REMEMBER!!!!!

Ambiţiile unui preşedinte (4)

Agenţia TASS publică, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1967, un comunicat care condamnă „agresiunea israeliană“ şi cere reîntoarcerea trupelor israeliene la vechile frontiere. La sediul ONU, reprezentantul Israelului îl trezeşte, la ora trei dimineaţa (ora New York-ului, ora nouă la Tel-Aviv), pe preşedintele în exerciţiu al Consiliului de Securitate al ONU, diplomatul danez Hans Tabor, pentru a-l informa despre evoluţia evenimentelor. Reprezentantul israelian îl va devansa cu o jumătate de oră pe colegul său egiptean, în cererea de convocare a Consiliului de Securitate.

Reprezentantul SUA, Arthur Goldberg, va declara, în primul moment, că Statele Unite „nu ştiu cine a început ostilităţile“, dar acceptă versiunea Israelului şi cer să se pună, imediat, capăt războiului. Reprezentanţii statelor arabe au condiţionat acceptarea unui proiect de rezoluţie, privind încetarea focului în Orientul Mijlociu de retragerea imediată a forţelor israeliene pe liniile unde se găseau la 4 iunie 1967. Cabinetul francez vorbeşte despre „neutralitate“, iar cel britanic despre „nonintervenţ ie“. Vaticanul îşi exprimă profunda nelinişte şi cere ca Ierusalimul să fie declarat oraş deschis. În seara zilei de 6 iunie 1967, la ora 19.10, Consiliul de Securitate al ONU va emite una dintre cele mai scurte rezoluţii din istoria sa, în care cere tuturor guvernelor implicate să ia neîntârziat toate măsurile necesare pentru a ajunge la armistiţiu şi pentru încetarea tuturor activităţilor militare în Orientul Mijlociu.

Egiptul, Algeria, Yemenul şi Sudanul vor întrerupe, la 6 iunie, relaţiile diplomatice cu Statele Unite. Ţările arabe anunţă că nu doresc să furnizeze petrol Occidentului, ca o consecinţă a „ruşinoasei agresiuni“ anglo-americane. Purtă torul de cuvânt al Casei Albe, Robert McCloskey, dezminte, cu vigoare, informaţ iile despre participarea aviaţiei americane la atacul din 5 iunie 1967. Premierul britanic Harold Wilson califica aceste afirmaţii ale arabilor, în discursul rostit în Camera Comunelor, ca fiind „monstruoase“, în condiţiile în care portavioanele britanice se află la 1.000 de mile depărtare de zona de luptă. În timp ce maşina diplomaţiei se pune în mişcare, Legiunea Arabă atacă Palatul Guvernatorului, unde se afla sediul Forţelor de Observaţie ale ONU de la Ierusalim. Generalul israelian Narkiss primeşte ordin să nu contraatace, dar artileria iordaniană deschide focul asupra bazei aeriene de la Ramat-Dvid, în Galileea, precum şi asupra poziţiilor israeliene de la Kalkilya, lângă Tel-Aviv. În cursul după- amiezii, trupele iordaniene se desfă- şoară în faţa cartierelor de nord-vest, din Ierusalim. Începea astfel Bătălia Ierusalimului.

Paraşutiştii israelieni vor plăti un greu tribut de sânge
Ierusalimul rămăsese divizat, ca urmare a armistiţiului arabo-israelian din 1949, în două părţi distincte: zona vestică la israelieni, zona estică arabă, inclusiv oraşul vechi cu locurile sfinte ale celor trei religii, la iordanieni. Circulaţia fusese întreruptă între cele două părţi ale oraşului, în toţi aceşti ani, dar israelienii, încălcând prevederile Rezoluţiei ONU din noiembrie 1947, decretaseră partea vestică a Ierusalimului ca fiind capitala statului lor şi transferaseră aici sediile guvernului şi parlamentului. Întreaga comunitate internaţională a condamnat gestul israelienilor, iar statele care au stabilit legături diplomatice cu Israelul şi-au menţinut reprezentanţele diplomatice la Tel-Aviv.

Ţinta atacului israelian era să încercuiască Ierusalimul de Est, Muntele Scopus şi Muntele Măslinilor, şi să se extindă spre Ierihon. O brigadă blindată de rezervişti, sub comanda colonelului Uri Ben-Ari, şi una de paraşutişti, formată tot din rezervişti, sub conducerea colonelului Motta Gur, aveau să dea asaltul final asupra părţii arabe a oraşului. Paraşutiştii colonelului Gur aveau să intre în acţiune în cursul nopţii de 6 iunie 1967, la ora 02.30 a.m., fără să fi avut timp pentru o recunoaştere a terenului de luptă. Deschiderea drumului către munţii Măslinilor şi Scopus impunea executarea unor asalturi frontale asupra complexului Şcolii Iordaniene de Poliţie. După cucerirea şcolii care era un adevă- rat fort, situat exact pe linia care separă o suburbie arabă de una evreiască, paraş utiştii israelieni au luat cu asalt puternica fortificaţie cunoscută sub numele de Dealul Muniţiei. Protejat de ziduri groase, din piatră, şi completat cu buncă re şi ambrazuri pentru mitraliere de jur împrejur, Dealul Muniţiei număra 40 de guri de foc. „S-a vărsat sânge pentru fiecare pas făcut înainte, dar oamenii noştri n-au dat înapoi, au luptat în tranşee, buncăre şi la gurile de foc inamice“, scria generalul Moshe Dayan, în memoriile sale.

Paraşutiştii israelieni au capturat ultimul post iordanian la ora 06.15, în dimineaţ a zilei de 6 iunie 1967. În cursul după-amiezii, supravieţuitorii batalionului colonelului Gur aveau să facă joncţiunea, lângă enclava de la Muntele Scopus, care domina Oraşul Vechi, cu camarazii din brigada blindată a colonelului Ben-Ari. În dimineaţa zilei de 7 iunie, aviaţia israeliană a atacat clădirea „Augusta Victoria“, o donaţie a Kaiserului german, care data din 1910, aflată în zona colinelor răsăritene, şi care era ultima poziţie deţinută de iordanieni în afara zidurilor de cetate ale vechiului oraş. Două batalioane de paraşutişti au trecut la asaltul clădirii prin a cărei cucerire au desăvârşit încercuirea Oraşului Vechi. La ora 10.15, soldaţii israelieni înalţă drapelul cu Steaua lui David, pe Muntele Templului. Zidul Plângerii se afla în mâinile paraşutiştilor israelieni.

Blindatele colonelului Uri Ben-Ari aveau să captureze, în cursul după-amiezii, localitatea Ramalla, situată la nord de Ierusalim, iar a doua zi au pornit-o spre est şi au cucerit Ierihonul, aproape fără ca inamicul să opună o rezistenţă. Oraşul era plin de soldaţi iordanieni şi de vehicule de transport, ce se înghesuiau să se retragă spre est, spre podurile de peste Iordan. Unităţi israeliene din brigada lui Ben-Ari aveau să treacă Iordanul, şi să ocupe poziţii pe malul estic. „Imediat am dat ordin Statului Major General, ca brigada să revină pe malul vestic al Iordanului şi să arunce podurile în aer. Lucrul acesta trebuia să demonstreze intenţia noastră de a ne tăia de malul estic al râului. Atinsesem acum limita estică a bătăliei noastre. Dar de data aceasta, spre deosebire de cele întâmplate cu Iosua, în urmă cu 3.300 de ani, aceasta marca sfârşitul, şi nu începutul campaniei“, consemna Moshe Dayan, referitor la acele clipe, în memoriile sale.

O rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU adoptată, la presiunile guvernului sovietic, în cursul zilei de 7 iunie 1967, cerea părţilor aflate în conflict să înceteze ostilităţile în acea zi, până la ora 20.00 Greenwich. Până în seara de 7 iunie 1967, trupele israeliene încheiaseră ocuparea malului vestic al Iordaniei, regiune cunoscută sub numele de Cisiordania, având o suprafaţă de 5.900 km2 şi o populaţie de 1.000.000 de locuitori, în întregime arabi palestinieni. Iordania va anunţa încetarea focului în cursul nopţii de 7 spre 8 iunie, 1967.

Aviaţia israeliană va încerca să scufunde nava de spionaj americană „Liberty“
Pe frontul din Peninsula Sinai, operaţiunile militare aveau să continue şi în cursul zilei de 8 iunie, în condiţiile în care SUA, URSS şi ONU presau părţile beligerante să accepte încheierea unui armistiţiu general. Statul Major General israelian a ordonat unităţilor subordonate să înainteze, în cursul nopţii, pentru a atinge, dimineaţa, Canalul Suez, în zona Qantara, şi podul de la Firdan. În cursul zilei de 8 iunie, o navă fără semne precise de identificare s-a apropiat la 15 mile de ţărmul nordic al Peninsulei Sinai, în dreptul localităţii El-Arish. Nava aparţinea marinei americane şi purta, în arhivele secrete ale marinei Statelor Unite, numele de „Elint Liberty“ („Elint“ - prescurtare de la „Electronic Intelligence“ - spionaj electronic). La bordul ei se aflau specialişti vorbitori de ebraică şi arabă care puteau descifra ordinele de luptă ale combatanţilor. Alarmat de faptul că specialiştii NASA puteau descifra ordinele date trupelor israeliene, generalul Moshe Dayan a cerut vasului să părăsească zona. Dintr-un motiv necunoscut, vasul nu a recepţionat niciodată mesajul Statului Major General israelian.

Aviaţia israeliană a atacat vasul „Liberty“ cu rachete şi tunuri de bord. Vedete rapide israeliene au sosit în zonă, şi au torpilat nava. În clipa în care drapelul american a fost înălţat la catarg, drama era consumată: 34 de morţi şi 75 de răniţi. În urma apelului de ajutor transmis de „Liberty“, avioanele de pe portavioanele Flotei a VI-a a SUA din Marea Mediterană au pornit în ajutorul camarazilor atacaţi de israelieni. Radarele, de pe navele sovietice aflate în Marea Mediterană, au înregistrat imediat această masivă deplasare a aviaţiei americane către Peninsula Sinai. Moscova a devenit îngrijorată la gândul că Statele Unite păreau să intervină în mod direct împotriva Egiptului. Guvernul israelian a informat rapid Casa Albă de „eroarea“ comisă de forţele sale aeronavale din Marea Mediterană, iar Moscova a aflat prin „firul roşu“ de incident. „Ştiau agresorii că „Liberty“ era o navă americană? Nouă ni se pare că trebuie să fi ştiut. Şi în acest caz, pentru ce a fost atacată şi cine a dat ordinul?... Singurul răspuns oficial al Tel-Aviv-ului a fost că atacul s-a produs dintr-o eroare“, scria „The Washington Star“. Într-un interviu acordat Agenţiei France Presse, în septembrie 1985, amiralul Thomas Moorer, fost şef al Statului Major Inter-Arme al SUA, între 1982-1984, a lăsat să se înţeleagă că „Liberty“ a fost atacată în mod deliberat, pentru „a împiedica să detecteze mişcarea de trupe israeliene spre frontiera siriană, pregătite să atace această ţară, după ce SUA subscriseseră la rezoluţia ONU de încetare a ostilităţ ilor în întreaga regiune“.

Intifada palestiniană reprezintă fructul amar al Războiului de Şase Zile În seara zilei de 8 iunie 1967, reprezentantul egiptean la ONU l-a informat pe secretarul general U Thant că Egiptul acceptă încetarea focului, imediat şi necondiţionat. Războiul dintre Egipt şi Israel lua sfârşit, astfel, chiar dacă luptele vor mai continua sporadic în Peninsula Sinai, până la 10 iunie. După încheierea conflictului cu Egiptul şi Iordania, Israelul a atacat Siria, în cursul zilei de 9 iunie 1967. O brigadă de infanterie israeliană („Golani“) şi una de blindate („Albert“) au atacat trupele siriene, în partea de nord a Podişului Golan, unde au întâlnit o puternică rezistenţă din partea autotunurilor siriene. Batalionul de tancuri din avangardă a fost decimat, iar fără intervenţia aviaţiei israeliene nu ar fi putut fi continuată înaintarea. Brigada de blindate „Yona“ a suferit şi ea pierderi importante. În cursul serii, trupele siriene de pe înălţimile Golan s-au retras către Damasc pentru a organiza o nouă linie de apărare. Sub presiunile conjugate ale Uniunii Sovietice şi ale Statelor Unite, Israelul acceptă să înceteze ostilităţile pe frontul sirian la 10 iunie 1967, ora 18.00.

Războiul de Şase Zile a permis Israelului să-şi mărească teritoriul de la 20.000 km2 la 88.500 km2 şi să devină puterea numărul unu din Orientul Mijlociu. La sfârşitul războiului se aflau înregistraţ i la UNRWA circa 200.000 de refugiaţ i palestinieni care părăsiseră zona ocupată de trupele israeliene. Această cifră va creşte în perioada imediat urmă- toare, ridicându-se, după unele surse citate de publicaţiile ONU, la aproape 500.000 de persoane. Din cei 1.400.000 de palestinieni ce trăiau, înainte de 5 iunie 1967, în Cisiordania şi Fâşia Gaza, mai rămăseseră doar 900.000 la sfâr- şitul anului 1967. Rezoluţia 242 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată la 22 noiembrie 1967, avea să devină în anii următori baza abordării în continuare a problematicii conflictului din Orientul Mijlociu. Retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate şi problema refugiaţ ilor aveau să devină elementelecheie ale procesului de pace din Orientul Mijlociu în perioada ce a urmat adoptării Rezoluţiei 242.

Victoria din Războiul de Şase Zile va transforma psihologia colectivă a israelienilor, dându-le un sentiment de putere necunoscut până atunci, ceea ce va netezi calea către o nouă concepţie spaţială a Israelului. 1967 este anul în care prinde contur un sentiment arab comun, global, iar Intifada, dezlănţuită după două decenii de ocupaţie israeliană, reprezintă „fructul amar al Războiului de Şase Zile“. Totodată, Războiul de Şase Zile reprezintă un eşec al ambiţiilor preşedintelui Gamal Abdel Nasser, de-a conferi Egiptului rolul de unică putere regională în zona Orientului Mijlociu.

Palestina, teatrul unui război fără speranţă

Pe fondul intensificării confruntărilor între miliţiile Fatah şi cele Hamas, raidurile armatei pe teritoriile palestiniene cresc în intensitate şi violenţă. În aceste condiţii, este puţin probabil să se reia discuţiile între Palestina şi Israel, cu atât mai mult cu cât întâlnirea dintre Mahmoud Abbas şi Ehud Olmert a fost amânată „sine die“.

Un nou episod din conflictele sângeroase dintre evrei şi palestinieni a fost înregistrat sâmbătă. Atunci, un grup de patru palestinieni, la bordul unui vehicul blindat inscripţionat „TV“, înarmaţi cu mitraliere şi aruncătoare de grenade, venind din Gaza, a forţat gardul de la frontiera cu Israelul. În momentul în care maşina a izbit gardul de la punctul de trecere din Kissufim, în apropiere de Deir el Balah, israelienii au deschis focul, ucigând unul din atacatori. Un purtător de cuvânt al mişcării Jihadul Islamic a declarat că trei din cei patru palestinieni s-au întors în Gaza, iar intenţia lor era de a răpi unul sau mai mulţi militari evrei. Potrivit surselor armatei israeliene, bătălia a dura circa trei ore, fără ca vreun soldat să fie rănit.

Atacul aduce aminte de raidul întreprins de Hamas, cu un an în urmă, în care mai mulţi militari evrei au fost omorâţi, iar caporalul Gilad Shalit, răpit. Acesta se mai află în mâinile partizanilor Hamas, undeva în Gaza, deoarece negocierile pentru eliberarea sa au eşuat din cauza refuzului Israelului de a elibera, la schimb, mai mulţi deţinuţi palestinieni.

Incursiunea palestiniană de sâmbătă a fost făcută cu sprijinul membrilor Brigă- zii Martirilor Al Aksa, afiliată la Fatah. Jihadul Islamic, o mică grupare militară radicală sprijinit substanţial de Iran, nu a acceptat niciodată acordul de încetare a focului, încheiat cu Israelul, şi a fost organizatorul şi executorul celor patru atentate sinucigaşe succesive din Israel, în 2006.

La violenţă se răspunde prin violenţă
În acelaşi timp, sâmbătă dimineaţa, tancuri şi trupe de infanterie israeliene au intrat în zona sudică a Fâşiei Gaza, angajâ nd lupte cu aripa militară a Hamas şi ucigând cel puţin unul din militanţi. Scopul acestei incursiuni, conform declaraţiilor postului de radio al armatei, dar şi ale Hamasului, a fost căutarea depozitelor de arme şi a tunelurilor folosite pentru contrabanda cu armament dinspre Egipt.

Conform Forţelor de Securitate Naţionale palestiniene, una dintre diviziunile poliţiei, trupele israeliene au înaintat cel puţin 2 km, în Gaza, în estul localităţii Rafah, şi au cerut ca toţi bărbaţii peste 18 ani să se predea pentru a fi interogaţi. Informaţia a fost confirmată de autorităţile evreieşti, care au afirmat că circa 50 de palestinieni au fost reţinuţi pentru a fi anchetaţ i, dar numai cei dovediţi a avea legături cu organizaţiile teroriste vor fi arestaţi pentru interogatorii mai aprofundate. Operaţiunile militare în Gaza au continuat şi pe timpul nopţii de sâmbătă spre duminică.

Preşedintele palestinian Mahmoud Abbas le-a spus liderilor mişcării sale, Fatah, că „desfiinţarea guvernului de unitate naţională cu Hamas duce la instaurarea haosului şi că „Fatah nu va fi trăgaciul care să declanşeze focul, ci cel care îl va stinge“. Situaţia din zonă pune sub semnul întrebării posibilitatea creării unui stat palestinian, după cum şi planul internaţional de pace, aşa-numita „foaie de parcurs“ par să fi eşuat.

Cu ocazia aniversării a 40 ani de la Războiul de Şase Zile, două rapoarte, unul al Amnesty International şi celălalt al Biroului de Coordonare a Problemelor Umanitare (OCHA) al ONU, arată că stă- pânirea Israelului a unor teritorii din Cisiordania face ca proiectul unui stat palestinian unitar şi viabil să devină o utopie. Conform raportului OCHA, accesul palestinienilor este interzis pe 45,7% din cei 5.200 km/p, cât măsoară Cisiordania, fie pentru că terenul este ocupat de colonişti evrei, de armată, declarat rezerve naturale sau accesul este acordat doar cu permis special. OCHA precizează că procentul de creştere a populaţiei din coloniile israeliene este de 5,5% pe an, adică „echivalentul a două autobuze, zilnic, se adaugă celor 450.000 de persoane instalate deja pe teritoriile Cisiordaniei, ceea ce înseamnă de trei ori mai mult decât rata medie de creştere a populaţiei statului evreu“. Cum şansele unei inversări a acestei tendinţe sau a dezmembrării implantaţiilor evreieşti în Cisiordania sunt egale cu zero, perspectivele apariţiei unui stat palestinian, aşa cum prognozase, în 24 iunie 2002, Bush şi cum tot repetă autorităţile de la Tel-Aviv, sunt iluzorii.

Rapoarte acuzatoare ale organizaţiilor internaţionale
La finele mandatului său de trimis special al ONU pentru Orientul Mijlociu, la începutul lunii mai, Alvaro de Soto constata că, „pe de o parte, palestinienii trebuie să suporte veşnicele amânări ale negocierilor, iar pe de alta, perspectivele creării unui stat viabil scad cu fiecare zi“.

La rândul ei, Amnesty International, într-un raport de 45 de pagini intitulat „Suportând ocupaţia“, denunţă „violarea repetată, timp de aproape 40 ani, de că- tre Tel-Aviv a legilor internaţionale, violare care nu poate fi justificată prin preocupă rile legitime ale Israelului pentru securitatea naţională“. Malcolm Smart, directorul programului pentru orientul Mijlociu al A.I., consideră că „nivelul de disperare, de sărăcie şi de insecuritate alimentară în teritoriile ocupate se situează la un nivel nemaiatins până în prezent“. Smart afirmă că „restricţiile impuse sunt disproporţionate şi discriminatorii şi sunt aplicate palestinienilor doar pentru că sunt palestinieni, totul în favoarea coloniş tilor a căror prezenţă în Cisiordania este ilegală“.

În replică, ministrul israelian al Justi- ţiei a declarat că raportul este „părtinitor, imoral şi plin de greşeli şi imprecizii faptice şi juridice, şi vorbeşte cu uşurinţă, fără să îi acorde importanţa pe care o merită, despre necesităţile legitime de securitate ale Israelului“.

Cu excepţia Peninsulei Sinai, retrocedată Egiptului după acordul de la Camp David, din 17 septembrie 1978, Israelul stăpâneşte în continuare toate teritoriile ocupate în urma Războiului de Şase Zile.

Politica de colonizare promovată de Tel-Aviv învăluie ca într-o pânză de păiajen întreaga Cisiordanie, încercuind localităţ ile palestiniene. Un studiu al Mişcării „Pacea“ relevă că circa 40% din coloniile evreieşti au fost fondate pe terenuri particulare, astfel încât să secţioneze regiunea. Există secţiune longitudinală, prin blocurile de colonii Gush Etzion, la sud de Ierusalim, Maalé Adoumim, la est, şi Ariel, la nord, apoi Kedoumim, în nordul Cisiordaniei. Aceste implantaţii permit fracţionarea teritoriului, care, în plus, este separat într-o multitudine de cantoane, de locaţii şi drumuri rezervate coloniştilor. Prinşi în această reţea, palestinienii nu-şi mai pot părăsi teritoriile, care seamănă tot mai mult cu nişte rezervaţii. Circa 546 de puncte de control, dintre care unele mobile, şi bariere metalice permit israelienilor un control riguros al celor 2,5 milioane de palestinieni.

Israelul se pregăteşte de război cu SiriaPostul de radio al armatei israeliene, citându-l pe ministrul Apărării, Amir Perez, a anunţat că „militarii noştri trebuie să fie gata pentru a face faţă degradării situaţiei la frontiera cu Siria“. Preze a făcut această declaraţie presei, ieri, cu puţin timp înaintea începerii şedinţei cabinetului israelian pentru securitate, în care a fost examinat dosarul sirian.

După ce a precizat că „armata israeliană a înregistrat o evoluţie constantă, mai ales în ceea ce priveşte antrenamentul unităţilor militare regulate şi a celor de rezervişti, ministrul Apărării de la Tel-Aviv a subliniat că ţara sa „a trimis întăriri forţelor de la graniţa cu Siria, încă de acum 10 luni“.

„Acest dispozitiv nu înseamnă, totuşi, că avem intenţii agresive faţă de Siria şi încercăm să găsim modalităţile de a deschide negocieri cu această ţară“, a afirmat oficialul israelian.

Şi cabinetul premierului Ehud Olmert a emis un comunicat în care se precizează că „armata israeliană efectuează manevre militare pentru a fi pregătită în cazul unui conflict cu Damascul“. Media din Israel a relatat, pe larg, exerciţiile de marţi ale unei unităţi speciale, care simula luarea cu asalt a unei localităţi siriene.

În aceeaşi linie, tot marţi, trupe de infanterie şi blindate din brigada Golani au participat la manevre militare pe Platoul Golan (foto), aşa cum făcuseră, cu câteva luni în urmă, şi unităţile de infanterie şi paraşutişti din corpul Nahal.

Reuniunea cabinetului pentru securitate israelian a fost convocată în urma recentei publicări a raportului privind rateurile şi greşelile comise de Olmert, în războiul cu Hezbollah. În acest document, comisia critica, mai ales, absenţa consultărilor între responsabilii politici, înaintea declanşării operaţiunilor militare.

Negocierile de pace cu Siria sunt suspendate din ianuarie 2000, blocate de problema Platoului sirian Golan, ocupat de Israel în 1967 şi anexat în 1981. În ultimul timp, liderii israelieni se contrazic pe tema necesităţii reluării acestor negocieri cu Damascul. Cu o lună în urmă, postul de radio al armatei releva existenţa unui raport al ministerului israelian de Externe, care argumenta redeschiderea discuţiilor cu partea siriană, prin posibila izbucnire, în caz contrar, a unui război.

Şeful serviciului de informaţii militare, generalul Amos Yadlin, şi directorul Consiliului naţional de securitate, Ilan Mizrahi, sunt de părere că Israelul ar trebui să stabilească cel puţin contacte secrete cu Siria. În schimb, Ehud Olmert şi şeful Mossad, serviciile secrete israeliene, Meir Dagan, se opun acestei iniţiative, pe motiv că bunele intenţii afişate de Damasc sunt, de fapt, tentative de manipulare.

În acest context, agenţia oficială de presă iraniană IRNA a informat că preşedintele Mahmoud Ahmadinejad a declarat, duminică, 3 iunie, că „lumea va fi curând martoră la distrugerea Israelului“. Declaraţiile preşedintelui Iranului, care măresc considerabil tensiunea în Orientul Mijlociu, vin pe fondul încheierii unor acorduri siriano-iraniene, împotriva Israelului şi SUA, care se pregătesc de executarea unor manevre militare, la care participă şi două portavioane, în Golful Persic, în dreptul centralei nucleare iraniene de la Busher.

Nu este pentru prima dată când Ahmadinejad face declaraţii duşmănoase la adresa statului evreu. În 2005, el a stârnit indignarea comunităţii internaţionale, afirmând că Israelul trebuie şters de pe hartă, iar de atunci a negat, în repetate rânduri, producerea Holocaustului.

Chiar şi după confruntările armate dintre Israel şi miliţiile Hezbollah, de vara trecută, preşedintele iranian a declarat că acest război a „arătat pentru prima dată colapsul hegemoniei regimului de ocupaţie şi a pornit numărătoarea inversă a distrugerii totale a regimului sionist“.

Ambiţiile unui preşedinte (3)

Presiunile Statelor Unite şi ale Uniunii Sovietice asupra premierului israelian Levi Eshkol, prin care îi cereau moderaţie în viitoarele decizii, s-au intensificat în cursul zilei de 28 mai 1967. Discursul premierului israelian ţinut la radio, în seara zilei de 28 mai, va şoca opinia publică israeliană şi va alimenta, totodată, furia generalilor de la Tel Aviv.

Urmează o întâlnire furtunoasă între premier şi conducerea Statului Major General israelian în timpul căreia generalul Ezer Weizmann, adjunctul şefului Statului Major General, este gata, de furie, să-şi smulgă galoanele. „Nu cred că ar fi putut avea loc o lovitură de stat, dar niciodată n-am fost mai aproape“, avea să mărturisească generalul Weizmann. Presa israeliană va critica, în termeni extrem de duri, poziţia premierului Eshkol. „Domnul Eshkol nu este făcut pentru a fi şef de guvern şi ministru al Apărării în actuala situaţie“, scria cotidianul „Haaretz“.

Acordul comun de apărare egipteano- iordanian, semnat la 30 mai 1967, la Cairo, va aduce 50.000 de soldaţi iordanieni pe viitorul câmp de luptă şi va amplifica neliniştile opiniei publice israeliene şi nu numai. Premierul Levi Eshkol acceptă, la 1 iunie 1967, sub presiunea opiniei publice, presei şi a opoziţiei politice, să constituie un guvern de uniune naţională. Generalul în rezervă Moshe Dayan, reprezentând gruparea politică „Rafi“, devine ministru al Apărării, iar Menahem Begin, liderul forţelor de dreapta, intră în guvern ca ministru de stat.

Preşedintele Lyndon B. Johnson îl trimite, în noaptea de 31 mai, pe Robert Andersen, fost ministru de Finanţe în administraţia Eisenhower, într-o misiune secretă la Cairo. Convorbirile dintre preşedintele Nasser şi emisarul diplomatic american au fost fructuoase şi s-a decis ca vicepreşedintele egiptean, Zakaria Mohieddine, cunoscut pentru simpatiile sale pro-occidentale, să sosească la Washington, la 7 iunie, pentru negocieri cu israelienii.

Într-un interviu acordat cotidianului parizian „Le Monde“, în 1970, preşedintele Nasser avea să mărturisească: „N-am vrut să declanşez războiul în 1967 şi conducătorii israelieni ştiau foarte bine acest lucru. Nu era în intenţiile mele să închid Golful Aqaba navelor israeliene. Nu-i cerusem domnului U Thant să retragă trupele ONU din Gaza şi Sharmel- Sheikh, care controlau intrarea în Golf, ci numai dintr-o parte a frontierei, între Rafah şi Eilat. Cu toate acestea, secretarul general al ONU, sfătuit de un înalt funcţionar al organizaţiei, de naţionalitate americană, a decis să recheme ansamblul căştilor albastre, punându-mă în situaţia de a trimite trupe egiptene la Sharm-el-Sheikh şi să institui blocada. Am căzut în cursa pe care noi înşine o întinsesem“.

Preşedintele Egiptului nu ştia că aviaţia lui nu mai exista
Guvernul francez decide, la 2 iunie 1967, să instituie un embargo militar către statele din Orientul Mijlociu. Decizia cabinetului francez pare să-i afecteze, în primul rând, pe israelieni a căror aviaţie este formată din aparate Mirage, Super- Mystere, Mystere şi Vautour. „La 3 iunie, zările erau mai întunecate ca oricând. Masive concentrări de trupe se semnalaseră în Sinai, se număraseră aproape 1.000 de tancuri de asalt pe linia de frontieră meridională a Israelului. Ordinul de luptă al egiptenilor întărea previziunea iminenţei unei tentative de a izola Negev-ul meridional de restul teritoriului... Armata iordaniană se îndrepta către poziţiile sale de luptă. Trupe siriene, de pe înălţimile Golan, îşi orientaseră tunurile spre coloniile din Galileea de Sus şi spre Valea Iordanului...“, avea să-şi amintească ministrul de Externe Abba Eban despre acele clipe de maximă încordare.

Totodată, primele trupe irakiene pătrund pe teritoriul iordanian, forţele kuweitiene se îndreaptă către Peninsula Sinai, iar soldaţii algerieni sunt gata pregătiţi de deplasare spre Egipt. Raportul de forţe este net avantajos de partea arabă: 840 de avioane egiptene bine echipate contra celor 280 israeliene; 800 de tancuri egiptene, la care se adăugau cele 250 de blindate iordaniene, 200 siriene şi 400 irakiene, contra celor 500 de tancuri israeliene. Israelul poate mobiliza cel puţin 200.000 de rezervişti, în 72 de ore, în timp ce Egiptul nu poate conta decât pe 20% din cei 200.000 - 300.000 de rezervişti. Siria poate mobiliza numai 1/3 din cei 50.000 de rezervişti ai săi, iar Iordania contează numai pe 35.000 de rezervişti.

La 4 iunie 1967, cabinetul israelian decide, în unanimitate, să acorde puteri depline premierului şi ministrului Apărării pentru „a ordona o intervenţie armată, dacă circumstanţele o cer“.

În dimineaţa zilei de 5 iunie 1967, la ora 07.45 - ora israeliană (08.45 la Cairo), Forţele Aeriene ale Israelului au atacat aviaţia egipteană aflată la sol pe aerodromurile de campanie. Secţia Informaţii a Forţelor Aeriene israeliene monitorizase, în ultimele zile, activitatea desfăşurată la bazele aeriene egiptene, ceea ce le-a permis să observe că acestea erau puse în stare de alertă, încă din zorii zilei, de săptămâni întregi. Patrule aeriene egiptene se aflau permanent în aer, între orele 04.00 sau 05.00 şi 07.00, în aşteptarea unui atac israelian.

Spionajul israelian a asigurat succesul ofensivei trupelor
„În ultimele două săptămâni am ţinut sub supraveghere mişcările precise ale Forţelor Aeriene egiptene... Cum se crapă de ziuă, decolează pentru a începe patrularea, stånd în aer aproximativ o oră. Apoi se reîntorc la bază şi pleacă la micul dejun. Între orele 07.00 şi 08.00, totul este mort, astfel încât ora 07.45 dimineaţă este momentul ideal pentru noi“, avea să-i raporteze generalul Mordehai (Motti) Hod, şeful Forţelor Aeriene israeliene, lui Yitzhak Rabin, şeful Statului Major General al Israelului. Primul val de atac israelian a fost format din 183 de avioane care, după un zbor la mică înălţime deasupra Mării Mediterane, au intrat în spaţiul aerian al Egiptului, la mare distanţă de frontiera israeliană, în zona Deltei Nilului, şi au atacat dinspre Vest, şi nu Est. După o oră şi jumătate, 11 terenuri de aviaţie egiptene erau distruse, 189 de avioane la sol şi opt avioane în lupte aeriene, iar 16 staţii radar deveniseră inutilizabile. Al doilea val de atac israelian a fost format din 164 de avioane care au bombardat şi mitraliat 14 baze aeriene şi au distrus 107 avioane egiptene. După 30 de ore de luptă se putea consemna faptul că 304 din cele 419 avioane ale Egiptului erau distruse, în timp ce israelienii pierduseră 26 de avioane şi 21 de piloţi. „Abia în după-amiaza zilei de 5 iunie am aflat că aviaţia mea a fost distrusă. Niciun general n-a avut curajul să vină să-mi spună. În timp ce îmi petreceam ziua studiind hărţile pentru a vedea cum am putea să ne repliem pe poziţii defensive, căci ştiam că armata era în dificultate, ignoram că aviaţia mea, practic, nu mai exista. În sfârşit, spre ora 16.00, cineva a venit să- mi spună: «Nu mai avem deloc avioane...»“, avea să mărturisească, câteva zile mai târziu, preşedintele Nasser unui ambasador străin acreditat la Cairo.

La ora prânzului, un al treilea val de atac israelian, format din 51 de avioane, a atacat bazele aeriene iordaniene de la Mafrak şi Amman. Cele 28 de aparate de luptă ale Iordaniei au fost distruse în întregime. Alte 82 de avioane israeliene au atacat, concomitent, cinci baze aeriene din Siria. 53 de avioane, din cele 112 ale Siriei, au fost distruse în timpul atacului. Irakul a pierdut 10 avioane aflate pe aerodromul 3-H. Israelienii au pierdut 10 avioane, cinci piloţi au murit, doi au fost răniţi şi doi luaţi prizonieri. În urma acestor atacuri, Israelul dobândise supremaţia aeriană absolută.

Numeroşi soldaţi egipteni vor fi încercuiţi printre dunele deşertului
Egiptenii construiseră, în cei 10 ani scurşi de la războiul din 1956, o serie de bastioane puternice, care deserveau atât scopuri ofensive, cât şi defensive, la circa 20 de mile în interior. În centrul lor se găseau puternice fortificaţii, întărite de poziţii de artilerie şi de tunuri antitanc, de cuiburi de mitralieră, de detaşamente de tancuri şi lungi şiruri de tranşee, fiind înconjurate de întinse câmpuri minate. Trei corpuri blindate israeliene aveau să treacă la asaltul teritoriului egiptean, cu scopul de-a cuceri Fâşia Gaza şi de-a pătrunde în inima Peninsulei Sinai. 80.000 de oameni şi 800 de blindate egiptene aveau să devină, în condiţiile existenţei unui inamic superior tehnic şi aerian, o pradă uşoară, astfel încât mulţi soldaţi egipteni aveau să rămână împrăştiaţi, ca urmare a atacului-surpriză israelian, printre dunele deşertului, unde unii dintre ei vor muri de sete.

Tancurile israeliene au atacat prin surprindere trupele egiptene din zona Rafah, iar până la sfârşitul zilei au interceptat şoseaua litoralului mediteranean şi au intrat în periferiile oraşului El Arish, principalul centru urban al Peninsulei Sinai. O brigadă blindată israeliană şi una de infanterie au traversat dunele de nisip şi au atacat în direcţia Umm Qatef şi Abu Ageila. La sfârşitul primei zile de război, trupele israeliene aveau să stăpânească aproape întreaga axă de pe coastă, în nordul Sinaiului, precum şi poziţiile strategice Rafah, Sheikh Zowed şi El Giradi. „Faza de străpungere s-a încheiat în exact două zile, trupele noastre având acum spaţiu de manevrare (...), dar bătăliile de străpungere au fost în realitate extrem de dure. Egiptenii din bastioane nu fuseseră luaţi prin surprindere. Ei erau pregătiţi pentru asaltul nostru şi dispuneau de tot armamentul şi de toate instalaţiile defensive menite să-i facă faţă“, avea să scrie generalul Moshe Dayan în memoriile sale.

Informaţiile umane, fotografice şi cele obţinute prin tehnica de transmisiuni, aveau să contribuie, şi ele, din plin, la succesul din iunie 1967. Un maior din trupele de transmisiuni egiptene, cu numele de cod „Suleiman“, a oferit informaţii amănunţite în legătură cu efectivele, mişcările, planurile de luptă şi cu moralul trupelor egiptene. Agentul „Suleiman“ a furmizat AMAN, în primele trei zile ale războiului, rapoarte precise de evaluare a pierderilor de pe câmpul de luptă, despre consecinţele ataculuisurpriză executat de către aviaţia israeliană şi despre înaintarea trupelor terestre israeliene prin Deşertul Sinai. Ali al-Atfi, masorul lui Gamal Nasser, avea să furnizeze informaţii preţioase despre acţiunile următoare, militare şi politice, ale Egiptului.

AMAN a reuşit să spargă codul militar egiptean, înainte de război, ceea ce a permis să fie neutralizaţi comandanţii şi unităţile egiptene prin emiterea unor ordine false. Cercetarea radio israeliană a interceptat, în ziua de 6 iunie 1967, la ora 14.00, un ordin general de retragere, către Canalul Suez, dat forţelor egiptene de către preşedintele Nasser. Această informaţie a permis Statului Major General israelian să ordone începerea atacului din 9 iunie asupra Siriei, la sudul înălţimilor Golan.

După devastatorul raid aerian israelian, preşedintele Nasser s-a înţeles, în urma unei conversaţii telefonice, cu regele Hussein al Iordaniei să acuze aviaţia americană şi britanică de a fi acordat sprijin Israelului. În dimineaţa de 6 iunie 1967, la ora 07.35, Radio Cairo a difuzat un comunicat în care acuza Statele Unite şi Marea Britanie pentru sprijinul aerian acordat Israelului şi avertiza că există „dovezi că mai multe avioane engleze şi americane conduc operaţiuni de mare anvergură alături de Israel“. Înainte de emiterea declaraţiei oficiale de război a Iordaniei, la ora 10.45, premierul Levi Eshkol a înaintat un mesaj de pace către Iordania şi Liban: „Noi nu vom declanşa nicio acţiune, indiferent în care parte, contra Iordaniei. Dar, dacă Iordania deschide ostilităţile, vom răspunde cu toată puterea şi, în acest caz, va trebui să suportaţi toate consecinţ ele“.

Prezenţa trupelor irakiene pe teritoriul iordanian şi plasarea trupelor iordaniene sub comandă egipteană aveau să-i limiteze regelui Hussein posibilităţile de manevră politică. Într-un interviu acordat săptămânalului german „Der Spiegel“, la 4 septembrie 1967, regele Hussein va recunoaşte că a primit, prin intermediul generalului Bull de la ONU, mesajul de pace al Israelului. „Fără intervenţie din partea noastră, am fi fost scutiţi de inevitabilele consecinţe ale războiului. Dar, în acel moment, noi nu mai aveam de ales, trebuia să facem tot ce ne stătea în puteri ca să venim în ajutorul aliaţilor noştri“, mărturisea regele Hussein al Iordaniei.

ONU vrea un tribunal pentru HaririConsiliul de Securitate al ONU a votat, miercuri, înfiinţarea unilaterală a unui tribunal internaţional pentru a cerceta împrejurările şi a stabili vinovaţii în cazul morţii fostului primministru libanez, Rafik Hariri. Votul de la sediul central al ONU din New York a fost de 10-0, din totalul de 15 membri ai CS, datorită absenţei a cinci membri, Rusia, China, Africa de Sud, Indonezia şi Qatar. Pentru aprobarea rezoluţiei CS ar fi fost suficiente nouă voturi de susţinere.

Textul, care este obligatoriu din punct de vedere juridic, prevede intrarea în vigoare, în mod automat, la 10 iunie, a convenţiei semnate anul trecut între ONU şi Liban privind crearea acestui „tribunal special“. Documentul prevede de asemenea că tribunalul „va începe să funcţioneze la o dată ce va fi stabilită de secretarul general al ONU, în consultare cu guvernul din Liban, şi în funcţie de progresele înregistrate de Comisia internaţională de anchetă“.

Mai mulţi diplomaţi ONU au estimat că tribunalul va deveni funcţional cel mai probabil peste aproximativ un an.

Cei cinci absenţi au avut obiecţii la adresa stabilirii tribunalului fără aprobarea parlamentului libanez şi referitor la prevederea care va permite rezoluţiei ONU să fie impusă prin mijloace militare. Saad Hariri, fiul lui Rafik, a afirmat că prezenta rezoluţie se constituie într- un punct critic, de cotitură, pentru Liban, care va contribui la protejarea ţării împotriva unor viitoare asasinate. Saad a clasificat hotărârea ONU ca fiind „o victorie pe care lumea a dăruit-o Libanului“. Un atac sinucigaş cu maşină-capcană a provocat, în Beirut, decesul lui Hariri şi a altor 23 de persoane, în februarie 2005. Moartea lui a declanşat un val de violenţe şi de asasinate politice, fără precedent în Liban după încheierea războiului civil din anii 1975-1990.

Ca măsură internă, patru generali libanezi, pro-sirieni, au fost arestaţi pentru 20 de luni, fiind acuzaţi de legături cu asasinatul.

Primul trimis al ONU, însărcinat cu investigarea cazului, a fost germanul Detlev Mehlis, care a afirmat că situaţia în cazul asasinării fostului prim-ministru libanez este complexă, sugerând implicarea serviciilor de informaţii siriene şi libaneze în acest atentat.

Raportul comisiei de anchetă ONU, prezentat miercuri, 21 martie a.c., de magistratul Serge Brammertz, menţionează implicarea unor oficiali sirieni de rang înalt în asasinarea lui Hariri şi susţine că acţiunile politice ale fostului premier au determinat adoptarea unei asemenea măsuri de tip mafiot.

„Raportul apreciază că o combinaţie între aceşti factori (adoptarea de către CS al ONU a rezoluţiei 1559, prelungirea mandatului preşedintelui libanez Emile Lahoud, relaţiile lui Hariri cu alte forţe politice şi lideri libanezi sau sirieni în contextul pregătirii alegerilor legislative din mai 2005) ar fi putut crea mediul în care a fost planificată asasinarea lui Rafic Hariri. În final, tribunalul este cel care va decide cine este responsabil de crimă“, a declarat Brammertz.

Prin rezoluţia 1559 a Naţiunilor Unite, din anul 2004, proiect iniţiat de SUA şi Franţa, s-a făcut apel la respectarea suveranităţii, integrităţii teritoriale, unităţii şi independenţei politice a Libanului, s-a cerut retragerea forţelor siriene din Liban, organizarea de alegeri libere în Liban, conform Constituţiei şi fără amestec străin, şi dezarmarea miliţiilor Hezbollah. Această dezarmare nu a avut loc datorită sprijinului popular de care se bucură Hezbollah în Liban şi dorinţei autorităţilor de a evita o confruntare între armata libaneză şi Hezbollah, care ar fi aruncat ţara într-un război civil.

În aprilie 2005, după aproape trei decenii de ocupaţie, Siria şi-a definitivat retragerea trupelor din Liban. Trupele siriene au intrat în Liban în anul 1976 şi şi-au sporit prezenţa militară în 1990. În toţi aceşti ani, regimul de la Damasc şi-a consolidat influenţa cu ajutorul serviciilor de securitate, care controlau viaţa politică şi economică din Liban.

Problema înfiinţării tribunalului internaţ ional a polarizat viaţa politică libaneză şi a determinat o criză profundă între autorităţile guvernamentale susţinute de Occident şi opoziţia pro-siriană condusă de Hezbollah. Tensiunile au stat la baza amplificării tonului sectar şi au condus la lupte de stradă, în urma cărora au murit 11 persoane.

Primul-ministru al Libanului, Fouad Siniora, a solicitat CS, la începutul lunii mai, numirea unei Curţi internaţionale însărcinate cu cercetarea cazului Hariri. El a citat refuzul preşedintelui parlamentului de la Beirut, Nabih Berri, de a convoca o sesiune a legislativului libanez destinată stabilirii tribunalului, deja aprobat de guvern şi ONU.

Rezoluţia CS al ONU acordă parlamentului libanez o ultimă şansă pentru a stabili în mod independent şi la nivel naţional un tribunal. Dacă parlamentul nu va face acest lucru până pe 10 iunie, tribunalul va fi creat în afara Libanului cu o componentă internaţională majoritară şi un procuror internaţional. Tribunalul va funcţiona în baza capitolului 7 din Carta ONU, care se referă la ameninţări la adresa păcii internaţionale şi poate fi impus prin forţă.

SUA, Marea Britanie şi Franţa, care au iniţiat prezenta rezoluţie, şi-au exprimat satisfacţia după aprobarea acesteia. „Prin acest act, CS şi-a demonstrat angajamentul faţă de principiul care trebuie să asigure un climat politic neameninţat de asasinate, în Liban sau oriunde în lume“, a afirmat ambasadorul SUA la ONU, Zalmay Khalilzad.

În Liban, simpatizanţii lui Hariri au jubilat pe străzi, au plâns la locul atentatului unde a murit fostul prim-ministru şi s-au rugat înaintea anunţării rezultatului votului.

Siniora, confident al lui Hariri, a descris tribunalul ca fiind „un triumf pentru Liban împotriva injustiţiei, crimei şi tiraniei“. El a solicitat libanezilor să lase deoparte diferenţele pentru a fi reluate dialogul şi colaborarea politică.

Ambasadorul Rusiei la ONU, Vitaly Churkin, a declarat că rezoluţia „este în esenţă o violare a suveranităţii Libanului. Moscova sprijină aducerea făptaşilor în faţa justiţiei, dar fără provocarea unei rupturi în societatea libaneză“. Wang Guangya, ambasadorul Chinei la ONU, a avertizat că doar un tribunal acceptat de toate facţiunile libaneze poate fi eficient. Rezoluţia CS „va provoca o amplificare a problemelor legale şi politice din Liban“, a continuat Wang. Tot în tabăra contestatarilor s-a încadrat şi ambasadorul Siriei la ONU, Bashar Ja’afari, care a clasificat rezoluţia, „ca fiind împotriva intereselor poporului libanez şi a Libanului în totalitate“. Pe fondul situaţiei de securitate tot mai volatilă din Liban, deteriorată şi de recentele confruntări dintre forţe ale armatei naţionale şi militanţii grupării Fatah al-Islam, prezenta rezoluţie a CS al ONU poate provoca o ruptură definitivă între majoritate şi opoziţie.

Ambiţiile unui preşedinte (2)

Statul Major General al Israelului avea să fie derutat, din nou, la 22 mai 1967, de previziunile Serviciului israelian de Informaţii Militare (AMAN), care a reţinut, în analizele sale, posibilitatea ca Egiptul să închidă Strâmtoarea Tiran, blocând, astfel, Golful Aqaba, dar a concluzionat că „o astfel de acţiune ar fi puţin probabilă“.

AMAN apreciase că intrarea egiptenilor în Sinai fusese gândită iniţial ca o acţiune limitată, dar Nasser fusese împins de acţiunile sale într-o situaţie cu dramatice obiective politice, dacă nu chiar militare. La miezul nopţii de 22 spre 23 mai 1967, preşedintele Nasser a anunţat închiderea Strâmtorii Tiran pentru navigaţia israeliană, izolând astfel portul israelian Eilat de la Marea Roşie, iar un batalion egiptean a fost paraşutat în Sharm-el-Sheikh. În zorii zilei de 23 mai, două submarine, un distrugător şi patru vedete lansatoare de rachete din cadrul Forţelor Navale ale Egiptului au traversat Canalul Suez, îndreptându-se apoi pe Marea Roşie spre Strâmtoarea Tiran, în timp ce pe înălţimile de la Sharm-el-Sheikh erau instalate baterii de artilerie grea egiptene. „Dacă generalul Rabin şi conducătorii israelieni doresc războiul, Ahalem Vesahalem - sunt bineveniţi, îi aşteptăm“, avea să declare Rais-ul în faţa ofiţerilor din Forţele Aeriene ale Egiptului.

„Fără îndoială că Nasser - consemnează istoricul Pierre Hazan - este cucerit de euforia care domneşte în lumea arabă. Dacă ar fi împiedicat procesul evolutiv, n-ar fi găsit înţelegere din partea mulţimii în culmea entuziasmului, care vedea în desfăşurarea acestei crize o dreaptă revanşă a oprimaţilor Istoriei. (...) Parametrii politici şi militari sunt solid fixaţi: susţinerea arabă şi sovietică, poziţia favorabilă a Franţei, confuziile din politica inamicului, armada masată în Sinai, totul, absolut totul, îl încurajează în politica sa de intimidare“.

AMAN estimează că egiptenii nu vor ocupa Strâmtoarea Tiran, însă este contrazis de desfăşurarea evenimentelor
Celor 100.000 de soldaţi şi 800 de tancuri egiptene aflate în Peninsula Sinai li se vor alătura, la 29 mai 1967, 20.000 de soldaţi ai Arabiei Saudite, precum şi fedaynii palestinieni care primesc ordinul de reluare a raidurilor, pornind din Fâşia Gaza. Arabii preluaseră iniţiativa în Orientul Mijlociu. „Îmi amintesc că Yitzhak (Rabin, şeful Statului Major General israelian - n.n.) a plecat la ora patru dimineaţa, îmbrăcându-şi pantalonii la uşă, după ce a primit un telefon care îl informa de blocada lui Nasser. Yitzhak avea atâta încredere în Armata Israeliană de Apărare, încât era pregătit să extindă războiul împotriva tuturor statelor arabe. Credea că Israelul poate câştiga războiul, dar se aştepta la pierderi grele, drept care a pledat pentru un atac prin surprindere sau pentru o contraofensivă fulgerătoare, pentru că ţara nu-şi putea permite costurile unui război extins“, avea să consemneze Leah Rabin, cu referire la evenimentele din dimineaţa zilei de 23 mai 1967.

În clipele care au urmat deciziei preşedintelui Nasser, conducerea politico-militară a Israelului avea să se confrunte cu o imensă dilemă, generatoare a unei crize politice interne, în ceea ce priveşte calea de urmat. David Ben-Gurion, „bunicul politic al Statului Israel“, insista pentru o intervenţie aeriană britanică şi franceză, având în minte amintirea războiului din 1956. „Cum îndrăzneşti să ridici Armata Israeliană de Apărare singură împotriva întregii lumi arabe?“, avea să-l întrebe David Ben- Gurion, în cursul zilei de 22 mai, pe generalul Yitzhak Rabin, deşi bătrânul om politic israelian nu mai era de mult la curent cu situaţia strategică din Orientul Mijlociu şi cu problemele armatei israeliene.

Ministrul de Interne al Israelului, Moshe Haim Shapira, membru al Partidului Naţional Religios, i-a atacat extrem de dur, în şedinţa din 23 mai, pe premierul, şi ministru al Apărării, Levi Eshkol, şi pe generalul Yitzhak Rabin, acuzându-i de faptul că „încearcă să se ridice deasupra lui David Ben-Gurion şi Moshe Dayan“. Generalul Yitzhak Rabin, care fuma ţigară după ţigară, avea să recunoască, în memoriile sale, că „niciodată în viaţa lui nu fusese mai aproape de o depresie psihică“. Confruntat cu perspectiva a mii de victime din rândurile Armatei Israeliene de Apărare (IDF), generalul Rabin era „obligat să acţioneze iute“, în pofida votului de neîncredere, oferit de către David Ben-Gurion, pentru politica lui şi a ministrului Apărării. După o discuţie între patru ochi cu generalul Ezer Weizman, adjunctul lui Rabin, la comanda Statului Major General israelian, a decis să nu demisioneze şi l-a informat pe adjunctul lui că, deşi „trăiau vremuri grele“, voia „să se odihnească“. Diagnosticat de către doctorul Gillon, medicul de familie, ca având un „caz sever de epuizare“, Yitzhak Rabin, căruia i s-a făcut o injecţie, a dormit toată noaptea şi jumătate din a doua zi. Pe 25 mai s-a prezentat la sediul Statului Major General israelian, de unde a plecat pe front în zilele următoare şi, prin deciziile lui de natură militară, avea să rămână definitiv în istorie.

Criza cu care se confruntau liderii politico-militari ai Israelului avea să fie accentuată, în cursul întrunirii din 23 mai, de raportul directorului AMAN, care şi-a informat superiorii de faptul că „dacă Israelul nu ripostează la închiderea strâmtorilor... statele arabe vor interpreta slăbiciunea Israelului ca un prilej excelent de a atenta la securitatea acestuia şi la însăşi existenţa lui“. Uniunea Sovietică va comunica guvernului american, în cursul zilei de 24 mai 1967, că „nu trebuie să existe nici o îndoială, pentru nimeni, că oricine va risca să declanşeze un război în Orientul Apropiat se va ciocni nu doar de forţele reunite ale ţărilor arabe, dar şi de riposta energică a Uniunii Sovietice şi a tuturor ţărilor ce îndrăgesc pacea“.

Generalul de Gaulle cere Israelului să nu tragă primul foc de armă
Istoricul Pierre Hazan aprecia că „diplomaţia sovietică se confrunta (la sfârşitul lui mai 1967 - n.n.) cu cvadratura cercului: ea ar vrea să evite erupţia, de teamă că acest conflict din Orientul Mijlociu va degenera într-un război nuclear, fără a se desolidariza, totuşi, de arabi, care sunt angajaţi în cursa spre dezastru“. Prim-ministrul sovietic Andrei Kosîghin îi va cere premierului Levi Eshkol să „regleze conflictul prin mijloace paşnice“, în timp ce preşedintele Charles de Gaulle îl primeşte pe ministrul de Externe israelian Abba Eban, căruia îi va declara: „Fără război! După mine, cel care trage primul foc de armă deschide ostilităţile“.

Consternat, ca şi opinia publică israeliană, de atmosfera găsită la Paris, ministrul Abba Eban, în „Memoriile“ sale, avea să scrie: „Franţa părea să creadă că, dacă Israelul ar fi opus vreo rezistenţă Egiptului sau dacă puterile occidentale înseşi ar fi încercat să acţioneze pentru ridicarea blocadei, atunci o intervenţie sovietică ar fi fost extrem de probabilă, iar Eilat (portul - n.n.) ar fi devenit un Danzig al celui de-Al Treilea Război Mondial“. Sondajele de opinie efectuate înainte de 5 iunie 1967 oferă, totuşi, o puternică susţinere morală: 55% din americani, 50% din britanici, 58% din francezi, 67% din olandezi susţin cauza israeliană, în vreme ce doar 4% din americani, 5% din britanici şi 2% din francezi se află de partea arabilor.

Guvernul francez intra, astfel, în conflict cu opinia publică şi cu sentimentele ei, însă, între dreptate şi interesele naţiunii, între morala dreptului internaţional şi raţiunea de stat avea să prevaleze „raţiunea de stat“ determinată de rezervele de hidrocarburi din zonă şi de interesele comerciale ale Franţei în lumea arabă. „În materie de prestigiu - scria prim-ministrul britanic Harold Wilson -, nici o ţară n-a suferit mai mult de pe urma Războiului de Şase Zile decât Franţa şi niciun alt şef de stat mai mult decât de Gaulle“.

Pe măsură ce evenimentele din Orientul Mijlociu se îndreptau spre o confruntare decisivă, secretarul general al ONU, U Thant, a negociat cu preşedintele Nasser, la 23 mai, un acord, păstrat secret faţă de opinia publică internaţională, prin care egiptenii acceptau: 1) să se abţină de la orice gest care ar putea să crească tensiunea; 2) un emisar al ONU care să facă naveta între Cairo şi Tel Aviv pentru a găsi o posibilitate de înţelegere şi 3) acceptarea lansării, de către U Thant, a unui mesaj adresat tuturor puterilor maritime de a nu livra materialele strategice prin portul israelian Eilat, ci prin portul Haifa de la Marea Mediterană.

Palestinienii îi ameninţă pe evreii ce vor scăpa nesugrumaţi că vor fi aruncaţi în mare
Un puternic război propagandistic se dezlănţuie în eter, între cele două tabere combatante, astfel încât apare, în Israel, psihoza unei catastrofe apropiate. Arabii dezlănţuiţi sunt gata să şteargă de pe hartă Israelul şi să-i extermine pe toţi locuitorii evrei. Afirmaţiile liderului palestinian Ahmed Shukeiri, preşedintele Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), accentuează nebunia acelor clipe. Propaganda israeliană a început să bată monedă pe faptul că Shukeiri a declarat, în cursul unei conferinţe de presă, la Amman, că arabii au intenţia „de a-i arunca în mare pe toţi evreii care vor scăpa nesugrumaţi“. Diverse surse menţionează faptul că liderul palestinian ar fi declarat, în legătură cu posibilitatea ca israelienii să fie aruncaţi în mare, următoarele: „Evreii palestinieni vor putea rămâne în Palestina, la fel şi evreii veniţi din ţările arabe, cu condiţia ca ei să renunţe la sionism şi să nu facă act de fidelitate faţă de statul Israel. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi evrei (e vorba, în acest sens, despre imigranţii din Europa şi Statele Unite - n.n.), ei vor pleca aşa cum au venit. Ei au venit pe mare şi vor pleca tot pe mare. Suntem gata să ajutăm Organizaţia Naţiunilor Unite pentru a facilita reîntoarcerea lor în ţările de origine“. Oricum, era prea mult pentru ca pacea să mai fie o constantă a zonei şi, totodată, pentru o lume arabă ce nu era pregătită pentru un război pe care, totuşi, nu şi-l dorea. AMAN a raportat, la 25 mai, că Divizia 4 Blindată egipteană a ocupat poziţii de luptă în Peninsula Sinai, ceea ce făcea, astfel, ca miza să devină evidentă: lichidarea Statului Israel. Ministrul de Externe israelian, care tocmai ajunsese la Washington după convorbirile de la Paris şi Londra, este informat de noua turnură pe care o luau evenimentele în Orientul Mijlociu. Preşedintele Lyndon B. Johnson avea să-l primească, în seara zilei de 26 mai, pe ministrul israelian de Externe şi va încerca să-l convingă să „nu-şi lanseze ţara într-o aventură militară“.

Responsabilii serviciilor secrete americane îl informaseră pe preşedinte că „niciun indiciu nu lasă să se întrevadă o posibilă ofensivă egipteană împotriva Israelului, în orele şi zilele următoare“ şi că, totuşi, Israelul „va câştiga lupta în 7-10 zile“ în cazul unui conflict. „Nu cred în eventualitatea unui atac egiptean împotriva voastră. Vă spun deschis că aş dori să văd trecând drapelul alb-albastru - israelian - prin Strâmtoarea Tiran; dar pentru aceasta trebuie să am aprobarea Congresului. Nu vreau să se repete greşeala pe care Truman a comis-o în Coreea. (...) Toţi ofiţerii din serviciile noastre secrete sunt convinşi că, dacă Egiptul atacă, o să-l faceţi praf“, avea să-i declare preşedintele Johnson lui Abba Eban.

Sosit pe aeroportul din Tel Aviv la ora 23.30, în seara zilei de 27 mai 1967, ministrul de Externe Abba Eban a nimerit în plină şedinţă a cabinetului israelian. Situaţia era extrem de tensionată, iar militarii îi acuzau pe politicieni de tergiversarea luării unei decizii. Nouă miniştri erau împotriva unui atac al IDF, deoarece doreau să nu împingă statul evreu într-o „aventură militară“ şi voiau, totodată, să evite posibila izolare diplomatică a Israelului. Alţi nouă miniştri ai cabinetului de la Tel Aviv erau partizanii unei lovituri în forţă asupra Egiptului şi a lumii arabe. Şedinţa cabinetului israelian s-a încheiat la ora unu noaptea, fără a se lua însă o decizie.

Israelul a arestat 33 de membri marcanţi ai Hamas
http://www.gandul.info/israelul-arestat-33-membri-marcanti-hamas.html?3929;319101
Trupele israeliene au arestat ieri 33 de membri marcanţi ai Hamas, printre care ministrul Educaţiei, parlamentari sau primari, informează Associated Press. Raidul este ultimul dintr-o serie de acţiuni luate de autorităţile de la Ierusalim ca răspuns la tirul de rachete al Hamas asupra oraşelor israeliene de graniţă.
Cel mai proeminent lider capturat, ministrul Educaţiei, Nasser Shaer, este considerat un pragmatic al mişcării Hamas. În acelaşi timp, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene, Mahmoud Abbas, a lansat un apel la încetarea atacurilor cu rachete palestiniene lansate din Fâşia Gaza spre Israel şi la încheierea unui armistiţiu între Israel şi toate teritoriile autonome palestiniene, informează France Presse.

[url=http://www.atac-online.ro/lumea-lui-007_31/ambitiile-unui-presedinte-(1)_7971]


Ambiţiile unui preşedinte (1)
Războiul de Şase Zile (5 - 10 iunie 1967) reprezintă cel mai important eveniment din dramatica istorie a relaţiilor dintre statul evreu şi lumea arabă.

Raportul de forţe din Orientul Mijlociu se va schimba radical în urma victoriei israeliene din iunie 1967, astfel încât, după anexarea unor teritorii de patru ori mai întinse decât suprafaţa iniţială a statului lor şi după distrugerea armatei egiptene, israelienii se prezintă în postura de cetăţeni ai celei mai mari puteri din regiune. Lumea arabă va trebui să accepte, după iunie 1967, că există un inamic israelian redutabil prin el însuşi şi nu datorită portavioanelor americane aflate în Marea Mediterană.

Începutul anului 1967 nu prevestea prin nimic sângeroasele şi tulburătoarele evenimente din iunie, ce aveau să bulverseze relaţiile internaţionale şi, în special, pe cele din regiunea Orientului Mijlociu. Preşedintele Egiptului, colonelul Gamal Abdel Nasser, în pofida unei retorici anti-israeliene violente, ducea o politică de relativă moderaţie. Trupele egiptene se aflau, din 1957, în spatele barierei formate de cele 3.400 de Căşti Albastre ale ONU, care separau forţele israeliene de cele arabe, după Criza Suezului din 1956. Pe măsură ce fedaynii palestinieni aveau să declanşeze nenumă rate acţiuni de comando împotriva Israelului, în zeci de reprize, pornind din Iordania, Siria şi Liban, preşedintele egiptean avea să fie din ce în ce mai stânjenit de lipsa lui de acţiune politicomilitară în raport cu cei care reprezentau „cauza sfântă a lumii arabe“.

Referindu-se la acea perioadă din existenţa statului Israel, generalul Moshe Dayan mărturisea în „Istoria vieţii mele“ următoarele: „Israelul era, de asemenea, torturat de activitatea teroristă. Întotdeauna mi s-a părut că autorităţile arabe n-au înţeles niciodată întru totul sentimentele noastre şi implicaţiile acestora, că n-au sesizat niciodată de ce eram atât de profund preocupaţi şi de ce reacţionam atât de brusc atunci când oamenii noştri erau asasinaţi, când casele ne erau atacate sau drumurile minate. Campania din Sinai, cu unsprezece ani în urmă, asasinarea teroristă a muncitorilor evrei de la fabrica de potasă de la Marea Moartă şi raidurile asupra satelor evreieşti de lângă Kalkilia aduseseră Israelul şi Iordania aproape la un pas de război“.

Preşedintele Nasser era tot mai stânjenit de lipsa lui de acţiune politico-militară în Orientul Mijlociu
În cursul zilei de 12 noiembrie 1966, un detaşament israelian care patrula pe graniţa israeliano-iordaniană, la sud de Muntele Hebron, a călcat pe o mină ce a ucis trei oameni şi a rănit alţi şase. A doua zi, pe 13 noiembrie 1966, trupele israeliene vor lansa, ca răspuns la atacurile fedaynilor palestinieni veniţi din teritoriul iordanian, una dintre cele mai importante operaţiuni militare ca amploare, prin numărul de forţe şi mijloace alocate. Ţinta armatei israeliene era aşezarea Samoa, din Iordania, locul de bază al gherilelor palestiniene. Sunt aruncate în aer zece case şi distruse forţele din Legiunea Arabă venite în ajutorul fedaynilor palestinieni. Totodată, regele Hussein al Iordaniei acuză guvernul de la Cairo de laşitate în ceea ce priveşte cauza palestiniană.

Începând din ianuarie 1967, artileria siriană, aflată pe înălţimile din Platoul Golan, va deschide constant focul asupra kibbutzurilor evreieşti, în condiţiile în care Siria primea un sprijin nelimitat politico-militar din partea Uniunii Sovietice. La 7 aprilie 1967, aviaţia israeliană atacă trupele siriene aflate pe înălţimile Golan, iar bătălia aeriană, ce se va desfăşura după intervenţia MiGurilor siriene, va însemna o usturătoare înfrângere pentru guvernul de la Damasc: şase MiG-uri vor fi doborâte. Siria cere Egiptului să intervină în luptă prin respectarea prevederilor cuprinse în tratatul de întrajutorare existent între cele două ţări. Preşedintele Nasser se mulţumeşte doar cu proteste verbale, ceea ce îl transformă, în ochii duş- manilor, dar şi ai prietenilor, într-un „tigru de hârtie“. Pe măsură ce popularitatea sa, în lumea arabă, se deteriora vizibil, preşedintele Nasser simţea nevoia să facă ceva. La 1 mai 1967, colonelul Nasser a anunţat că va pune la dispoziţia Siriei toate avioanele şi piloţii necesari pentru apărarea regimului de la Damasc.

O depeşă a Agenţiei de presă UPI va informa opinia publică internaţională, la 12 mai 1967, despre faptul că „după o înaltă sursă israeliană, statul evreu se pregăteşte de o acţiune militară restrânsă împotriva armatei Damascului, dacă teroriştii sirieni vor continua raidurile de sabotaj în Israel“.

KGB manipulează serviciile de informaţii ale Siriei şi Egiptului
Criza care era gata să izbucnească în Orientul Mijlociu s-a bucurat şi de concursul sovieticilor, care i-au informat pe egipteni, la 12 mai 1967, printr-un ofiţer KGB din cadrul ambasadei sovietice de la Cairo, că se confirmă faptul că israelienii comasează trupe la graniţa cu Siria. Preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, Nikolai Podgornîi, l-a informat pe Anwar Sadat, aflat în vizită oficială la Moscova, de concentrarea trupelor israeliene şi l-a asigurat că Uniunea Sovietică va ajuta Siria şi Egiptul în cazul unui conflict cu Israelul. Totodată, ministrul de Externe sovietic l-a informat pe pre- şedintele sirian că sursele spionajului sovietic dau, ca posibilă dată a invaziei israeliene asupra Siriei, intervalul 16-22 mai 1967.

Concomitent cu desfăşurarea paradei militare israeliene de la Ierusalim, din dimineaţa zilei de 15 mai 1967, prilejuită de sărbătoarea naţională a Israelului, o altă paradă de mari proporţii se desfăşura la Cairo. Încă din zorii zilei, tancuri, transportoare blindate, tunuri şi camioane cu trupe traversau Cairo îndreptâ ndu-se spre est, în direcţia Peninsulei Sinai. Generalul Yitzhak Rabin, şeful Statului Major General al armatei israeliene, a fost informat, încă din seara de 14 mai, de către şeful Serviciului de Informaţii Militare israeliene (AMAN), generalul Aharon Yariv, de faptul că se semnalau anumite deplasări de trupe egiptene de la bazele lor din vestul Canalului Suez în direcţia Peninsulei Sinai. Ambasadorul Israelului în SUA, Abraham Harmann, va fi sunat, în dimineaţa zilei de 15 mai, de către Lucius Battle, subsecretar de stat pentru problemele Orientului Mijlociu la Departamentul de Stat, care l-a informat de faptul că pe sub balcoanele ambasadei americane din Cairo treceau coloane de trupe egiptene. Oficialul american l-a asigurat pe ambasadorul israelian că, în opinia guvernului american, evenimentele de la Cairo nu sunt altceva decât un contra-răspuns la parada militară de la Ierusalim. Telegrama de la Washington avea să fie descifrată, la Tel Aviv, abia în cursul după-amiezii. La ora 16.00, şeful Statului Major General israelian l-a informat pe primul-ministru Levi Eshkol, care deţinea şi portofoliul de ministru al Apărării, despre evoluţia evenimentelor de la frontierele Israelului. Reîntors în clădirea Ministerului Apărării, premierul Eshkol i-a ordonat generalului Israel Tal, comandantul Corpului de blindate, să trimită urgent o unitate de blindate spre frontiera cu Egiptul. Tancurile Diviziei „S“ se vor afla, câteva ore mai târziu, în marş forţat către sudul Israelului. Concluziile AMAN-ului, referitoare la faptul că Egiptul „nu va fi pregătit de război înainte de 1969“, erau contrazise de evenimentele în curs de desfăşurare. Soldaţii din două divizii egiptene vor traversa, în zilele de 14 şi 15 mai 1967, Canalul de Suez şi se vor instala pe poziţii în Peninsula Sinai.

Preşedintele Nasser va cere, la 16 mai, ca Forţele de Urgenţă ale ONU (United Nations Emergency Force - UNEF), instalate în zonă după războiul din 1956, să fie retrase de la frontiera israeliano-egipteană şi să se regrupeze la bazele lor din zona Fâşiei Gaza. Generalul Mahmud Fawzi, şeful Statului Major General egiptean, i-a explicat, printr-o scrisoare, generalului indian Rikhye, comandantul UNEF, că Egiptul cere acest lucru deoarece forţele armate egiptene au primit ordinul de „a se pregăti de acţiune împotriva Israelului, în cazul în care acest stat ar comite o agresiune împotriva oricărei ţări arabe“. Conducerea politico-militară egipteană nu dorea ca UNEF să părăsească Sharm-el-Sheikh, care controla Strâmtoarea Tiran, şi nici Fâşia Gaza. Secretarul general al ONU, birmanezul U Thant, la sfatul dat de americanul dr. Ralph Bunche, secretarul general adjunct, specialist în problemele Orientului Mijlociu, a refuzat să lase unităţi UNEF la Sharm-el-Sheikh şi în Fâşia Gaza, deoarece UNEF nu poate „să abandoneze unele din poziţiile sale şi să rămâ- nă în altele“. A doua zi, 17 mai, preşedintele Nasser a cerut ca toate trupele UNEF să părăsească zona de operaţii, inclusiv aceea de la Sharm-el-Sheikh. Secretarul general al ONU a acceptat şi, două zile mai târziu, căştile albastre părăseau viitoarea zonă de conflict. Criza era amorsată şi războiul avea să înceapă curând.

Spionajul militar israelian este convins că Egiptul nu va ataca mai devreme de anul 1969
În cursul consfătuirii desfăşurate la Statul Major General israelian, la 17 mai, generalul Aharon Yariv, directorul AMAN, a fost de părere că acţiunile Egiptului erau menite să descurajeze un atac israelian împotriva Siriei, în condi- ţiile în care desfăşurarea militară egipteană în Sinai avea un caracter defensiv. Analizând situaţia economiei egiptene, a stării forţelor armate, care nu integraseră în totalitate sistemele de armament sovietic primite de curând, precum şi desfăşurarea trupelor egiptene în Yemen, în sprijinul forţelor republicane implicate în războiul civil, AMAN a concluzionat că nu putea avea loc un „război de mare amploare înainte de 1969“. În noua conjunctură politico-militară din mai 1967, analiştii AMAN considerau că Rais-ul egiptean va ordona trupelor sale să se retragă după această demonstraţie de forţă. AMAN nu ştia, în acele clipe, că URSS oferea atât Egiptului, cât şi Siriei, informaţii false despre mişcarea trupelor Forţei de Apărare Israeliene (IDF) şi despre planurile Statelor Unite. Directorul Biroului de Informaţii al Preşedintelui (Serviciul de Informaţii Externe egiptean), Sami Sharaf, era agent al KGB, iar rapoartele sale către preşedintele Nasser reflectau evaluările optimiste ale Centrului KGB de la Moscova privind conspiraţia occidentală împotriva lumii arabe.

Secretarul general al ONU devine adversar al statului Israel
În dimineaţa de 18 mai 1967, ambasadorul american la Tel Aviv, Woolworth Barbour, a solicitat o audienţă la premierul Levi Eshkol pentru a-i remite un mesaj din partea preşedintelui Lyndon B. Johnson, care cerea o abţinere de la orice gest susceptibil de a agrava tensiunea şi de a provoca un focar de violenţă în regiune. Mesajul preşedintelui Statelor Unite sosea în plină criză generată de retragerea căştilor albastre din Peninsula Sinai. Ministrul de Externe israelian Abba Eban i-a convocat imediat pe ambasadorii Marii Britanii, Franţei şi SUA la Tel Aviv, pentru a exprima neliniştea guvernului său în legătură cu gestul secretarului general al ONU, în lipsa acordului Adunării Generale sau al Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. „Atitudinea lui U Thant te face să te gândeşti la o umbrelă care se închide tocmai în momentul când începe ploaia“, avea să declare Abba Eban la finalul întrevederii cu reprezentanţ ii diplomatici occidentali. La New York, reprezentantul Israelului la ONU încerca, în acelaşi timp, să-l convingă pe U Thant să lase un contingent de soldaţi ai ONU la Sharm-el-Sheikh, pentru a împiedica închiderea trecerii prin Strâmtoarea Tiran, în Golful Aqaba.

AMAN a raportat, în cursul zilei de 19 mai, că intenţiile egiptene nu erau inevitabil agresive. Analiştii militari israelieni concluzionau că egiptenii vor ezita să atace IDF atât timp cât nu aveau să ajungă la o cooperare strategică deplină cu celelalte state arabe şi cât timp forţele lor principale erau împărţite între cele două maluri ale Canalului Suez. Totodată, AMAN sesizase faptul că preşedintele Nasser ordonase unui număr de trei dintre brigăzile sale staţionate în Yemen să se înapoieze în Egipt. La 20 mai 1967, trupele egiptene au intrat în localitatea Sharm-el-Sheikh, aflată la capătul de sud al Peninsulei Sinai, având astfel controlul asupra Golfului Aqaba, prin care se realiza legătura comercială a Israelului cu Africa şi Asia. Preşedintele Nasser a ordonat, a doua zi, mobilizarea generală a armatei egiptene. 80.000 de soldaţi egipteni erau gata de luptă la frontiera cu Israelul, iar sirienii au mobilizat, la graniţă, noi unităţi de infanterie. Liderul gherilelor palestiniene, Shukeiri, proclama, în aceeaşi zi, că Israelul va fi distrus.

- va urma -

„Surorile sinucigaşe” din Fâşia Gaza aşteaptă o nouă invazie israeliană
de Bogdan MUNTEANU/GANDUL | 23 MAI 2007
„Surorile sinucigaşe” din Fâşia Gaza aşteaptă o nouă invazie israeliană

„Ne vom transforma trupurile în bombe vii împotriva armatei israeliene” – acesta e avertismentul lansat de membra unui comando de teroriste al Hamas, denumit de cotidianul The Daily Mail „surorile sinucigaşe”. Mesajul survine mai multor zile de bombardamente ale aviaţiei israeliene asupra Fâşiei Gaza, existând temerile că acestea sunt numai preludiul încă unei veri fierbinţi în care Israelul va trebui să declanşeze o ofensivă terestră pentru a se apăra de rachetele palestiniene.
Acoperite din cap până în picioare în negru, încinse cu centuri explozive şi strângând în braţe arme automate, membrele comandoului au pozat în faţa unor rachete artizanale, în ceea ce s-a vrut o nouă lovitură de imagine a Hamas. Imaginile au fost difuzate la nici 24 de ore după ce gruparea rivală, Jihadul Islamic, lansase pe internet un material video în care zeci de femei declarau că „aşteaptă nerăbdătoare” să devină teroriste sinucigaşe. Prin urmare, Hamas a replicat prin imagini mult mai bine regizate, în care „surorile sinucigaşe” demonstrau nu numai că vor să se arunce în aer, dar şi că au cu ce să o facă, având un minim antrenament militar. „Dacă Israelul va încerca să invadeze Fâşia Gaza, ne vom apăra patria şi casele”, afirmă hotărâtă una dintre „surori” (nu se ştie dacă există într-adevăr o legătură de rudenie între cele 10-12 femei din imagini sau e vorba doar de un termen general).

Apariţia materialelor video cu potenţiale teroriste sinucigaşe ale Jihadului Islamic, respectiv ale Hamas, în numai 24 de ore, indică un soi de competiţie între cele două grupări. „Surori” teroriste din ambele tabere s-au declarat doritoare să fie „primele martire” în cazul unei noi invazii terestre a Israelului. Vorbitoarele au cerut „răzbunare pentru crimele israeliene faţă de palestinieni”, lăsând să se înţeleagă că ele şi-ar putea pune în practică ameninţările şi fără să fie forţate de situaţia în care ar trebui să respingă un atac israelian. Situaţia din Fâşia Gaza s-a tensionat în ultima săptămână, după ce israelienii, sătui de zecile de rachete palestiniene lansate asupra oraşului Sderot, au trecut la atacuri aeriene soldate cu cel puţin 40 de morţi.

Israelul tine armistitiul intre Fatah si Hamas
Cel de-al cincilea acord de incetare a focului intre cele doua grupari palestiniene rivale, Fatah si miscarea islamista Hamas, s-a mentinut ieri, permitandu-le locuitorilor Fasiei Gaza sa isi reia preocuparile obisnuite, dupa noua zile de confruntari violente soldate cu 50 de morti, majoritatea membri ai fortelor de securitate loiale presedintelui palestinian Mahmud Abbas si miscarii Fatah. Ca urmare a acordului de incetare a focului, combatantii inarmati ai ambelor grupari s-au retras din pozitiile ocupate.
Un inalt oficial din Ministerul Apararii israelian, Amos Gilad, a avertizat ca
islamistii vor sa transforme Fasia Gaza intr-un "Hamastan", un factor de destabilizare pentru intreaga regiune.
Ripostand tirurilor de rachete trase asupra asezarilor din sudul tarii, aviatia israeliana si-a intensificat ieri raidurile asupra unor obiective din Fasia Gaza ale gruparii islamiste Hamas, lovind depozite de arme si doua ateliere in care se banuia ca se fabrica rachete. Pentru moment, atat guvernul, cat si statul major israelian nu au in vedere o operatiune terestra, dar premierul Ehud Olmert a amenintat cu o intensificare a ofensivei impotriva Hamas, daca atacurile cu rachete continua. Ieri, alte trei rachete au cazut in orasul israelian Sderot, avariind o casa. Israelul a declarat stare de urgenta in asezarile de la granita cu Fasia Gaza.

Stare excepţională în Israel Autorităţile israeliene au decretat în acestă dimineaţă stare excepţională în localităţile din sudul ţării, care au fost recent ţinta tirurilor de rachete palestiniene.

Ca urmare, armata va prelua prerogativele civile în oraşele din sudul Israelului. Măsura vizează în principal oraşul Sderot, atacat cel mai des de rachetele militanţilor palestinieni.
=====
Confruntări armate în Liban Confruntări armate au izbucnit în această dimineaţă într-o tabără de refugiaţi palestinieni din nordul Libanului, între armata guvernamentală şi luptători afiliaţi reţelei al-Qaida. Martorii oculari afirmă că există victime de ambele părţi. Luptele au izbucnit în jurul orei şase dimineaţa, la intrarea în (tabăra de refugiaţi de la Nahr al-Bared, nu departe de oraşul Tripoli, unde un post de control al armatei a fost atacat de militanţii grupării Fatah al-Islam.

Un alt incident armat a izbucnit chiar în oraşul Tripoli, în timp ce poliţia încerca să aresteze mai mulţi indivizi suspectaţi că ar fi jefuit o bancă. Fatah al-Islam este o grupare formată anul trecut de dizidenţi ai gherilei pro-siriene Revolta Fatah. Beirutul afirmă despre noul grup, care-şi postează comunicatele pe site-urile de internet folosite dde al-Qaida, că ar fi un avanpost al spionajului sirian în Liban.

Medic palestinian acuzat de implicare in complotul de asasinare a premierului israelian Ehud Olmert
http://www.ziare.com/Medic_palestinian_acuzat_de_implicare_
Un medic palestinian, angajat al organizatiei "Medecins Sans Frontieres" (MSF), este acuzat ca ar fi fost implicat intr-un complot de asasinare a lui Ehud Olmert.

Agentia de Securitate din Israel (Shin Bet), citata in editia electronica a The Jerusalem Post, a confirmat faptul ca Mazab Bashir, in varsta de 25 de ani, a recunoscut intr-un interogatoriu la care a fost supus luna trecuta ca a strans informatii despre mai multi oficiali israelieni, inclusiv despre Olmert si membri ai Knessetului.

De asemenea a fost desemnat de catre colabortatorii sai din Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei sa il asasineze pe Olmert, actul fiind menit sa razbune uciderea civililor palestinieni. Realizand ca nu poate trece de dispozitivul de securitate al premielui, a decis asasinarea sefului organizatiei Elad, David Beeri.

Amir Peretz, nevoit să demisionezeÎn urma criticilor formulate după o anchetă privind războiul din Liban, ministrul israelian al Apărării, Amir Peretz, ar putea fi nevoit să demisioneze. Rezultatul anchetei urmează să fie publicat peste câteva zile, după ce se vor analiza primele cinci zile ale conflictului şi decizia Israelului de a declanşa războiul,izbucnit după ce militanţii Hezbollah au răpit doi soldaţi de la graniţă, la data de12 iulie 2006. Raportul comisiei îl va critica pe premierul Ehud Olmert, al cărui viitor politic ar putea fi de asemenea decis de rezultatele anchetei, precum şi pe ministrul Apărării. Peretz, un fost sindicalist din cadrul Partidului Muncii, va fi vizat de cele mai dure critici ale comisiei.

Condiţii de viaţă precare, în Palestina Comisarul european pentru Dezvoltare şi Ajutor Umanitar, Louis Michel, a declarat că viaţa în teritoriile palestiniene se deteriorează. Comisarul a mai cerut Israelului să diminueze restricţiile de deplasare impuse palestinienilor. Michel, care efectuează un turneu în Orientul Mijlociu, a mai declarat că, în urmă cu un an, situaţia era deja precară şi dificilă, iar în prezent continuă să se deterioreze. Potrivit comisarului, Israelul impune restricţii de deplasare din teritorii, din motive de securitate. Aceaste restricţii sunt parţial responsabile pentru această situaţie. Comisarul a mai spus că este îngrijorat de securitatea Israelului şi că este conştient că nu este uşor să trăieşti fără încetare sub ameninţarea atacurilor teroriste.

Statele Unite au fost la un pas de a ataca Israelul
Dezvăluiri şocante, la 40 de ani de la Războiul de Şase Zile. Americanii s-au temut că Israelul va intra adânc în Egipt, provocând reacţia ostilă a URSS SUA au avut în 1967 un plan care lua în considerare atacul asupra Israelului. Elaborat în regim de urgenţă, planul era menit să împiedice extinderea statului evreu spre sud şi est, în Cisiordania şi Sinai. Informaţia a fost publicată de cotidianul "Haaretz" pe baza unor documente istorice recent declasificate. Potrivit acestora, Statele Unite puseseră la punct strategia cu cel puţin o lună înainte de Războiul de Şase Zile.
Este vorba de o faţetă necunoscută a îndelungatelor relaţii israeliano-americane. Dezvăluirile au fost făcute iniţial într-un studiu top-secret realizat de Institutul pentru Analize de Apărare din Washington. În februarie 1968, un expert de la acest institut, pe nume L. Weinstein, a scris un articol intitulat "Incidentul periculos nr. 14", care trata implicarea SUA în criza din mai-iunie 1967. Numai 30 de exemplare din acest studiu au fost tipărite pentru a se distribui. După ani de zile, materialul a fost declasificat şi acum poate fi citit, deşi detaliile care ar putea deconspira identitatea surselor şi ideile operaţionale au rămas secrete. Strike Command, entitatea care urma să lanseze atacul asupra Israelului, nu mai există. A dispărut în 1971, din motive interne, fiind înlocuită de Readiness Command, care şi-a încetat şi ea existenţa în anii 1980, în favoarea Central Command (CENTCOM) care include astăzi forţe din Irak, Iran, Siria, Liban, Egipt, Iordania şi Afganistan, şi Special Operations Command (SOCOM).
Joc la două capete
Generalul care a supervizat planul a fost Theodore John ("Ted") Conway, care conducea Strike Command. Potrivit studiului lui Weinstein, la 20 mai 1967, s-a dat ordinul de pregătire a planurilor de urgenţă pentru o intervenţie militară în cazul unui nou război arabo-israelian. Ordinul includea un plan în sprijinul Israelului şi un altul în sprijinul arabilor. Obiectivul era garantarea existenţei şi a frontierelor fiecăruia din statele din regiune. Potrivit politicii sale, Washingtonul nu putea permite Egiptului sau altei coaliţii de state să distrugă Israelul, dar nici Israelului să se extindă spre vest, în Sinai, şi la est, în West Bank. Conway, care avea dubii asupra intervenţiei, a luat totuşi în considerare evacuarea civililor americani din Israel şi statele arabe.
Păstrarea „echilibrului terorii" cu orice preţ
Luând partea Israelului, SUA ar fi putut crea o stare conflictuală cu sovieticii. De aceea, generalul a recomandat o "strictă neutralitate" şi evitarea unui sprijin deschis pentru această ţară. Interesul pentru Orientul Mijlociu trebuia considerat în contextul Războiului Rece, a avertizat Conway, şi poziţia americană trebuia să ţină cont de aceste realităţi, nu de "problemele locale". Numai în ultimă instanţă, SUA urmau să intre într-o acţiune unilaterală - şi aceasta doar pentru a pune capăt luptei. Orice intervenţie americană trebuia lansată numai pentru a asigura integritatea teritorială a tuturor ţărilor implicate.
Returnarea teritoriilor
Răspunsul SUA urma să fie identic în ambele cazuri: o acţiune navală şi aeriană pentru stabilizarea situaţiei. După încetarea focului, forţele terestre ale SUA trebuiau să fie deplasate pentru misiuni de păstrarea păcii. Returnarea teritoriilor trebuia să fie făcută pe cale diplomatică, folosirea forţei fiind preconizată numai "dacă era absolut necesar". Generalul Earle Wheeler, şeful Statului Major Combinat, a oprit distribuirea planului la niveluri subordonate. La 6 iunie, când succesul forţelor aeriene israeliene a fost cunoscut şi diviziile generalilor Ariel Sharon şi Avraham Yaffe au avansat în Sinai, Wheeler a transmis un memorandum top-secret care recomanda ca SUA să nu intervină militar. De asemenea, recomanda continuarea - pe canale diplomatice - a consultărilor cu sovieticii pentru a opri războiul şi suspendarea susţinerii logistice de ambele părţi. Teama că Israelul putea fi distrus a fost înlocuită de îngrijorarea că înfrângerea arabă putea fi atât de zdrobitoare, încât să determine o intervenţie a sovieticilor. Chiar dacă, oficial, SUA nu ştiau scopul final al atacurilor, în ciuda declaraţiilor făcute de ministrul apărării, Moshe Dayan, că Israelul nu avea ambiţii teritoriale, administraţia americană a simţit nevoia "să limiteze succesul (Israelului) în limite rezonabile". Doi generali maiori în retragere, Israel Tal şi Shlomo Gazit, care conduceau la acea vreme serviciile de informaţii militare, afirmă că au aflat de planul SUA abia acum.
Debutul relaţiilor speciale SUA - Israel

La 14 mai 1948, David Ben Gurion a proclamat statul evreu. Sioniştii şi-au văzut astfel încununate eforturile începute încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. După tragedia Holocaustului, instanţele internaţionale recunoscuseră necesitatea de a da evreilor europeni o ţară. Statele musulmane au reacţionat negativ, în bloc, considerând iniţiativa o sechelă a colonialismului. Estul şi Vestul nu au întârziat să intre în această dispută. Dacă, la început, s-a arătat favorabilă creării statului Israel, URSS s-a răzgândit, devenind rapid campioana cauzei arabe, în timp ce SUA au continuat să fie de partea sioniştilor. În 1948, tânărul stat evreu a fost la un pas de a dispărea înainte de a fi recunoscut pe plan internaţional. Luând-o înaintea Naţiunilor Unite, care tergiversau decizia, Statele Unite au fost prima ţară care a dat semnalul recunoaşterii Israelului, inclinând decisiv balanţa în favoarea evreilor.
O campanie unică în analele militare

Evenimentele din Războiul de şase zile s-au desfăşurat cu o iuţeală uluitoare. Experţii au apreciat că ceea ce s-a petrecut în mai puţin de o săptămână a depăşit tot ce era cunoscut în analele războiului, campania israeliană fiind catalogată drept "una dintre cele mai strălucite din istoria militară". Forţele egiptene desfăşuraseră în Sinai şapte divizii (un total de 120.000 de oameni), dintre care două divizii de tancuri. Armata de eliberare a Palestinei avea câte o divizie de tancuri în regiunile Aza, Rafah, Cazima şi la Giabe Libni… o forţă extraordinară. Egiptenii aveau peste 1.000 de tancuri, nenumărate guri de tun şi un număr imens de soldaţi, sub comanda lui Gamal Abdel Nasser. În faţa acestor forţe au stat doar trei divizii evreieşti ale generalului Tal, generalului Jaffe şi generalului Sharon. Superioritatea armatei israeliene nu a constat în armament, ci în calitatea combatanţilor. Egiptenii aveau tancuri dintre cele mai noi şi moderne, T-55 şi Stalin-3, iar evreii, tancuri "Centurion" şi "Patton", pe lângă câteva din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care le-au modificat şi pus în acţiune pentru a fi folosite în momentele decisive.
Anecdote de război
În epocă circula o anecdotă, care a ajuns şi în România: Armata israeliană trebuia să defileze prin faţa preşedintelui evreu. Tancurile trec, aviaţia - la fel, dar infanteria rămâne invizibilă. Îngrijorat, preşedintele îşi trimite adjutantul pentru a cerceta cauzele întârzierii. Acesta se întoarce după un scurt timp. "Domnule preşedinte, vedeţi, pe traseu se găseşte un pod la capătul căruia stă un câine foarte rău". Presa arabă a repetat la nesfârşit anecdota, caricaturiştii delectându-se să improvizeze pe aceeaşi temă. Dar câinele rău a devenit arab… Infanteria israeliană a trecut podul, câinele a rupt-o la fugă peste Suez. Ţările arabe au ordonat o anchetă pentru descoperirea şi arestarea celui care a inventat anecdota, despre care se crede că s-a refugiat în Siria.
Războaiele israeliano-arabe şi-au disputat „Ţara Sfântă"
Conflictul israeliano-arab a apărut imediat după sfârşitul mandatului britanic asupra Palestinei, între statele arabe şi populaţia arabă care trăieşte în Palestina, pe de o parte, şi populaţia evreiască, apoi statul Israel, de cealaltă parte. Dar ciocnirile dintre arabi şi evrei au început din 1920 şi au culminat cu revolta arabă din 1936-1939 şi războiul din 1948.
Israelienii şi arabii au angajat şase conflicte armate majore, din 1948 până anul trecut: războiul din care s-a născut oficial statul Israel (1948), criza Suezului (1956), Războiul de şase zile (1967), războiul de Yom Kippur (1973), primul război din Liban (1982) şi cel de-al doilea război din Liban (2006). Cele două Intifada (războiul pietrelor, început în 9 decembrie 1987, şi cel de la Moscheea Al-Aqsa, început în septembrie 2000), nu intră în categoria conflictelor mari, ţinând mai degrabă de războiul de uzură.
Lupta pentru recunoaşterea statului
Refuzul ţărilor Ligii Arabe de a recunoaşte statul Israel duce la izbucnirea primului război arabo-israelian la 15 mai 1948. În timpul conflictului, teritoriile atribuite statului palestinian de către ONU sunt ocupate de părţile beligerante. Mulţi arabi se refugiază în statele vecine, născându-se astfel problema palestiniană. Războiul se încheie în februarie-iulie 1949 prin acorduri bilaterale de armistiţiu.
Criza Suezului şi ameninţarea nucleară
Criza Suezului a izbucnit în 1956, când Egiptul a naţionalizat canalul. Conflictul a opus această ţară unei alianţe secrete între Israel, Franţa şi Marea Britanie. Criza a survenit în plin război rece. La 29 octombrie 1956, Israelul a invadat Fâşia Gaza şi Sinaiul. La 31 octombrie, Franţa şi Marea Britanie au bombardat Egiptul.
Bizuindu-se pe ajutorul sovietic, egiptenii au încercat să reziste, dar în faţa rapidităţii invaziei au capitulat. Avântul ofensivei israeliene e stopat de intervenţia URSS, sub ameninţarea unei riposte nucleare. Israelul se repliază între frontierele din 1949.
O rezoluţie cu efect nociv
Războiul de şase zile s-a desfăşurat între 5 iunie-11 iunie 1967. Israelul s-a confruntat cu o coaliţie formată din Egipt, Iordania şi Siria. Printr-un „atac preventiv", Israelul cucereşte Gaza, peninsula Sinai, Cisiordania şi platoul Golan. Rezultatele influenţează încă şi astăzi geopolitica regiunii. Atacul preventiv a fost forţat de manevrele ostentative ale Egiptului, în deşertul Sinaiului.
După numai şase zile de luptă, Israelul a repurtat victorii importante, în urma cărora Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 242 prin care a cerut încheierea imediată a ocupaţiei militare. Rezoluţia nu a precizat însă cui revin teritoriile din care se ceruse evacuarea Israelului.
Seism politic după conflictul din 1973
Războiul de Yom Kippur, numit şi războiul din octombrie 1973, a opus Israelului o coaliţie condusă de Egipt şi Siria. Chiar în ziua postului din Ziua Răscumpărării – zi stabilită de Dumnezeu pentru a aduce împăcare între oameni –, egiptenii au trecut la atacuri simultane, în peninsula Sinai şi platoul Golan. După două zile, situaţia s-a inversat în favoarea armatei israeliene. Incapacitatea serviciilor secrete israeliene de a depista semnalele de război a provocat un seism politic intern. Pemierul Golda Meir, supranumită „doamna de fier", a demisionat. Dar Războiul de Yom Kippur a întărit reputaţia de invincibilitate a Israelului, fapt ce a dus în final la deschiderea negocierilor secrete de pace încheiate cu acordurile de la Camp David.
Operaţiunea „Pace în Galileea" şi OLP
La 3 iunie 1982, un comando al organizaţiei palestiniene Abu Nidal încearcă să-l asasineze pe ambasadorul israelian de la Londra, Shlomo Argov. Ca represalii, armata israeliană bombardează taberele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OLP) din Liban. OLP răspunde cu atacuri de rachetă asupra nordului Israelului, iar Ţahal (armata israeliană) ripostează. La 6 iunie, armata israeliană declanşează operaţiunea „Pace în Galileea", intrând în Liban şi înaintând până la Beirut. Dreapta israeliană era hotărâtă să termine cu OLP odată pentru totdeauna, generalii israelieni considerând că simpla ei existenţă reînvie naţionalismul palestinian în teritoriile ocupate, închizând calea spre orice negociere.
În doar o săptămână, Ţahalul, cu ajutorul forţele libaneze ale lui Bachir Gemayel, înfrânge fedaynii palestinieni şi trupele siriene. La 21 august, în urma unui acord american, OLP părăseşte Beirutul sub supraveghere internaţională.
Semieşecul din vara lui 2006
Conflictul israelo-libanez a debutat la 12 iulie 2006 cu un incident între Hezbollahul lui Hassan Nasrallah şi armata israeliană la frontieră, care a dus la capturarea a doi soldaţi israelieni. Israelul a decis lansarea operaţiunii cu numele de cod „Schimbare de direcţie". Obiectivul a fost eradicarea implantărilor Mişcării Hezbollah în Liban, capabile să atace cu rachete nordul Israelului.
Rezoluţia Consiliului de Securitate din 11 august a hotărât încetarea ostilităţilor. Dar conflictul israeliano-arab nu a fost rezolvat. Premierul israelian Ehud Olmert a examinat miercurea trecută o eventuală ripostă la recrudescenţa tirurilor cu rachetă palestiniene din Fâşia Gaza.

Stare de alerta in IsraelCeremoniile organizate in memoria militarilor cazuti in lupte si a aniversarii a 59 de ani de la dobandirea independentei de catre statul evreu au determinat autoritatile sa ia masuri de securitate speciale.

Potrivit unor surse militare citate de AFP, fortele de securitate au intrat in stare de alerta, fiind mobilizate "in perspectiva principalelor ceremonii religioase, din cauza recrudescentei alertelor teroriste cu aceasta ocazie".

Pana luni seara continua seria evenimentelor comemorative ce omagiaza cei peste 22.000 de militari cazuti la datorie si civilii care si-au pierdut viata in atentate dupa infiintarea Israelului, urmand ca dupa ora 20.00 sa debuteze ceremoniile ce marcheaza celebrarea a 59 de ani de la dobandirea independentei statului evreu.

Imagini şocante: raidul israelian de la un reactor nuclear irakian

Postul public de televiziune din Israel a difuzat în premieră, miercuri seară, imagini filmate de aviaţia israeliană în cursul raidului efectuat la reactorul nuclear irakian de la Osirak, în 1981, conform Mediafax.
Înregistrarea, care durează 90 de minute, prezintă pregătirile serviciilor secrete şi armatei Israelului, precum şi modul de desfăşurare a raidului, care a avut loc la 1 iunie 1981 şi a vizat centrala de la Tammuz, situată la 17 kilometri de Bagdad. În timpul raidului a murit un specialist francez.
Filmul dezvăluie că cele opt avioane F-16 de fabricaţie americană folosite în raid ar fi trebuit iniţial livrate şahului Iranului, însă după Revoluţia Islamică, ele au fost transferate Israelului, care ar fi urmat să le primească abia în 1982.
Imaginile prezintă lunile de antrenament efectuate de cei opt piloţi, care s-au pregătit în secret deasupra Ciprului şi a Mării Roşii.

A scăpat din atac, a murit în spaţiu

Cel mai tânăr dintre ei, Ilan Ramon (foto), avea să fie primul astronaut israelian care a zburat în spaţiu. El a murit la 1 februarie 2003, în urma dezintegrării navetei Columbia.
Raidul de la Osirak a fost dispus de premierul Menachem Begin, la cererea şefului Statului Major israelian, generalul Rafael Eytan.
Înregistrarea îl surprinde pe unul dintre piloţi repetând îndemnul generalului Eytan înainte de lansarea operaţiunii: "Dacă veţi fi capturaţi, spuneţi tot ce ştiţi. Credeţi că ştiţi multe, dar de fapt nu ştiţi nimic".
Operaţiunea israeliană a suscitat critici dure din partea comunităţii internaţionale, inclusiv cele ale administraţiei americane. La 19 iunie 1981, Consiliul de Securitate a votat în unanimitate "condamnarea fermă a atacului militar desfăşurat de Israel" în Irak.

Liderul partidului arab din Israel, acuzat de legături cu serviciile ruseştiUn scandal de spionaj ia amploare zilele acestea în Israel. Personajele principale sunt deputatul în Knesset (parlamentul israelian) Azmi Bishara, liderul partidului arab din Israel - Balad - care, între timp, a părăsit intempestiv ţara, şi Direcţia de Informaţii a Statului Major al armatei ruse, temutul GRU, relatează ziarul kuweitian "Al-Seyassah".
Potrivit publicaţiei citate, Azmi Bishara ar fi părăsit Israelul după ce a fost avertizat de serviciul de informaţii rus că serviciile secrete israeliene sunt pe urmele sale. Agenţia israeliană de presă Debka scrie că plecarea intempestivă din ţară, în urmă cu două săptămâni, a lui Azmi Bishara este legată de o anchetă declanşată împotriva sa de Serviciul de securitate generală (Shabac).
Conform unor surse din interior, care au refuzat să dea detalii, faptele pentru care este anchetat deputatul arab sunt grave şi au legătură cu trădarea de ţară. În acelaşi dosar sunt anchetate mai multe organizaţii israeliene arabe.
Conform ziarului israelian "Yedioth Aharonoth", conducerea partidului Balad ar duce în prezent negocieri cu autorităţile statului evreu privind garanţiile care să-i asigure lui Azmi Bishara revenirea în Israel fără a fi însă arestat.
Autorităţile de la Tel Aviv, potrivit ziarului citat, ar fi refuzat însă o astfel de înţelegere.
Colegi de partid ai lui Bishara – despre care s-a aflat că suferă de o gravă maladie renală - încearcă să-l convingă să se întoarcă în Israel, dar acesta nu doreşte să repete experienţa militantului palestinian Marwan Barghuti, aflat într-o închisoare israeliană.

In schimbul soldatului Shalit, israelienii sunt dispusi sa elibereze prizonieri palestinieni
http://www.ziare.com/In_schimbul_soldatului_Shalit__israelienii_sunt_dispusi_sa_elibereze_prizonieri_palestinieni-80856.html
Majoritatea israelienilor intrebati daca ar fi de acord sa fie eliberati palestinienii acuzati de uciderea unor israelieni pentru a obtine in schimb eliberarea soldatului Gilad Shalit, rapit in iunie, au raspuns afirmativ.
Sondajul de opinie publicat joi de cotidianul Maariv, arata ca 36,5% s-au opus unui astfel de schimb, iar 18,6% au declarat ca nu se pot pronunta in aceasta problema.

Statul evreu a primit lista cu numele detinutilor palestinieni a caror eliberare este solicitata in schimbul caporalului Shalit, capturat la 25 iunie 2006 pe teritoriul israelian, la granita cu Fasia Gaza. Pana acum au foste exprimate o serie de rezerve fata de eventualitatea unui astfel de schimb, avand in vedere ca detinutii palestinieni, in marea lor majoritate "au sange pe maini", facandu-se vinovati de uciderea unor israelieni.

Presedintele Autoritatii Nationale Palestiniene (ANP), Mahmud Abbas, a dat asigurari ca soldatul israelian va fi eliberat curand si problema israeliano-palestiniana isi va gasi rezolvarea

"B'nai B'rith", in vizita la Palatul Victoria


"B'nai B'rith", in vizita la Palatul Victoria
O delegatie a organizatiei B'nai B'rith a fost primita, luni, la Palatul Victoria de premierul Radu Vasile. Temele principale ale discutiilor au fost relatiile romano-americane, precum si apropiata vizita a presedintelui Constantinescu in SUA. Un alt subiect s-a referit la posibilitatea elaborarii unor programe culturale romano-americane, cu participarea Muzeului "B'nai B'rith", precum si posibilitatea colaborarii dintre Muzeul Holocaustului din Washington cu Arhivele Nationale ale Romaniei. Presedintele international al organizatiei, Tommy Baer Percy, conducatorul delegatiei, a ridicat problema restituirii proprietatilor evreiesti si a facut referiri la unele manifestari rasiste, antisemite si xenofobe din unele publicatii romanesti

Nevasta premierului israelian nu e intreaga la minte
Corespondenta din Israel Unul din consilierii lui Netanyahu afirma ca Nevasta premierului israelian nu e intreaga la minte
Sarah Netanyahu, sotia primului ministru israelian, este din nou subiect de scandal, un inalt oficial israelian afirmind ca ea nu ar fi prea "intreaga" la cap, de unde si scenele de gelozie si accesele de furie care au alimentat din plin presa israeliana si internationala.Motivul noului scandal este presupusa declaratie pe care un consilier de incredere al sefului de guvern israelian, David Bar-Illan, a facut-o fata de un jurnalist american de inalt profesionalism, cistigator al premiului Pulitzer, David Remnick, cu ocazia recentei vizite in SUA a cuplului Netanyahu. Bar-Illan a fost citat in "The New Yorker" cu spusele "Sarah (Netanyahu) nu este una din cele mai stabile femei din lume". Mai mult, potrivit ziaristului, Bar-Illan i-ar fi declarat ca navalnicul "Bibi" ar fi avut numeroase relatii sexuale cu "shikseh" (femei, in idis), inclusiv cu femei casatorite. Se pare ca Bar-Illan a fost prompt pedepsit pentru declaratiile sale, el fiind obligat sa se intoarca din SUA in Israel pe cont propriu, deoarece Netanyahu a refuzat sa-l mai primeasca in avionul oficial.Bineinteles ca inaltul consilier a negat totul, pretinzind ca Remnick a fost cel care l-a intrebat daca nu cumva Sarah Netanyahu este instabila mintal si ca el i-ar fi raspuns, indignat: "Termina cu prostiile". Cit despre femeile cu care s-ar fi culcat Bibi, ar fi fost vorba, de fapt, de un simplu sfat: "E bine sa te culci cu o shikseh, si rabinii fac asa ceva, dar nu cu o "goyah" (crestina - in ebraica) casatorita." Evident, aceste declaratii au facut furori, fiind mentionate in toate buletinele de stiri din Israel, un ziar speculind chiar ca zilele lui David Bar-Illan ca responsabil cu presa al primului ministru sint numarate.

Noul guvern palestinian nu aduce pacea în zonă
http://www.atac-online.ro/sua-nato_38/

Un lunetist Hamas a rănit un electrician israelian, aflat în zona principalului punct de trecere din Fâşia Gaza în Israel, Al Mintar.

Acesta este primul atac executat de mişcarea islamică Hamas de la încheierea, în noiembrie 2006, a acordului de încetare a atacurilor cu rachete şi alte tipuri de armament din Fâşia Gaza spre teritoriul israelian. În aceeaşi zi şi în aceeaşi zonă, luptători Hamas au atacat cu două lovituri de mortier o subunitate aparţinând FA israeliene. Brigăzile „Izzedine al-Qassam“, aripa militară a Hamas, şi-au asumat responsabilitatea atacurilor, afirmând că „loviturile noastre împotriva inamicului vor continua“. Fawzi Barhoum, purtătorul de cuvâ nt al Hamas, în Gaza, a afirmat că atacurile au fost „în conformitate cu programul Hamas de rezistenţă, care este un drept legitim“. Aceste lovituri demolează, prea devreme, eforturile de normalizare a situaţiei de securitate din Fâşia Gaza şi speranţele poporului palestinian alimentate de formarea noului guvern palestinian. Joi, 15.03.2007, prim-ministrul desemnat, Ismail Haniya, a prezentat preşedintelui Abbas lista noului guvern.

Parlamentul palestinian a dat, sâmbătă, 17 martie, votul de învestitură cabinetului de uniune naţională convenit de partidele rivale, Hamas şi Fatah. Liderii palestinieni speră că, prin formarea unui guvern de uniune naţională, vor pune capăt boicotului occidental, care a avut consecinţe economice dezastruoase. La nivelul străzii este nutrită speranţ a că guvernul de uniune naţională va reuşi să întrerupă seria conflictelor dintre militanţii Hamas şi cei ai Fatah şi că statele occidentale vor relua sprijinul politic şi economic pentru Palestina, suspendat, acum un an, după ce Hamas a câştigat în mod surprinzător alegerile generale. Primul-ministru palestinian a declarat postului Al Jazeera că Uniunea Europeană a adoptat deja o „atitudine pozitivă“ faţă de noul guvern, însă administraţia americană şi Israelul au „o atitudine diferită“. În noul guvern, Hamas are nouă miniştri, în afară de premier, iar Fatah controlează şase ministere. De asemenea, fiecare dintre cele două partide a propus trei, respectiv, doi, miniştri independenţ i. La Ministerul de Interne, a fost numit Hani al-Qawasmeh, membru Hamas, dar ales de către preşedintele Abbas. Ministerul de Externe va fi condus de către independentul Ziad Abu Amr, iar Ministerul de Finanţe, de Salam Fayyad, ambii bucurându-se de apreciere în Occident.

Oficialii de la Bruxelles spun însă că e prea devreme ca ajutoarele financiare pentru palestinieni să fie reluate. Numai anul trecut, UE a cheltuit 900 de milioane de dolari pentru plata energiei, salariilor doctorilor şi profesorilor şi pentru ajutoare sociale acordate palestinienilor. SUA şi Israelul condiţionează reluarea legăturilor diplomatice cu guvernul palestinian de recunoaşterea statului israelian de către Hamas şi de neutralizarea militanţilor înarmaţi care atacă Israelul. Statele Unite au anunţat că menţin boicotul impus Autorităţii Palestiniene şi că vor colabora doar cu miniştrii noului cabinet care nu sunt membri ai Hamas; Salam Fayyad are o bună reputaţie în rândul administraţiei americane. Premierul israelian, Ehud Olmert, susţine că guvernul său nu va colabora cu noul cabinet palestinian, despre care afirmă că nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru ridicarea embargoului internaţional, deoarece platforma politică a guvernului palestinian, care include întoarcerea refugiaţilor şi recurgerea la terorism, ca drept legitim, nu răspunde solicitărilor cvartetului internaţional (format din Naţiunile Unite, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi Rusia). Un purtător de cuvânt al guvernului israelian a declarat că „noul guvern palestinian nu a acceptat cele trei principii internaţionale - anume recunoaşterea Israelului, respectarea acordurilor anterioare şi, mai ales, nu a spus limpede că va renunţa la violenţă.

Palestinienii continuă să lanseze zilnic rachete asupra Israelului. Din păcate, Israelul nu poate stabili un parteneriat cu acest nou guvern. Vom continua să tratăm cu preşedintele palestinian, Mahmoud Abbas, dar nu cu guvernul sau cu vreun membru al guvernului“. Fostul guvern, condus tot de Ismail Haniya, fusese format în urma victoriei Hamas din alegerile parlamentare din ianuarie 2006. Imediat după formare, teritoriile palestiniene au fost supuse unui embargou occidental, ca urmare a refuzului Hamas de a recunoaşte statul Israel. Noul guvern este rezultatul acordului privind formarea unui Cabinet de uniune naţională semnat la 8 februarie a.c., la Mecca, în Arabia Saudită, de că- tre preşedintele palestinian, Mahmoud Abbas/Fatah, şi liderul din exil/Siria al Hamas, Khaled Meshaal. Acordul de la Mecca nu prevede explicit recunoaşterea statului evreu şi se limitează la a preciza că noul guvern se va angaja să „respecte“ acordurile încheiate de către Organizaţia de Eliberare a Palestinei cu Israelul.

Este greu de previzionat un orizont de timp rezonabil pentru instalarea stării de pace în teritoriile palestiniene. În condiţ iile în care Hamasul nu renunţă la „dreptul“ său la luptă şi nu găseşte o cale de compromis pentru realizarea acestui deziderat, ignorând avantajele diplomaţiei, sarabanda războiului va fi în continuare prezentă în zonă. Israelul şi forurile internaţionale implicate în procesul de pace din Orientul Mijlociu trebuie să-şi intensifice eforturile de găsire a unei soluţii acceptate şi de palestinieni, astfel încât motivaţiile atacurilor îndreptate împotriva teritoriului israelian şi israelienilor să dispară.