IN ROMANIA[1]

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La iniţiativa preşedintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internaţională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfăşurat sub preşedinţia onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoştinţă în alocuţiunile rostite de doi preşedinţi succesivi (Ion Iliescu şi Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se aşterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai ştii ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru aşteptarea prudentă?

Pe undeva, liniştea generalizată de azi – întreruptă ici şi colo de invectivele antisemiţilor – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioşi pe cont propriu în ultimii zeci de ani şi combătute de alţi cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate şi asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică şi (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuţioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfăşurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalităţii, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni paşnici, blînzi şi inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetăţenilor, să-i lovească, să-i jefuiască şi să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conţină mai multe trepte de explicitare. Una din ele aşază la temelii complicitatea intelectualităţii reprezentative. Nume de frunte ale intelighenţiei româneşti, directori de conştiinţă ai poporului dezorientat şi-au pus în repetate rînduri puterea influenţei în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îţi repetă insistent că evreul de lîngă tine aparţine unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putinţă?”, ar trebui să recitim intervenţiile publice ale numeroşilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid şi pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaţionale, şi îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste şi îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze ţara”.

- Cezar Bolliac, revoluţionar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregaţii funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndeşti că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele româneşti, lipsindu-i de mijloacele de existenţă: “Veţi vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii şi accizarii evrei; veţi vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2-3 ani iese cu capital mare, veţi vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendinţa de a cîştiga fără muncă, lipsa simţului demnităţii şi ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenţia evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-şi stabili un stat pur evreiesc şi declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenţia în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor şi asupra caracterului ocult al acţiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia şi sprijinul său: francmasoneria religioasă şi aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceştia ca fiind o “boală” şi propune soluţia radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezaţi ar trebui să primească cetăţenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungaţi din ţară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei româneşti, intelectual enciclopedic şi figură emblematică a politicii naţionale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate şi la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cît mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conştiinţei şi al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Şi să pornim la recîştigarea prin truda de fiecare zi şi prin perfecta bună înţelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, şi să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, aşa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unităţii naţionale (dar şi politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetăţenia română şi drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea şi moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele româneşti cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, îşi închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur şi simplu un mijloc de dărăpănare morală a societăţii româneşti”.

Iar apoi, cînd cuvintele şi-au atins ţinta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 şi 380.000 de fiinţe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm

ZECE ANI DIN VIAŢA UNEI COMUNITĂŢI EVREIEŞTI DIN TRANSILVANIA. ALBA IULIA 1940-1950

Ladislau Gyémánt


Institutul de Istorie „George Bariţ” Cluj-Napoca




Deceniul 1940-1950 – perioadă în care istoria României a înregistrat nu mai puţin de patru dictaturi ( dictatura regală, dictatura legionaro-antonesciană, dictatura antonesciană şi instaurarea dictaturii comuniste) – a reprezentat pentru evrei o perioadă de mari încercări şi suferinţe. Evoluţiile intervenite în situaţia lor pe plan general sînt tot mai bine cunoscute graţie mai cu seamă cercetărilor din ultimele două decenii[1].Considerăm însă tot atît de interesantă şi utilă reconstituirea modului în care marile evenimente şi răsturnări istorice s-au reflectat în viaţa cotidiană a unei comunităţi provinciale evreieşti, în speţă cea de la Alba Iulia, unde o arhivă comunitară bine păstrată oferă posibilitatea optimă pentru un astfel de demers[2].

Alba Iulia a reprezentat prima şi, pînă la 1848, singura comunitate evreiască legal recunoscută în Marele Principat al Transilvaniei, care concentra în 1785-1786, 98,7%, în 1813, 88,6%, iar în preajma revoluţiei de la l848, 42,5% din populaţia urbană evreiască a provinciei[3]. Odată cu liberalizarea accesului evreilor în oraşe după 1850, Alba Iulia, reşedinţa Şef-rabinului Transilvaniei, îşi pierde treptat importanţa primordială, devenind o comunitate provincială obişnuită, cu influenţă regională doar în zona centrală a Ardealului.

Străbătînd avatarurile comune evreilor ardeleni în decurs de circa un secol marcat de emanciparea civilă din 1867, tendinţele de asimilare în sfera limbii şi culturii maghiare pînă la primul război mondial, Unirea Transilvaniei cu România după 1918, reorientarea evreilor spre idealurile sioniste, ascensiunea extremei drepte şi a antisemitismului în perioada interbelică, în prima parte a anului 1940, perioadă cu care debutează analiza noastră, instituţiile comunitare funcţionau încă relativ normal, în conformitate cu autonomia garantată prin statutele Comunităţii. Adunarea generală din 17 martie 1940, ultima pentru o lungă perioadă de peste patru ani, aducîndu-şi obligatoriul omagiu pentru regele Carol al II-lea, adopta bugetul şi alegea noul Comitet de conducere avîndu-l în frunte ca preşedinte pe Filip Glück, însoţit de doi vicepreşedinţi, un jurist, un casier, un revizor, un econom, patru curatori, 25 de membri, 6 supleanţi, precum şi comisii de specialitate pentru impozite, apel, control şi probleme şcolare[4]. Comunitatea îşi concentra eforturile asupra activităţii de cult, a celei de asistenţă socială (ajutorarea refugiaţilor evrei, a copiilor săraci, a evreilor concentraţi în armată) şi a problemelor şcolare, elaborîndu-se, de pildă, programa analitică a cursului de religie pentru elevii de liceu evrei sub îndrumarea prim-rabinului Mauriţiu Krausz[5]. Dincolo de preocupările cotidiene răzbăteau însă tot mai ameninţător semnele rău prevestitoare ale dispariţiei stării de normalitate. Încă în noiembrie 1938, legionarii aruncaseră în aer sinagoga, ceea ce a determinat instituirea unei paze de noapte permanente la instituţiile comunitare. Condiţiile materiale ale activităţii Comunităţii erau tot mai dificile, ceea ce impunea restricţii severe la încălzirea şi luminarea sinagogilor şi şcolii. În august 1940, odată cu adoptarea primelor măsuri legislative de tip rasial prin guvernul progerman Gigurtu, apelul Comitetului de conducere la solidaritate şi sprijin material şi moral reciproc considera că “în situaţia extrem de critică a evreimii” se pune de-acum în cumpănă însăşi menţinerea existenţei instituţiilor comunitare[6].

Într-adevăr, odată cu instaurarea dictaturii comune a generalului Antonescu cu legionarii, decretul din 9 septembrie 1940 interzicea funcţionarea comunităţilor urbane cu mai puţin de 400 de familii[7]. Cum numărul familiilor contribuabile din Alba Iulia se situa în jur de 200, instituţiile comunitare îşi încetează activitatea pînă în ianuarie 1941, perioadă în care registrele Comunităţii nu înregistrează nici o întrunire a conducerii. Teroarea dezlănţuită de legionari se materializează, între altele, conform unor mărturii ulterioare, în confiscarea magazinelor evreieşti (de pildă, a preşedintelui de onoare al Comunităţii, Ferdinand Fuchs), închiderea şi jefuirea inventarului clubului evreiesc etc.[8].

După rebeliunea legionară şi preluarea întregii puteri de către Ion Antonescu, viaţa comunitară îşi reia cursul în condiţiile unui control strict din partea autorităţilor. Adunarea generală nu se mai convoacă pînă în iunie 1944, iar Comitetul de conducere se întruneşte doar cu autorizaţia Chesturii. Funcţionarea şcolii comunităţii trebuie aprobată în fiecare an de către forurile oficiale. Primirea noilor membri este permisă doar cu acordul oficialităţilor. Din 1942, restrîngerea autonomiei comunitare devine şi mai severă prin instituirea Centralei Evreilor, care prin Oficiul Judeţean controlează şi direcţionează activitatea Comunităţii în toate domeniile. Comitetul de conducere este reorganizat sub forma a cinci secţiuni (de cult, şcoală, finanţe, statistică şi asistenţă socială), toţi membri acestora fiind numiţi. Secţiile şi prim-rabinul trebuie să prezinte lunar rapoarte de activitate Centralei. Se introduce un nou sistem de evidenţă şi contabilitate, gestiunea financiară fiind, de asemenea, sub un control strict centralizat. Activitatea şcolară, serviciul sanitar pentru evrei sînt subordonate Centralei, care are dreptul exclusiv al angajării şi concedierii învăţătorilor şi medicilor. Cererile către autorităţi pot fi înaintate doar prin Oficiul Judeţean al Centralei Evreilor. Cheltuielile de întreţinere ale Oficiului Judeţean şi ale Centralei Evreilor sînt suportate printr-o cotă parte a impozitelor, contribuţiilor şi taxelor şcolare comunitare[9].

Concomitent cu restrîngerea autonomiei Comunităţii prin centralizare şi control oficial strict, perioada dictaturii antonesciene este marcată şi de o neîntreruptă avalanşă de măsuri restrictive, extorcări materiale şi încălcări ale drepturilor umane. Evreii sînt excluşi din exercitarea profesiunilor liberale şi li se interzice angajarea creştinilor în serviciul lor. Se împiedică tăierea rituală a animalelor şi păsărilor prin “românizarea” măcelăriilor rituale. Călătoriile în afara localităţii sînt permise doar cu autorizaţii speciale. Evreii pot cumpăra în piaţa oraşului doar după ora 10. Odată cu izbucnirea războiului antisovietic, membrii comunităţilor din judeţ (Sebeş, Teiuş, Vinţu de Jos, Uioara, Ighiu) sînt concentraţi la Alba Iulia, comunitatea locală fiind obligată la cazarea şi întreţinerea lor. Eliberaţi după 6 luni, enoriaşii acestor comunităţi sînt readuşi la Alba Iulia în 1943. Imobilele comunitare sînt expropriate în 1943, trecînd în administrarea Centrului Naţional de Românizare. De fapt, ceea ce se întîmplă este extorcarea materială a Comunităţii, căreia i se lasă în folosinţă clădirile în schimbul unei chirii, cu obligaţia prealabilă a reparării lor pe cheltuială proprie. În aceeaşi ordine de idei, pe lîngă impozitele obişnuite, evreilor li se impun sarcini extraordinare în cadrul împrumuturilor forţate ale Reîntregirii şi ale Apărării Naţionale, donaţii obligatorii în bani pentru viitorul Palat al Invalizilor şi în obiecte de îmbrăcăminte, care toate se cifrează la Alba Iulia, între anii 1941-1943, la 40 de milioane lei, în condiţiile în care bugetul comunitar nu depăşea în 1943 suma de 3,7 milioane lei. Munca forţată impusă evreilor în cadrul unor detaşamente de muncă la Boju, Cînepişte, Brad, Deva, Focşani, cu echipamentul asigurat de Comunitate, putea fi răscumpărată prin scutiri acordate în schimbul unor taxe oneroase. Rechiziţionarea clădirii şcolii evreieşti, evacuarea rabinului sefard din locuinţa sa, impunerea unor taxe pe pîine de către Primărie, considerate abuzive chiar de către oficialităţi, întregesc imaginea acestui ansamblu represiv care-şi pune amprenta apăsătoare asupra vieţii Comunităţii din Alba Iulia în perioada 1941-1944[10].

În pofida condiţiilor deosebit de dificile, Comunitatea s-a străduit şi în aceşti ani să-şi îndeplinească menirea şi să menţină funcţionarea principalelor instituţii comunitare. Un deosebit accent a revenit activităţii de asistenţă socială, prin care s-a asigurat locuinţă şi hrană gratuită celor evacuaţi, ajutorarea săracilor, a celor concentraţi la muncă, a elevilor evrei fără mijloace materiale, prin alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, lemne de foc. S-au făcut colecte în îmbrăcăminte, medicamente şi bani pentru evreii deportaţi în Transnistria şi cei din detaşamentele de muncă. S-au donat pături, aşternuturi, saltele, perne pentru Crucea Roşie. S-a înfiinţat un cămin de zi pentru copii, o cantină populară gratuită pentru evacuaţi şi săracii Comunităţii proprii, au fost primiţi şi găzduiţi 25 de orfani repatriaţi în toamna anului 1943 din Transnistria. În suportarea sarcinilor materiale de loc uşoare ale acestei activităţi, pe lîngă resursele proprii, Comunitatea a beneficiat de sprijin şi din partea JOINT şi a Centralei Evreilor[11].

Cu preţul a mari dificultăţi şi eforturi, s-a reuşit menţinerea în funcţiune a principalelor instituţii comunitare: cele două sinagogi, şcoala elementară de 7 clase cu trei cadre didactice, la care se adăuga un învăţător pentru religie şi unul pentru limba ebraică, baia rituală, forul de judecată prezidat de prim-rabin pentru reglementarea pricinilor interne. Au existat chiar şi iniţiative pentru dezvoltarea acestor instituţii prin proiectul unei şcoli de ucenici, al unui curs pentru învăţarea meseriei de legător de cărţi, al unui atelier electrotehnic, al unui cerc cultural pentru tinerii evrei[12]. Toate aceste propuneri s-au lovit însă de imensele dificultăţi materiale, concretizate într-un deficit cronic al bugetului comunitar, care se agrava în fiecare an. Soluţia unică era mărirea continuă a contribuţiei de cult şi de asistenţă socială, a taxelor şcolare, a celor pentru folosirea băii rituale, pentru închirierea scaunelor sinagogale, a gabelei. Se apelează cu mai mult sau mai puţin succes la donaţii şi colecte, concomitent cu reducerea drastică a cheltuielilor, menţinerea la un nivel scăzut a salariilor angajaţilor comunitari, de multe ori neplătite la timp şi rămase mult în urma inflaţiei, în pofida unor sporadice indemnizaţii de scumpete[13].

Dificultăţile uriaşe, imposibilitatea acoperirii necesităţilor şi obligaţiilor, grevează şi asupra stării de spirit din cadrul Comunităţii, accentuînd disensiunile şi conflictele care n-au lipsit niciodată. Comunitatea sefardă este nemulţumită datorită nerecunoaşterii oficiale a conducerii sale şi pentru că nu i se acordă un local propriu pentru slujbe, cu excepţia sărbătorilor mari. Există apoi un conflict latent între religioşi şi nereligioşi, cei din urmă fiind obligaţi la plata gabelei chiar dacă nu ţin gospodării cuşer. În 1943, Abraham Isac e respins de la numirea în fruntea secţiei şcolare pe motiv că “nu e un om religios”[14]. Din cauze obiective, dar şi subiective, încasarea contribuţiilor lasă mult de dorit, numeroasele restanţe agravînd şi mai mult problemele de ordin material. O parte din membri cu stare materială bună refuză plata contribuţiilor stabilite şi chiar participarea la activitatea comunitară pe motivul neincluderii lor în Comitetul de conducere. Alţii sînt nemulţumiţi de modul în care repartizarea sarcinilor se corelează cu starea materială a membrilor contribuabili, reproşînd conducerii comunitare neincluderea reprezentanţilor păturilor mai sărace în comisia de impunere. Mijloace coercitive pentru asigurarea încasării contribuţiilor nu pot fi aplicate decît în cazul celor care deţin scutiri de muncă forţată sau autorizaţii speciale pentru exercitarea profesiunii, pentru ceilalţi neexistînd decît posibilitatea unor nesfîrşite apeluri şi somaţii, respectiv ameninţarea recursului la autorităţi, la sancţiuni de ordin religios sau la boicot din partea celorlalţi membri ai comunităţii, modalităţi la care însă Comitetul de conducere ezită în cele din urmă să recurgă în mod efectiv[15].

Rezultatul este o creştere a deficitului bugetului comunitar de la 46% în 1942 la 60% în primăvara anului 1944, ceea ce duce la neplata salariilor, la neacoperirea cheltuielilor de asistenţă socială şi la imposibilitatea asigurării obligaţiilor faţă de stat. Pentru a dezamorsa situaţia, oficialităţile acceptă convocarea, după o lungă întrerupere, a adunării generale a comunităţii pentru 11 iunie 1944, la care însă participă doar 61 din cei 211 membri contribuabili, grupul opoziţionist în frunte cu Mauriţiu Schächter, care contestă tot mai vehement Comitetul de conducere, boicotînd această întrunire. Adunarea generală se transformă astfel într-un monolog al liderilor Comitetului (preşedintele Filip Glück, secretarul general Emil Finkel) şi Oficiului Judeţean (preşedintele Aladar Springer), care pledează pentru solidaritate şi spirit de sacrificiu din partea celor cu o stare materială mai bună, făcîndu-se pentru prima dată referire în actele oficiale ale Comunităţii la ceea ce “ în imediata noastră apropiere se întîmplă cu fraţii noştri”, apelîndu-se la conştientizarea faptului că “în ceasurile supreme bunurile materiale nu mai contează nimic /…/ că nenorocirea nu alege şi suntem cu toţii egali în faţa ei”. Cum nimeni dintre cei prezenţi nu ridică obiecţii sau critici, gestiunea Comitetului este declarată corectă şi conducerea este reconfirmată în deplinătatea atribuţiilor sale[16].

Victoria aceasta în spiritul status-qoului de la fruntea Comunităţii s-a dovedit însă de foarte scurtă durată, evenimentele istorice majore care au rezultat prin actul de la 23 August şi răsturnarea regimului antonescian aducînd schimbări de anvergură şi în microcosmosul comunitar de la Alba Iulia. Desfiinţarea Centralei Evreilor şi organizarea Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România este urmată, în octombrie 1944, de dispoziţia generală a înlocuirii vechilor Comitete de conducere cu Comisii interimare, alese în conformitate cu ponderea partidelor politice existente în rîndul evreilor din localităţile respective. Cum în Alba Iulia nu existau partide politice evreieşti, la 1 ianuarie 1945 Comisia interimară este desemnată prin alegerea celor 33 de membri din rîndul categoriilor socio-profesionale (comercianţi, meseriaşi, liber-profesionişti, angajaţi), la care se adaugă cîte doi reprezentanţi ai sefarzilor şi ai sioniştilor. În fruntea Comitetului prezidenţial de trei persoane este ales prin vot secret Mauriţiu Schächter, fostul preşedinte Filip Glück devenind preşedinte de onoare. În discursul său inaugural, preşedintele interimar, devenit apoi în adunarea generală din 4 martie 1945 preşedinte cu drepturi depline, anunţă un program ambiţios de schimbări în spiritul “concepţiei democratice de astăzi”, prin cooptarea în elaborarea deciziilor şi a altor membri dinafara Comitetului de conducere, prin diferenţierea sarcinilor materiale conform categoriilor sociale cu autonomia internă a acestor categorii privind repartizarea obligaţiilor între membrii lor, majorarea salariilor angajaţilor comunitari, înlocuirea imediată a membrilor conducerii care nu participă efectiv la activitatea Comitetului[17].

Prima preocupare a noii conduceri a fost punerea în aplicare a măsurilor reparatorii pentru prejudiciile suferite de Comunitate în perioada dictaturilor anterioare. Începînd cu 1 noiembrie 1944, sînt retrocedate imobilele comunitare expropriate. Sînt restituite, de asemenea, sumele de bani şi obiectele de îmbrăcăminte adunate pentru detaşamentele de muncă, precum şi matricolele şcolii evreieşti confiscate în anul 1942. Se recuperează mobilierul şi inventarul clubului evreiesc, jefuite de legionari în 1940. Sînt preluate bunurile fostelor comunităţi de la Vinţu de Jos, Teiuş, Ighiu şi Sebeş. Se autorizează din nou tăierea rituală şi se redă dreptul de publicitate al şcolii comunitare. Se solicită descoperirea şi urmărirea făptaşilor care au aruncat în aer sinagoga în 1938 şi se elaborează o listă a legionarilor din oraş care s-au făcut vinovaţi de pagube şi suferinţe cauzate locuitorilor evrei. Se eliberează, de asemenea, acte de bună purtare faţă de evrei celor ce solicită acest lucru. Este instituită o comisie de anchetare a fostei conduceri a Comunităţii şi a Oficiului Judeţean, în care intră 5 membri (un inginer, doi contabili, un tîmplar şi un tapiţer). Rezultatul anchetei, în mai 1945, degrevează de orice răspundere conducătorii fostului Oficiu Judeţean al Centralei Evreilor, iar fostul preşedinte Filip Glück îşi neutralizează numeroşii adversari şi critici, cedînd Comunităţii cinci iugăre de pămînt spre a fi lucrate de tineri evrei[18].

Activitatea Comunităţii se concentrează şi în perioada 1945-1947 asupra asistenţei sociale şi a bunei funcţionări a instituţiilor comunitare. Se asigură ajutorarea evreilor reveniţi din detaşamentele de muncă, a refugiaţilor din Transilvania de Nord din perioada operaţiunilor militare desfăşurate acolo, a foştilor deţinuţi politici, a deportaţilor repatriaţi. Se adună fonduri pentru caravanele Crucii Roşii care îşi propun găsirea evreilor deportaţi din Transilvania de Nord. Se fac colecte pentru evreii din Budapesta şi se organizează cazarea şi întreţinerea unui grup de copii orfani din Transilvania de Nord şi Budapesta. Se continuă ajutorarea săracilor şi a copiilor de şcoală nevoiaşi din propria Comunitate. Cantina populară asigură hrană gratuită în mai 1946 unui număr de 185 persoane. Se acordă indemnizaţii de scumpete pentru anagajaţii comunitari. Se organizează un ambulatoriu al Comunităţii cu asigurarea gratuită a medicamentelor. Se înfiinţează o bancă populară de împrumut “pentru ajutorarea micilor existenţe”. Sînt refăcute instituţiile comunitare: se repară sinagogile şi casa prim-rabinului, se angajează un subrabin, haham şi sameş, se asigură funcţionarea şcolii elementare, a Talmud Torei, a băii rituale, a scaunului de judecată al Comunităţii pentru problemele interne. Chevra Kadisha şi Reuniunea Femeilor Israelite îşi aduc, de asemenea, contribuţia la activitatea comunitară[19].

În pofida sprijinului consistent al JOINT-ului, situaţia materială a Comunităţii devine în curînd extrem de precară datorită repercusiunilor evoluţiei situaţiei economice generale. Inflaţia galopantă infirmă orice previziuni bugetare, iar salariile şi ajutoarele băneşti îşi pierd treptat o mare parte din valoarea lor efectivă. Reforma monetară din august 1947 dă lovitura de graţie finanţelor Comunităţii prin blocarea la Banca Naţională a peste 212 milioane lei, care nu sînt recuperate niciodată. La cheltuielile obişnuite se adaugă solicitări extraordinare, cum ar fi participarea la obligaţiile rezultate din executarea Convenţiei de armistiţiu cu Naţiunile Unite sau contribuţia de două milioane lei pentru ridicarea a două monumente în onoarea Armatei Roşii şi a Armatei Române. În schimb, în vara anului 1946, la repartizarea subvenţiilor de 20 milioane lei în favoarea şcolilor din Alba Iulia, şcoala evreiască primeşte doar suma de 360000 lei, calificată de conducerea comunitară drept "derizorie”. Legea Cultelor din acelaşi an dispune trecerea proprietăţilor comunităţilor filiale desfiinţate în proprietatea statului[20].

Pentru a face faţă dificultăţilor de ordin material, conducerea Comunităţii este nevoită să recurgă la mijloace similare celor mult criticate din perioada anterioară: mărirea continuă a taxelor, introducerea de obligaţii noi (de pildă, pentru invitarea la Tora), majorarea preţului cărnii cuşer, revizuirea listei celor îndreptăţiţi la asistenţă, sancţiuni împotriva restanţierilor. La nemulţumirile cauzate de aceste măsuri se adaugă resuscitarea periodică a conflictelor interne vechi cu sefarzii, cărora li se retrage dreptul la o casă de rugăciuni proprie, iar rabinul lor, Nachman Kahan, este nevoit să părăsească localitatea. Se înfiinţează, în schimb, o organizaţie Agudat Israel, care revendică un local propriu de cult şi înfiinţarea unei comisii care să decidă asupra tuturor problemelor rituale. În 1947, Comunitatea din Alba Iulia rămîne fără prim-rabin, prin plecarea în străinătate a lui Mauriţiu Krausz, ca şi fără haham şi învăţător religios[21].

La deteriorarea continuă a situaţiei economice şi a climatului intern din Comunitate se adaugă presiunile politice externe tot mai evidente. Încă din ianuarie 1945, şedinţele Comitetului de conducere sînt deschise de preşedintele Mauriţiu Schächter prin omagii aduse lui Stalin, Aliaţilor, regelui Mihai, actului de la 23 August. Din aprilie 1945 se acceptă în Comitetul de conducere doar membri ai unei organizaţii a Frontului Naţional Democrat (înfiinţat şi dirijat de comunişti), iar enoriaşii sînt îndemnaţi insistent să se înscrie în masă în aceste organizaţii “pentru a evita repetarea ororilor fasciste”. Ca o procedură pe care o vom întîlni şi mai tîrziu, odată cu preluarea treptată a controlului Comunităţii de către organizaţia paravan a comuniştilor – Comitetul Democratic Evreiesc (CDE) – cel care face aceste propuneri este tocmai fostul secretar general Emil Finkel, şantajabil prin rolul de conducere deţinut în perioada războiului. Comunitatea este mobilizată la festivităţile organizate de FND, participă la gărzile cetăţeneşti instituite de acesta pentru paza de noapte[22].

Intervenţia factorului politic în treburile interne comunitare este evidentă şi prin imixtiunea în componenţa conducerii. Secretarul general Tiberiu Neumann este demis în mai 1945 pentru că “nu lucrează în conformitate cu principiile democratice”. Preşedintele Mauriţiu Schächter, care demisionează în repetate rînduri datorită dificultăţilor materiale, este reconfirmat de fiecare dată de majoritatea covîrşitoare a adunării generale a Comunităţii, care îi acordă încredere. Cu toate acestea, în mai 1947 el este înlocuit, împreună cu tot Comitetul, printr-o Comisie interimară condusă de Ernest Lőwe, ca un preludiu al schimbărilor radicale ce urmau a fi adoptate curînd în întreaga viaţă evreiască prin instaurarea regimului comunist. La înlăturarea lui Schächter a contribuit, fără îndoială, elogiul pe care l-a adus, în aprilie 1945, preşedintelui american Roosewelt la dispariţia acestuia, calificîndu-l drept “un prieten sincer al evreimii din toată lumea”, ca şi ataşamentul său la cauza sionistă, el susţinînd “sprijinirea oricărei munci ce are ca scop reclădirea Eretzului”, cu promovarea în şcoală a “spiritului religios naţional”. Schächter afirma cu curaj în adunarea generală din noiembrie 1945 că “evreimea atît de mult încercată în ultimii ani /…/ şi azi trebuie să-şi apere singură interesele şi nu poate aştepta ajutor din nici o altă parte”, iar în 1946 făcea apel la susţinerea şi dezvoltarea “instituţiilor noastre străvechi”[23].

Primul semnal prevestitor al cotiturii radicale în viaţa comunitară în urma instaurării noului regim comunist apare încă în 2 noiembrie 1947, cînd Comunităţii i se impune obligaţia de a raporta la Chestură orice ajutor primit din străinătate. La sfîrşitul aceleiaşi luni, preşedinţii de comunităţi din ţară sînt convocaţi la sediul CDE din Bucureşti, unde li se aduce la cunoştinţă înlocuirea lui Wilhelm Filderman în fruntea Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti cu avocatul Rosenkranz şi hotărîrea schimbării Comitetelor de conducere din întreaga ţară. În noile Comitete vor trebui incluse obligatoriu femei. Şcolile comunitare vor fi inspectate şi se va controla modul de aplicare a programei de învăţămînt, mai ales în privinţa limbii ebraice şi idiş, a istoriei evreilor şi a religiei. Nu se vor mai accepta ajutoare de la JOINT cu excepţia sprijinului pentru cantinele menţinute exclusiv pentru copii săraci, bolnavi şi cei incapabili de muncă. Se declară principiul încadrării obligatorii a tuturor în “cîmpul muncii”, meseriaşii urmînd a constitui cooperative bazate pe “un program de muncă colectivă”. Pentru a face mai uşor acceptabile noile realităţi, se promite că “schimbarea de eră nu va afecta autonomia comunitară” şi religia nu va avea de

suferit. Se pune, de asemenea, în vedere posibilitatea recuperării fondurilor comunitare blocate în perioada stabilizării şi se acordă o subvenţie pentru şcoală[24].

Pasul următor îl reprezintă, în februarie 1948, hotărîrile şedinţei cu preşedinţii de comunităţi la Federaţia de la Bucureşti, care instituie principiul unei centralizări stricte, a controlului CDE privind raporturile evreilor cu forurile oficiale şi activitatea culturală, ca şi încadrarea tuturor în muncă în domeniul industrial sau agricol. În luna martie, se lansează lozinca "restratificării”, ceea ce înseamnă, după explicaţiile date de Ludovic Leeb, reprezentantul CDE-ului local, că “doar cei ce vor munci vor avea parte de hrană”. Se instituie subsecţii de restratificare pentru încadrare în muncă, organizarea de şcoli tehnice şi ateliere şcolare, înfiinţarea cooperativelor de producţie şi agricultură, din care fac parte cîte 12 reprezentanţi ai Comitetului de conducere comunitar şi ai CDE, precum şi 8 cadre didactice[25].

În aprilie 1948 se impune controlul Ministerului Educaţiei Naţionale asupra bugetului şcolii, iar în luna următoare se introduce un sistem nou de evidenţă contabilă şi se trece la verificarea cetăţeniei tuturor evreilor[26].

În faţa avalanşei schimbărilor, conducerea Comunităţii face încercări disperate pentru salvarea măcar a unor elemente de autonomie comunitară şi identitate spirituală. Se depun eforturi pentru angajarea unui nou prim-rabin sau cel puţin avansarea hahamului Zoltan Markovits ca subrabin, dar ambele tentative eşuează. Se resping insinuările după care azima primită din America nu ar fi “cuşer”. La îndemnul Biroului Central Ortodox Izraelit din Cluj, se ţine post în mai 1948 “pentru îmbunătăţirea situaţiei din Israel”[27].

Reacţia CDE este însă promptă, în 30 mai 1948 solicitîndu-se imperativ demisia preşedintelui Lőwe şi a întregului Comitet, reprezentantul CDE, Ludovic Leeb, vorbind despre plenipotenţa CDE de a controla chestiunea evreiască "asemenea unui Mare Stat Major”. Comitetul încearcă să reziste, dar în 15 iunie este înlăturat mai întîi jurisconsultul Ferdinand Jozsef, iar în 28 iunie preşedintele Ernest Lőwe demisionează “din motive de sănătate şi alte obligaţii”. Adunarea generală din 11 iulie 1948, prezidată de Ludovic Leeb, alege noua conducere, avînd ca preşedinte pe Izidor Schlesinger, iar vicepreşedinte pe Adolf Ganz, şeful nou createi comisii de restratificare. În fruntea Comisiei de apel este ales Ladislau Dukasz, secretarul general al CDE-ului local, iar revizor devine omniprezentul Ludovic Leeb. Ca o concesie, pentru liniştirea eventualelor îngrijorări, în Comitet este inclus şi un reprezentant al evreilor religioşi[28].

Noul Comitet trece la accelerarea măsurilor de schimbare radicală a vieţii comunitare. Se înfiinţează o comisie pentru verificarea tuturor angajaţilor Comunităţii. Contribuţia obligatorie este înlocuită cu donaţii voluntare. Se revizuieşte lista celor ce beneficiază de asistenţă şi gratuităţi în cadrul cantinei şi a băii rituale, îndemnîndu-se la angajarea foştilor asistaţi în uzinele de la Hunedoara şi Cugir. Se desfiinţează măcelăria rituală. În septembrie 1948, şcoala trece în patrimoniul statului şi se elimină predarea limbii ebraice şi a religiei. Se desfiinţează casa de rugăciuni Agudat Israel, iar căminul de copii este reorganizat, Ladislau Dukasz reproşînd “spiritul naţional-şovin” nesănătos care a dominat în educaţie. Pentru “lămurirea maselor sărace şi religioase” privind necesitatea “distrugerii naţionalismului, sprijinirea democraţiei şi importanţa ajutorului acordat de URSS”, la iniţiativa CDE se trece la organizarea unui program de conferinţe politico-culturale. După modelul sovietic, se promovează limba idiş ca o contrapondere la ebraica privită ca un mijloc de propagare a “spiritului naţionalist”. În adunarea generală din 29 august 1948, se permite pentru prima oară luarea de cuvînt în această limbă, iar conferinţele ideologice se preconizează a se ţine şi în idiş. Ca semnale exterioare, de ordin formal, dar grăitoare, apelativul de “domn” este înlocuit în comunicaţiile şi actele oficiale ale Comunităţii cu cel de “prieten”, iar din iunie 1949 apare termenul de “tovarăş”. Convocatorul pentru adunări se încheie cu formula “Trăiască Republica Populară Română!”[29].

În realizarea acestor mutaţii se uzează de serviciile celor care prin rolul din trecut puteau fi şantajaţi. Astfel, fostul preşedinte al Oficiului Judeţean al Centralei Evreilor, Aladar Springer, era nevoit, în adunarea generală din 29 august 1948, să elogieze noua conducere şi CDE-ul care “ depun un lucru admirabil” pentru “înlăturarea relelor şi lipsurilor”. Reprezentantul evreilor religioşi, Ilie Herşcovici, îşi exprima cu acelaşi prilej bucuria de a putea vorbi în idiş şi că “religia nu este în pericol”. Alinierea la spiritul unanimităţii reclamate de noul regim se vădeşte cu claritate în noiembrie 1949, cînd donaţiile impuse pentru construirea Casei Scînteii sînt acceptate “cu bucurie” de către toţi cei prezenţi – conform mărturiei procesului verbal al şedinţei[30].

Procesul de instrumentalizare a instituţiilor comunitare în vederea încadrării evreilor în noul sistem se încheie în februarie 1950 prin adoptarea unui Statut, a “actului constitutiv” elaborat de Federaţia de la Bucureşti. După ce în locul celor minimum 50 de semnături, actul este semnat de toţi cei 200 de membri ai comunităţii, este instituită noua conducere, avînd ca preşedinte pe Henrik Bruckman, iar ca secretar general pe Ludovic Leeb[31].

După zece ani de frămîntări, suferinţe şi lupte pentru prezervarea autonomiei instituţionale, a identităţii spirituale şi chiar a existenţei fizice, Comunitatea evreiască din Alba Iulia devine astfel o rotiţă depersonalizată a mecanismului centralizator şi uniformizator al regimului comunist, care-şi pune amprenta nefastă asupra evoluţiilor din următoarea jumătate de secol.
http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2002/Gyemant%20L.%20Sub%20patru%20dictaturi.htm

Din marea istorie a Evreilor Ieseni

Din marea istorie a Evreilor Ieseni

Sinagogi

Tipografi, legatori de carte, anticari

Gazetari, ziare

Rabini, Daianimi, Hahami

Scoli, institutori

Cultura, literatura, stiinta, carte

Medici

David Saraga si Ihil Saraga

Heiman(Hariton) Tiktin

J.I. Niemrower

Fotogalerie - Sinagogi din Iasi
http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_09.html

TABEL CRONOLOGIC

Sec. II e.n. - Primele mentiuni despre prezente iudaice pe teritoriul Daciei romane.
Sec. XII (a doua jumatate)- Benjamin de Tudela scrie despre vlahii sud-dunareni si relatiile lor cu evreii.
Prima jumatate a secolului al XIV-lea Se aminteste de existenta unui cartier evreiesc la Cetatea Alba (Bolgrad-Basarabia).
1473 - 1474- Acreditarea medicului evreu Isac Beg, trimisul sultanui Uzun Hassan la Curtea domnitorului Stefan cel Mare.
1480 (inainte de)- Evrei pe drumurile comerciale din Prile Romane.
1532, februarie 10- Scrisoarea umanistului roman Nicolae Olahus catre filologul danez Johannes Campensis privind interesul sau pentru insusirea limbii ebraice.
1550 (circa) - Prima atestare documentara cu privire la existenta unei comunitati sefarde in Bucuresti.
1593-1594- Relatarea geografului italian Giovanni Antonio Magini despre prezenta evreilor in Moldova, in epoca lui Mihai Viteazul.
1618-1620 - Relatari despre prezenta la lasi a lui Del Medigo si Shlomo Ibn Arvay, personalitaji rabinice ale medievalitati evreiesti. Existenta lor in capitala Moldovei confirma functionarea unei comunitati organizate.
1623, iunie 18 - Acordarea unui act de privilegii evreilor din Transilvania de catre Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei.
1640 - Confirmare documentara despre existenta unor medici evrei la Curtea domnitorului Vasile Lupu.
1640- Pravila de la Govora cu o prevedere speciala pentru statutul evreilor cc se convertesc la cre$tinism.
1646- Apare la Iasi Cartea romaneasca de invatatura. Contine prevederi juridice referitoare la evrei.
1653- Aparitia la Venetia a cronicii rabinului Neta Nathan Hannover, in care relateaza despre adapostirea unor evrei in Moldova refugiati din Ucraina in timpul rascoalei cazacilor condusa de Bogdan Hmelnitchi, Nathan Hannover a functionat ca rabin la lasi la sfarsitul secolului al XVII-lea. Relatarea predicatorului suedez, Conrad Iacob Hildebrandt, despre existenta unor comunitati evreiesti la Alba lulia, lasi, Soroca si Stefanesti.
1675- Mentiuni documentare despre existenta unor comunitati evreiesti la Craiova si Targoviste.
1676 - 1677 Cea mai veche piatra tombala descoperita in cimitirul evreiesc din Piatra Neamt.
1686- Mentiune despre existenta unei sinagogi in mahalaua curelarilor din Iasi.
1694 - 1701- Mentiuni despre breasla jidovilor in condica vistieriei Tarii Romanesti din timpul domniei lui Constantin Brancoveanu.
1698- Mentiune documentara despre o sinagoga la Focsani.
1702 - 1704- Mentiuni documentare despre functionarea unor medici si farmacisti evrei la Curtea domnitorului Constantin Brancoveanu.
1715- Data celei mai vechi inscripti funerare pastrata in cimitirul evreiesc din Bucuresti (din str. Sevastopol).
1717- Apare la Petersburg, "Descrierea Moldovei" de Dimitrie Cantemir. Contine importante referiri la prezenta evreilor in Moldova.
1720 - 1721- Conscriptia populatiei in unele comitate din nord-vestul Transilvaniei. Sunt mentionati evreii.
1724- Atestare documentara cu privire la prezenta lui Daniel de Fonseca, medic si filozof evreu, la curtea lui Nicolae Mavrocordat, domnitorul Tarii Romanesti.
1727 - 1743- Condica domnitorului Constantin Mavrocordat conline importante informatii despre existenta evreilor in Moldova.
1731- Alcatuirea statutului Confreriei Sacre (Societate evreieasca pentru inhumarea mortilor si ingrijirea bolnavilor) a evreilor din Oradea.
1741- Comunitatea din Iasi adopta o hotarare cu privire la alegerea anuala a membrilor conducerii laice a obstei.
1756, aprilie Primul hrisov domnesc (cunoscut pana acum) de confirmare in functie a unui hahambasa - conducatorul suprem al obstei evreilor din Moldova si Tara Romaneasca.
1774- Recensamantul populatiei din Moldova efectuat de administratia militara rusa. Au fost inregistrati in jur de 1.300 capi de familii evreiesti.
1780, august 18 Hrisovul domnesc al lui Constantin Moruzi, domn al Moldovei, prin care aproba intemeierea de catre evrei a targului Soldanesti (Falticeni).
1783- Ordonanta locumtenentiala din Bratislava privind statutul evreilor din vestul Transilvaniei pe baza prevederilor Edictului de Toleranta al imparatului Iosif al II-lea.
1792, mai 30- Incheierea unei conventii intre boierul Costache Mares si un grup de evrei chemati din alte tari pentru infiintarea unei noi asezari de (targ) pe mosia Vladeni (Mihaileni de astazi).
1803- In "Condica iluzilor" privind cuantumul darilor incasate de visteria Moldovei au fost inregistrati aprox. 3000 evrei capi de familie.
1804- Ordinul lui Alexandru Constantin Moruzi, domnitorul Moldovei, privind reinnoirea interdictiei pentru evrei de a lua mosii in arenda.
1816-1817- Se alcatuieste Codul lui Callimachi, domn al Moldovei. Art. 1431 stipula ca jidovii an voie sa cumpere case si dughene in orase.
1818- loan Gheorghe Caragea, domn al Tarii Romanesti, aproba cererea comunitatii sefarde din Bucuresti de a construi o sinagoga in mahalaua Popescului.
1831 - 1832- Incepe aplicarea prevederilor Regulamentelor Organice in Tara Romaneasca si, respectiv in Moldova. Evreii,desi aflati in Tarile Romane de cateva secole, fiind necrestini, sunt considerati straini fara drepturi politice.
1834 aprilie - 1849 iunie- Domnia lui Mihail Sturdza in Moldova, care adopta masuri favorabile evreilor, dar si restrictive, antievreiesti. Incurajeaza asezarea evreilor in Moldova, inmultirea targurilor, a iarmaroacelor si a zilelor de targ.
1846 - 1847 Construirea si inaugurarea Sinagogii Mari, din Bucuresti.
1848, iunie 9- Proclamatia de la Islaz. Art. 21 prevedea "Emanciparea israelitilor".
1848- Participarea unor intelectuali si meseriasi evrei la revolutie. Bancherii evrei Davicion Bally si Hillel Manoah, precum si pictorii C.D. Rosenthal si Barbu Iscovescu sprijina activ revolutia.
1848- Publicarea programului Revolutiei Romane in Moldova. Stipuleaza emanciparea graduala a istraelitilor.
1852, august 28- Inaugurarea la Bucuresti a scolii istraelito-romane cu limba de predare romana.
1857, martie 22- Apare "Israelitul Roman", la Bucuresti, cel dintai periodic evreiesc din Tarile Romane, in limbile romana si franceza.
1859, ianuarie 24- Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca. Crearea Statului National Roman. Alegerea lui Alexandru loan Cuza in functie de prim domn al Romaniei moderne (1859 - 1866).
1864- Discursul domnitorului Alexandru loan Cuza in care promite emanciparea graduala a israelitilor din Romania.
1866- Abdicarea lui Al. I. Cuza. Carol I de Hohenzollern devine domn al Romaniei.
1866- Promulgarea primei Constitutii a Romaniei moderne. Art. 7 stipula: numai locuitorii crestini pot obtne calitatea de cetatean roman. Evreii pamanteni devin apatrizi. Se oficializeaza problema evreiasca in Romania.
1867, iulie 6- Inaugurarea Templului Coral din Bucuresti. Au participat: agentii si consulii generali ai puterilor straine, ministrii romani, primarul Capitalei, senatori si deputati (N. Lahovari, I. Marghiloman s.a.). Cuvantarea de inaugurare a lost rostita de rabinul Antoine Levy.
1867- Evreii din Ungaria, implicit si cei din Transilvania devin cetateni maghiari, avand drepturi egale cu ceilalti locuitori ai tarii.
1877 - 1878- Razboiul pentru cucerirea independentei de stat a Romaniei. Populata evreiasca acorda sprijin material; evreii mobilizati sub arme participa la razboi pe campul de lupta. Se infiinteaza o ambulanta evreiasca, "Zion", care presteaza servicii sanitare pe front.
1879- Sub presiunea Congresului de pace de la Berlin s-a modificat art. 7 al Constitutiei si necrestinii au oblinut dreptul de a dobandi cetatenie romana. Sunt incetateniti 888 de evrei pentru participarea si sprijinul acordat razboiului de independenta. Totusi problema evreiasca nu s-a rezolvat. Incetatenirea a fost individuala, fiecare caz trebuia votat in parlament. Rezolvarea unei cereri dura peste zece ani; pana in anul 1913 autoritatile au incetatenit in jur de 2000 persoane, inclusiv cei 888 de participanti la razboiul de independenta.
1897- Participarea reprezentantilor miscarii sioniste din Romania la primul Congres International al miscarii sioniste de la Basel.
1899- Recensamantul populatiei din Romania. Sunt inregistrati 266.652 de locuitori evrei, 4,5% din totalul locuitorilor Romaniei.
1909- lnflintarea Uniunii Evreilor Pamanteni (UEP), avand ca scop principal obtinerea dreptului la cetatenia romana pentru toti evreii pamanteni.
1913- Apare lucrarea lui N. Iorga intitulata Istoria "Evreilor din Terile Noastre". Desi cu orientare antievreiasca, este prima sinteza a unui istoric roman despre evreii din Romania.
1913- Razboiul pentru reintregirea teritoriala a Romaniei. Sunt mobilizali sub arme si se prezinta voluntar in razboi peste 23.000 de evrei, 10% din totalul populatiei evreiesti din tara, dintre care: au cazut pe front 882, peste 700 an fost raniti, 825 decorali.
1918- Marea Unire. Organizatiile evreiesti din Romania saluta infaptuirea Romaniei Mari. Prin alipirea unor provincii s-a triplat numarul locuitorilor evrei.
1922- Se obtine autorizatia de functionare a Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Vechiul Regat.
1922 - 1932- Participarea unor organizaxii si personalitati evreiesti la viata parlamentara din Romania.
1923- Congresul Uniunii Evreilor Pamanteni a hotarat transformarea acesteia in Uniunea Evreilor Romani.
1923- Adoptarea noii Constitutii. Art. 133 a consfintit acordarea cetateniei romane locuitorilor evrei din Romania si drepturi egale tuturor cetatenilor tarii. Evreii beneficiaza astfel de drepturi politice egale cu ceilalti cetateni ai larii.
1930- Recensamantul populatiei. In Romania Mare sunt inregistrati 756.930 locuitori evrei, adica 4,2% din totalul populatiei tarii. Din care: 32,99% erau ocupati in comert, 29,9% in industria transformatoare, peste 4% in profesiuni libere.
1931- Infiintarea Partidului Evreiesc din Romania.
1937- Infiintarea Federapei Uniunilor de Comunitati Evreiesti din Romania (FUCE).
1937- Formarea guvernului Goga-Cuza. Antisemitismul devine politica de stat.
1940, iulie 10- Declaratia de solidaritate a Federatiei Uniunilor de Comunitati Evreiesti din Romania cu poporul roman in conditiile dramatice de pierdere a unor teritorii istorice ca Basarabia si Bucovina.
1940, august- Promulgarea Statutului juridic al evreilor din Romania. Decret-lege bazat pe principiile rasiale ale legislatiei nurnbergheze adoptata in Germania hitlerista in 1935.
1940, august- Dictatul de la Viena decide cedarea Transilvaniei de nord-vest Ungariei. Peste 150.000 de evrei din Romania au trait pe acest teritoriu.
1940, august- Proclamarea Statului National Legionar Roman.
1940, septembrie - 1941, ianuarie- Adoptarea primelor legi antievreiesti. Politica de jaf si teroare promovata de legionarii aflati la putere.
1941, ianuarie 22-23- Pogromul antievreiesc din Bucuresti, in zilele rebeliunii legionare. Au fost ucisi peste 120 de evrei.
1941, iunie 22- Intrarea Romaniei in razboiul antisovietic alaturi de Germania hitlerista. Inceputul unui regim de teroare antievreiasca.
1941, iunie - iulie, 6- Masacrul de la Iasi. Au fost ucisi intre 8000-12000 de evrei prin impuscare pe strazile si la Chestura Politiei din Iasi si prin asfixiere in trenurile mortii special puse in circulalie
1941, iunie-iulie- Evacuarea intregii populatii evreiesti din mediul rural si semiurban. Concentrarea lor in capitalele de judete. Dislocarea evreimii din zonele petrolifere, concentrarea lor in lagarul de la Teis - Targoviste. Evacuarea unor grupuri de evrei din Moldova in lagarul de internati politici de la Tg. Jiu.
1941, vara si toamna- Pogromuri antievreiesti in Basarabia si Bucovina. Deportarea evreilor din Basarabia, nordul si sudul Bucovinei in lagarele de exterminare din Transnistria.
1941, toamna- Stoparea deportarilor si refuzul regimului antonescian, din considerente conjuncturale, de a deporta evreii din Romania in lagarele naziste de exterminare fizica.
1944, mai-iunie- Deportarea evreilor din Transilvania de Nord, aflata sub dominatie hortista, in lagarele naziste de exterminare.
1944, august 23- Inlaturarea regimului antonescian in Romania.
Dupa 1944- lnstalarea treptata a regimului comunist. Incepe emigrarea in masa a evreilor, in principal in Statul Israel. Evreii ramasi in Romania cunosc un profund proces de restructurare social-economica si o integrare treptata in noile structuri social-economice ale societatii romanesti.
1948- Ia fiinta Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti.
1949, iunie - Se legifereaza statutul Federatiei Comunitalilor Evreiesti din Romania (FCER) si al cultului mozaic
1956- Aparitia primului numar al Revistei "Cultului mozaic". Din 1995 apare sub titlul "Realitatea Evreiasca".
1977- Infiintarea Centrului pentru Studiul Istoriei evreilor din Romania.
1978- Inaugurarea Muzeului de Istorie a comunitatilor evreiesti din Romania.
Dupa 1989 - Se produce o extindere a activitalii FCER.
1994 - Se alege o noua conducere a FCER. In functia de presedinte, acad. prof. dr. Nicolae Cajal, secretar general ing. Theodor Blumenfeld, secretar general-adjunct av. Iulian Sorin . FCER coordoneaza activitatea a 48 de comunitati, din care 8 obsti. Din cei 12000 de membri ai comunitatilor, cira 1/5 reprezinta tineretul.
http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_13.html

Antisemitism in Romania

Introducere

Politica

Religie

Educatie si Toleranta sociala si etnica

Comunitatea Evreiasca de astazi

Holocaust

Evolutii post -1989

Antisemitism

Incidente

Atitudinea Guvernului fata de Holocaust si Antisemitism

Partidul de extrema dreapta "Romania Mare"

Profesorul Gheorghe Buzatu - Principalul negationist al Holocaustului in Romania

A infrunta si a combate pe negationisti si pe cei care jignesc memoria evreiasca

Ordonanta de Urgentד nr.31/2002-Raport de evaluare

Viata Evreiasca in Romania anului 2002

Concluzii
http://www.romanianjewish.org/ro/antisemitism_in_romania_01.html

Comemorarea victimelor pogromului legionar

Simbolic – frontul comun facut de evrei (lideri ai Federatiei, membri ai comunitatii bucurestene) si de neevrei (I.P.S.Vincentiu Ploiesteanu, vicar patriarhal, reprezentanti ai altor culte, prefectul general al Capitalei, Ovidiu Grecea, reprezentanti ai conducerii Primariei Capitalei, parlamentari, diplomati) in fata valului de antisemitism de o amploare, poate, neatinsa inca de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.

In memoria celor sase milioane de victime ale Holocaustului, au fost aprinse sase lumanari, Rugaciunile pentru pacea si prosperitatea Romaniei si Israelului au fost rostite de Marele Rabin Menavhem Hacohen ( in romana de – Ghidu Bruchmaier). Muzica (Corul Templului Coral, dirijat de Maximilian Kertesz, El Male Rahamim interpretat de prim cantorul Iosif Adler) si Cuvantul (Psalmul "Al Domi", rostit de Rabinul Abraham Ehrenfeld, poemele "Celor ce au supravietuit" si "Balada pentru Anne Frank", recitate de A.Finti si Maia Morgenstern) au facut sa se iveasca lacrimi in ochi batrani, in ochi tineri. Lacrimi de neuitare, lacrimi prin care sufletele martirilor raman sa traiasca in noi.

Rodica Radian Gordon – Ambasadorul Israelului in Romania

Pogromul din ianuarie '41 – parte din Holocaustul evreilor din Romania.

[...] Pogromul impotriva evreilor Bucurestiului a fost rodul planificarii si organizarii conducerii legionare si nu o izbucnire criminala si spontana sau exploatarea situatiei ed anarhie. In fapt, destinul evreilor din Romania din perioada scurta a regimului national-legionar depindea de Antonescu si de legionari, de relatiile dintre ei si de lupta lor pentru putere. Omorul si tortura au fost o manifestare a instinctelor sadice ale legionarilor si lucru socant este acela ca si unele femei legionare au comis aceste atrocitati. Zeci de evrei au murit in timpul torturilor, altii au fost aruncati de la etajele superioare ale cladirii politiei. Multi au murit impuscati de catre o grupare legionara. Executia reprezenta ultimul pas in seria torturilor [...] Moartea ingrozitoare din Abator a constituit crima cea mai cumplita. [...] Jertfele pogromului din Bucuresti si din Holocaustul evreilor Romaniei – din care pogromul a constituit numai o parte – sunt dovada si a altor invataminte. Nu numai ca exterminarea unui popor este morala – acesta este un lucru de la sine inteles; insa constientizarea atrocitatilor care au avut loc este vitala pentru existenta morala a fiecarui individ si a societatii in ansamblu [...]

Acad. Constantin Balaceanu – Stolnici

"Ca om de cultura [...], ca roman, simt nevoia sa va cer iertare pentru ceea ce compatriotii mei v-au facut"

[...] Am trait aceste evenimente [...], ele faceau parte dintr-o conspiratie generala. De altfel, un an mai tarziu, Himmler formula doctrina "solutiei finale". [...]. Pogromul s-a inscris ca un preludiu la aceasta "solutie finala", una dintre cele mai sumbre conceptii, teorii, care au aparut in istoria umanitatii [...].Rechizitorie acestea nu sunt rechizitorii de procuror. Sunt terapie profilactica. Pesonal, ca om de cultura, boier al acestei tari romanesti, ca roman, sigur ca, asa cum am mai facut-o o data, simt nevoia sa va cer iertare pentru ceea ce compatrioti ai mei v-au facut!

Prof.Itzhak Ben Zvi Gutman

"O adanc traire adanc intiparita"

[...] Nici pana in ziua de azi, dupa 63 de ani, nu am puterea sufleteasca sa descriu ce am trait in acele zile; este o traire, care, la 10 ani, cat aveam atunci, a ramas adanc intiparita, in inima mea, in mintea mea, in amintirea mea – si u o pot impartasi cu nimeni. Fratii mei, Iancu si Iosef, au fost omorati. Am fost la inmormantarea lor si am suferit, impreuna cu parintii mei, cu sora si fratele meu, cu atat de multi prieteni, rude, colegi ai lor. Mama mea, Ethel Gutman, nu a rezistat loviturii ingrozitoare si, dupa o lunga boala, chinuita fizic si moral, s-a sfarsit si se odihenste acolo, la Ciitirul "Filantropia", alaturi de Iancu si Iosif. Evreii au fost omorati si la Abatorul din Bucuresti; au fost adusi, printre multi altii, si bunul prieten al tatalui meu, industriasul Bernard Kaufman, impreuna cu fiul sau Jaques. Ei au fost batuti, sfartecati cu cutite de abator [..]

Victor Opaschi , Consilier Presidential

http://www.romanianjewish.org/ro/index_comemorare_01.html

Deportare în Transnistria

[table class=content cellSpacing=0 cellPadding=13 width="100%" bgColor=#ffffff border=0][tr][td]<table class=content style="PADDING-RIGHT: 9px; PADDING-BOTTOM: 9px; PADDING-TOP: 9px" cellSpacing=0 cellPadding=0 width="100%" background=templates/default/images/back_books.gif border=0><tr><td class=article_author style="PADDING-TOP: 10px" colSpan=2>[justify]Fiul unei familii de evrei din Basarabia, in '41 sunt salvati de la exterminare de un militar neamt si apoi deportati in Transnistria. Se intoarce in Cernauti in '44 si in 46 emigreaza in Romania, se stabileste la Brasov, munceste in uzine devine membru PCR. Evoca diferite aspecte ale vietii in perioada comunista: cum se ajungea din muncitor, director in perioada Dej, o sedinta de partid pe judet in perioada Ceausescu.[/justify]
</TD></TR></TABLE>[/td][/tr]
[tr][td class=article_text]- August 1932… în Cuciuru’ Mare, Cernăuţi….ăăă .. mi-am continuat copilăria în Cuciuru’ Mare . Am urmat două clase primare până în patruzeci …şi-unu’ până a început războiu ….Apoi împreună cu părinţii am fost deportaţi în lagărul din Transnistria … la Şargorot, în localitatea Şargorot din Ucraina…Acolo am trăit o serie de evenimente foarte grele …în ’42 am fost bolnav de febră tifoidă …unde nu se mai spera că scap …cu viţa din lagăr cu… mâncare o dată pe zi şi aia era vai de capu’ ei şi…[[i]a tuşit[/i] ] După ce
m-am refăcut, în primăvara … lu’ ’42 … da, am fost în iarna ‘41 spre ’42 , bolnav, în primăvara lu’ ’42, m-am strecurat pe sub sârma ghimpată a lagărului şi am plecat la cerşit … în … la ucraineni, în satele din împrejurul oraşului … Şi am nimerit la o familie, familie, o femeie cu un copil, ucraineancă, soţul ei era pe front şi mi-a dat de mâncare şi mi-a dat o bucată de pâine ….Şi mi-a spus să mai vin …pe acolo. Mi-am dat seama că e o femeie miloasă…M-am întors înapoi în lagăr, părinţii m-au certat că să nu mă mai duc că dacă mă prinde …santinela.. o s-o păţesc şi aşa mai departe. … Ammm … după vreo săptămână … am ieşit iară şi m-am dus acolo şi femeia s-a bucurat şi mi-a spus: “Uite, vrei … să vin să te cer eu la comandantul lagărului …pentru muncă la mine.” [[i]loveşte cu pixul pe care-l ţinea în mână suprafaţa mesei[/i]] Ştii? “Vreau” zic, nici n-am întrebat-o nici ce muncă. Ştii? că îţi dai seama … că poţi să câştigi o pâine. Şi a zis “Uite ai să te duci cu vaca la păscut!” avea o vacă “şi … te joci cu copilu’ când io am treabă” , avea doi – trei ani, un băieţel …şi s-a dus…Cei care ieşeau la munci diferite din lagăr … era un tabel cu aprobarea lor …pe acest tabel eu eram singuru’ copil de nouă – zece ani care ieşeam la lucru [[i]râde pentru scurt timp [/i]]…şi mâncare, mai îmi dădea mâncare pentru … acasă şi … deja pentru părinţi şi sora mea. O soră mai mare care … deja devenise un … lucru mai bun …ăă…
Pe urmă tata a găsit de lucru la …îîî…unitatea nemţilor, la comandamentu’ german ca translator de limba germană şi rusă … şi ucraineană că … ăăă… se vorbea în zona Cernăuţiului, se vorbea şi ucraineană şi … îîî …ru… germană ştia că au făcut şcoala austroungară, părinţii şi … a găsit un post bun, foarte bun cu … bani nu prea da’ … ăă … mâncare, alimente şi ..îîî … o serie de avantaje şi ieu aveam serviciu acolo laaa… această femeie, ea a luat … mi-am dat seama că soţul ei era unu’ mare, uriaş aşa şi mi-a tăiat mânecile la o pufoaică de-a lui, unde intram complect în pufoaica aia [[i]râde[/i]] că n-aveam haine, mi-a dat nişte cizme de cauciuc tot mari … aşa cu multe obiele în cizme, era bine, era cald. M-am împrietenit cu … băieţii ucraineni care veneau la păşunat … cuuu vitele, cu vaci şi cu oi, acolo la păşunat scoteai şi porcu’ o dată cu … aşa era! [[i]exclamaţie[/i]] Şi m-am împrietenit foarte bi… mi-am dat seama că … băieţii ăia ţineau la mine … că într-o zi a apărut o patrulă de nemţi şi întrebau de “Partizani. Partizani”. Ştii şi…îîî.. dacă vorbesc deutsch copii. Ştii ? şi tot eu vorbeam germană, era limba maternă şi … îîî … am tăcut şi … băieţii m-au apărat cât de cât, ştii? deşi ştiau … Şi-o zis nu, nu m-au trimes unu’ să-ntorc vacile ca să … ştii? adică o chestiune foarte bună …Şi … aşa am dus …am petrecut în lagăr, iarna mă duceam mai curăţam grajdiu mai la…nu mă duceam zilnic că n-aveam ce face. Da’ femeia era sufletistă mi-am dat seama şi miloasă … şi …ş-acuma eu când văd câte un copil cerşind mi se rupe inima. Totdeauna îi dau câte ceva, nu la copii de ţigani, care stă ţiganca şi îi ia banii să duce la băut da’ îi vezi pe ăştia aşa mai …
În ’44, în mai ’44 nemţii s-au retras şi… au apărut armata rusă …şi ne-a eliberat. Ne-a eliberat şi am pornit spre casă spre Cernăuţi, imediat în urma frontului. Ne luau în maşini, militarii, ne mai dădeau de mâncare, …îî …cu căruţe …am ajuns …îăîî…în Cernăuţi. Casa … noastră … era dărâmată… zice cică ar fi căzut o bombă pă ia şi nu s-a mai făcut. Făcuse, un vecin acolo de noi îşi făcuse grădină din…pe terenul ăla. Era … moara, el şi-o făcut o grădină, p-ormă s-au înţeles din câte am ştiut eu de la părinţii mei c-a cumpărat … terenu’… mă rog nu e …
Şi tata lucrat în … îîî … cadrul unei coperative, eu şi sora mea am urmat în continuare cursurile primare …în limba rusă… că era teritoriu rus …şi am mai făcut doi ani … Deci am făcut doi ani în limba română înainte şi doi ani am făcut în limba rusă … în ’46 a apărut un ordin că cei care au fost deportaţi în lagăre [[i]a tuşit [/i]] şi sînt cetăţeni români … pot emigra în România. A fost o lege doar pentru cei care.. că altfel cre’ că pleca toată lumea de acolo. Ştii? Şi ne-am înscris şi noi şi în ’46 am venit în ţară, tata a zis că s-a consultat cu alţii să venim la Braşov că ie industrie multă ..că poate să asigure un viitor copiiilor. … Şi am venit la Braşov, io am continuat şcoala, având 14 ani, deja am intrat ucinic la un atelier de lăcătuşerie … îîî … aici pe Poarta Schei aici mai sus un particular … şi … îîî … am urmat … îîî … era Liceul de Arte şi Meserii în Braşov, acolo unde-i acuma Liceul Hidromecanica, dar … pe urmă s-a transformat în Şcoala Industrială de Băieţi, patru ani, echivalentă cu liceul seral. Am absolvit şcoala şi … în ’51 când am absolvit şcoala am fost angajat la întreprinderea Carpatex, pe atuncea îi zicea Partizanu’ Roşu. Şi … în … cincizeci… şi trei am plecat în armată, am făcut trei ani armată, m-am întors la Carpatex, după 42 de ani am lucrat în meserie la Carpatex şi-n ’90 am ieşit la pensie [[i] râde[/i]] . Şi de atunci activez aicea pentru că pensia e cum e … şi trebui înnădită.
Rude acasă noi n-am avut, am avut rude plecate în America. Înainte de război au plecat doi fraţi de.ai lu’ mama şi … unu’ a avut trei băieţi aicea, i-a murit soţia … şi … eu nu l-am ...i-am cunoscut, dar am cunoscut băieţii ăia trei care au plecat în … i-a chemat tatăl lor în America, în … trei..zeci..şi nouă, adică imediat după ce am primit vestea a început războiu’. Au avut un noroc extraordinar[[i]exclamaţie[/i]] Iar celălalt frate a lu’ mama s-a căsătorit în...acolo … îîî … că a avut doi … a avut are eu nu ştiu… cred că băie…cred că copiii sunt un băiat şi o fată. Care au terminat medicina… îîî … Băiatul era medic militar … mi-a trimes poze, imediat am luat legătură cu ei … după război, când … am ajuns în … n … Braşov am reluat legătură cu ei, am găsit adresele … şi ne-au scris … ne-au ajutat atunci când nu puteai .. Şi aici era cu limită de pachet şi treburi … din ăstea [[i]a tuşit[/i]] Şi pe urmă periodic, aşa s-a pierdut legătura … şi n-am mai … .Am mai avut un văr primar … care nu l-am… l-am pierdut complet, plecat pe front în timpu’… după patruzeci şi … patru l-au luat…îîî … în armată, nu după, înain… îîî … în ’41, pardon, l-au luat ruşii, în armată, ocupaseră ei în ’40 au ocupat Bucovina ruşii, şi-n ’41 s-au retras şi l-au luat şi pe el, că era militar, era mai mare …. Şi n-am ştiut de el până în ’87. Din discuţie cu nişte basarabeni “ Uite, zice, cică am făcut armata cu el, un om mai în vârstă, cică uite adresa lui.” Şi i-am scris şi ne-am regăsit şi în ’89 am fost la Chişinău, a fost o bucurie, vă daţi seama după cincizeci de ani să te revezi a fost aşa o bucurie şi era.. a fost de trei ori rănit, în timpu’ războiului, era suferind … şi mmm … în nouăzeci … şi unu a murit. Şi nu ne-am mai putut duce că am primit … telegramă, şi era problemă că era cu cu Transnistria de acuma, şi ei locuiau Dubosari dincolo de Nistru , ştiţi? nu s-a mai putut decât cu chestii speciale şi ne-a sfătuit cineva “nu vă duceţi că …”. Asta a fost până acuma [[i]exclamaţie[/i]] Mai întrebaţi-mă dacă mai vreţi [[i]exclamaţie[/i]]

[i]-Aţi povestit la copii despre deportare ?[/i]
- N-am copii, dar copii lu’ soră mea ştiu…- [i]Din familie[/i]…

- Da, da ştiu…şi ştie toată lumea şi nu-i secret, nu era cazu’ să ţinem secret, în fond. …În perioada asta de lagăr nu v-am spus că … ăăă …era tot oraşu’ să dispară că a venit ordin să lichideze şi s-au săpat şi gropi comune pentru execuţie aşa, s-a executat în mai multe localităţi… a depins de comandant geman care era. Şi noi am avut noroc pentru că tata lucra ca translator la … nemţi. Şi comandantul era un om extraordinar, aşa ceva n-am pomenit[[i]exclamaţie[/i]] S-a dus şi a vorbit cu ăia “am oameni angajaţi la mine [[i]exclamaţie[/i]] Nu-i dau [[i]exclamaţie[/i]] nici familia nici copiii şi … şi ăsta a fost un noroc extraordinar[[i]exclamaţie[/i]]”. Au fost omorâţi foarte mulţi atunci …Aşa am scăpat şi a zis “imediat vă faceţi bagaje … şi vă mut pe teritoriu românesc, sunteţi cetăţeni români”.Că Ucraina în timpul războiului atunci ocupată, o fost împărţită în două , o parte armata română, o parte armata germană. Deci ne-a trecut la români şi ăsta a fost norocu’ nostru … De două ori, de trei ori pe lună venea să ne viziteze comandantul neamţ şi cel care era în lagăr în partea română, toţi la început ne suspectau ca … aaa .. spioni ai nemţilor, că venea comandantul neamţ. Pe ormă au plecat pe front şi … no, s-a început retragerea că a fost copilăria mea. Pe ormă aicea am început cu lucru şi cu … viaţa de aicea, cum a fost, a trecut aşa de repede [[i]exclamaţie[/i]] Când eu m-am angajat acolo la Carpatex, ieşise la pensie un maistru şi spunea “Am lucrat 36 ani aicea” [[i]exclamaţie[/i]] şi mă gândeam “Doamne! Oare se poate aşa ceva?” Uite că s-a putut…- [i]Cum v-aţi cunoscut soţia?[/i]

- Ooo … asta nu-i prima mea soţie, am cunoscut-o-n fabrică … acum 23 de ani şi am trăit împreună până anu’ trecut. Anu’ trecut ne-am căsătorit … Diferenţă, ea-i mai tânără ca mine, ne înţelegem foarte bine, sunt foarte mulţumit …. Pot să vă spun şi o mică glumă aicea? Da? Cică doi trăiau în concubinaj, cum am trăit şi eu cu soţia mea , atâţia ani şi într-o zi ploioasă afară, stăteau lângă sobă, amândoi, după atâţia ani şi … şi ea zice “Nu crezi că ar trebui să ne căsătorim?” şi el zice:“Crezi că ne mai ia cineva?” [[i] am râs[/i]]. Da’ bine cazul meu cu soţia nu era ăsta …

[i]- Cum se curtau oamenii în perioada aceea? Care era obiceiurile …[/i]
- Ei… curtau …obiceiul era mai simplu ca acuma să curtezi o fată în perioada aceea. Era perioada aia când …. N-aveai discotecă, n-aveai decât la o cofetărie sau la un cinema … Dacă o invitai la un teatru era un lucru mai … mai avansat mai … Asta era [[i]exclamaţie[/i]] … Era [[i]exclamaţie[/i]] n-aveai unde merge. Activam pe linia culturală la fabrică, mă ocupam de brigăzi arstistice, am fost şi dansator la folclor, cu premii pe ţară, un ansamblu foarte bun [[i]exclamaţie[/i]] şi … Asta era toată distracţia, era o bucurie după program de lucru să ai unde merge, ştii? Că te duceai acasă … ori băteai bulevardu’ … îîî … nu-ţi puteai permite să te duci la restaurant, când invitai o fată la restaurant deja aveai intenţii foarte serioase … Acuma-i cu totu’ altfel.- [i]După cât timp v-aţi căsătorit?[/i]

- …. După douăzeci şi … doi de ani împreună ….- [i]Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră în perioada Dej?[/i]

- În perioada Dej … noi am venit în ’46 când … tocmai în ajun de alegeri a guvernului Petru Groza … atunci … îîî …Mi s-a părut totuşi la … la Dej o via … îîî … vă daţi seama că după atâta suferinţă eşti mai liber, eşti … era într-adevăr economatele astea în ’46 când am venit noi, fiind ucinic, ne trimitea cu căruţa ucinicii să ne aducem alimente la toţi muncitorii, era cartelă … Şi economatul ăsta … îîî … de exemplu te duceai în data de, era afişat, îţi dădea ulei şi mergeam pentru tot atelieru’, erau vreo şaisprezece angajaţi, noi le aduceam aici ca să nu meargă … era cozi şi în ziua de era făină. Pâine era, pâine … puteai să cumperi două pâini … când … ce faci cu două pâini: o pâine îţi dădea. Totul era pe cartelă până şi … nu ştiu că … mă duceam şi luam pentru tata ţigări, tot aşa era … tăia bonuleţe aşa [[i] arată pe masă cu degetele arătătoare un dreptunghi de aproximativ 4 centimetri[/i]]… erau bonuleţe.Pe urmă de la Dej la … la Dej era foarte bine aprovizionat oraşu’ şi … vorbesc de oraş, nu de toată ţara. Se găsea de toate şi pe ormă la Ceauşescu la început erau alimentaţie foarte bună, găseai de toate … numai că pe ormă a tot scăzut, a tot scăzut … până am ajuns unde am ajuns…

[i]- Ţineţi minte cum s-au schimbat lucrurile după ce a început naţionalizarea?[/i]

- Acuma după ……..- [i]Nu, atunci, în perioada Dej…[/i]

- Păi da, atuncea … a început de exemplu aicea unde am lucrat eu, atelierele ăstea nici încă n-au … început să le naţionalizeze a început făbricile. Şi povesteau apoi colegii de la Carpatex că a venit o comisie … a adus pe un cetăţean care era lăcătuş la Steagu' Roşu … că va fi director de intreprindere … patronul nu s-a opus. Chiar a rugat patronu’ “ să nu vă apucaţi, că în alte intreprinderi au sabotat, au blocat motorul, au făcut stricăciuni multe” Aicea nu, aicea a decurs foarte frumos, a predat cheile, el l-a condus în toată fabrica, tot… ăsta era Gsyel, ginerele lui Szerch, Szerch murise, a fost angajat până la pensie în centrala noastră la Bucureşti, era meseriaş, specialist în textile şi a fost angajat în centrală. Pe ormă a venit acasă, avea casa în Prejmer, a venit acasă … şi aicea în Prejmer a murit a fost foarte … nu … la noi .. n-a fost probleme … de .. - [i]Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră în perioada Ceauşescu?[/i]

- Schimbat. S-a schimbat că munceam … aveam un salariu, aveam o locuinţă primită de la fabrică, dacă erai apreciat la locul de muncă te descurcai destul de bine. Ştii? Nu pot să zic … bine [[i]exclamaţie[/i]] că era criza. Nu găseai … degeaba aveai salariu şi nu găseai de toate, dar nu aveai ce să cumperi decât ce se găsea pe piaţă. Am fost odată, facem o paranteză aici, m-a trimes directorul comercial, când lucram la Desfacere, deja am trecut prin fazele în fabrică. Ştii? Zice ”Te duci la şedinţă la partid pe judeţ şi când spune Carpatex spui prezent” . “Dacă mă întreabă ce…” “Nu te întreabă nimeni nimica. Te duci şi faci prezenţa acolo.” “Bine.” Şi m-am dus la şedinţă, că trebuia să meargă directorul comercial, toţi directorii comerciali care aveau produse de .. de … uz general se adunau lunar sau trimestrial nu mai ştiu exact… lunar … exact pentru raportu’ de vânzări, de chestii. Dar accentu’ nu să punea … eram noi, Nivea era …îîî … era bicicletele de la Tohan, Dârste - bere, accentul să punea pe carne, pâine şi aprozar. … Şi când ..îîî … am intrat, am făcut prezanţa am zis prezent şi a început şedinţa …. Şi … îîî … a cerut pă director .. era director atunci Ciuclaru, la alimentara: Ce puteţi spune? Păi am dat, în luna asta atâtea tone pe piaţă şi stăteau aşa ca pă ace, că unde dracu’ unde s-a dat carnea asta pe piaţă? Că noi primeam trei kilograme pă an de 1 mai, 23 august şi 30 decembrie câte un kilogram şi a zis de câteva tone şi zice chiar astăzi nu ştiu câte tone de carne de porc, de vită, de păsări … îîî … am dat … îîî … untură, grăsimi… lactate, a înşirat … şi eu în gândul meu: “Uite deşteptu’ [[i]exclamaţie[/i]] m-a trimes pe mine în locul lui ca el să-şi facă piaţa.“ Ştii? când eu stau aici, în hală să vinde de toate şi … în fine … Pe ormă cel de la aprozar, ce s-a dat pe piaţă cartofi şi ceapă şi din astea … îîî … pâine, iară … pâine îţi dădea, aveam în perioada aia aveam cartela aia de o pâine pe zi sau cât, nu ştiu … jumate de kilogram pe persoană şi am stat aşa “Uite ce-i pe piaţă şi noi stăm aici. Toată şedinţa asta a fost condusă de secretara cu probleme … îîî … economice, parcă era, doamna Şuster şi doamna Şuster a fost ţesătoare cândva, o cunoşteam, soţul ei lucra cu mine în fabrică … Şi cum s-a terminat şedinţa aşa am rupt-o la fugă până-n hală, nimic, m-am dus la măcelărie, acolo Viorel ăla, acuma-i patron, atuncea era şef, îl cunoşteam că am dat examen pentru carnetul de conducere împreună şi … îîî … “Dă şi mie, mai ai din carnea aia?” “Ce carne, eşti nebun?” [[i]râde pentru puţin timp[/i]] zic “Uite aşa aşa aşa …” zice “Du-te mă, vezi de treabă [[i]exclamaţie[/i]] n-am primit nimic, deloc.”M-am dus direct la fabrică şi m-am dus direct la soţul lu’ Şuster şi i-am spus: ”Mă, ăştia o mint pe nevastă-ta de-i merg fulgii [[i]exclamaţie[/i]] [[i]râde[/i]] “Cum?” “Uite aşa aşa aşa ….”“Nu ştiu, am s-o întreb …” Pe ormă am aflat: s-a dat cantităţile astea de carne şi restul … Dar … s-au dat la unităţi militare, la spitale, la cantine, la Predeal - staţiune balneară, la Poiana Braşov. Ştii? … S-a dat la nişte locuri [[i]râde[/i]] locuri .. şi toată cantitatea asta s-a dat raportată pe piaţă, deci a fost cu … o perioadă … no. - [i]Eraţi obligat să participaţi la activitrăţi politice la servici?[/i]

- Da … am participat că .. ca să poţi să obţii un post mai aşa, trebuia să fii membru de partid … Când am terminta postliceala la Cisnădie [[i]tuşeşte[/i]] … Şi am venit înapoi eram mai mulţi colegi … postu’ nu era imediat de … mergeam … directorul Ionescu, Dumnezeu să-l ierte, că a murit şi ăsta, zice “Mă, Staicu iese la pensie şi avem nevoie de un post de maistru acolo, singurul care cunoşti lucrările din secţia asta eşti tu” “Şi ce să fac tovarăşu’ director?” zice:“ Fugi la Deliu să te primească în partid.” Ştii? [[i]râde[/i]] ăsta era secretar adică era chestii din astea. Ştii? M-am dus şi aşa am găsit post … am mărit salariu … că nu … eu nu ştiu dacă din toţi membrii de … chiar şi activişti, mai mari … că … am avut cunoştinţe aşa … toţi erau pă posturile astea, chiar şi mari membri de partid ca să poată să mănânce o pâine mai ieftină, mai albă, mai .. ăsta era mersu’ .. no.
- [i]Cum s-a schimbat aspectul Braşovului în perioada asta?[/i]

- S-a schimbat să ştii … în perioada comunismului vă referiţi? S-a schimbat mult mai mult ca acuma…toate blocurile ăstea, toate construcţiile astea sunt făcute în perioada aia .. Eu am şi zis: “Păcat că n-a început Centru Civic cu doi ani mai de vreme că era terminat”, că acuma nici nu se mai termină nici măcar ce s-a început da’ păi să faci contrucţii … au făcut …Eu ştiu că a venit o dată … ăăă … au venit au dus la fotbal aicea antrenor şi jucător pe Costi Ştefănescu … de la Craiova. Şi el n-a vrut să joace decât pe stadionul municipal, n-a vrut pe tineret. Prim secretar la judeţ era atunci Radu Ion, Radu ştiu precis, Ion, şi ăsta după aia am aflat că a fost prim secretar la Craiova unde juca Ştefănescu şi era naşul lui s-au s-au cunoscut, nu ştiu ce … Şi într-o zi … îîî … atunci aveam directoare deja, zice “Vezi că mâine vii cu mine” îmi spune mie, eu mă ocupam cu munca culturală pe intreprindere, “ vii cu mine la o şedinţă” zic “Vin” . Venea la 9, trebuia să fim acolo. Dimineaţa la opt jumate am plecat unde era şedinţa … la stadionu’ Municipal … toţi directorii din toate intreprinderile din Braşov, veniţi cu unu’ care nota şi executa şi … [[i]râde[/i]] ne-am adunat. Ce-i aicea? Nu ştiu, aici ne-a chemat, a venit secretaru' la nouă fix cu încă unu’ şi a zis “Tovarăşu’ este arhitectu’ Braşovului şi eu am o mică şedinţă şi dânsu’ vă explică cine, ce are de făcut şi eu mă întorc peste o oră, la zece … şi avea listă, tot şi a spus: Steagu’ Roşu faci ceasu’ electronic, faci cutare, faci cutare, faci cutare … Tractoru’ ari terenu’ cu … semeni din nou gazonu’ … şi treburi din ăstea, ICIM-u’ vestiarele, toate instalaţiile sanitare şi aşa … nu reţin … Carpatex, no ce-i m-am gândit , “Ce poa’ să ne dea nouă?” şase lozinci mari, că noi am avut un pictor de lozinci din ăstea foarte bun. Şi cele mai frumoase lozinci din oraş făcea, şase lozinci mari: acolo- “Trăiască partidu’ comunist român în frunte cu tovarăşu’ … “îîî … “ Comunismu’ viitoru’ omenirii …” ăsta era Carpatexu’. Bun! La zece fix s-a întors prim secretar şi a zis “Tovarăşi , ştiţi ce aveţi de făcut?” “Da” … v-a spus tovarăşu’ secretar … că treaba asta, tovarăşu’ arhitect zice…. Că toată treaba asta trebuie să fie gata la 23 august … şi asta era prin mai, aprilie – mai aşa şi vă mai atrag atenţie … nu cheltuiţi bani, totu’ se face prin muncă voluntară şi economie de materiale …. Şi nu s-a cheltuit bani apropo şi s-a făcut … pe cuvânt dacă nu … s-a făcut la data de… 23 august am defilat, au cântat, a cântat corul nostru, toate corurile unite din intreprinderi, acolo s-a făcut demonstraţia din 23 august … Vedeţi [[i]exclamaţie[/i]] Nu zic că acuma nu s-ar putea, dar acuma … eu totuşi eu nu înţeleg, la vârsta asta şi trecut prin atâtea, eu nu înţeleg toată politica asta, nu pot s-o înţeleg, bine că aia care au fost până acuma nu pot să-i înţeleg deloc [[i]exclamaţie[/i]] A fost numai jaf, că şi toţi au tras şi au făcut, ăştia încearcă să facă ceva dar le bagă alţii beţe în roate … Eu dacă aş fi după mine, eu aş aduna pe toţi şefii ăştia de partide, televizată treaba să audă, să vadă toată ţara şi aş întreba: “Mă oameni buni, voi ţineţi la ţara asta, la poporul ăsta? Da? Ei facem asta asta …Cine nu e de acord cu asta nu-şi iubeşte ţara, nu-şi iubeşte poporul şi umblă numa’ după profit şi alte chestii. Eu aş face direct … chestia asta. Şi atuncea s-ar reduce o parte că atâtea partide, nici America n-are câte avem noi Păi da … e o bătaie de joc, câţi bani să cheltuieşte într-o campanie electorală? Nu? Câţi bani, dom’le, mai ales în .. în … n … ’96. Popa ăla candidat la la preşedenţie … îîî … hai să nu mergem până în ’96 ăsta al nostru cu … biochimia lui … cum naiba îl cheamă Mudava, la preşedenţie, ce dracu’ făcea Mudava sau Popa ăla cu cine îşi forma guvernu’ şi toate astea dacă ajungea preşedintele ţării … Hai să venim aicea în ultimele alegeri din ’90 … îîî … o ziaristă, avocată, nu mai ştiu cum e …. Ce … ăsta Cerveni, avocatul, da, ce caută ăsta? … cum poţi să conduci o ţară din asta? … În primul rând tu trebuie să fii gospodarul tău, nu ? Dacă la tine în casă e … Şi pe urmă toţi cei care candidează să … adică un certificat medical de la un psihiatru. Serios, că sînt nebuni unii [[i]exclamaţie[/i]] Dar se poate aşa ceva? … Numa’ pe principiu lui că el vede aşa … păi nu merge ….Mai mă întrebaţi?

[i]- S-au distrus lucruri în perioada aceea, aţi spus că s-a schimbat aspectul Braşovului, s-a modificat ….?[/i]
- Ăăăă … Pă vremea comunismului? - [i]Da[/i] [/td][/tr][/table]

http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1315&l=ro

Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania - profund ingrijorata

Pretinzand a nu fi o organizatie politica, ci exclusiv culturala, cercurile legionare de astazi se sustrag legii de acreditare a gruparilor politice. E un subterfugiu care, pana astazi, a dat rezultate. Gruparea legionara se organizeaza (dincolo de fatada cluburilor si caselor de lectura) in cuiburi, iar surse autorizate acrediteaza ca functioneaza multe astfel de organisme. Ele au publicatii, doua edituri care au publicat si publica majoritatea lucrarilor antebelice ale corifeilor miscarii legionare. De curand, au imprimat, la o casa de discuri din Timisoara, caseta "Cantecele Garzii de Fier". Actuala miscare legionara organizeaza, pentru aderenti si simpatizanti, reuniuni comemorative (ca aceea din iunie 1999, aniversand centenarul lui Corneliu Zelea Codreanu si o alta, in noiembrie 1999, comemorand 61 de ani de la asasinarea aceleiasi capetenii legionare), desfasurata la Bucuresti si Iasi, programeaza tabere de vara, marsuri. In raportul Serviciului Roman de Informatii pe 1998-1999 se precizeaza ca aceste organisme urmaresc "apropierea momentului recladirii unei structuri la scara nationala, asemanatoare Garzii de Fier, in perspectiva accederii acesteia pe scara politica", adaugandu-se ca, "in acest moment, exista nu mai putin de 12 fundatii si asociatii constituite de adepti ai legionarismului, dintre care unele fac, in mod deschis, apologia violentei si crimei politice".
Desfasurand o asemenea ampla activitate propagandistica, inclusiv publicitara, miscarea legionara actuala a izbutit sa racoleze prozeliti printre tinerii elevi si studenti, deveniti membri ai amintitelor cuiburi legionare. Organizatie profund antidemocratica, totalitara, xenofoba, antisemita si cu trecut politic asasin, activitatea miscarii legionare de astazi constituie o amenintare fatisa pentru democratia romaneasca. Cum se preciza, recent, intr-un articol ("Un fascism renascut in Romania") din ziarul "Le Monde", din 15 ianuarie a.c., tentativa de a organiza reuniuni aniversare sau comemorative pentru N.S.D.A.P. in Germania sau o alta tara democratica occidentala ar provoca mari manifestari contrarii si masuri legale pentru interdictie. Toate aceste manifestari legionare sunt acte politice foarte grave si cu deosebire periculoase. Indraznim, de aceea, sa atragem atentia autoritatilor sa adopte masuri eficiente impotriva reorganizarii defunctei miscari legionare interbelice, potrivit Codului Penal art. 317 si a Constitutiei Romaniei, cap. III, art. 30, cu referire la interdictia desfasurarii activitatilor nationalist sovine, atatarea urii de rasa si nationale.

Aceste masuri trebuie adoptate cata vreme nu e inca prea tarziu, nu atat in interesul micii noastre comunitati evreiesti, cat al apararii democratiei romanesti si a bunei ei imagini in lume.

---

Camasile negre, verzi, brune saluta, din nou,cu bratul intins

In Germania, dupa esecul la alegerile pentru Parlamentul european, partidul de extrema dreapta "Republikaner", condus de un vechi nazist, Franz Schצnhuber, a disparut de pe scena politica. Celelalte partide de extrema dreapta din Europa nu se reclama drept mostenitoare ale ideologiei fasciste. Unele chiar se apara ca ar fi antisemite. Ele sunt doar contra "evreilor care conduc" fie tara lor, fie toata lumea. Vechiul slogan fascist... Ele isi castiga acum alegatorii mizand pe campanii nationaliste si xenofobe, indreptate, in special, contra imigratiei din tarile subdezvoltate. Conflictele interetnice pot facilita avansul extremei drepte in tarile federalizate de tipul Belgiei. Acolo, partidul flamand "Vlaams Blook" merge pana la a acorda o prima de 1 000 de dolari fiecarei femei care naste "un valon adevarat, de rasa"! Dar, in Belgia, partidul valon este practic respins de toate partidele democratice, care refuza orice alianta cu acesta. In linistita Elvetie, bogata si prospera, liderul extremei drepte este un miliardar: Christoph Blocher. Partidul sau a ajuns primul ca numar de voturi, mizand pe o campanie xenofoba, indreptata impotriva emigrantilor. Blocher declara ca nu este antisemit, dar a trimis o scrisoare de felicitare unui autor care neaga Soah-ul si care a fost condamnat la 15 ani de inchisoare pentru rasism, scrisoare publicata de presa elevetiana. "Nici nu am citit cartea" - a declarat Blocher, marcand, astfel, atitudinea lui de solidaritate de principiu cu negationistii.

In Italia, Umberto Bossi, liderul Ligii Nordului, dispune de o militie paramilitara proprie - 3 000 de oameni imbracati... in camasi verzi. El organizeaza parazi si ceremonii in stil medieval, dupa modelul festivalurilor "gotice" ale nazistilor. Nu se declara antisemit, ci doar xenofob.

Acelasi model xenofob cu care si-au castigat alegatorii in Franta - Jean Marie Le Pen si Bruno Mיgret. Dar, in Franta, alegatorii lor s-au redus de la 16% in 1998, la 10% acum.

AUSTRIA: Partidul Libertatii Austriei (F.P.ײ. - la alegerile din 1999, 26,9% din voturi)
BELGIA: "Vlaams Blook" (in 1999, 10%)
DANEMARCA: Partidul Poporului Danez (P.P.D. - in 1998, 7%); Partidul Progresului (in 1998, 9,8%)
ITALIA: Liga Nordului (in 1996, 10,1%)
NORVEGIA: Partidul Progresului (F.R.P. - in 1997, 15,3%)
ELVETIA: Uniunea Democratica de Centru (U.D.C. - in 1999, 23%)

---

CITIND PRESA COTIDIANA

Dupa aparitia in presa a scrisorii F.C.E.R., in care se cere autoritatilor statului luarea de masuri impotriva reorganizarii miscarii legionare din Romania, ziarul "National", din 26 aprilie a.c., publica o jumatate de pagina dedicata renasterii si refacerii miscarii legionare, citand, in acelasi timp, Raportul S.R.I. adresat Parlamentului, care semnaleaza pericolul renasterii fascismului in tara noastra. Se mentioneaza, in acest raport, ca 24 de organizatii, multe clandestine, asteapta sprijin material si moral din strainatate, iar radicalismul extremistilor se accentueaza din zi in zi. Ziarul subliniaza ca, desi S.R.I. a avertizat de mult autoritatile statului asupra pericolului ascensiunii extremismului de dreapta, acestea nu au facut nimic pentru a lua masuri de combatere judiciara a fenomenului, desi dezvoltarea manifestarilor de tip fascist este de natura sa deterioreze imaginea noastra fata de opinia publica si clasa politica a Europei Unite, in care vrem sa intram.

In numarul de vineri, 28 aprilie a.c., al ziarului "Azi", dl Ion Cristoiu publica un editorial de o pagina, in care reia teza antisemita milenara a vinovatiei evreilor pentru uciderea lui Cristos. Dupa cum se stie, aceasta teza a alimentat, de doua milenii, antisemitismul in toata lumea crestina. Am primit cateva telefoane la redactie, in care cititorii nostri isi exprimau uimirea pentru aceasta reafirmare a celui mai vechi mit antisemit, sustinuta de cunoscutul publicist. In urma cu doua decenii, un avocat israelian (azi, presedinte al Inaltei Curti de Casatie), a primit sarcina sa studieze procesul si condamnarea lui Iisus Cristos din punctul de vedere al dreptului si cutumelor de acum 2 000 de ani. Dupa 20 de ani de studiu, el a publicat o lucrare, in care demonstreaza ceea ce era de fapt stiut: nu evreii l-au condamnat si ucis pe Cristos, ci romanii. Dl Ion Cristoiu nu e de acord. Evreii l-au ucis pe Cristos! - concluzioneaza el. Numai ca, prin vocea autorizata a Papei Ioan Paul II, Biserica Catolica a recunoscut falsitatea acestei milenare acuzatii antisemite si a dezavuat-o. Competent in orice problema, dl Ion Cristoiu este, si cu aceasta ocazie, mai competent decat Papa. Care nici nu e antisemit.

In "Adevarul" din 24 aprilie a.c., un colonel (r) din Iasi, dl Constantin Bucos scrie, in numele catorva asociatii locale de veterani de razboi: "Ne exprimam surprinderea si indignarea fata de nedreptatea facuta de Consiliul judetean Iasi, prin impiedicarea asezarii bustului Maresalului Antonescu alaturi de alti doi maresali - Constantin Prezan si Al. Averescu". Dl colonel Bucos nu poate uita "meritele istorice" ale maresalului, care a trimis la moarte mii de evrei la Odessa, din ordin personal si care a condus Armata romana spre marile victorii, soldate cu distrugerea si capitularea ei, precum si ocuparea Romaniei de catre sovietici. Dar primim, in acelasi timp, la redactie o scrisoare de la col. (r) Vasile Amariucai, din Bucuresti, care ne scrie ca, pe str. Negruzzi din Capitala, se afla sediul Legiunii "Arhanghelul Mihail" Garda de Fier, al Asociatiei "Legiunea Crestina", precum si o Biblioteca documentara, pe cladire fiind arborat steagul legionar. Dl col. (r) V. Amariucai semnaleaza ca aceasta reprezinta o grava incalcare a legilor statului si ca a sesizat Primaria sectorului 1, care l-a tratat cu indiferenta. Exact la asta se refera si scrisoarea F.C.E.R., domnule colonel: la indiferenta autoritatilor.

---

IN EUROPA, UNDE SPERAM SA INTRAM...

Franta - 16 iulie - zi comemorativa

Adunarea Nationala a Frantei a adoptat, in unanimitate, o lege prin care se instituie ziua de 16 iulie, in fiecare an, ca "Zi comemorativa a persecutiilor antisemite comise de statul francez". La 16 iulie 1942, a avut loc celebra razie care a adunat, la Velodromul de iarna, mii de evrei ce au fost, apoi, deportati in lagarele de exterminare. Cu aceasta ocazie, se va aduce si un omagiu "celor drepti", care s-au opus in Franta acestor persecutii". In Romania, nu avem sa ne amintim nimic?!

Elvetia - condamnarea unui "negationist"

Din 1946, elvetianul Gaston Armand Amadruz nu si-a ascuns niciodata simpatiile fasciste, sprijinind diferite actiuni ale extremei drepte europene. El a negat in permanenta ca ar fi existat lagare naziste de exterminare si ca nazistii ar fi folosit camerele de gazare. In 1995, in codul penal elevetian a fost introdus un articol care pedepseste discriminarea rasiala. Recent, pe baza acestuia, G. A. Amadruz a fost condamnat la un an de inchisoare si la plata unor daune morale catre asociatiile elvetiene si franceze care apara memoria evreilor deportati de nazisti. Articole de lege avem si noi. Oare asteptam sa intram in Europa ca sa le aplicam sau dupa ce le vom aplica o sa intram in Europa?

---

IN VIITOR - O EUROPA FARA EVREI?

(Conform statisticilor, in Europa anului 1937 locuiau zece milioane de evrei. Astazi mai sunt doar 1 627 000...)

In Editura "Calmann-Lיvy" (Franta) a aparut o carte scrisa de Bernard Wasserstein si intitulata: Evreii din Europa dupa 1945. O Diaspora pe cale de disparitie. Putem fi de acord cu autorul sau putem avea indoieli. Dar cifrele cu care opereaza Wasserstein sunt interesante. Conform statisticilor, in Europa anului 1937 locuiau zece milioane de evrei. Astazi mai sunt doar 1 627 000. Din cauza imbatranirii si a emigrarii in Israel, peste zece ani vor mai fi doar un milion. (De fapt, din 3,9 milioane de supravietuitori ai Holocaustului, in 1944, trebuie scazuti cei care au emigrat in Israel pana acum, pentru a explica scaderea brutala a Diasporei evreiesti europene). Dupa caderea zidului virtual care inconjura, in interior, Uniunea Sovietica, de acolo au plecat 3/4 dintre evrei. Cea mai mare comunitate iudaica din Europa traieste acum in Franta, unde se concentreaza doua treimi din evreii europeni. Dupa cum scrie B. Wasserstein, o data cu realizarea visului sionist, a unui stat israelian, o data cu reculul religios, reorientarea filosemita a catolicismului si orientarea prosemita a guvernelor si a majoritatii populatiei, in urma Shoah-ului, o parte a evreilor se vor pierde in populatia europeana, la a carei cultura si civilizatie au adus o contributie majora.

http://www.romanianjewish.org/ro/antisemitism_in_romania_02.html

Nu merita
Ultima data cind, de pe acest spatiu editorial, am abordat chestiunea evreiasca, am reusit sa stirnim indignarea unui membru al comunitatii evreiesti, care insista asupra caracterului salbatic al Holocaustului din Romania.
La un cu totul alt nivel, enuntind citeva lucruri de bun-simt, presedintele Iliescu s-a vazut apostrofat de un ministru israelian. Aceste evenimente nu sint intimplatoare, ci fac parte dintr-un sistem, dintr-o reactie directionata foarte clar spre transformarea anilor celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-un memorial exclusiv al evreilor omoriti de fascisti. Beneficiile acestei adevarate industrii de imagine sint imense, fiindca adevarata ei miza este de fapt una de dominatie politica si economica.

Nu e intimplator ca "tensiunile" din relatiile romano-israeliene apar tocmai acum, cind se pune problema unor ipotetice retrocedari ale proprietatilor evreiesti. Tehnica stalinista: cine nu e cu noi, e impotriva noastra se aplica matematic in privinta tuturor celor care spun ca, in comparatie cu ceea ce se intimpla in Europa, abuzurile impotriva evreilor comise de statul roman au fost de mica amploare, in special dupa 1942. Oricine enunta aceasta teza, cu perfecta acoperire istorica si morala, se expune imediat unui atac neelegant, fiind catalogat drept antisemit.

In cel de-al Doilea Razboi Mondial au murit 22 de milioane de rusi si nu e normal ca de ei sa nu mai vorbeasca nimeni, in timp ce moartea celor sase milioane de evrei este motiv perpetuu de obedienta fata de un popor care e departe de imaginea angelica pe care doreste sa si-o creeze. Holocaustul a existat fara indoiala, dar el nu a fost unul eminamente evreiesc, asa cum a subliniat pe buna dreptate presedintele Iliescu. In Europa comunista, excesele care au urmat razboiului i-au avut adeseori in prim-plan pe evreii veniti la putere odata cu tancurile armatei rosii. La fel de adevarat este insa ca, in Romania cel putin, au fost si momente in care structurile de conducere au fost purificate de evrei, eveniment care a nascut drame si nedreptati despre care ar fi bine sa vorbim mai mult, si, in primul rind, sa ni le asumam.

Cu totul discutabul este insa modul in care organizatiile evreiesti si statul israelian pun problema Holocaustului. Reflexul sceptic elementar, incercarea legitima de a afla mai multe despre Holocaust sint similare astazi cu includerea intr-o categorie care, daca e sa te iei dupa ideologii evrei, nu se deosebeste cu nimic de tagma ucigasilor din lagarele de concentrare. Mai mult, e imposibil ca intre doi oameni de pe planeta sa se poarte o discutie despre ororile celui de-al Doilea Razboi Mondial in general fara ca in aceasta dezbatere sa nu intervina imediat si brutal o voce care sa spuna ca, in comparatie cu drama poporului evreu, toate celelalte sint doar limonade de vara.

Holocaustul a existat, iar dimensiunea lui evreiasca este incontestabila. Nu se poate insa sa acceptam la nesfirsit ca toate generatiile de europeni vor trebui sa ispaseasca o vina care nu apartine nici macar bunicilor lor si nici nu putem transforma poporul evreu intr-unul de sfinti pacifisti. Singura greseala a presedintelui Iliescu a fost ca s-a obosit sa explice evidenta si adevarul istoric. Reactiile israeliene nu fac decit sa se circumscrie unui gind notat de Elie Wiesel in cartea Legendele timpului nostru, aparuta in 1968: "Fiecare evreu ar trebui sa-si pastreze intr-un colt al sufletului o zona de ura – o ura sanatoasa si barbateasca – pentru ceea ce personifica germanul si ceea ce persista in Germania." Inflamarile ministrului sint deci numai o transpunere la scara europeana a acestei linii de forta in gindirea eroului pacii, Elie Wiesel si nu merita sa li se acorde importanta.

http://www.evenimentul.ro/local/article/29641,32,baseArticle.html

Transnistria
http://www.romanianjewish.org/ro/cap5.htmlMasacrele din Transnistria
Făcând parte din Ucraina, Transnistria a fost un teritoriu administrat de România după cucerirea lui. Acest teritoriu n-a fost, pur şi simplu, anexat, ci era condus de un guvernator, responsabil faţă de Antonescu, iar Nistrul a constituit o reală graniţă.

La 19 august 1941, s-a decretat că în Transnistria opera administraţia română. Gheorghe Alexianu a fost numit guvernator al Transnistriei. Într-un interval foarte scurt de timp, Transnistria se transformase în ceea ce Alexander Dallin a numit „groapa etnică a României” . „Transnistria a fost un de­zastru care a durat o veşnicie. Raul Hilberg consideră că „în acest teritoriu românii au ucis în regiunea Odessa şi Golta aproximativ 150.000 de evrei localnici. Nici o ţară, cu excepţia Germaniei, n-a participat într-un mod atât de masiv la masacrarea evreilor .”
Dintre evreii deportaţi din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, au reuşit să supravieţuiască până la sfârşitul războiului doar 50.000. Ceea ce înseamnă că minimum un sfert de milion de evrei muriseră în Transnistria. Nu toţi, însă, au fost asasinaţi. O mare parte dintre ei au decedat din cauza maladiilor endemice, a foametei, frigului şi a mizeriei cumplite. În mărturia sa scrisă după război, un supravieţuitor din Transnistria, Mehr Berura, a declarat următoarele: „La Obodovca am rămas doi ani şi jumătate. Dintr-un efectiv, de 1.500 de deportaţi au rămas în viaţă 10%.”
Dar în Transnistria au avut loc masacre de mare amploare. Primul s-a desfăşurat la Odessa, în luna octombrie a anului 1941. Acesta a fost unul dintre cele mai mari măceluri ale populaţiei civile din întreaga istorie a celui de-al doilea război mondial. La 16 octombrie 1941, trupele germane şi româneşti au ocupat oraşul Odessa. Conform evaluărilor Dorei Litani, în momentul ocupării oraşului Odessa locuiau acolo aproximativ 80-90.000 de evrei şi „mii de evrei, mai ales intelectuali, au fost ucişi în primele 24 de ore” . „Cartea Neagră” a lui Ilya Ehrenbug şi Vassili Grossman menţionează un număr de 3-4.000 de evrei împuşcaţi în primele zile ale ocupării oraşului Odessa.
La 23 octombrie 1941, o explozie provocată de o mină a aruncat în aer clădirea în care se afla, comandamentul militar român de la Odessa. În urma exploziei acesteia, au fost ucişi generalul Glogojanu, 16 ofiţeri, 9 subofi­ţeri şi 35 de soldaţi.
Este foarte probabil ca la Odessa să fi fost ucişi cel puţin 25.000 şi poate până la 40.000 de evrei, în oraş şi la Dalnic.
Un alt masacru de mari dimensiuni, în care au fost implicate în mod direct autorităţile române din Transnistria, a avut loc în judeţul Golta, la o lună după masacrul de la Odessa.
Conform actului de acuzare din procesul primului lot de criminali de război, ordinul de exterminare a deţinuţilor din Golta (Bogdanovca, Dumanovca, Acmecetca) fusese dat de Modest Isopescu, prefectul judeţului Golta, iar execuţiile fuseseră efectuate de poliţiştii ucraineni şi de jandarmii români care se aflau în serviciul său. Majoritatea victimelor era compusă din evrei din Ucraina, dar printre cei ucişi s-au numărat şi mii de evrei din Basarabia.
Masacrul a început în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1941. Internaţii au fost astfel împărţiţi: în câteva grajduri au fost înghesuiţi internaţii bolnavi şi infirmi, ce nu se puteau deplasa în afara lagărului, în pădurea unde urma să se facă execuţia, iar cei valizi în restul grajdurilor. Primul lot masacrat a fost cel al bolnavilor şi infirmilor. Peste grajdurile în care se aflau ei s-a turnat petrol, după ce mai înainte se aşternuse un strat de paie peste acoperişul grajdurilor şi la intrări. S-a dat ordin „aprindeţi focul” şi, în câteva minute, cele două grajduri şi cu cei 4.000-5.000 de internaţi ardeau ca două torţe, sub supravegherea poliţiei trimisă de Isopescu Modest, ca să-i desăvârşească opera criminală.
Nu-i greu de imaginat prin ce frământări chinuitoare au trecut cei 43.000 de evrei care erau închişi în celelalte grajduri, aşteptând să le vină rândul. Dar pentru ei, acuzatul alesese un alt loc de masacrare, şi anume, râpa de lângă o pădurice din apropierea lagărului. Fiecare avea un rol de îndeplinit. Pădurea era locul unde cei destinaţi execuţiei erau jefuiţi de tot ce mai aveau de preţ asupra lor, iar râpa era destinată locului propriu-zis de execuţie şi de ardere.
În timp ce ardeau cele două grajduri, internaţii valizi erau scoşi şi mânaţi spre locurile de execuţie. Scene îngrozitoare se petreceau în acele momente, când mamele îşi luau copiii în braţe şi cereau cerului scăpare, când părinţii îşi încurajau copiii şi soţia, când disperarea pusese stăpânire peste toţi cei 46.000 de internaţi. Se mai auzeau încă ţipetele deznădăjduite din grajdu­rile care ardeau şi se prăbuşeau peste cadavre.
Aduşi în pădure, erau mai întâi jefuiţi şi dezbrăcaţi astfel încât, complet goi, erau îngenunchiaţi la marginea râpei, unde apoi au fost împuşcaţi în grupe de câte 300-400 cu cartuşe explozive. Masacrul a continuat în acelaşi ritm şi în zilele de 22 şi 23 decembrie 1941. În ziua de 24 decembrie a fost suspendat până la 28 decembrie 1941. Dat fiind numărul mare – 43.000 – al celor masacraţi, acuzatul Isopescu Modest, pentru a face să dispară orice urmă – credea el – a dat ordin să fie arse cadavrele. Arderea cadavrelor a durat timp de două luni de zile: ianuarie şi februarie 1942.
La Acmecetca au fost omorâţi prin înfometare 4.000-5.000 de internaţi, după cum spun martorii. Dar nu numai evreii au fost supuşi acestui tratament, ci şi ţiganii, ţiganii lui Antonescu, care au fost aduşi aici, deportaţi şi ei din ţară, spunându-li-se: Voi vă veţi lua, fiindcă nu sunteţi evrei, căruţele, caii şi avutul, pentru că veţi fi colonizaţi acolo şi vi se va da pământ.
Au fost duşi, şi ei au ajuns în imperiul lui Isopescu. Acolo li s-au luat întâi căruţele şi caii, şi cum ţiganii aveau şi ei asupra lor valori, ceva averi, aur, au fost supuşi şi ei jafului, o jefuire totală. Erau şi ei internaţi în simple cocine de porci; nu li se dădea nici o posibilitate să muncească, să-şi câştige existenţa. De aceea mureau ca muştele, spun martorii. Aceşti ţigani au avut aceeaşi soartă, fie că au fost împuşcaţi, fie că – mai ales – au murit de foame sau de frig.”
Un document, mărturie postbelică, confirmă cifrele dezvăluite în cursul procesului primului lot de criminali de război, şi îndeosebi: 48.000 de morţi la Bogdanovca, 14.000 de morţi la Dumanovca şi 14.000 de morţi la Acmecetca . Din cele două surse rezultă faptul că cel puţin 70.000 de persoane au fost exterminate în cele trei localităţi numite mai sus, începând din 21 decembrie 1941 până la sfârşitul lui februarie 1942. Se pare că ar fi existat şi unele complicităţi germane în organizarea masacrului acestuia. Mai exact, germanii care se aflau în apropiere, pe celălalt mal al Bugului, se temeau de o epidemie de tifos şi au făcut presiuni asupra lui Isopescu pentru ca acesta să-i execute pe internaţi.
Anul 1942 a început în Transnistria prin acţiuni menite să termine exterminarea evreilor din judeţul Golta, precum şi prin deportarea evreilor de la Odessa.
În Transnistria a acţionat în prealabil Einsatzgruppe D sub comanda lui Otto Ohlendorf. Aceeaşi unitate „specială” îşi desfăşurase, în prealabil, activitatea şi în Bucovina şi era ataşată Armatei a XI-a germană, aflată sub comanda generalului von Schobert (iar mai târziu, sub cea a generalului von Manstein). Din 9 august până la 15 august 1941, Einsatzgruppe D a acţionat în regiunile Nicolaev şi Cherson, iar după 1 octombrie 1941, la est de Nipru . Einsatzgruppe D şi-a desfăşurat activitatea şi la Simferopol. Zona ei de acţiune: „oraşul situat cel mai la nord era Cernăuţi, la sud zona sa se întindea până la Moghilev-Podolsk, Iampol, iar la est, Crimeea” . Din iunie 1941, până în iunie 1942, Einsatzgruppe D a lichidat a aproximativ 90.000 de persoane: evrei, ţigani, ucraineni, partizani, intelectuali, bolnavi mintali

INCIDENT SAU ACCIDENT?

Stimate domnule S.,

Vă mulţumesc pentru materialele trimise în legătură cu scandalosul comunicat al Ministerului Informaţiilor Publice în privinţa faptului că în România n-a avut loc un Holocaust. V-am expediat şi eu, ieri, un text pe aceeaşi temă.

Am intenţionat să vă trimit o scrisoare mai elaborată, concepută ca un comentariu publicabil, pe care să-l introduc în viitorul caiet Transnistria şi eventual să-l public, acum, şi în ţară. Am renunţat însă deoarece, cel puţin deocamdată, nu vreau să mă implic în polemici.

Poate e mai bine aşa, poate nu. N-am nici o certitudine. Am avut însă un „semn”: am încercat de două ori să mă aştern la scris, ştiam ce vreau să spun, desigur, dar textul nu mi-a ieşit, sau n-am fost eu mulţumit de ceea ce a ieşit. Ceea ce m-a îndemnat şi mai mult să renunţ la demers.

Prin urmare, stimate domnule S., doar cîteva idei răzleţe.

Cred că e bine ce s-a întîmplat, pentru că în felul acesta problema este adusă în atenţia opiniei publice − e adusă în actualitate, cum se spune. Altfel rămînea uitată cine ştie unde, pînă cine ştie cînd.

Că intră în actualitate printr-o gafă de proporţii, şi asta mi se pare un lucru pozitiv, deoarece nu intră discret, pe vreo uşă lăturalnică, ci pe poarta principală, cu surle şi trîmbiţe, la nivelul cel mai de sus. Uneori în politică un scandal reuşeşte să facă mult mai multe decît o lungă activitate de migală. Tocmai din pricina zgomotului ce-l însoţeşte ori pricinuieşte.

Cred însă că e vorba aici de un lucru mai important şi anume de manifestarea la suprafaţă a unor fenomene profunde. Ceea ce sporeşte interesul unui observator al scenei cultural-politice româneşti.

Care ar fi aceste fenomene?

Le enumăr în ordinea inversă a importanţei.

Mai întîi văd un conflict, despre care auzisem mai demult, în cadrul partidului de guvernămînt, între o grupare de oameni mai deschişi la minte, care au înţeles că angajarea României pe căile „NATO” şi „Europa” e astăzi o condiţie sine qua non a supravieţuirii, tot aşa cum a fost răsturnarea lui Ceauşescu în decembrie 1989, şi o grupare de indivizi mai primitivi, care nu gîndesc în linii generale altfel decît cei din partidul România Mare, cu care s-ar asocia de altfel oricînd pentru a se menţine la guvernare, nevăzînd în asta nici un soi de mezalianţă, nici vreo incompatibilitate oarecare. Că scandalul la care asistăm e şi reflectarea acestui conflict vechi şi profund e revelat de însăşi alternanţa evenimentelor: mai întîi comunicatul prostesc al „ministerului propagandei”; apoi corecţia extrem de dură administrată de Guvern, care mi s-a părut nu atît îndreptată contra unui ministru deja „remaniat”, cît mai degrabă un avertisment dat şi o corecţie aplicată celor ce au pus la cale toată tărăşenia – care n-a fost de fapt, sau n-a fost numai o gafă, ci mai degrabă un bolovan aruncat în picioarele celor ce dirijează politica românească înspre „NATO” şi „Europa”; şi apoi, la sfîrşit, ca o apoteoză – de fapt elementul ce luminează poate cel mai bine ipoteza de mai sus − intervenţia directă, nu prin vreun purtător de cuvînt, a lui Ion Iliescu, actual preşedinte al ţării, dar probabil sau sigur viitor şef al partidului, care în esenţă a luat partea celor dintîi, criticînd Guvernul care nu trebuia să dea un contra-comunicat, arătînd astfel încă o dată, dacă mai era nevoie, pentru cine de fapt îi bate inima.

În al doilea rînd există un conflict în cadrul intelectualităţii româneşti, sau al păturii socio-profesionale care ar putea sau ar trebui să constituie această intelectualitate. În care unii gîndesc, să zicem, „tradiţional”, ca pe timpul lui Ceauşescu – în spirit etnicist, antisemit, de fapt anti-european, căutînd să împiedice sau măcar să frîneze o tendinţă de modernizare din ce în ce mai dominantă în societatea românească. În timp ce alţii, dimpotrivă, gîndesc modern, „europeneşte”, căutînd să grăbească acest proces. Linii care există de fapt în cultura modernă română, ca să zic aşa, „de cînd lumea”.

Din păcate însă, aceştia din urmă, care ar putea să aibă o contribuţie importantă la limpezirea lucrurilor, se abţin să se implice, din considerente de popularitate, neînţelegînd că una din menirile intelectualului în societate este şi aceea că, spre deosebire de un om politic, trebuie să abordeze tocmai acele probleme în care mentalitatea societăţii se cere schimbată, şi de aceea în demersul său, cel puţin în faza lui iniţială, nu se poate aştepta în nici un caz la vreo declanşare de entuziasm colectiv. Intelectualii români, nu toţi desigur, dar dintre cei mai importanţi, tac. Şi nu într-o problemă oarecare, în care la fel de bine te poţi pronunţa sau nu, fără ca prin asta să se prăbuşească lumea, ci într-una capitală din punctul de vedere al încărcăturii ei etice.

Aici e, cum zice germanul, punctul. Fiindcă deosebirea dintre un intelectual şi un om politic constă tocmai în considerentele diferite ce le ghidează acţiunile specifice: la intelectual criteriile etice, la oamenii politici criteriile pragmatice, de oportunitate.

Pentru că opiniei publice mass-media îi prezintă lucrurile ca şi cînd ar fi vorba de un conflict diplomatic între România şi Israel ori Statele Unite, sau ca un conflict în care una dintre „părţile” implicate sînt evreii. Ambele conflicte sînt reale, adevărate. Dar mai există încă un aspect care nu e scos în evidenţă, şi anume că e vorba şi de o problemă etică, morală a societăţii româneşti. Societate care trebuie să se confrunte cu propriul trecut, pe care trebuie să-l stăpînească. Acesta este sensul termenului german de Vergangenheitsbewältigung. Or, în direcţia aceasta, oamenii politici nu joacă sau n-ar trebui să joace nici un fel de rol. Ci numai intelectualii. Statuile lui Antonescu nu trebuie coborîte de pe soclu în urma unei ordonanţe de urgenţă a guvernului. Măsura aceasta, din punct de vedere moral, n-are nici un efect. Dimpotrivă, îl victimizează încă mai mult pe Antonescu, ridicîndu-i desigur cota de popularitate. De ce oare în Germania n-a îndrăznit nimeni să-i înalţe o statuie lui Hitler? Pentru că n-ar fi existat nostalgici ai epocii naziste? Nici vorbă. Ci pentru că, în urma procesului numit mai înainte, de asumare conştientă a trecutului, lucrul acesta a devenit imposibil. Iar acest proces n-a fost făcut nici de autorităţile de ocupaţie, nici de cele ale noului stat german − ele au făcut denazificarea, ceea ce este altceva. Confruntarea cu trecutul, asumarea lui conştientă a fost un proces făcut de intelectualitatea germană. De aceea el a fost extrem de profund, de aceea a dat rezultate, cîte a dat. Căci dacă n-ar fi avut loc decît denazificarea, nu şi confruntarea cu trecutul, poate că am fi avut şi în Germania cîndva, ca în Italia, un guvern la care să fie asociaţi şi „foşti”... Neofascişti, neonazişti. Ei bine, ca urmare a acestei acţiuni de profunzime a intelectualităţii, „foştii” au rămas în Germania nişte marginali. Nimănui nu i-a trecut prin cap să şi-i asocieze, deoarece ştia că astfel riscă să se compromită iremediabil.

Lucrul acesta se pare că nu-l înţeleg încă intelectualii români.

De ce spun asta? Deoarece cu ocazia acestui incident, presa s-a adresat deputatului care reprezintă minoritatea evreiască în Parlament, sau unui cunoscut intelectual evreu din Timişoara, de pildă, cerîndu-le părerea în legătură cu comunicatul ministerial ori întrebîndu-i dacă a avut loc sau nu un Holocaust în România. Dar nimeni nu s-a gîndit să-i întrebe pe liderii români de opinie, recunoscuţi de societate ca atare – pe un Liiceanu, pe un Manolescu, pe un Patapievici, de ce nu? pe o Blandiana, bunăoară. Nu zic că nu trebuia cerută părerea liderilor evrei de opinie, sigur că trebuia, pentru că evreii au suferit Holocaustul, dar trebuia cerută şi părerea liderilor români de opinie, fiindcă problema aceasta a exterminării unei părţi din evreimea română este şi o problemă a societăţii româneşti.

Iar în al treilea, dar – aşa cum am spus – nu în ultimul rînd, evenimentul a dezvăluit încă o dată − dacă mai era nevoie! − situaţia din societatea românească, dominată aproape în totalitate de o mentalitate caracteristică, moştenită de pe urma naţional-comunismului din epoca Ceauşescu. Persistenţa acestei mentalităţi − care cuprinde şi o doză de antisemitism, chiar dacă de factură joasă, şi de naţionalism, şi de incultură, combinate cu o bună doză de îngîmfare pe cît de primitivă pe atît de păguboasă − după treisprezece ani de libertate, de posibilitate de informare şi de discuţie liberă, situaţia aceasta este întristătoare. Şi din păcate ea se datorează în bună măsură aceloraşi intelectuali români care, din motivele expuse mai înainte, nu şi-au făcut datoria de intelectuali. Altfel spus, n-au dovedit, cel puţin în privinţa asta, că-şi merită locul privilegiat pe care-l ocupă în societate.

Cam astea ar fi, stimate domnule S., cîteva din gîndurile pe care mi le-a provocat incidentul cu comunicatul ministerial.

Recitind textul, nu-l găsesc prea rău, chiar dacă e numai parţial, neacoperitor, aşa că s-ar putea totuşi să-i găsesc un loc în viitorul „caiet” despre Transnistria.

Cu aceleaşi sentimente, al dumneavostră,












P.S. Subterfugiul „teritorial” – „pe teritoriul României, în graniţele din iulie 1940, n-a avut loc un Holocaust”, ceea ce este adevărat dar numai în parte − mi se pare înduioşător. Aşadar francezii, care n-au făcut altceva decît să-i „încarce” în vagoane de marfă pe evreii „concentraţi” în lagărul de la Darcy, pot să doarmă liniştiţi. Ca şi ungurii de altfel, care doar i-au „adunat laolaltă” pe evrei pentru ca apoi să-i preia nemţii. Ar fi ridicol, o glumă de prost gust poate, dacă unul din emitenţi, cel cu rangul cel mai înalt, n-ar fi ministru, şi nu al Propagandei, ci al Culturii. Iar pe deasupra şi de meserie istoric. Şi culmea, preşedinte al Asociaţiei de Prietenie România-Israel. Ăsta e lucrul grav. Căci nu e vorba de un guguman oarecare ce simte nevoia să-şi dea cu presupusul, ci de un ditamai ministru, de o persoană aflată, vorba lui I. Negoiţescu, în cunoştinţă de cauză. În deplină cunoştinţă de cauză.

Şi asta chiar dacă jurnalistul care i-a luat interviul n-a reprodus, după cîte se pare, decît a doua parte a declaraţiei sale. Dar şi această „înjumătăţire” nu e lipsită de semnificaţie: ea oglindeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, aceeaşi mentalitate retrogradă. La ministru ca şi la jurnalist.

E adevărat că, din populaţia evreiască a acestui teritoriu, după datele lui Mănuilă şi Filderman, n-ar fi fost ucise decît 15.000 de persoane. Alţii apreciază că ar fi fost vorba de ceva mai mulţi, dar oricum ordinul de mărime acesta este. Deci nu se poate spune că aici, pe acest teritoriu a avut loc un genocid. Dar de ce oare? Pentru că autorităţile militare care au ucis în răsărit, dincolo de graniţele României din iulie 1940, un sfert de milion de oameni, şi au făcut-o într-un timp record, în mai puţin de un an, aceleaşi autorităţi ar fi fost dimpotrivă, faţă de coreligionarii acestora din partea cealaltă a frontierei, filotime ori chiar iubitoare de evrei? O glumă sinistră, desigur. Pentru că dacă 350.000 de evrei au supravieţuit în România, asta nu s-a datorat voinţei lui Antonescu, ci din contră, presiunilor ce s-au exercitat din afară dar şi dinăuntru împotriva unui dictator suferind de o puternică fixaţie antisemită. Un lucru pe care îl ştie desigur ministrul şi istoricul nostru. Aşa că, în cazul dumisale, mi se pare că e vorba de rea credinţă. Şi nu de una nesemnificativă, banală, ci de o rea credinţă gravă ce are ca efect sporirea confuziei.

Şi tot un subterfugiu mai este şi folosirea, cu referire la exterminarea unei părţi a evreimii române în anii războiului, a termenului de expulzare (conf. DEX, „a obliga să părăsească ţara [...] un străin [...] a cărui prezenţă pe teritoriul statului nu mai este dorită”) în locul celui de deportare (conf. DEX, „a trimite forţat pe cineva într-o regiune îndepărtată ca măsură represivă”). Subterfugiul acesta e mai subtil, nu atît de zgrunţuros. Pentru că, e adevărat, evreii au fost obligaţi să părăsească ţara, unde prezenţa lor nu era dorită. Dar în ce mod? Aşa cum, de-o pildă, nu mai e dorită, devine persona non grata un diplomat care se ocupă cu spionajul? Care se urcă în primul avion şi se întoarce la el acasă? Să fim serioşi. Evreii din Basarabia şi Bucovina erau mai întîi concentraţi în nişte aşa zise ghetouri, apoi erau duşi cu trenul în vagoane de marfă, sau pe jos, în coloane păzite de jandarmi, pînă la Nistru. Aici li se făcea o ultimă percheziţie, deţinerea de acte de orice fel era pedepsită cu împuşcarea pe loc. După care erau trecuţi dincolo de Nistru. La trecerea Nistrului ei pierdeau automat cetăţenia română, devenind ne-persoane. Nu aveau nici măcar tatuat un număr pentru identificare, aşa cum aveau evreii duşi de germani în lagărele de exterminare. O dată cu trecerea Nistrului, aceşti oameni deveneau nimeni.

Juridic, erau expulzaţi. În realitate erau deportaţi.

Fără îndoială, avem de-a face şi aici cu un subterfugiu.

Mă întreb însă, la ce folosesc toate strategemele astea, pe cît de elaborate pe atît de ridicole? Faptul istoric nu poate fi la nesfîrşit ocultat decît într-o societate de tip dictatorial, în care informaţia e strict controlată. În condiţii de libertate însă, adevărul iese oricum, cîndva, la iveală. Şi atunci, pentru ce oare se consumă atîta energie în mod inutil? Cu atît mai mult cu cît, ca întotdeauna, ascunderea adevărului dincolo de o anumită limită e infinit mai păguboasă decît recunoaşterea lui. Cu toate consecinţele ce decurg din această asumare a trecutului.


http://www.isro-press.net/Solaco_files/Solacolu1.htm

ANTISEMITUL ESTE DEPARTE DE A FI UN NATIONALIST ROMAN

Interviu acordat de Dr. Shlomo Leibovici Lais,
Presedintele Asociatiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari
din Romania, ziaristei Silvia Constantinescu, redactir sef al
revistei "Cuvantul Romanesc" din Stockholm

Silvia Constantinescu: Stimate domn Shlomo Leibovici-Lais, doresc sa ma ajutati sa dau cititorilor CURIERULUI ROMANESC informatii cat mai corecte legate de situatia populatiei evreiesti din Romania. Dar sa incepem cu prezentarea. Cine sunteti domnule Shlomo Leibovici-Lais?

Shlomo Leibovici-Lais: Date despre umila mea persoana gasiti va rog, alaturat, copia dupa un interviu acordat lunarului "Magazin istoric", Bucuresti din decembrie 1992.*
La cele spuse atunci, adaug doar ca sunt doctor (Ph.D.) al prestigioasei Universitati Bar Ilan, din Israel si ca intre timp mi-au mai aparut cartile "Reflectii despre iudaism" si "Intre Legenda si Realitate" (lumea hasidica)".
De la data interviului am instituit si am decernat la ACMEOR, "Premiul de prietenie Romania-Israel", acordat pana acum de patru ori la 10 persoane din Romania, neevrei, prieteni ai evrellor si ai Israelului. In ianuarie 2001, vom acorda acest premiu pentru a 5-a oara. Permiteti-mi sa-mi exprim oprobiul pentru ascunderea adevarului despre cele intamplate cu evreii din Romania, fata de generatii, asa ca uimirea exprimata de dvs. este lesne de inteles.

S.C.: Au existat pogromuri in general si ''traditionale pogromuri" in special contra evreilor in Romania? Daca da, in ce perioada si unde?

S.L.-L.: Daca din accentuarea pe "special in Romania'', intrebarea se refera si la pogromuri din afara Romaniei, raspunsul este fara indoiala pozitiv. In ceeace priveste Romania va servesc niste date, pe care le cunosc, ramanand la latitudinea dvs. de a le aprecia "traditionale" sau ba. In Romania au avut loc pogromuri la Cluj in 1922, la Oradea si la Cernauti in1927, la Dorohoi in 1940, la Bucuresti in ianuarie 1941 si la Iasi in iunie al aceluiasi an, Salaj in 1941 (atribuit ungurilor). Iar in ceea ce priveste celelalte suferinte: evreii au fost aruncati din trenuri si autobuze; au fost schingiuiti la "Casa Verde" din fiecare oras, unii din ei chiar omorati acolo; n-au avut voie sa cumpere in piata decat maximum doua ore pe zi; au fost luati ostateci in fiecare comunitate; nu aveau voie sa se afle in strada dupa orele 18; au fost scosi din invatamant elevi si profesori, studentii maltratati in universitati si apoi exclusi definitiv din ele, etc. etc.

S.C.: Au existat lagare de exterminare in Romania? Daca da, au existat lagare de exterminare pentru toti cei care erau socotiti ”pericol pentru securitatea tarii”, aici fiind inclusi romani, evrei si alte minoritati, sau au existat lagare de exterminare numai pentru evrei?

S.L.-L: Raspunsul, din pacate, este pozitiv. Au existat, de exemplu, Rabnita, acolo si in altele, majoritatea celor inchisi fiind evrei. In afara marelui lagar care se chema Transnistria, unde au fost deportati evrei din Bucovina, Basarabia, regiunea Herta, regiunea Dorohoi si mici grupe din alte orase inclusiv doua de la Bucuresti - care continea lagare de munca, de concentrare si ghetouri - au existat si lagare de exterminare, Vapniarca, Mastovoi Bagdanovka, Odesa.

S.C.: Au existat lagare de munca fortata in Romania? Daca da, au fost lagare de munca fortata pentru toti cei care erau socotiti ”pericol pentru securitatea tarii”, aici fiind inclusi romani, evrei si alte minoritati, sau au fost lagare de munca fortata numai pentru evrei?

S. L.-L: Lagarele de "munca obesteasca obligatorie", cum se numeau lagarele de munca fortata, erau numai pentru evrei si erau multe, incat nu e loc de a le enumera. Munca sisifica si conditiile de viata in majoritatea acestor lagare (desi nu in toate) au condus la multe victime; evrei au murit sleiti in munca istovitoare si fara hrana, altii au ramas mutilati pe viata.

S.C.: Apreciati ca astazi este "Fara risc si avantajos sa fi nationalist antisemit in Romania"?

S. L.-L: Si aici raspunsul este pozitiv, desi eu as face o deosebire intre nationalist si antisemit. Dupa umila mea parere, antisemitul este departe de a fi un nationalist roman. In sustinerea acestui punct de vedere, va atrag atentia la reinvierea miscarii legionare - numarul de cuiburi legionare creste mereu in Romania; la aparitia unei prese antisemite, cu un tiraj uimitor; la ridicarea unei statui lui Antonescu, in diferite orase ale tarii; la denumirea unor strazi cu acelasi nume; dar mai ales la rezultatele alegerilor de ieri, in care Partidul Romania Mare, partid antisemit declarat, a atins scrutinul obtinut de legionari pe la sfirsitul anilor '30. Tabloul, din pacate, este sumbru. Alarma trasa de ACMEOR (Asociatia Culturala Mondiala a Evreilor Originari din Romania), acum cativa ani, a intalnit un raspuns care s-a vrut elegant; "Ce vreti, sa ne punem cu golanii?". Numai dupa ce recrudescenta antisemita in Romania a luat proportii, a aparut acum in editura "Vivaldi", Bucuresti, o culegere ''Semnal'', la care au participat 25 de intelectuali romani: academicieni, istorici, etc., in care au dat - in sfarsit - glas unei pozitii impotriva antisemitismului.
Ca bibliografie va pot indica, cel putin, J. Ancel: "Transnistria", 3 volume, "Documente in legatura cu Holocaustul", 12 volume; Dr. Bention: "Copiii in Transnistria"; Dr. Th. Lowenstein-Lavi: "Catastiful Romania"; Dora Litani: "Literatura evreiasca in Transnistria si in prigoana"; Radu Ioanid: "The Holocaust in Romania", NewYork; Martin Gilbert: ”Atlas of the Holocaust", Londra; Acad. Dinu C. Giurescu: "Evreu in Romania anilor celui de al doilea razboi mondial"; Guttman: "Slove de martiri", 4 volume, pana acum; Horia Carp: "Cartea neagra"; Raul Hilberg: "Exterminrea evreilor din Europa", etc., etc., etc. Daca veti avea nevoie de informatii suplimentare, va stau la dispozitie. Desigur ca raspunsurile la intrebarile dvs. au fost formulate relativ laconic, din cauza ca m-ati ingradit in timp. Tema se cere dezbatuta mult mai protund, dar in orice caz va felicit pentru insasi initiativa de a o pune in discutie. Cu stima,
Dr. Shlomo Leibovici-Lais, Presedinte A.C.M.E.O.R.

* Dr. Shlomo Leibovici-Lais s-a nascut la Botosani in 1927; la 13 ani intra in miscarea subterana a tineretului sionist, devine apoi conducator al miscarii de tineret Bnei Akiva (miscarea de tineret sionist religioasa din Romania) 1944-47 si membru in conducerea Hechalutz (Centrala miscarii sioniste de pionerat) (1944-1949); dupa desfiintarea miscarii sioniste in Romania in 1949, preia petru a doua oara centralizarea miscarii sioniste ilegale si devine absolvent al Institutului pedagogic de limba idis din Bucuresti si functionar in cadrul Legatiei Israelului; in 1950 emigreaza in Israel, unde desfasoara o bogata activitate in diverse domenii: membru in Kibutz-ul Nir Etzion, invatator la scoala din Cfar Saba, iar in perioada 1953-1983 in Ministerul de externe, ocupandu-se si de elierarea de Assirei-Zion din Romania si de reunificarea familiilor dezmembrate; devine B.A. in istoria evreilor, sociologie si antropologie; M.A. in istoria evreilor; isi definitiveaza doctoratul cu subiectul "Evreii din Romania 1944-1950 in fata unui regim in schimbari". Fondator si presedinte al comitetului pentru activitate cultural-judaica in randurile evreimii romane, eseist, publicist, comentator la radio; a redactat (impreuna cu Mose Imanuel) Lexiconul pentru notiuni judaice si sioniste, Sabat - Cununa creatiei, carti, poezie si fabule, etc.
(Din: Magazin Istoric, decembrie 1992.)

http://www.isro-press.net/Interviuri/shlomo.leibovici.htm

Preot român "Drept între Popoare"

"Cine salvează o singură viaţă salvează o
lume întreagă", sunt cuvintele din Talmud inscripţionate pe medalia
"Drept între Popoare" conferită ieri, la Palatul Patriarhiei Române din
Bucureşti, preotului Gheorghe I. Petre, din Episcopia Râmnicului,
primul preot ortodox român care primeşte acest titlu, aflăm din România
Liberă. În total, 19.707 bărbaţi şi femei din întreaga lume au fost
recunoscuţi până astăzi "Drepţi între Popoare", titlu care consfinţeşte
şi omagiază ajutorul pe care aceştia l-au dat evreilor, cu riscul
libertăţii şi al vieţii, în timpul Holocaustului. În România au primit
acest titlu 49 de persoane.

"Israelul are obligaţia morală de a cinsti, în numele poporului
evreu, pe acei ne-evrei care au salvat evrei în ceasuri de mare
restrişte, în ciuda riscului la care s-au supus pe ei înşişi", a
declarat Rodica Radian Gordon, ambasadoarea Statului Israel la
Bucureşti, după ce i-a înmânat părintelui Gheorghe Petre medalia şi
diploma. Doamna ambasador a salutat paşii făcuţi de România în aceasta
direcţie prin constituirea Comisiei pentru Studierea Holocaustului şi
declararea unei Zile Naţionale de Comemorare a Holocaustului, la 9
octombrie. Vizibil emoţionat, dar deloc marcat de povara celor 94 de
ani, scrie România Liberă, preotul Gheorghe Petre a evocat "vremurile
tulburi" ale celui de-al doilea război mondial şi pe "numeroşii români
(...) care s-au opus acestui flagel ca fiind inuman şi în afara legii
divine şi poruncii dumnezeieşti", declarând, cu modestie, că prin
ajutorul acordat evreilor din sinistrele ghetouri ale "Regatului
Morţii" (cum a fost denumita Transnistria) nu şi-a făcut decât datoria
de bun creştin şi bun slujitor al Domnului.


Evenimentul a fost organizat de Ambasada Statului Israel şi
Patriarhia Bisericii Ortodoxe Romane , aflăm din cotidianul Ziua.
Preotul Gheorghe I. Petre născut în 1910, în satul Govora, a fost
trimis în 1942 de Episcopia Râmnicului ca preot misionar în
Transnistria. A fost repartizat de Episcopia Odessei la parohia Sarovo
din ţinutul Golta pe Bug. Preotul Gheorghe Petre a început să îi ajute
pe evreii din ghetourile Crivoi Ozero şi Trei Dube, din apropierea
parohiei Sarovo, înlesnindu-le viaţa în lagăr. El a fost arestat şi a
avut parte de un proces la Tiraspol, sub acuzaţia că a ajutat
deportaţii. La sfârşitul anului 1943 a fost chemat la Curtea Marţială
Tiraspol. În 1944 a început procesul, în urma căruia însă a fost
achitat în lipsă de probe.

http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=8622〈=r

Calvarul
Iasi, sub „obladuirea“ Maresalului


In memoria
Tatalui meu, Tobias Zwieback, care ar fi preferat sa moara de multe ori in trenul Iasi-Calarasi si a pacatuit in lagar, recitind rugaciunea de vesnica pomenire, Kadis, crezindu-ma pe mine, unicul sau copil, decedat la chestura din Iasi.


Duminica 22 iunie 1941
Locuiam atunci la Iasi, pe strada Stefan cel Mare 13. Am locuit cu parintii mei, de la nastere, pe aceeasi strada, in diferite curti, in diferite case. Inchizind ochii, revad fiecare din aceste locuri; mi-amintesc chiar vecinii nostri. In Iasi, mi-am petrecut copilaria si tineretea. Am haladuit prin lumea larga, dar tot la Iasi ma trage inima…
O alta viata…, fara radio, fara telefon. De televizor, nici vorba… ca nu era. Surse de informatii: ziarele locale Lumea si Opinia, iar din Bucuresti, Dimineata. Imediat, pe strada, era un chiosc de ziare, unde citeam pe-ascuns, sub tejghea, Crimele Inchizitiei si Aventurile Submarinului Dox.
22 iunie era aniversarea zilei de nastere a prietenei mele Jana, o colega de facultate. Cu un an in urma, pregatisem impreuna examenul de fizica al profesorului Tudor Ionescu, remarcabil om de stiinta, dar slab pedagog. Aveam notite bune de curs. Ghidindu-ne dupa ele, am studiat intens si am reusit la examen. Ca urmare, bucurie si… prietenie.
In ajun, i-am cumparat un buchet de flori, modelat cu bun gust la floraria Palmierul, de pe strada Lapusneanu.

Locuiam aproape de casa ei, la nici cinci minute, mergind pe jos. Iesind pe strada, am fost surprins de animatia neobisnuita pentru o zi de duminica, cind toate magazinele erau inchise. Strada era barata de convoaie de camioane nemtesti si de carute uriase, trase de cai puternici, din Brandenburg, cu coame impresionante. M-am strecurat prin acest puhoi si am ajuns pe strada Lozonski. La ora 11 dimineata, eram categoric ridicol cu buchetul meu de flori in aceasta ambianta neobisnuita pentru Iasul traditional. Ridicol, pentru cine? Nu era nimeni pe strada.
Acasa la Jana, toata familia ei era reunita: mamica ei, Jenny, taticul ei, inginerul Leon Brill si sora lui, doamna Handoca, sotia vice-presedintelui filialei moldovene a Bancii Nationale.

Spre surprinderea mea, atmosfera era sumbra. Doamna Handoca auzise la radio ultima stire: „Asta-noapte, Germania a declarat razboi Uniunii Sovietice. Conducatorul statului, Ion Antonescu a ordonat trupelor romane sa treaca Prutul alaturi de nemti“. Domnul inginer Brill, diplomat al Politehnicii din Charlottenburg, combatant din primul razboi mondial, a continuat spusele surorii sale: „Va amintiti anul trecut: inconjurarea liniei Maginot, retragerea precipitata de la Dunkerque, bombardamentele Londrei. Acest razboi va fi cumplit, mult mai cumplit decit primul razboi mondial!“
Iar Jana, plingind, nu s-a putut retine sa spuna: „Dumnezeule! Pentru ce Destinul a hotarit ca acest eveniment groaznic sa coincida cu ziua mea?“
Cu doua saptamini mai in virsta ca mine, ea sarbatorea cei douazeci de ani ai ei.
Desi staruitor invitat, nu am putut sa iau prinzul cu ei. Simteam un nod in git. I-am imbratisat si am plecat spre casa.
Intrarea dinspre Lozonski spre Stefan cel Mare fusese intre timp blocata de jandarmi. Convoaie militare venind dinspre gara Nicolina se scurgeau continuu pe Stefan cel Mare, spre Cuza Voda si mai departe pe strazile Carol si Pacurari spre iesirea din oras. Strada Lozonski fiind blocata la iesire, m-am indreptat spre locuinta fratelui mare al mamei, Herman Moscovici, unchiul meu. Urcind strada pe partea ei umbrita de sirul de salcimi, de-a lungul Seminarului Veniamin Costache, zumzetul albinelor care roiau prin copaci era o melodie placuta, contrastanta cu zgomotul motoarelor de camioane nemtesti. Pe cealalta parte a strazii se gasea un grup compact de case fara etaj, cu o mare curte interioara, dominata de stilpii care serveau la intinderea fringhiei pentru uscarea lenjeriei de pat si a celei de corp. Intr-unul din apartamentele modeste locuia unchiul meu, cu sotia si cu cei doi veri ai mei, Calman, de 28 ani si Mendel, cu patru ani mai tinar. In acelasi apartament era si atelierul lor modest de giuvaergerie.

Alaturi de ei, era o mica croitorie, cu un singur om, patron si lucrator. Proprietarul avea un nume ciudat: Tschudak, austriac de origine, catolic, bun prieten cu tatal meu. Casatorit cu o romanca, avea un baiat, Bogdan, cam de aceeasi virsta cu mine, care facuse o scoala de arte si meserii. Din copilarie eram buni prieteni.
Nu se vedea tipenie de om in toata curtea. Toate usile erau inchise sau baricadate. Insistind destul, dupa ce m-au recunoscut, s-a deschis usa unchiului meu. Aflasera noutatea… Cu fete trase, m-au asaltat cu intrebari: ce se va intimpla? cum se pot pregati? Facind pe „desteptul“, i-am sfatuit sa-si procure cite un mic rucsac pentru fiecare, cu strictul necesar, in caz de evacuare, din cauza apropierii frontului. Nu intrevedeam nici o alta eventualitate.

Curajul de a-ti aduce aminte. Holocaust 1933-1945
Deschiderea Expozitiei "Holocaust 1933 - 1945. Curajul de a-ti aduce aminte"

Reprezentantul Centrului Simon Wiesenthal a cerut procurorului general al Romaniei anularea reabilitarii a doi colonei implicati in evenimentele din 1941

O expozitie despre crimele comise de nazisti si aliatii lor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, atat in Germania cat si in Romania, "Holocaust 1933 - 1945. Curajul de a-ti aduce aminte", a fost deschisa, ieri, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, in prezenta presedintelui Ion Iliescu, scrie ziarul Curierul National de sambata.

Expozitia reflecta aspecte ale politicii de prigoana si discriminare rasiala promovate de nazisti si de aliatii celui de-al treilea Reich in perioada 1933 - 1945, actiuni care au culminat cu exterminarea a peste sase milioane de evrei dintre care circa un milion au fost copii. In holul central al Muzeului National de Istorie a Romaniei au fost expuse fotografii, panouri cu texte ce relateaza cele intamplate evreilor in lagarele de concentrare naziste, dar si copii ale unor documente care atesta faptul ca pe teritoriul Romaniei a avut loc o ucidere sistematica a evreilor. Expozitia a fost itinerata pana in prezent in 50 de tari de pe cinci continente.

Documentele referitoare la uciderea evreilor in Basarabia, Bucovina, sudul Transilvaniei sau in timpul Pogromului de la Bucuresti, al celui de la Iasi, sau in sudul Transilvaniei au fost furnizate de Lya Beniamin si de Irina Cajal-Marin.

Expozitia cuprinde si doua obiecte-simbol pentru cei care au avut de suferit in urma prigoanei naziste: o usa de tren - pentru a aduce aminte de metodele de deportare, si o caruta, dintre cele cu care gardienii umblau prin lagar pentru a aduna pe cei morti.

Presedintele Ion Iliescu - continua ziarul - a declarat ca aceasta expozitie constituie un mijloc de a face ca astfel de evenimente sa nu se mai intample. Presedintele si-a adus aminte de faptul ca in 1941 locuia langa abatorul din Bucuresti, locul unde au fost omorati mai multi evrei si de incendierea sinagogilor, magazinelor si locuintelor locuite de acestia. "Sunt fapte ale istoriei care trebuie sa ramana mereu prezente in amintire ca sa putem curma din radacina ceea ce a generat aceste fapte antiumane si sa nu mai permitem repetarea lor", a incheiat Iliescu.

Directorul Centrului Simon Wiesenthal, Efraim Zuroff, unul dintre organizatorii expozitiei, a subliniat ca oamenii politici trebuie sa recunoasca - atunci cand este cazul existenta Holocaustului - si ca cei care au participat activ la punerea sa in practica trebuie descoperiti si pedepsiti. "Nu trebuie sa ne amagim. Holocaustul nu s-a intamplat pe alta planeta, s-a intamplat aici, si in aceasta tara, chiar in acest oras in care ne aflam acum", a declarat Efraim Zuroff.

Intr-o conferinta de presa desfasurata inaintea deschiderii oficiale a expozitiei, Zuroff a anuntat ca a trimis procurorului general al Romaniei o scrisoare cu numele a doi colonei, care au avut un rol activ in omorarea evreilor din Basarabia si Bucovina, in 1941. Cei doi colonei, Radu Dinulescu si George Petrescu, au fost reabilitati de statul roman, printr-o hotarare a Curtii Supreme de Justitie. Reprezentantul Centrului Simon Wiesenthal asteapta ca procurorul general al Romaniei, Ilie Botos sa anuleze aceasta reabilitare, iar cei doi sa-si ispaseasca pedeapsa. Expozitia a fost realizata in colaborare de Ministerul Culturii si Cultelor, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Centrul Simon Wisenthal - Israel si Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania. La eveniment au mai participat ambasadorul statului Israel, Rodica Radian Gordon, ministrul Culturii si Cultelor - Razvan Theodorescu, membri ai Corpului Diplomatic acreditati in Romania. Expozitia va fi deschisa pana in luna martie a acestui an.


http://www.curierulnational.ro/?page=articol&editie=415&art=30459

STRUMA
http://www.respiro.org/Issue4/FILM_StrumaStelianTanase.htm

Emigrarea: un reflex de pastrare a identitatii

Autoritatile comuniste din Romania au avut, cu privire la asa-zisa „problema evreiasca“, atitudini contradictorii in timp. Inca inainte de infiintarea Securitatii, o data cu instaurarea regimului asa-zis democrat-popular la 6 martie 1945, evreii s-au aflat in atentia organelor Sigurantei, agentii politiei secrete urmarind miscarile sioniste, activitatea liderilor spirituali si politici ai comunitatii evreiesti, in general infiltrarea si punerea ei sub tutela unor persoane obediente regimului. In contextul politic si psihologic postbelic, miscarea sionista, ca factor catalizator al emigratiei evreiesti in acea vreme, s-a bucurat de o atentie deosebita. Emigrarea, atit in perspectiva infiintarii unui stat evreiesc in Palestina, cit si din cauza ingradirilor legislative si a unui curent antisemit resimtit inca drept foarte puternic din partea majoritatii, din pricina asocierii pe care populatia a facut-o intre comunism si originea evreiasca a numerosi lideri din partid si administratie, devenise cuvintul de ordine in sinul comunitatii evreiesti. Aceasta trebuie sa ne impiedice sa cadem in capcana de a considera ca marea masa a populatiei evreiesti agrea noul sistem politic. Dimpotriva, riscam afirmatia ca alya reprezenta, in acele timpuri, nu numai o optiune etnica, ci si una politica. O nota a Sigurantei din 6 iunie 1945, cu privire la starea de spirit intre evreii repatriati din Basarabia si Bucovina de Nord, releva chiar ca „toti acesti evrei afirma ca regimul instaurat de autoritatile sovietice este cu mult mai aspru decit acela ordonat de vechea guvernare“1.

Tocmai de aceea, actiunea de organizare a emigrarilor a stat din primul moment in atentia liderilor sionisti. De la bun inceput, s-a luat decizia de a utiliza pentru transportul spre Palestina vaporul „Transilvania“, din cauza imposibilitatii de a obtine viza bulgara. Oficiul de Emigrare palestinian, infiintat, potrivit unui raport informativ2 cu privire la activitatea liderului sionist Avram Leiba Zissu, din initiativa si sub presedintia acestuia, preconiza in iunie 1945 plecarea unui lot de 1028 persoane, orfani din Transnistria, refugiati unguri, cehi, polonezi si evrei eliberati din lagarul de la Auschwitz3. Se preconiza ca acest transport sa plece spre Palestina in octombrie 1945, dar deja primele scandaluri animau starea de spirit in sinul comunitatii evreiesti. Febrilitatea plecarii agita spiritele, cu atit mai mult cu cit comunitatea care suportase rigorile antisemite in tara era intr-o permanenta stare de agitatie si confuzie, si din cauza supravietuitorilor intorsi din lagarele de peste Prut si Nistru, care nu pareau, in genere, dispusi sa traiasca sub dominatia sovieto-comunista4. De pilda, o alta nota a Sigurantei, din 21 iunie 1946, arata ca „evreii din Tirgu Neamt nu s-au incadrat in noua ordine democratica a tarii. Ei manifesta diferite nemultumiri fata de guvernul actual si, in semn de protest, s-au inscris in partidele reactionare“5. Bineinteles, nu trebuie sa exageram in afirmarea acestor tendinte, dar ceea ce dorim sa scoatem in evidenta este ca, intre a emigra in Israel si a se inscrie in partid, in genere, orice evreu care nu avusese antecedente comuniste alegea prima optiune. De aceea nu trebuie sa ne mire fervoarea cu care erau cautate caile de evaziune din Romania, ca si acuzatiile de sperturi, „fapt de notorietate publica in lumea evreiasca“, care planau atit asupra liderilor sionisti, cit si asupra autoritatilor implicate, intr-un fel sau altul, in rezolvarea formalitatilor necesare emigrarii.

Tocmai de aceea apar numeroase filiere de trecere clandestina a granitei, ca prim mijloc de realizare a emigrarii. Astfel, in 20 iunie 1946, Chestura de politie Arad semnala prinderea a trei grupuri de evrei la frontiera (circa 100 persoane), veniti la granita de nord-vest din Capitala, in speranta de a ajunge in Austria si de acolo in Italia, ca prima escala spre Palestina sau Statele Unite. In raportul Chesturii, dupa anchetarea grupurilor de fugari, se arata: „In Bucuresti, cartierele evreiesti se afla sub febra emigrarii in Palestina, fara a alege mijloacele de plecare din tara“. Aceasta miscare era pusa de fugari pe seama recrudescentei antisemitismului, resimtit de mare parte din populatia evreiasca in urma promovarii unor lideri comunisti evrei in partid si administratie, ca si a proceselor „de la Tribunalul Poporului, considerate de romani si chiar de unguri ca fiind initiate de evrei din spirit de razbunare. s…t In aceasta atmosfera, miscarile sioniste fac o intensa propaganda pentru crearea unui stat national evreiesc in Palestina“6. Mai mult, un alt raport din zona de frontiera cu Ungaria semnala ca „printre evreii care parasesc fraudulos tara se gasesc si multi romani, care se dau drept evrei pina ajung in Italia. Sint ajutati de Joint, care nu cere acte sau dovezi de nationalitate“7.

Intr-o prima sinteza cu privire la emigrarea ilegala din Romania, alcatuita de organele Sigurantei, se arata: „Evreii, emigranti fraudulos, aleg cu predilectie pentru trecere frontiera ungara. Fata de celelalte nationalitati, evreii ofera cel mai ridicat procent de emigranti“. Intre cauze, pe primul loc in sinteza politieneasca era pusa restringerea exersarii comertului liber si a altor activitati specifice, in conditiile reglementarilor etatiste din ce in ce mai accentuate, antisemitismul pe care populatia evreiasca il considera in crestere si inca un pericol real in estul Europei si, nu in ultimul rind, in special in rindul celor mai tineri, „sprijinul pe care doresc a-l da evreilor din Palestina si deci constituirii statului evreiesc“8.
Starea de spirit din sinul comunitatii evreiesti, din ce in ce mai favorabila emigrarii, a determinat si bizareria comportamentului autoritatilor comuniste fata de alya: mai intii, comunistii au incercat sa o controleze politic si financiar, pentru a sfirsi prin a o impiedica, atunci cind relatiile Israelului cu blocul comunist s-au racit. Inca din vremea organizarii primelor grupuri de emigranti evrei pentru Palestina, autoritatile politienesti au avut o implicare directa in aceste actiuni. Astfel, un document din arhiva Securitatii releva ca un comisar ajutor, Lefa Ion, a primit de la Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne in 1946-1947, „misiunea de a organiza si de a dirija emigrarile evreilor“. Bunaciu i-a comunicat ca „ii incredinteaza o munca speciala, pe care o stia numai fostul ministru Teohari Georgescu si pe care nu trebuie sa o cunoasca decit cei cu care lucreaza, adica inspectorii regionali de politie la care se prezenta si sefii de Siguranta din regionale“. Lefa a primit o delegatie si un ordin de serviciu special, valabile pe tot cuprinsul tarii, cu urmatorul continut: „Dl comisar Lefa Ion din Bucuresti este delegat de noi cu emigrarea evreilor din RPR in drum spre Palestina. s…t Evreii vor trece pe baza de tabele, fara alte acte justificative“. Comisarul avea dreptul sa aleaga punctele de frontiera prin care se facea trecerea, iar sefii inspectoratelor trebuiau sa ii acorde sprijin. Ulterior, Lefa Ion a organizat impreuna cu tatal sau o retea de emigrare clandestina, contra cost, a evreilor care nu indeplineau conditiile de emigrare si a sfirsit prin a fi arestat9. Acesta nu este singurul ca-in care reprezentanti ai autoritatii au primit mita pentru a inlesni emigrarea evreilor.

Trebuie spus ca practica consacrata de regimul comunist in ultimele sale decenii, prin care pur si simplu era acceptat ca politica de stat traficul de carne vie, a fost inaugurata, de fapt, inca de la instalarea regimului. Un raport de ancheta al Securitatii din 1953 arata ca „Luca, Teohari Georgescu si Ana Pauker au discutat si au stabilit – la cererea ambasadorului statului Israel, adresata lui Luca in 1949 – eliberarea a 5 elemente capitaliste, arestate pentru transferuri ilegale de valuta, in schimbul unei sume de 500.000 dolari, lucru ce s-a facut“10. Se pare insa ca practica mituirii celor ce puteau dispune eliberarea de pasapoarte pentru Israel a cunoscut o larga raspindire. In anchetele in care au fost implicati fostul ministru de interne, Teohari Georgescu, fostul ministru adjunct, Marin Jianu, si fostul sef al Directiei de Pasapoarte, colonelul Zamfir Laurian, se vorbeste de sume de bani si alte avantaje materiale primite de fostii factori de decizie din conducerea ministerului in schimbul permisiunilor de a parasi definitiv tara.
In cazul lui Teohari Georgescu, concluzia anchetatorilor a fost ca, in problema emigrarilor in Israel, fostul ministru de interne a dus o „politica antistatala“: „In perioada anilor 1946-1948, s-au admis plecari masive de evrei, pe baza de tabele intocmite de catre Serviciul Pasapoarte, fara a se face asupra acestora o verificare temeinica, lasind in acest fel sa fuga din tara o serie de elemente ce trebuiau sa dea socoteala pentru crimele ce le-au savirsit pe teritoriul statului nostru. In afara de acest lucru, desi Teohari Georgescu stia ca prin granita de vest se faceau treceri masive ilegale in acel timp, totusi nu a luat masuri impotriva acestora. In 1948, constatindu-se ca avalansa emigrarilor creste, fapt care aducea imense pagube statului, printre care si crearea de goluri in productie, s-a dispus intocmirea unor criterii care stabileau ce persoane puteau pleca din tara“. Astfel, medicii, inginerii, tehnicienii (in general, toate persoanele cu studii superioare sau cu rol de coordonare in productie) erau exceptati de la emigrare, ceea ce a facut ca multi dintre acestia sa recurga la parasirea serviciilor si angajarea in munci necalificate, pentru a putea fi trecuti pe listele de plecare. Georgescu era acuzat ca, prin largirea constanta a criteriilor, a provocat plecarea a numerosi specialisti si implicit „pagube enorme economiei nationale“11. Pe parcursul anchetelor, fostul sau adjunct, Marin Jianu, a dat exemple concrete anchetatorilor in legatura cu astfel de favoruri acordate de ministru, numarul celor ajutati sa plece, desi nu se incadrau in criteriile stabilite pentru emigrare, ridicindu-se, dupa cum a sfirsit Teohari Georgescu prin a recunoaste, la „circa 20-30“12.

In lista plecarilor ilegale pe care le-a facilitat, sint inclusiv persoane care, desi arestate, au fost eliberate si au primit pasaport pentru plecare definitiva in Israel: „In anul 1945, am pus in libertate un functionar de politie, vinovat de afaceri, caruia in 1949 i-am dat pasaport pentru a pleca in statul Israel, ca urmare a interventiei unei rude ale mele, Rudolf Samoila, care apoi in anul 1951 a fost arestat si l-am pus in libertate la interventia fostei mele sotii. In anul 1945 sau 1946 am pus in libertate pe un afacerist al carui nume nu-l retin, fara sa informe-in prealabil conducerea, iar in 1949 i-am dat pasaport. Am pus in libertate in anul 1950 pe Grossman Jean, la interventia sotiei. In anul 1949, am pus in libertate pe doctorul Stark, in urma interventiei cumnatei lui Ana Pauker, Titi Scharf“13. Asemenea situatii de trafic de influenta in problema emigrarilor spre Israel au fost confirmate si de declaratiile unor fosti politisti arestati pentru afaceri cu pasapoarte, ca Zamfir Laurian sau fostul sau subaltern, Octav Holban14. Marin Jianu era si el amestecat in asemenea matrapazlicuri, fiind pus sub acuzare de Securitate din cauza activitatii ostile regimului, „desfasurata in domeniul plecarilor din tara“. Se mentionau, ca exemple, acordarea de pasapoarte pentru plecare definitiva familiei industriasului Dvatman, emigrat in Italia in 1947 cu 800.000 dolari asupra sa, dupa ce intretinuse „o gasca de petreceri interminabile, la care luau parte si femei de moravuri usoare, si a familiei Weissman. Tot Jianu a eliberat pasapoarte pentru Israel, in schimbul locuintelor rechizitionate, care au fost repartizate unor persoane din conducerea MAI si rudelor Anei Pauker“, se arata intr-un referat din 17 februarie 195315.

Pina in 1950, plecasera, conform unui referat al Securitatii, 60.000 de evrei. Din primavara acelui an, o serie de sedinte desfasurate la nivelul conducerii MAI dispun fixarea unor asa-zise restrictii, dar care nu au redus, in fond, ritmul emigrarii, ci au avut mai degraba rolul sa sporeasca coruptia la nivelul factorilor de decizie in problema emigrarilor. Astfel, pina in 1952 au mai plecat, din 1951, inca 50.000 de evrei in Israel“16, prin incalcarea constanta a criteriilor stabilite. Teohari a fost, de altfel, deseori acuzat de anchetatori ca „a sustinut emigrarea clandestina a evreilor, organizata de sionisti, neluind nici un fel de masuri“17. Aceleasi acuzatii i-au fost aduse, pe parcursul anchetarii ei, si Anei Pauker. Ofiterii de securitate sustineau ca „in scopul accelerarii emigrarii evreilor, a discutat si i-a indicat lui Teohari Georgescu sursa de a contacta vapoare straine pe care sa le puna la dispozitia emigrantilor. Tot la propunerea lui Ana Pauker, a redus timpul de calatorie al motonavei Transilvania de la 7 la 5 zile si a marit capacitatea de transport de la 1.500 la 3.000 de locuri peste limitele admise“. Teohari intarea aceste concluzii privind sprijinul acordat de Ana Pauker emigrarii evreilor, aratind ca „in urma insistentelor“ ei, „pentru a grabi emigrarile, in anul 1951 am luat masura de a se elibera pasapoarte pentru statul Israel, fara indeplinirea tuturor formelor legale“18. Tot in problema emigrarilor, Vasile Luca o incrimineaza si el pe Ana Pauker ca ar fi „cerut sa se dea drumul la evrei in mase, deoarece Ambasadorul Israelului intervenea mereu la ea, cerindu-i aceasta. Atit Teohari, cit si eu am sustinut cererea lui Ana Pauker. Sionistii au profitat de aceasta posibilitate data, facind propaganda in sinul populatiei evreiesti, pentru ca aceasta sa plece in masa“. Luca mai sustine ca in special plecau tehnicieni si functionari de stat, ducind peste granita „secrete de stat care ajungeau in mina strainilor“19.

De fapt, lucrurile au stat altfel decit sint ele prezentate in anchetele care au urmat acuzarii celor trei lideri comunisti de „deviere de dreapta“. Masurile privind emigrarea evreilor au fost discutate deschis si aprobate intr-o sedinta a Secretariatului Comitetului Central al PMR din 12 mai 1950, la care s-a hotarit ca „sint libere de a pleca in Israel acele elemente din rindul populatiei evreiesti care isi vor exprima vointa de plecare prin completarea formularelor distribuite de MAI“. Se dispunea intensificarea propagandei prin agitatori speciali: „Se vor arata conditiunile economico-politice din ce in ce mai grele ale maselor muncitoare din Israel, somaj, lipsa de locuinte, foamete, mizerie, se va intensifica demascarea si combaterea sionismului, a continutului sau reactionar, contrarevolutionar etc.“. Singura categorie exceptata de la emigrare, potrivit hotaririi, erau „elementele urmarite de autoritati“. Se prevedeau masuri pentru prevenirea scoaterii peste granita a unor valori si se dipunea un embargo informational asupra emigrarii, dar, in mod paradoxal, la ultimul punct al hotaririi se solicita „intensificarea transporturilor celor care emigreaza“20. Anterior, la nivelul conducerii MAI, Teohari Georgescu convocase o sedinta la care au participat Marin Jianu si directorul Securitatii, Pintilie Gheorghe, pentru a mari ritmul eliberarii de certificate de calatorie pentru Israel, pina la cifra de 10-12.000 lunar. Desi aceasta cota nu a fost atinsa, este interesant ca se abroga toate restrictiile anterioare si se limiteaza la minimum documentele care trebuie prezentate (anulindu-se inclusiv adeverinta de neposedare de devize, ca si aprobarea de parasire a serviciului), stabilindu-se ca sint exceptati de la emigrare doar cei ce au avi-negativ din partea Securitatii21. Aceste dispozitii anulau explicit prevederile contrarii din 29 noiembrie 1949 si 20 februarie 1950 ale conducerii MAI, care dispuneau exceptarea unor categorii de persoane de la emigrare.

Trebuie precizat in mod clar ca o asemenea masura radicala, de incurajare a emigrarii, nu putea fi luata la nivelul Ministerului de Interne, fara consimtamintul consilierilor sovietici, care la data respectiva avizau toate masurile mai importante privind nu doar represiunea, ci si controlul populatiei – si cu atit mai mult o problema atit de sensibila ca plecarea in masa a evreilor in Israel. De aceea sedinta ulterioara a Secretariatului CC al PMR nu a facut decit sa consfinteasca, la nivel de partid, aceasta masura. De altfel, intr-un referat al Directiei Controlul Strainilor si Pasapoarte din Directia Generala a Militiei se si elaborase, inca din 3 aprilie 1950, un plan de „descongestionare“ a aparatului birocratic, prin „usurarea formalitatilor de verificare pentru aceasta categorie de plecari“, prin completarea unei singure declaratii-tip, distribuita de circumscriptiile de militie, verificarea petitionarului in evidentele Securitatii si ale Militiei si retragerea calitatii sale de membru de partid, acolo unde era cazul22. Mai mult, chiar Securitatea usureaza plecarea evreilor, dispunindu-se printr-un ordin din 15 aprilie 1950 masuri de neconceput, cu citeva luni in urma, cu privire la cei care au depus cereri de plecare: „Nu se vor face investigatii pe teren. In ceea ce priveste avizele, ele vor fi nimic de obiectat sau negativ, fara nici o motivare. Se face mentiunea ca se vor da avize negative numai pentru indivizii ce intra in obiectivele Securitatii, fara a avea in vedere alte criterii (daca este bogat sau sarac, tinar sau batrin, daca a fost sionist etc.)23. La opt zile dupa hotarirea Secretariatului din 12 mai 1950, o noua sedinta a conducerii MAI (Georgescu, Jianu si Pintilie) analizeaza ritmul emigrarilor, aratindu-se ca „de la 1 ianuarie si pina la 15 mai 1950 au intrat in lucru pe baza vechilor forme de rezolvare un numar de 26.545 cereri, reprezentind 53.480 persoane. Dintre acestea, 7.136 persoane au parasit tara, 12.000 de persoane si-au ridicat certificatele de calatorie“. Se arata ca intirzierile s-au datorat intirzierii cu care, la rindul sau, se elibera cazierul judiciar, ceea ce determina hotarirea de a se renunta „la cazierul judiciar pentru cererile depuse, cit si pentru cele ce se vor depune in viitor“! Aceasta masura ar fi putut mari ritmul emigrarii, astfel ca „in jurul datei de 1 iunie 1950 pot pleca circa 16.000 persoane; in jurul datei de 15 iunie pot pleca circa 17.000 persoane; in jurul datei de 25 iunie pot pleca circa 13.000 persoane“24. Este evident ca aceste masuri au incurajat practic un exod de populatie. Tocmai de aceea, ele nu puteau fi intreprinse fara acord sovietic.

In 27 iunie 1950 are loc o noua sedinta la nivelul conducerii MAI, la care participa delegati ai Comertului Exterior si ai Sovromtransport. Se stabilesc modalitatile de plata a datoriilor catre stat de catre emigranti, achitarea costurilor calatoriei si procedurile de vamuire, care se vor desfasura „numai la Bucuresti Obor“, de unde convoaiele pleaca spre Constanta. Se specifica in mod clar: „Emigrantii evrei, odata plecati din Bucuresti, nu vor avea dreptul sa aiba asupra lor nici un fel de bani“25. Aceste dispozitii fusesera discutate si analizate cu cinci zile inainte, pe 22 iunie 1950, cind s-a decis ca Legatiei Israelului sa i se ridice dreptul de a se implica in programari, care urmau sa se faca de catre MAI, prin Sovromtransport26. De asemenea, statul Israel era nevoit sa achite, prin Legatie, o subventie de 90 de dolari pentru fiecare emigrant, pentru imbarcarea pe vasul „Transilvania“, urmind ca Legatia sa-si recupereze o parte din suma de la calatori, inainte de imbarcarea acestora27. Practic, actiunea de emigrare era dublata de cea de spoliere a populatiei evreiesti, nevoita sa-si lase in Romania majoritatea bunurilor.

Totusi, presupunem ca nu ratiunea economica a fost cea determinanta in acest caz, ci una politica, asupra careia nu putem face decit supozitii, pina la deschiderea completa a arhivelor comuniste de la Bucuresti si Moscova.
In orice caz, alya, in forma implicarii deschise a autoritatilor romane in problema emigrarii, a fost intrerupta o data cu procesul „devierii de dreapta“. Anchetarea principalilor protagonisti ai masurilor care, pina la inceputul anului 1951, au facut ca aproximativ 110.000 de evrei sa ajunga in Israel a adus in discutie si problema emigrarii evreilor. Desi insusita ca politica oficiala a autoritatilor de la Bucuresti, sprijinirea ei a devenit, in contextul antisemitismului tot mai pronuntat al lui Stalin, o arma de care Gheorghiu-Dej nu a ezitat sa se foloseasca, desi cautionase anterior aceasta politica, daca ne gindim numai la acordul pe care si l-a dat in 1949, intr-o sedinta a Secretariatului, pentru a ceda insistentelor Israelului si a expulza 7 agenti sionisti, capturati si anchetati de Securitate. Practic, „devierea de dreapta“ a deschis calea epurarilor antisemite din partid si Securitate, care au modificat serios structura etnica la nivelul conducerii si au deschis, mai tirziu, calea national-comunismului. In acest context, problema emigrarii evreilor nu s-a mai discutat niciodata oficial.

Cind, in 1968, Alexandru Draghici a fost chemat sa dea socoteala pentru felul in care actionase ca ministru de interne, el a facut citeva precizari incomode si in legatura cu emigrarea evreilor, devenita de asta data subiect sensibil: „La Prezidiul Permanent am aratat motivul, dar in plenara nu am vrut sa spun ca am umblat cu bani in chestiunea aceasta. In momentul cind am plecat de la Ministerul de Interne sla 24 iulie 1965, n.n.t, am predat in cont la Banca de Stat 6.250.000 dolari de la acestia care plecau afara si plateau in valuta. Am raportat treaba aceasta conducerii partidului si atunci, si dupa aceea. s…t De fapt, problema Israelului se platea. s…t Eu am raportat conducerii aceasta problema; am avut aprobare in aceasta privinta“28.
Practic, o data cu „devierea de dreapta“ singurul mod de interventie a autoritatilor comuniste in alya a fost stabilirea pretului pe care statul Israel si cetatenii sai trebuiau sa il plateasca pentru a obtine emigrarea conationalilor din Romania. Comertul cu carne vie practicat de autoritatile de la Bucuresti este insa o alta pagina a istoriei comunismului, care si astazi este pazita cu strasnicie de orice ochi curiosi.
(Comunicare prezentata la simpozionul organizat de Diaspora Research Institute de la Universitatea din Tel Aviv, decembrie 2001)
http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=375

Holocaustul si responsabilitatea intelectuala a politicianului

S-au facut multe speculatii in jurul faptului ca presedintele Romaniei a dat o interpretare originala privind Holocaustul. Nu calculele electorale sau apropierea de ideile Romaniei Mari sint cele mai grave aspecte ale gindirii politice a domnului Iliescu. In fond, presedintele statului roman a exprimat o opinie similara unui segment important al populatiei atunci cind a afirmat ca „Holocaustul nu a fost doar al populatiei evreiesti. Multi altii, intre care polonezi, au murit in mod similar“. Importanta este nu doar semnalarea unor neajunsuri in cunoasterea fenomenului, cit mai ales identificarea problemei/problemelor ce deriva dintr-o interpretare politica a istoriei. Trebuie sa intelegem ca modul in care se exprima presedintele ne priveste pe toti, ca ideile domnului Iliescu sint rezultatul unei formatii de care am beneficiat majoritatea dintre noi. Iata de ce spun ca dezbatind tema Holocaustului vom invata sa responsabilizam raportarea fiecaruia dintre noi la trecut.

Cunoasterea trecutului are, uneori, implicatii politice deosebite. Mai ales acele fapte petrecute relativ recent si despre care nici istoricii nu au fost formati sa se exprime in chip detasat. Aparuta frecvent in dezbaterile publice, tema Holocaustului – asa cum e ea inteleasa de multi concetateni – reflecta un mod original de raportare la istorie. In fapt, nici manualele alternative de istorie nu propun interpretari alternative. Cit priveste cursurile universitare, acestea arareori recupereaza segmentele neplacute ale istoriei nationale. Reforma disciplinei numita istorie lasa mult de dorit, o parte semnificativa dintre profesorii de istorie din liceu si universitati reprezentind aripa cea mai putin permeabila la limbaje, concepte si metode noi de explicare si comprehensiune a trecutului.

Nota conservatoare (in anumite cazuri, ea poate fi definita ca extrem-conservatoare) a acestui grup este intarita de insasi orientarea corpului de istorici ai Academiei Romane ce repun in discutie trecutul romanesc (vezi Istoria romanilor) in aproape aceeasi termeni ca generatiile precedente. Sa nu uitam, insa, ca in chiar sistemul de invatamint – ce isi asteapta de un deceniu si jumatate o adevarata reforma – aflam raspunsul la discrepanta dintre stiintele sociale si istorice profesate in Romania si acelea profesate in statele europene. Felul in care se discuta despre Holocaust si evrei, despre tigani si handicapati, despre bolnavi si virstnici probeaza afirmatia de mai sus. Un invatamint care priveste nepasator la selectarea formatorilor si la schimbarile sociale si politice este unul ce se situeaza inafara practicilor si nevoilor vietii cotidiene.

Imbinarea ideilor comuniste cu acelea fasciste – compararea victimelor comuniste ale fascismului cu acelea evreiesti ale nazismului ca in cazul interviului domnului Iliescu – arata un mod confuz in care se explica si se propaga ideile istorico-politice. Discutarea in mod speculativ de catre multi dintre liderii de opinie a oricarei teme indiferent de gravitatea ei ingreuneaza o data mai mult aparitia responsabilitatii fata de cuvintul rostit si fata de cititorul receptor. Atit la virf, cit si la nivelul marii mase a populatiei, orientarea democratica depinde enorm de felul in care fiecare cetatean al Romaniei isi asuma trecutul. Este limpede ca avem o problema care ne priveste pe toti si nu doar pe reprezentantii politici. O perceptie unilaterala a trecutului – asa cum adesea se manifesta in cultura romana – se poate explica prin teama de confruntare cu acesta.

Cred ca dezbaterea privind Holocaustul – ca si aceea privind Gulagul, cu toate diferentele factologice si nuantele continute de termenii-cheie – se adreseaza deopotriva omului de cultura, cercetatorului, educatorului, jurnalistului, profesorului, politicianului, ca si marelui public. Confuziile in genul aceleia semnata de presedintele Romaniei nu sint singulare. Ele isi au originea in felul particular in care intelectualul roman a inteles ca trebuie sa se raporteze la istorie si, indeosebi, la istoria propriei colectivitati. Alteori, in felul particular in care acelasi om instruit a considerat ca se poate referi – distanta ori apropia – la fiinta denumita generic minoritar. Daca am in vedere semnificatiile ambigue atribuite termenului de roman (de exemplu, identificarea lui cu acela de neam, de popor si/sau de natiune) voi spune ca limbajul politic si juridic continua sa fie unul imprecis.

In acest caz, observam ca denaturarea faptelor si a semnificatiilor lor nu numai ca este posibila, dar ea devine instrumentul principal al unui discurs ininteligibil.
Nu e lipsit de interes sa exemplific observatia de mai sus, comparind modul de a pune problema al unui intelectual reprezentativ cu acela al presedintelui statului. Daca domnul Liiceanu s-a considerat frate „intru“ suferinta cu Sebastian, de ce sa nu admitem ca domnul Iliescu descopera similaritati intre conditia evreului in timpul razboiului si aceea a parintelui Domniei Sale? Vedem ca, in fapt, confuziile ideologice se inrudesc si ele apar in sfera politicului de indata ce nu sint clarificate in sfera stiintei si culturii. Amalgamarea propriei suferinte cu aceea a unei intregi comunitati in cel dintii caz sau suprapunerea conditiei de comunist prigonit ori ucis pe motive ideologice cu aceea de evreu discriminat pentru o presupusa ori reala apartenenta religioasa dobindita in familie in cel de-al doilea caz arata cit de necesare sint clarificarile conceptuale, analizele si interpretarile rational-critice asupra trecutului imediat.

In sfirsit, pentru o reforma romaneasca a culturii si a invatamintului care sa contribuie la constientizarea dramelor trecutului voi spune ca Holocaustul nu a insemnat doar camerele de gazare de la Auschwitz, ci si rezervatiile pregatite de Hitler si aliatii sai pentru alte modalitati de exterminare. Transnistria se numara intre aceste rezervatii. Cele 102 colonii infiintate in amintita regiune de catre administratia romaneasca in timpul regimului Antonescu probeaza participarea guvernului roman la actul de exterminare in masa. Numarul celor disparuti acolo in conditii extrem de umilitoare nu poate fi trecut sub tacere. In sala rememorarii din Muzeul Holocaustului din Washington, D.C., numele Transnistria este asezat alaturi de acelea ale lagarelor de trista celebritate de la Auschwitz, Majdanek, Belzec, Bergen-Belsen, Dachau, Babi Yar. Chiar daca metoda de eliminare practicata de dictatorul roman nu este comparabila cu aceea a nazistilor, practicile antonesciene au generat omucideri in masa in temeiul principiilor rasiste citate. Transnistria este numele care defineste atat intentionalitatea regimului fascist din Romania, cat si problema mortii
propriu-zise decretate de el.

Potrivit lui Karl Popper „ideologia nazista n-ar fi fost posibila daca filozofii germani (este vorba despre clasicii filozofiei germane, n.m.,V.N.) ar fi stiut ce este aceea responsabilitatea intelectuala. Insa pentru ei aceasta era ceva complet necunoscut. Sarcina lor era aceea de a vorbi ininteligibil si de a face impresie. Asa au fost educati si, in consecinta, aceasta este sarcina pe care au indeplinit-o“. O asemenea observatie a socat opinia publica germana. Ea a fost menita sa puna pe ginduri pe toti aceia (ea se adresa universitarilor, dar poate fi extinsa la toate categoriile de oamneni instruiti) obisnuiti sa speculeze la infinit in limbaje doar de ei intelese. E acesta un argument temeinic spre a conchide ca a face politica presupune, in primul rind, responsabilitate intelectuala.

http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=9033

Replica. Exil, neghina si naratiuni SF

Am citit si recitit cu multa atentie articolul prietenului meu Adrian Niculescu, personalitate a exilului romanesc in deceniul noua al secolului XX, publicat in Observator cultural Nr. 133 din 10.09.2002.
Desigur, articolul este o meritorie trecere in revista a exilului romanesc, de-a lungul a 50 de ani, asa cum apare el in conceptia dlui Adrian Niculescu. Nu stiu daca propria mea conceptie asupra exilului corespunde adevarului istoric, dar articolul merita o serie de observatii asupra unor personagii si activitati ale acestora, indiferent de originea lor etnica.
Dupa parerea mea, greseala fundamentala a articolului consta in aceea ca el nu face o distinctie clara intre dreptul fundamental al fiecarui om la libera circulatie si dreptul la exil. Este necesar de facut mentiunea ca dreptul la exil se stabileste de noua patrie a celui exilat.

Mai mult, dl Niculescu trebuie sa cunoasca faptul ca exilatul intra sub controlul organelor de politie politica pentru a nu periclita interesele fundamentale ale noii patrii.
La inceputul articolului sau, dl Niculescu ne avertizeaza ca „in acceptiunea noastra, exilul reprezinta, deci, comunitatea acelor persoane originare din Romania care, aflindu-se in lumea libera intre anii 1945/1948 si 1989, au desfasurat activitate politica publica, democratica, anticomunista“1. Definitia este oarecum fortata, caci nu vad cum Virgil Tanase sa fi colaborat in cadrul aceleiasi comunitati cu Petru Dumitriu sau cu rabinul Halevy de la Bruxelles. Si exemplele pot curge cu sutele. Daca dl Niculescu ar fi utilizat pluralul, m-as fi abtinut de la orice comentariu.
Si pentru ca uitarea parca s-a asternut complet pe inceputurile exilului militant romanesc, mentionam ca el era mai mult decit profitabil pentru protagonisti. Imi cer scuze fata de cititori, dar pentru multi, exilul era un fel de vaca mulsa tot timpul, cum ne-ar explica Mircea Dinescu la Realitatea TV. Dar dl Niculescu nu ne spune nimic despre Comitetul National Roman, cu personagii de trista memorie, al caror scop suprem nu era decit o imbogatire rapida in cadrul societatii de consum americane, indiferent daca la Bucuresti steagul rosu trebuia schimbat cu steagul verde2.

Ii reamintim pe unii dintre cei care se certau toata ziua pentru bani. Destinul tarii si al oamenilor ei nu conta pentru acesti batrini dornici de putere si bani (Puterea n-au stiut sa o pastreze, caci alaturi de grandomanie, ii domina frica de comunisti). Iata componenta macar partiala a unui Comitet National care nu avea nimic comun cu natiunea romana: generalul Radescu, Grigore Gafencu, Constantin Visoianu, Viorel Tilea, Brutus Coste, Nicolae Malaxa, Alexandru Cretianu si Barbu Niculescu. Conducatorul efectiv al acestui comitet al rusinii (nenumarate procese pentru bani) a fost Nicolae Malaxa, dupa parerea noastra agent dublu. El manevra milioane de dolari proveniti atit de la autoritatile americane (CIA, FBI), cit si de la Bucuresti, dar si din asa-zisele profituri ale unei firme numite „Corporatia economica romano-americana“, care avea ca scop spalarea banilor. Multe din reuniunile acestor „patrioti“ se tineau la locuinta locotenent-colonelului David Scott Crist din armata SUA, 2501 Que Street N.W., Washington, D.C.3.
La 17 octombrie 1952, dl Celter acuza Comitetul National Roman de colaborare cu comunistii.4

La Hoover Institution se gaseste o declaratie a lui Alexandru Cretianu din care reiese ca, in perioada 1946-1948, Nicolae Malaxa a primit de la guvernul comunist de la Bucuresti 2.460.000 USD. Declaratia lui Alexandru Cretianu este insotita de hotarirea comunistilor de la Bucuresti de a dona acesti bani catre CNR si poarta semnaturile lui Gheorghiu-Dej si Petre Groza. In deceniul sapte, Nicolae Ceausescu, la cererea lui George Macovescu, repeta donatii de milioane de dolari catre dr. Palade, ginerele lui Malaxa.
Dl Niculescu ar fi trebuit sa le spuna participantilor la Colocviul de la Tel-Aviv ce le oferea Comitetul National Roman in schimbul milioanelor de dolari pentru care protagonistii s-au injurat in presa si pe salile tribunalelor din New York, Berna sau Paris, terfelind demnitatea romanilor. Generalul Radescu le oferea oficialilor americani mii de legionari din Germania si Austria, spre a lupta contra Romaniei. Nu era in stare sa recruteze nici un roman din Romania. Imi voi permite sa o citez pe doamna Laura Cosoveanu, care a cercetat la Hoover Institution5 aceasta pagina alba, de fapt aceasta pagina a rusinii, care reflecta tripla alianta dintre pogromistii legionari, politicienii romani venali care nu mai reprezentau nimic in 1940, si serviciile de politie politica din SUA.

Este vorba de un citat dintr-o scrisoare a aceluiasi general de tragi-comedie Nicolae Radescu: „Recenta propunere a senatorului Henri Cabot Lodge din Massachusetts privind acordarea permisiunii pentru 50.000 de tineri europeni de a se alatura armatei Statelor Unite a fost primita cu interes de liderii politici romani din exil. sRusinea acopera memoria lui Constantin Visoianu, fostul secretar al lui Nicolae Titulescu – n.a.t Cu speranta ca o asemenea masura va fi adoptata in viitor de guvernul Statelor Unite, supunem atentiei faptul ca peste 20.000 refugiati romani de virsta militara se afla in prezent in zonele occidentale ale Germaniei, Austriei, Italiei si Frantei. sEste de fapt vorba de romani din divizia Waffen SS si de cei pentru care Antonescu a cerut in mod expres internarea la Dachau – n.a.t Indiferent cum se va finaliza propunerea senatorului Cabot Lodge, liderii romanilor din exil cred ca, in actualul context international amenintator, zecile de mii de romani care se afla in zonele americane, britanice si franceze din Austria si Germania nu trebuie abandonati soartei lor. Ei constituie un potential uman din partea democratiei sGarda si Capitanul = democratie in conceptia generalului Radescu care, in anii razboiului, a refuzat sa plece pe front, fiind judecator la Curtea Martiala Bucuresti – n.a.t si de aceea – stiind ca ar putea cadea in miinile sovieticilor –, ar trebui cel putin sa li se permita sa lupte pentru vietile lor si astfel sa ajute puterile occidentale. In consecinta, sugeram ca pina la noi evenimente, refugiatii romani de virsta militara, aflati in prezent in zonele occidentale ale Austriei si Germaniei, sa fie adunati in mai multe tabere, organizati in batalioane de auxiliari si de munca. Intre avantajele unei asemenea actiuni s-ar numara si usurarea recrutarii de voluntari pentru miscarea de rezistenta, care dupa un antrenament adecvat, ar fi trimisi in Romania. Ar fi un foarte potrivit prim pas pe calea reabilitarii fizice si morale a acestor victime ale comunismului“.

Opresc aici citatul, nu fara a apela la ambasadorul SUA, dl Michael Guest. Cea mai puternica democratie din lume trebuie sa aiba puterea sa condamne greselile inaintasilor. Este o datorie de onoare fata de evreii ucisi de legionari. I-am scris si dlui Elie Wiesel in acest sens.
Nicolae Radescu a obtinut nu numai sprijinul senatorului Cabot Lodge, dar si al serviciilor CIA, al generalului Clay, al generalului de trista memorie Ghelen si sute de legionari au fost parasutati in Romania sub comanda „camaradului“ Viorel Tanase. Inspirindu-se din experienta ruseasca de formare si utilizare a diviziei Tudor Vladimirescu, care a contribuit la bolsevizarea Romaniei, generalul Nicolae Radescu pregatea o Romanie legionara. De ce nu le-ati spus aceste lucruri participantilor la Colocviul de la Tel-Aviv?

Un lucru foarte grav mi se pare faptul ca o recenta carte, de o valoare documentara inestimabila, Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente, autor Marius Oprea, atunci cind vorbeste de ciocniri intre grupuri organizate si unitati ale Securitatii, foloseste cuvintul „bande“ si nu ne spune daca unele sau toate provin din cele organizate la propunerea generalului Radescu. Este o scapare care ne face sa plutim intre adevar si neadevar. Sau, dupa 50 de ani, din cauza fragilei democratii postdecembriste, ne este frica de adevar?
Spatiul nu-mi permite sa analizez toate personagiile citate de dl Adrian Niculescu drept exilati. Dar nu impartasesc multe, foarte multe din concluziile autorului.
In ce-l priveste pe George Enescu in exil, simpla sa prezenta la Paris a reprezentat un simbol al opozitiei sale fata de comunisti. Nu cred ca dl Niculescu are pretentia ca George Enescu, aceasta constiinta vie a romanilor, paralizat fiind, sa fi mers in carucior la slujbele preotului legionar Boldeanu. Cred ca este o blasfemie adusa acestui mare roman care a intruchipat tot ce au mai valoros romanii: creativitate, gindire eroica si neinfricata, dragoste fara margini fata de poporul sau, nostalgie pentru Moldova care i-a inspirat creativitatea.

Consider ca o jignire adusa post mortem lui Enescu ideea ca ar fi fost o creatie a Casei Regale. Geniul lui Enescu a fost innascut si consolidat prin munca de fiecare zi. Ca muritori de rind, nici dl Niculescu si nici subsemnatul nu avem dreptul de a-i judeca geniul si dragostea de tara. O singura simfonie a lui Enescu executata in acele vremuri la Paris valora mai mult decit o suta de comentarii ale unor ziaristi aciuiti la unul sau altul din posturile de radio din vest.
Ca unul care l-am cunoscut personal pe George Enescu, ma simt obligat sa relatez conditiile in care marele geniu al romanilor a ales libertatea. In toamna anului 1946, in urma apelurilor disperate ale dr. Filderman catre marile organizatii evreiesti din SUA de a ajuta poporul roman lovit de foamete si seceta, Enescu si rabinul Safran pleaca in America sa colecteze fonduri cu care sa cumpere griu si porumb. Li se alatura ambasadorul Ralea. Se string fonduri pentru cumpararea a 10.000 de vagoane de cereale. In urma unei convorbiri telefonice Truman-Filderman, presedintele Statelor Unite dispune ca cerealele sa se distribuie printr-un pod aerian alimentat din rezervele armatei americane din Europa.

George Enescu ramine la Paris, intr-o locuinta modesta si ducind un trai modest. Dl Niculescu ar fi dorit ca, din veniturile lui modeste, sa fi facut daruri puternicei organizatii americane care este Radio Europa Libera. Cred ca lucrurile trebuiau sa se intimple invers si ca, din multele cheltuieli guvernamentale uneori inutile, ar fi putut fi ajutat Enescu, dar fara surle si trimbite. Ajutorarea lui Enescu era mai importanta decit a zecilor de ziaristi, spioni dubli.
Stan Golestan si prietenii sai ii cumpara un pian pe care, de saracie, il va vinde inainte sa moara.
In 1950, o delegatie guvernamentala condusa de Petru Groza il viziteaza pe Enescu la Paris, adresindu-i invitatia de a reveni in tara, promitindu-i onoruri si recompense materiale. Enescu a refuzat. Enescu refuza convorbirile solicitate de ambasadorii Balanescu si Dumitriu. Sint gesturi de demnitate umana si romaneasca. Trebuie sa va intreb din nou, dle Niculescu, l-ati fi vrut poate in carucior la biserica romana unde un pogromist, parintele Boldeanu, era paroh?

In ce-l priveste pe rabinul Alexandru Safran, el a fost si a ramas unul din marii eruditi ai civilizatiei umane. La 29 de ani era rabin-sef si senator in parlament. Dar, precum spunea Corneille in Cidul, „Cit de mari ar fi oamenii, ei sint supusi pacatelor omenesti“. Alexandru Safran a cochetat in anii 1945-1947 cu Comitetul Democrat Evreiesc (cititi sectia evreiasca a PCR). Cind amenintarea comunista a devenit o realitate, Alexandru Safran a preluat postul de rabin al Genevei. Era dreptul sau sa faca asta. Dar acelasi Alexandru Safran nu are dreptul sa ne spuna ca a fost expulzat din cauza rivalului sau Moses Rosen. Am citit in ASRI mii de pagini despre cei doi. Nu am gasit nici o referire la o eventuala expulzare a dr. Safran. Nu stiu ce s-ar fi intimplat daca Safran nu ar fi plecat. Poate ar fi avut soarta ierarhilor bisericii unite. Dar pina una, alta, expulzarea rabinului Safran ramine o naratiune repetata de mai bine de 50 de ani.

In ce priveste relatiile dintre fosta familie regala si rabinul Safran, relatarea dlui Niculescu este meritorie. Dar cred ca mai meritorie este comportarea lui Mihai de Romania in a evita contactul cu Consiliul National Roman si cu miscarea legionara. In modestia sa, regele se manifesta de doua ori pe an, la 23 august si 31 decembrie. E bine de luat aminte.
Referitor la celalalt rabin, David Safran, decedat intre timp, el a candidat in 1948 la postul de rabin-sef, dar sfatul rabinic nu l-a ales. Consider neoportuna ideea dlui Niculescu de a-l cita pe David Safran, care-l caracterizeaza pe rabinul Moses Rosen drept politruc. Un razboi verbal trebuie dus de protagonisti cu inteligenta, dar mai ales cu bun-simt. David Safran era un om iute la minie si cu judecati pripite. L-am cunoscut foarte bine, fiindu-mi profesor de Bar-Mitzva (Bar Mitzva, majoratul baietilor evrei). In plus, am fost unul din putinii cercetatori care au avut acces la arhiva Rosen, iar caracterizarea lui David Safran intrece produsul unei minti halucinante.
Poate ca personagiul cel mai controversat din articolul dlui Niculescu a fost pastorul luteran Richard Wurmbrand.

Marturisesc sub juramint ca, daca ar exista un tribunal care sa judece inculpatii post mortem, m-as adresa acestui tribunal spre a-l judeca pe Richard Wurmbrand. Iata citeva date biografice ale acestui aventurier: in 1921 este membru fondator al PCR, judecat in procesul din Dealul Spirii si eliberat datorita convertirii sale ca rabin; se leapada de religia mozaica si devine pastor luteran. Pina aici, oportunism 100%. Urmeaza activitatea criminala. In toamna anului 1943, Ion Antonescu permite ca 1884 de copii evrei orfani sa se intoarca in vechiul regat. Wurmbrand ii scrie lui Ion Antonescu cerindu-i ca numai copiii trecuti la luteranism sa fie eliberati. Ma mir cum aceasta javra (da, javra) nu a aparut in fata unui tribunal din vreo tara europeana. Dupa 1990, impreuna cu un ziarist obscur, dupa chipul si asemanarea sa – Liviu Valenas –, Richard Wurmbrand a detinut o prospera afacere de prozelitism in Germania. Pina si religia a devenit un SRL pentru escroci ca Wurmbrand si Valenas.
Dl Niculescu reproduce in articolul sau o gluma de prost gust a unui oarecare domn Hari Kuler. Daca o publica Ion Pribeagu in Israel, intr-o revista de satira si umor, mai treaca-mearga.
Si inca un adevar istoric deformat: in Romania interbelica existau 765.000 de evrei, nu 900.000.

Referitor la elogiile aduse dlui Ion Varlam, sa-mi fie cu iertare, dar l-am auzit de doua ori la Casa Scriitorilor si aveam impresia ca aud un mesaj legionar. Intregul sau vocabular este plin de ura fata de evrei.
Nici prezentarea facuta lui Wilhelm Filderman nu corespunde realitatii. Filderman stia deja, la plecarea din Romania, ca echipa generalului Radescu practica un antisemitism militant si pregatea parasutarea pogromistilor legionari. Filderman nu putea colabora cu CNR. In intreaga sa activitate din Franta sau SUA, a pregatit planuri de integrare a evreilor in viata israeliana.
Nu cred ca avem calitatea morala, nici dl Niculescu si nici subsemnatul, de a o judeca pe Martha Bibescu – membra a istoricei galerii care a faurit si aparat Romania Mare. Martha Bibescu si-a ingrijit sotul pe patul mortii, in timp ce legionarii ii devastau casa. Ea ramine un simbol. Sau ar fi fost de dorit sa tina discursuri inflacarate pentru cei din Comitetul National Roman sau, poate, sa-i tina cadelnita preotului legionar Boldeanu de la biserica romana din Paris, ocupata cu forta de legionari?
Este criticata Margareta Pislaru ca nu a devenit un activist politic al exilului romanesc.
Ar fi bine sa se stie ca socrul sau, Alexandru Sencovici, chiar daca a fost comunist, a fost ostatecul regimului. Si atunci?!
Este criticat Constantin Silvestri pentru aceeasi crima. Dar cunoaste dl Niculescu ca fiul din prima casatorie a dnei Silvestri, Sergiu Comisiona, era ostatecul regimului comunist?
Dupa plecarea din tara a scriitorului Petru Dumitriu, prietenii lui cei mai apropiati, Yvonne Stahl si Isac Wechsler, au fost arestati, torturati si trimisi in fata tribunalelor administrate de MAI, ispasindu-si pedepsele la Mislea si Dumbraveni.

Au fost si oameni care au plecat fara motive politice. Am intilnit-o in casa parintilor mei pe Ileana Cotrubas. Marturisea ca va ramine in vest, caci, la fiecare contract, functionara de la ARIA ii cerea mita o bratara de aur sau un inel cu pietre pretioase. Ce doreati, dle Niculescu? Ce sa fi facut Ileana Cotrubas? Sa-i fi donat o bratara generalului Radescu?
In ce-i priveste pe gazetarii romani sau evrei care au lucrat la Europa Libera, la posturile occidentale sau la diverse ziare in Europa sau Israel, nota 10 pe care o primesc nu este total justificata. Emigrind in vest, ei nu au stiut sa faca altceva decit sa scrie, asa cum au invatat la AGERPRES, Scinteia, Romania libera. Nu vad, atunci, de ce in articolul sau dl Niculescu ii transforma in eroi. Nu au fost decit oameni care si-au practicat meseria spre a putea trai. As putea cita nume celebre ale exilului romanesc care nu si-au gasit loc in Observator cultural, Nr. 133/2002: Radu Theodorescu, profesor de teoria probabilitatilor la Quebec, dr. Nicolae Popa, unul din cei mai mari ginecologi din Germania, dr. Armand Stephanescu, seful grupului de corectori de la NASA, Ticu Esanu, ajuns director general al Societatii chimice Saint Gobain din Franta, dr. Lucian Regenbogen, profesor la Tel-Aviv si unul din cei mai mari oculisti ai lumii, celebrul doctor ORL-ist Cadariu, stabilit la Roma, marele regizor Radu Penciulescu. Nu s-au batut cu pumnul in piept ca sint „romani verzi“, dar numele lor au innobilat tara in care s-au nascut si s-au format ca profesionisti de calitate. Nu intotdeauna politica militanta este un titlu de glorie pentru popoare. Miile de tineri care lucreaza dupa 1990 in companii multinationale aduc gloria tarii si nu mafiotii de politicieni de la extrema dreapta la falsa stinga romaneasca.
Exilul romanesc a binemeritat de la tara. Oamenii exilului romanesc il citau pe Stefan cel Mare si Sfint in viziunea lui B. St.-Delavrancea: „Moldova nu ne apartine, ea e a urmasilor urmasilor nostri“.

http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=5335

Mistificari si falsificari

Textul de fata face parte dintr-un studiu, in curs de finalizare, dedicat extremismului de dreapta si revizionismului din Romania postcomunista. Alte fragmente au aparut in Observator cultural Nr. 74-77/2001 (Antonescu sacrificat pe altarul diplomatiei) si Nr. 115/2002 (O noua dimensiune a revizionismului din Romania), precum si in ultimele trei numere ale revistei bi-anuale germane Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik.


„In Romania nu a avut loc Holocaust“

Publicarea Ordonantei de urgenta (Nr. 31/20021) privind „interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savirsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii“ a fost primita cu o destul de mare retinere, mai ales de catre anumite persoane care, in trecut, nu si-au ascuns simpatiile fata de Antonescu. Daca printre contestatarii Ordonantei s-au aflat, la inceput, nationalisti cunoscuti pentru sentimentele lor nostalgice legate de regimul antonescian, ca Adrian Paunescu (PSD), Mircea Ionescu Quintus (PNL) sau Corneliu Vadim Tudor (PRM)2, dezbaterea publica ce a urmat s-a deplasat oarecum spre spectrul politic national radical, care a lansat cu acest prilej atacuri furibunde impotriva guvernului. Reprezentantii Partidului Liberal si Social-Democrat s-au supus, in ultima instanta, disciplinei de partid, retragindu-si criticile3 in urma unor presiuni facute in numele unor rationamente pragmatice si de imagine. Aceste rationamente au la baza vointa si ambitia Guvernului de a facilita intrarea Romaniei in NATO. Pentru a convinge opinia publica de necesitatea politica a aplicarii Ordonantei, s-a invocat faptul ca Romania nu va putea adera la NATO „cu Antonescu pe steag“, fiindca acesta este vinovat de crime impotriva umanitatii, de deportarea si distrugerea evreilor romani, de participarea alaturi de Hitler la razboiul impotriva Uniunii Sovietice si, implicit, impotriva puterilor aliate.

In primele saptamini dupa publicarea Ordonantei au fost indepartate busturile lui Antonescu ridicate la Piatra Neamt4, Letcani5 si Slobozia6, de pilda, pe cind cel din Bucuresti fusese doar acoperit cu o pinza. Celor mai multe strazi care primisera numele lui Antonescu nu li s-au schimbat, insa, denumirea. Astfel, la Oradea, Consiliul municipal s-a pronuntat la inceputul lui iunie impotriva schimbarii numelui de Bulevard Maresal Antonescu7, iar la Timisoara, inscriptiile strazii care poarta numele fostului dictator nu au fost indepartate nici la 4 luni dupa emiterea Ordonantei.
Intr-o cuvintare rostita de ambasadorul american la Bucuresti, acesta a subliniat, intr-o forma cit se poate de limpede, ca aderarea Romaniei la NATO va fi posibila numai daca, in ceea ce priveste rezolvarea problemei neofascismului si a cultului lui Antonescu, autoritatile vor adopta o linie politica in conformitate cu principiile si valorile occidentale.
Ideea a fost subliniata si la reuniunea tarilor rasaritene candidate, care s-a desfasurat in iulie 2002 la Riga, unde s-a precizat ca numai o reconsiderare reala a trecutului fascist reprezinta o premiza pentru primirea unor tari ca Slovacia, Lituania, Letonia si Romania8.

Cu prilejul deschiderii cursului de Istorie a Holocaustului – organizat de Colegiul National de Aparare, tinut de Radu Ioanid de la Muzeul Holocaustului din Washington – ambasadorul a spus ca „nu doar Maresalul Antonescu, prin deciziile sale, sau Garda de Fier, prin actiunile sale, sint responsabili de ce s-a intimplat, ci si cetatenii care au sprijinit acele evenimente, in mod deschis sau prin tacerea lor, in timp ce altii au spus nu acestei uri, cu riscul de a-si pierde viata. Daca greselile din trecut vor fi intelese, Romania si SUA pot lua impreuna decizii corecte pentru un viitor mai bun“9. Potrivit lui Ioanid, cursul are o valoare simbolica si cognitiva, existind implicatii istorice si contemporane, desi, in ceea ce priveste relatiile interetnice, in Romania mai exista, inca, multe probleme – ceea ce se desprinde si dintr-un sondaj realizat in anul 2001. Din acest sondaj rezulta ca 20% dintre romani nu ar dori sa aiba un vecin evreu, iar 63% nu ar dori vecini tigani. Totodata, sondajul atesta existenta unor sentimente ostile fata de homosexuali, ca si tendinta de instigare la extremism si ura interetnica10.

Cea mai buna dovada a veridicitatii acestui sondaj o constituie citeva incidente rasiste petrecute la Bucuresti in timpul unor meciuri de fotbal. Astfel, la un meci al echipei Dinamo, suporterii au strigat lozinci („Fugiti, ca vine Antonescu!“) indreptate impotriva rapidistilor (considerati rromi) si au desfasurat un imens portret al lui Antonescu11. Incidentul a fost minimalizat de catre inalti reprezentanti ai Ministerului de Interne12, desi nu era unul izolat – suporterii dinamovisti arborasera deja la un meci, in 1999, o pancarta pe care se putea citi sloganul: „Un milion de ciori – o singura solutie – Antonescu“13. Intr-un incident similar a fost implicat si un grup format din aproximativ 200 de suporteri ai echipei de fotbal Steaua; acestia au scandat de asemenea lozinci rasiste („Afara cu tiganii din Romania! Ciorile, Ciorile!“) si au agresat mai multi membri ai etniei rromilor, pe strada Buzesti din Capitala, in fata sediului Centrului Romani Criss14.

La acestea se adauga si profanarile unor sinagogi sau cimitire evreiesti, de pilda la Timisoara15 sau Falticeni (unde necunoscuti au scris pe pereti, cu vopsea neagra, mesaje antisemite de tipul „Heil Führer, Moarte si Gazare Evreilor, Heil Hitler“ si au inscriptionat semnul zvasticii, precum si semnatura FLAS – Frontul de lupta antisemita)16. Lozinci similare se pot vedea in numeroase alte orase romanesti, iar autoritatile dau dovada de pasivitate, nu iau masurile necesare nici pentru a identifica faptasii, nici pentru a indeparta urmele inscriptiilor fasciste. Pe zidurile unei cladiri de pe Calea Mosilor din Bucuresti, necunoscuti au desenat zvastici si steaua lui David si au scris, in limba germana, lozinca „Juden raus!“ („Evreii afara!“), imitind pina si grafia folosita cindva de nazisti. La aceasta se adauga citeva sloganuri de proslavire a lui Antonescu si defaimari la adresa rromilor. Zvastici si lozinci rasiste se pot intilni si pe diversele cladiri din Timisoara, inclusiv pe zidurile universitatii. In octombrie 2002, Liga Pro Europa si-a exprimat deschis „indignarea si ingrijorarea“ fata de astfel de manifestari, dupa ce pe fatada Teatrului Evreiesc din Bucuresti si pe mai multe case din Cluj „au aparut sloganuri naziste de o virulenta extrema“. „Aceste incidente constituie un ultim avertisment pentru autoritati sa ia in serios si sa aplice legile de combatere a extremismului in toate formele sale, intreprinzind masurile necesare pentru ca institutiile infiintate in acest scop sa functioneze in mod real. Dezavuam atitudinea demnitarilor care practica strategia duplicitatii, avind doua discursuri paralele, unul bun pentru export, altul pentru uz intern, tolerant cu intoleranta“, se afirma textual in declaratia Ligii care a fost, pur si simplu, ignorat de aproape intreaga mass-media din Romania.

Dezbaterea declansata de Ordonanta Guvernului s-a axat, in primul rind, pe negarea faptului ca in Romania ar fi existat Holocaust. Incercind sa atenueze discursul ambasadorului american, prim-ministrul Nastase si presedintele Iliescu au sustinut ca nu se poate vorbi despre o culpabilizare colectiva a poporului roman. „Exista unii care incearca sa stabileasca culpabilizarea poporului roman, insa, daca au existat responsabilitati, acestea trebuie fixate clar pentru unele dintre actiunile din perioada celui de-al doilea razboi, si atunci ele trebuie puse pe seama conducatorilor si guvernelor din acea vreme“. „In istorie au existat situatii de acest fel mult mai grave“, a continuat Nastase. „Nimeni nu a incercat vreodata sa culpabilizeze pentru astfel de situatii poporul german, poporul rus, american sau orice alt popor“17. Sustinind ideea ca „romanii nu au fost si nu sint antisemiti“ 18, Ion Iliescu si-a exprimat parerea ca Antonescu a facut „si lucruri pozitive“, dar este responsabil pentru lupta alaturi de Germania19.

Declaratiile critice la adresa regimului Antonescu reflecta, pe de alta parte, si tendinta simplificarii istoriei prin concesii facute celor care impulsioneaza cultul ex-dictatorului, recunoscind ca fostul aliat al lui Hitler a facut si lucruri bune. O idee similara a fost emisa deseori si in Germania, cind anumite cercuri si-au exprimat, de pilda, admiratia pentru autostrazile construite in timpul dictaturii naziste sau pentru lichidarea somajului, care in perioada 1918-1933 a paralizat tinara democratie a Republicii de la Weimar. Pretul acestor „realizari“ (care pot fi infaptuite, se intelege, doar intr-un sistem dictatorial!) este trecut, insa, sub tacere. Recunoasterea unor realitati amare ca adevar este, pentru multi politicieni romani, un exercitiu de gimnastica mentala indreptat exclusiv in directia intereselor de stat, mai exact in directia perspectivelor de integrare atlantica.
In opinia ministrului Culturii si al Cultelor, Antonescu „a fost un personaj tragic al istoriei romanesti, a fost, fara indoiala, un om care, ca militar, facuse planuri, isi va fi avut meritele sale, dar a fost aliatul lui Hitler, a fost, pina la urma, dupa legislatia internationala, si subliniez acest lucru, a fost un criminal de razboi.“ „In Romania nu a avut loc Holocaust, insa Romania a participat la Holocaust prin guvernarea Antonescu, in spatiile acelea care erau in administratie temporar romaneasca“, a mai adaugat ministrul20.

Pentru mai multi publicisti ale caror opinii national-conservatoare sint de notorietate, emiterea Ordonantei a fost un pretext binevenit pentru a reincalzi dezbaterea, niciodata incheiata, privitoare la echivalenta holocaust-Gulag. Astfel, ziarul Romania libera califica Ordonanta drept un „puseu prodemocratic, aparent laudabil“, adaugind insinuanta intrebare obsesiva („naturala“): „Cum ramine cu extremismul de stinga? Oare comunismul e mai putin culpabil in fata istoriei decit fascismul ori nazismul? Oare a facut mai putine victime?“.
Ziarul reia cam toate argumentele vehiculate dupa aparitia Cartii negre a comunismului21, sustinind ca prin aceasta Ordonanta s-ar intentiona sanctionarea exclusiv a unei jumatati de nedreptate, savirsind astfel „o alta nedreptate“, prin incurajarea si „continuarea faradelegii pe care o tolerezi“. „Cu atit mai grava e imprejurarea la care ne referim cu cit, in timp ce amintirea extremei drepte incepe sa se piarda la orizontul trecutului, regimul comunist se afla in imediata noastra apropiere, peste gardul istoriei cum ar veni, un gard subred care nu-l desparte de perioada „democratica“ decit in chip „foarte aproximativ.“ Ignorind faptul ca spatiul public romanesc nu este impinzit de simboluri comuniste, ci de emblemele unor simpatizanti ai unor grupari extremiste de dreapta, ziarul mai sustine ca „interdictia zvasticii nici nu e o noutate, ci doar un oportunist recurs la un laitmotiv comunist, cu scopul de a impopotona actuala guvernare cu o trasatura «pozitiva», doar-doar vor fi mai usor sedusi oficialii NATO si UE“22.

Intr-un mod aproape similar se exprima si autorul Actului de protest publicat in gazeta electronica Pagina Romaniei Nationaliste: „Aceasta Ordonanta denota, totodata, incapacitatea guvernantilor de a se debarasa de conceptiile comuniste si de psihoza antifascista, ca si cum Romania ar fi asaltata de fascisti si nu ar fi trait, jumatate de veac, sub un regim comunist opresiv. Astfel, guvernul vine astazi si interzice arborarea zvasticii, dar nu si a secerei si ciocanului, sub dictatura carora Romania a patimit zeci de ani si care condamna si astazi romanismul in teritoriile de peste Prut“23.
Intr-un comunicat al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania (AFDPR), se formuleaza aceeasi idee, tributara logicii echivalentelor: „Consiliul National Director isi exprima profunda nemultumire ca, in timp ce s-au elaborat ordonante si legi prin care sint pedepsite negarea Holocaustului nazist, folosirea inscriptiilor de tip fascist etc., groaznicul genocid comunist nici macar nu este recunoscut ca atare. Astfel, este gratiat comunismul, sistemul care a provocat in Romania sute de mii de crime si de pe urma caruia au suferit milioane de oameni. De aceea, noi consideram ca este de neconceput, ca este nedrept si imoral ca intre fascism si comunism sa nu se puna un semn de egalitate, iar cei care neaga genocidul comunist sa nu fie pedepsiti ca si cei care neaga Holocaustul nazist“24.


„Inalta Poarta“ si Holocaustul

Indispozitia nedisimulata a multor comentatori fata de Ordonanta, perceputa ca rezultat al unor presiuni occidentale asupra Romaniei, este articulata in fel si chip. Astfel, vechea prejudecata – ca Romania a fost si este o victima a puterilor straine, iar corupta clasa politica se ploconeste in fata strainatatii numai pentru a obtine anumite avantaje – domina discursul national-conservator si neofascist. In acest discurs se reiau unele metafore istorice cu o rezonanta neplacuta si se apeleaza la temerile si resentimentele unui public derutat, care inca nu s-a debarasat de mitologia protocronismului interiorizat. Prin sugerarea unor analogii istorice, se trezesc amintirile legate de statutul de vasalitate al principatelor romane in raport cu Imperiul Otoman si de pericolul venit din partea imperiului rus, respectiv sovietic. Recurgind la o actualizare fortata, la mijlocul anilor ’90, un fost bard al cultului personalitatii articula deja, intr-o poezie patriotic-agitatoare, aceasta indispozitie fata de o pretinsa colonizare a Romaniei de catre un Occident ingrat, acuzat de a fi transformat Europa rasariteana „intr-un teritoriu de cobai“: „Cineva mereu ne cearta/ Si ne pune bete-n roti/ E mereu o-nalta poarta/ Unde merg fanarioti.// Voi, ce tot stirniti incoace/ Iritarea tuturor,/ Mai lasati-ne in pace/ Sintem totusi un popor“25.

Din comparatia sumara a mai multor declaratii si a mai multor texte semnate, in ultimii ani, de autori care apartin unor tabere politice adverse, se desprind aceleasi reflexe verbale, in spatele carora se ascund, deseori, tendinte similare. Astfel, Cotidianul, ziar cu o orientare declarat democratica, a publicat in anul 2002 mai multe editoriale in care se observa folosirea pina si a unor sintagme identice cu cele din gazeta neofascista Romania Mare. Intr-un editorial publicat in Cotidianul se vorbeste despre „Complexul Inaltei Porti“ si despre faptul ca „azi, stam cu frica in sin ca Occidentul ne-ar putea intoarce spatele. Inalta Poarta mondiala de la Washington si cea europeana, de la Bruxelles, nu trimit purtatori de naframa neagra.“ „In consecinta, nu le-as reprosa oficialilor nostri starea de vasalitate mentala, vizibila mai ales cind incearca s-o ascunda. Moravurile se schimba mai greu decit moda.“ „NATO si Uniunea Europeana au ajuns, in Romania, ce erau rusii in timpul regimului comunist. Atunci, se zicea: Fiti cuminti ca vin rusii. Acum, se zice: Ciocu’ mic, ca nu mai vedem nici NATO, nici UE“26.
Intr-un alt editorial, ideea este reluata si ilustrata cu aceleasi argumente emotionale, imprumutate din fisierul ideologic al istoriei; textul e presarat cu accente critice fata de globalism, perceput ca un atentat asupra identitatii nationale romanesti: „De doisprezece ani, politicienii nostri se straduiesc sa indispuna Moscova, fara sa cistige nimic sigur in Vest, desi nu-ti trebuie prea multa minte pentru a pricepe ca in «satul mondial» de azi, in care aranjamentele de la Yalta continua, intr-o alta forma, intre cei mari, avem nevoie de relatii relaxate cu fosta Inalta Poarta ca sa fim primiti in salon de noua Inalta Poarta. Altfel spus: diplomatia noastra seamana cu o pantomima comica. Pe un covoras, diletantii nostri se roaga cu fata spre Washington (ca spre Mecca), in vreme ce Bush se uita peste capetele lor, spre Moscova, sa observe daca nu cumva Putin are vreo grimasa.“ „Toata tranzitia noastra a fost cladita pe o prejudecata: ca tot ce se afla in Vest e bun si tot ce se afla la Est e rau“27.

Sintagma „Inalta Poarta“ devine, in consecinta, metafora istorica preferata a celor care se straduiesc sa convinga publicul de amenintarile straine la care este expusa Romania, cit si de riscurile pierderii suveranitatii si independentei, a identitatii si a traditiilor nationale.
Vorbind despre „tradarea“ fostului general de Securitate Pacepa, revista Romania Mare aminteste de „drumurile unora dintre domnitorii nostri la Inalta Poarta – unde se asigurau de investitura, dar de unde veneau si imbrohorii cu naframele lor negre aducatoare de nenorociri“28. In stilul sau populist inconfundabil, liderul PRM Corneliu Vadim Tudor afirma taios, intr-un comunicat dat publicitatii pe data de 28 septembrie 2001, la Conferinta de presa a partidului: „Pe ce fel de miini a incaput tara asta, oameni buni? Numai smecheri, numai aranjori, numai trisori, toti «baieti de baieti» si «malagambisti de cartier», care sting lumina cind vor ei, mai ofera o masa si un cadou la cite un komisar strain, caruia ii sugereaza ce sa spuna pe la Inalta Poarta, si asa isi mai cumpara, pentru o perioada, linistea de a-si bate joc de poporul asta“29.

Exprimindu-si deschis admiratia fata de politicienii dreptei populiste europene (precum Jörg Haider din Austria30, Jean Marie Le Pen din Franta31 sau Pim Fortuyn din Olanda32), Romania Mare isi descopera anumite afinitati politice si cu actiunile primului ministru italian Silvio Berlusconi, pe care-l ridica in slavi pentru faptul ca se opune imbratisarilor sufocante ale fortelor care reprezinta, chipurile, interesele egoiste si cinice ale aceleiasi Inalte Porti: „E ceva cu totul diferit de ceea ce ne predica minoritarii guvernanti (mincatori de nationalisti) de la Bucuresti, care, nefiind ai tarii, se fac pres in fata Occidentului. Si se mai si umfla in pene pentru asta. Iubitii nostri cirmuitori postdecembristi (n-am mai avea parte de ei!) se pun singuri, de bunavoie, in postura jenanta de scolari care-si fac disciplinat temele date de niste profesori/komisari de prin Vestul Europei. Parc-ar fi niste neofanarioti care, in loc de Stambul, si-au descoperit o noua Inalta Poarta pe la Bruxelles sau Washington. In primavara acestui an, primul-ministru al Italiei va face o vizita in Romania. Cum se va intelege nationalistul Berlusconi cu globalistul Nastase? Pe cind, la Bucuresti, un guvern care sa trateze cu Uniunea Europeana precum Berlusconi?“33.

Elogiind asa-numita declaratie de independenta fata de Uniunea Sovietica lansata in anul 1964 de regimul lui Gheorghiu-Dej, istoricul Florin Constantiniu a afirmat, cu prilejul lansarii unei carti de memorii semnate de un fost inalt activist al PCR, „Romania nu mai e azi independenta, si-a pierdut independenta“. „Daca e sa fac o urare cu prilejul lansarii acestei carti“, a mai spus Constantiniu, „este de a se da o noua Declaratie de independenta, care sa ne elibereze de tutela americana, asa cum Declaratia de independenta din aprilie 1964 ne-a eliberat de sub tutela sovietica“34.
Revenind la reactiile fata de Ordonanta, se poate remarca folosirea aceluiasi limbaj al urii, impregnat de stereotipuri nationaliste adaptate la aceasta tema. Pentru a conferi o mai mare plauzibilitate argumentelor folosite, contestatarii Ordonantei recurg la o serie de lamentatii repetate si cu alte ocazii. Transformindu-se in cutia de rezonanta a unor organizatii revizioniste si nationaliste inrudite, daca nu chiar satelite, cum ar fi Asociatia fostilor veterani de razboi, de pilda, Romania Mare sustine ca Ordonanta nu este altceva decit o „indicatie“ venita „de la nu se mai stie care noua Sublima Poarta“, care urmareste o a doua ucidere a lui Antonescu si o reducere la tacere a veteranilor de razboi, care, dupa 1989, si-au dedicat intreaga activitate mentinerii vie a memoriei „fostului lor comandant“35.


Frontul negationistilor

Proteste impotriva Odonantei au dat publicitatii si alte reviste si organizatii nationaliste, prolegionare, ortodox-fundamentaliste si revizioniste. Aproape toate aceste proteste fusesera publicate si in Romania Mare, deoarece presa romaneasca s-a conformat „Ordonantei Antonescu“ (precum a fost numita, la scurta vreme dupa aparitie), care interzice propaganda in favoarea unor personalitati considerate fascisti sau criminali de razboi. La 27 martie 2002, revista de oceanografie ortodoxa Scara si Asociatia Romana pentru Cultura si Ortodoxie dau publicitatii un protest (postat si pe Internet) redactat tot in conformitate cu logica echivalentelor, punind semnul egalitatii intre Holocaust si Gulag, pentru a evidentia ceea ce autorii numesc „principiul conform caruia suferintele unui popor sint mai importante decit suferintele altor popoare“. Asemenea Romaniei libere sau Comunicatului AFDPR (citate mai sus), si Protestul din Scara se refera la faptul ca „in Romania nu a fost dat nici un act normativ care sa traga la raspundere pe cei vinovati de genocid impotriva poporului roman in perioada bolsevic comunista, sau care sa se refere la interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter comunist si bolsevic din Romania postdecembrista“. In acelasi document, interdictia este calificata drept o incercare de reducere „a oricarei activitati spirituale la un numitor comun stigmatizant si anacronic – fascism, xenofobie“, „fara nici o relevanta in spatiul romanesc, acum ca si in trecut“, amintind ca „toate reactiile de aparare anticomuniste si antibolsevice au fost catalogate, in perioada bolsevic comunista, ca «fasciste»“. Vorbind in numele societatii civile romanesti si negind trecutul istoric, Scara califica notiunea de fascism drept un „termen arbitrar“, „fara substanta si acoperire in realitatea romaneasca“. Totodata, se afirma ca Ordonanta ar fi o incercare de reintroducere a cenzurii „sub pretextul aderarii Romaniei la organizatii internationale“.

Ceea ce Scara califica drept o intentie a Guvernului Romaniei „de a impune prin lege un anumit punct de vedere asupra istoriei romanesti si universale“, istoricul-apologet al lui Antonescu, Gh. Buzatu, compara cu reintroducerea „principiului stalinist in scrierea Istoriei“36. Intr-un Comunicat rostit la Conferinta de presa a PRM (10 mai 2002), Buzatu face o lunga trecere in revista a evenimentelor ultimului razboi mondial, descriindu-i pe I.V. Stalin, W. Churchill si H. Truman ca tradatorii Romaniei si – prin folosirea unui cliseu antisemit – ca „adevarati camatari“. Desi Buzatu nu uita sa atraga atentia asupra faptului ca PRM „actioneaza pentru aderarea Romaniei la NATO si UE“, el critica opinia publica democratica internationala pentru „ampla campanie angajata pe multiple planuri, dar mai cu seama in mass media, impotriva partidelor si gruparilor nationale din toate tarile Europei, calificate, separat sau in bloc, ilogic, ca forte de… dreapta, extremiste, xenofobe, antisemite si chiar fasciste“. Criticind aspru inceperea actiunii de demolare a busturilor maresalului, el spune ca „in Romania n-a bintuit“ Holocaustul, iar regimul antonescian nici „n-a participat la aplicarea lui“. Acelasi Buzatu mai afirma, in conformitate cu ceilalti contestatari ai Ordonantei (calificata drept „rod al insistentelor unor «specialisti» de aiurea“), ca „simbolurile si organizatiile bolsevice“ „sint complet ignorate de legiuitor“, ajungind la concluzia, vehiculata si de revizionisti si negationisti, ca guvernul „se razboieste nu cu comunismul, ci cu succesorul si creatia lui directa, fascismul“.

Teza privind fascismul ca o contrareactie la comunism apartine, de fapt, istoricului german Ernst Nolte – pe care revista ultraconservatoare de dreapta Junge Freiheit (03/09.01.98) il elogiaza drept „cel mai competent istoriograf al istoriei miscarilor fasciste si al istoriei universale a secolului XX“ si „poate cel mai de seama istoric al ideilor secolului nostru“. Nolte sustinea in cartea sa din 1963, Fascismul in epoca sa (Der Faschismus in seiner Epoche), ca fascismul este, in primul rind, antimarxism. In Frankfurter Allgemeine Zeitung (din 6 iunie 1986) el a publicat un eseu intitulat Trecutul care nu vrea sa treaca (Vergangenheit, die nicht vergehen will), in care postuleaza ideea ca Auschwitz-ul ar fi fost o reactie de frica exagerata fata de crimele sovietice. In acelasi timp, istoricul mai afirma ca existenta Gulag-ul sovietic i-ar fi inspirat pe nazisti pentru crearea lagarelor de concentrare. Hitler s-a facut vinovat de o actiune „asiatica“ numai din teama de a nu deveni el insusi o victima a unei actiuni „asiatice“ reale sau potentiale. (Ziarul Romania libera, care in ultimii ani a raspindit uneori si tezele unor negationisti si revizionisti straini si autohtoni, a lansat – in suplimentul Aldine, Nr. 232/2000 – ideea invitarii lui Ernst Nolte in Romania, invocind argumentul c istoricul german ar fi „demonstrat ca nazismul a fost o contra-revolutie la adresa bolsevismului din Rusia“.)

Vehicularea acestei teze speculative ofera negationistilor un argument pentru relativizarea singularitatii crimelor fasciste, planificate industrial, si pentru contabilizari macabre ale victimelor Gulagului si ale universului concentrationar fascist. Pentru disculparea lui Antonescu, revizionistii romani ingroasa tabloul crimelor comise de Hitler si Stalin. Reliefind, in spiritul ecuatiei Holocaust=Gulag, patriotismul conducatorului roman, care ar fi dat dovada de omenie fata de evrei sau rromi, ei neaga implicarea acestuia in nimicirea fizica a membrilor celor doua etnii. „Hitler si Stalin, cu lagarele lor de exterminare in masa, n-au mai lucrat in dantele“, scrie Romania Mare, „acolo, moartea era industrializata, ca la abatoarele contemporane, unde se sacrifica pe banda rulanta vitele producatoare de fleici si de momite la gratar…“37
Pentru disculparea guvernarii antonesciene, Buzatu sustine si teza, articulata deseori in dezbaterea privitoare la caracterul politic al regimului, potrivit careia „Romania n-a «beneficiat» realmente nicicind (decit in viziunea documentelor kominterniste lansate de Kremlin) de vreun regim fascist“38. Intr-o scrisoare deschisa adresata lui Hillary Clinton, organizatia ultranationalista „Vatra Romaneasca“ merge si mai departe, sustinind ca „Ion Antonescu a fost un om corect, obsedat de principialitate, cinste si onoare“, un „personaj istoric inzestrat cu un simt al cavalerismului“, iar „regimul instalat de Ion Antonescu nu a fost un regim fascist sau nazist, ci un regim patriotic si, de aceea, anticomunist!“39

Seful Miscarii Legionare, Serban Suru (contestat de celelalte grupuri ale Garzii de Fier, inclusiv de urmasul lui Horia Sima, Mircea Dimitriu, care traieste la Stuttgart, in Germania), publica tot in Romania Mare o Scrisoare deschisa40 in care se mentioneaza ca „Miscarea Legionara nu intra sub incidenta acestei Ordonante“ pentru ca „ideologia ei nu este nici fascista, nici nazista, nici xenofoba sau rasista“. „Ca o dovada ca Miscarea Legionara nu este o organizatie fascista“, scrie Suru, „mentionam ca in anul 1994, cind inca era in vigoare interzicerea propagandei fasciste, Miscarea Legionara infiinta o biblioteca si un «cuib» legionar, iar in 1995 organiza prima tabara legionara de dupa cel de-al doilea razboi mondial.“ Negind genocidul organizat de regimul militaro-fascist, seful neolegionarilor romani il omagiaza pe fostul dictator pentru „lupta sa de eliberare a Basarabiei si de izgonire a sovieticilor“, adaugind ca exista dovezi documentare care aduc o confirmare stiintifica pentru „inexistenta Holocaustului“.

Nici din aceasta Scrisoare deschisa nu lipsesc explicatiile bazate pe argumente antisemite, tributare scenariilor conspirationiste, atunci cind Ordonanta este descrisa ca rezultat al unor presiuni venite din partea organizatiei B’nai B’rith, caracterizata drept o „loja masonica pur evreiasca“41. In opinia lui Suru, Ordonanta mai este si „o insulta si un atac direct la adresa crestinismului“, pentru ca „evreii religiosi combat Invierea Mintuitorului, iar Talmudul este plin de insulte la adresa Lui! Poti sa nu crezi in Christos, dar esti fortat sa crezi in Holocaust! Miliarde de oameni cred in Dumnezeu! Cite miliarde cred in Holocaust? Sau poate asta se urmareste… Ordonanta stabileste practic ca Holocaustul este o dogma capitala, adevar imuabil, mai presus de Dumnezeu si de tot ce este in tara asta! Totul poate fi contrazis la noi, limba, cultura, istorie, religie, numai Holocaustul nu!“.
Daca Suru este de parere ca guvernul care a emis Ordonanta slujeste „intereselor oligarhiei evreiesti“, presedintele Ligii pentru Combaterea Anti-Romanismului – LICAR – si ideologul Uniunii „Vatra Romaneasca“, neonationalistul Ion Coja, vede in aceasta actiune legislativa „realitatea unor strategii si structuri operative antiromanesti“ si o „ofensiva de sorginte terorista, antinationala“. Revenind asupra unei idei formulate de-a lungul ultimilor ani, Coja propune „ca in Ordonanta de Urgenta nr. 31 din 2002, cuvintul «antisemitismul» (art. 2, litera a) sa fie inlocuit prin «antiromanismul» sau, inainte de cuvintul «antisemitismul» sa se introduca cuvintul «antiromanismul»“42.

Tergiversarea aplicarii consecvente a Ordonantei nu a trecut neobservata. Dezbaterea parlamentarilor privind definitia Holocaustului43, ca „exterminare sistematica in masa a evreilor europeni in lagarele de exterminare naziste, in timpul celui de-al doilea razboi mondial“44, a reliefat existenta unui consens pagubos pentru credibilitatea politica a guvernului de la Bucuresti. Mai mult, guvernul roman a decis ca portretul lui Antonescu sa fie afisat chiar in holul Palatului Victoria45.
Impotriva acestor ambiguitati este indreptata si declaratia de protest a Comisiei Helsinki, care cere Guvernului indepartarea portretului si a simbolurilor legate de numele lui Antonescu din locuri publice46. Intr-o prima reactie oficiala, venita din partea ministrului Culturii47, se spune ca reprosurile Comisiei Helsinki nu corespund realitatii. Pornind de la principiul ca cea mai buna aparare este contra-atacul, ministrul a evitat sa faca referinte la existenta strazilor care poarta numele maresalului, ocolind in acelasi timp si faptul ca, in ultimele saptamini, mai multi politicieni au negat public Holocaustul, desi Ordonanta penalizeaza aceasta afirmatie.

In legatura cu portretul lui Antonescu din sediul Guvernului, Theodorescu a declarat ca „atita vreme cit intre conducatorii statului german este enumerat si Hitler, imaginea lui Ion Antonescu poate fi intilnita in carti, manuale, colectii de portrete interne, cum e si cea de la Palatul Victoria, nefiind vorba de expunere in public“. Intr-un mod similar s-a pronuntat si ministrul de Externe Mircea Geoana, aflat intr-o scurta vizita la Berlin. La intrebarea daca nu exista o contradictie intre Ordonanta si faptul ca la sediul Guvernului roman a fost expus un tablou al lui Antonescu, Geoana a recunoscut ca intelege „aceasta sensibilitate legitima a Comisiei Helsinki“. In acelasi timp, el a completat ca exista si anumite „accente critice“ ale Executivului fata de pozitia Comisiei Helsinki – dar ceea ce a declarat ministrul Culturii „reprezinta o prima reactie a Guvernului nostru“48.
Nu numai istoricul Gheorghe Buzatu sustine ca regimul antonescian nu poate fi culpabilizat pentru participarea la Holocaust, asemenea liderului neolegionarilor, care a declarat textual (la 24 iunie 2002, cu prilejul implinirii a 75 de ani de la infiintarea organizatiei lui Codreanu): „Eu, Serban Suru, aici si acum, contest Holocaustul“49. Presedintele PUNR, controversatul ex-general Mircea Chelaru, merge si mai departe, cerind organizarea unui plebiscit referitor la Ordononata50.

Tendinta de minimalizare si contestare indirecta a genocidului rasist indreptat impotriva evreilor, rromilor si membrilor unor secte religioase, se manifesta inclusiv in propunerea ambigua de a defini Holocaustul ca o masura aplicata exclusiv de catre nazistii lui Hitler51. La sesiunea Academiei Romane Holocaustul si implicatiile lui in Romania, Buzatu si-a putut expune nestingherit tezele revizionst-negationiste. Intr-o declaratie facuta Televiziunii Romane (28.06.2002), Buzatu afirma raspicat: „Holocaustul a fost o crima in masa, organizata de autoritatile naziste impotriva populatiei evreiesti in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in tarile ocupate de nazisti, ceea ce nu a fost cazul Romaniei.“ Cu alte cuvinte, victimele din lagarele mortii din Transnistria, pentru Buzatu, sint o cantitate neglijabila, iar crimele impotriva umanitatii savirsite sub patronajul regimului antonescian nu au existat.
Organizatorii sesiunii au refuzat sa supuna dezbaterii intreaga paleta a problematicii legate de Holocaust, ceea ce, potrivit Centrului rromilor „Aven Amentza“, ar fi o noua dovada in legatura cu „ambiguitatile statului roman in ceea ce priveste recunoasterea Holocaustului impotriva rromilor din timpul regimului antonescian“, cum se afirma intr-un protest al organizatiei. In acest document se mai atrage atentia si asupra faptului ca, in momentul de fata, „asistam, (...) in continuare, la dezbateri, pe cit de nationaliste, pe atit de nestiintifice, cu privire la Ordonanta 31/2002 si la intrebarea retorica daca a fost Holocaust in Romania“52.

Atitudinea Guvernului fata de Holocaustul savirsit in perioada lui Antonescu se oglindeste intr-un sir de ambiguitati politice, in tergiversarea armonizarii legislatiei si in minimalizarea inacceptabila a manifestarilor negationiste – inclusiv in Parlament, unde pe 3 iunie 2000 senatorul Buzatu l-a elogiat pe criminalul de razboi Antonescu, drept un politican „demn“, „hotarit“, „providential“ si „inegalabil“.53
Citind cuvintele „Vae victis!“ rostite de regele galilor dupa victoria asupra romanilor in anul 300 i.Hr., revista neofascista Romania Mare concluzioneaza: „Cine nu crede in crestinism nu e inculpat, asa ca, dupa dogma pagina comunista, Holocaustul a devenit religia de Stat a Romaniei. Cei ce nu se inchinau lui Marx si Lenin si azi nu cred in Holocaustul lui Antonescu sint pasibili de ani grei de temnita. Dictatura comunista au implementat-o sovieticii si evreii romani. Sacralizarea Holocaustului o fac romanii la presiunea evreilor din SUA. Romania a fost invinsa, in 1945 si in 1989, dupa care Antonescu si Ceausescu au fost impuscati. Cu invinsii se poate face orice – Vae victis!“54.

Pentru ajutorul acordat evreilor prigoniti, Israelul a acordat unor persoane titlul „Drepti ai popoarelor“. Revista 22 se intreaba de ce Romania se afla, cu doar 40 de persoane distinse cu acest titlu, in coada listei (in comparatie cu: „68 in Austria, 93 in Belgia, 135 in Italia, 145 in Ungaria, 148 in Lituania, 240 in Germania, 670 in Franta, 2.972 in Polonia, 3.265 in Olanda“), ajungind la concluzia ca in spatele acestei chestiuni se afla o strategie: „A avea multi romani care i-au salvat pe evrei de la moarte inseamna, implicit, a admite ca evreii din Romania trebuia sa fie salvati, cu alte cuvinte, ca erau in pericol de moarte. Si, daca ii elogiezi pe salvatori, trebuie sa-i acuzi pe calai“55.

http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=7489&xrubrica=STUDII%20CULTURALE&print=&return=arhiva&xnrrevista=152

Ciuma bruna in Romania

Cu cat un eveniment istoric este de mai mare amploare, cu atat suscita mai numeroase interpretari si controverse. La peste o jumatate de secol distanta, tema celui de-al doilea razboi mondial este inca teren de infruntare pentru opinii divergente, al



/* (c)AdOcean 2003-2009, internetcorp_test_ro.9AM.Altele.Linktext */
ado.slave('adoceanicorprokmjqfvjnkk', {myMaster: '5OHrvc0DiMByojgWSjodrIHxwGjf1CNKoTkD_i2FCK..M7'});


if(typeof adoceanicorprokmjqfvjnkk=='function'){adoceanicorprokmjqfvjnkk();}


Cu cat un eveniment istoric este de mai mare amploare, cu atat suscita mai numeroase interpretari si controverse. La peste o jumatate de secol distanta, tema celui de-al doilea razboi mondial este inca teren de infruntare pentru opinii divergente, alimentate si de ""gaurile negre"" din istoria scrisa precum deportarile in Transnistria din anii 1941-1943.


Prima intalnire a lui Michelle Kelso cu istoria romanilor si cu reprezentarea unora dintre evenimentele sale in memoria colectiva a oamenilor de astazi a avut loc in 1994. Venise cu o bursa Fullbright si a inceput prin a se documenta despre viata rromilor. Observatia facuta la ""fata locului"" ca multi dintre copiii internati in orfelinate apartin acestei etnii a determinat-o sa sondeze cauzele tristei realitati. Asa a inceput sa intervieveze femei tinere din colectivitatile de rromi. ""Invidioase"" oarecum pe succesul si interesul starnite de nurori si fiice, mai varstnicele au incercat si ele sa intre in conul de atentie al tinerei americance. ""Noi va putem povesti lucruri si mai interesante"", au ispitit ele. Asa a aparut in calea cercetatoarei tema ""deportarilor in Transnistria"".

POLITICA STRUTULUI. Odata incheiata cercetarea pentru care venise in Romania, a incercat sa se documenteze in bibliotecile americane despre deportarea evreilor si rromilor din 1941-1943 in Transnistria. Nu a gasit insa nimic. ""Nu gaseam, in general, in cartile de referinta consultate, prea multe informatii despre istoria Romaniei, povesteste ea despre acel inceput. Faptul ca despre deportarile in Transnistria n-am gasit nimic, era insa semnul bun al identificarii unei teme noi de explorat. Devenise, astfel, un subiect foarte important pentru mine. Revenita in Romania, am inceput sa caut bibliografie. Desigur ca m-am adresat, pentru inceput, mediilor universitare. Au fost insa profesori universitari, care, atunci cand i-am intrebat de cartile pe aceasta tema, mi-au spus ca fusesem mintita de interlocutorii mei. Deportarile n-au existat, sustineau ei. Le spuneam: mi-au vorbit despre aceasta fosti deportati din Iasi, din Galati, din Bucurestia€¦ Toti mint, reiesea din replicile lor. Mi s-a parut ceva de neimaginat! Iata, mi-am spus, o istorie necunoscuta de urmasi si negata in chiar corpul universitar.""

ROMANII DE AZI. Surpriza ca oameni apartinand elitei intelectuale romanesti, slujitori ai stiintei si implicit ai adevarului neaga evidenta istorica face insa parte dintr-un lung sir de intamplari, mirari si lucruri neasteptate parcurse de cercetatoare. ""Dupa ce-am citit documentele vremii si am stat de vorba cu supravietuitori ai deportarii - declara Michelle Kelso, care a reusit pana in prezent peste o suta de interviuri - , am impresia ca rromii aveau atunci o imagine mai buna in randul populatiei majoritare. Sigur ca acum sunt cerinte si eforturi mai mari pentru etnia rromilor in privinta integrarii prin comportamente de munca si educatie, decat in urma cu o jumatate de secol. Mi se intampla insa sa merg cu cate un taximetrist care, suparat pe alt coleg de-al sau din trafic sau pe anumiti pietoni, il invoca pe maresalul Antonescu. Ce pacat ca nu reusise sa starpeasca toti tiganii ori ca nu mai exista si azi un Antonescu!""
In Romania ""s-a auzit"" doar despre deportari, dar oamenii nu au imagini adecvate despre fapte, pentru ca in istoria predata in scoala deportarile in Transnistria n-au existat. Astfel ca, in memoria colectiva a romanilor, masura este motivata in sensul ca Antonescu a vrut sa faca ordine. ""Asa spunea Antonescu si asa s-a pastrat in amintire, explica Michelle Kelso. In corespondenta cu seful comunitatii evreiesti, Antonescu ii acuza pe evrei ca au fost rai cu romanii, astfel ca el face un act de dreptate, de justitie sociala. Se prezinta ca un luptator-erou impotriva «iudeo-bolsevismului». Iar pe rromi ii desemneaza ca autori ai tuturor dezordinilor si faptelor antisociale din tara. In consecinta, «trebuie facut curatenie»"".
Puterea acestor ""justificari"" este atat de mare, pe de o parte pentru ca in epoca n-au existat stiri si comentarii alternative. Pe de alta parte, dupa instalarea regimului comunist, despre masurile naziste copiate in Romania nu s-a vorbit aproape deloc.

DACA AR STIa€¦ ""Din pacate, opineaza cercetatoarea, tragedia deportarilor in Transnistria exista aproape exclusiv in memoria supravietuitorilor. Daca si ceilalti ar sti ce s-a intamplat cu adevarat acolo, sunt convinsa ca nu ar mai vorbi cu regret despre «curatenia neterminata» a generalului Antonescu. Istoria victimelor «vinovate» prin apartenenta la o etnie nu a difuzat in memoria colectiva a marii comunitati. Generatiile tinere n-au invatat despre aceasta. M-am convins cand am prezentat filmul meu documentar despre deportati unor studenti si in cateva licee romanesti. Comentariile spectatorilor au fost surprinzatoare. De ce nu am stiut nimic despre aceasta? - ma intrebau ei pe mine. De ce trebuie sa vina un american pentru ca sa aflam lucruri noi despre istoria tarii noastre?""

""Deportarile evreilor si rromilor in Transnistria, ordonate de Antonescu in 1941-1943, sunt pe linia politicii lui Hitler in Germania nazista. Datorita consecintelor acestei politici, Antonescu poate fi socotit criminal de razboi"" -
Michelle Kelso

http://www.google.com/url?sa=t&source=web&cd=1&ved=0CBUQFjAA&url=http%3A%2F%2Fwww.9am.ro%2Fstiri-revista-presei%2F2005-11-18%2Fciuma-bruna-in-romania.html&ei=TgIyTqi3L4n0sgaJusTpBg&usg=AFQjCNGB2gbJ0-6vkTmb6meyOcdKLyJP9w
http://www.jurnalul.ro/articol_40838/ciuma_bruna_in_romania.html

Romania si problema evreiasca intre 1938, exterminarea uciderea asasinare evreilor poporului evreu


http://www.referatele.com/referate/istorie/online22/Romania-si-problema-evreiasca-intre-1938--exterminarea-uciderea-asasinare-evreilor-poporului-evreu-r.php

Acuzaţia de omor ritual


De la deicid la infanticid

În
termenii lui Ioan Hrisostom, din cauza "odioasei ucideri a lui
Hristos", pentru evrei "nu este posibilă nici mîntuirea, nici
indulgenţa, nici iertarea". În Evul Mediu, însă, acuzaţia de deicid
începuse să-şi cam tocească colţii. Sigur că evreul era urît în
continuare din acest motiv, dar era vorba cumva de un evreu abstract,
un "evreu imaginar". Creştinului medieval îi era mai dificil să-l
urască cu patimă pe "evreul real" – contemporan şi concitadin – pentru
o execuţie, fie şi a lui Cristos, înfăptuită de "evreul imaginar" cu
secole în urmă. Se pare că, după mai bine de un mileniu, chiar şi
"crima crimelor", "uciderea lui Dumnezeu", începea să se prescrie.
Deicidul devenea istorie, dacă nu chiar legendă.

În vederea înlocuirii sau a dublării acuzei de deicid, cea mai puternică învinuire adusă evreilor a fost cea de infanticid ritual.
Eficienţa acestui tip de inculpare este evidentă. Din abstracţi, toţi
termenii ecuaţiei devin extrem de concreţi. De data aceasta, pasămite,
victima ar fi un copil, cunoscut de toată comunitatea. Ucigaşii n-ar
mai fi nişte "evrei imaginari", care ar fi ucis "nu se ştie cînd" şi
"nu se ştie unde", ci "evrei reali", care locuiesc "chiar în tîrgul
nostru". În fine, ar fi vorba de o crimă, chipurile, "efectivă", şi nu
de una legendară, înfăptuită într–un timp imemorial. Totuşi, acuzaţia
de infanticid nu este complet autonomă. Ea se naşte din acuzaţia de
deicid şi rămîne într-o relaţie ancilară faţă de aceasta, avînd menirea
de-a o reactiva. Aşa se explică faptul că presupusa victimă ar fi, de
regulă, un băiat (mai rar o fată), "crima rituală" ar avea loc în
Vinerea Mare (cînd se comemorează moartea lui Isus), iar modus operandi ar relua, pasămite, unele elemente ale torturării şi crucificării lui Isus.

Compromiterea adversarului religios

De-a
lungul timpului, nu numai evreii au fost acuzaţi că practică astfel de
ritualuri sîngeroase. Era un mod infailibil de a compromite pe
"celălalt", şi anume un adversar religios. În secolul al II-lea, chiar
creştinii au fost învinuiţi de romani că ar practica omuciderea
rituală. Acţiunea era motivată de faptul că pe atunci creştinismul (religio ilicita)
era o sectă iudaică din ce în ce mai populară, deci din ce în ce mai
periculoasă. Astfel de calomnii erau susţinute cu citate din
evanghelie: "De nu veţi mînca trupul Fiului omului şi nu veţi bea
sîngele lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan, 6, 53).
Peste doar cîteva secole, înşişi creştinii au început să folosească
astfel de acuzaţii, îndreptîndu-le împotriva propriilor adversari.

Evreii
au fost principalele victime ale acestor calomnii. Legenda
infanticidului practicat de evrei a fost cea mai puternică, a durat cel
mai mult (secolele XII-XX) şi a avut cele mai sîngeroase urmări.
Poveştile cu evrei care ar fura copii creştini, i-ar ucide în mod
barbar şi le-ar folosi sîngele la prepararea azimei pascale au dat
naştere în Europa unor adevărate psihoze colective. Psihoze care au
ridicat nivelul antisemitismului la cote paroxistice şi care au generat
procese inchizitoriale, execuţii, arderi pe rug, dar şi masacrarea şi
expulzarea unor întregi comunităţi evreieşti.

Cea
mai veche atestare documentară medievală de acuzare şi condamnare a
unor evrei pentru delictul de infanticid ritual şi de hemofagie datează
din 1144 (Norwich, Anglia). Acesta a fost doar fitilul bombei. Spiritul
anti-iudaic al cruciadelor a creat atmosfera propice unei uriaşe
deflagraţii în toate ţările vest-europene. Procesele, expulzările şi
pogromurile avînd acest tip de motivaţie s-au ţinut lanţ pînă la
sfîrşitul secolului al XV-lea în toată Europa de Vest. Fenomenul
scăpase de sub control, astfel că s-au simţit obligaţi să intervină mai
mulţi împăraţi (Frederic II, de pildă) şi papi (Inocenţiu IV, Grigore
X). "Este complet falsă credinţa unor creştini – spunea Grigore X în
1272 – că evreii ar omorî în taină băieţi creştini şi ar aduce ca
sacrificiu inima şi sîngele lor. Legea evreilor le interzice în mod
expres să aducă sacrificii şi să consume sînge. Ei nici măcar nu au
voie să consume sîngele animalelor".

În
secolele XII-XV s-au produs mai multe valuri succesive de expulzări şi
migrări în masă ale evreilor dinspre vestul şi centrul Europei către
est. Legenda infanticidului ritual a migrat şi ea pe creasta acestor
valuri. Inculparea evreilor pentru delictul de omor ritual s-a deplasat
treptat spre răsărit, astfel că în secolele XV–XX manifestări de acest
gen sînt atestate cu predilecţie în centrul şi apoi în estul Europei.

"Omor ritual" în Ţările Române

Acuzaţiile
de infanticid ritual în spaţiul românesc sînt înregistrate relativ
tîrziu, dar sincron cu restul zonei est-europene: în secolele
XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminări erau urmate de tulburări
violente. În 1710, de pildă, la Tîrgu Neamţ au fost linşaţi 5 evrei şi
puşi în lanţuri alţi 22, pe motiv că ar fi ucis un copil creştin: "căci
le trebuie lor sînge de Paşti". Este cea mai veche atestare documentară
a unui astfel de caz în arealul românesc. Văzînd că violenţele asupra
lor sînt gata să ia amploare, evreii au trimis soli la Iaşi, la
Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la faţa locului doi oameni de
încredere. "Oamenii veniră şi cercetară şi căutară bine şi văzură că
fals şi neadevărat e", se consemnează într-un document din epocă. S-a
stabilit ca "evreii să fie sloboziţi", iar călugărul care a înscenat
aşa-zisul omor ritual "să fie pus în casa de nebuni în tot timpul
vieţii sale".

În
1726 a avut loc o inculpare similară a evreilor din tîrgul basarabean
Oniţcani (Orhei). S-a spus atunci că "bezzaconicii jidovi" ("evrei fără
de lege", cum i-a numit Ion Neculce în Letopiseţ) ar fi "furat în ziua Paştilor un copil ăcreştinî, cam de cinci ani" (Cronica Ghiculeştilor).
"Sîngele ăbăiatuluiî l-au împărţit, punîndu-l în butoiaşe, şi l-au
trimis marelui haham din Cracovia şi hahamului din Dubăsari." Procesul
înscenat celor patru evrei învinuiţi a avut loc la Iaşi, fiind condus
cu mare zarvă de însuşi domnitorul Mihai Racoviţă, care a încercat să-i
şantajeze pe evrei şi "să-i păgubească de bani", scrie cronicarul. Pînă
la urmă, inculpaţii au fost achitaţi. "Din pricina lăcomiei sale de
bani", se scrie în Cronica Ghiculeştilor, lui Racoviţă
Vodă "i-a sosit mazilirea" de la Istanbul, imediat după încheierea
farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra
societăţii, astfel că povestea a fost reluată în nu mai puţin de trei
cronici moldoveneşti din secolul al XVIII-lea.

În
vremea domniilor fanariote astfel de evenimente au avut loc mai mereu
în Ţările Române. Studiind această epocă, Pompiliu Eliade scria
următoarele în 1898: "Lumea le pune în seamă ăevreilorî tot soiul de
lucruri ciudate: în săptămîna Paştelui evreiesc şi în săptămîna
Paştelui creştin, oamenii îşi ţin copiii închişi în casă, de teamă că
evreii să nu-i fure şi să le sugă sîngele, ca să-l pună în &laquo;azima&raquo; lor;
şi, dacă se întîmplă vreodată să dispară vreun copil, întreaga
populaţie cere sus şi tare ca toată evreimea să fie supusă la cazne".

Masacrul din Galaţi

În
secolul al XIX-lea, în oraşe din Moldova (Iaşi, Roman, Galaţi, Bacău,
Piatra Neamţ ş.a.), sînt atestate cele mai multe acuzaţii de acest gen,
cu urmările cele mai grave. Tulburările violente de la Galaţi, care au
avut loc de Paşte în 1859, sînt simptomatice: au fost înregistraţi
morţi şi răniţi, au fost distruse sinagogi, au fost arse sulurile
Legii, au fost devastate casele şi prădate prăvăliile, iar
autorităţile, în loc să pedepsească pe instigatori, i‑au arestat pe
evrei. Bancherul Rothschild însuşi a intervenit pe lîngă Cuza Vodă,
cerînd protecţie pentru evreii din Galaţi.

Îngrozit
de aceste evenimente şi neştiind ce să apere mai întîi, "pe hebreii
masacraţi în pămînt român sau onoarea proprie a românilor", cărturarul
Ion Heliade-Rădulescu scria următoarele într-un articol intitulat
"Masacru din Galaţi": "Populaţia află pretext de pradă, de ucideri şi
de cele mai neomenoase crime; mulţi hebrei fură ucişi şi mai mulţi
vulneraţi şi bătuţi, casele hebreilor toate violate şi prădate. Două
sinagogi sparte şi despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora călcate
în picioare. Hebreii nu manîncă la copii în Englitera, nu în Franţa, nu
în Germania, nu pe nicăiri, pe unde oamenii începură a deveni oameni.
Pe unde mai sînt acuzaţi de asemenea neomenoasă faptă? Pe acolo pe unde
popolii mai sînt încă barbari sau demi-barbari. Hebreii, iar o zicem
din convicţia noastră cea mai intimă, nu sînt şi nici n-au fost
vreodată popolul sau naţia care să manînce la oameni sau la copii de
oricare stirpe sau credinţă; în religia lor nu se află asemenea precept
inuman şi barbar; stirpea lor din origine n-a fost stirpe de sălbateci
şi antropofagi. Din contra."

"Nici
însuşi în Rusia hebreii nu mănîncă la copii", scria Ion
Heliade-Rădulescu în 1859. Cărturarul român se înşela, pentru că în
Rusia, în secolul al XIX-lea şi chiar în primele decenii ale secolului
XX, se credea că evreii practică infanticidul ritual. Acesta a fost, de
altfel, motivul declanşării pogromului din 1903, de la Chişinău (pe
atunci, în Rusia ţaristă) şi a procesului intentat lui Mendel Beilis,
în 1911–1913, la Kiev.

Pogromul de la Chişinău

Se
consideră că autorul moral al pogromului de la Chişinău este
politicianul de extrema dreaptă Păvălachi A. Cruşevan. Acesta era un
moldovean rusificat, care de cîţiva ani – prin intermediul ziarului său
Bessarabetz ("Basarabeanul") – susţinea o întreagă
campanie pentru expulzarea şi extermi&shy;narea evreilor din zonă. Cruşevan
l-a invitat la Chişinău chiar şi pe parlamentarul român
ultranaţionalist A.C. Cuza, profesor la Universitatea din Iaşi, care a
ţinut mai multe conferinţe incendiare, în care şi-a prezentat doctrina
antisemită. Amîndoi au proclamat că masacrul va avea loc de sărbătoarea
Paştelui, la 6-8 aprilie 1903. Într-adevăr, ziarul lui Cruşevan a
anunţat chiar înaintea Paştelui că în tîrgul Dubăsari, pe malul
Nistrului, evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui băiat creştin.
Simptomatic este faptul că nu au reactionat masele din Dubăsari, ci
cele din Chişinău şi din împrejurimi (incitate în prealabil), care au
năvălit înarmate în cartierele evreieşti. Îngrijorat de cursul
evenimentelor, marele rabin din Chişinău a cerut episcopului creştin să
nege în mod public zvonul absurd. Dar "acest înalt preot – scria un
ziarist rus – a declarat public că el însuşi crede în povestea că
evreii folosesc sînge de creştin în scopuri rituale". Episcopul a
turnat astfel gaz peste focul pogromului. La rîndul lor, soldaţii nu au
intervenit, pe motiv că guvernatorul ar fi "aşteptat ordine" de la
ţarul Nicolae al II-lea şi nu le-ar fi primit, iar poliţiştii, în loc
să ia măsuri de protecţie a evreilor, le indicau răzvrătiţilor casele
în care aceştia locuiau. Evreii s-au trezit complet abandonaţi în faţa
maselor isterizate. Urmările au fost pe măsură: 50 de morţi, sute de
grav răniţi, 800 de case şi 600 de prăvălii distruse şi prădate etc.

Mai
mulţi scriitori ruşi (Lev Tolstoi, Maxim Gorki, V. Korolenko ş.a.) au
adoptat o poziţie publică vehementă împotriva celor responsabili de
producerea pogromului. Poemul Oraşul măcelului, scris
imediat după pogrom de poetul odessan Haim Nahman Bialik, nu deplîngea
nici violenţa oamenilor simpli, nici indolenţa autorităţilor, ci
pasivitatea şi resemnarea evreilor. "Ce vor aceste umbre pe zid?", se
întreabă Dumnezeu în poemul lui Bialik. "De ce îşi întind mîinile către
mine? / Nu are niciunul un pumn?" (Pun între paranteze faptul că
scriitorul-reporter F. Brunea-Fox a preluat şi el acelaşi titlu, Oraşul măcelului,
atunci cînd a scris o carte despre pogromul legionar de la Bucureşti,
din ianuarie 1941). Pogromul din 1903 de la Chişinău i-a şocat pe
evreii din această parte a continentului, intensificînd emigrarea lor
spre America, Europa de Vest şi Palestina. "Sionismul este fiica
antisemitismului", constata Adolphe Stern în 1910, preluînd o idee a
lui Theodor Herzl.

Cei
care au rămas pe loc au înfiinţat şi organizat unităţi evreieşti de
autoapărare. A fost un act care a declanşat un proces istoric, de
modificare a mentalităţii de veacuri a evreilor. Un episod dintr-o
povestire autobiografică (Prima dragoste), scrisă prin
anii ’20 de prozatorul Isaac Babel, este simptomatic în acest sens. În
timpul pogromului din 1905, desfăşurat la Nikolaev pe Bug, copilul de
11 ani îşi priveşte cu umilinţă tatăl tîrîndu-se în genunchi şi cerşind
milă în noroi, la picioarele calului unui ofiţer cazac. Bunicul fusese
ucis, iar prăvălia tatălui devastată. Închizîndu-şi ochii, copilul se
imaginează făcînd parte dintr-o grupare evreiască de autoapărare,
trăgînd cu puşca în pogromişti.

Prin organizarea, după 1920, a forţelor de apărare din Palestina (Haganah),
ca şi prin revolta din 1943 a evreilor din ghetoul varşovian, această
nouă mentalitate şi-a dat adevărata măsură. În România, primele unităţi
evreieşti de autoapărare care şi-au dovedit eficienţa au fost cele
organizate în cartierul evreiesc din Bucureşti în timpul tulburărilor
din noiembrie 1918.

Supravieţuiri în spaţiul politic

După
pogromul de la Chişinău, în spaţiul românesc nu au mai fost
înregistrate tulburări sîngeroase sau procese juridice avînd ca motiv
acuzaţia de omor ritual. Totuşi, mai ales în perioada interbelică,
această legendă şi-a continuat cu oarecare succes destinul în cărţile,
articolele sau discursurile unor publicişti şi politicieni români de
extrema dreaptă. Timp de secole, stereotipul se întipărise prea
puternic în mentalitatea populară pentru a nu fi fost speculat în
scopuri politice.

În 1922, ziarul Apărarea Naţională
– editat de A.C. Cuza şi Nicolae Paulescu – publica în fiecare număr
"cazuri autentice" de omor ritual practicat de evrei de-a lungul
secolelor. Concluzia cu care s-a încheiat acest serial a fost
următoarea: "Sînt nenumărate alte cazuri dovedite şi descrise de autori
pe baza mărturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedeşte acelaşi
lucru: omorul se săvîrşeşte în mod barbar, victima e chinuită, de cele
mai multe ori imitîndu-se chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei
se scurge în vase şi e întrebuinţat la tot felul de rituri sălbatice.
Aceste spicuiri din istorie le-am putea duce la infinit". Tot atunci,
aceiaşi oameni au reeditat cartea Înfruntarea jidovilor
(1803), scrisă de un pretins rabin convertit, care, chipurile,
"demonstra" autenticitatea infanticidului practicat de evrei. Pe
această temă, deputatul evreu Adolphe Stern a rostit în 1922 o
interpelare în Parlamentul României. Peste zece ani (1932),
parlamentarii evrei au protestat din nou împotriva acuzaţiei de
infanticid ritual, adusă evreilor de A.C. Cuza în ziarul ieşean Curentul studenţesc, editat de Asociaţia Studenţilor Creştini, condusă de C.Z. Codreanu.

Presupusele
cazuri de "omor ritual" practicat de evrei n-au fost – pentru Nicolae
Paulescu – numai autentice "spicuiri din istorie", dar şi o metaforă a
"sugrumării" românilor de către "o rasă infamă de răufăcători".
Încercînd să-i convingă pe cititorii aceleiaşi publicaţii (Apărarea Naţională)
că "expulzarea jidanilor ădin Româniaî se impune în mod imperios",
Paulescu scria în 1923 că "puii de jidani", "lipitori umflate de sînge
românesc", vor ca "românii să moară pe tăcute (ca în omorul ritual)".
Aceeaşi metaforă, centrată pe imaginea evreului ucigaş şi hemofag, se
regăsea frecvent în marşurile legionarilor români: "Priviţi cum
ghiarele lui Iuda / Adînc se-nfig în trupul meu, / Priviţi cum sîngele
meu curge, / Priviţi cum jidovii mi-l beu!".

O atitudine insolită a avut Nae Ionescu, în prefaţa romanului De două mii de ani…,
al lui Mihail Sebastian, publicat în 1934. Filozoful admite că povestea
cu "omorul ritual" practicat de evrei e doar "un basm". "Dar de ce se
plîng evreii?", se întreabă el retoric. Oare nu au existat basme
similare referitoare la creştini? "Şi evreii nu au ei oare nici o vină,
n-au avut ei nici un rol în răspîndirea acestor basme? Iată dară,
istoria nu face decît să se repete". Trecînd peste faptul că nu evreii,
ci romanii au pus pe seama primilor creştini astfel de "basme", rămîne
cinismul de care a dat dovadă Nae Ionescu în acest paragraf şi în toată
prefaţa. Într-un fel, Sebastian i-a răspuns lui Nae Ionescu chiar în
volumul pe care acesta l-a prefaţat: "Ce i-aş reproşa antisemitismului,
înainte de orice, – afirmă protagonistul romanului – ar fi lipsa lui de
imaginaţie: &laquo;masonerie, cămătărie, omor ritual&raquo;. Şi pe urmă? Vai cît e
de puţin! Vai cît e de sărac!"

În ţările comuniste, după Holocaust

Pe
lîngă acuzaţia de folosire a sîngelui în scopuri rituale, o serie de
alte aspecte (felul special în care sînt tăiate animalele la evrei, cu
interdicţii rituale în privinţa sîngelui, precum şi alte norme legate
de mîncarea cosher) au făcut din "evreul imaginar" o
fiinţă suspectă. La acestea se adăugau legendele privind evreii care
infestează fîntînile, doctorii evrei care-i omoară pe creştini,
cîrciumarii evrei care otrăvesc băuturile etc. etc. Este o întreagă
mitologie, ceţoasă şi confuză, creată timp de mai multe secole, care
făcea din evreu un tip suspect, asociat cu infanticidul ritual,
hemofagia, vampirismul, canibalismul, obiceiuri culinare stranii,
murdăria, microbii, sînge infestat, otravă, crimă, vrăjitorie,
ritualuri demonice etc. Cu un astfel de "portret–robot", despre evreu
se poate spune orice şi oamenii simpli vor crede. Aşa se explică
tenacitatea şi vitalitatea extraordinară a legendei privind omorul
ritual.

Sînt
multe stereotipuri mentale asociate portretului "evreului imaginar".
Dar parcă nici unul nu este atît de înrădăcinat şi de longeviv. Este o
prejudecată care nu-şi schimbă aproape deloc coordonatele esenţiale (se
adaptează doar), cu toate că traversează epoci şi civilizaţii complet
diferite: de la Anglia medievală (1144) pînă la România post-comunistă
(1996). Şi parcă nici un stereotip nu este atît de eficient, atît de
brutal şi generator de atîta ostilitate. Pentru că, una este să crezi
şi să spui despre evrei că sînt paraziţi şi speculanţi, că sînt murdari
şi urît mirositori, că sînt aroganţi şi îi dispreţuiesc pe creştini, că
sînt laşi şi trădători de ţară, că le plac banii şi că încearcă să
conducă lumea cu ajutorul lor etc. şi alta este să crezi şi să spui
despre ei că fură copii creştini şi îi omoară pentru a le folosi
sîngele în scopuri rituale. Nici o superstiţie legată de evrei nu este
atît de abominabilă şi, în acelaşi timp, atît de concretă. Inventatorul
acestei "bombe emoţionale" a fost un geniu al răului. Pentru că este un
tip de acuzaţie care declanşează întotdeauna şi instantaneu o isterie
colectivă antisemită, o imensă cantitate de emoţie ostilă evreilor,
care în cele mai multe dintre cazuri se manifestă cu agresivitate
maximă. Nu este de mirare faptul că de-a lungul secolelor majoritatea
acuzaţiilor de infanticid au fost urmate de sîngeroase pogromuri
antievreieşti.

Ceea
ce poate să ne mire însă este faptul că acest pervers mecanism social a
funcţionat anacronic, la jumătatea secolului XX, imediat după imensa
tragedie a Holocaustului, în ţări din estul Europei în
care se constituiau regimuri politice de stînga. După ce fuseseră ucişi
milioane de evrei, este incredibil faptul că abia întorşi acasă din
lagărele naziste mulţi evrei au fost linşaţi în urma unor acuzaţii de
infanticid ritual, adesea instrumentate de activişti comunişti. În
perioada 1945–1948, circa 2.000 de evrei au fost victime ale
pogromurilor în ţările Europei comuniste (Polonia, Ungaria, Slovacia).
Zvonuri privind "omorul ritual" practicat, chipurile, de evrei au
circulat şi în România postbelică (la Iaşi, de pildă, în 1946), dar nu
sînt atestate mişcări violente.

Păreau
să fie ultimele folosiri ale acestei diversiuni politice. Europa părea
să se scuture definitiv de acest coşmar, început în vestul extrem şi
terminat în estul extrem al continentului.

În România post-comunistă

Şi
totuşi, legenda omorului ritual a supravieţuit în diferite forme pînă
în zilele noastre în unele ţări est-central europene, precum Austria,
Cehia, Ungaria, Polonia, România etc. Din cînd în cînd, vreun
politician psihopat sau vreun publicist în căutare de subiecte
senzaţionale reînvie în România de azi fantoma "omorului ritual" pe
care l-ar practica evreii. În primii ani ai epocii post-comuniste
(1990-1992), revistele cu program ultrana&shy;ţionalist şi xenofob (de tip România Mare, Europa ş.a.) făceau adesea trimiteri la această legendă. Dar
cazul mediatic cel mai interesant s-a produs în 1995. Mai multe
publicaţii româneşti au susţinut că o reţea de traficanţi israelieni de
carne vie ar cumpăra din Bucureşti şi Iaşi copii mici (în vîrstă de
7-12 luni), pentru a-i scoate ilegal peste graniţă. Copilul era
cumpărat, chipurile, cu circa 1.000 de dolari şi vîndut în Israel cu
15.000 de dolari. Iniţial, scopul acestui trafic n-ar fi avut un
caracter ritual: sugarii ar fi fost folosiţi pentru adopţii sau pentru
prelevare de organe vitale pentru grefe. Pe acest fundal de zvonuri
aiuritoare, niciodată confirmate, cîţiva redactori ai revistei Baricada
au lansat bomba: "acoperită de Mossad", "mafia evreiască de carne
umană" trecea clandestin "micuţii români" peste hotare. O dată ajunşi
în Israel, ei erau ucişi "pentru sînge". Căci, după cum este "bine
cunoscut deja, pasca evreiască cere sînge cuşer, de creştin frăgezit".
"Nici unul dintre micuţi – conchidea patetic săptămînalul bucureştean –
nu va mai putea fi adus pe pămînt românesc sau readus la viaţă." Abia
declanşarea unor scandaluri diplomatice a dus la retractarea ştirii şi
la demisia redactorilor implicaţi (v. articolul lui Michael Shafir în
"22", nr. 3/1996). Cazul demonstrează încă o dată uriaşa forţă de
supravieţuire a acestui basm de speriat şi de adormit copiii.


http://www.contrafort.md/2003/100/501_3.html

Barbaria cu faţă umană

Masacrul din ziua de 29 iunie 1941 din Iaşi – continuat, în zilele care au urmat, în forma la fel de sinistră a „trenurilor morţii” – a fost evenimentul cel mai tragic din istoria evreilor din România în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial, neegalat decît de deportarea membrilor aceleiaşi etnii din Basarabia şi Bucovina de nord în Transnistria. Prefigurînd ceea ce s-a întîmplat în cele două provincii după iulie 1941, pogromul de la Iaşi a fost, ca şi deportările în Transnistria, un episod ocultat în istoriografia română a ultimelor decenii şi neasumat de memoria colectivă a românilor. Unul din miturile cele mai tenace create la noi în anii postbelici a fost cel al „excepţionalismului” situaţiei evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Dintre toate ţările satelite ale Axei, România ar fi fost singura care i-ar fi protejat pe evrei de masacru, singura în care „soluţia finală” nu ar fi fost aplicată. Lucrurile au stat, într-adevăr aşa, dar – acum o ştim – numai în parte. Evenimentele care ieşeau din această schemă de interpretare, precum deportările din Basarabia şi Bucovina sau pogromul de la Iaşi au fost fie ascunse, fie puse pe seama aliaţilor germani şi a unor „elemente” autohtone „declasate”. Victimele, la rîndul lor, au suferit o „denominaţie”, menită să le facă uitată originea etnică. Memoria colectivă a românilor nu este singura care a trecut prin acest proces de cernere, cît premeditat, cît spontan, a amintirilor. O anchetă recentă, întreprinsă de István Deák, Jan T. Gross şi Tony Judt, cunoscută şi publicului român (Procese în Europa. Al doilea război mondial şi consecinţele lui. Traducere de Lucian Popescu, Bucureşti, Curtea Veche, 2003) arată că înfrumuseţarea trecutului a fost un procedeu curent în Europa Centrală după cel de-al doilea război mondial, raporturile cu minoritatea evreiască fiind purificate de toate episoadele neconvenabile.

Pentru români, unul din aceste episoade a fost pogromul de la Iaşi, din 29 iunie 1941. Cartea lui Jean Ancel, care îi reconstituie minuţios, pînă în cele mai mărunte (şi cutremurătoare) detalii pregătirea, desfăşurarea şi „cosmetizarea” ulterioară, îl lămureşte, cred, definitiv, aducîndu-l la lumina zilei, aşa cum s-a petrecut.

Autorul era, desigur, cel mai în măsură să se ocupe de un asemenea subiect. Specialist în istoria evreilor din România în secolul XX, mai cu seamă a perioadei din preajma şi din timpul celui de-al doilea război mondial, Jean Ancel a publicat, de-a lungul timpului, mai multe studii, cărţi şi volume de documente, al căror ţel – urmărit fără preget – a fost unul singur: de a-i obliga pe români să-şi privească în faţă trecutul şi să şi-l asume. În chip vădit, cartea pe care o comentez aici nu face, nici ea, excepţie de la această regulă. Citind-o cu ochii de acum nu poţi să nu te întrebi cum de au fost posibile orori ca cele pe care ea le povesteşte?

Departe de a fi fost o izbucnire de ură oarbă, pogromul de la Iaşi a avut parte de o pregătire foarte atentă. El a fost, cu alte cuvinte, premeditat. Cei ce l-au pus în scenă au făcut parte din structurile militare şi administrative locale (comandamentul militar al Iaşilor, chestura, prefectura etc.), subordonate Secţiei a II-a a Marelui Cartier General şi Serviciului Special de Informaţii (SSI), care – scrie autorul – „au pregătit terenul pentru pogrom şi au furnizat pretextul pentru pedep­sirea evreilor din oraş” (p. 15). Amănuntul este important, fiindcă ceea ce ar putea fi, la prima vedere, considerat drept efectul spontan şi incontrolabil al unor anumite condiţii de moment (începutul campaniei în Răsărit, psihoza unor potenţiale sabotaje înfăptuite de agenţi comunişti în spatele frontului, indignarea generală stîrnită de raptul Basarabiei şi al nordului Bucovinei din anul precedent şi atribuirea, fără discernămînt, de simpatii comuniste tuturor evreilor) se dovedeşte, în realitate, consecinţa unui plan gîndit din vreme, care înlătură, fără drept de apel, orice circumstanţă atenuantă. În plus, planul însuşi a pornit să se înfiripe în urma unui ordin „explicit” al lui Ion Antonescu, transmis telefonic, la 27 iunie 1941, colonelului Lupu, comandantul garnizoanei din oraş, căruia i se solicitau măsuri „pentru evacuarea din Iaşi a populaţiei evreieşti” şi reprimarea drastică a celor ce s-ar fi făcut vinovaţi de a fi tras împotriva armatei române (ultima precizare făcînd parte dintr-un nou ordin al Conducătorului, din noaptea de 28-29 iunie). Nu este clar – cel puţin pentru mine – dacă aceste dispoziţii semnificau – cum scrie autorul – „mînă liberă” dată autorităţilor locale „în acţiunea de masacrare a evreilor” (p. 68) sau dacă ordinul (sau ordinele) au fost – iarăşi după cuvintele lui Jean Ancel – „de fapt [o] aprobare” (tacită?; explicită?) a ducerii la îndeplinire a atrocităţilor care tocmai izbucniseră (autorul consideră că evacuarea din Iaşi a întregii populaţii evreieşti, cerută de Antonescu, trebuie interpretată ca însemnînd acest lucru). Chestiunea responsabilităţii directe, deşi importantă din punct de vedere juridic, are mai puţină importanţă, aici, decît implicarea colectivă şi consecinţele sale morale. Masacrul a avut loc, iar felul în care a fost pus la cale aruncă, fără drept de apel, oprobriul asupra autorităţilor statului român din acea vreme.

Precedat de mai multe semne şi acţiuni rău prevestitoare, dar absolut caracteristice pentru un eveniment de acest tip (arestarea unor „suspecţi” evrei, intensificarea campaniilor antisemite în presa locală, răspîndirea zvonurilor că „se pregătea ceva”, înscenarea de atacuri false asupra unor unităţi ale armatei române care traversau în acele zile oraşul în direcţia frontului, înarmarea secretă a cîtorva grupuri care au primit – de la agenţii „acoperiţi” ai unei unităţi speciale a SSI – drept consemn să provoace dezordini etc.), pogromul din Iaşi a făcut, în numai cîteva ore, 8000 de victime, cărora li se adaugă alte 7000, din cele două „trenuri ale morţii”, care au ajuns, cu încărcătura lor umană, la Tîrgu Frumos şi Podu Iloaiei.

Detaliile acestui uriaş măcel sînt cutremurătoare, dar nu este locul să le reproduc în rîndurile de faţă (ele trebuie citite cu atenţie, pentru că dau adevărata măsură a pogromului). Dar, ceea ce este încă şi mai cutremurător şi cu adevărat tragic este – în afară de soarta victimelor – faptul că printre autorii lui s-au numărat toate categoriile de civili, fără excepţie. Ca toate actele de acest fel, masacrul de la Iaşi a dezlănţuit instin­ctele uci­gaşe ale întregii populaţii, încu­rajată în manifestările ei de atitudinea autorităţilor, care au dat – cu bună ştiinţă – impresia că evreii erau scoşi în afara legii şi a umanităţii şi că orice faptă comisă împotriva lor (jaf şi omor) îi exonera pe autori de vinovăţie. „Mulţi dintre cetăţenii români ai Iaşiului – scrie Jean Ancel – au luat parte la arestări, la năvălirea în locuinţe, depistări şi denunţuri, la îndrumarea patrulelor către locuinţele unde locuiau sau se ascundeau evrei, la campania de umilire a evreilor din convoaie, în drum spre Chestură... Regimul comunist a depus un efort deosebit pentru a demonstra că populaţia Iaşiului – cu excepţia unor cazuri ieşite din comun, definite «borfaşi» sau «legionari» – s-ar fi mobilizat pentru salvarea evreilor. Dar mărturiile supravieţuitorilor, aşa cum au fost ele consemnate de instanţele judecătoreşti din România imediat după răsturnarea regimului antonescian, indică, dimpotrivă, «o ură colectivă, o participare masivă la jaf şi o iniţiativă de lichidare a evreilor»...«Micii ucigaşi» au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferi­ori..., numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi oameni cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat..., ingineri, laboranţi, oameni de afaceri..., pensionari, militari în retragere ş. a.”, smintiţi de abolirea temporară a oricăror convenţii şi bariere morale (p. 79-80). Ceea ce frapează în această înşiruire este tocmai „monotonia” ei. Nimeni nu pare a fi făcut, în acele ore, excepţie de la acest comportament barbar. „Este de la sine înţeles – se simte, totuşi, obligat să precizeze autorul – că nu toţi locuitorii au participat la pogrom şi nu toţi au scos evrei din casă, jefuindu-i”. Dar, adaugă el, „evreii din Iaşi n-au simţit deosebirea, deoarece oriunde s-au găsit destui români care să transforme ziua de 29 iunie în ziua celui mai mare dezastru al evreilor din Regat” (p. 81). Astfel stînd lucrurile, se pot înţelege mai bine complicităţile multiple care au contribuit la camuflarea evenimentului, după consumarea lui. Această operaţiune a început, de fapt, imediat, în august 1941, prin falsificarea tuturor documentelor incriminatoare. Ulterior, în 1944, cînd deznodămîntul războiului devenise clar, măsluirea a continuat, prelungindu-se în timpul regimului comunist, cînd s‑a definitivat versiu­nea canonică a evenimentului: potrivit acesteia, pogromul (nenumit, bineînţeles, astfel) a fost opera armatei germane, a legionarilor şi a unor elemente de la marginea societăţii, întreaga răspundere revenind, prin urmare, acestor categorii. Prin prisma acestei ciudate alian­ţe, pusă pentru prima dată în evidenţă în volumul de care mă ocup, pricepem mai bine paradoxala – şi tacita – reabilitare a regimului antonescian, petrecută în literatura şi istoriografia română, la intervale foarte apropiate unul de celălalt, la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut.
Amplu documentată, cartea lui Jean Ancel reaşează în lumina crudă a adevărului unul din cele mai triste evenimente din istoria contemporană românească. Ea ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toţi cei care continuă să aibă o viziune idilică despre relaţiile dintre români şi evrei şi să se îndoiască de existenţa Holocaustului în România.
http://www.contrafort.md/2005/129-130/866_2.html

Cine poarta raspunderea?
In acest an, în câteva numere consecutive (1-6/1998), revista noastra a publicat o suita de documente referitoare la evenimentele care au marcat atât de profund viata poporului român în vara anului 1940. Atât fragmentele din anchetarea maresalului Ion Antonescu, cât si pasajele din jurnalul inedit al profesorului Ioan Hudita, adaugându-se numeroaselor marturii si evocari publicate în Magazin istoric de-a lungul timpului, au pus în circuit public o serie de informatii inedite ce vor permite o analiza mult mai aprofundata a prabusirii frontierelor românesti ân vara si toamna lui 1940, cât si a caderii regimului de autoritate personala a regelui Carol II. Iata acum un fragment - ce priveste pierderea Basarabiei si a Bucovinei de Nord - din lucrarea academicianului Dinu C. Giurescu intitulata România în al doilea razboi mondial aflata în curs de aparitie la Editura All, lucrare ce îsi propune: 1. Sa explice evenimente si evolutii esentiale pentru fiecare etapa. Selectia opereaza, fireste, în functie de perspectiva pe care trecerea timpului o da evenimentelor, cât si de perceptiile si experientele fiecarei generatii. 2. Sa se reconstituie atitudinile, reactiile si motivarile factorilor de raspundere - guvern si opozitie - în anii razboiului; ce au gândit oamenii atunci. Gânduri redate, mai ales prin cuvintele celor implicati. 3. Sa înfatiseze, de câte ori a fost posibil, felul în care evenimentele se rânduiesc astazi în perspectiva istoriei proprii a României, dar si a celei globale. Fragmentul oferit spre publicare face parte din capitolul Aparam hotarele si distrugem statul sau cedam teritorii si îl pastram? Pierderile teritoriale impuse României în vara anului 1940.

Basarabia si nordul Bucovinei Ultimatumul sovietic. Confruntat cu evolutia precipitata si cu totul neasteptata a operatiilor militare în vestul continentului, guvernul român semneaza la 27 mai, cu reprezentantul Reichului "Pactul Petrol-Armament". Intrat în vigoare la data semnarii, acordul cuprinde modalitati operative pentru livrari de petrol din România în schimbul armamentului din Reich. La 27 mai 1940, încercuirea de la Dunkerque era completa. In aceeasi zi, regele Leopold al Belgiei hotaraste capitularea fara conditii a armatei sale. A doua zi, marti, 28 mai, primul ministru Gheorghe Tatarescu înmâneaza o nota verbala ministrului plenipotentiar al Reichului la Bucuresti, Wilhelm Fabricius. Nota sublinia: a) "In cursul ultimilor ani, România si-a manifestat în mod evident dorinta de a avea cu Reicul german relatii amicale, animate de un spirit de întelegere reciproca si bazate pe o colaborare activa în toate domeniile". b) "...anumite masuri de mobilizare si de concentrare a trupelor la frontiera româna iau, cu fiecare zi care trece, o amploare din ce în ce mai mare. Asemenea masuri militare nu pot sa nu creeze în România o situatie de incertitudine". c) "...guvernul român tine sa-si manifeste speranta ca se va largi si mai mult cadrul colaborarii prietenesti cu guvernul Reichului". 28 mai 1940. Un consiliu restrâns - regele, primul ministru, ministrul de externe si ministrul Palatului - discuta întrebarea suveranului: "Trebuie sa mai persistam într-o neutralitate expusa atacului din toate partile sau sa facem un efort pentru a ne adapta la realitate?" Participantii sunt de acord ca principala amenintare "ce putea fimortala" venea din Est, de la U.R.S.S. "Ungaria era ostila, Bulgaria nesigura". De unde si alternativa: a rezista de unul singur - cu perspectiva împartirii României de catre U.R.S.S., Ungaria, Reich si Bulgaria - sau adaptarea rapida la noile raporturi de forta, spre Reich. A prevalat optiunea apropierii de Berlin. Grigore Gafencu îsi prezinta demisia de la conducerea Ministerului de externe. Ii urmeaza inginerul Ion Gigurtu, cunoscut în cercurile politice ale Germaniei. "Am luat cunostinta cu interes de gândurile d-lui presedinte al Consiliului privitoare la o colaborare amicala si mai intensa cu Germania si o destindere cu tarile balcanice" - raspunde Berlinul la 2 iunie, dupa care ministrul Germaniei la Bucuresti, Wilhelm Fabricius, adauga "...Imi permit natural a întreba daca si în ce masura guvernul romîn este dispus a trata privitor la o cerere de reviziune a vecinilor sai, de exemplu U.R.S.S., în chestiunea Basarabiei (subl. D.D.G.). Esentialul fusese spus. Guvernul român cauta sa câstige timp. Declara ministrului Germaniei ca va încerca sa duca tratative comerciale cu U.R.S.S.! Intre timp, Franta este scoasa din lupta. Semneaza un armistitiu la 22 iunie 1940, la R thondes. Capitularea fortelor franceze a însemnat prabusirea ultimului punct de reazim al politicii de neutralitate, urmata de cârmuirea de la Bucuresti. Scadenta a venit extrem de repede La 26 iunie orele 22, Viaceslav Molotov remite lui Gh. Davidescu, ministrul plenipotentiar al României la Moscova, ultimatumul. Guvernul sovietic "propunea" guvernului regal al României: 1. "Sa înapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia". 2. "Sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele, potrivit cu harta alaturata". Raspunsul de la Bucuresti era asteptat în decursul zilei de 27 iunie. Intreruperea legaturilor telefonice pâna în zorii zilei de 27 iunie a scurtat si mai mult termenul fixat prin ultimatumul sovietic. Urmarea e cunoscuta. Dupa doua Consilii de Coroana, tinute în ziua de 27 iunie, la orele 12.30 si la orele 21.00, încercarea partii române de a negocia s-a lovit de un refuz net. Al doilea ultimatum sovietic, remis în noaptea de 27 spre 28 iunie, fixa intrarea trupelor sovietice în Basarabia si nordul Bucovinei cu începere de la 28 iunie, orele 14: evacuarea armatei române urma sa fie încheiata în 4 zile. Raspunsul de la Bucuresti a fost trimis pe 28 iunie orele 11: "Guvernul român, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor în aceasta parte a Europei, se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare specificate în raspunsul sovietic". Deveneau foarte probabile interventia Ungariei si a Bulgariei, care revendicau Transilvania si, respectiv, Dobrogea de Sud (Cadrilaterul, daca nu mai mult). Tatonarile diplomatice din 27 iunie n-au fost defel încurajatoare. Berlinul, prin Wilhelm Fabricius, a sfatuit forurile de la Bucuresti "sa se supuna cererii guvernului sovietic". Este de un "interes european esential ca România sa evite un conflict armat cu U.R.S.S., raspunde Roma. Guvernele de la Belgrad si Atena: "trebuie în prealabil sa se concerteze cu ceilalti aliati"; roaga Bucurestii sa nu tulbure, printr-o rezistenta militara, "pacea în bazinul dunarean si în Balcani". Numai Ankara a confirmat hotarârea Turciei de a-si onora obligatiile asumate prin Pactul Intelegerii Balcanice. In atare conditii, alegerea era: rezistenta armata timp de maximum câteva saptamâni, urmata de împartirea României între U.R.S.S., Ungaria, Germania si Bulgaria sau cedarea teritoriilor revendicate prin nota sovietica. A prevalat aceasta ultima solutie. Motivarea? Sa pastra astfel statul romîn cu institutiile si fortele sale armate. Retragerea armatei si autoritatilor române A urmat retragerea precipitata a unitatilor militare, a administratiei si a numerosi civili din Basarabia si nordul Bucovinei. Grupuri comuniste din evrei, rusi, ucraineni, gagauzi si chiar români au început provocarile împotriva armatei române si a civililor în retragere. Au dezarmat unele unitati; au suipat pe ofiteri; aruncau cu pitre, huiduiau. In asteptarea trupelor sovietice aceste bande au scos si au rupt tricolorul de pe institutiile publice si l-au înlocuit cu steagul rosu. Unitati sovietice au luat prizonieri militari români, ofiterii fiind arestati. Armata româna n-a reactionat Primise ordin sa nu raspunda prin foc la aceste provocari si atacuri: "nu se poate sti unde se opresc si ce consecinte pot avea" (atari reactii ale trupelor române), citim într-un ordin al comandantului Armatei 4 române, generalul Nicolae Ciuperca.

EVREII DIN ROMANIA (1939-1944)
La întoarcerea armelor, în august 1944, opinia publica din România stia prea putin - din auzite - despre deportarile si mortii din Transilvania. Tot din auzite, frânturi de informatii despre soarta evreilor din sudul Transilvaniei anexat de Ungaria prin "arbitrajul" de la Viena (30 august 1940)(1) . Aceeasi opinie publica stia, mai mult sau mai putin, care era situatia evreilor din România, în hotarele ei din septembrie 1940.
In toamna anului 1944, presa începe sa scrie câte ceva despre executiile sumare din Basarabia, în vara anului 1941, si despre lagarele din Transilvania.
Procesele criminalilor de razboi - între 14 mai si 14 iulie 1945 - aduc o serie de elemente în plus. Patru din cele cinci loturi judecate de "Tribunalul Poporului" îi cuprindeau pe cei ce "administrasera" lagarele dintre Nistru si Bug. Presa, strict cenzurata, a redat mai pe larg desfasurarea primului proces, cu represaliile de la Odessa, din octombrie 1941. Celelalte procese au fost redate mult mai sumar. Ulterior, au fost judecati si condamnati si autorii pogromului de la Iasi din iunie 1941.
Informarea opiniei publice despre soarta evreimii din Basarabia si din nordul Bucovinei s-a facut cu retorica obisnuita a presei comuniste. Faptele au fost înecate într-o avalansa de vorbe si calificative; nu s-au publicat în presa documente cu numarul victimelor.
Din proprie initiativa, Matatias Carp a tiparit la Bucuresti, în 1947, trei volume cu acte oficiale si alte marturii (dar fara trimiteri la fondurile de arhiva).
La procesul maresalului Antonescu, al lui Mihai Antonescu si al altor membri ai guvernului sau (6-17 mai 1946), actul de acuzare - 123 de pagini tiparite - cuprinde câteva paragrafe - în total, circa 12 pagini - privind "românizarea, deportarea si uciderea evreilor din Basarabia si nordul Bucovinei". Acuzarea nu face o expunere sistematica a politicii de discriminare rasiala, de deportare, cu consecintele ei. Se dau unele cifre. Ca, de exemplu, bunurile agricole si industriale confiscate de la evrei: 486354 de hectare si 1471 de unitati industriale (mori, teascuri de ulei, fabrici de spirt etc.).
Se precizeaza totalul deportarilor din Basarabia si Bucovina: 108000. Câte victime? Actul de acuzare spune numai: "mii de barbati, femei si copii au pierit de foame, frig si boli".
Dupa proclamarea Republicii Populare Române, capitolul despre deportarea evreilor basarabeni si bucovineni n-a mai fost deschis timp de foarte multi ani. Nici despre situatia evreilor din România, între 1940 si 1944.
Manualele scolare mentioneaza programul de la Iasi, "unde au fost asasinati peste 2000 de oameni, în cea mai mare parte evrei"; de asemenea, "numerosi alti cetateni, fara deosebire de nationalitate, dar în special evrei, au fost internati în tabere de munca". In rest, nimic.


Intre ostilitate si tristete

In 1984, la 40 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord de catre autoritatile ungare, sub directiva celor hitleriste, a fost publicata la Bucuresti o lucrare pe aceasta tema. Anterior (1979), aparuse si un studiu despre progromul de la Iasi (iunie 1941).
Sub regimul comunist, timp de 42 de ani, capitolul despre lagarele din Transnistria a ramas închis. Dupa decembrie 1989, a început publicarea unor documente si articole. O cercetare sistematica a arhivelor din România este în curs de efectuare.
Prezentul comentar cuprinde datele principale asupra istoriei comunitatilor evreiesti din România, în intervalul 1939-1944, câte au fost accesibile pâna în 1996 inclusiv.
1. Potrivit recensamântului oficial din 1930, totalul evreilor din România - dupa etnie - era de 728115.
In urma amputarilor teritoriale din vara anului 1940, populatia evreiasca s-a împartit în felul urmator:
- în România 312972
- în U.R.S.S. (Basarabia si nordul Bucovinei) 275419
- în Ungaria (Transilvania de N V) 138917
- în Bulgaria (Dobrogea de Sud) 807
- total 728115
La 9 decembrie 1919, guvernul român semnase cu "Puterile aliate si asociate" Tratatul asupra minoritatilor. Prevederile au fost ulterior confirmate prin Constitutia din 29 martie 1923 si legea din 25 februarie 1924. Prin aceasta ultima legiuire, dobândeau cetatenia româna de plin drept toti locuitorii fosti cetateni ai Imperiului austro ungar sau rus care aveau domiciliul administrativ în Transilvania, Banat, Crisana si Maramures la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 si în Basarabia la 9 aprilie 1918.
2. La 21 ianuarie 1938, guvernul prezidat de Octavian Goga publica un decret prin care toti evreii cetateni români vor trebui, în termen de 20 de zile de la afisarea listelor pe comune si orase, sa aduca actele doveditoare cerute prin legea din 25 februarie 1924.
Motivarea? faptul ca, între 1918 si 1924, o suma de evrei din cele doua foste imperii (austro ungar si rus) s-au stabilit ilegal în România. "Motivarea" oficiala nu precizeaza numarul acestor imigranti.
Rezultatul: a fost revizuita situatia a 617396 de evrei, dintre care 392172 (63,50%) au pastrat cetatenia româna, iar 225222 au pierdut-o (36,50%). Acestia din urma au obtinut certificate de identitate pe un an, cu drept de prelungire. Erau considerati ca straini si supusi regimului juridic al acestora.
3. La 8 august 1940, la propunerea guvernului prezidat de ing. Ion Gigurtu, regele Carol al II lea semneaza "Decretul lege privitor la starea juridica a locuitorilor evrei din România. Textul stabileste "distinctia politica si juridica între românii de sânge si cetatenii români". Defineste ca evrei pe toti cei de religie mozaica, inclusiv cei nascuti din casatoriile mixte (evrei crestini) si "evrei atei". Decretul lege stabileste si trei categorii de evrei. Indatoririle lor militare se transforma în obligatie fiscala sau în una de munca. Li se interzice sa dobândeasca proprietati rurale sau sa poarte nume românesti. Se va opera segregarea în învatamântul de toate gradele, potrivit unor "dispozitiuni legale oficiale". In termen de 3-6 luni, toti salariatii evrei vor fi îndepartati. Incalcarea dispozitiunilor edictate la 8 august 1940 se pedepsea cu închisoare corectionala de la 1 luna la 12 ani, dupa, caz. Un al doilea decret, tot din 8 august, interzice "casatoriile între români si evreii de sânge". Sanctiunea: închisoare corectionala de la 2 la 5 ani.
In ce împrejurari au fost edicate si puse în aplicare decretele din 8 august 1940? Fundalul îl constituie încercarea de ultima ora a regelui Carol al II lea de a se alinia la politica Reich-ului nazist. De a obtine un eventual sprijin al berlinului în viitoarele discutii cu Budapesta si Sofia, ale caror revendicari teritoriale erau explicit sustinute de cancelarul Adolf Hitler.
Tot în fundal se afla si dreapta antisemita din românia. Cele doua partide cu program antisemit - Partidul National Crestin si Totul pentru ara -, desi rivale între ele, obtinusera, la ultimele alegeri parlamentare, din decembrie 1937, un procent de 24,73% din voturi. Partidele democratice traditionale - si ele aflate în apriga competitie - întrunisera 66,89% din total.
Represiunea antilegionara a regimului autoritar al regelui Carol al II lea decimase si eliminase fizic multe cadre de conducere ale Legiunii (1938-1939). Dar victoria fulger a Wehrmachtului din mai-iunie 1940 deschisese si extremei drepte din românia o conjunctura deosebit de favorabila.
S-au adaugat si împrejurarile speciale din iunie iulie 1940, determinate de ultimatumul sovietic (26 iunie) si de evacuarea precipitata a armatei si administratiei române din Basarabia si nordul Bucovinei.
Inca din noaptea de 27 spre 28 iunie, orele 3 dimineata, trupe sovietice îsi fac intrarea prin cinci puncte în teritoriul românesc. Concomitent, încep sa actioneze comandouri specializate în a crea panica, dezorganizare si confuzie generala. Atari manifestari au loc la Chisinau, Cernauti, Soroca, Tighina, Reni. Surse sovietice consemneaza starea de spirit a populatiei basarabene, chiar din prima zi a retragerii armatei si administratiei române: "...rusii indiferenti; evreii aclama intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinsi de evenimente, nu înteleg ce se petrece".
Stare de spirit confirmata de un raport informativ din 29 iunie 1940 adresat Marelui Stat Major Român: "...populatia oraselor si târgurilor ne este completamente ostila, spre deosebire de aceea a satelor, trista si binevoitoare".


Medicina etnica

Partidul Comunist din România jubila. Intr-un manifest clandestin (8 iulie), acesta saluta în cuvinte superlative "eliberarea" Basarabiei de sub jugul capitalistilor si exploatatorilor români. In alte manifeste din iulie august 1940, P.C.d.R. reclama dreptul la autodeterminare si pentru celelalte teritorii "anexate" de statul român în 1918. Era vizata întreaga transilvanie.
Opinia publica percepea Partidul Comunist din România ca o simpla sucursala a Internationalei a III-a, alcatuit mai ales din minoritari. In momentul când o tara întreaga se simtea amenintata, P.C.d.R. cerea, direct, dezmembrarea statului. Opinia publica româneasca nu avea cum sa-si îndrepte nemultumirea fata de regimul autoritar al regelui Carol al II-lea. Nu avea mijloacele parlamentare pentru a interpela guvernul. Presa era sub cenzura. Lumea nu-si dadea înca seama ca Basarabia fusese anexata de Soviete în întelegere cu Berlinul. Nici nu anticipa "arbitrajul" ce va fi impus la Viena de ministrii de externe ai Reich-ului si Italiei.
"Ieri seara, a cazut ca un traznet vestea ultimatumului sovietic prin care ni se cere Basarabia si Bucovina...", noteaza la 28 iunie 1940, medicul si scriitorul evreu Emil Dorian. "...Jale mare si fierbere în tot orasul... Se vorbeste de pretentii bulgare si unguresti, de o interventie militara a noastra..." Si Emil Dorian noteaza în continuare, la 30 iunie: "Ceea ce s-a asteptat s-a întâmplat întocmai: un resentiment din ce în ce mai puternic împotriva evreimii, pentru felul în care evreii din Bucovina si Basarabia ar fi întâmpinat pe rusi... Asa începe atmosfera pentru pedepsirea tapului isapasitor. A impresionat penibil faptul ca toti evreii cernauteni si basarabeni au plecat imediat acasa... Astazi, chiar, studentii medicinisti evrei si-au pierdut examenele, fiindca n-au fost lasati sa intre în facultate".
"Românii - consemneaza, la 12 iulie 1940, un raport al Legatiei americane din Bucuresti - doresc, parca, în general, sa-si verse mânia, fie direct, fie pasiv, asupra evreilor, pentru evenimentele care au avut loc în Basarabia; îndeosebi pentru multele cazuri care, acum, încep treptat sa fie cunoscute, în care evrei, ajutati sau încurajati de comunisti si de alti localnici, s-au ridicat împotriva oficialitatilor românesti ce se retrageau la vremea intrarii rusestiì"(în Basarabia).
Conducerea Comunitatilor evreiesti din România - presedinte dr. Wilhelm Filderman - începe, de la 4 iulie, colectarea unor ajutoare pentru refugiatii din Bucovina si Basarabia. Evreii de rit spaniol subscriu 100000 de lei; cei din Ardeal 200000; altii trimit bani direct Crucii Rosii. Gesturile ramân fara publicitate.
Cum Marele Stat Major Român daduse ordine stricte sa nu se raspunda în nici un fel la provocari, tensiunea la unele unitati militare era în crestere. "In general, armata si populatia evacuata din Basarabia îsi manifesta revolta contra evreilor. Nu sunt excluse manifestatiuni antisemite mai grave din partea armatei". Raport contrainformativ trimis la 2 iulie de comandantul Armatei a 4-a, catre Marele Stat Major). Comandantul Grupului de Armate nr. 1 ia masuri de paza si de întarire a garzilor militare în gari; trenurile sunt însotite de patrule militare pentru a asigura securitatea calatorilor.
In unele locuri situatia scapa de sub control. Ca la Dorohoi, la 2 iulie 1940. Militari din Regimentul 3 graniceri, abia sositi din Basarabia, "...unde au avut dificultati foarte mari cu evreii de la nord de Prut... s-au razbunat". Au fost împuscati mortal 40 de evrei si raniti 15. Printre victime si militari evrei din armata româna! Au fost devastate câteva pravalii. Ordinea a fost restabilita "cu ofiteri din trupa lui Ghiocel" (nume de cod al subunitatii militare). Dar ireparabilul se produsese.

http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm