sau ca un tanar stat nascut pe baze etnice - atunci Romania, astazi, sa zicem, Macedonia sau Israelul - este dificil, sa admita masuri care dilueaza concentratia etniei majoritare. Independent de asemenea rationamente ori de circumstantele atenuante legate de numarul evreilor supravietuitori - context in care sa observam si ca, uneori, aspiratii legitime (formarea unui stat al natiunii romane) au condus la rezultate inacceptabile (excluderea evreilor) sau ca motive fara baza morala (usurarea tratativelor cu aliatii) au generat urmari salutare (salvarea evreilor) - sa acceptam ca exista ceva rau in traditiile noastre si ca acest ceva se cere extirpat. Nu de dragul Europei, Americii sau lui Ellie Wiesel, ci de dragul romanilor.
http://www.ziua.net/display

AU ADUS EVREII COMUNISMUL IN ROMANIA?
Este adevarat? Au adus evreii comunismul in Romania si apoi au emigrat, lasand marea masa a romanilor sa sufere si sa rabde jugul si jalea, in timp ce ei se lafaiau pe alte meleaguri?

Haideti deci sa ne intoarcem in 1944, la data de 23 august, cand Romania s-a alaturat aliatilor, aducandu-si contributia la infrangerea Germaniei hitleriste. Sau, ca sa nu particularizam, sa ne gandim la Europa de est, dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Intr-o lume saracita si indoliata, ramasitele holocaustului isi cauta un loc in societate. Cei ramasi pe loc sunt inca speriati de spaima deportarii, de saracia anilor de somaj, munca fortata, stramutari fortate, foame, mizerie. Putinii supravietuitori ai lagarelor de concentrare -denumire eleganta a realitatii - lagare de exterminare - isi cauta viata dinainte, familie, prieteni, bunuri parasite in graba la plecare. Toti evreii sunt marcati, fizic si moral, de lunga si greaua incercare prin care au trecut. Vor sa uite, tind spre normalitate, spre bucurii si suferinte la scara normala, nasterea unui copil, moartea unui batran de moarte naturala, examene, munca pentru painea cea de toate zilele.

Dar cum sa supravietuiasca pana vor ajunge la aceasta "normalitate" care pentru cei mai multi din ei pare un vis irealizabil? Mizeria lor fizica si morala le va permite sa treaca peste aceasta perioada? Si atunci a venit ajutorul, din partea evreilor pe care soarta i-a ferit de holocaust, evreii din Lumea Noua. Cu fonduri stranse de ei, organizatia umanitara JOINT a reusit sa solutioneze cele mai disperate nevoi de hrana si medicamente ale supravietuitorilor. In 1946, bugetul JOINT pentru operatiunile din intreaga lume se ridica la peste 53 milioane de dolari, din care 86% au fost cheltuiti in Europa, in special in lagarele pentru refugiati. Au fost ajutate mai mult de 180 000 persoane in Germania, mai mult de 120 000 in Ungaria, 65 000 in Polonia, 42 000 in Austria, si peste 200 000 in Romania, respectiv jumatate din populatia evreiasca a tarii din momentul respectiv.

Cum au fost tratati acesti supravietuitori de catre populatia majoritara a tarilor respective? Iata cateva exemple.

In Polonia, in primii trei ani de dupa razboi au avut loc pogromuri la scara mare. In Slovacia, in perioada 1945-1948 s-au inregistrat serioase tulburari anti-evreiesti, la Presov, Topolcany si Bratislava. In Ungaria au fost omorati trei evrei la Kundamaras, in 1946.

In Cehoslovacia antebelica, evreii se identificasera in general cu limba si cultura vechilor nationalitati conducatoare - germana in partea ceha, maghiara in partea slovaca. Dupa razboi, supravietuirorii evrei au fost asimilati acestor nationalitati, evreii supravietuitori fiind tratati la fel de aspru ca hitleristii cotropitori.

Una din provinciile acestei tari, Rutenia subcarpatica, a fost anexata de Uniunea Sovietica ca pret pentru eliberarea tarii de sub ocupatia nazista. Potrivit acordului incheiat intre Cehoslovacia si URSS, persoanele de etnie ceha sau slovaca puteau cere repatrierea in Cehoslovacia. Toata populatia evreiasca din regiune, aproximativ 12 000 de supravietuitori, si-a manifestat dorinta de repatriere. Dar intrucat inainte de razboi ei se declarasera etnici evrei, guvernul cehoslovac nu a vrut sa le acorde dreptul de repatriere. Unii au fost trimisi inapoi de la granita, mai mult de jumatate au fugit in zonele de ocupatie americana din Germania, doar o parte din ei au primit permisiunea de a se stabili in Cehoslovacia.

Ce s-a intamplat in URSS, am vazut in lectia precedenta.

In primii ani de dupa razboi, viata evreilor din Europa de est a fost influentata de doi factori politici.

Primul a fost ocupatia sovietica. Trupele sovietice aveau ordin sa nu faca discriminari intre etnii, ceea ce inseamna ca uneori nu se faceau deosebiri intre evrei si nazisti, pe de o parte, iar pe de alta parte, ca si restul populatiei, evreii erau supusi jafului si violului la scara mare. Am discutat mai sus despre politica ambigua a Uniunii Sovietice fata de evrei . Pe de o parte, pentru prima oara in aceasta parte a lumii, constitutia le asigura egalitate deplina in fata legilor. Pe de alta parte, orice manifestare de atasament fata de cultura, traditia sau religia evreiasca erau considerate manifestari periculoase de nationalism burghez reactionar. URSS a ajuns astfel sa ocupe Europa de Est fara o pozitie ideologica clara fata de evrei.

Al doilea factor care a influentat viata evreilor in aceasta perioada a fost ostilitatea populatiei locale fata de evrei, sentiment adanc inradacinat inca inainte de ocupatia nazista. Aceasta atitudine se datora atat bisericii care monta populatia impotriva "ucigasilor lui Cristos", cat si ideologiilor nationaliste de extrema dreapta, aparute in perioada interbelica ca rezultat al framantarilor sociale si economice.

Dupa 1945 un alt factor a contribuit la exacerbarea sentimentelor antisemite: relatia privilegiata dintre evrei si comunism. Intr-adevar, daca armatele hitleriste n-ar fi fost alungate din tarile est-europene de catre armata sovietica, evreii care inca mai traiau in aceste tari ar fi ajuns cu totii in camerele de gazare ale Auschwitzului. Constienti de asta, evreii i-au salutat pe rusi ca pe eliberatori si salvatori. Au salutat armata care le-a salvat viata, dar inseamna oare asta ca au salutat modul de viata pe care vroia sa-l impuna conducerea acestei armate?

Inainte de a raspunde la aceasta ultima intrebare, sa ne intoarcem in 1945. Noii conducatori comunisti impusi de rusi erau impartiti, in general, in doua categorii: comunisti "interni", care ramasesera in tara in perioada interbelica si care adesea participasera la rezistenta antinazista, si cei "externi", care petrecusera ultimii ani in exil, - marea majoritate in Uniunea Sovietica. Dat fiind pericolul la care erau expusi in timpul ocupatiei naziste, comunistii evrei faceau in cea mai mare parte din a doua categorie. Intrucat cei din exil beneficiasera de o instruire ideologica intensiva in URSS si stabilisera contacte in cadrul ierarhiei sovietice, Moscova avea mare incredere in ei si, in faza initiala a regimului comunist, li s-au oferit posturi importante in cadrul noilor guverne. De exemplu, Ana Pauker, ministru de externe in Romania. Astfel, imediat dupa razboi, in constiinta populatiilor majoritare, evreu si comunist insemna practic acelasi lucru.

Chiar daca existau evrei in cateva posturi cheie ale noilor guverne impuse de sovietici, marea majoritate a evreilor nu erau comunisti. Erau mult prea preocupati de agonisirea traiului si lupta pentru reintrarea in normalitate pentru a dori sa faca politica. Iar simpatiile lor politice nu se indreptau catre comunisti, ci catre partidele social-democrate, liberale, sioniste. Aceasta masa de evrei a ramas fara aliati in problemele care ii priveau direct - in ipoteza ca ar fi avut vreodata aliati.

Un exemplu in acest sens este problema deosebit de controversata a restituirii proprietatilor evreiesti, atat cele comune, cat si cele individuale, confiscate ca urmare a legilor rasiale din timpul razboiului. Locuintele acestor oameni fusesera ocupate de localnici care refuzau sa le restituie. In Polonia, si nu numai, cativa evrei care isi recuperasera casele si atelierele pe cale legala, le-au parasit din nou in urma amenintarilor primite. In Ungaria, presa comunista ii indemna pe evrei sa dea dovada de intelegere si sa imparta apartamentele cu ocupantii curenti. In Cehoslovacia, cererile de restituire au fost pe neasteptate respinse, cu motivatia ca:

"Declaratia comunitatilor evreiesti se bazeaza pe un principiu gresit. Nu apara interesele cetatenilor evrei, ci apara interesele personale ale capitalistilor. In cazul in care comunitatile de evrei ar continua tot asa, ele ar comite cele mai grave erori posibile. Cerem cetatenilor de religie mozaica sa decida daca sunt de acord atunci cand reprezentantii lor ii conduc spre clasa dusmanilor muncitorilor uniti."

Curand evreii au descoperit ca se formase o alianta intre dreapta si stanga pentru a li se opune in problema restituirii bunurilor lor. Cei de dreapta se opuneau din motive antisemite; comunistii, din dorinta de a nu-i imbogati pe cei pe care-i considerau membri ai fostei "clase de inavutiti".

Politica economica a comunistilor i-a afectat pe evrei mai direct si mai profund decat pe oricare alt grup etnic. Evreii din statele Europei de est se ocupau in principal cu meserii liberale, ca aceea de doctor sau de avocat, cu cabinete proprii. Erau mici meseriasi, cu ateliere proprii, sau mici negustori, cu dughene proprii. Erau bancheri sau industriasi.

Intre 1945 si 1950, in tarile satelit ale Uniunii Sovietice, s-au nationalizat pe rand toate bunurile personale. In ce priveste fostele profesiuni liberale, regimul comunist le-a ingreunat activitatea impiedicandu-i pe acesti specialisti sa-si mai castige existenta. Multi avocati evrei au fost exclusi din barou. Tinerii intampinau din nou restrictii la admiterea in facultati, - o varianta noua a principiului de numerus clausus, bazat de data aceasta nu pe originea rasiala sau religioasa, ci pe originea sociala. Iar meseriile majoritatii populatiei evreiesti, amintite mai sus, le asigurau aproape tuturor "o origine nesanatoasa", "un dosar prost". Multi evrei "capitalisti" au fost dati afara din casele lor. Bancheri, industriasi, au fost arestati, in Ungaria chiar deportati, si au ramas muritori de foame.

Pe masura ce comunistii si-au extins controlul asupra tuturor aspectelor vietii in Europa de est, evreii au mai descoperit ca institutiile comunitatii lor au fost infiltrate si in final preluate de simpatizanti comunisti - proces care reprezenta - la scara redusa - transformarile care afectau societatea ambianta. Pana in 1950, nu numai organismele reprezentative, dar si institutiile evreiesti auxiliare, cum ar fi ziarele, sinagogile, scolile si teatrele au fost inchise sau obligate sa se supuna "directivelor"de stat si de partid. In Romania au fost nationalizate, in 1948, 122 de scoli si biblioteci evreiesti.

Sionistii au fost arestati si torturati ca sa-si recunoasca participarea la "comploturi impotriva statului". Abia acum se descopera in arhive procesele verbale ale interogatoriilor la care au fost supusi. Cruzimea si rafinamentul acestor torturi nu fac obiectul prezentului curs.

In Romania, s-a infiintat in iunie 1945 un Comitet Democratic Evreiesc format din comunisti si social-democrati. In foarte scurta vreme, comunistii au indepartat conducerea asigurata de evrei, preluand controlul organizatiilor de evrei si al bunurilor comunitare. Au trebuit sa fuga din tara atat sef-rabinul Alexandru Safran, azi sef-rabin al Genevei, cat si Dr. Wilhelm Filderman a carui viata fusese dedicata salvarii comunitatii evreiesti in timpul razboiului.

Holocaustul asimetric

Cele doua Romanii
La inceputul anului 1940, inainte de raptul sovietic al Basarabiei si Bucovinei, de raptul unguresc al Transilvaniei de Nord si de raptul bulgar al unei parti din Dobrogea, circa 810.000 de evrei traiau intre granitele Romaniei. In mai 1945, la sfarsitul razboiului, ramasesera in viata doar jumatate din ei. Circa 140.000 fusesera asasinati de fascistii unguri si de nazistii germani; vina disparitiei restului de circa 270.000 de victime evreiesti apasa asupra autoritatilor romanesti antonesciene. Indiferent de echilibristica verbala a negationistilor Holocaustului din Romania, aceste cifre vor condamna in eternitate raul totalitar antonescian.
Holocaustul continua sa reprezinte capitolul cel mai incomod din istoria Romaniei. Spiritele care incing repede "strada" ajung, adesea, sa tulbure si atmosfera academica. Nu e inca limpede in mintile oamenilor ce s-a intamplat in anii guvernarii maresalului Ion Antonescu. "Istoria exterminarii si supravietuirii evreilor romani in timpul celui de al doilea Razboi Mondial este plina de contradictii si de paradoxuri", scrie istoricul Radu Ioanid. Aceste "contradictii si paradoxuri" au facut ca multa vreme, romanii, dar si destui evrei, sa traiasca cu imaginea unei Romanii pastorale nepatate de acele grozavii ale Holocaustului care au intunecat istoria Germaniei, Poloniei sau Ungariei. Intr-adevar, la sfarsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial, evreii traitori intre granitele Romaniei dezmembrate (Vechiul Regat si Transilvania de sud), au ramas aproape cu totii in viata. Da, au fost aplicate legi rasiale! Da, persecutii de tot soiul au amarat viata evreilor, chiar si pogromuri au avut loc la Iasi, Bucuresti, Dorohoi, dar evreimea din Muntenia, Moldova, Dobrogea, Banat si Transilvania de Sud nu a fost aneantizata de masinaria "Solutiei Finale". Ceea ce i-a determinat pe unii istorici sa vorbeasca de existenta a "doua Romanii", una situata intre granitele anterioare primului Razboi mondial, si o a doua Romanie care cuprindea teritoriile alipite, eliberate sau administrate in Est, incluzand Basarabia, Bucovina si zone intinse din Ucraina. Printr-o operatiune de geografie artificiala si istorie ilogica, Holocaustul romanesc era plasat in acest perimetru rasaritean in cuprinsul caruia a operat salbaticia anti-evreiasca. Geografie optica, ireala, cu functia de a-i insela si pe multi romani de buna credinta. Un "Holocaust asimetric" care a nascut dubla imagine a maresalului Ion Antonescu - "maresalul salvator" al evreimii din Moldova, Muntenia, Dobrogea, Banat si Transilvania de Sud si a maresalului-satrap din Transnistria si Odessa. Cheia descifrarii fenomenului Holocaustului din Romania ramane acest maresal controversat. "Conducatorul" a actionat, din motive stiute si nestiute, diferit, asimetric, in cele asa-zise "doua Romanii". Antisemit a fost Ion Antonescu si intr-un loc si in celalalt, dar istoricul are datoria sa observe nuantele.
Preludiul unui macel: doctrina rasei pure
Ce fel de om era militarul de care a depins in anii critici ai Holocaustului soarta evreimii romane? Se voia un soldat patriot chemat de providenta sa salveze Romania. N-a salvat-o si s-a prabusit, nu inainte de a provoca moartea a sute de mii de soldati romani si de evrei civili, nevinovati. In tinerete fusese anglofil, pretuia valorile civilizatiei occidentale. Vom vedea insa cum filosofia arianismului germanic si politica "purificarii etnice" il va otravi pe deplin, si atunci a devenit cel mai important aliat al lui Adolf Hitler in razboiul european. Cum a ajuns un militar de cariera, mai mult, un general roman care se bucura de stima si incredere, sa se inhame la masina de razboi trasa de un fost soldat german oarecare, vulgar si dement? Istoria e lunga, nu o vom relata acum, dar ea nu poate sa faca abstractie de antisemitismul funciar al celor doi conducatori, german si roman. Daca Hitler credea cu fanatism in "doctrina rasiala a natiunii germane", Ion Antonescu era adeptul fanatic al "purificarii etnice". Doctrine monstruoase care i-au impins pe cei doi conducatori la fapte abominabile. Intre cele doua doctrine existau vase comunicante prin care galgaia antisemitismul. Nu cei doi dictatori inventasera antisemitismul, el era deja acceptat de doua milenii in lumea occidentala, provocase destule victime in randurile populatiei evreiesti, acum prolifera violent, de doua-trei generatii, in numeroase minti inlauntrul si in afara Germaniei, inlauntrul si in afara Romaniei.
O spune limpede istoricul Leon Polyakov: "Din 1940 pana in 1944 cea mai importanta diferentiere intre locuitorii Europei continentale a fost cea dintre Arieni si Semiti. Intr-adevar, fiintele omenesti apartinand primei categorii erau autorizate sa traiasca, pe cand cele apartinand celei de-a doua erau condamnate la moarte. In majoritatea cazurilor, in timpul celor patru ani, sentinta era executorie. Motivele ei erau expuse intr-o vasta literatura, azi uitata. Va fi suficient sa citam din "Mein Kampf", cartea autorului cel mai influent al acelui timp, Adolf Hitler: "Evreul nu indeplineste conditia prealabila esentiala pentru a fi un popor civilizator, el este lipsit de idealism. El este si ramane parazitul tipic, un linge-blide care, asemeni unui bacil daunator, se intinde tot mai departe, de indata ce-l cheama un teren favorabil care il poate hrani. Acolo unde se stabileste, poporul care il primeste se stinge dupa un timp mai mult sau mai putin indelungat. El otraveste sangele altora, dar il protejeaza pe al sau de orice schimbare. Pentru a-si ascunde masinatiunile si a adormi victimele, el nu inceteaza sa vorbeasca despre egalitate intre toti oamenii, fara consideratii de rasa sau culoare...El are drept scop aparent imbunatatirea conditiilor muncitorilor; in realitate, ratiunea sa de a fi este sa aduca starea de sclavie si, prin aceasta, sa nimiceasca toate popoarele neevreiesti."
Antisemitismul in Romania interbelica
Nu stiu daca Ion Antonescu a citit aceste elucubratii, dar in Romania interbelica n-au lipsit indivizii bantuiti de nebunia antisemita. O analiza adanca a fenomenului o intalnim in lucrarile publicate de Radu Ioanid, Lya Benjamin, Andrei Oisteanu, Jean Ancel, Mihail Ionescu si Zigu Ornea. Sarim peste ani; ziarul antisemit romanesc "Porunca Vremii" avertiza: "Dupa Diavol, crestinul nu are dusman mai crud decat pe jidan".
Antisemitismul politic dintre cele doua razboaie mondiale, comenteaza Andrei Oisteanu, nu a incetat sa proclame asocierea constitutiva dintre evreu si Diavol. In aceasta privinta, discursul nazist a dat tonul. Fie prin vocea pseudo-antropologului Hans Gunther (care sustinea in 1922 ca fizionomia diavolilor din iconografia vest-europeana seamana cu cea a evreilor est-europeni...), fie prin vocea ideologului de serviciu, Alfred Rosenberg, ("Vampirul evreu a capatat proportii diabolice" - vezi cartea sa, "Mitul secolului XX", din 1930), fie prin cea a lui Adolf Hitler insusi: "Doua lumi se confrunta intre ele! Omul-Zeu si Omul-Satana! Arianul si evreul sunt atat de indepartati unul fata de celalalt, pe cat este bestia fata de fiinta umana."
Simplificator, discursul nazist impune o viziune perfect maniheista: Dumnezeu versus Diavol, om vs. bestie, arian vs. evreu. Retorica practicata de Luther pare sa fi revenit dupa patru secole. Si nu este intamplator faptul ca, la Procesul de la Nurnberg (1946), un inalt lider nazist, Julius Streicher, a incercat sa se disculpe sustinand faptul ca, daca el si colegii sai national-socialisti sunt invinuiti de antisemitism, atunci si Martin Luther ar trebui sa stea alaturi de ei in boxa acuzatilor.
La jumatatea anilor '20, profesorul A. C. Cuza, de la Universitatea din Iasi, clama repudierea de catre Biserica ortodoxa a Vechiului Testament, care ar permite atotputernicia Satanei "intrupata de jidani". In 1928, tot el isi definea propria dogma antisemita: "Doctrina nationalista crestina" sau "Cuzismul". In acest cadru, A. C. Cuza il celebra pe Iisus Hristos, "galileanul de rasa arica" (sic!), cel care a luptat si i-a invatat pe toti sa lupte impotriva evreilor, "popor al Diavolului". Iisus a inlocuit cu invatatura sa divina "dogma diabolica a jidanilor", bazata pe "minciuna si crima" si, "evident, inspirata de Diavolul insusi". Acest tip de discurs nu putea sa duca decat la "Solutia finala": "singura solutie posibila a problemei jidanesti este eliminarea jidanilor", conchidea A. C. Cuza. Ne aflam doar doua-trei decenii inaintea sinistrei "Consfatuiri de la Wannsee" (Berlin, 20 ianuarie 1942), unde s-a hotarat aplicarea "Solutiei finale" voite de Hitler, de eliminare din spatiul european a circa 11 milioane de evrei. Inclusiv a evreimii romane. S-a pastrat Procesul-verbal al Conferintei de la Wannsee; intr-un tabel alfabetic sunt insiruite tarile care trebuiau "curatate" de evrei. Romania, incluzand Basarabia, figureaza cu 342.000 de evrei (nu erau inclusi evreii din Transilvania de Nord, la aceea data sub ocupatie ungureasca).
Dinamica Holocaustului
Cel mai autorizat istoric al Holocaustului, profesorul american Raul Hilberg scrie: "In esenta, procesul de exterminare a evreilor a fost german, si in centrul acestei istorii se afla, intai si-ntai, germanii, care au elaborat intreaga teorie, care au hotarat primele masuri practice si care au fost executantii. Ei, germanii, au modelat cadrul in interiorul caruia colaboratorii Axei sau colaborationistii din tarile ocupate au participat la aceasta operatiune. Ei, germanii, au fost cei care i-au silit pe evrei sa indure fie inchiderea in ghetouri, fie hazardul raziilor, fie in cele din urma, sa treaca pragul camerelor de gazare... Exterminarea evreilor din Europa de catre Germania a fost o lovitura magistrala, iar descumpanirea evreilor in fata agresiunii germane, o evidenta dovada a unui esec total... Nici politicile, nici actiunile antievreiesti n-au aparut brusc in 1933. De foarte multe veacuri si in numeroase tari, evreii fusesera victimele unor actiuni de distrugere."

http://ziua.ro/display.php?id

ANTISEMITISMUL LITERAR ROMÂNESC
Între multele forme de „raţionalizare” a antisemitismului (economică, politică, religioasă, rasială etc.), există una care a reţinut mai puţin atenţia cercetătorilor, deşi manifestarea ei este destul de consistentă în istoria noastră culturală: este vorba de ceea ce poate fi numit antisemitism literar. Prin acest termen înţeleg acele tentative de respingere sau depreciere a evreilor din domeniul literaturii române pe considerente – aparent – strict literare: necunoaşterea în adîncime a limbii, inaderenţa la realităţile etno-culturale şi istorice româneşti, alterarea specificului literar românesc („iudaizarea” literaturii române), propensiunea genetică înspre imoralitate (pornografie) etc. Antisemitismul literar înseamnă deci în principal a considera pe evrei neaveniţi pe scena literară, sub pretextul că producţiile lor literare sînt condamnate nu numai la inferioritate estetică şi la non-reprezentativitate, dar şi pentru că ele sînt susceptibile de-a exercita o influenţă dăunătoare atît asupra literaturii naţionale cît şi asupra identităţii şi moralităţii româneşti. În forma sa paroxistică, antisemitismul literar înseamnă retragerea pe faţă, brutală a dreptului evreilor de a deveni scriitori sau de a face parte din literatura română.

Stricto sensu, de antisemitism literar românesc ca ideologie închegată, articulată teoretic, susţinută emoţional şi afirmată public, nu se poate vorbi decît odată cu începutul secolului al XX-lea. Tatonarea lui este însă sensibil mai veche. Terenul fusese într-un fel pregătit încă din secolul precedent. Teza potrivit căreia numai etnicii români pot face literatură română fusese susţinută încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În sine, ea nu era, desigur, explicit şi direct antisemită, ci mai degrabă naţionalist-exclusivă sau general-xenofobă. Deşi cei ce-au afirmat o asemenea idee – B.P. Hasdeu şi M. Eminescu, de pildă – s-au manifestat politic ca antisemiţi (la modul general, deci), judecăţile lor antisemit-literare propriu-zise nu sînt decît accidental exprimate ca atare. Cu toate acestea, premisele / viziunile etnocentrice avansate de ei conţin virtual concluzia – chiar dacă rămasă neformulată – a respingerii evreului din viaţa literară românească. Iată de ce se poate susţine, la rigoare, că antisemitismul literar manifest din secolul al XX-lea a avut – să zicem aşa – o perioadă de incubaţie în veacul precedent.

Cristalizarea ideologică şi manifestarea sa socială au loc însă abia atunci cînd scriitorul de origine evreiască intră inevitabil în concurenţă cu scriitorul majoritar etnic pentru prestigiu şi recunoaştere simbolică. Din acest punct de vedere, antisemitismul literar poate fi înţeles şi ca o formă de protecţionism literar, în deplină omologie structurală cu ceea ce se întîmpla, bunăoară, în domeniul economic.


Manasse – momentul de emergenţă a antisemitismului literar românesc

Grosul imigraţiei evreilor în ţările române s-a înregistrat, cum se ştie, spre mijlocul secolului al XIX-lea. Procesul de modernizare / emancipare a evreimii din spaţiul moldoveano-muntean, de construcţie a ceea ce s-a numit dubla identitate culturală, evreo-română, se declanşează aproape simultan, în anii 1850, cînd se înfiinţează primele şcoli „israelito-române” şi cînd apar primele publicaţii în limba română ale evreilor din Principate (întîiul periodic, Israelitul Român, datează din 1857), şi se amplifică în deceniile următoare. Procesul acesta este unul ambivalent: pe de o parte, de apropiere şi integrare culturală şi, pe de altă parte, de diferenţiere şi de construcţie a unei identităţi moderne. Cum s-a observat, evreimea din spaţiul românesc se transformă acum dintr-o entitate geografică într-una culturală. I. Niemirower semnalase această schimbare: în timp ce vechile generaţii de evrei se formaseră în perimetrul limbii germane, „generaţia nouă îşi croieşte activitatea în limba română” [1]. Îndreptarea evreilor spre literatura română apare ca un proces firesc, la capătul unei aculturaţii care avusese nevoie de timp spre a se împlini.

Deşi primul scriitor evreu în literatura română, Cilibi Moise (1812-1870), a apărut cam odată cu Unirea Principatelor, de o prezenţă evreiască vizibilă social în domeniul literelor române nu se poate vorbi decît mai tîrziu, mai exact începînd cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Cu toate că prefigura un fenomen care se va dovedi de mare amplitudine, „vestitul în Ţara Românească” părea, la vremea sa, o apariţie insolită şi spontană, pitorească şi imprevizibilă, izolată. Dar pleiada de literaţi evrei care avea să-i urmeze – Moses Gaster, Ronetti-Roman, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Lazăr Şăineanu, H. Tiktin ş.a. – sugerează o altă interpretare a apariţiei autorului popularelor broşuri Practica şi apropourile, care invalidează teza accidentului presupusă iniţial. Cert este că, la cîteva decenii după Cilibi Moise, pe scena literară românească apare o entitate socială evreiască. Începe astfel un proces care a cîştigat rapid în amploare în secolul următor, cînd numărul scriitorilor români de origine evreiască sporeşte vertiginos. Deşi numărul evreilor atraşi de activitatea literară creşte în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, el nu atinge, însă, în această perioadă „punctul critic” care să stîrnească o reacţie antisemită de natură strict literară. Aceasta se va întîmpla cînd evreii devin nu doar vizibili pe scena literară, ci, mai ales, atunci cînd ei încep să fie percepuţi de unii scriitori români ca o concurenţă redutabilă.

Se cuvine însă menţionat că iniţial evreii se îndreptaseră mai consistent către domenii foarte apropiate literaturii propriu-zise – către jurnalism, dar şi către studiile filologice, către folclor şi mitologie românească –, unii dintre aceştia cunoscînd, încă de la mijlocul anilor 1880 cea mai brutală respingere, nu doar din domeniul lor, ci şi din ţară. Raţiunile acestei respingeri ţineau în principal de antisemitismul general-politic. Am în vedere expulzarea, în 1885, printr-un decret special, a unui întreg grup de intelectuali evrei care se manifestaseră în domeniul mai larg al literelor române: Moses Gaster, Elias Schwarzfeld, Isaac Auerbach, M. Rosenfeld, Iosub I. Fior. În acest grup se aflau şi ziarişti de limbă germană sau idiş (Iosef Schwarz şi Marcu Brociner, redactori la Bukarester Tageblatt, Iacob Bettelheim, redactor la Bukarester Salon, Iulius Schein, corespondent la Neue Freie Presse din Viena, Michael Aziel, editor al ziarului idiş Hayoetz etc.), suficient pentru a arăta că motivele au fost mai mult politice.

Dar nu numai. Între aceştia, figura lui Moses Gaster se individualizează prin palmaresul său literar. Deşi tînăr în momentul expulzării, avea deja o importantă activitate literară românească (publicase în 1883 Literatura populară română) şi autoritatea lui în domeniul folclorului şi în cel al literaturii vechi româneşti era recunoscută de către mediile academice şi ştiinţifice ale timpului, dovadă fiind distincţia „Bene Merenti” care-i fusese acordată. Era de asemenea activ în viaţa culturală a epocii, colaborînd la multe reviste şi ziare româneşti – Românul, România literară, Revista pentru istorie, arheologie şi filologie (a lui Tocilescu), Literatorul, Contemporanul (lui Mille), Columna lui Traian –, ţinînd conferinţe, legînd prietenii cu mulţi scriitori români (Odobescu, I. Nădejde, C. Mille, Eminescu, Davila etc.).

Gaster a fost însă şi un militant pentru drepturile civile şi politice ale evreilor români. Acesta este dealtfel motivul care va duce la expulzarea sa, în contextul nefericit – cum arată Victor Eskenasy – al „crizei anilor 1880” [2]. Îl explică M. Gaster însuşi în scrisoarea adresată ziarului vienez Neue Freie Presse după ce a fost expatriat: „În ceea ce priveşte scopul definitiv al expulzării noastre, îmi explic chestiunea psihologic foarte simplu: pe de o parte, au vrut să reducă evreii la tăcere prin decapitare; li s-au luat scriitorii şi savanţii şi prin asta au fost intimidaţi. Pe de altă parte, guvernul crede acum că are un joc uşor cu străinătatea” [3].

Dacă acesta a fost raţionamentul politic al celor care au decis alungarea din ţară a grupului de intelectuali evrei, în reacţiile presei guvernamentale româneşti se poate detecta şi o alergie de natură literară. Bunăoară, un lung editorial anonim (atribuit – nu ştiu cît de justificat – de Şerban Cioculescu lui I.L. Caragiale) din Voinţa naţională (ziar al liberalilor aflaţi la guvernare, condus de N. Xenopol) acuza grupul de „belferi şi hahami tineri, oameni de litere chip şi seamă, care, tot cu tradiţionala imodestie biblică, ne dădea cîteodată nouă, popor român, pe lîngă lecţii de toleranţă religioasă şi de liberalism, şi lecţii de limbă românească” [4].

În ciuda acestor expulzări, prezenţa evreiască în viaţa literară românească va continua să crească şi va fi curînd percepută ca un concurent de temut. L. Şăineanu şi H. Tiktin, călcînd pe urmele filologice ale lui M. Gaster (nu însă şi pe urmele lui politice), se vor dovedi printre cei mai performanţi. Fiecare publicase cîte un dicţionar al limbii române (Tiktin este autorul primului dicţionar etimologic, iar Şăineanu – al Dicţionarului universal al limbii române care va rămîne multă vreme cel mai uzual, cunoscînd, după plecarea autorului din ţară, numeroase ediţii). În consecinţă, s-au bucurat iniţial de gesturi de recunoaştere a valorii lor şi de promisiunea unor cariere universitare. Una din operele lui Şăineanu a fost răsplătită cu un important premiu de către Academia Română [5].
http://193.226.7.140/~leonardo/n06/Voicu1.htm

Statistica Holocaustului din Romania
[url=http://www.observatorcultural.ro/Statistica-Holocaustului
In aceasta revista a aparut un articol privind datele statistice publicate de mine in Contributii la Istoria Romaniei. Problema Evreiasca 1933-1944, Editura Hasefer, 2001, 2003, 4 vol. (in continuare: Contributii). Am fost acuzat, printre altele, de „manipulare a cifrelor“, folosirea de „mijloace care incalca etica si deontologia“, „incercare deliberata de mistificare“ etc. (Nota redacteiei: v.???? de Andrei Siperco, in Observator cultural Nr. ???.) Ma vad nevoit sa raspund, cu nedumerirea cercetatorului care nu este obisnuit sa intilneasca intr-o disputa academica astfel de termeni.

In calcularea numarului de victime, al deportatilor si al supravietuitorilor m-am folosit de documente pe care nu le-am cunoscut cind am inceput sa lucrez la acest proiect, in 1984. Aceste documente, care contin date statistice nefalsificate, le-am gasit in „Arhiva speciala“ (Ossobi) de la Moscova, in Arhivele judetene de la Odesa si Nikolaev si in Arhiva de la Chisinau. Am facut cinci vizite de documentare in aceste arhive intre 1992-1997 si am lucrat acolo timp de peste sase luni. Am gasit alte documente relevante in arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington; altele mi-au fost puse la dispozitie de catre dr. Radu Ioanid.

Pina atunci am avut la dispozitie cele 12 volume de documente publicate de mine in 1986 (10 de documente, doua de rezumate in engleza a documentelor): Jean Ancel, Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, Jerusalem, 1986 (in continuare: Documents), colectiile de documente de la Yad Vashem: Romanian Collection, Arhiva Filderman, colectia de documente privind Romania pregatite de Procuratura israeliana in vederea procesului Eichmann, Arhiva Ministerului de Externe german fotocopiata de autoritatile americane inainte de inapoierea lor Republicii Federale Germane (microfilme) si, mai ales, Colectia Killinger (ambasadorul Germaniei naziste la Bucuresti) de la Yad Vashem si importanta colectie de documente de la Legatia germana la Bucuresti, de la NARA (National Archieves and Records Administration – Arhiva Nationala a SUA). La acestea s-au adaugat documentele privind Romania la Procesul de la Nürenberg. Un numar de documente din colectiile mentionate le-am inclus in lucrarea mea Documents. Descoperirile facute in arhivele fostei URSS si in cele ale Muzeului Holocaustului m-au determinat sa refac, incepind din 1991, partea a doua a studiului meu, gata atunci de tipar, care in romana poarta titlul Contributii. Capitolul Transnistria a fost rescris de trei ori.