ISTORIE=GRECIA

Rezumarea primului mesaj :

Cetăţile-state
Grecia Antică nu era un stat unitar, ci o grupare de cetăţi-state care se autoguvernau. De fapt, cuvântul modern “politică” provine chiar din “polis”, care în greacă înseamnă “cetate-stat”. Aceste cetăţi au înflorit în perioada arhaică (c. 800 î.e.n. – 300 î.e.n.), fiind întemeiate pe principiul cetăţenesc, cu diferite drepturi şi privilegii pentru cetăţenii de sex masculin sau feminin, pentru copii, pentru rezidenţii străini sau pentru sclavi. Toţi cetăţenii de sex masculin, oricât de săraci ar fi fost, aveau drepturi politice. Trei dintre cele mai puternice cetăţi-state erau Atena, Sparta şi Corintul. Cea mai importantă dintre acestea era Atena, locul de naştere al culturii şi democraţiei, o cetate celebră în toată lumea antică pentru frumuseţea sa.


Sparta, situată în Peloponez, în sudul Greciei, era marea rivală a Atenei. Sparta era o putere militară de temut, având cea mai bună infanterie din lumea grecească. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere că toţi băieţii spartani erau luaţi de lângă mamele lor la vârsta de numai şapte ani, pentru a face timp de 13 ani o instrucţie militară extrem de dură. Spartanii nu puneau preţ pe cultură sau frumuseţe, ducând în schimb o existenţă “spartană”, bazată pe simplitate şi răbdare.


Corintul şi-a clădit prosperitatea datorită meşteşugarilor săi şi comerţului pe mare. Era cunoscut în întreaga lume antică drept un centru al luxului, un loc de recreere pentru cei bogaţi, care se înghesuiau să le viziteze pe prostituatele-preotese de la Templul Afroditei.



Sisteme de guvernare
Înainte de naşterea democraţiei, cele mai multe cetăţi-state erau conduse ca aristocraţii – cuvânt care în greaca veche însemna “domnia celor mai buni”. Puterea era împărţită de un cerc restrâns de bărbaţi din familiile nobile.


Spre anul 600 î.e.n. însă, a apărut clasa de mijloc. Comerţul le adusese mai multă prosperitate celor din această clasă, iar progresele militare le confereau mai multă putere, făcându-i să dorească să participe la guvernare. În anumite oraşe, inclusiv în Corint, clasa de mijloc s-a revoltat şi i-a înlăturat pe aristocraţi, în favoarea unor dictatori care au devenit cunoscuţi sub numele de “tirani”. În alte oraşe, schimbările s-au produs în moduri mai paşnice, căci aristocraţii au permis clasei de mijloc să facă parte din consiliile cetăţilor. Aceste regimuri au devenit cunoscute sub numele de “oligarhii”, adică “domnia celor puţini”. Cea mai ferventă oligarhie de acest tip era Sparta.


Locuitorii Atenei au avut însă o altă idee. La sfârşitul anilor 500 î.e.n., aici s-a născut prima democraţie – “domnia poporului”. Influenţele acestei revoluţii s-au făcut simţite în toată lumea antică, ajungând să dăinuie până în zilele noastre. Nu exista un conducător unic, ci o adunare cetăţenească alcătuită din cetăţeni de sex masculin, care se întruneau de 40 de ori pe an pentru a vota deciziile de stat. Cei care stabileau programul întrunirilor şi puneau în aplicare decretele erau membrii unui consiliu alcătuit din 500 de oameni, aleşi prin tragere la sorţi să îndeplinească această funcţie timp de un an.

Tiranii
Fântâna din Pirene, Corint, locul de baştină al lui Cypselus şi al fiului său Periandru.
Pentru vechii greci, termenul de “tiran” nu implica neapărat acte de cruzime sau abuzuri în funcţie, ci denumea, pur şi simplu, un uzurpator care deţinea puterea supremă. Conducătorii pe care îi cunoaştem acum sub numele de “tirani” erau un grup de indivizi care au preluat conducerea în multe dintre cetăţile-state greceşti în timpul revoltelor clasei de mijloc, în secolele VI şi VII î.e.n. În multe cazuri, aceştia doreau o viaţă mai bună pentru oamenii de rând, asumându-şi programe ambiţioase de construcţii publice, pentru a oferi locuri de muncă şi mai multe facilităţi cetăţenilor săraci.


Unii dintre cei mai cunoscuţi tirani au fost Cypselus (şi ulterior fiul său Periandru) din Corint, Cleistenes din Sicyon, Pheidon din Argos, Polycrate din Samos şi Pisistratus cu fiul său Hippias din Atena.


Totuşi, domnia acestor tirani era nesigură, iar aceştia erau în permanenţă ameninţaţi de aristocraţia care îşi dorea cu ardoare să preia din nou controlul, adesea cu ajutorul aliaţilor săi, puternicii spartani. În anul 510 î.e.n., trupele spartane l-au alungat de la putere pe Hippias, unul dintre ultimii tirani. Ironic a fost însă faptul că, în loc să asigure reîntoarcerea la putere a aristocraţiei, această manevră nu a făcut decât să pregătească apariţia primei democraţii.

http://www.discovery.ro/grecia_antica/politica/index.shtml

Strămăşii traci - Între asceză şi exces
Ultimul ţinut locuit de oameni „ca toţi oamenii“ – locul de unde Ulise, eroul Odiseei, este azvârlit de furtună în lumea inumană a aventurilor sale maritime – este teritoriul tracilor ciconi, în frunte cu regele-sacerdot Maron. Eponim imaginar al ctitoriei locuitorilor din Chios, Maroneia istorică, Maron este căpetenia unor specialişti ai podgoriilor, care produc un vin deosebit de dens şi de tare; el îi dăruieşte eroului homeric un burduf cu vin, pe care iscusitul Ulise îl va transforma în arma decisivă a confruntării sale cu Ciclopul Polifem: beat de dulcea licoare a tracilor, acesta nu-şi dă seama decât mult prea târziu că Odiseu îl orbeşte.

Darul beţiei, atribuit tracilor
Unul dintre cele mai pertinente criterii de diferenţiere între greci şi neamurile vecine – în fapt nu foarte deosebite de grecii din nord – va fi, în relatările autorilor antici, modul de existenţă, diaita, acestora. Ca orice dietă, aceasta se referă înainte de toate la uzanţele de hrană şi băutură. Textele greceşti şi romane sunt în genere de acord să atribuie în mod particular tracilor darul beţiei: latinii spuneau că acela care bea vinul curat, nu îndoit cu apă, cum îl beau oamenii civilizaţi, bea more Thracico, după obiceiul tracilor. În marea sa operă Getica, Vasile Pârvan a încercat să argumenteze că această privire critică a anticilor se îndrepta doar asupra tracilor de la sud de Balcani, în vreme ce, dimpotrivă, cei de la nord de munţi şi de dincolo de Dunăre, până la dacii transilvani inclusiv, ar fi fost nu doar cumpătaţi, ci chiar asceţi. De la Menandru la Poseidonios şi Strabon, textele antice care vorbesc explicit despre lipsa de cumpătare a geţilor îl contrazic.
Multe alte texte atribuie totuşi aceloraşi geţi – dar şi tracilor îndeobşte, şi chiar sciţilor – moravuri cu totul ascetice. Adevărul e însă că, în textele greceşti, străinii de la hotarele lumii îşi distribuie alternativ excesul de violenţă şi excesul de puritate: Amazoanele, femei sălbatice care îşi neagă cu înverşunare feminitatea, refuzând căsătoria şi practicând războiul perpetuu, sau Androfagii, neam crud de canibali care urmează legea animală a devorării semenilor. Tot în aceste ţinuturi de margine trăiesc hippemolgii, cei care mulg iepele, numiţi şi galactofagi, nomazii puri care mănâncă doar lapte, fără să se atingă de carnea animalelor, ori alte neamuri de abioi, cei fără viaţă, care nu trăiesc, vegetarieni care nu cunosc altă hrană decât roadele arborilor sălbatici şi refuză tot ce ţine de viaţa obişnuită, de la consumarea cărnii la căsătorie. Printre ei, sau în vecinătatea lor, aflăm grifoni, oameni cu cap de câine sau fără cap deloc, sciţi nomazi sau Arimaspi înţelepţi, într-un cuvânt, un univers la fel de real ca acela al călătoriilor lui Odiseu – sau ale lui Simbad Marinarul.
Ţinuturile tracilor dunăreni, între barbarie şi civilizaţie
Ca în orice geografie mitică, localizările sunt extrem de vagi: undeva către nord, de unde suflă vântul îngheţat Boreus, regele Septentrionului care o răpise, o violase şi o luase în căsătorie pe Oreithyia, fiica regelui Aticii; dincolo de fluviul imens ale cărui ape îngheţate, simetrice şi inverse faţă de cele ale Nilului, marchează hotarul de nord al lumii cunoscute. Dunărea, sau, cum îi spuneau grecii, fluviul Istros, e pomenit încă de Hesiod în catalogul fiilor lui Okeanos şi ai Thetidei: Thetis i-a zămislit lui Okeanos fluvii cu ape învolburate: Nilul, Alphaios, Eridanos cel adânc, Strymonul, Maiandrul şi Istrul kallirhéethron, care curge frumos (Hes. Th., 337-339).
Herodot citează ciudata părere atribuită tracilor, care i-ar fi spus că dincolo de Dunăre s-ar află un pustiu invadat doar de albine, dar adaugă imediat că el însuşi nu dă crezare acestor poveşti, explicând – raţional, dar fals – absenţa ştirilor despre neamuri transdanubiene prin frigul care ar împiedica deopotrivă viaţa oamenilor şi pe cea a albinelor la nord de marele fluviu (Hdt. 5. 9-10). Ailianos, în tratatul despre Viaţa Animalelor (2.53, cf. 5.42), îl contrazice pe Herodot, consemnând comerţul cu miere scitică, respectiv din Tracia, dar, încă în timpul Cruciadei a IV-a, Robert Clari afla de la scribii bizantini că, dincolo de Dunăre, în ţara Cumanilor, mulţimea de „muşte“ nu îngăduie oamenilor să trăiască.
La hotarul dintre lumea – eminamente greacă – a mâncătorilor de pâine şi cea a nomazilor din stepe, între excesul de virtute al galactofagilor lui Homer, mâncători exclusivi de lapte, şi abioi, asceţi fără viaţă, şi excesul de sălbăticie al Androfagilor canibali, ţinuturile tracilor dunăreni ezită între barbarie şi civilizaţie. Ele par o enclavă situată în punctul de trecere dintre natură şi cultură, ba chiar acolo unde natura cea mai „naturală“, mai sălbatică şi mai puţin susceptibilă de domesticire, care îşi manifestă forţa de nedomolit în delirul beţiei, se întâlneşte cu formele cele mai elaborate de cultură – banchetul, cu legile şi ierarhiile sale stricte, memoria şi rememorarea în cântul aedului inspirat de Muze, libaţiile închinate zeilor olimpieni. În termeni nietzcheeni, vinul e locul geometric unde se întâlnesc apollinicul şi dionysiacul.
O umanitate incipientă la nord de ţinuturile Traciei meridionale
Toate aceste poveşti despre Tracia imaginară evocă, de fapt, un peisaj precursor al shakespearianului Vis al unei nopţi de vară. Loc liminar al seducţiilor primejdioase, al muzicii şi al încântărilor unui Eros care nu acceptă constrângeri, ţinutul mitic al Traciei e un vad, o trecătoare, o punte între buna rânduială greacă şi hotarele ultime ale lumii, acolo unde excesul şi confuzia între regnuri şi specii, între animalitate, oameni şi zei, stau mărturie unui haos primordial. Tradiţia greacă aşază sub numele zeului Cronos această eră a anomiei inocente: Cronos, cel care îşi devora fiii, patronează, în miturile greceşti, o proto-umanitate în acelaşi timp fericită – fiindcă, asemeni zeilor cu care stă la aceeaşi masă, nu cunoaşte nici foamea sau setea, nici moartea – dar şi sălbatică, supravieţuind, neştiutoare de legi, asemeni animalelor.
Acumularea aluvionară de experienţe transpuse în poveşti pe care generaţiile succesive şi le transmit interzice orice încercare de istoricizare, fie prin datare, fie prin localizare. E ca şi când am încerca să găsim pe hartă „codrii de aramă“ sau să stabilim anii de domnie ai Împăratului Roşu. Tot ce putem afirma este că Hesiod, Pindar, Herodot şi urmaşii lor moştenesc şi transmit poveşti care situau la nord de ţinuturile Traciei meridionale, cu care încă grecii lui Homer erau familiari, o umanitate incipientă. La marginea lumii, peirata Gaies, loc prin excelenţă al exceselor, aceste excese nu se exclud reciproc, cum ar cere-o logica terţiului exclus, ci se asociază complementar. Această coincidentia oppositorum este hotarul însuşi al oikumenei, locul geometric unde se adună toate excesele, lăsând centrului grec privilegiul unei situări echidistante şi corecte, singura potrivită cu condiţia umană. Geografia mitică pe care o regăsim aici este specifică poveştilor despre ţinuturi îndepărtate în toate culturile mediteraneene, până la cele O Mie şi Una de Nopţi şi dincolo de acestea, şi reprezintă algoritmul oricărei construcţii utopice.

În Sparta antică homosexualitatea era obligatorie!
Subiect tabu în cercurile academice pânã în secolul al XX-lea, homosexualitatea în lumea anticã este departe de a fi clarificatã. Nu se poate afirma cu certitudine dacã a fost o practicã curentã în antichitate sau dacã este vorba doar despre o interpretare greşitã a surselor.
Puţine aspecte ale societãţii antice au stârnit polemici la fel de virulente cum au fãcut-o pederastia greacã respectiv homosexualitatea în genere. Dupã apariţia studiului istoricului de epocã clasicã K.J. Dover, Homosexualitatea greacã, în 1978, s-a produs o avalanşã de noi studii, mergând în principiu pe douã direcţii: o abordare diacronicã, ce vizeazã relevarea unor rituri iniţiatice strãvechi care sã cuprindã ca etapã pederastia, dar sursele sunt sãrace, şi o abordare sincronicã, care se concentreazã asupra secolelor V-IV î.Hr., când era o parte integrantã a vieţii sociale din cetãţile greceşti. Practicile homosexuale sunt menţionate, lãudate sau condamnate în poezia liricã, inscripţii, reprezentãri ceramice, tragedie, comedie, tratate filozofice, discursuri, imprecaţii sau anecdote.
Termenul de “homosexual” a fost introdus de medicul maghiar Karoly Maria Bleckert în 1869. În Grecia Anticã nu exista un concept asociat practicilor homosexuale, ele erau pur şi simplu parte din aphrodisia, din iubire, care se oferea tuturor indiferent de sex. Filozoful şi sociologul Michel Foucault se întreba dacã putem aplica un concept care presupune o anumitã calitate sau înclinaţie psihologicã pentru a descrie ce se întâmpla în Sparta sau Atena. El credea cã nu, pentru cã termenul lui Bleckert era vãdit peiorativ. Morala şi obsesiile creştine sau evreieşti n-au avut niciun rol în viaţa sexualã din Grecia anticã. În concepţia lor, nu era deloc imoral ca un bãrbat însurat sã aibã relaţii cu alţi bãrbaţi, deşi atenienii se aşteptau ca acesta sã aibã urmaşi cu soţia legitimã. Exista şi o diferenţã destul de mare între comportamentul sexual din Atena şi cel din Sparta. Legile ateniene prevedeau cã orice cetãţean al Atenei care era surprins întreţinând relaţii homosexuale (etairese) nu mai avea dreptul de a deveni edil al cetãţii, de a intra în temple, de a pleda cauze în faţa judecãtorilor, de a se ocupa de negustorie sau de a participa la dezbaterile şi sacrificiile publice. În Sparta lucrurile erau puţin diferite…
Moravuri greceşti
În unele cetãţi un adolescent putea sã-şi aleagã un partener mai tânãr, în altele bãrbatul matur putea sã-şi curteze alesul mai tânãr, dar se pare cã în Sparta pederastia era obligatorie. Legãturile între cei doi se oficializau prin banchete, pãrinţii tânãrului suportau cheltuielile şi îl invitau pe învãţãtor sã petreacã o primã noapte în compania celui ce urma iniţiat în rãzboi…şi nu numai. Homosexualitatea spartanã era destul de comunã în rândurile armatei, deoarece se credea cã legãtura afectivã îmbunãţea performanţele militare. Normele cu privire la cãsãtoriile heterosexuale erau şi ele prezente, pentru cã trebuia asiguratã şi menţinerea natalitãţii. Astfel, tinerele fete erau obligate sã execute exerciţii fizice în preajma rãzboinicilor, fãrã a purta vreun obiect vestimentar, cu scopul de a le reaprinde acestora instinctele normale. Dar vechile obiceiuri persistau. În noaptea nunţii, şi eventual şi în nopţile urmãtoare, miresele îmbracau tunica militarã dupã ce, în prealabil, le era tãiat pãrul, pentru a obţine cât mai multe trãsãturi masculine în vederea acceptãrii de cãtre soţii obişnuiţi cu altfel de realţii amoroase.
Deşi controversatã, politica spartanã a dat roade în nenumarate rãzboaie ale ostaşilor renumiţi pentru ferocitatea lor. Sã ne amintim de celebrul episod de laTermopile, în care regeleLeonidas, alãturi de 300 de luptãtori, reuşea sã reziste eroic imensei armate persane conduse de Xerxes. Spartanii aveau sã-şi gãseascã, însã, un adversar pe masurã în celebra Armata Sacrã a Tebei, grup militar format din 150 de perechi de luptãtori, antrenat în conformitate cu aceleaşi regului ca şi urmaşii lui Leonidas. În bãtãliade la Leuctra, din anul 340 î.Hr., rãzboinicii spartani sufereau o înfrangere zdrobitoare în faţa soldaţilor tebani, înfrangere in care chiar regele Spartei, Cleombotrus I, îşi pierdea viaţa.
Pederastia pedagogicã
Istoricii care adoptã o viziune diacronicã a problemei susţin cã practica îşi are originile în ritualurile de iniţiere doriene. Dorienii, ultimul trib care a migrat în Grecia, sunt adesea descrişi în termeni foarte masculini. Pederastia s-ar fi dezvoltat în Creta, unde bãrbaţii mai în vârstã ar fi rãpit tineri, obicei care s-a rãspândit şi pe continent. În cercurile aristocrate era ceva comun. Existã destule reprezentãri pe amfore ale amantului matur, erastes, care curteazã pe mai tânãrul eromenos. Se presupune cã erastes era cel care avea iniţiativa şi cã eromenos era pasiv, ba chiar cã i-ar fi displãcut relaţia, pentru cã în reprezentãri doar personajul cu barbã pare a se bucura de plãcerile sexuale. Relaţia dura pânã când eromenos devean la rândul sãu erastes. Era ruşinos ca un om ce purta barbã sã fie partenerul pasiv (pathikos), şi nu se cuvenea nici sã existe o relaţie între doi oameni la fel de maturi, numiţi kinadoi şi satirizaţi de autori precum Aristofan, care îi înfãţişeazã îmbrãcaţi în femei, cu peruci şi mantii şi îi numeşte peiorativ euryproktoi (“fundurile mari”). În aceastã reconstrucţie a comportamentului sexual antic amantul mai în vârstã se interpreteazã ca un tatã-surogat: el are rolul de a-l asista şi îndruma pe tânãr pe calea maturitãţii şi bãrbãţiei. El îşi arãta afecţiunea prin diferite daruri: un animal de companie, o sticlã de ulei, o ghirlandã, o bucatã de carne sau bani. Relaţia ar fi fost bazatã pe reciprocitate sexualã.
Explicaţii mai recente
Între timp imaginea pederastiei pedagogice a fost contestatã în studii mai recente, de pildã teza lui Charles Hupperts, Eros Dikaios, din 2000. Ideea de bazã este cã pederastia nu era singura formã de homosexualitate acceptatã. Nu toţi erastes purtau barbã şi nu doar erastes era adus într-o stare de excitare. Sursele literare pomenesc sentimentele tinerilor. Poetul atenian de secol VI î.Hr., Theognis, se plângea de promiscuitatea şi nestartornicia iubitului sãu. Mai multe amfore conţin reprezentãri de tineri cu falus erect, nestingheriţi de prezenţa iubitului care curteazã. În plus, nu sunt dovezi cã darurile ar fi avut vreun scop educaţional, putând avea doar rolul de mijloc de seducţie. Diferenţele de vârstã se pare cã contau mai puţin decât idealul de frumuseţe: umeri laţi, piept larg, muşchi, talie subţire, coapse groase, pulpe lungi, nas drept, frunte joasã, bãrbie rotunda, buzã inferioarã groasã, pãr leonin, ochi de şoim şi organ genital mic.
Nici caracterul aristocratic al practicii nu se susţine întrucât gama de vase nu se schimbã dupã evoluţia democraticã a Atenei, deci începând cu 507 î.Hr., ci dimpotrivã, cunoaşte o creştere a cantitãţii de reprezentãri homosexuale. Multe se referã la întâlnirile din şcolile de arte marţiale, unde se fãceau exerciţii fãrã vestimentaţie în jurul statuii zeului Eros. Altele sugereazã cã viaţa amoroasã era o chestiune cât se poate de publicã. Nu avem informaţii cum cã s-ar fi ridicat obiecţii împotriva sexului public. Nu doar în şcolile de lupte se nãşteau poveşti de amor, ci şi în bordeluri şi “cazinouri”, kybeia. Portul Pireu sau cimitirele din afara cetãţii se bucurau şi ele de popularitate, iar linia de demarcaţie între amor şi prostituţie era adesea arbitrarã. Totuşi nu se cãdea ca un cetãţean respectabil sã-şi vândã trupul, iar în 450 î.Hr., odatã cu monetarizarea economiei ateniene, se adoptã o lege care prevedea ca cei care se prostituaserã sã nu mai poatã candida la vreo funcţie. Dacã cineva s-a vândut, înseamnã cã era capabil sã vândã şi interesele comunitãţii. De acum nu se mai gãsesc vase pe care sã fie reprezentat erastes oferind compensaţii pecuniare lui eromenos, ceea ce ar putea valida acurateţea informaţiilor vizuale. Legea însã nu s-a mai aplicat din secolul al IV-lea, când doi iubiţi puteau împãrţi chiar şi acelaşi domiciliu. Se adâncea discrepanţa dintre morala oficialã şi practicile curente.
Platon
Dacã imaginea tradiţionalã a pederastiei pedagogice este eronatã, care sã fi fost originea ei? În filozofia lui Platon avem indicii. Când vorbeşte despre Socrate, Platon spune despre el cã se pierdea cu firea în prezenţa adolescenţilor. Îl poseda un fel de mania şi nu putea sã reziste simţirilor sale. Se plângea de incapacitatea de a depãşi instinctul şi declara cã singurul mod de a face faţã problemei era sã-i înveţe filozofie. Îşi sublima deci pasiunile. Şi Xenofon, alt elev de-al sãu, coroboreazã informaţia despre maestru: Socrate se controla, dar îşi lua mãsuri de precauţie – nu permitea contactul fizic cu tinerii. El credea cã relaţia dintr erastes şi eromenos nu se rezuma doar la sexualitatea, ci tindea cãtre valorile înţelepciunii şi tãriei morale, cãtre idealul educaţional. Metafora introdusã de Platon este influentã. El face diferenţa între iubirea fizicã, exprimatã faţã de frumuseţea trupeascã, şi cea spiritual, aflatã pe un nivel superior. A doua poate fi descrisã ca o aspiraţie spre bine. Adevãratul erastes preferã iubirea spiritualã, care genereazã virtute şi cunoaştere. Înţelegerea unui eromenos creşte pânã când acesta nu vede decât frumuseţea care depãşeşte standardele lumeşti. Cu alte cuvinte, iubind spiritual iubitul frumos, cel ce iubeşte atinge înţelegerea frumuseţii absolute. Filozofia este, deci, o îndeletnicire eroticã.
Din Symposium şi Phaedrus reiese faptul cã pentru Platon singurul tip de iubire generator de educaţie şi cunoaştere este cel homoerotic. Totuşi, el este destul de inconsecvent asupra pãrerilor privind pederastia. Dacã unele pasaje din lucrãri dau de înţeles cã homosexualitatea poate fi privitã ca o virtute, o privire atentã va remarca şi o altã nuanţã. Platon nu numai cã a catalogat relaţiile sexuale între bãrbaţi drept nenaturale (para physin), dar ţine o veritabilã pledoarie şi în favoarea cãsãtoriilor heterosexuale pe care le considera naturale (kata physin) şi necesare. În 399 î.Hr., Socrate era acuzat de coruperea tinerilor atenieni. Dar nicio lege atenianã nu stipula ca cel ce învaţã idei greşite sã fie ucis. Concetãţenii se poate sã fi interpretat literalmente, în termeni de corupere sexualã, metafora lui cum cã iubeşte adolescenţii, ceea ce era o încãlcare a legii împotriva prostituţiei din 450 î.Hr. Platon îi venea în apãrare subliniindu-I scopurile spirituale şi nobile. În Gorgias, Socrate se declarã împotriva actelor sexuale excesive, iar în Republica respinge toate formele de contact fizic ca sclavie în faţa pasiunilor: cel ce iubeşte îşi trateazã iubitul aşa cum îşi trateazã un tatã fiul.

Vrăjitoria si nebunia, surori bune în antichitate
Ne putem cufunda în zone mai oculte ale spiritului de unde am putea sã extragem adevãruri esenţiale dacã ne debarasãm de haina raţiunii şi o îmbrãcãm pe cea a nebuniei, sau cel puţin aşa credea Socrate. Dar cu o condiţie: nebunia trebuie sã fie un dar de la divinitate.
În concepţia greacã existã mai multe tipuri de nebunie sacrã: profeticã, ritualã, poeticã, eroticã, inspirate de Apollo, Dionysos, muze, respectiv Afrodita. Dar cum au ajuns grecii la aceste credinţe şi în ce mãsurã pot fi comparate stãrile mentale descrise de ei cu cele descrise de psihologia modernã? Existã o deosebire mai veche între nebunia trimisã de zeu şi cea din pricina vreunei boli, dupã cum reiese şi din relatarea lui Herodot despre nebunia lui Cleomenes, datoratã fie unei pedepse divine, fie consumului excesiv de alcool. O deosebire veche, dar nu foarte veche, cãci popoarele primitive asociazã toate afecţiunile mentale cu imixtiunea divinã. Cauza poate fi chiar declaraţia victimei, care de cele mai multe ori afirmã cã se aflã în contact cu o fiinţã supraumanã. Medicul Menecrates din secolul al IV-lea î.Hr. se credea Zeus. Epilepsia era o boalã sacrã tocmai pentru cã implica ideea de posesiune, de atac din exterior. Şi dubla personalitate poate sã fi condus la concepţia unei posesiuni autentice, ceva mai mult decât o intervenţie a unui daimon. Daimonul este oricum rãspunzãtor pentru crizele de epilepsie, paranoia sau orice alte dezechilibre mentale.
Când nebunia prezice…

Aluzii la originea daimonicã a bolii mentale gãsim în Odiseea şi probabil era ceva destul de comun în epoca homericã, iar în perioada clasicã se încearcã o delimitare a nebuniei divine. Nebunii erau de obicei evitaţi, dar în egalã mãsurã respectaţi, pentru cã aveau contact cu forţele supraterestre, concepţie care s-a perpetuat în Grecia contemporanã. În Timaios, Platon atribuie bolii posibilitatea apariţiei unei puteri supranaturale. Protectorul bolii divine este Apollo, deşi unele cercetãri sunt de pãrere cã nebunia profeticã sã fi fost necunoscutã în Grecia Anticã înaintea introducerii cultului lui Dionysos, dacã ne gândim cã religia apolinicã respingea extazul ca experienţã revelatoare. Pe de altã parte, experienţa era conceputã foarte diferit în cele douã culte: în cel apolinic se urmãrea cunoaşterea trecutului sau prezentului, iar în cel dionisiac cel mult vindecarea mentalã, dacã nu era doar o experinţã colectivã a plãcerii rituale. Apollo, cel mai probabil de origine asiaticã, ar fi fost deci şi el asociat nebuniei profetice. Aceastã asociere a profeţiei cu nebunia este la fel de veche, dacã nu mai veche decât cultul lui Apollo.
La Delfi viziunea profeticã avea loc prin intrarea zeului în Pitia, care devenea într-un fel posedatã, dar unii cercetãtori de astãzi afirmã cã delirul profetic se explicã printr-o anumitã calitate a sufletului care se manifestã doar în condiţii de transã, somn sau ritual religios. Pitia trebuia sã fie o fatã cinstitã, a unui fermier sãrac, lipsitã de educaţie aleasã. Se ştiu puţine lucruri despre starea sa psihologicã sau cum a fost pregãtitã pentru misiunea profeticã. Este posibil ca transa Pitiei sã fi fost indusã prin autosugestie. Înainte de viziunea ea era îmbãiatã, bea apã de la izvorul sacru şi stabilea contactul cu zeul prin intermediul laurului şi prin aşezarea sa pe trepiedul zeului, toate aceste procedee ajutând autosugestia. S-a atribuit la un moment dat transa sa inhalãrii de gaze mefitice, dar sãpãturile au dovedit absenţa vreunei fisuri în stâncã. Dacã iniţial este probabil ca Pitia sã fi fost în contact direct cu consultantul, ulterior delirul sãu nu avea prea mare legãturã cu rãspunsul oferit consultantului, fiind de multe ori rezultatul unor fraude ale preoţilor delfici.
Dezlãnţuiri nebuneşti
Un alt fel de nebunie era cea ritualã, provenind din dansul muntelui din cultul lui Dionysos. Scopul sãu era eliberarea individului de impulsurile iraţionale care dacã nu aveau o supapã ritualã, puteau da naştere unor manifestãri publice de isterie. Dionysos, ca zeu al poporului, avea puterea de a-i anula omului rãspunderea individualã, de a-I permite sã nu mai fie el însuşi, de a se simţi liber. Bucuriile sale variau de la ţopãitul pe burdufuri de vin pânã la consumul de carne crudã. Personalitatea individului era alteratã, îngãduind refuzul responsabilitãţii. Catharsis-ul se obţinea printr-un dans orgiastic acompaniat de o muzicã la fel de orgiasticã cântatã la flaut sau timpan. Dansatorii îşi ieşeau din minţi, pentru cã, conform lui Teofrast, emoţiile cele mai puternice sunt trãite prin auz. Transa dionisiacã se aseamãnã cu tratamentul coribantic din epoca clasicã. Coribanţii erau preoţi ai zeiţei Cybele care elaboraserã un ritual similar pentru vindecarea tulburãrilor mentale. Maladia pe care aceştia pretindeau cã o vindecã era fobia sau sentimentul de anxietate. În toate cazurile de posesiune diagnosticul era problema esenţialã: dacã pacientul cunoştea care zeu este cauza tulburãrii sale, putea sã-l împace prin sacrificii adecvate. Catharsis-ul muzical nu se limita doar la dionisiaci si coribantici, ci a fost practicat şi de pitagoreici, care considerau cã muzica este beneficã pentru stãrle de anxietate.
Când nebunia creeazã…
Posesia de cãtre muze era consideratã indispensabilã pentru creaţii superioare. Hesiod ne spune cã prin harul muzelor unii pameni sunt poeţi, iar prin harul lui Zeus unii sunt regi. Creaţia poeticã are un element care nu este uman, este ceva ce depãşeşte alegerea individualã, prin urmare are caracterul unui dar, iar darul nu poate fi decât divin. Acest dar ţine mai degrabã de conţinut, iar nu de formã. Homer vrea sã ştie ce trebuie sã spunã, vrea fapte, adevãrul despre trecut care face parte dintr-o cnoaştere superioarã. El ştie cum trebuie sã spunã, are antrenamentul necesar, dar informaţia prelucratã face parte dintr-o cunoaştere superioarã. De aceea, la fel ca şi profetul, este beneficiarul unui har divin. Foarte probabil este ca în timpuri arhaice cele douã profesiuni sã fi fost unite. Grecul antic avea sentimentul cã poezia nu este produsul ego-ului. Ceea ce cerea el era adevãrul, deşi muzele îi mãrturisesc lui Hesiod cã pot spune şi minciuni, sugerând poate cã inspiraţia nu era decât invenţie. Muza juca rolul Pitiei, iar poetul trebuia sã interpreteze informaţia provenind din extazul ei. Se pare cã ideea de poet ca individ izolat, aflat el însuşi în delir şi transã, care creeazã sub influenţa inspiraţiei, a unei experienţe atipice, apare prima datã la Democrit.

Cum au reuşit o mână de greci să-i învingă pe...
Bătălia de la Marathon, din 490 î.Hr., a fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perşiisunt înfrânţi decisiv într-o bătălie deschisă. Bătălia de la Marathon a marcat sfârşitul primei invazii a perşilor în Grecia, aceştia fiind siliţi să se retragă în Asia.
La Marathon a fost salvată nu numai independenţa unui popor, ci o întreagă civilizaţie. Athenienii s-au salvat pe ei înşişi şi au salvat, în acelaşi timp, Grecia.
Deşi războaiele dintre greci şi perşi au continuat, cu unele întreruperi, încă mulţi ani, bătălia de la Marathon a demontat mitul invincibilităţii persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la Salaminaşi Plateea.
Cadrul istoric
Confruntările dintre greci şi perşi încep în anul 499 î.Hr., odată cu revolta ioniană a cetăţilor greceşti din Asia Mică. Cetăţile Athena şi Eretria sprijină revolta ioaniană eşuată împotriva Imperiului Persan între 499 şi 493 î.Hr. Datorită acestui fapt, cele două polisuri greceşti devin acum ţinta prioritară a lui Darius I.
Darius era mânat atât de dorinţa de răzbunare, cât şi de planul strategic, mai ambiţios, de a supune întreaga Grecie, pentru a împiedica pe viitor sprijinul cetăţilor din Grecia continentală pentru eventualele revolte ale grecilor din Asia Mică.
Pretextul formal al expediţiei persane era răzbunarea incendierii templului zeiţei Cybele din Sardes de către contingentul athenian care participase la expediţia făcută în Asia Mică, pentru a-i ajuta pe conaţionalii ionieni, în anul 498 î.Hr.
Preludiul bătăliei
Întregul an 491 î.Hr. a fost dedicat pregătirilor militare şi diplomatice pentru ofensiva Imperiuui persan. Darius trimite ambasadori în principalele oraşe-state greceşti cerându-le să i se supună. Multe dintre ele au primit această propunere, însă Athena şi Sparta au refuzat caegoric.
Nici Athena şi nici Sparta nu au luat măsuri reale pentru a preîntâmpina iminentul atac persan.
În anul 490 î.Hr. imensa armată şi flota persană se pune în mişcare. În fruntea ei se aflau doi comandanţi: Artaphernes, nepot al lui Darius, care se găsea la comanda armatei terestră, şi Datis, care comanda flota. Armata, după ce s-a îmbarcat pe corăbii în porturile de pe coasta ioniană, a traversat Marea Egee în direcţia insulei Eubeea, în trecere cucerind cetăţile insulare, cu excepţia Delos-ului, respectat ca sanctuar.
O dată ajunşi pe insula Eubeea, perşii distrug cetatea Carystos, care refuzase să-şi deschidă porţile în faţa lor, trecând apoi la cucerirea Eretria, ce fusese abandonată de aliaţii săi athenieni. Eretria este complet distrusă. Populaţia care scapă cu viaţă este transformată în sclavi şi deportată tocmai în interiorul Persiei, în apropierea capitalei Susa. A fost prima etapă a răbunării lui Darius pentru intervenţia Athenei şi Eretriei în revolta ioniană.
Flota persană navighează apoi spre sud, îndreptându-se spre coasta peninsulei Attica, pentru a finalul obiectiv al campaniei, şi anume, acela de a pesepsi Athena. Fostul tiran al Athenei, Hippias, acum exilat, se afla în tabăra perşilor, însoţindu-i în calitate de consilier militar. Hippias era fiul lui Pisistrate şi spera să-şi recâştige autoritatea la Athena, contând atât pe ajutorul persan, cât şi pe complicitatea unor dintre athenieni, care îşi aminteau de regimul Pisistrazilor ca despre o „vârstă de aur” a Athenei.
La sfârşitul lunii august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă persană (în jur de 600 de corăbii) a ancorat în golful de la Marathon. Perşii de găseau acum la doar 42 de km de Athena, într-un loc puţin propice desfăşurării cavaleriei şi destul de îndepărtat de oraş. Totuşi strategia era că dacă vor reuşi să atragă întreaga armată atheniană pe câmpia de la Marathon, flota persană va putea să ocupe portul Phaleron, şi astfel Athena ar fi putut fi cucerită, prin intermediul partizanilor Pisistratizilor.
În faţa pericolului ce o ameninţa, Athena ceruse ajutor Spartei. Spartanii însă, reţinuţi de scrupule de natură religioasă, nu s-au pus în mişcare înainte de a fi lună nouă, adică şase zile mai târziu, şi când au ajuns la locul bătăliei, aceasta se terminase deja. Doar curajoasa aliată a Athenei, Plateea a avut curajul să trimită o unitate militară de circa 1000 de oameni.
Efectivele armatei persane erau net superioare, ca număr, celor atheniene. Se estimează că numărul perşilor se ridica la circa 26.000 iar efectivele grecilor numărau 9000 de atenieni şi 1000 de plateeni.
Unul dintrei cei zece strategi ai Athenei, din acel moment, era Miltiades cel Tânăr. Acesta reuşise să influenţeze forul suprem de conducere atenian (adunarea poporului) să hotărască acceptarea luptei în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor cetăţii. Miltiades cunoştea foarte bine tacticile de luptă persane. În calitate de conducător al coloniei ateniene Chersones, el l-a însoţit pe Darius I în timpul celebrei sale expediţii din anul 514 î.Hr. împotriva sciţilor de la nord de Dunăre. Cu autoritatea pe care experienţa sa militară şi cunoştinţele sale despre componenţa armatei persane i-o dădeau, Miltiades l-a convis pe polemarhul Callimachus, comandatul supream al armatei atheniene, să declanşeze atacul neîntârziat.
Bătălia
Perşii nu erau suspicioşi cu privire la liniştea care domnea în tabăra atenienilor. Cavaleria persană continuând să se îmbarce. Se considerau avantajaţi prin superioritate numerică de care se bucurau .
Grecii s-au adunat până în zori. Ca de obicei, bărbaţii nu au servit micul dejun, preocupându-se în a-şi pregăti armura. Liniştea era spartă doar de sunetul paşilor care încercau să-şi găsească locul, şi a scuturilor care se loveau accidental. Veteranii îi încurajau pe cei tineri. Frica era normală şi era iertată atâta timp cât oamenii rămâneau în rânduri.
O dată cu sfârşitul zorilor a venit şi ordinul de înaintare.
Grecii încep să cânte la unison imnul de mulţumire. La terminarea cântecului, hopliţii păşesc în faţa rândurilor. Primii paşi i-au făcut normal, mărind treptat următorii paşi, ajungând de la un mers agale la o alergătură. Strâng rândurile, umăr lângă umăr, scut lângă scut. Teama dispare o dată cu avansarea armatei. Bărbaţii plini de praf se îmbărbătează reciproc prin acest “galop” frenetic. La aproape 700 de metrii de linia inamicului, mulţimea de bărbaţi a început să strige temutul lor cântec de încurajare şi de chemare la luptă: “Aleeee!”.
Perşii nu puteau să creadă ceea ce vedeau. Athenienii nu aveau nici cavalerie, nici arcaşi. Atacul acestora părea un adevărat act de sinucidere. Însă athenienii continuau să înainteze, înaintarea acestora devenind din ce în ce mai rapidă.
Grăbiţi şi fără să stea prea mult pe gânduri, comandanţii persani îşi aliniază trupele. Bărbaţii cu scuturi mai uşoare trec în faţă, în timp ce mii de arcaşi se aşează într-o ordine bine determinată, în spatele frontului.
În ciuda vitezei cu care athenienii veneau spre atac, perşii nu dau dovada niciunui sentiment de teamă sau panică. Erau luptători profesionişti, câştigători a nenumărate bătălii sângeroase. Forţa care se îndrepta spre ei era ceva total inedit şi neaşteptat, însă nimeni nu se îndoia că se vor debarasa rapid de atacul hopliţilor.
Grecii parcurg în fugă, şi nu în marş, aşa cum se obişnuia, distanţa dintre tabără şi câmpia unde îi aşteptau perşii, pentru a evita pierderile cauzate de renumiţii arcaşi ai duşmanilor.
În prima fază a bătăliei, perşii înaintează în partea centrală a frontului, dar la cele două aripi grecii au reuşit să-i copleşească, întorcându-se apoi împotriva dusmanului învingător la centru şi zdrobindu-l, aşadar, printr-o manevră clasică de dublă învăluire. Presiunea deosebit de puternică exercitată de rândurile compacte ale hopliţilor greu înarmaţi a zdrobit şi risipit masa lipsită de coeziune a arcaşilor şi călărimii persane.
Bătălia e scurtă şi decisivă, athenienii reuşesc să spargă liniile persane, provocându-le acestora pierderi importante. Perşii se retrag pe corăbii, încearcă să debarce la Phaleron, dar pe mal îi aştepta armata ateniană întoarsă în marş forţat către cetate. Sunt nevoiţi să renunţe şi să se întoarcă în Asia.
Pierderile perşilor erau importante: 6400 de morţi, precum şi 7 corăbii arse de greci spre finalul bătăliei.
Pierderile athenienilor au fost surprinzător de mici: Herodot vorbeşte de 192 de morţi din rândul atenienilor şi 11 dintre aliaţii veniţi din Plateea. Printre cei căzuţi în luptă s-a numărat şi polemarhul Callimachus. Ei au fost îngropaţi într-un tumul comun care mai domină şi astăzi câmpia litorală de la Marathon.
În dimineaţa următoare sosesc şi cei 2000 de soldaţi spartani. Ei au ratat bătălia dar tot vroiau să vadă câmpul de luptă pentru a se convinge că bătălia a fost cu adevărat măreaţă, aşa cum se lăudau atenienii.
Pentru Darius, aceasta a fost o înfrângere minoră sub aspect militar, dar supărătoare din punctul de vedere al ideologiei imperiale, care cerea ca Marele Rege să fie întotdeauna biruitor.
Legende ascociate cu bătălia
O legendă relatează faptul că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă de la Marathon până la Atena, pentru a anunţa victoria asupra perşilor. În momentul în care a ajuns, a strigat: Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc. În amintirea acestui erou, la iniţiativa baronului Pierre de Coubertin, în programul Jocurilor Olimpice modernea fost inclusă proba de Maraton, care se aleargă pe o distanţă de 42,195 km (distanţa exactă dintre Marathon şi Acropola din Atena).
Atenianul Eschil, cel supranumit „părintele tragediei universale”, a participat la bătălia de la Marathon, unde a luptat ca hoplit. În capodopera sa „Perşii”, singura sa tragedie cu subiect istoric care s-a păstrat, Eschil descrie povestea emoţionantă a morţii unui imperiu şi a unei civilizaţii (cea persană).
Bătălia de la Marathon va consacra victoria grecilor a căror tactică de luptă, atacul în fugă şi întărirea puternică a flancurilor, avea să ia prin surprindere cavaleria şi trupele de arcaşi persani, chiar dacă „mai înainte, chiar şi numele de mezi răspândea frică” printre greci. Victoria de la Marathon a devenit simbolul prin excelenţă al biruinţei civice şi dovada că, singură, Athena, până atunci o cetate ca multe altele, avea un mare destin înaintea ei.

Armata amantilor din Teba
In secolul XX, chestiunea prezentei homosexualilor in fortele armate ale unui stat a declansat numeroase controverse, cu precadere in statele occidentale. Majoritatea statelor membre NATO accepta intre militarii lor si persoane cu alte orientari sexuale, cu cateva exceptii – Marea Britanie, Turcia si Portugalia. In Statele Unite, problema a generat aprinse dezbateri nationale, in final adoptandu-se decizia ca homosexualii si lesbienele sa nu fie obligati sa-si divulge preferintele sexuale. Date fiind aceste atitudini in general negative pare neverosimil, pentru omul modern, sa afle ca in Grecia Antica a existat o unitate de elita formata exclusiv din cupluri homosexuale – faimosul Batalion Sacru teban.

Despre revoluţii, vapoare şi alte istorii de demult…

Micenienii, eroii lui Homer
Cetatea Micene era situata strategic pe o colina din Hissarlik, aflata in peninsula Pelopones. Acropolisul sau „orasul de sus” din Micene ar fi fost fortificat prin 1500 i.Ch.; aici se afla palatul regal, care cuprindea un megaron (sala tronului, specifica culturii miceniene). Fortificatiile Acropolisului si ale orasului au fost construite intr-un stil cunoscut sub numele de „ciclopic”, pietrele fiind aduse si prelucrate de catre niste uriasi fabulosi, cu un singur ochi (Ciclopi) conform mitologiei. Casele supusilor erau asezate la poalele colinei, mai sus locuind doar nobilii si militarii.

7 octombrie 1571 - Batalia de la Lepanto

Desfasurata la intrarea in actualul golf Corint (pe atunci Lepanto), in largul coastelor vestice ale Greciei, aceasta batalie a fost ultima importanta la care au participat galere, urmatoarele lupte navale apartinand exclusiv navelor cu panze. Coalitia statelor crestine, reunind Spania, Venetia, Genova, Savoia, Neapole, Cavalerii de Malta si Statele Papale a infruntat o flota otomana superioara numeric (206 galere crestine contra 300 de vase turcesti), condusa de Ali Pasa. Abil condusa de Don Juan de Austria, flota crestina s-a impartit in 4 divizii.

O oglinda a trecutului Atenei
Celebra pentru trecutul ei incarcat de glorie, pentru legendele care o invaluie, pentru relicvele si monumentele sale, pentru vestita Acropola si muntii care o inconjoara, Atena, tine sa reaminteasa tuturor locuitorilor ei, dar si strainilor care-i strabat strazile, ca nu este doar capitala unui stat cu o cultura si o civilizatie straveche ci si ca ea insasi a fost metropola culturala a Mediteranei si poate chiar a intregii lumi antice. O serie de dovezi clare in acest scop au fost adunate in Muzeul National de Arheologie din oras.

Cum a pierdut Atena antică supremaţia lumii
Eşecul expediţiei din Sicilia a produs un grav dezechilibru în ceea ce priveşte raportul de forţe dintre cele două combatante. Atena este în inferioritate numerică atât pe apă cât şi pe uscat: pierderea a 3000 de hopliţi şi pierderea întregii flote.

În acelaşi timp superioritatea financiară a Atenei începe să şubrezească, fapt consemnat de folosirea ultimei rezerve de 1000 de talanţi. Astfel va fi de ajuns ca Sparta să primească unele sponsorizări din partea persanilor, pentru a acapara şi superioritatea financiară. În fine, Atena începe să fie părăsită de către aliaţii ei, mai ales că aceasta nu-i ai poate stăpânii, relatează athenian-legacy.com
Atena este astfel constrânsă să aplice o tactică defensivă: chiar dacă va câştiga nu va învinge Sparta, iar dacă pierde supremaţia navală, va fi obligată să capituleze.
Revolta ioniană se explică prin trei factori:

• atitudinea aliaţilor Atenei, care nu ezită sară ajutorul Spartei sau Imperiului Persan pentru a scăpa de hegemonia ateniană
  
• atitudinea satrapilor Tisafernes (pentru Sardes) şi Farnabazos (pentru Daskyleion), care vor să elibereze Ionia
  
• atitudinea lui Alkibiades (acesta se afla la Sparta) care-i instigă pe spartani să intervină în Ionia.
  

Vara lui 412 î.e.n. Alkibiades pune stăpânire pe Chios de la care confiscă 20 de nave, după care se predă Miletul, Eritreea, Tenedosul şi Ephesosul, timp în care perşii rup pacea cu athenienii şi fac o alianţă cu spartanii.
Atenienii termină de construit noua flotă şi îşi asigură o bază în Samos, de unde controlează Lesbosul, singura insulă ioniană rămasă sub stăpânirea lor.
Totuşi, pe uscat Eubeea este cucerită, în timp ce Atena însăşi este dezbinată din cauza luptelor politice, în care ies învingători oligarhii. Aceştia prin intermediul Celor Patru Sute sunt pregătiţi să încheie pacea. Alkibiades are de gând să se întoarcă la Atena şi de aceea împiedică ruptura dintre flota din Samos (rămasă credincioasă democraţilor) şi Atena. Acesta preia conducerea flotei şi împiedică părăsirea Samosului.
Între timp peloponesienii atacă Hellespontul, încercând să taie căile de aprovizionare ale Atenei. Totuşi aceştia sunt înfrânţi în trei bătălii succesive: Kynossema, Abydos şi Cyzic. Descumpănirea spartanilor este atât de mare încât aceştia propun o pace pe sistemul statu quo post bellum, cedând Deceleea în schimbul Pylosului. Cum un asemenea acord i-ar fi făcut pe athenieni să-şi piardă întreg imperiul, aceştia refuză.
Recucerirea Hellespontului şi încheierea unei alianţe cu Ciprul conferă Athenei proviziile necesare pentru un lung asediu. Acestea îi aduc lui Alkibiades puteri depline în Atena. Dar dacă el a reuşit să înlesnească o alianţă a Spartei cu perşii, nu a reuşit să îmbunătăţească relaţiile athenienilor cu aceştia, cei care de altfel vor da lovitura de graţie Atenei. Oricum popularitatea lui Alkibiades la Atena a fost de scrută durată, acesta fiind destituit după înfrângerea de la Notion (407 î.e.n.).
Noua politică a perşilor va da un avantaj spartanilor de care Lysandros va şti să se folosească: venirea lu putere a tânărului Cyrus, care primeşte comanda tuturor forţelor armate din V imperiului şi care îl simpatiza mult pe Lysandros. Din această cauză Cyrus va mări cotizaţia de 500 de talanţi, ceea ce le va permite spartanilor să-şi plătească mai bine mateloţii, dar şi sa ademenească pe unii din cetăţile aliate Atenei.
În 406 î.e.n. Callicratidas, succesorul lui Lysandros reuşeşte să adune o flotă de 170 de nave, cu care îl învinge pe atenianul Conon, blocându-l la Mytilene. Acesta ar fi fost sfârşitul Atenei dacă aceasta n-ar fi făcut un efort extraordinar pentru a aduna încă o flotă de 110 nave. Conon va reuşi să învingă, la Arginusai, flota spartană, dezorientată de moartea lui Callicratidas. Dar deşi nu pierd decât 25 de nave, strategilor atenieni le este intentat un simulacru de proces şi sunt toţi omorâţi.
în 405 î.e.n. Lysandros este din nou în fruntea flotei spartane, ca şi secretar al navarhului, şi reuşeşte să învingă flota de 180 de nave a atenienilor la Aigos-potamoi, unde capturează 160 de nave: din acest moment nu mai există flotă atheniană. Toţi atenienii de la Aigos-potamoi sunt omorâţi, în timp atenienii din restul cetăţilor ionice cucerite sunt trimişi înapoi la Atena, ceea ce face ca numărul gurilor de hrănit să crească.
Cu toate încercările lor disperate de a le acorda samienilor cetăţenia sau de a întări zidurile, athenienii fiind blocaţi şi pe uscat şi pe mare, încep să sufere de foame. Totuşi spartani se văd mulţumiţi şi în 404 î.e.n. se încheie pacea. Atenienii acceptă mai ales pentru a nu-şi vedea cetatea ajunsă în starea de a fi rasă de pe faţa pământului (cum ar fi vrut corinthenii sau thebanii). Spartanii refuză măsurile extreme şi se mulţumesc cu unele hotărâri moderate: Athena îşi va distruge Zidurile Lungi şi fortificaţiile Pireului, îşi va preda flota şi va deveni clientelară Spartei. Este momentul în care se instaurează hegemonia spartană.

Prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei...
„A început, se spune, în ţinuturile Etiopiei, şi a coborât de aici în Egipt şi Libia, şi în cele mai multe provincii ale Marelui Rege, prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei...“ Acesta e începutul celei dintâi şi, fără îndoială, a celei mai cunoscute descrieri de epidemie din toată istoriografia europeană, datorată atenianului Tucidide, în „Istoria Războiului peloponesiac“.

Capitolele 47‑52 ale celei de‑a doua cărţi a „Istoriei“ evocă epidemia care i‑a decimat pe locuitorii Aticii în 430‑429 î.Hr., în rânduri atât de cutremurătoare încât au marcat profund posteritatea, de la poetul latin Lucretius la Procopius, istoricul împăratului Iustinian. În sec. XII, Mihail Choniates, învăţatul ­episcop al Atenei din sec. XII, scria amicului său, înaltul funcţionar imperial Demetrios Tornikes: „Odinioară, molima care începuse în Etiopia a năvălit în Atica. Ştii despre ce molimă vorbesc, şi cum n‑ai şti, de vreme ce, pe cât cred eu, cunoşti opera acelui scriitor pe de‑a rostul şi ai citit‑o cuvânt cu cuvânt“.
În 431 î.Hr., Atena şi aliaţii săi din Liga maritimă deschideau ostilităţile contra Spartei şi a Ligii Peloponesiace, convinşi că vor izbuti să oblige puterea terestră a Lacedemonei să se încline în faţa copleşitoarei superiorităţi pe mare de care cetatea ateniană dispunea. Doar că, la câteva luni de la începutul războiului, „prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei“, o epidemie de proporţii nemaiîntâlnite răstoarnă toate aceste planuri.
Agravată de faptul că un număr foarte mare de non‑combatanţi se înghesuiau în interiorul zidurilor de incintă, ajungând să se aciuieze până şi în incintele sacre ale templelor, pandemia a lovit ca un tsunami cetatea, provocând moartea a cel puţin o treime din populaţia ei. Armata e decimată: în 431, Atena dispunea de 13.000 de infanterişti greu înarmaţi (hopliţi) pe câmpurile de luptă şi de alţi 16.000, de strajă la hotare; lor li se adăugau 1.200 de cavaleri. În 424/3, molima omorâse cel puţin 4.400 de hopliţi şi 300 de cavaleri, la care se vor fi adăugat cam 3.000 de vâslaşi de pe corăbii.
Moare însuşi Pericle
Atenienii îl învinuiesc pe Pericle – care îşi pierduse cei doi fii legitimi încă din primele săptămâni ‑ şi îl obligă nu doar să‑şi părăsească funcţia de strateg, ci să şi plătească o amendă enormă, dar apoi se răzgândesc – cum se întâmplă adesea cu mulţimile, comentează sec Tucidide ‑ şi îl recheamă insistent în fruntea cetăţii. În 429 însă, când molima era pe sfârşite, moare însuşi strategul, lăsând cetatea fără liderul care îi simbolizase vreme de 15 ani gloria.
Contemporan cu medicii din şcoala lui Hippocrates ‑ autori nu doar ai primelor scrieri medicale din istoria Greciei, ci şi ai unor vestite performanţe publice, conferinţe de mare audienţă, asemeni sofiştilor contemporani, şi ei interesaţi de medicină ‑ şi molipsit el însuşi de cumplita boală, Tucidide înţelege că e vorba de contagiune, observă simptomele cu acribia unui profesionist, şi le evocă într‑o proză cu atât mai impresionantă cu cât asumă precizia abruptă şi vocabularul rece al descrierilor clinice.
Epidemiologia modernă nu se mărgineşte la simptomatologie, ci defineşte o maladie funcţie de determinări microbiologice. Deşi unele simptome descrise de Tucidide se apropie de cele ale ciumei bubonice, medicii moderni au decis că molima („plague“, „peste“, în limbile moderne) nu a fost aceeaşi boală nici cu epidemia care a lovit Imperiul Roman în vremea lui Marcus Aurelius, nici cu Marea Ciumă din sec. XIV şi XV.
Ei s‑au întrebat multă vreme dacă epidemia va fi fost vărsat negru, tifoidă, scarlatină, sau o maladie contagioasă dispărută între timp, până ce, acum câţiva ani doar, cercetările întreprinse asupra unei gropi comune din cimitirul atenian Kerameikos, din cartierul olarilor, i‑au permis dr. Manolis Papagrigorakis, de la Facultatea de Stomatologie din Atena, să afirme cu certitudine că, în pulpa dentară a defuncţilor, se găsea Salmonella enterica serovar Typhi, microbul febrei tifoide.
Reexaminată în această perspectivă certă, descrierea clinică datorată lui Tucidide se vădeşte a fi mult mai problematică decât părea, sub aparenţa preciziei tehnice ascunzându‑se o maladie „reinventată“ cu un maximum de dramatism ascuns. Asta, cu atât mai mult cu cât autorul a avut grijă să o plaseze în directă continuare ‑ şi contrast – cu discursul pe care Pericle l‑a rostit la funeraliile publice în cinstea primilor atenieni căzuţi în războiul cu Sparta.
Considerat încă de către contemporani drept cea mai strălucită pagină de elogiere a Atenei, discursul funebru al lui Pericle explodează pur şi simplu la impactul cu sumbra evocare a Atenei prăbuşite în anomia şi în moartea pe care neaşteptata catastrofă a maladiei a reprezentat‑o.
Antichitatea greacă dezvoltase o mitologie complexă în jurul maladiilor epidemice, loimos (molima), a căror misterioasă răspândire era pusă pe seama pedepsei trimise de zei pentru o crimă ascunsă sau uitată, şi nu încetau până ce vina nu era ispăşită. Cam în vremea în care şi Tucidide observa, cu impasibilitatea aparentă a clinicianului, dramatica epidemie din 430/428 î.Hr., Sofocle punea în scenă drama lui Oedip, „cel care ştie“, oida, dezlegătorul enigmelor Sfinxului, care însă provoca o misterioasă epidemie fiindcă nu ştia nici pe cine a ucis şi nici cu cine împarte patul conjugal.
Tucidide nu foloseşte recuzita tradiţională a miturilor, ci discursul implacabil al ştiinţei medicale. Dar sensul răcelii sale clinice nu e diferit, în ultimă instanţă, de sensul mitului sofoclean despre tiranul pe care epidemia îl obligă să afle că e un paricid incestuos. Strivită de molimă, trufaşa Atenă află că nu‑şi poate planifica viitorul, şi că se poate prăbuşi într‑o clipă din glorie în moartea cea mai abjectă şi cea mai lipsită de slavă.
Va fi aflat lumea contemporană ceva din ameninţările pandemiei de gripă porcină?

Oracolul din Delfi: o afacere



Din complexul numit Oracolul din Delfi, faimos în întreaga lume antică, mai ales în secolele VII‑IV înainte de Christos, se păstrează azi doar nişte ruine. Cu toate acestea, Delfi e unul dintre locurile cele mai vizitate din Grecia şi, poate, din Europa. Prin turiştii care dau năvală să vadă cu ochii lor instituţia la care a fost angajată Pythia, ruinele celebrului Sanctuar contribuie din plin la PIB‑ul Greciei.

Diferiţi de ceilalţi oameni, turiştii consumă pe rupte: mănâncă, beau, dorm, cumpără prostiile zise şi suveniruri. Delfi e azi o afacere. Delfi a fost însă o afacere şi pe vremea când Pythia dădea consultaţii pe bandă rulantă. O afacere deopotrivă politică şi economică.

Anul 547 înainte de Christos. Mii de pelerini urcă pe valea fluviului Pleistos, către Sanctuarul lui Apollo din Delfi. Au venit nu numai din cetăţile greceşti, dar şi din alte părţi ale lumii: din Asia Mică, din Egipt, din Tracia. Unii au debarcat mai întâi în portul Kyra. Alţii au venit de la Atena, de la Sparta, din alte părţi ale Greciei antice, pe jos. Toţi vor să consulte Pythia – cea prin gura căreia vorbeşte Apollo – în fel de fel de chestiuni: dacă să facă sau nu o călătorie pe mare; dacă să cumpere sau nu un teren; dacă să se însoare sau nu; dacă să pornească sau nu un război. Înainte de a o lua pe Calea Sacră, cea care, străbătând sanctuarul, ajunge la Templul lui Apollo, unde prooroceşte Pythia, pelerinii îşi fac ablaţiunile la izvorul Castalia, dintre stâncile abrupte numite Fedriade.
Odată purificaţi de apa izvorului, o pot porni pe Calea Sacră. De‑o parte şi de alta se înalţă, impresionându‑i, numeroase ex‑vot‑uri şi tezaure, drept mulţumire lui Apollo pentru profeţiile făcute sau pentru războaiele câştigate. După Victoria de la Marathon athenienii au înălţat un edificiu pe al cărui perete de sud scrie: „Athenienii, lui Apollo, după victoria lor asupra perşilor, o ofrandă comemorând bătălia de la Marathon“.
Ajunşi la Templul lui Apollo, pelerinii plătesc o taxă pentru consultarea Pythiei. Dacă sunt trimișii unei cetăţi sau ai unui rege, taxa e mai mare. După care se oferă, pentru sacrificiu, un animal.
La Pythia se intră şi prin faţă
La Pythia e coadă. Pelerinii de rând intră pe bază de tragere la sorţi. Cei ce plătesc o suprataxă intră peste rând. Peste rând intră şi trimişii cetăţilor care au plantat ex‑vot‑uri sau au tezaure în sanctuar. Între timp, se pregăteşte pentru a‑şi începe programul şi Pythia.
La început, Pythia a fost interpretată de o fecioară de familie bună din Delfi. Cum la oracol veneau numai bărbaţi (femeile erau reprezentate prin intermediari), s‑a găsit până la urmă unul – un tessalian – care a pus ochii pe tânăra care juca rolul Pythiei, preferând s‑o răpească decât să afle de la ea ce‑i profeţeşte Apollo. Pentru a evita astfel de situaţii neplăcute (s‑a luat în calcul, probabil, şi faptul că răpitorul avea astfel la dispoziţie, în pat, o Profetesă), autorităţile sanctuarului au optat pentru o Pythia niţel descurajantă ca femeie. O femeie serioasă, trecută de cincizeci de ani (în Grecia antică, la 50 de ani, o femeie era de mult babă), cu familie şi, evident, conduită ireproşabilă.
Între noi fie vorba, în Grecia antică pentru o femeie nu era deloc greu să aibă o conduită ireproşabilă. Femeile şedeau acasă în gineceu, ocupându‑se de gospodărie. Dacă ieşeau în Oraş, aveau obligaţia de a lua cu ele o sclavă. Sigur, cu o asemenea coadă după tine, nu‑ţi prea venea cheful de aventuri cu bărbaţi străini. Nici nu se prea găseau doritori, dat fiind că bărbaţii de la vremea respectivă se dădeau în vânt după băieţi!
Fără bijuterii şi, mai ales, fără veşminte zurlii, Pythia se îmbăia şi ea (nu de faţă cu pelerinii) în izvorul Castalia. Printr‑o operaţiune asemănătoare treceau şi cei pe care i‑am putea denumi funcţionarii de la Biroul Oracolului: preoţii lui Apollo – trei profeţi şi cinci sfinţi. Pythia mergea apoi la Templul lui Apollo, cobora în cripta subterană numită adyton (Sala profeţiilor) şi se aşeza pe trepiedul lui Apollo, un căzănel din metal cu un capac plat. Mestecând frunze de laur şi bând apă luată din izvorul Castalia, Profetesa intra în transă.
Turuia cuvinte ininteligibile, se schimonosea, tremura. Printr‑o fantă din podele, ţâşnea ceea ce unii istorici identifică drept un gaz cu efect de drog. Pentru a nu fi văzută de pelerini, Pythia trăgea o perdea, asemenea unei femei care probează o rochie într‑un mare magazin. Dând gata procedurile standard (purificare la izvorul Castalia, achitarea taxei, sacrificarea animalului), pelerinul intra în oikos, o sală de lângă adyton, unde‑i prezenta preotului chestiunea pentru care venise până aici. Întrebarea intra pe mâna Biroului Oracolului, care o prelucra în vederea transmiterii mai departe. După care solicitantul era condus şi el în adyton. Ca să nu fie discuţii, solicitantul, deşi n‑o vede, o aude pe Pythia de dincolo de perdea.
Cum se aranjau întrebările
La Biroul Oracolului solicitantul primeşte răspunsul, de regulă, scris în versuri. Întrebările trebuie să fie clare şi formulate astfel încât răspunsul, să fie da sau nu. Să plec sau nu în călătorie? Să‑i împrumut sau nu lui X o sumă de bani? Să pornesc sau nu război? De precizat că înainte de a le transmite Profetesei, preoţii le aranjau astfel încât să ia forma unei alternative.
Lesne de observat că întrebările se referă la viitor. Nu puteai întreba: mă înşală sau nu nevasta? ci, mă va înşela sau nu nevasta? Din acest punct de vedere, afacerea Pythia aminteşte mult de mersul la o ghicitoare de azi. De regulă, ghicitoarea îţi prezice viitorul, nu trecutul. Dacă întrebările se cereau a fi precise, răspunsurile şedeau sub semnul ambiguităţii, deseori poetice.
Ascensiunea creştinismului a împins în umbră religia zeilor şi a oracolelor. Constantin cel Mare a luat multe ex‑voto de la Delfi pentru a decora Constantinopolul. Împăratul Iulian (360‑363 d.H.), într‑un efort de a reînvia religia antică, l‑a trimis la Delfi pe medicul Orivasio, pentru a întreba ce se va întâmpla cu zeii din Olimp.
Pythia i‑a dat acest răspuns:
„Spune regelui că strălucitul edificiu e la pământ. Apollo nu mai are locaş, nici laur profetic. Izvorul care vorbeşte nu mai există şi apa care vorbea e tăcută“.
Istoricii sunt de acord că Pythia profeţise astfel sfârşitul lumii antice. Dincolo de viziunea poetică, nu văd însă cine ştie ce mare prezicere. Că religia vechilor greci şi, prin asta, Oracolul din Delfi, era la pământ, se vedea cu ochiul liber. Cresus, regele Lidiei, se confruntă cu ameninţarea lui Cyrus, regele perşilor.
Neştiind dacă să declare război sau să cadă la învoială, Cresus s‑a gândit să apeleze la oracolele greceşti. Pentru a vedea care e cel mai bun, el trimite mesageri la fiecare dintre ele. În a o suta zi de la plecarea lor din capitala Lidiei, mesagerii întreabă Oracolul supus verificării:
„Ce face în clipa asta regele Lidiei, Cresus?“
Răspunsul exact l‑a dat Pythia:
„Mănâncă o tocană de broască ţestoasă şi miel fript într‑un ­ceaun din bronz“.
Impresionat, Cresus, cel mai bogat om al Antichităţii, trimite lui Apollo din Delfi un leu din aur, cântărind 260 de kilograme, aşezat pe o piramidă alcătuită din 117 cărămizi din aur alb, şi două vase uriaşe, unul din argint şi celălalt din aur.
Un răspuns ambiguu
În 547, perşii erau deja la graniţa cu Lidia, dincolo de fluviul Halys. Trimişii lui Cresus întreabă dacă Regele să treacă sau nu fluviul Halys, altfel spus, dacă să pornească sau nu împotriva Persiei. Răspunsul Pythiei, rămas celebru, a sunat aşa:
„Dacă regele Cresus trece fluviul Halys, el va distruge un mare imperiu!“
Convins că e vorba de imperiul persan, Cresus trece fluviul. E înfrânt, dus la curtea lui Cyrus şi pus pe rug. Regele persan l‑a graţiat în ultimul moment. Toţi comentatorii cred că răspunsul Pythiei a fost ambiguu. După umila noastră părere, a fost o şmecherie. E un răspuns prin care profeţia nu risca să treacă drept falsă. Învins de Cyrus, Cresus a distrus un mare imperiu: al său. Şi dacă‑l învingea pe Cyrus, distrugea un mare imperiu: „pe cel persan“.
Preoţii – exegeţi de transă
Oracolul din Delfi este unul dintre cele mai căutate locuri din lumea antică. Între secolul VIII î.Hr. şi secolul III d.Hr., pentru a‑l consulta, veneau aici pelerini nu numai din Grecia, dar şi din afara ei. Se spune că vechii greci sunt strămoşii noştri, ai europenilor de azi. Iertată‑mi fie impoliteţea faţă de strămoşii noştri, dar în afacerea Pythia cred că erau niţel naivi, ca să nu spun altfel. Să baţi atâta cale, pe jos sau pe mare, într‑o vreme când nu circulau nici avioanele, nici măcar bicicletele, până la Delfi, să plăteşti taxa de consultaţie, să tremuri la gândul că nu va tremura capra şi vei fi nevoit să baţi drumul înapoi fără să fi intrat în audienţă la profetesă, să faci coadă pentru a auzi cum bolboroseşte după paravan şi să te pricopseşti cu un text liric, mi se pare curată prostie!
Imaginaţi‑vă situaţia! Tu puneai o întrebare precisă, crucială pentru viitorul tău, gen: să mă însor sau nu? şi de la Biroul Oracolului primeai ceva în genul:
Lacul codrilor albaştri/
Nuferi galbeni îl încarcă!
Ambiguitatea – în majoritatea cazurilor provocată de lirism – nu e singurul motiv pentru care stau şi mă întreb cum de treceau vechii greci şireţi ca Ulisse – cel cu Calul Troian –, dacă luau în serios răspunsurile Pythiei, ajungând până acolo încât să‑şi orânduiască viaţa după ele. Vechii greci credeau că prin gura Pythiei, zeul Apollo spunea muritorilor ce se va întâmpla în viitor cu ei. Destinul muritorilor era hotărât însă de Şeful lui Apollo, Măritul Zeus. Titularul sanctuarului nu făcea decât să transmită muritorilor hotărârile lui Zeus în legătură cu destinul lor. Ca în cazurile tuturor şefilor, Zeus e înconjurat de o mulţime de tipi, porecliţi și zei, care‑i cântă în strună. Mai mult ca sigur, toţi ar vrea să ştie, cu un minut mai devreme, hotărârile lui Zeus în ce‑i priveşte pe muritori. Nu de alta, dar, aşa cum ne zice Mitologia, fiecare zeu îşi avea clienţii săi printre muritori. Și cine n‑ar fi vrut să se dea mare faţă de clienţii săi dezvăluindu‑le ce are de gând cu ei Marele Zeus?!
De ce o fi avut Apollo privilegiul de a primi de la Zeus informaţii în exclusivitate?, iată o întrebare căreia noi, muritori la rându‑ne, nu‑i putem răspunde. Sigur e că Apollo îl întreabă pe Zeus ce a decis în legătură cu un muritor sau altul. De fapt, la rându‑i, Apollo nu face altceva decât să‑i transmită lui Zeus întrebările puse de pelerini Pythiei prin intermediul preoţilor. Zeul Muzelor joacă astfel rolul unei cititoare de prompter din ziua de azi, în timpul dialogului cu un invitat în studio. Cititoarea de prompter nu face altceva decât să‑i adreseze interlocutorului întrebările scrise de cei din redacţie.
Zeus îi răspunde lui Apollo. Apollo transmite Pythiei cele spuse de Zeus. Prin intermediul vorbelor fără şir, al gesturilor convulsive, Pythia transmite preoţilor cele auzite de la Apollo. După o operaţiune de interpretare a transei, preoţii transmit pelerinului răspunsul.
Un lanţ informaţional
cu grave slăbiciuni
Drumul dus‑întors al unei întrebări ridicate de pelerin arată aşa:
La ducere: Pelerin – Preoţi – Pythia – Apollo – Zeus.
La întoarcere: Zeus – Apollo – Pythia – Preoţi – Pelerin.
Să admitem că, fiind vorba de o lume aparte, cea a zeilor, beneficiază de o maximă acurateţe a circulaţiei informaţiei. Drumul dus‑întors al întrebării puse de pelerin trece însă şi prin lumea oamenilor. O lume în care – se ştie chiar din presa noastră de azi – acurateţea informaţiilor lasă de dorit. Dacă la nivelul Pythiei o distorsionare a informaţiei e de la sine înţeleasă (femeia bate câmpii prin chiar statul de plată), mult mai subtilă e distorsiunea la nivelul preoţilor.
Despre Oracolul din Delfi, istoricii notează două adevăruri semnificative:
1) Orice grup de greci care voiau să plece pentru a înfiinţa o colonie, trebuia să consulte Oracolul din Delfi în legătură cu locul şi cine să fie şef. Răspunsurile date de Pythia au asigurat o colonizare fără cusur în materie de locu­ri şi şefie. Au fost cazuri când Pythia a procedat la o subtilă manipulare pentru a întemeia o colonie într‑un loc anume. Potrivit legendei, un anume Bathos a întrebat dacă va scăpa sau nu de bâlbâiala din naştere. Oracolul i‑a răspuns că va scăpa dacă va merge la mama dracului, în Libia, pentru a fonda colonia Cyrene. Numitul a dat curs profeţiei. A întemeiat colonia Cyrene din Libia. Aici a văzut un leu. Şi s‑a speriat atât de tare încât s‑a vindecat de bâlbâială. Astfel – se zice – profeţia Pythiei s‑a împlinit. Cum preoţii erau cei care transmiteau viitorilor colonişti răspunsurile, putem bănui că aceştia jucau rolul unui Birou de plasare a forţei de muncă greceşti peste hotare.
2) Oracolul a fost sensibil la influenţele politice. Mai precis, răspunsurile date de Pythia au ţinut cont de cine deţinea în acel moment Puterea în această parte a lumii. Ele au fost astfel pe rând pro‑persane, pro‑Atena, pro‑Sparta, pro-Alexandru cel Mare.
Pythia lucra în trei schimburi
Rezolvarea unor interese politice se adaugă rentabilităţii financiare. Fiecare pelerin trebuia să plătească o taxă. Aceasta e mult mai mare în cazul cetăţilor. Pentru a intra în faţă se plăteşte în plus. Fiecare pelerin trebuie să sacrifice o capră înainte de a consulta Oracolul. Dacă animalul nu tremură­ când se aruncă pe el apă rece, deşi a plătit taxa, pelerinul nu mai poate intra la consultaţii.
Caprele sunt cumpărate de la locuitorii din Delfi, care au exclusivitate la vânzare. Dacă ne gândim că pelerinii sunt şi consumatori, adăugând banii câştigaţi de Oracol, vom avea imaginea unei afaceri prospere. Cu un minimum de personal se câştigă sume uriaşe. Nu astfel se explică modificările spectaculoase survenite pe parcurs în activitatea instituţiei. La început, Pythia profeţea o dată pe an, de ziua aniversară a lui Apollo, la finele lui februarie. Cererea creşte însă substanţial.Mai marii sanctuarului măresc numărul zilelor de program al Pythiei: de la una pe an, la de câteva ori pe lună, timp de trei luni. Pentru a face faţă cererii, se înfiinţează trei posturi de Pythia, plus unul de supleantă. Se lucra astfel în trei schimburi. Dacă una obosea prea tare, îi lua locul supleanta.
O afacere rentabilă şi azi
La aproape două milenii de la ziua când trimişii lui Cresus au venit la Delfi pentru a afla dacă Regele trebuie să se bată sau nu cu Perşii, într‑un sfârşit de decembrie blând, urcam şi eu drumul de pe valea fluviului Pleistos. Chiar dacă beneficiam de un autocar, nu mă deosebeam prea tare de trimişii lui Cresus. Ca şi ei:
1) Veneam de departe, din afara graniţelor Greciei.
2) Aveam în jur, ca membri ai grupului, călători de diferite naţii şi rase: americani, japonezi, chinezi, africani, canadieni, latino‑americani, englezi.
3) Eram mânat de celebritatea mondială a Oracolului din Delfi.
Erau unele deosebiri, care trebuie menţionate:
1) Venisem să vizitez locurile unde profeţise Pythia şi nu pe Pythia.
2) De o parte şi de alta a Căii Sacre, vedeam bolovani şi nu splendide monumente.
3) Ascultam cu sfinţenie spusele Ghidului şi nu pe cele ale Pythiei.
Dincolo de acestea, între Delfi de pe vremea lui Cresus şi cel de pe vremea lui Obama, există o notă comună de esenţă: ca şi atunci, Oracolul din Delfi e azi o afacere.
Pentru a vizita Delfi, un pelerin modern ca mine (a se citi, turist) aduce statului grec de azi o contribuţie importantă la creşterea PIB‑ului. Am stat la hotel la Atena. Am băut şi am mâncat, ba chiar am şi cumpărat din capitala Greciei. Am plătit 100 de euro călătoria la Delfi. Pe parcurs, autocarul a făcut nu mai puţin de patru popasuri. Două la un complex alimentar de pe parcurs, sub pretextul unei pauze binefăcătoare. Unul la un restaurant din Delfi, ca să luăm prânzul. Unul într‑un orăşel de pe parcurs, ca să putem cumpăra covoare din zonă. Cu două mii de ani în urmă, mii de pelerini veneau la Delfi mânaţi de o iluzie: cea a profeţiilor exacte ale Pythiei. Azi, mii de turişti vin din toate colţurile lumii la Delfi mânaţi tot de o iluzie: că tot ce le spun ghidurile despre Oracol sunt adevărate!

Cum a fost jefuită Acropole din prea multă dragoste de...
Glorioasele monumente ridicate pe Acropole în ceea ce se numeşte secolul lui Pericle au trecut, ca şi grecii, prin calvarul Istoriei. Au fost distruse şi modificate de cuceritorii străini pentru care Civilizaţia Greciei Antice nu însemna nimic. Au fost însă, din nenorocire, şi jefuite. De cei care ştiau ce înseamnă pentru omenire tezaurul lăsat de vechii greci.
26 decembrie 2009. O mulţime impresionantă, lipsită de griji, suie agale una dintre cele mai publicitate ridicături din lume: Acropole. Cu mai mult de două mii de ani în urmă, pe vremea lui Pericle, e drept, nu în decembrie, ci în iulie, luna când începea anul oficial la vechii greci, o mulţime la fel de impresionantă şi la fel de fără prea mari griji urca pe Acropole în cadrul a ceea ce va rămâne în Istorie sub numele de Panateneele, sărbătoarea închinată zeiţei Athena.
Între cele două momente există asemănări şi deosebiri.
Pentru atenienii din secolul V înainte de Christos era de neconceput să nu urce măcar o dată în viaţă pe stânca sfântă. Pentru un turist străin din secolul XXI după Christos, e de neconceput să vină la Atena şi să nu urce pe Acropole. Lesne de imaginat ce i s‑ar întâmpla la întoarcerea acasă, când, întrebat dacă a fost pe Acropole, ar răspunde niţel ­încurcat, că n‑a avut timp: a umblat prin magazine sau s‑a înfundat prin vreo crâşmă din Plaka! Atenienii de pe vremea lui Pericle urcau dâmbul pentru a se pune bine cu Zeiţa Athena. Îi aduceau un peplos (tunică din lână, cu mâneci scurte), ca s‑o îmbrace!, îi sacrificau vaci din convingerea că, spre deosebire de Afrodita, căreia îi plăceau caprele, Athena se dădea în vânt după vaci. Era însă o iluzie.
Zeiţa Athena era, cum ar zice tata moşul Marx, o plăsmuire a imaginaţiei lor. Din punct de vedere practic, tărăboiul de două zile (anual) şi de patru (la patru ani), al Panateneelor era perfect inutil.
Nici turiştii de azi nu urcă Acropole pentru un scop practic. Una dintre îndeletnicirile la care se dedau aproape toţi, de îndată ce s‑au văzut sus, pe platou, e de a trage în poză Parthenonul, Erechteionul, şi, în general, tot ce întâlnesc în cale. Poze cu Parthenonul, cu Erechteionul, cu Atena Niké, se găsesc însă cu miile în toate prăvăliile de suveniruri, în pliante, în ghiduri, pe cărţi poştale.
Făcute de profesionişti, sunt infinit mai bune decât cele ieşite din aparatul foto sau din telefonul mobil al turiştilor. Grecii de pe vremea lui Pericle cheltuiau timp, energie, bani pentru o iluzie: că Zeiţa Athena îi va ajuta. Turiştii de azi risipesc timp, bani, energie, tot pentru iluzie: că pozele lor vor servi la ceva.
Toţi cei ajunşi pe platou n‑au voie să intre în Parthenon şi Erechteion, ca urmare a unei hotărâri din 1975.
La fel, grecii de pe vremea lui Pericle, cu excepţia preoţilor, n‑aveau voie să intre în temple.
Suma de interdicţii
Sunt însă indiscutabil şi deosebiri. Şi nu mă refer la faptul că grecii din procesiunea Panateneelor nu plăteau bilet de intrare, accesul pe platou fiind nu numai gratuit, dar şi obligatoriu. Mă refer la faptul că grecii de pe vremea lui Pericle nu puteau citi, înainte de a o lua spre Propilee, tăbliţa pe care o pot citi turiştii şi pe care scrie în greceşte şi în englezeşte:


„Orice persoană care strică, deplasează, zgârie sau scrie pe antichităţi este supusă sancţiunii (conform Legii 5351).
Este interzis:
1) Să iei drept amintire orice obiect oricât de mic ar fi.
2) Să filmezi în scopuri profesionale fără permisiunea scrisă a Serviciului Arheologic.
3) Să faci poze neadecvate sau publicitare.
4) Să cânţi sau să faci gălăgie.
5) Să introduci hrană sau ani­male“.
Proverbele şi zicătorile – susţin paremiologii – conţin într‑o formă concentrată rezultatul unor îndelungi observaţii din experienţa de fiecare zi. Să luăm, de exemplu: „Ulciorul nu merge de multe ori la apă“. E limpede că în acest proverb se regăseşte experienţa unor cetăţeni care s‑au dus să ia apă – de la râu sau de la izvor – cu un ulcior din lut. La un moment dat, ulciorul s‑a spart. Evident, pentru că purtătorul ulciorului a fost cu mintea în altă parte în timp ce mergea şi, în consecinţă, s‑a împiedicat de un bolovan.
În acelaşi timp, proverbele şi zicătorile dau seamă şi de realităţile vieţii cotidiene.
Proverbul cu ulciorul ne dezvăluie o realitate în care cetăţenii n‑aveau apă curentă (de aceea cărau apă cu ulciorul), iar recipientele erau din lut. Dacă ulciorul ar fi fost un bidon din plastic, ar fi mers la apă şi un secol. Desigur, dacă proprietarului nu i‑l şterpelea cineva.
Adevărul din cazul proverbelor şi zicătorilor e valabil şi în situaţia interdicţiilor expuse la intrarea în Acropole. Ele sunt, indiscutabil, rodul unor observaţii făcute zi de zi în ce priveşte comportamentul vizitatorilor. Anumite comportamente dăunătoare monumentelor s‑au repetat în timp. Ţinând cont de frecvenţa lor, mai marii Acropolei au stabilit interdicţiile. Cele cinci interdicţii pot fi împărţite în două categorii:
Interdicţii vizând respectarea monumentelor de pe Acropole.Interdicţii vizând respectarea celorlalţi vizitatori.
Dacă înfuleci un sandviş, de exemplu, poţi tulbura contemplarea unei capodopere a geniului grec de către cel de alături. În loc să se gândească la Fidias, respectivul se gândeşte la un fast‑food. Sincer să fiu, în istorica zi de 26 decembrie 2009, când mi‑am făcut şi eu datoria de bun turist la Atena – cea de a urca pe Acropole – n‑am sesizat vreo încercare a unui vizitator de a face poze neadecvate.
Pe lângă ruine, vizitatorii se pozează reciproc. E greu de presupus că vreun bărbat îşi pune nevasta sau iubita să se despoaie ca s‑o fotografieze. N‑am sesizat nici încercarea vreunuia de a zgâria vreo cariatidă sau de a lua cu el vreo coloană a Parthenonului. Şi, cu toate acestea, primele două interdicţii se bazează pe un adevăr istoric: valurile de vizitatori ai Acropolei de‑a lungul secolelor au produs pagube inestimabile monumentelor.
Vizitatorii devastatori
Prima interdicţie se referă, aşa cum s‑a văzut, la deteriorarea monumentelor, a pieselor arheologice întâlnite în cale. E o interdicţie de care ţin cont vizitatorii de azi. Din nenorocire, ea n‑a fost pusă de îndată ce s‑au construit monumentele pe Acropole, deşi, între noi fie vorba, unii dintre cei care au vizitat Acropole n‑ar fi ţinut cont de nicio interdicţie din lume.
Primii vizitatori care au stricat ce‑au întâlnit pe Acropole au fost perşii. În anul 480 î.Hr., după bătălia de la Thermopile, perşii lui Xerxes dau năvală pe Acropole. Găsesc aici statui din marmură, vase, oferite de greci zeiţei Athena. Vizitatorii, care stau aici doi ani, distrug totul, inclusiv templul dedicat Athenei Palas, aflat în construcţie. Nişte barbari! S‑ar putea spune. Da, dar şi grecii conduşi de Alexandru cel Mare, ajunşi la Persepolis în anul 331 î.Hr., distrug monumentele civilizaţiei persane. După victoria asupra perşilor, grecii de sub conducerea lui Pericle se apucă de construit. Au şi cu ce. Au luat pur şi simplu de la Delos Tezaurul Ligii cetăţilor greceşti şi l‑au dus pe Acropole. Dau gata Parthenonul şi, desigur, statuia Zeiţei Athena şi Erechteionul. Urmaşii lui Pericle termină Propilee şi templul Athena Niké.
Alte valuri de vizitatori ai Greciei atentează la integritatea monumentelor de pe Acropole. În 267 d.Hr., Herulii, un trib germanic, incendiază Acropole. La 26 septembrie 1687, generalul veneţian Francesco Morosini asediază Acropole stăpânită de turci. O ghiulea trasă de pe colina Philopappos loveşte Parthenonul, transformat de turci în depozit cu pulbere. Sunt distruse acoperişul, structura interioară şi 14 coloane exterioare. În 1827, în timpul Războiului de Independenţă, Erechteionul e lovit de un obuz turcesc.
La capitolul stricăciuni din partea vizitatorilor trebuie să punem şi transformarea monumentelor de‑a lungul secolelor. Bizantinii fac din Parthenon o biserică creştină: Sfânta Sofia. Pentru asta, închid intrarea din partea orientală, dărâmă coloanele din interior şi distrug o parte a sculpturilor de pe frontonul oriental.
Cruciaţii, care le iau locul, transformă Parthenonul în Biserica Catolică Sfânta Maria. Turcii fac din el moschee mai întâi, depozit de pulbere, mai apoi. Sub Franci, Erechteionul devine locuinţă a şefului militar al Atenei. Sub turci, devine harem. Templul Athena Niké e dărâmat de turci în 1686, pentru ca din materialul scos să facă un zid de apărare. Propileele trec şi ele prin momente dificile.
Bizantinii amenajează aici Bisericuţa Sfânta Treime şi Biroul mitropolitului Athenei. Francii, care iau locul bizantinilor, plasează în Propilee locuinţa prinţului franc. Turcii îi dau o nouă destinaţie: depozit de praf de puşcă. Fireşte că o parte a monumentului sare în aer la un moment dat.
Distrugerea Athenei din Parthenon
A doua interdicţie se referă la luatul unei piese drept amintire. Istoria Acropolei e marcată de acest comportament al vizitatorilor, care a produs daune uriaşe monumentelor. În secolul V, bizantinii iau şi duc la Constantinopol statuia Athenei din Parthenon. Când cuceresc Constantinopolul, cruciaţii o distrug. Şi alte locuri din Grecia s‑au confruntat cu năravul vizitatorilor străini de a ciordi. Venit la Delfi în anul 67 î.Hr., la Jocurile Pythice, Nero pune mâna pe 500 de statui, pe care le ia cu el. În anul 86 d.Hr., generalul roman Sylla duce şi el la Roma statui din Atena.
La finele secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea însă, slăbirea Puterii Otomane atrage atenţia oamenilor cultivaţi din Occident asupra tezaurului reprezentat de gloriosul trecut al Greciei. În acelaşi timp, scăderea Puterii Otomane duce la slăbirea controlului exercitat în Grecia de către autorităţile turceşti. Pe fondul unei mutaţii în conştiinţa occidentală – afirmarea spectaculoasă a romantismului, cu gustul său pronunţat pentru trecut şi, mai ales, pentru strălucita întruchipare a acestora, ruinele –, numărul călătorilor străini prin Grecia sporeşte simţitor.
Vizitatorii sunt oameni de cultură, fascinaţi de Grecia Antică şi, prin asta, conştienţi de importanţa unui ciob de marmură dintr‑o statuie a lui Fidias. Călătorii străini prin Grecia se întorc acasă nu numai cu impresii de călătorie, pe care le publică, dar şi cu suveniruri luate, fireşte, din prea multă dragoste faţă de Secolul lui Pericle. Nu e prea greu să le ia şi să le aducă în ţările lor, pentru a se făli cu ele amicilor, câtă vreme pentru ocupantul turc, dar şi pentru localnicii greci, ele n‑au prea mare importanţă.
Notele de călătorie stârnesc, la rându‑le, un şi mai mare interes faţă de monumentele Greciei Antice. Se pregăteşte terenul pentru o mişcare europeană de solidaritate cu bieţii greci aflaţi sub călcâi turcesc, dar şi pentru creşterea dorinţei de a pune mâna pe piese. E o dorinţă nutrită atât de oamenii bogaţi, care râvnesc să aibă pentru ei, în colecţiile lor particulare, geniul grec întruchipat într‑o statuetă, dar şi de bărbaţii de stat din Europa de Vest, care ţin morţiş ca muzeele naţionale, în curs de afirmare, să aibă cât mai multe piese de prestigiu.
Un bandit care‑şi zicea Lord: Elgin
Pe acest fond, a avut loc afacerea Lord Elgin, una dintre cele mai mizere afaceri din istoria zisă şi modernă a lumii. Trecută doar în ghidurile dedicate Atenei, străină marelui public, afacerea merită o radiografie nemiloasă. Pentru că în ea se regăsesc părţile întunecate ale unui capitalism îndeobşte înfăţişat doar în aspectele sale luminoase.
Thomas Bruce, ştiut şi sub titlul de Lordul Elgin, ajunge în decembrie 1798 la Constantinopol ca ambasador al Angliei pe lângă Sublima Poartă.
La Constantinopol pune el la cale afacerea care va rămâne în Istorie sub porecla de Marmura lui Elgin. O afacere constând în luarea cu japca a unor piese de pe Acropole, dar şi din alte părţi ale Greciei, pentru a le vinde apoi în Anglia. Pentru aceasta, domnul ambasador îşi pune la lucru personalul din subordine. Cu ajutorul secretarilor săi îşi face o echipă de specialişti în arta şi antichitatea greacă.
În cazul Acropole, jaful cerea o pregătire de specialitate. Şeful acestei echipe e un pictor italian, Giovanni Battista Lusieri, recrutat de Elgin la Napoli, în anul 1799. Banda, pentru că de o bandă e vorba, ajunge în iulie 1801 la Atena. Guvernatorul militar turc al Acropolei nu le permite membrilor bandei accesul până când nu prezintă un firman de la Constantinopol. Nu-i e prea greu lui Thomas Bruce să obţină unul câtă vreme Anglia îşi asumă, cu de la sine putere, ipostaza de Protector al Imperiului Otoman, tot mai ameninţat de Rusia. Documentul iscălit de Vizir, un soi de adresă către guvernatorul militar al Acropolei, se referă la cercetarea monumentelor de pe Acropole şi nu la jefuirea lor. La insistenţele domnului ambasador, Vizirul acceptă în final o prevedere de la care plecând, banda lui Elgin a purces la jaf.
Timp de patru ani, echipa mutilează pur şi simplu marile monumente ale Antichităţii. Din Parthenon sunt desprinse şi puse în lăzi 12 statui, 150 de dale din friza lui Fidias şi 15 metope. Templului Athenei Niké i se ia întreaga friză. De la Erechteion se desface şi se şterpeleşte una dintre cele şase cariatide.
Membrii bandei au planuri mari. Philip Hunt, capelan şi secretar personal al lordului, se gândeşte să desfacă în bucăţi Erechteionul şi să‑l ducă în Anglia, pentru a‑l reconstrui aici. Acelaşi Philip Hunt pune ochii şi pe Poarta cu lei de la Micene. Norocul Porţii e că Micene se află la o distanţă însemnată de Mare! Banda ţine la bani. Explicabil. Guvernul englez refuză să finanţeze ceea ce ambasadorul prezentase ca fiind doar o întreprindere culturală. Banii sunt daţi de lordul Elgin.
Activitatea bandei, interzisă abia în 1805
Şi alţi străini îşi puseseră la bătaie averea de dragul Vechii Grecii. Neamţul Heinrich Schliemann, descoperitorul Troii, pentru a săpa la Micene. Britanicul Arthur Evans, pentru a scoate la lumină Palatul lui Minos de la Cnossos. Ei însă au dat banii din pur amor faţă de trecutul Greciei. Lordul Elgin îi investise însă într‑o afacere. Socotise că ulterior şi‑i va scoate, ba chiar că va obţine şi ceva profit. Semnificativ pentru mizeria morală a omului e faptul că lordul Elgin a pus pe alţii să fure.
El a fost o singură dată în cei patru ani de jaf pe Acropole, în cadrul unui voiaj întreprins în Grecia, în prima parte a lui 1802. Mulţumit de felul în care ­decurgea jaful, el se întoarce la Constantinopol trecând prin Peloponez şi prin câteva insule. Nu scapă prilejul de a ciordi pe parcurs câteva statuete şi antichităţi.
Jafului i se adaugă distrugerile. Grăbiţi să termine cât mai repede, bandiţii pun la pământ părţile arhitecturale pentru a le putea despuia. Până în 1805, când turcii, prinzându‑se de escrocherie, interzic activitatea bandei, s‑au adunat mai mult de 200 de lăzi cu piese de o inestimabilă valoare.
Calvarul pieselor nu ia sfârşit o dată cu desprinderea din locurile în care le fixase geniul vechilor greci. La Londra, piesele sunt expuse acasă la Elgin, cum se întâmplă cu orice marfă de vânzare. Chemată să le valorizeze, societatea Dilletanti le pune la îndoială ca fiind ale geniului grec Fidias, situându‑le în perioada împăratului roman Adrian. Contestării îi urmează rapid scandalul iscat de operaţiunea de jaf.
De un larg ecou se bucură în opinia publică din Anglia denunţarea de către Byron. În poemul „Blestemul Atenei“, Atena îi spune naratorului: „Am scăpat de ravagiile turcilor şi goţilor/Ţara ta mi‑a trimis însă un barbar mai rău decât turcii şi goţii la un loc“.
Deşi o altă societate, convocată de Elgin, stabileşte în 1814 că piesele sunt opera lui Fidias, scandalul întârzie cu zece ani vânzarea pieselor către guvernul britanic. Banii primiţi nu‑l salvează pe Elgin de la ruina financiară. Nu e singurul necaz. Revenită în Anglia înaintea lui, nevastă‑sa are o aventură cu un membru al suitei. Elgin divorţează şi‑şi găseşte repede consolarea. Se recăsătoreşte cu o tipă mult mai tânără decât el. La întoarcerea în Anglia, în timp ce face o cură în Pirinei la Barège, e luat prizonier de francezi şi închis la Castelul fortăreaţă din Lourdes. E eliberat, după ce promite lui Napoleon I că‑i va sta la dispoziţie.
Un notabil local, judecătorul Bascle de Lagrèze, se va plânge ulterior că lordul şterpelise la plecare câteva piese antice, descoperite în timpul săpăturilor arheologice în incinta Castelului din Lourdes. Superbă dovadă că distinsul lord nu se putea stăpâni să nu ciordească o antichitate când o întâlnea!
Dacă ar fi vizitat în aceşti ani Acropole, mai mult ca sigur, în pofida avertismentului de la intrare, ar fi pus mâna pe ceva!

Primele semne ale artei greaceşti, din antichitate
http://www.atac-online.ro/28-10-2009/Primele-semne-ale-artei-greacesti-di
Cunoscând arta celorlalte popoare, grecii au perfecţionat şi creat opere originale, în care măsura şi echilibrul par să fie la ele acasă. Înflorirea artei greceşti se datorează, în primul rând, formei de organizare democratică. Grecii făceau comerţ intens cu alte ţări, ajungând până în porturile cele mai îndepărate ale lumii antice. Un rol important în istorie l-au jucat oraşele şi insulele greceşti, care la început au fost rivale între ele, unindu-se ulterior, împotriva cotropirilor de dinafară. S-au format oraşe – cetăţi, care erau state autonome. Dintre acestea, Atena ajuns pe primul loc. Arta greacă s-a dezvoltat nu numai în peninsulă, dar şi în Creta, Egina, coloniile din sudul Italiei, Asia Mică, Sicilia. De asemenea, Callatis (Mangalia), Tomis (Constanţa) şi Histria (oraş dispărut pe care arheologii l-au scos la inveală aproape în întregime), sunt oraşe construite de grecii antici.
Arta cretană
Arta greacă s-a dezvoltat mai întâi în insula Creta, în Marea Mediterană. Această insulă se află la locul de încrucişare a drumurilor maritime dintre Asia, Africa şi Europa. În insula Creta, încă de la jumătatea mileniului II î.e.n. a existat un puternic stat sclavagist, a cărui capitală a fost la Cnossos. Fenicienii şi-au adus contribuţia lor la întemeierea acestui oraş şi la formula lui politică. Locuitorii din Cnossos s-au îmbogăţit mult în urma schimburilor de mărfuri.
Arhitectura cretană
Aflată în pericolul de a fi atacată de mulţi piraţi, datorită schimburilor comerciale, în Creta s-a impus ridicarea unor construcţii de apărare. Astfel palatul de la Cnossos, aşezat pe o colină, era aparat de crestele semeţe ale muntelui, iar pe de altă parte, de ziduri masive şi de turnuri. În interior existau săli oficiale, unde dregătorii se întâlneau cu conducătorii statului, locuinţe, încăperi pentru păstrarea alimentelor, grajduri şi depozite de hrană pentru animale. În caz de incendiu, palatul era prevăzut cu ieşiri subterane, cunoscute numai de cei înrudiţi cu stăpânul. Încăperile locuite de stăpâni erau de o bogăţie nebănuită. Aveau partea de jos a zidurilor acoperită cu plăci de piatră şlefuită, ornate cu aur şi argint. Pe podea erau dale de piatră de diferite culori. În această epocă s-au făcut şi încrustraţii în lemn. În partea superioară a zidurilor se aşezau picturi, covoare sau panouri de lemn de esenţă tare (abanos, chiparos, cedru).
Pictura
Pe pereţi erau pictate scene de vânătoare ori grupuri de bărbaţi sau de femei din clasa stăpânitoare. Se foloseau cu precădere culorile calde, roşul şi galbenul, şi de asemenea şi nonculorile. Într-o perioadă mai veche se foloseau albul pentru a fii redaţi bărbaţii, iar femeile într-o culoare brună. Figurile earu pictate din profil, cu ochiul în faţă, dar mai suple decât la egipteni şi cu predominanţa liniei curbe, sinuoase sau spiralate. Cretanii au creat un nou gen de pictură: peisajul marin. De aici şi motivele decorative care stilizează valurile prin spirale duble sau triple.
Sculptura cretană
Cretanii au întrebuinţat şi stucul. Aceasta este o pastă moale făcută din var, gips şi pulbere de marmură, care, amestecată cu alte substanţe, în aer uscat, devenea foarte dură. Această pastă putea fi modelată după voie. Cretanii au făcut din stuc numeroase sculpturi pentru a orna pereţii clădirilor, sarcofagele, vasele mari etc. Pe sarcofage erau reprezentate şi clădiri. De asemenea în acestă perioadă s-a dezvoltat arta interioarelor, costumelor şi podoabelor.
Ceramica
În Creta, ceramica avea o mare valoare artistică. Cea mai vestită era ceramica în stil Camares, numită după o peşteră cu acest nume. Ea este decorată cu motive geometrice, fiziomorfe, adică florale şi animaliere. Culorile folosite erau roşii, albe şi galbene pe fond negru. În stil Camares este „Vasul cu caracatiţă”, renumit pentru frumuseţea lui. Ceramica din Creta trece, o dată cu celelalte arte în Grecia peninsulară, şi se dezvoltă în condiţiile noi de acolo.


Arta miceniană
La începutul mileniului al II lea î.e.n., locuitorii Peninsulei Pelopones, din Grecia, au cunoscut pe calea apelor, prin schimburi comerciale arta cretană. Pe teritoriul Greciei continentale a început să se dezvolte o artă proprie. Cele mai importante centre au fost la Micene şi Tirint. Arta greacă din aceea perioadă se numeşte arta miceniană, după numele primei localităţi, de altfel, renumit centru artistic preelenic.
Arhitectura
Micene şi Tirint erau aşezate pe ţărmul Angolidei, pe colinele înalte care străjuiau râul Inohos. Palatele miceniene sunt construite din blocuri de piatră foarte mari, unele de peste 100000 kg. Ele erau numite în antichitate palate ciclopice, fiincă se credea că au fost făcute de nişte oameni uriaşi, cu un singur ochi în frunte, numiţi ciclopi. În Cetatea Micene intrarea se făcea prin Poarta Leilor, formată din două blocuri de piatră, de câte 3 m înălţime, unite printr-un alt bloc de piatră lung de 5 m. Deasupra lui, pe un alt bloc imens se afla o sculptură heraldică, ce reprezenta cei doi lei rampanţi afrontaţi (aşezaţi faţă în faţă, sprijiniţi pe labele de dinapoi). De aici vine şi numele de Poarta Leilor. Încăperea principală a palatului era megaronul, o sală cu o vatră la mijloc şi cu un şir de coloane care duceau spre curte. Din forma dreptunghiulară a acestei săli, se pare că au derivat primele forme ale templelor greceşti, prin combinaţie cu sarcofagele (larnakes), al căror acoperiş îl preia templul. Micenienii au ştiut să facă morminte cu aspect monumental. Ei au dat culturii elenice primele imbolduri de dezvoltare.
n-antichitate.html

FEMEIA IN GRECIA ANTICA


Daca barbatii greci puteau sa isi amane casatoria pana la 30 de ani, femeile se casatoreau imediat dupa varsta pubertatii. Cele singure isi puteau gasi de lucru in templu sau ca si femei ingrijitoare de casa.

Heraclit din Efes - un orgolios iconoclast

Filosoful Heraclit din Efes a trait intre anii 540 si 470 i.e.n. si cronologic a fost contemporan cu Anaximandru, Anaximene, Pythagoras, Xenofan, Parmenides, Zenon, Empedocles si Anaxagoras. Contemporaneitatea nu trebuie inteleasa ca una de „generatie”, ci doar ca una in care Heraclit a trait pe cand unii dintre cei de mai sus se aflau inspre sfarsitul vietii, altii se aflau la varsta tineretii, iar altii erau copii si deci se poate spune ca doar cu Xenofan si Parmenides a fost cumva coleg de generatie.

Cât de adevărată e legenda celor 300 de eroi de la Termopile?

Povestea regelui spartan Leonidas si a celor 300 de razboinici care l-au insotit la Portile de Foc (asta inseamna, de fapt, Termopile) a fascinat generatii intregi de oameni, din toate colturile lumii. E o poveste spusa neintrerupt de mai bine de 2000 de ani, despre una dintre cele mai tragice confruntari din istoria omenirii. Si totusi, este o poveste adevarata? Si daca nu, care a fost adevarul despre Termopile?, sunt intrebarile la care raspunde revista Descopera.

Singura sursa istorica ampla, privind batalia de la Termopile, o constituie relatarea lui Herodot, istoricul grec contemporan al evenimentelor care aveau sa schimbe practic istoria lumii occidentale. Cu toate acestea, desi este cunoscut drept cel mai mare istoric al antichitatii, Herodot este renumit si pentru neadevarurile pe care le insera, de multe ori, in textele sale, motiv care i-a determinat pe unii sa ii schimbe numele din „parintele istoriei”, in „cel mai mare mincinos al istoriei”. Este oare povestea sa cea mai credibila sursa a ceea ce s-a intamplat la Termopile, in 480 i.H.? Asta o vom afla in cele ce urmeaza.


Adevaratele motive ale razboaielor greco-persane

Ceea ce nu a spus Herodot, in „Istoriile” sale, au fost motivele reale pentru care Imperiul Persan a incercat in repetate randuri sa invinga orasele state din Grecia antica. Pare ciudat ca un imperiu atat de vast si de indepartat (primul imperiu al lumii, de fapt) precum era cel persan si-ar fi dorit ocuparea unor zone aride si saracacioase asa cum erau cele din Peloponez. Este cunoscut faptul ca, multe dintre cele peste 1000 de cetati grecesti ale vremii, erau nevoite sa importe bunurile necesare supravietuirii si constructiilor civile sau militare.
Ca un exemplu, motivul pentru care grecii nu au avut, multa vreme, o flota puternica, este tocmai acela ca nu aveau lemnul necesar construirii acesteia, o materie prima indispensabila in lumea antica, pe care elenii se vedea nevoiti sa o cumpere in schimbul unor sume imense. Nu pare tocmai locul ideal pe care vreun monarh oriental al acelor vremuri sa vrea sa il cucereasca. In schimb, putinele surse istorice ale acelor vremuri, altele decat cele grecesti, vorbesc de grupurile organizate de pirati eleni care atacau sistematic vasele negustoresti si porturile persane.

Se pare ca atat de mult crescusera neajunsurile provocate de acesti corsari ai antichitatii, incat Darius cel Mare, avea sa declare razboi statelor grecesti si chiar va invada Peloponezul cu scopul de a pune capat, odata pentru totdeauna jafurilor la care erau nevoiti sa asiste supusii sai. Campania avea sa fie insa un esec rasunator, incheiata cu infrangerea in fata atenienilor la Maraton, in 490 i.H, si cu retragerea pripita a vaselor persane.

Cea de a doua mare invazie, tine probabil de motive asemanatoare, dar si de orgoliul exacerbat si de dorinta de razbunare a onoarei familiei lui Xerxes, fiul lui Darius cel Mare, noul monarh al Imperiului in spiritul normelor diplomatice ale acelor vremuri, Xerxes avea sa trimita soli in Atena si Sparta pentru a le cere acestora, simbolic, „pamant si apa”, ca o dovada a supunerii lor fata de imensul imperiu pe care il conducea. Nu numai ca nu avea sa primeasca obedienta solicitata, ba mai mult, solii sai aveau sa fie ucisi de catre atenieni prin aruncarea de pe varful unui munte, asta in timp ce in Sparta, mesagerii au fost aruncati intr-o fantana, cu mentiunea laconica, ca pot sapa singuri acolo dupa lucrurile cerute. A fost probabil si pretextul pentru campania de amploare pe care Xerxes o va intreprinde la numai zece ani dupa infrangerea umilitoare a tatalui sau.
citeste

Ulise era de origine traca?

La capatul unor sapaturi efectuate timp de trei ani, intre Pisa si Monte Saraceno, de o echipa de arheologi italieni, a fost data la iveala o vasta necropola datand din sec. VIII i.e.n. In urma acestei descoperiri, cercetatorii au ajuns la concluzia ca cetatea tutelara nu putea fi departe si ca ea ar fi fost populata de „dauri”, ultimul dintre valurile de oameni care, prin 1500 i.Ch., au debarcat pe tarmul italic in dreptul coastelor Dalmatiei si Epirului.

Cum au murit unii oameni celebri (III)
Homer este considerat cel mai mare poet epic grec, care a trait, probabil, între secolele al X-lea si al VIII-lea î.Chr. Nu se stie precis unde s-a nascut, pentru ca sapte cetati antice îsi disputa cinstea de a fi considerate ca patrie a vestitului rapsod. Portretele care îl reprezinta pe Homer sînt creatii idealizate ale artistilor elenistici, lipsite de arhetip istoric. Lui Homer i se atribuie paternitatea poemelor epice "Iliada" si "Odiseea", care au circulat la început pe cale orala în Atena, capatînd apoi faima în întreaga lume elena, ele constituind un adevarat manual scolar, un izvor istoric si un model statornic de creatie pîna în epoca byzantina. Discutiile despre paternitatea poemelor homerice au dat nastere asa-numitei "probleme homerice". Arheologia secolului al XIX-lea a dovedit ca în spatele celor doua poeme se ascunde totusi un fapt real, si anume existenta Troiei si a razboiului troian. Cele doua creatii homerice se caracterizeaza prin redarea veridica a marilor virtuti si pasiuni omenesti, a vesnicului avînt al omului în lupta cu fortele potrivnice si ocupa un loc unic în scara valorilor literaturii universale. Si daca sapte mari cetati grecesti si-au disputat onoarea de a-l fi dat pe Homer, numai orasului si insularilor din Ios li se atribuie acuza si locul mortii sale. Homer, batrîn si orb, ratacea din oras în oras, stînd de vorba cu oamenii si recitîndu-si versurile pe la petreceri si reuniuni. Într-una din zile, dupa cum sustin istoricii, ultima, Homer a poposit pe insula Ios. În timp ce el recita pe plaja, cîtiva tineri pescari au debarcat pe tarm si, apropiindu-se de concetatenii lor strînsi în jurul nemuritorului cîntaret, au adresat celor prezenti urmatoarea întrebare-enigma: "Noi am aruncat ceea am prins, si ceea ce nu am prins am luat cu noi acasa", cu raspunsul "Paduchii". Dupa cum a scris mai tîrziu istoricul grec Strabon, neputînd dezlega enigma, Homer s-a întristat asa de tare încît a murit.

Eschil
Scriitorul grec Eschil (525-456 î. Chr.) s-a nascut la Eleusis, într-o familie aristocrata. De-a lungul vietii a luat parte sau a fost martor la multe din luptele duse de greci, dintre care amintim Marathon, Artemision, Salamina si Platea. De mic a fost atras de literatura, iar toata viata si-a dedicat-o teatrului, fiind considerat parintele tragediei. Din cele aproape 90 de piese de teatru pe care le-a scris s-au pastrat numai sapte: Cei 7 contra Tebeu, Prometeu înlantuit, Orestia, Agamemnon, Hoeforele, Eumenidele si Persii. Opera lui Eschil impresioneaza mai ales prin patosul violent al conflictelor si prin maretia eroica a personajelor, prin generozitatea ideilor si prin stilul viguros, de mare intensitate lirica, ceea ce l-a determinat pe Aristofan sa spuna despre el ca este "cel dintîi elen care a cladit cuvinte înaltatoare ca monumentele". Eschil a murit la Gela, unde se pare ca se autoexilase, la vîrsta de 81 de ani. Un vultur care capturase o broasca testoasa cauta în dreptul litoralului o piatra de care sa sparga carapacea - strategie obisnuita pentru aceasta pasare. Eschil se afla în zona si lucirea cheliei sale a atras atentia vulturului, care a lansat broasca testoasa asupra capului marelui dramaturg, omorîndu-l pe loc.
http://www.ziarultricolorul.ro/monden.html?aid=10797

Razboaie in familie

De-a lungul vremii, razboaiele s-au purtat pentru cele mai diverse cauze. Unii au cautat sa-si asigure rute comerciale avantajoase, altii sa captureze teritorii bogate in resurse ori sa scape de vreun rival periculos. Au existat insa si dueluri sangeroase, purtate din simplul motiv ca un rege, bunaoara, s-a simtit jignit de un alt rege, fiindca s-a legat de o rubedenie de-a lui...
Galceava pentru nurii Elenei
Prima dintre aceste inclestari este legendara, desi arheologii tin sa ne asigure ca e foarte posibil ca ea sa fi avut loc, e drept, nu la dimensiunile epopeice pe care Homer, aedul orb, i le-a atribuit: razboiul Troiei. Zecii de mii de luptatori au pierit si un infloritor oras a ars din temelii doar pentru ca regele Spartei, Menelau, a vrut sa se razbune pe usuraticul Paris, pentru ca-i rapise sotia, pe Elena, cea mai frumoasa dintre muritoare. Sa se fi purtat oare razboiul doar pentru nabadaile lui Paris, care n-a stiut sa-si tina hormonii in frau?
Posibil, daca ne ghidam dupa faptul ca in ruinele oraselor hitite din Asia Mica s-au descoperit tablite de lut cu referiri la unele dintre personajele amintite de Homer. Dar si mai posibil este ca razboiul, care a durat, dupa spusele poetului grec, zece ani, sa se fi purtat de fapt pentru cucerirea, de catre ahei, a rutelor comerciale spre Marea Neagra, rute controlate pana atunci de troieni. Considerat multa vreme o legenda, razboiul troian si-a gasit un aprig sustinator in persoana arheologului amator german Schliemann, care a scos la iveala, la finele secolului XIX, presupusele ruine ale Troiei si un superb tezaur de aur, despre care a presupus, total nefondat, ca i-ar fi apartinut regelui troian Priam.
Razboaie duse pentru o sora
Dupa moartea lui Iulius Caesar, cei mai importanti lideri romani au ramas doi dintre apropiatii acestuia, nepotul si mostenitorul adoptat, Octavianus, si Marcus Antonius, cel mai fidel locotenent al fostului dictator. Impreuna cu Lepidus, ei au format cel de-al doilea triumvirat. Pentru a pecetlui alianta, Octavianus a luat-o in casatorie pe fiica vitrega a lui Antonius iar acesta s-a insurat cu sora lui Octavianus, Octavia. Dar, plecat in Orient, intr-o de mult planuita expeditie contra partilor, Marcus Antonius s-a oprit mai intai in Egipt unde o va intalni pe Cleopatra, carismatica regina de care se va indragosti nebuneste.
Fara sa-i pese de consecinte, el a repudiat-o pe Octavia, jignire peste care Octavianus nu a putut trece. Razboiul civil dintre cei doi rivali a durat din 33 pana in 31 i.Hr. cand, in urma bataliei de la Actium, Antonius a fost invins si s-a sinucis, pentru a nu cadea viu in mainile invingatorului. Nedorind sa impodobeasca triumful lui Octavianus si apoi sa fie executata in temuta inchisoare Tusculum, Cleopatra i-a urmat exemplul amantului sau. Aproape cinci secole mai tarziu, Atilla, manios pe faptul ca dorita casatorie cu Honoria, sora imparatului Valentinian al III-lea, nu s-a materializat (desi desfranata nobila romana ii trimisese liderului hun o scrisoare prin care il anunta ca doreste sa-i devina consoarta), a invadat Imperiul Roman de Apus. Mii de oameni au pierit si hunii au jefuit si ars multe orase, in goana lor nebuna dupa prada. Si toate acestea din cauza unei imparatese nechibzuite...
Puterea celui umilit
Tan Shi Huai a fost fiul nelegitim al unui mercenar mongol aflat in slujba dinastiei chineze Han. Originea lui modesta a facut ca el sa fie desconsiderat si tratat aproape ca un sclav de membrii tribului sau. Toti il batjocoreau, numindu-l „bastard” si „fiu de tarfa”. Din aceasta frustrare, din ambitia nemarginita si abilitatea sa remarcabila a izvorat un plan indraznet. Prin 170, adunand in jurul sau pe cei nemultumiti de liderii mongoli, Huai a reusit sa-i rastoarne pe acestia de la putere si sa organizeze un puternic stat, la nord de Marele Zid, invingandu-i chiar pe huni, care stapanisera pana atunci regiunea respectiva. In anul 177, el a zdrobit armata chineza, amenintand insasi siguranta curtei imperiale.
Dar imperiul faurit de Huai nu a dainuit dupa moartea sa, destramandu-se la scurta vreme dupa aceea. La fel au stat lucrurile si in privinta lui Temugin, liderul mongol ce va ramane in istorie ca „Genghis-Han”. Acesta a avut o copilarie nefericita, fiind persecutat, batjocorit si alungat in cele din urma de pe pamanturile natale de propriile sale rubedenii. Haituit, Temugin a ratacit ani in sir prin stepele mongole, punand la cale razbunarea. Peste ani, gratie curajului si temeritatii sale, a reusit sa-i invinga pe cei care-l persecutasera, intemeind un imperiu urias, ce se intindea de la coastele Pacificului pana in centrul Europei.
Marea schisma islamica
Situatia politica in Mecca secolelor VI-VII a fost dominata de duelul dintre puternicele clanuri ale Hasemitilor si Umayazilor. Conflictul a continuat si la o generatie dupa ce Profetul Mohamed a reusit sa cucereasca puterea, ajungand la apogeu in 656, atunci cand califul Uthman (un Umayad) a fost asasinat. Noul calif, Ali, un Hasemit, var si ginere al lui Mohamed, a refuzat sa se implice in pedepsirea asasinilor, ceea ce a generat, in mod firesc, o reactie brutala din partea clanului rival. Umayazii au vazut in nepasarea lui Ali o insulta care trebuia spalata in sange.
A urmat un razboi civil ce a durat cinci ani si in urma caruia si Ali a fost asasinat. Locul sau, la carma lumii musulmane, va fi luat de liderul Umayad Muawiyya, a carui familie va domina Islamul pentru urmatorul secol. Dar adeptii lui Ali nu s-au impacat cu situatia. Reuniti intr-o grupare numita Shiat Ali (Partidul lui Ali), ei vor fi numiti siiti, spre deosebire de adeptii liniei Umayazior, care se numesc sunniti. De-a lungul secolelor, ura dintre cele doua secte islamice a facut zeci de mii de victime si chiar si astazi, in Irak si alte tari arabe asistam la atentate si violente venite din partea ambelor tabere.
O pace imposibila
In anul 758, califul Abdullah al-Mansur, liderul spiritual al tuturor musulmanilor, a decis sa porunceasca unuia dintre supusii sai sa ia in casatorie pe o printesa din neamul khazarilor, un neam razboinic, care dusese doua razboaie sangeroase in tentativa de a opri expansiunea islamica in Caucaz si Europa Rasariteana. Cel ales pentru aceasta misiune a fost guvernatorul militar al Armeniei, Yazid ibn Usayd al-Sulami. Desigur, Yazid s-a declarat bucuros sa implineasca voia stapanului sau si a cerut-o de sotie pe fiica regelui khagan. Pacea dintre cele doua neamuri rivale parea sa se fi cimentat astfel, dar tanara nevasta a murit curand, probabil la nasterea primului ei copil.
Accidentul a fost insa pus de insotitorii sai khazari pe seama otravii. Ei s-au intors la regele khazar si s-au plans ca fiica ii fusese ucisa de o factiune araba ce dorea rasturnarea lui Yazid. De prisos sa spunem ca, infuriat, liderul khazar a cautat sa se razbune pe califatul abasid. Imediat, el a declansat o invazie de proportie asupra Iranului, pustiind intreaga regiune si ucigand fara deosebire femei, barbati, copii si batrani.

27 septembrie 1669 - Cucerirea Cretei de catre otomani

Considerat de istorici drept cel mai indelungat asediu din istorie, asediul cetatii cretane Candia (astazi orasul Heraklion) a durat din 1647 pana in 1669, deznodamantul fiind cucerirea fortaretei, aparate de venetieni, de catre fortele otomane. La mijlocul veacului XVII, puterea Venetiei in Mediterana scazuse considerabil, in vreme ce crestea forta Imperiului Otoman.In 1644, Cavalerii de Malta au atacat un convoi naval otoman, ce se indrepta din Alexandria spre Istanbul, avand la bord si o parte din haremul sultanului, ce fusese in pelerinaj la Mecca. Ca riposta, 60.000 turci, condusi de Yussuf Pasa, au debarcat pe insula Creta, posesiune venetiana. Pana in 1648, invadatorii au cucerit toata insula, doar capitala, Candia, a rezistat, in ciuda faptului ca, pe parcursul urmatorilor 16 ani, a fost bombardata aproape fara intrerupere.
Este drept ca, la rezistenta localnicilor a contribuit intr-o mare masura si hartuirea permanenta exercitata de flota venetiana asupra asediatorilor. In cele doua decenii de asediu, venetienii au obtinut mai multe victorii navale asupra turcilor. Se parea ca istoria asediului esuat al Maltei se va repeta, cu atat mai mult cu cat venetienii au primit, in urma semnarii Tratatului Pirineilor, la 7 noiembrie 1659, intre Franta si Spania, un sprijin semnificativ din partea lui Ludovic al XIV-lea.
Dar, in 1669, o tentativa de a ridica asediul Candiei, intreprinsa de venetieni si de un corp expeditionar francez, avea sa esueze lamentabil. Nava La Therese, cea mai puternica a flotei franceze, s-a scufundat din cauza unei explozii produse accidental, in magazia de munitii, fapt care a afectat serios moralul asediatilor. Dar momentul de rascruce a fost decizia francezilor de a parasi Candia, in august 1669.
Astfel, Francesco Morosini, comandantul fortelor venetiene, ramas cu doar 3600 de soldati in fata celor aproape 100.000 ai turcilor, s-a predat marelui vizir Ahmed Koprulu, la 27 septembrie 1669, cu conditia ca locuitorii orasului sa fie crutati, conditie indeplinita de turci.