ISTORIE=GRECIA

Cetăţile-state
Grecia Antică nu era un stat unitar, ci o grupare de cetăţi-state care se autoguvernau. De fapt, cuvântul modern “politică” provine chiar din “polis”, care în greacă înseamnă “cetate-stat”. Aceste cetăţi au înflorit în perioada arhaică (c. 800 î.e.n. – 300 î.e.n.), fiind întemeiate pe principiul cetăţenesc, cu diferite drepturi şi privilegii pentru cetăţenii de sex masculin sau feminin, pentru copii, pentru rezidenţii străini sau pentru sclavi. Toţi cetăţenii de sex masculin, oricât de săraci ar fi fost, aveau drepturi politice. Trei dintre cele mai puternice cetăţi-state erau Atena, Sparta şi Corintul. Cea mai importantă dintre acestea era Atena, locul de naştere al culturii şi democraţiei, o cetate celebră în toată lumea antică pentru frumuseţea sa.


Sparta, situată în Peloponez, în sudul Greciei, era marea rivală a Atenei. Sparta era o putere militară de temut, având cea mai bună infanterie din lumea grecească. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere că toţi băieţii spartani erau luaţi de lângă mamele lor la vârsta de numai şapte ani, pentru a face timp de 13 ani o instrucţie militară extrem de dură. Spartanii nu puneau preţ pe cultură sau frumuseţe, ducând în schimb o existenţă “spartană”, bazată pe simplitate şi răbdare.


Corintul şi-a clădit prosperitatea datorită meşteşugarilor săi şi comerţului pe mare. Era cunoscut în întreaga lume antică drept un centru al luxului, un loc de recreere pentru cei bogaţi, care se înghesuiau să le viziteze pe prostituatele-preotese de la Templul Afroditei.



Sisteme de guvernare
Înainte de naşterea democraţiei, cele mai multe cetăţi-state erau conduse ca aristocraţii – cuvânt care în greaca veche însemna “domnia celor mai buni”. Puterea era împărţită de un cerc restrâns de bărbaţi din familiile nobile.


Spre anul 600 î.e.n. însă, a apărut clasa de mijloc. Comerţul le adusese mai multă prosperitate celor din această clasă, iar progresele militare le confereau mai multă putere, făcându-i să dorească să participe la guvernare. În anumite oraşe, inclusiv în Corint, clasa de mijloc s-a revoltat şi i-a înlăturat pe aristocraţi, în favoarea unor dictatori care au devenit cunoscuţi sub numele de “tirani”. În alte oraşe, schimbările s-au produs în moduri mai paşnice, căci aristocraţii au permis clasei de mijloc să facă parte din consiliile cetăţilor. Aceste regimuri au devenit cunoscute sub numele de “oligarhii”, adică “domnia celor puţini”. Cea mai ferventă oligarhie de acest tip era Sparta.


Locuitorii Atenei au avut însă o altă idee. La sfârşitul anilor 500 î.e.n., aici s-a născut prima democraţie – “domnia poporului”. Influenţele acestei revoluţii s-au făcut simţite în toată lumea antică, ajungând să dăinuie până în zilele noastre. Nu exista un conducător unic, ci o adunare cetăţenească alcătuită din cetăţeni de sex masculin, care se întruneau de 40 de ori pe an pentru a vota deciziile de stat. Cei care stabileau programul întrunirilor şi puneau în aplicare decretele erau membrii unui consiliu alcătuit din 500 de oameni, aleşi prin tragere la sorţi să îndeplinească această funcţie timp de un an.

Tiranii
Fântâna din Pirene, Corint, locul de baştină al lui Cypselus şi al fiului său Periandru.
Pentru vechii greci, termenul de “tiran” nu implica neapărat acte de cruzime sau abuzuri în funcţie, ci denumea, pur şi simplu, un uzurpator care deţinea puterea supremă. Conducătorii pe care îi cunoaştem acum sub numele de “tirani” erau un grup de indivizi care au preluat conducerea în multe dintre cetăţile-state greceşti în timpul revoltelor clasei de mijloc, în secolele VI şi VII î.e.n. În multe cazuri, aceştia doreau o viaţă mai bună pentru oamenii de rând, asumându-şi programe ambiţioase de construcţii publice, pentru a oferi locuri de muncă şi mai multe facilităţi cetăţenilor săraci.


Unii dintre cei mai cunoscuţi tirani au fost Cypselus (şi ulterior fiul său Periandru) din Corint, Cleistenes din Sicyon, Pheidon din Argos, Polycrate din Samos şi Pisistratus cu fiul său Hippias din Atena.


Totuşi, domnia acestor tirani era nesigură, iar aceştia erau în permanenţă ameninţaţi de aristocraţia care îşi dorea cu ardoare să preia din nou controlul, adesea cu ajutorul aliaţilor săi, puternicii spartani. În anul 510 î.e.n., trupele spartane l-au alungat de la putere pe Hippias, unul dintre ultimii tirani. Ironic a fost însă faptul că, în loc să asigure reîntoarcerea la putere a aristocraţiei, această manevră nu a făcut decât să pregătească apariţia primei democraţii.

Originile
Deşi asociem Jocurile Olimpice cu sportul, iniţial aceste Jocuri erau în Grecia Antică un festival religios închinat lui Zeus. Legenda spune că Jocurile au fost fondate de Hercule, care a plantat un măslin din ramurile căruia se împleteau cununile oferite învingătorilor.

Primele Jocuri Olimpice au avut loc în anul 776 î.e.n., cu un unic eveniment: o cursă de alergare de aproximativ 200 metri numită “Stadion”, de unde şi cuvântul “stadion” pe care îl folosim astăzi. Jocurile au fost organizate de atunci o dată la fiecare patru ani, iar perioada de timp dintre două întâlniri era cunoscută sub numele de Olimpiadă.

Jocurile au fost luate atât de mult în serios de către greci, încât pe durata Jocurilor Olimpice orice războaie încetau şi se derulau armistiţii atent supervizate. Chiar şi în timpul Războaielor Peloponeziene, inamicii se adunau laolaltă şi se întreceau umăr la umăr în competiţiile sportive. Singurii care au încălcat vreodată un asemenea armistiţiu au fost spartanii, cărora drept pedeapsă li s-a interzis participarea la Jocurile Olimpice din anul 420 î.e.n.

Olympia

Jocurile Olimpice erau organizate într-un sanctuarium anume construit, complexul sportiv aflat în vestul Peloponesului şi numit Olympia. Acesta nu a fost niciodată cu adevărat un oraş, neavând cetăţeni sau o formă de guvernare. Era un simplu loc prosper, cu restaurante, o sală de întruniri şi diverse oportunităţi de cazare şi, desigur, spaţii generoase destinate sportului, între care se numără un stadion de 40 000 locuri, un hipodrom pentru cursele de cai şi o sală de sport de dimensiuni apreciabile.

În centrul Olympiei se afla o zonă sacră, denumită Altis, în inima căreia se ridica un templu absolut uluitor care adăpostea o magnifică statuie a lui Zeus. Cu o înălţime de peste 12 metri, construită de marele sculptor Phidias, aceasta era una dintre cele şapte minuni ale lumii antice.

Chiar şi în prezent, flacăra olimpică este aprinsă tot de la Templul Herei, din Olympia, înainte de a-şi începe călătoria în jurul lumii.

Evenimentele
Competiţiile olimpice erau deschise tuturor cetăţenilor de sex masculin. Sportivii participanţi apăreau cu trupurile complet goale. De altfel, din cuvântul grecesc “gol” (‘gymnos’) provine ‘gymnasium’. Femeilor le era interzis cu maximă stricteţe să urmărească aceste jocuri, iar participarea lor la întreceri era cu desăvârşire exclusă.

De la o întâlnire de o singură zi, cu o singură cursă, până în anul 471 î.e.n., Jocurile Olimpice evoluaseră, ajungând să cuprindă 10 evenimente, derulate pe o perioadă de peste cinci zile. Pe lângă cursa de alergare, evenimentele sportive incluse erau lupte corp la corp, box, curse de cai (atât călare, cât şi cu care de luptă), aruncarea discului şi a suliţei, precum şi un tip de săritură în lungime, pe muzică. Mai exista şi un pentatlon, alcătuit din probe de sărituri, alergare, aruncarea suliţei, a discului şi lupte corp la corp. Un alt eveniment era pankration-ul, o combinaţie violentă de lupte corp la corp şi box, în care practic nu existau nici un fel de reguli, iar învingătorul era primul luptător care se recunoştea învins.

Jocurile Olimpice se încheiau cu o cursă de alergare bizară şi extenuantă, în care participanţii alergau îmbrăcaţi în costume complete de armură.

Evoluţia
Popularitatea Jocurilor Olimpice a dăinuit în întreaga lume antică, mult după prăbuşirea Imperiului Grec. Dar în anul 393 e.n., când a avut loc cea de-a 293-a Olimpiadă, deci la 1170 ani după prima ediţie a Jocurilor Olimpice, Jocurile au fost interzise de către împăratul roman Theodosius I, care declarase ilegală orice formă de adorare a idolilor în sanctuare.

Abia în anul 1896 Jocurile Olimpice au reapărut, datorită eforturilor unui tânăr aristocrat francez, baronul Pierre de Coubertin, ajutat de grecul Dimitrios Vikelas. Primele Jocuri Olimpice moderne s-au derulat la Atena. Au participat 13 ţări, care s-au întrecut în 43 evenimente din nouă sporturi diferite. Pentru prima dată a fost inclus atunci şi maratonul ca probă. Această cursă comemorează victoria atenienilor asupra perşilor, când solul Philippides a alergat de pe câmpiile Maratonului până la Atena, pentru a duce vestea victoriei.



Olimpiada 2004
În vara anului 2004, cea de-a XXVIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de Vară a fost organizată în locul de naştere al acestui eveniment, la Atena. Este abia a doua oară când Atena găzduieşte Jocurile Olimpice de la Olimpiada inaugurală modernă, care a avut loc în 1896.

Un program masiv de construcţii a fost iniţiat pentru a face faţă Jocurilor, la care au participat 10 500 atleţi şi 3 000 echipe oficiale din 199 ţări. Afganistanul a participat la competiţii pentru prima dată din anul 1999, când participarea sa a fost interzisă, deoarece permitea participarea la competiţiile sportive numai pentru atleţii de sex masculin.

Evenimentele s-au derula în 38 de locaţii diferite, reprezentând 28 de sporturi. Jocurile Olimpice au durat 16 zile şi au inclus 301 de ceremonii de decernare a medaliilor.

Mascotele oficiale ale Jocurilor de la Atena au fost Phevos şi Atena, un frate şi o soră inspiraţi de două păpuşi din vechea cultură greacă. Numele lor sunt inspirate după numele a doi zei olimpieni: Phevos (cunoscut şi sub numele de Apollo), zeul luminii solare şi al muzicii, şi Atena, zeiţa înţelepciunii, cea care ocroteşte cetatea Atenei.

George Michael a fost invitat să compună tema muzicală oficială a Jocurilor Olimpice. Deşi născut la Londra, el este grec de origine, iar adevăratul său nume este Georgios Kyriacos Panayiotou.

Arta de a istorisi poveşti
Pictură din secolul 19 care înfăţişează o scenă din Iliada, în stilul picturilor de pe vechile vase greceşti.
Poveştile au jucat un rol extrem de important în viaţa de zi cu zi a grecilor, din al doilea mileniu î.e.n. şi până la începuturile perioadei arhaice. Cum populaţia avea un nivel de instrucţie relativ scăzut, miturile şi legendele erau recitate din memorie în jurul focului, trecând astfel din generaţie în generaţie.

Cele mai măreţe dintre aceste poeme epice au fost Iliada, povestea războiului troian, şi Odiseea, care relata aventurile eroului Odiseu în drumul său spre casă, după încheierea războiului. Deşi aceste poeme au fost rezultatul a sute de ani de recitări succesive, au fost transcrise pentru prima dată abia în jurul anului 750 î.e.n. Forma finală în care le cunoaştem acum îi este atribuită lui Homer, un poet orb din Anatolia, despre care ştim foarte puţine. Indiferent însă dacă acest poet a existat cu adevărat sau nu, poveştile sale continuă să ne fascineze şi astăzi.

Teatrul
Teatrul, aşa cum îl cunoaştem, descinde direct din Grecia clasică, epoca în care atenienii au adus la perfecţiune tragedia şi comedia, ca genuri.


Atenienii iubeau teatrul şi organizau în mod regulat festivaluri în care cele mai mari nume ale zilei se întreceau în faţa unui public imens. Actorii erau toţi bărbaţi, purtau măşti şi jucau adesea roluri multiple, întotdeauna formulate în versuri. Naraţiunea era susţinută de un grup de actori care alcătuiau “corul antic”.


Tragedia era considerată forma superioară de artă, cu poveştile sale mitice care relatau prăbuşirea unui erou, adesea provocată de propria sa aroganţă. Compasiunea, teama şi dreptatea divină constituiau teme recurente.

Trei bărbaţi sunt consideraţi a fi maeştrii tragediei greceşti: Eschil, Sofocle şi Euripide. Ei au dezvoltat intriga şi caracterizarea personajelor, au completat montările pieselor cu decoruri de fundal pictate şi costume sofisticate. Tot ei au spus poveşti uluitoare - “Medeea” lui Euripide, tulburătoarea poveste a unei femei care îşi ucide copiii din cauza unei obsesii, sau “Oedip” al lui Sofocle, tragedia unui rege care îşi dezgroapă propriul trecut pentru a afla că şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu propria mamă.


Comedia era considerată un gen mai zgomotos, care adesea ataca oamenii politici sau celebrităţile momentului. Maestrul comediei a fost Aristofan, ale cărui opere includ “Broaştele” – o poveste derulată în lumea de dincolo, în care avea loc o competiţie între Eschil şi Sofocle, care muriseră amândoi recent.

http://www.discovery.ro/grecia_antica/divertismentul/index.shtml