REMEMBER!!!!!

O aniversare aproape uitată: 45 de ani de la Războiul de şase zile de Eva Galambos

La începutul acestei luni s-au împlinit 45 de ani de la Războiul de şase zile al Israelului. Între 5-10 iunie 1967, armata israeliană a dus poate cel mai scurt război din istorie. În şase zile a reuşit să respingă armatele ţărilor arabe care au încercat să-şi îndeplinească obiectivul mult dorit şi mult trâmbiţat: să-i arunce pe israelieni în mare. Nu le-a reuşit, Israelul obţinând o victorie zdrobitoare. De-atunci tactica israeliană este predată la şcolile militare din multe ţări ale lumii, probabil sub denumirea de “război preventiv”. Cel puţin aşa l-au considerat israelienii. De fapt, aşa a şi început: prin nimicirea la sol, înaintea declarării războiului, a forţelor aeriene egiptene, eliminându-se astfel un potenţial serios de atac. A fost justificată această măsură? Dacă se analizează situaţia de-atunci, răspunsul este da. De multă vreme ţările arabe se pregăteau să se confrunte cu Israelul, grupări de fedayini treceau graniţa siriană, iordaniană sau egipteană şi atacau popualţia civilă, forţele ONU de menţinere a păcii s-au retras din Sinai iar Egiptul a închis strâmtoarea Tiran de la Marea Roşie şi Suezul pentru vasele israeliene, încălcând acordul de liberă circulaţie.


Ariel Sharon în Războiul de şase zile

În şase zile, armata israeliană a eliberat Oraşul Vechi(Ierusalimul de est) şi a ocupat Golanul, Cisiordania , Sinaiul şi Gaza. Armatele arabe ale Siriei, Egiptului , Iordaniei şi ale altor state arabe a trebuit să se retragă. Israelul a fost cuprins de entuziasm, în sfârşit locurile sfinte pentru evrei din Ierusalim puteau fi din nou vizitate (aflate sub suzeranitate iordaniană, autorităţile au interzis israelienilor pelerinajul la Zidul Plângerii) iar o parte din populaţie şi din clasa politică visa de-acum la realizarea Marelui Israel, a Israelului biblic, cu capitala la Ierusalimul unificat.

Care au fost consecinţele acestui război şi ce se întâmplă acum , după 45 de ani? În cartea sa foarte controversată,“1967”, ziaristul şi istoricul Tom Shalev a încercat să demitizeze războiul şi a atras atenţia asupra consecinţelor ce vor decurge din poziţia Israelului ca putere ocupantă, într-un teritoriu locuit compact de palestinieni. Shalev nu neagă situaţia în care se găsea atunci Israelul şi care a dus la declanşarea războiului , dar atrage atenţia asupra neînţelegerilor dintre guvern şi conducrea militară, în rândul acestei conduceri şi asupra procedeelor folosite după victorie faţă de palestinieni. Este adevărat, la început, guvernul israelian şi „establishmentul” militar au considerat o mare parte din aceste teritorii cucerite drept monedă de schimb pentru încheierea păcii cu statele arabe vecine. „Teritorii în schimbul păcii” a fost decenii cuvântul de ordine al politicii externe a Israelului. Numai că nu s-a realizat, în primul rând din cauza ţărilor arabe care, pur şi simplu, nu vroiau să negocieze cu Israelul.. Israelul a încheiat tratate de pace numai cu două state, Egiptul şi Iordania, mai puţin prin retrocedare de teritorii şi mai mult sub presiunne americană şi în schimbul unui ajutor militar american substanţial. . Egiptul a recăpătat Sinaiul, cu tot ceea ce timp de 11 ani Israelul a construit acolo, inclusiv o rafinărie de petrol (spre deosebire de palestinenii din Gaza, egiptenii nu au distrus construcţiile israeliene).Astăzi,în noua situaţie din această ţară, cu Frăţia Musulmană gata să preia conducerea, dominând parlamentul şi având un candidat sigur pentru preşedinţie, acordurile de pace semnate atunci care au servit interesul ambelor părţi, sunt puse sub semnul întrebării de Cairo. Iordania a renunţat la Cisiordania în favoarea viitorului stat palestinian şi au fost reglementate câteva mici chestiuni teritoriale.


Moshe Dayan

Celelalte state arabe, inclusiv Siria, nu au încheiat nici până astăzi acorduri de pace cu Israelul, nu recunosc statul evreu. Altfel spus, „teritorii în schimbul păcii” nu a dat rezultatele aşteptate. Aici putem adăuga şi eşecul retragerii unilaterale din Gaza , când Israelul (din păcate) nu a pus nici un fel de condiţii palestinienilor. Rezultatul – crearea Hamastanului şi permanenta vulnerabilitate a zonei de sud faţă de atacurile cu rachete ale grupărilor palestiniene radicale.

Ani de zile, s-a susţinut că menţinerea cel puţin unei părţi din teritoriile cucerite în timpul războiului din 1967 reprezintă o garanţie strategică pentru apărarea teritoriului israelian. Dar alţi specialişti militari contrazic această teză care se referă mai ales la înălţimile Golan. Astăzi, cu armamentele moderne, cu rachetele cu rază scurtă şi medie de acţiune, spun ei,acest obstacol nu mai contează.

O mare parte din Cisiordania se află sub administraţia Autorităţii Palestiniene şi va forma viitorul stat palestinian. Dar nici aceasta nu înseamnă o garanţie pentru pace, palestinienii susţinând că le aparţine de drept . Mai mult, Israelul se confruntă cu propriii colonişti care nu vor să renunţe la avanposturile ilegale create la îndemnul partidelor politice israeliene care mai visează la Marele Israel. Problema retragerii de pe aceste teritorii duce la radicalizarea unor grupări israeliene care, au format o organizaţie a coloniştilor,- Yeşa- devenită un serios grup de presiune pentru guvernul israelian. Opoziţia organizată de Yeşa faţă de orice fel de retragere sau încercare de reglementare a problemei aşezărilor israeliene din aceste teritorii este un obstacol în calea negocierilor de pace israeliano-palestiniene şi provoacă resentimente faşă de Israel în comunitatea internaţională.. Pe de-altă parte, având experienţa Gaza, sunt explicabile şi temerile israeliene faţă de retrocedarea acestor teritorii, fără garanţii de securitate pe care deocamdată palestinienii nu le oferă. Nu s-a rezolvat nici problema Ierusalimului. Ierusalimul a fost unificat şi a devenit capitala Israelului, dar nu este recunoscut pe plan internaţional de aproape nici un stat, soarta lui urmează să fie decisă la viitoare negocieri de pace care nu se mai ştie când vor avea loc.

În concluzie, cum se văd astăzi, după 45 de ani, rezultatele Războiului de şase zile? După primii ani de entuziasm şi de ce să nu spunem, de automulţumire. care era cât pe ce să se termine într-o catastrofă (războiul de Yom Kipur), s-au făcut o serie de analize şi s-au emis cele mai diferite opinii, nu în ce priveşte desfăşurarea războiului care neîndoielnic a fost un succes din punct de vedere militar, ci asupra consecinţelor şi perspectivelor. Din păcate, nu se poate spune că acest război a adus rezultatele aşteptate. Aşa cum s-a văzut, strategia “teritorii în schimbul păcii”, obţinute în urma unui război, a eşuat. Nu întotdeauna acesta este cea mai bună soluţie (eventual ameninţarea cu un război poate fi o descurajare). Tot negocierile, compromisurile rezonabile reprezintă calea cea mai bună. În condiţiile în care şi partenerul este de acord cu ele.

În încheiere aş vrea să citez dintr-un articol aniversar, semnat de Uri Savir, preşedintele „Centrului pentru pace Peres” şi fost negociator-şef al Israelului la Oslo, apărut în „The Jerusalem Post”, care, în câteva cuvinte, trage concluziile cele mai raţionale..

„ La 45 de ani de la război, a venit vremea ca atât israelienii cât şi arabii să tragă concluziile corecte din greşelile comise…Arabii trebuie să recunoscă faptul că Israelul, ca stat al evreilor este aici ca să rămână şi cu graniţele sale suverane obţine numeroase succese care pot fi împărtăşite în cadrul unor relaţii îmbunătăţite. Iar noi trebuie să înţelegem că ocupaţia trebuie să ia sfârşit, în condiţiile reconcilierii cu un stat palestinian independent, fără ca evreii să revină la provinciile istorice Samaria şi Iudeea şi fără ca palestinienii să revină la Marea Palestină istorică. În sfârşit, ţările arabe şi Israelul trebuie să-şi găsească curajul, după o amânare de 45 de ani, să privească realitatea în faţă, să renunţe la respingera fanatică şi la ocupaţia umilitoare şi la recunoaşterea faptului că suntem puteri mai degrabă mici, nu omnipotenţi şi nu victime eterne, mai degrabă suntem interdependenţi şi dependenţi de o lume mai largă. Mai bine mai târziu ca niciodată”.

RAZBOIUL de Yom Kippur

Razboiul de Yom Kippur, Razboiul arabo-israelian din 1973, Razboiul de Ramadan sau Razboiul din octombrie a fost un conflict armat dintre Israel si o coalitie de natiuni arabe condusa de Egipt si Siria, care a durat intre 6 octombrie si 26 octombrie 1973. Razboiul a izbucnit de Ziua Ispasirii, cea mai importanta zi de post evreiasca, printr-un atac surpriza conjugat egipteano-sirian, fortele atacatoare traversand liniile de incetare a focului din Peninsula Sinai si respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel in Razboiul de sase zile (1967). In saptamana dinaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicatie de lunga durata in zona Canalului Suez. Contrainformatiile israeliene, dupa ce au detectat miscari masive de trupe, au apreciat aceste concentrari ca fiind un nou exercitiu. Miscarile trupelor siriene catre granita puteau da de gandit, dar nu au fost considerate o amenintare, deoarece contraspionajul militar a considerat ca Egiptul si Siria nu vor ataca decat dupa ce vor fi dotate cu ultimele tipuri de arme sovietice contractate. Motivul evident pentru care a fost aleasa sarbatoarea evreiasca de Iom Kippur pentru declansarea atacului surpriza era acela ca, in acea zi, spre deosebire de oricare alta, Israelul era aproape paralizat. De Iom Kippur, nu numai evreii ultrareligiosi, dar si cei mai putin credinciosi postesc, se abtin de la folosirea focului, electricitatii, motoarelor, comunicatiilor, etc, iar traficul rutier se reduce la zero. Numerosi soldati parasesc cazarmele pentru petrecerea sarbatorii in familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind demobilizata. Declansarea atacului a coincis cu sarbatoarea musulmana a Ramadanului, in timpul careia numerosi soldati musulmani posteau, de asemenea. In ciuda faptului ca era constienta de iminenta unui atac arab, Golda Meir a luat decizia controversata de a nu lansa un atac preventiv. Doctrina militara israeliana era bazata pe ideea ca, daca un atac arab este iminent, Israelul trebuie sa lanseze un atac preventiv. Se presupunea ca spionajul israelian avea sa dea, in cel mai rau caz, un avertisment cu cel putin 48 de ore mai inainte de declansarea unui atac arab. „Daca noi atacam primii, nimeni nu ne va ajuta”, a afirmat primul-ministru Golda Meir. Natiunile europene, amenintate de un embargou petrolier arab si de un boicot comercial, au incetat sa-i mai aprovizioneze cu munitii pe israelieni. Ca urmare, Israelul depindea in totalitate de Statele Unite pentru a-si reaproviziona armata. Daca ar fi lovit primii, dupa spusele lui Henry Kissinger, israelienii nu ar fi primit ajutor „nici cat negru sub unghie”. Anticipand un contraatac rapid al blindatelor israeliene, egiptenii isi dotasera militarii din primul val al atacului cu un numar fara precedent de arme portabile antitanc – aruncatoare de grenade antitanc (AG-7) si cu devastatoarele rachete ghidate prin fir AT-3. Armata egipteana a luat prin surprindere pe toata lumea strapungand apararea israeliana, (cu efectivele subdimensionate datorita sarbatorii de Iom Kippur). Cele mai multe baricade erau construite in principal din nisip, iar fortele egiptene au folosit tunuri cu apa alimentate din Canalul Suez pentru a le distruge. Soldatii au traversat canalul in mici barci sau pe plute gonflabile, reusind in scurta vreme sa captureze sau sa distruga toate forturile Liniei Bar-Lev, cu exceptia unuia. Printr-o operatiune meticulos pregatita, fortele egiptene au avansat aproximativ 15 km in desertul Sinai cu doua corpuri de armata combinate. Batalioanele israeliene care asigurau apararea forturilor Liniei Bar-Lev au fost coplesite din punct de vedere numeric. Numai una dintre fortificatii, aflata la capul de nord al liniei intarite, (cu numele de cod „Budapesta”), a ramas sub controlul israelian de-a lungul intregului conflict. O incercare de contraatac din partea israelienilor a esuat. A urmat o perioada in care adversarii au ramas in expectativa, fiecare asteptand atacul celuilalt. Egiptenii au declansat un nou atac pe 14 octombrie. Atacul, cea mai ampla actiune de la atacul egiptean initial de Yom Kippur, a fost un esec total, prima cotitura egipteana majora a cursului in razboiului. In loc sa-si concentreze fortele de manevra, egiptenii au ales sa atace frontal pe toata lungimea frontului. Pierderile egiptenilor au fost apreciate la 150 - 250 de tancuri. In ziua urmatoare, (15 octombrie), israelienii au lansat „Operatiunea Neinfricatul”, un contraatac care trebuia sa strapunga liniile egiptene si sa-i duca pe israelieni peste Canalul Suez. Atacul a fost o schimbare de proportii a tacticilor israeliene, care se bazau mai inainte pe sprijinul avioanelor si blindatelor. Cum blindatele israeliene fusesera decimate de armele antitanc egiptene, infanteria a folosit tactici de infiltrare catre pozitiile bateriilor de rachete SAM, aparate necorespunzator impotriva unui atac al soldatilor de comando. Intr-una dintre cele mai sangeroase lupte ale razboiului, israelienii au deschis o bresa in liniile egiptene si au ajuns la Canalul Suez. O mica forta a traversat canalul si a creat un cap de pod pe celalalt mal. Timp de aproape 24 de ore, trupele israeliene au fost transbordate in barci gonflabile usoare, fara sa fie urmate de unitati de blindate. In schimb, infanteristii israelieni erau inarmati cu rachete antitanc americane M72LAW, cu ajutorul carora au respins atacul blindatelor egiptene. Odata ce apararea antitanc si antiaeriana egipteana au fost neutralizate, infanteria a putut sa se bazeze din nou pe sprijinul aviatiei si tancurilor. Pe Platoul Golan, sirienii au atacat cele doua brigazi si 11 baterii de artilerie cu 5 divizii si 188 baterii. La izbucnirea luptelor, 188 de tancuri evreiesti au trebuit sa faca fata asaltului a 2.000 de tancuri siriene. Toate tancurile israeliene aflate pe Platoul Golan au fost implicate fara mijlocire in lupta in faza initiala a atacului. Comandouri siriene transportate pe calea aerului cu ajutorul elicopterelor au reusit sa cucereasca cel mai important punct fortificat israelien din zona (Jabal al Shaikh – Muntele Hermon), unde erau amplasate numeroase echipamente de supraveghere. Luptelor de pe Platoul Golan li s-a acordat o importanta de prim rang de catre Inaltul Comandament Israelian. Luptele din Sinai erau suficient de departate de teritoriul national pentru a nu reprezenta o amenintare imediata pentru Israel. Daca Platoul Golan ar fi fost cucerit insa, sirienii ar fi putut avansa chiar pe teritoriul israelian. In zona de conflict din nord au fost trimisi rezervisti mobilizati in graba. Ei au fost imbarcati pe tancuri fara sa se mai astepte reconstituirea echipajelor asa cum fusesera antrenate in timp de pace, cu mitralierele nemontate si trecand peste operatiunea de reglare a tirului tunurilor blindatelor. Situatia de pe Platoul Golan s-a schimbat odata cu sosirea rezervelor israeliene, care au reusit sa opreasca atacul sirian si, incepand cu 8 octombrie, sa respinga fortele siriene catre pozitiile de plecare. Suprafata Platoului Golan era prea mica pentru a permite manevre de amploarea celor din Desertul Sinai, dar s-au dovedit de o importanta strategica majora pentru apararea israeliana si pentru impiedicarea avansarii siriene. Pana miercuri, 10 octombrie, ultima unitate siriana din sectorul central fusese respinsa dincolo de „linia rosie”, care fusese linia de demarcatie din perioada de dinaintea izbucnirii razboiului. La scurt timp, israelienii s-au aflat in pozitia de a putea bombarda Damascul. In acest moment al razboiului, iordanienii si irakienii au trimis forte in sprijinul sirienilor. Contraatacul combinat siriano-irakiano-iordanian a impiedicat obtinerea altor victorii de catre israeleieni si cucerirea unor noi teritorii. Dar, pe de alta parte, fortele arabe reunite nu au reusit sa-i scoata pe evrei din regiunea pe care o cucerisera deja. Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezolutia nr. 338, care chema la incetarea ostilitatilor. Cu toate ca Egiptul si Israelul au acceptat incetarea ostilitatilor, Sirira pregatea febril declansarea unui nou atac. Uniunea Sovietica inlocuise tancurile siriene distruse cu altele noi, irakienii trimisesera doua divizii de blindate in sprijinul sirienilor, alte unitati militare venisera din alte tari arabe (Palestina, Iordania, Pakistan, Maroc). Cu toate acestea, in fata presiunilor internationale, sirienii au renuntat la declansarea unui nou atac. Razboiul de Iom Kippur lua sfarsit astfel pe 26 octombrie 1973. Razboiul poate fi rezumat astfel: egiptenii si sirienii au avansat in primele faze ale conflictului, dupa care situatia militara a inceput sa se schimbe in favoarea israelienilor. Dupa a doua saptamana de lupte, sirienii au fost scosi definitiv din zona platoului Golan. In sud, in peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de jonctiune a doua corpuri de armata egiptene (Armata a II-a si Armata a III-a) traversand canalul Suez, (vechea linie de incetare a focului), incercuind o intreaga armata egipteana, chiar in momentul in care intra in actiune rezolutia de incetare a focului a Organizatiei Natiunilor Unite. La sfarsitul razboiului, israelienii intrasera adanc in teritoriul egiptean, ajungand la 101 km de capitala tarii, Cairo. Urmarile razboiului Razboiul a avut numeroase implicatii pentru multe natiuni. Lumea araba, care fusese umilita de infrangerea categorica a coalitiei egipteano-siriano-iordaniene din timpul Razboiul de sase zile, s-a simtit razbunata de seria de victorii de la inceputul razboiului. Acelasi sentiment a deschis calea catre procesul de pace care avea sa urmeze, ca si spre liberalizarile care au urmat, precum asa-numita „infitah”, „politica egipteana a portilor deschise”. Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurta vreme dupa aceea, au dus la normalizarea relatiilor dintre Egipt si Israel si la recunoasterea, pentru prima oara de catre un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distantase deja de Uniunea Sovietica, a parasit dupa acest moment definitiv sfera de influenta sovietica. Ioan BOTIS

Israelul – sub o ploaie de rachete de Eva Galambos De câteva zile, sudul Israelului se află sub o ploaie de rachete, tensiunile atingând chiar pragul dinaintea intervenţiei din Gaza de-acum trei ani. Atunci , după mai multe luni de aşteptare în care localităţile din sudul Israelului s-au aflat sub tirurile de rachete lansate din fâşia Gaza şi după apleuri repetate adresate Hamas pentru încetarea atacurilor, Israelul a decis să intervină terestru. A fost un gest justificat, de autoapărare, fapt recunoscut de organizaţiile internaţionale, chiar şi de cele care, în general, nu sunt de acord cu politica Israelului. Ca orice război, din păcate şi această intervenţie s-a soldat cu numeroase aşa numite victime colaterale, din rândul populaţiei civile, israelieni şi palestinieni deopotrivă. În urma acestei intervenţii s-a reuşit oprirea , chiar dacă nu în totalitate, a tirurilor de rachete. Pentru a oferi o securitate mai mare locuitorilor din sudul ţării, guvernul israelian a achiziţionat un sistem american antirachetă eficient – Cupola de Fier (The Iron Dome).
Escaladarea de la sfârşitul săptămânii a fost declanşată de o acţiune militară israeliană, care i-a ţintit pe liderii Comitetelor Populare de Rezistenţă, organizaţia care l-a răpit pe soldatul Gilad Shalit şi l-a ţinut în captivitate cinci ani. Zuhir al-Qaisi, secretarul general al organizaţiei şi colaboratorul său, Mahmud Hanani se aflau într-un autoturism în nordul fâşiei Gaza, vehicol împotriva căruia s-au tras două rachete. Atât ministrul israelian al apărării, Ehud Barak, cât şi alte oficialităţi israeliene au declarat că aceştia pregăteau un atentat terorist de anvergură împotriva civililor israelieni, asemănător cu cel din august anul trecut când opt civili israelieni şi personal militar au fost ucişi lângă Eilat. Prin acţiunea armatei israeliene, pericolul a fost eliminat..Reprezentanţi ai Comitetelor Populare de Rezistenţă au promis o răzbunare sângeroasă şi au început să lanseze rachete. Până ieri (duminica) numărul lor s-a ridicat la peste 100. Armata israeliană a reacţionat, atacând lansatoarele de rachete şi pe terorişti. Potrivit unui purtător de cuvânt al armatei israeliene, aproape toate persoanele ucise de tirurile israeliene au fost terorişti, fapt recunoscut şi de palestinieni. În schimb, de partea israeliană, victimele, un număr mare de răniţi şi un decedat, au fost în exclusivitate civili. Sistemul antirachetă Cupola de Fier şi-a demonstrate eficacitatea acolo unde a fost instalat şi a reuşit să anihileze 29 din 30 de rachete ţintite. Guvernul israelian a decis să mai achiziţioneze mai multe astfel de sisteme.Comunitatea internaţională a cerut ambelor părţi să înceteze ostilităţile pentru a nu se ajunge la un nou război ca cel de-acum trei ani. Premierul Netanyahu a declarat, în reuniunea de ieri a cabinetului că Israelul a dat o puternică lovitură grupărilor teroriste şi că acţiunile armatei vor mai continua câteva zile până când lucrurile se vor linişti.

Hamas pierde controlul în Gaza

Acest optimism al premierului, se pare că are o bază. Potrivit analiştilor politici israelieni, nici Israelul, nici Hamas nu sunt interesaţi de transformarea acestor confruntări într-un nou război terestru. La ora actuală, se ştie că autoarele atacurilor cu rachete din ultimele zile sunt alte organizaţii islamice radicale, concurentele Hamas. Astăzi, afirmă numeroase surse israeliene, Hamas are o capacitate de control mai redusă asupra teritoriului fâşiei Gaza ca în trecut. Jihadul Islamic dispune de un stoc de rachete, primite din Iran, iar atacurile au fost efectuate de jihadişti şi de Comitetele Rezistenţei Populare care au vrut să-şi răzbune liderii. Slăbirea controlului Hamas este atestată şi de cererea făcută de liderii săi Egiptului de a intervene pentru a ţine în frâu cele două mişcări. De câteva luni, scrie cotidianul israelian “Haaretz”, Hamas se confruntă cu o opoziţie crescândă a foştilor săi aliaţi din Gaza. Jihadul Islamic este cel mai dur critic al regimului, motivul principal fiind Iranul cu care Hamas a slăbit legăturile, ca de altfel şi cu Siria, pe când jihadiştii le-au rămas loiali. Hamas ar dori linişte, nu pentru a-i satisface pe israelieni ci pentru a crea condiţiile necesare realizării mult doritei unităţi cu Fatah din Cisiordania şi a organiza alegerile în ambele teritorii palestiniene, sperând în dobândirea unei credibilităţi.

Având experienţa războiului trecut, Israelul este conştient de consecinţele pe plan internaţional ale unei astfel de operaţiuni care ar interveni într-un context nefast pentru ţară. Acum Israelul trebuie să se concentreze asupra unor acţiuni diplomatice, şi de public relation (pentru a evita una militară) vizând îndepărtarea ameninţării iraniene, posibilitatea dobândirii de către Teheran a armei nucleare. Deocamdată, a avut câştig de cauză (chiar dacă nu în totalitate), Statele Unite recunoscând dreptul Israelului la autoapărare şi promiţând că, în ultimă instanţă, nu va exclude nici intervenţia militară. De aceea, pentru Israel, deschiderea unui alt front de luptă ar distrage atenţia de la scopul principal şi ar putea stârni reacţii nefavorabile la adresa sa..

http://www.evz.ro/detalii/stiri/razbunarea-hezbollah-ambasadele-israelului-din-india-si-georgia-tinte-ale-unor-atacuri-966198.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/un-nou-razboi-rece-orientul-mijlociu
Un Război Rece între cele mai puternice – din punct de vedere militar
– două țări din Orientul Mijlociu, Iran și Isarel, începe să capete un
contur din ce în ce mai clar, iar observatorii internaționali își fac
griji din cauza potențialului său de escaladare într-un război
propriu-zis.

În ultimele luni, Israelul a început să testeze rachete balistice, iar
Agenția Internațională pentru Energie Atomică (IAEA) a început
investigații pe baza suspiciunii că Iran dezvoltă în secret tehnologii
ce vor putea fi folosite în viitor pentru fabricarea de arme nucleare.
Dincolo de contextul istoric complicat care face ca relațiile dintre
cele două țări să se deterioreze pe zi ce trece, fondul problemei
constă, de fapt, în lipsa de încredere și antipatia profundă reciprocă
dintre Iran și Israel.

Regimul pre-islamist din Iran, cel al Șahului, a fost favorabil
Israelului, însă revoluționarii islamiști care l-au îndepărtat pe Șah
de la conducerea statului s-au situat pe poziții opuse. În parte,
ostilitatea lor față de Israel a fost o reacție a poziției
pro-israeliene a fostului lider. Pe de altă parte, ea s-a datorat și
faptului că noul guvern islamist dorea să-și asume poziția de lider
islamic radical în regiune, considerând că ar avea de câștigat prin
sprijinirea radicalilor palestinieni împotriva Israelului. Din punct
de vedere ideologic, guvernul de după 1979 a văzut Israelul ca parte a
unei amenințări ”neo-immperialiste americane” la adresa independenței
geopolitice a unor state pe cale de dezvoltare.

Germania nazistă sprijină antisemitismul în Iran

Există însă un factor istoric care a jucat un rol important în
conturarea poziției clericale anti-israeliene din Iran. În anii '30 și
în timpul celui de-al doilea război mondial, Germania a căutat să
promoveze antisemitismul în Iran și în restul Orientului Mijlociu.
Mijlocul preferat de propagandă a fost radioul, astfel că a fost
înființată o stație de radio bilingvă (germană – farsi) – Radio Zeesen
– ce transmitea de la Berlin. Până în 1940, postul de radio, care
devenise puternic antisemit, ajunsese unul dintre cele populare din
Iran.

Ambasadorul german din capitala persană, Teheran, a transmis
Ministerului de Externe german că, în vederea favorizării
sentimentelor antisemite din Iran, Radio Zeesen ar trebui, prin
intermediul citatelor din Coran, să sublinieze vechea luptă lui
Muhammad împotriva evreilor și pe cea a lui Hitler din epoca modernă.
Propaganda Radioului Zeesen, dinainte și din timpul războiului,
începuse de fapt ca parte a unei relații mult mai complexe dintre
Germania și Persia. Între cele două țări exista o relație economică
privilegiată, 47% din exporturile persane plecând spre Germania, în
timp 80% din produsele industriale aduse în Persia erau de proveniență
germană. Sentimentele filogermane ale perșilor s-au intensificat și
după ce britanicii și sovieticii au invadat și ocupat țara în august
1941.

Radio Zeesen era ascultat nu doar de populația de rând, dar și de
membri ai clerului iranian, inclusiv de cel care avea să devină
liderul suprem al Iranului, Ayatollah Khomeini. Conform ambasadorului
german, în 1941, clericii din zonele rurale din Persia sugereau
populației că Hitler fusese trimis pe pământ de către Allah ca
salvator al Islamului.

În deceniile postbelice, influența dreptei germane asupra clerului
iranian a continuat sub forma filosofiei controversatului Martin
Heidegger, membru al Partidului Nazist. În 1963, Khomeini le spunea
suporterilor săi că ”evreii și străinii doresc să distrugă Islamul”,
iar în cartea sa, Statul islamic, publicată în 1971, îi acuza pe evrei
că sunt ”primii care au început propaganda anti-islamică și
conspirațiile ideologice”. Treptat, aceste sentimente antisemite s-au
combinat cu un puternic antisionism politic. În 1967, Khomeini le-a
spus adepților săi că trebuie să ”aniliheze Sionismul inuman și
necredincios”.

În vremurile mai recente, în ciuda faptului că guvernul iranian
întreține relații cordiale cu comunitatea evreiască din Iran, elemente
din conducerea statului au încercat să nege Holocaustul ca eveniment
istoric. În 2006 a fost convocată o conferință internațională pe tema
Holocaustului la care au fost invitați mai mulți activiști de extremă
dreaptă și cercetători care neagă existența Holocaustului, inclusiv un
fost lider al Ku Klux Klan și un neo-nazist german.
Căderea Uniunii Sovietice, recunoașterea existenței statului Israel de
către Organizația pentru Eliberarea Palestinei și declinul stângii
arabe în regiune a creat un vid politic ce a fost treptat umplut de
ideologia islamistă. Iranul a fost unul din principalii beneficiari ai
acestui proces, precum și mișcările clientare sau aliate statului
iranian – Hamas, Jihadul Islamic Palestinian și Hezbollah, considerate
amenințătoare de către Israel. În ultimii ani, cea din urmă
organizație a primit de la Iran cantități semnificative de arme,
inclusiv mii de rachete.

Alt factor ce contribuie la creșterea tensiunilor din Orientul
Mijlociu este comportamentul guvernului de la Teheran cu privire la
problemele nuclare, evidențiat de frecventele ciocniri cu IAEA. Deși
Iranul neagă în continuare că nu dorește fabricarea unei bombe
nucleare, acțiunile sale dau Israelului foarte multe motive de
îngrijorare. Până acum, Israelul era singura putere nucleară din
regiune (deși refuză să confirme sau să infirme acest fapt), iar
Iranul se simte cu siguranță intimidat de puterea militară a
inamicului său. De asemenea, Iranul se teme de modul în care
americanii și pakistanezii s-ar putea folosi de arsenalul nuclear în
viitor.

Industria nucleară iraniană datează încă din anii '60, dar abia din
2002 comportamentul statului privind dezvoltarea acestei industrii a
început să provoace o neîncredere substanțială pe plan internațional
vis-a-vis de Iran. În plus, statul a avut și un program de cooperare
privind dezvoltarea rachetelor cu Coreea de Nord. Acum, IAEA crede că
există ”dovezi credibile” că Iranul a fost și s-ar putea să fie încă
angajat în secret în ”activități privind dezvoltarea unui dispozitiv
nuclear”.

Mai există un alt motiv-cheie pentru care Israelul se teme de Iran,
anume capacitatea și, probabil, dorința Iranului de a purta un război
convențional de lungă durată împotriva sa dacă Israelul – sau Statele
Unite – vor încerca să folosească mijloace militare pentru
neutralizarea programului iranian de arme nuclare. Dar frica
Israelului față de capacitatea Iranului de a purta un război
convențional este, într-o anumită măsură, bazată și pe faptul că, în
trecut, Iranul s-a arătat dispus să-și sacrifice o mare parte a
populației în război. Acest lucru a fost demonstrat în războiul dintre
Iran și Irak (1980-1988), în care au murit în jur 700.000 de soldați
iranieni (pierderile irakiene fiind semnificativ mai mici).

Istoria unui popor mereu persecutat vs. Istoria uneia dintre cele mai
mari civilizații din lume

Temerile israeliene sunt încurajate și de experiența istoriei
evreiești: repetate persecuții și masacre în Europa în epoca medievală
și modernă timpurie, apoi pogromurile din Rusia de la sfârșitul
secolului al XIX-lea și, în final, Holocaustul. Puține alte popoare au
avut de înfruntat atâtea amenințări la însăși existența lor, iar
politicienii și militarii israelieni prievesc potențiala amenințare
nucleară iraniană și prin prisma acestei istorii zbuciumate.

În schimb, Iranul are o istorie unică în zona Orientului Mijlociu. În
primul rând, a existat ca stat independent timp de milenii, încă din
secolul al IX-lea î.Hr., având deci o foarte puternică identitate
națională. În al doilea rând, nu suferă de diviziuni religioase
interne majore, majoritatea populației aparținând ramurii Șiia după
convrtirea în masă din secolul al XVI-lea. În al treilea rând, există
în Iran un sentiment naționalist foarte dezvoltat, în parte produs a
mai multor intervenții străine ce au avut loc în ultimul secol. În
1907, Rusia și Marea Britanie au împărțit de facto Persia în zone de
interes economic. În 1908, rușii au intervenit din nou. În Primul
Război Mondial, Iranul neutru a fost invadat de otomani, ruși și
englezi. La sfârșitul războiului, au fost staționați aici soldați
sovietici și britanici. În al doilea război mondial, Iranul – tot
neutru – a fost încă o dată invadat de englezi și ruși. În 1953, CIA
și serviciile secrete britanice au contribuit la organizarea unei
lovituri de stat împotriva premierului naționalist în vederea
asigurării controlului asupra surselor de petrol iraniene. În 1957,
Statele Unite și Israelul se ocupau de pregătirea detestatei poliții
secrete ale Șahului. Iar în deceniul ce a precedat revoluția islamistă
din 1979, Statele Unite aveau 15.000 soldați staționați în Iran care,
în mod controversat, nu erau supuși legii iraniene și a căror prezentă
a dat naștere multor resentimente.

Deși Iranul și Israelul nu împărtășesc o graniță comună, Israelul este
parțial înconjurat de state în care acționează acele organizații
susținute de Iran – Hamas în Gaza, Jihadul Palestinian Islamic în
Cisordania și Hezbollah în Liban. Toate trei pot cauza probleme
militare Israelului, și toate s-au născut, direct sau indirect, ca
rezultat al unei probleme ce destabilizează Orientul Mijlociu de 60 de
ani: relația israelo-palestiniană.

Acum circa 130 de ani, 95% din Palestina (ceea ce e acum Israel,
Cisiordania și Gaza) era locuită de arabii palestinieni. În 1948,
palestinienii au primit 43% din acest teritoriu, ofertă pe care au
refuzat-o. Arabii au încercat atunci să distrugă Isarelul, dar au
eșuat. Jumătate de veac mai târziu, în 2000, israelienii le ofereau
palestinienilor 15% din ceea ce fusese cândva Palestina cu
posibilitatea obținerii a încă 4% mai târziu. Și această ofertă a fost
refuzată. Problema teritorială nu a fost încă rezolvată și se pare că
actualul guvern de la Tel Aviv nu mai este dispus să ofere nici măcar
procentul de 15%.

Un conflict deschis între Iran și Israel nu a început încă.
Întrebarea-cheie este dacă Israelul, încă singura putere nucleară din
zonă, e pregătit să privească de pe margine cum un stat cu puternice
sentimente anti-israeliene dezvoltă abilitatea de a pregăti un atac
nuclear împotriva sa. Nu se știe exact câți ani mai au Israelul,
americanii și comunitatea internațională să rezolve această provocare
fie pe plan diplomatic, fie pe plan militar. Până acum, încercările
adversarilor Iranului de a încetini programul său nuclear s-au
transpus în asasinarea a trei dintre cei mai buni specialiști iranieni
în domeniu și folosirea unui virus pentru blocarea programelor pe
calcultaor. Cât mai e până când acest Război Rece al Orientul Mijlociu
va deveni unul ”cald” rămâne de văzut... (Dar ar mai bine să nu se
ajungă acolo.)

Iranienii care vizitează Israelul riscă între doi şi cinci ani de închisoare


Iranienii care vizitează Israelul riscă să pri­mească între doi şi cinci ani de închisoare, după cum prevede o nouă lege adoptată ieri de Par­la­men­tul iranian, relatează agenţia France Presse. Orice iranian care se face vinovat de vi­zitarea statului evreu, inamic jurat al Re­pu­blicii isla­mice, va avea şi paşaportul reţinut pentru o pe­rioadă cuprinsă între trei [...]

Egiptenii au pătruns în ambasada ...
Ambasada Israelului din Cairo a fost luată cu asalt de protestatari care au dărâmat unul din pereţii exteriori ai clădirii şi au aruncat mii de documente de la ferestrele ambasadei.

UPDATE Ministerului de Interne a declarat stare de alertă iar primul ministru a convocat echipa de criză pentru a discuta situaţia.

UPDATE Ambasadorul Israelului, Yitzhak Levanon, familia sa şi a personalului ambasadei au plecat de urgenţă la aeroportul din Cairo şi au plecat spre Israel, au informat televiziunea egipteană de stat şi oficialii.

În jur de 1.000 de persoane au protestat vineri noapte în faţa ambasadei israeliene de la Cairo. Aceştia au lovit cu ciocane şi bare de metal un perete înalt de doi metri până când l-au dărâmat şi au reuşit să pătrundă în incintă.

Egiptenii furioşi au înlocuit steagul ţării vecine cu al lor şi au incendiat două maşini de poliţie.

"Mii de documente au fost aruncate pe ferestre, dar nu este clar de la ce etaj provin" a declarat corespondentul Al Jazeera.

Un martor a declarat că a văzut câţiva bărbat care duceau un alt bărbat în braţe, spunând despre el că este mort.

Surse din interiorul Ministerului Egiptean au declarat pentru Al Jazeera că au fost rănite mai multe persoane iar una a murit de infarct.

Un comunicat din partea ministrului israelian al apărării, Ehud Barak, citat de Reuters, informează că Israelul a cerut ajutor Statelor Unite pentru a proteja ambasada de la Cairo.

Unităţi israeliene, în stare de alertă la graniţa cu Egiptul şi Fâşia Gaza »

Unităţi israeliene des­fă­şurate în sudul Is­ra­e­lu­lui, de-a lungul frontie­rei cu Egiptul şi în Fâşia Gaza, au fost puse luni în stare de alertă pentru a contracara eventuale ata­curi, au informat sur­se militare is­raeliene, citate de AFP.
Măsura a fost luată ca ur­ma­re a informaţiilor referitoare la o posibilă operaţiune a grupării radicale Jihadul Islamist, activă în Gaza, au menţionat sursele.
Şe­ful de stat-major al armatei israeliene, gene­ralul Benny Gantz, “a ordonat o sporire a efectivelor militare de-a lungul frontierei cu Egiptul şi Fâşia Gaza pentru a contracara eventuale tentative de atentat”, a declarat un purtător de cu­vânt militar.
Res­pon­sa­bili israelieni din domeniul securi­tăţii avertizaseră de săptămâna trecută că grupări înarmate pregătesc atacuri la frontiera dintre Is­ra­el şi Egipt. “Dis­pu­nem de informaţii ce avertizează în mod foarte serios în legătură cu alte atacuri planificate pentru a pro­voca o deterioare a relaţiilor din­tre Israel şi Egipt”, a indicat acest res­ponsabil, sub protecţia anonimatului. La 18 august, băr­baţi înarmaţi au străpuns frontiera israeliano-egip­teană şi au desfăşurat mai multe atacuri coordonate, cu arme automate, grenade şi explozibil, în deşertul israelian Negev, la circa 20 de kilometri nord de staţiunea balneară Eilat, situată la Marea Ro­şie. Atacatorii au reuşit să creeze surpriză, deşi unităţile is­ra­e­liene fuseseră avertizate despre o posibilă operaţiune, conform surselor militare. În cursul incidentelor, opt israelieni şi-au pierdut viaţa, printre care un soldat victimă a unui “foc din propriile rânduri”.
Forţele israeliene au declanşat o vânătoare a criminalilor, iar în cursul schimburilor de focuri au fost ucişi cinci po­liţişti egipteni. Ca urmare, între Israel şi Egipt s-a declanşat o criză diploma­tică, autorităţile de la Cairo pretinzând scuze din partea statului evreu.

Dansul pe sârmă al Israelului

Un mic război a început în Israel, după atentatele sângeroase de joi în care s-au înregistrat numeroşi morţi şi răniţi, majoritatea civili israelieni. După cum se ştie, teroriştii , dispunând de arme sofisticate – pe care nu puteau să le obţină decât de la principalii furnizori ai acestor grupări Iran sau Siria – precum şi de sprijin logistic intern şi extern, au reuşit să pătrundă în Israel prin peninsula Sinai, probabil prin tunelele în care se desfăşoară contrabanda către Gaza. De la răsturnarea guvernului Mubarak, Egiptului îi este greu să supravegheze sever yona Sinai în care s-au adunat grupări islamiste radicale de cele mai diferite sorginte, reuşind să atragă de partea lor populaţia beduină. Dacă pe vremea lui Mubarak s-a reuşit potolirea lor, acum controlul militar a slăbit, iar Sinaiul a devenit un loc de lansare a atacurilor teroriste împotriva Israelului, dar şi un potenţial destabilizator al actualei conduceri egiptene.

Problema sensibilă legată de acest ultim atentat terorist este că, de fapt, nu se ştie cine stă în spatele lui. Chiar dacă aripa militară a Hamas şi-a asumat paternitatea, ea este pusă la îndoială de mai mulţi specialişti în problemele terorismului. Autorii pot fi islamişti radicali de inspiraţie Al Qaida, palestinieni, Hezbollah sau alţii. De ce amintesc acest lucru? Deoarece, convins de adevărul declaraţiilor venite din Gaza, Israelul a început acţiuni militare împotriva militanţilor islamişti din zonă, iar Hamas a răspuns prin denunţarea încetării focului în vigoare de doi ani, lansând tiruri de rachete împotriva sudului ţării, atacuri soldate, din păcate, cu morţi şi răniţi. Este o escaladare a violenţei, un mic război care se desfăşoară în cel mai prost moment pentru Israel (nu că un război s-ar putea desfăşura în momente bune). Pe de altă parte, în încercarea de a-i anihila pe terorişti, militarii israelieni au omorât mai mulţi poliţişti egipteni. Rezultatul: Egiptul a ameninţat cu retragerea ambasadorului său din Israel dacă nu i se prezintă scuze, iar în mai multe oraşe egiptene, inclusiv la Cairo, au avut loc demonstraţii antiisraeliene. Bineînţeles că din nou se amână negocierile privitoare la eliberarea lui Ghilad Shalit, soldatul israelian aflat de peste cinci ani în mâna unei grupări militare a Hamas.

În acelaşi timp relaţiile cu Turcia, în ciuda unor semne de ameliorare, au rămas în continuare tensionate întrucât Benjamin Netanyahu refuză – şi probabil că aici are dreptate – să ceară scuze pentru raidul de anul trecut împotriva navei turceşti Mavi Marmara care a încercat să spargă embargoul impus fâşiei Gaza, acţiune soldată cu moartea a nouă pasageri, printre care şi cetăţeni turci. Din păcate, partea israeliană a prezentat prea târziu imaginile privind raidul din care reieşea agresarea militarilor israelieni care urcaseră neînarmaţi pe navă. Până astăzi, blamul cade asupra israelienilor.

În raport cu europenii şi americanii, Israelul a luat o măsură care i-a deranjat puternic şi anume, permisiunea de a construi un număr mare de locuinţe în Ierusalimul de Est, acea parte a oraşului pe care palestinienii o revendică şi o doresc drept capitală a viitorului stat palestinian. Aici trebuie să precizăm că ridicarea acestor case nu este o reacţie la criza de locuinţe pentru tineret, una dintre revendicările participanţilor la puternicele mişcări sociale care se desfăşoară de câteva săptămâni într-o serie de oraşe israeliene.

Cu părere de rău trebuie să spunem că primăvara arabă nu a adus nimic bun Israelului, dimpotrivă: a îndepărtat ţări cu care, chiar dacă relaţiile nu erau călduroase, existau puncte de vedere şi iniţiative comune. Chiar dacă regimurile actuale din aceste ţări ar dori să menţină această situaţie, nu au curajul să se manifeste în favoarea ei, sub imperiul demonstraţiilor populare.

Nu este vorba de faptul că Israelul n-ar fi justificat să ia măsuri pentru a-şi apăra securitatea proprie. Fără îndoială există motive, doar că – în condiţiile actuale – ar fi nevoie de mult mai multă precauţie, diplomaţie, tact pentru a-şi menţine aliaţii şi prietenii. Mai este doar o lună până la prezentarea de către Autoritatea Palestiniană a cererii privind declararea independenţei Palestinei în faţa Adunării Generale a ONU, solicitare care va obţine o majoritate. Aici statul evreu are nevoie de votul negativ al statelor membre ale Uniunii Europene, Statelor Unite şi al altor ţări, în număr cât mai mare. Se ştie că Mahmud Abbas n-o să obţină votul Consiliului de Securitate, anterior celui din Adunarea Generală, din cauza veto-ului american, adică declararea independenţei Palestinei nu se va bucura de legitimitate. Dar este vorba de o victorie morală a Autorităţii Palestiniene care poate fi anihilată numai dacă ţări importante se vor opune acestei cereri. De aceea nu e cazul ca Israelul să se lase pradă emoţiilor şi să ia măsuri în acest spirit, ci să calculeze consecinţele tuturor faptelor sale şi să purceadă la anumite gesturi, concesii, chiar dacă adversarii lui nu fac acest lucru.

Un alt test care stă în faţa statului evreu este reuniunea Durban III, pe marginea Adunării Generale, prilej de dezlănţuire a manifestărilor antisemite ale mai multor state. Şi aici Israelul are nevoie de sprijinul şi simpatia cât mai multor ţări, fie prin neparticiparea lor la reuniune, fie printr-un vot împotriva rezoluţiilor adoptate.

Israelul este în situaţia unui dansator pe sârmă obligat să-şi menţină echilibrul dacă vrea să supravieţuiască în acest climat nefavorabil, o condiţie de care nu e voie să facă abstracţie în acţiunile sale prezente şi viitoare.

Atacuri multiple in sudul Israelului
O serie de atacuri comise in sudul Israelului, asupra unor autobuze si a fortelor armate israeliene, s-au soldat cu mai multi morti si zeci de raniti.

Primul atac armat a vizat un autobuz Egged, care se indrepta dinspre Beersheva catre Eilat, si s-a soldat cu ranirea a circa zece persoane, dintre care unele se afla in stare grava. Atacul a fost comis de persoane inarmate aflate la bordul unei masini, iar printre victime se afla si militari israelieni, care calatoreau la bordul autobuzului vizat de atac, potrivit editiei online a cotidianului Jerusalem Post.

La scurt timp dupa atac, fortele israeliene s-au angajat intr-un schimb de focuri cu un grup de persoane inarmate, potrivit Haaretz.

Dupa numai cateva minute, mai multe dispozitive explozive au fost detonate la trecerea unei patrule a armatei israeliene, aflate in apropierea granitei cu Egiptul, si presa a publicat si informatii privind tiruri de mortier lansate din partea egipteana a granitei, relateaza MEDIAFAX.

Ulterior, autorii atacurilor au lansat o racheta antitanc in directia unui alt vehicul, provocand ranirea mai multor pasageri.

Echipele de interventie au precizat ca teroristii au atacat un autobuz si un vehicul privat la circa 20 de kilometri nord de locul producerii primului incident, iar cel putin cinci persoane au fost ranite mortal.

"Pare sa fie un atac coordonat", a declarat un ofiter de rang inalt israelian. Fortele armate banuiesc ca autorii atacului s-au infiltrat in Israel venind din Egipt, unde ajunsesera probabil din Fasia Gaza.

Arme pentru Hezbollah, blocate la BucureştiArestări spectaculoase în România şi Maldive, unde traficanţi periculoşi de arme şi droguri plănuiau să livreze rachete, puşti şi muniţie pentru teroriştii din Hezbollah. Între ei, şi un iranian care făcea afaceri la Bucureşti şi locuia lângă sediul Parchetului General.

Procurorii români au finalizat cu succes o operaţiune a anchetatorilor americani de la Agenţia Americană Antidrog (DEA), capturând două persoane care urmau să achiziţioneze armament pentru gruparea teroristă Hezbollah. La Bucureşti au fost prinşi turcul Cetin Aksu şi iranianul Siavosh Henareh, iar pe 26 iulie Curtea de Apel Bucureşti a dispus arestarea acestora în vederea extrădării către SUA. În cadrul aceleiaşi ope-raţiuni, anchetatorii americani au mai obţinut arestarea libanezului Bachar Wehbe şi Tazar Gul, ridicaţi de ofiţerii americani pe Insulele Maldive. Iranianul Henareh era domiciliat chiar în Bucureşti, lângă sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.


Afacerile din România

Potrivit datelor obţinute de România liberă, Siavosh Henareh este asociat în România în două firme: Agro-Pan SIA-LIV şi Boxi Holding. Prima, aflată în dizolvare, are ca obiect de activitate pa-nificaţia, iar Henareh deţine 45% din acţiuni, restul aparţinând celor patru asociaţi ai săi români. Cealaltă societate, Boxi Holding, este controlată integral de iranian. Potrivit Registrului Comer-ţului, era specializată în activi-tăţi şi servicii de decontaminare şi îşi avea sediul social în apartamentul iranianului, situat aproape de Parchetul General.

Rachete Stinger şi AKM-uri

Despre Siavosh Henareh, agenţii DEA au cules informaţii încă din iunie 2010, dat fiind faptul că era un important intermediar al afacerilor cu droguri şi asociat cu membri ai organizaţiei teroriste kurde - PKK. Agentul sub acoperire al DEA a pretins în faţa lui Henareh că este un apropiat al Hezbollah şi că vrea droguri din vânzarea cărora să obţină fonduri pentru susţinerea activităţii organizaţiei libaneze. Ca urmare, Henareh l-a introdus pe agentul sub acoperire în cercul mai multor narcotraficanţi, cum ar fi turcii Cetin Aksu şi Atalay Atasoy. Pe parcursul discu-ţiilor dintre sursa autorităţilor americane şi Aksu şi Atasoy, aceştia doi şi-au manifestat in-ten-ţia de a cumpăra armament de la agentul sub acoperire, armament care urma să fie folosit în aprovizionarea Hezbollah.

Potrivit documentelor an-che-ta-torilor americani, începând din iunie 2010, Divizia de Opera-ţi-uni Speciale a DEA a demarat investigarea unui grup de trafi-canţi de droguri şi de arme din care făceau parte, printre alţii, Cetin Aksu, libanezul Bachar Wehbe - „Farez" - membru Hezbollah, Atalay Atasoy, Syavesh Henareh şi afganul Tazar Gul Alizai. Whebe şi Tazar Gul au fost şi ei arestaţi, pe 25 iulie, în insulele Maldive. Cu toţii sunt acuzaţi de trafic de droguri şi susţinerea, în diferite forme, a grupării teroriste Hezbollah, precum şi a talibanilor din Afganistan. Agenţii americani au reuşit să infiltreze mai mulţi ofiţeri sub acoperire ai DEA, care au acţionat ca „surse" ale auto-rităţilor. Fără să ştie, traficanţii Aksu şi Wehbe au negociat cu agenţii acoperiţi cumpărarea de rachete Stinger, rachete Igla, AK-47, puşti de asalt M4, arme cu lunetă M107 calibrul 50 şi muniţie.

Pe 13 iunie 2011, la Kuala Lumpur, Malaezia, aceiaşi Aksu şi Wehbe au semnat un contract pentru achiziţionarea a 48 de rachete Stinger, 100 de rachete Igla, 5.000 de AK-47, 1000 M4 şi 1000 de pistoale Glock, totul contra a 9,5 milioane dolari.

Turcia anunta “un plan B” impotriva Israelului
Turcia se pregateste sa-si inas­preasca atitudinea fa­ta de Israel, care re­fuza sa prezinte ofi­cial scuze pentru atacul san­ge­ros al marinei is­raeliene, co­mis anul trecut asupra unei flo­tile umanitare destinate Fasiei Gaza.
Statul evreu a refuzat sa pre­zinte scuze oficiale si sa ofe­re compensatii familiilor celor noua militanti turci ucisi la 31 mai 2010 in apele interna­tio­nale, pentru a nu expune solda­tii implicati in atac la eventuale urmariri penale.
In aceasta si­tua­­tie “Turcia dis­pune de un plan B”, a de­cla­rat un diplomat turc, sub rezerva anonimatului, la o zi dupa anun­tul pri­vind publicarea unui nou raport al ONU cu pri­vi­re la atacul comis in 2010 asu­pra na­vei turcesti Mavi Marmara (foto).
Turcia intentioneaza sa ii adu­ca in fata instantelor interna­tionale pe membrii comandoului israelian care au participat la san­gerosul atac, a subliniat di­plomatul. O alta masura luata in calcul de Ankara este reducerea drastica a nivelului sau de re­pre­zentare in Israel si blocarea numirii unui nou am­basador al Israelului la Ankara, Turcia re­tra­gandu-si deja ambasa­dorul de la Tel Aviv, dupa atacul din 2010.
In fine, Turcia va depune efor­turi pentru a face cunoscuta “vo­cea palestinienilor” in organizatiile internationale, indeosebi la ONU, unde palestinienii ur­meaza sa depuna in septembrie o cerere de aderare a unui stat al lor, si isi va asuma un rol di­na­mic in procesul de reconci­li­e­re interpalestiniana cu scopul de a obliga Israelul sa reia negocierile pentru pace.
Israelul a anuntat ca este gata sa-si exprime regretele si sa ofere compensatii familiilor victimelor, insa pana in prezent a refuzat sa faca acest lucru pentru a nu ex­pu­ne soldatii implicati in atac la even­­tuale urmariri penale
http://www.cronicaromana.ro/turcia-anunta-un-plan-b-impotriva-israelului.html

Operatiunea "Ploile verii"
Orice novice in stiinte geografice stie sau isi imagineaza faptul ca in Orientul Mijlociu, si in special in Israel, vara nu ploua deloc. Dimpotriva, caldura inabusitoare si umeda te stoarce de orice vlaga. Si totusi, de doua luni de zile, asupra localitatilor israeliene aflate la granita cu Fasia Gaza cade zilnic o ploaie ucigatoare: rachete Kassam trase din nordul Fasiei de teroristi palestinieni, din randul carora fac parte si membri Hamas, partidul-grupare terorista care tine sau, mai bine zis, incearca sa tina in maini fraiele Autoritatii Palestiniene dupa lovitura de teatru, asteptata de altfel, de la ultimele alegeri din teritorii, cand au cucerit puterea.De atunci, confruntarile interpalestiniene, adica cele dintre presedintele Mahmud Abbas, lider al partidului Fatah, si premierul Ismail Hanie, lider al gruparii Hamas, au atins cote inalte, ajungandu-se la violente confruntari de strada, ocupari de posturi de radio si TV, rapiri. Practic, tot arsenalul unui real razboi civil, grevat, din nefericire pentru strada palestiniana, pe o acuta criza financiara. Autoritatea Palestiniana, blamata din cauza liderilor ei din Hamas, miscare considerata de SUA, dar si de comunitatea europeana drept o grupare terorista, se afla la un pas de prabusire economica, lipsita fiind de subventionarea financiara refuzata de organizatiile internationale.
Normal, pentru liderii Hamas, principalii vinovati sunt SUA si, se putea altfel, Israel, de parca statul evreu si-ar fi aruncat in aer propriii cetateni, si nu sinucigasii palestinieni purtand asupra lor centuri explozive fabricate de "specialistii" din Hamas si Djihadul Islamic, "indrumati" cu mare grija de iranieni si sirieni. La Damasc, de altfel, domneste, protejat de garzile liderului sirian si de Garda revolutionara iraniana, Kaled Mashal, liderul politic al Hamas, cel care, refuzand sa se amestece cu palestinienii din Gaza si Cisiordania, cu poporul adica, coordoneaza de la distanta atentatele antiisraeliene si, mai recent, noua "moda" palestiniana, rapirile de soldati sau civili israelieni. In aceasta situatie extrem de tensionata, Israelul a trebuit sa faca fata, in urma cu peste o saptamana, unui neasteptat atac terorist palestinian asupra unei baze militare, atac soldat cu morti de partea militarilor israelieni, dar si cu rapirea de catre teroristi a unui soldat. Socul resimtit de israelieni la aflarea stirii acestei rapiri nu poate fi descris, fiindca intr-o tara ca Israelul, unde armata este obligatorie pentru baieti si fete, cu totii aflandu-se de cele mai multe ori in zone periculoase, soarta fiecarui soldat devine automat parte integranta din existenta familiilor israeliene. "Este ca si fiul meu. O parte din familia mea", declara recent Avi, un taximetrist din Ierusalim. "Am doi copii in armata. Sunt mereu ingrijorata. Acum sunt foarte speriata. Ghilad (soldatul rapit) este acum al treilea copil al meu. Dumnezeu sa-l aiba in paza", sustine cu lacrimi in ochi o gospodina din Haifa.
Saptamana trecuta, in noaptea de 27 spre 28, pentru prima data de la controversata iesire din Fasia Gaza efectuata de Ariel Sharon, armata israeliana a patruns in forta in sudul regiunii, interventia terestra fiind precedata de o ploaie de obuze. Si, tot atunci, s-a anuntat si numele operatiunii: "Ploile verii". O operatiune declansata in sudul si in nordul Fasiei Gaza, avand doua scopuri: descoperirea si salvarea soldatului Ghilad Sharid, rapit acum o saptamana si jumatate, si incetarea atacurilor cu rachete Kassam.
Israelul nu se confrunta pentru prima data cu problema eliberarii militarilor rapiti de gruparile teroriste, numai ca, de data aceasta, premierul Ehud Olmert a anuntat clar si raspicat ca nu va proceda asa cum au facut liderii anteriori si, deci, nu va negocia cu teroristii. Si, pentru a dovedi ca nu glumeste, el a dispus arestarea, pur si simplu, a zeci de ministri si deputati palestinieni, toti membri Hamas. Mergand mai departe, primul ministru israelian i-a atentionat pe toti liderii teroristi implicati in astfel de actiuni si mai ales in rapirea lui Ghilad ca Israelul ii va gasi "oriunde s-ar afla. Si ei stiu asta". Aluzia voalata avea o directie speciala care a fost aproape imediat clarificata de Shimon Peres, care a declarat ca a venit timpul sa se incheie socotelile cu Kaled Mashal. Este protejatul Siriei, cel care, potrivit ultimelor dezvaluiri ale serviciilor israeliene de informatii, a pregatit atat atacul terorist de acum doua duminici asupra bazei militare israeliene, cat si rapirea soldatului israelian. In plus, surse diplomatice implicate in tratativele de eliberare a lui Ghilad au declarat, la randul lor, ca actiunea lor nu are sanse de izbanda din cauza lui Mashal, care, presat de Iran si Siria, nu intervine deloc pentru eliberarea lui Ghilad. In fata amenintarilor directe, Mashal, sfatuit de protectorii sai sirieni, s-a ascuns, a refuzat sa mai acorde interviuri, nu a mai raspuns la insistentele apeluri telefonice ale lui Mahmud Abbas si chiar a refuzat invitatia presedintelui egiptean Hosni Mubarak de a veni la Cairo.
Si iata ca apare un nou nume, care era imposibil sa nu fie prezent intr-o confruntare de talie internationala, Hosni Mubarak, liderul unei tari framantate de lupte ideologice, cu un popor ostil in marea lui majoritate "prieteniei" cu Israelul. Statornic idealurilor sale, Hosni Mubarak s-a implicat profund in conflictul generat de rapirea militarului israelian, a trimis in teritorii numeroase delegatii, inclusiv pe seful serviciului sau de informatii, pentru ca, in final, sa inregistreze un esec usturator. Prietenul sau Mahmud Abbas i-a sarit imediat in ajutor, declarand cu doua zile in urma ca eforturile egiptene nu dau rezultate deoarece nu exista partener de partea Hamas. "Nimeni din Hamas, nici chiar Ismail Hanie, nu este stapan pe situatie", a punctat Abbas. Din nou totul se intoarce in directia Damasc, unde, se pare, din ce in ce mai sigur, Kaled Mashal tine in mana cheia conflictului. Dar el tace, iar guvernul sirian a anuntat ca nu are de gand sa faca presiuni asupra lui, atata timp cat Israelul nu-si retrage trupele din Gaza. Israelul a raspuns imediat. Doua avioane militare israeliene au survolat palatul prezidential de la Damasc, o racheta bine plasata a spulberat pur si simplu biroul ministrului palestinian de Interne, pentru ca, la scurt timp, o alta racheta sa transforme intr-o valvataie chiar biroul primului ministru palestinian, Ismail Hanie. Nici unul dintre acesti lideri nu se aflau la acele ore tarzii din noapte la birou.
Aparent surprinzatoare ramane reactia comunitatii internationale: pana acum, daca Israelul misca doar un pic in front, venea imediat cu acuzatii, puneri la punct, compatimiri si milioane de euro ajutor pentru palestinieni. De data aceasta, reactiile sunt minore. Franta ramane in continuare cea mai fidela prietena a palestinienilor. Dar chiar si guvernul de la Paris este revoltat de rapirea soldatului israelian (cei drept, el este de nationalitate franceza), cerand gruparilor care-l detin sa-l elibereze imediat. Dar marea majoritate a opiniei publice internationale, in frunte cu SUA, sustine dreptul Israelului la autoaparare. Iar o confirmare si mai oficiala este refuzul Consiliului de Aparare al ONU de a aproba o rezolutie de blamare a Israelului, introdusa de statele arabe prin glasul Qatarului.
Este un raspuns clar dat Hamasului si refuzului sau de a renunta la terorism. Un guvern totalitar Hamas nu este acceptat nu numai de comunitatea internationala, confruntata la randul ei cu numeroase probleme interne, pentru a se mai complica cu teroristii palestinieni, dar nici de strada palestiniana, care, in marea ei majoritate, doreste pace si devine din ce in ce mai constienta de stratagemele electoral-populiste ale miscarii Hamas. "Lupul isi schimba parul, dar naravul ba", ar suna in traducere libera reactia unui palestinian din Shem, Ahmed, intr-o declaratie facuta Agentiei de stiri israeliene in limba romana "Anima News". De ce numai Ahmed, fara nume de familie? Explicatia este simpla, spune acelasi locuitor din Shem: "Frica. Teama ca vecinul poate fi activist Hamas si te poti trezi impuscat pentru «colaborare cu dusmanul sionist». Sau, in cel mai fericit caz, poti fi batut crunt sau, si mai rau, sa pierzi orice sansa de a obtine vreo viza de lucru in Israel, unicul mod de a supravietui". Astfel gandeste o buna parte dintre palestinienii obisnuiti.
Dar ce cred israelienii? In Israel nu poate fi vorba de frica sau constrangere, astfel incat oamenii isi spun parerea deschis la radio, in ziare sau la televiziune. In jur de 55% dintre israelieni sunt pentru actiunea militara "Ploile verii", 3% se abtin, iar restul cred ca ar fi trebuit recurs in continuare la tratative, nu fiindca s-ar opune unei actiuni militare, dar se tem ca nu cumva acest pas sa puna in pericol viata militarului rapit.
"Nu vom ceda nici unui santaj" , declara duminica premierul Ehud Olmert. "Cu toate arestarile efectuate de Israel, guvernul Hamas ramane in picioare si este activ. Israelul duce un razboi nebunesc", sustinea primul ministru palestinian Ismail Hanie, privind la biroul sau mistuit de flacari. "Am dat dispozitie armatei sa utilizeze toate mijloacele impotriva teroristilor. Vom face totul pentru a-l elibera pe Ghilad si a pune capat terorii. Si, cand spun totul, trebuie sa se inteleaga totul!", puncta Olmert. Olmert se bazeaza in primul rand pe sustinerea aproape totala a actiunilor guvernului sau de catre toate gruparile politice. Lucru rar intalnit. In al doilea rand, in pofida frictiunilor de la inceput, Olmert si ministrul Apararii, laburistul Amir Peretz, lucreaza in tandem, alcatuind o echipa bine sudata, pentru ca amandoi sunt constienti de rolul jucat in acest moment in viata lor politica. Esecul in aceasta misiune ar insemna si prabusirea lor politica, iar, in cazul lui Olmert, si a Kadima, partidul infiintat de Ariel Sharon.
In aceste conditii, primul, inteligent, al doilea, precaut, dar determinat, au toate sansele sa conduca aceasta criza la un final acceptabil, nu pe deplin clarificat si nicidecum la pace. Un scenariu care poate include, in pofida declaratiilor anterioare ale ambelor parti, chiar eliberarea de Israel a unui numar considerabil de detinuti "fara maini patate de sange", adica neparticipanti la actiuni teroriste efective, inclusiv a ministrilor si deputatilor palestinieni. Este posibil insa ca finalul sa fie dramatic, daca se va dovedi ca teroristii au mintit din nou si militarul israelian nu mai traieste. Oricum, pana la ora cand scriu aceste randuri, responsabilii israelieni au recunoscut ca nu detin nici o informatie cu privire la soldatul rapit, cu exceptia unei stiri din ziarul arab din Londra Al Hayat, care ii citeaza pe membrii delegatiei egiptene implicate in eliberarea soldatului si care sustin ca acesta este sanatos, rana sa de la stomac nefiind grava, ea fiind tratata de un medic palestinian. Dar, intrucat aceasta informatie nu a fost confirmata si de surse palestiniene, care continua sa declare ca tanarul este "viu sau mort", Israelul s-a declarat sceptic cu privire la aceasta stire.


Deci, in cazul unui asemenea tragic deznodamant, cu greu se poate crede ca va putea fi mentinut spiritul rece in aceasta afacere, care in aceste conditii va zgudui din temelii, in primul rand, societatea israeliana si, nu mai putin, comunitatea internationala. Cu toate acestea, sa nu uitam ca totul se petrece in Orientul Mijlociu, unde situatii aparent incheiate si definitivate se pot schimba intr-o secunda.
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2874&nr=2006-07-07

Israelul nu va prezenta scuze Turciei pentru abordajul “Mavi Marmara”

Israelul nu este pregatit sa prezinte scuze Tur­ciei pentru raidul asupra Mavi Marmara, na­va amiral a flotilei cu ajutor pentru Fasia Gaza, care s-a soldat cu noua morti la 31 mai 2010, a afir­mat ieri un ministru israelian, citat de AFP. “Nu exista niciun motiv, din punctul meu de vedere, pentru a prezenta cea mai mi­ca scuza, in masura in care asta ar insemna sa ne asumam res­ponsabilitatea”, a declarat mi­nis­trul pentru Afa­ceri Strategice Moshe Ya­alon, in cadrul unei in­tal­niri la Ierusalim cu jur­nalistii straini. Ministrul a reafirmat ca Is­raelul este dispus numai “sa-si ex­prime regre­tele pentru pierderile de vieti omenesti”. In plus, Yaalon a spus ca se asteapta ca raportul co­misiei de ancheta a ONU in acest caz sa prezinte “anumite critici fata de Israel”, fa­ra a furniza mai multe detalii. Miercuri, el a de­cla­­rat ca Israelul asteapta publicarea acestui docu­ment dupa esecul eforturilor in vederea unei reconcilieri cu Ankara. Dupa raidul is­ra­elian din apele internationale asupra vasului Mavi Marmara, care incerca sa sparga blocada maritima impusa de Israel Fasiei Gaza, Tur­cia si-a rechemat ambasadorul de la Tel Aviv si a anuntat ca relatiile bilaterale “nu vor mai fi niciodata asa cum au fost”.

14 mai 1948 - proclamarea independentei statului Israel


http://gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1677&PHPSESSID=c08289be6704ab80936d9ccdbd701502

Alegerile democratice nu acorda legitimitate unei grupari teroriste
Miercurea neagra” a fost numita ziua in care Hamas-ul a castigat alegerile. Initial, statul Israel a ramas in expectativa fata de situatia nou creata in teritoriile palestiniene. In ce fel si-a precizat Israelul pozitia? Foarte repede dupa acele alegeri, Israelul s-a pronuntat. Trebuie precizate insa cateva lucruri: noi, ca si comunitatea internationala, am avut de la inceput rezerve fata de participarea Hamasului la alegeri. Mahmoud Abbas, ca presedinte al Autoritatii Palestiniene, a dorit ca intai sa aiba loc alegeri, luandu-si obligatia ca, dupa scrutin, sa dezarmeze gruparile teroriste, desi Mahmoud Abbas avea toata legitimitatea, ca presedinte ales, sa faca acest lucru si inainte. Totusi, el a dorit mai intai alegerile. Ce s-a intamplat? Au fost cu siguranta alegeri democratice, dar aceste alegeri au adus la putere o grupare terorista recunoscuta si care se afla ca atare atat pe listele UE, cat si pe listele americane. Cu alte cuvinte, participarea la un exercitiu democratic cum sunt alegerile a unei grupari teroriste ca Hamas reprezinta o problema, o problema de legitimitate. Exact. Faptul ca alegerile au fost democratice nu acorda acum legitimitate unei grupari teroriste, punct de vedere exprimat foarte clar de comunitatea internationala, nu numai de Israel. Pentru a fi recunoscut, pentru a primi o legitimitate internationala pe care o cauta, Hamas trebuie sa inceteze sa mai fie o organizatie terorista. Deci cerintele sunt foarte clare: Hamas trebuie sa renunte la terorism, la violenta si sa recunoasca Israelul. Statutul dupa care opereaza Hamas consemneaza foarte explicit faptul ca nu recunoaste statul Israel. O situatie similara a existat si cu Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Statul Israel a inceput discutiile cu OEP numai dupa ce aceasta a recunoscut statul Israel, schimband in statutul ei acele paragrafe care nu erau compatibile cu recunoasterea Israelului. Deci lucrurile sunt foarte clare: nu se poate ca cineva sa vina sa ceara din partea comunitatii internationale legitimitate cand el nu recunoaste o tara membra a comunitatii internationale, si anume Israel. Cred ca nici un stat n-ar accepta o asemenea situatie. Faptul a fost recunoscut si de Cvartet, adica, Statele Unite, Uniunea Europeana, Organizatia Natiunilor Unite si Rusia. Deci, i se cere gruparii Hamas recunoasterea Israelului, recunoasterea acordurilor semnate de OEP in numele Autoritatii Palestiniene, inclusiv Foaia de parcurs. Ce valabilitate mai are sau cum va mai fi urmata Foaia de parcurs, in conditiile nou create? Daca Hamas nu devine altceva decat este astazi, nu putem vorbi despre Foaia de parcurs. In Foaia de parcurs este consemnat foarte clar faptul ca partea palestiniana trebuie sa dezarmeze organizatiile teroriste. Este momentul ca gruparea Hamas sa fie dezarmata. Altfel nu avem ce si cu cine discuta, nu avem un partener. Nu vom putea purta discutii cu un guvern palestinian care sa fie compus din membrii Hamas, atat timp cat aceasta formatiune ramane ce este astazi, si anume o organizatie terorista. Cum apreciati reactiile comunitatii internationale? Am primit cu satisfactie faptul ca intreaga comunitate internationala a reactionat rapid si fara echivoc. Ramane insa o provocare pentru comunitatea internationala sa se mentina ferma pe aceasta pozitie si sa nu ajunga la cedari lente, fiindca, inca o data precizez, nu se poate accepta o asemenea situatie decat cand Hamas renunta la arme si renunta la ideologia conform careia nu recunoaste Israelul. Speram ca acest lucru sa fie intr-adevar inteles si sa nu asistam la initiative prin care sa fie abandonata aceasta pozitie ferma fata de Hamas. Este nevoie sa fie mentinute si aparate o serie de principii importante, de la care comunitatea internationala nu trebuie sa se abata, si, pe de alta parte, o organizatie ca Hamas, daca doreste legitimitate internationala, nu poate ramane pe pozitii si cu o ideologie extremista si terorista. O organizatie terorista nu poate fi partener de discutie Cum vedeti relatia dintre retragerea din Gaza si ce se petrece acum in teritoriile palestiniene? Retragerea din Fasia Gaza, dezangajarea, cum spunem noi, s-a petrecut intr-un moment cand noi am considerat ca nu avem un partener pentru dialog din partea palestiniana. Trebuie subliniat faptul ca dezangajarea a fost o decizie strict israeliana, fara presiuni din afara. Premierul Sharon a ajuns la concluzia ca un pas ca acesta reprezinta un lucru pozitiv pentru Israel si ca va fi receptat ca un pas de buna-credinta, reprezentand aspiratia noastra de a ajunge la o intelegere. Dupa dezangajarea din Gaza, ideea era sa revenim la Foaia de parcurs. Era de asteptat ca si Autoritatea Palestiniana sa inceapa sa se ocupe exact de problema asta, de dezarmarea gruparilor teroriste din partea palestiniana. Din pacate, n-am vazut ca se intampla acest lucru. Noi tot spunem - si sunt convinsa ca si guvernul nou, rezultat din apropiatele alegeri, o sa sustina acelasi lucru - ca, in mod ideal, Israelul nu ar dori sa faca niste pasi unilaterali, ci ar dori sa aiba un partener de discutie. Insa partenerul nu poate sa fie o organizatie terorista, care nu recunoaste dreptul nostru de a fi in zona, ca stat evreiesc. Aveti o evaluare a circumstantelor in care Hamas a ajuns la putere? Nu pot sa intru in motivele care au determinat alegerea palestinienilor. Vreau numai sa spun ca palestinienii au stiut pe cine aleg si ca astazi ne aflam in fata unei situatii care trebuie rezolvata si, prin urmare, nu are nici o importanta de ce palestinienii au procedat asa si nu altfel. Asta este situatia si trebuie sa ne confruntam cu rezultatele, care au implicatii nu numai pentru Israel, ci pentru toata zona Orientului Mijlociu sau Apropiat si chiar pentru toata lumea. Fiindca ajungem la o situatie in care islamul fundamentalist, fie el sunit sau siit, se raspandeste in zona, promovand ideologii care nu sunt deloc compatibile cu ideea de societati daca nu democratice, cel putin mai moderate, mai deschise, mai tolerante. Care este situatia de acum, dupa ce parlamentul palestinian, dominat de Hamas, l-a desemnat premier pe moderatul Ismail Haniyeh? In acest moment, urmarim foarte indeaproape evolutiile in Autoritate, adica numirea guvernului, fapt care depinde si de Mahmoud Abbas. Guvernul israelian apreciaza ca noul parlament palestinian contine elemente teroriste si, prin urmare, Israelul va reduce la minimum legaturile cu Autoritatea Palestiniana. Printre altele, s-a decis ca, pentru moment, guvernul israelian sa nu transfere bani autoritatilor palestiniene, intrucat acestia vor ajunge, desigur, in mainile Hamas. In functie de desfasurarea evenimentelor, se vor lua pe parcurs si alte masuri. O sa avem multa grija ca ele sa ajunga numai pentru motive umanitare, numai la organizatii gen Crucea Rosie s.a., ca sa fim siguri ca populatia nu este afectata. Aceeasi a fost si pozitia comunitatii internationale. Este foarte important ca si comunitatea internationala sa fie ferma pe aceasta pozitie si pe mai departe. Putem vorbi la ora actuala de un armistitiu intre gruparile din teritoriile palestiniene? Nu, nu putem vorbi de un armistitiu. Situatia este foarte complexa. Mahmud Abbas a ajuns la niste intelegeri cu gruparea Hamas si cu Jihadul islamic inainte cu aproape un an, cu ajutorul sau medierea Egiptului, intelegeri in care Hamas a declarat ca este gata de ceea ce ei numesc hudna. Hudna este un termen religios care provine de la inceputurile islamului si care se refera la o anumita petrecere din timpul profetului Mahomed, avand o conotatie in jihad, in “lupta sfanta” contra necredinciosilor. Hudna reprezinta un fel de armistitiu care - conform Coranului - a fost incheiat intre Mahomed si tribul Koreish pentru 10 ani, numai ca, in momentul in care Mahomed s-a simtit puternic, el a rupt aceasta intelegere si a inceput lupta omorandu-i pe cei din tribul Koreish, deci, a continuat jihadul. Asadar, hudna semnifica o intelegere facuta de partea musulmana pentru un timp limitat, dar care, in momentul cand partea musulmana se simte destul de puternica, o poate rupe, lucru perfect admisibil din punctul lor de vedere religios si moral. Cu alte cuvinte, credeti ca nu intamplator este utilizat acest termen de hudna. Sigur ca nu intamplator, fiindca trebuie subliniat ca Hamas este o organizatie cu o ideologie islamica fundamentalista, care isi are radacinile in Fratii Musulmani, o ideologie musulmana sunita, care plaseaza in centru Coranul si legea musulmana. Este o ideologie care face diferenta intre musulmani si nemusulmani, iar Hamas vede Israelul prin aceasta prisma religioasa. De aici si terminologia religioasa in acest caz, pentru ca, de altfel, exista in lexicul arab un termen pentru “armistitiu”. Nu se utilizeaza cuvantul hudna. Iranul nuclear - un cosmar pentru toata lumea Cum priviti evolutia Iranului? Este o chestiune care, dupa parerea noastra, depaseste cu mult problema stricta Israel-Iran. Cred ca este fara precedent ca un stat, un membru al comunitatii internationale, sa fie amenintat de un alt membru al comunitatii internationale, pretinzand ca acest stat nu are dreptul de a exista. De altfel, am vazut venite din partea presedintelui iranian atacuri foarte vehemente, dure, primitive la adresa evreilor, negarea Holocaustului. El sustine ca trebuie sa se faca in Iran o intalnire, o conferinta pentru a arata ca nu ar fi existat un Holocaust. Sunt atitudini de neinteles si de neconceput. Aceste fapte, dublate de o dorinta foarte clara de a ajunge la puterea nucleara, cu serioase indicii ca acest program nu este un program pasnic, ci unul militar, sunt de natura sa ingrijoreze pe toata lumea. Inca o data trebuie sa spun ca, intr-adevar, comunitatea internationala reactioneaza. Speranta este sa continue sa reactioneze eficient, asigurandu-se ca Iranul n-o sa mearga mai departe, pentru ca un Iran cu arma nucleara cred ca este un cosmar pentru toata lumea, nu numai pentru Israel. Cum comentati relatia dintre Hamas si Moscova? Noi speram foarte mult ca Moscova, facand parte din Cvartet, sa nu fie acea parte care sa cedeze de la principiile stabilite. Sunt niste cerinte care trebuie prezentate ca atare Hamasului. Noi speram foarte mult ca nu Moscova sa fie cea care cedeaza de la principiile foarte clare ale comunitatii internationale. Sistemul politic din Israel este matur Israelul a receptat puternic boala lui Sharon. Sigur ca boala lui Sharon a afectat toata populatia din Israel, iar simpatia fata de acest premier s-a manifestat in saptamanile care au trecut. Totusi, sistemul politic din Israel este un sistem matur si, cu toata durerea fata de premierul Sharon, el merge inainte. Campania electorala pentru alegerile de pe 28 martie continua cu toata forta. Indiferent de criza creata, cred ca toate partidele politice pot face dovada maturitatii, manifestand intelegere si responsabilitate. Sigur, sunt batalii mari intre partide, fiecare spera sa castige aceste alegeri, insa sunt convinsa ca alegerile vor trece, reconfirmand ca sistemul politic este absolut solid. Situatia este atat de complexa in regiune, iar Israelul incearca sa fie foarte responsabil si foarte corect cu tot ce se intampla in Orientul Mijlociu. Olmert si Tzipi Livni s-au exprimat in cateva randuri referitor la faptul ca noi am dori sa convenim niste granite finale, ajungand la o solutie cu partea palestiniana. Este clar ca aceasta solutie se va referi la doua state, statul Israel, statul evreiesc, si un stat palestinian. Presupun ca viitorul guvern va dori sa ajunga la o intelegere in ceea ce priveste granitele cu palestinienii, iar israelienilor le este clar ca, pentru a conveni asupra unor granite intre cele doua state, nu o sa putem retine toate teritoriile de acum. Este o continuare a politicii lui Sharon? Intr-un anumit fel, cred ca este o continuare a gandirii lui Sharon ca trebuie ajuns la niste granite. Insa e foarte greu de spus daca Sharon s-ar fi manifestat exact in acest mod, fiindca Sharon niciodata n-a precizat in mod foarte clar care erau planurile lui mai departe. Totusi, el este cel care a facut pasul istoric. Absolut. Iar faptul ca si Olmert, si Tzipi Livni erau foarte apropiati de Sharon ar presupune ca ei continua mai mult sau mai putin linia lui. Cel putin pentru moment. Sigur, nu putem sti ce fel de guvern va fi dupa alegeri si nu stim exact politica pe care o va impune. Insa presupun ca si guvernul urmator va avea ca obiectiv de a ajunge la o anumita intelegere. Situatia creata acum insa face lucrurile mult mai grele, fiindca lipseste interlocutorul. In situatia in care Hamas va compune guvernul palestinian viitor, acesta nu va putea fi un interlocutor pentru Israel. Exista o intentie a Israelului de a se apropia mai mult de NATO? De la sfarsitul anului 1994 Israel face parte dintr-un grup de dialog mediteranean cu NATO. Dupa summit-ul de la Istanbul, de acum doi ani, s-a decis ca dialogul cu tarile mediteraneene sa fie intensificat si, ca urmare, anul trecut, in 2005, a fost prima intalnire intre ministrii de Externe ai tarilor NATO cu ministrii de Externe ai tarilor Dialogului mediteranean, iar inainte cu o saptamana sau doua a fost intalnirea in Italia a ministrilor Apararii ai tarilor NATO plus tarile mediteraneene. Sigur ca in acest moment dialogul a ajuns intr-un alt punct, NATO asteapta niste idei din partea tarilor mediteraneene referitor la modul in care s-ar putea intensifica acest dialog. Si Israel a propus niste idei care, pentru moment, nu au fost facute publice, fiindca reprezinta chestiuni de natura interna intre tarile Dialogului mediteranean si NATO, insa intentia este, intr-adevar, de a dezvolta aceste relatii. Interviu realizat de Rodica Palade


http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2477&nr=2006-02-22

MASACRUL DIN SATUL OLIMPIC
Comando-ul care a întreprins acest act terorist era format din opt terorişti şi aparţinea de sinistra organizaţie „Septembrie Negru”, care şi-a desfăşurat activitatea odioasă, de acte teroriste, în perioada 1971-74. Profitând – în special – de lipsa măsurilor de securitate ale autorităţilor vest-germane, ce au redus la minim absolut toate măsurile luate în Satul Olimpic şi la bazele sportive unde aveau loc întrecerile, teroriştii şi-au pregătit minuţios actul criminal. La Munchen, oraşul din care Hitler şi-a luat startul politic, nimic nu trebuia să reamintească trista perioadă a nazismului. În Satul Olimpic, nu trebuia să fie văzut nici un paznic înarmat, nici un gard de sârmă nu trebuia să înconjoare clădirile în care erau cazaţi sportivi din întreaga lume. Aceasta, cu atât mai mult cu cât localitatea Dachau, unde a funcţionat unul dintre cele mai sinistre lagăre de concentrare nazistă, se afla la mică depărtare de Munchen.
Vest-germanii au făcut tot posibilul, şi au reuşit, să creeze o atmosferă paşnică şi plăcută Jocurilor Olimpiadei a XX-a (1972), denumită „Jocurile păcii şi veseliei”.
Dramatismul scenei actului terorist declanşat de teroriştii palestinieni aparţinând organizaţiei „Septembrie Negru” a fost sporit de timpul şi locul în care s-a desfăşurat. Pentru vechii greci, locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice era considerat sacru: „Olimpiada este un loc sacru. Oricine se ăncumetă să intre aici cu forţa armelor, comite o crimă împotriva zeilor”..
Dar, în plin secol XX, opt tineri au venit să asasineze alţi tineri, alegând pentru aceasta un loc sacru: Satul Olimpic. Ei au comis o crimă, nu împotriva zeilor, ci împotriva întregii umanităţi. Terorismul internaţional şi-a arătat din nou faţa-i hidoasă. A demonstrat că se conduce numai şi numai după „regulile” sale…
Atacul
- „Aici este cazată echipa israeliană?”
Ciocăniturile din uşă şi întrebarea, rostite într-o germană greoaie, au creat o stare bruscă de alarmă pentru Mosche Weinberg, puternicul antrenor de lupte al echipei israeliene, care cântărea peste 100 de kg. Trezit brusc din somn, sare din pat, se îndreaptă spre uşa apartamentului. Concomitent cu întredeschiderea prudentă a acesteia, întreabă:
„Cine se interesează de echipa israeliană la o oră atât de matinală?”, pentru ca, imediat, să se arunce cu toată greutatea corpului asupra ei, căutând să o ţină închisă cu forţa muşchilor săi.
„Băieţi, fugiţi!”, strigă el în ebraică. „Fugiţi!”
Ce-l îngrozise atât de mult pe Weinberg? În fracţiunea de secundă cât ţinuse uşa întredeschisă, apucase să vadă în faţa uşii mai mulţi indivizi, mici de statură şi slabi, însă înarmaţi cu pistoale-mitralieră şi grenade de mână. Feţele le erau acoperite de câte o glugă violetă. Imediat şi-a dat seama de pericol. Dacă ar fi fost neînarmaţi, nu ar fi stat pe gânduri. S-ar fi repezit în mijlocul lor. Dar aşa?
Trezit de strigătele antrenorului, Gad Zavary, un luptător care era cazat în aceeaşi cameră, sare din pat, se repede la fereastră, al cărui geam îl sparge cu cotul şi, înainte de a sări, priveşte înapoi. Scena care i se înfăţişează în faţa ochilor nu o va uita toată viaţa: uşa subţire a apartamentului era spartă şi câţiva indivizi izbeau puternic cu patul armelor în pieptul şi gâtul antrenorului său. Tricoul acestuia era plin de sânge şi abia se mai ţinea pe picioare.
Zavary nu mai stă pe gânduri: se aruncă pe fereastră, concomitent cu pătrunderea atacatorilor în cameră. Aceştia, exasperaţi de rezistenţa lui Weinberg, au tras în el. Ceea ce nu au reuşit loviturile puternice de armă au reuşit câteva gloanţe. Trupul puternic şi solid s-a prăbuşit neînsufleţit la podea, sfidând şi de acolo intenţiile atacatorilor, care se împiedică de el. O parte din aceştia năvălesc în cameră, de unde încep să tragă pe fereastră în Zavary, care fuge disperat în zigzag. Nu reuşesc să-l lovească.
Ceilalţi terorişti au năvălit în două apartamente unde dormeau alţi sportivi israelieni, componenţi ai lotului olimpic. În primul apartament, Joe Romano, campion la haltere, încearcă să opună rezistenţă, însă este secerat de tirul armelor automate. În cel de-al doilea apartament, luptătorul Yosef Gottfreud pune mâna pe un cuţit pentru a-i intimida pe atacatori. Însă, ce poţi face cu un biet cuţit împotriva unor asasini înarmaţi până în dinţi? Cade răpus şi el de gloanţe. Dar, jertfa lui nu a fost zadarnică: momentul de distragere a atenţiei teroriştilor a permis mai multor sportivi israelieni – cazaţi în aceeaşi cameră – să fugă.
Zgomotele produse de spargerea uşilor, ţipetele şi împuşcăturile trezesc pe toţi membrii echipei israeliene. În apartamentul situat la capătul opus al holului, antrenorul halterofil Tuvis Sokolski şi alţi şase sportivi reuşesc să fugă. Însă nu toţi sunt atât de norocoşi: nouă sportivi sunt luaţi ostatici. Sub ameninţarea armelor, braţele şi picioarele le sunt legate, după care sunt obligaţi să se târască la etajul trei, unde sunt împinşi într-un apartament. Aproape imediat, în interior este târât cadavrul ciuruit a lui Romano, iar cei doi terorişti rămaşi de pază aruncă priviri semnificative spre cei nouă ostatici şi cadavrul aruncat pe podea. Aceasta pentru a le tăia pofta pentru orice încercare de împotrivire. Deşi legaţi, ostaticii prezintă pericol pentru ei.
Primele negocieri
Între timp, sportivii care au fugit au dat alarma şi, într-un timp record, peste 500 de poliţişti, conduşi de Manfred Schreiber -. Şeful Poliţiei din Munchen – au înconjurat clădirea în care se baricadaseră teroriştii. Pa balcoanele şi acoperişurilor clădirilor învecinate au luat poziţii mai mulţi trăgători de elită. Atmosfera paşnică din satul Olimpic a fost înlocuită de sentimentul de nelinişte, panică şi chiar oroare.
Primele negocieri au loc între Manfred Schreiber şi şeful teroriştilor, căruia ceilalţi i se adresează cu numele de „Tony”. Acestea se încheie fără nici un rezultat.
- „Aşteptăm până la ora 9.00”, spune în încheiere „Tony”.
Puţin după ora 7.00, cancelarul federal Wily Brandt este trezit şi informat în legătură cu situaţia. Imediat, aparatul guvernamental este pus în mişcare: ministrul de Interne, Hans Dietrich Genscher, este trimis la Munchen pentru coordonarea acţiunilor, iar ministrul de Externe, Walter Scheel, este numit să constituie „Comandamentul de criză” şi să înceapă discuţiile cu cu guvernele statelor arabe, pentru un eventual ajutor în viitoarele negocieri cu teroriştii.
Golda Meir – ca Pilat din Pont…
La ora 9.00, pe una din ferestrele imobilului în care s-au baricadat teroriştii, este aruncat un mesaj scris. În el, aceştia cer eliberarea din închisorile israeliene a nu mai puţin de 200 de arabi terorişti, printre care şi japonezul Kozo Olcamoto, singurul supravieţuitor al comando-ului sinucigaş al organizaţiei teroriste „Armata Roşie Japoneză” (J.R.A.), ce săvârşise măcelul de pe aeroportul Lod din Tel Aviv. Mesajul explica, în acelaşi timp, procedura de schimb a ostaticilor cu cei din închisori, atrăgând atenţia că orice schimbare a acestei proceduri va însemna moartea imediată a ostaticilor. Ultimatumul era fixat pentru ora 12.000 a zilei respective.
Puţin mai târziu, ambasadorul izraelian în Berlinul occidental – Eliashiv Ben-Horin – care tocmai ajunsese la Munchen, primeşte comunicatul Israelului pentru a-l înmâna vest-germanilor. De data aceasta, prim-ministrul Golda Meir, consilierii să şi Knessetul sunt foarte fermi:
1. Nu se vor duce nici un fel de tratative cu organizaţia teroristă „Septembrie Negru”, un schimb între ostatici şi teroriştii închişi în închisorile din Israel fiind exclus.
2. Israelul va considera Germania Occidentală total răspunzătoare pentru oiperaţiunea de salvare a ostaticilor.
3. Israelul nu va obiecta dacă germanii oferă teroriştilor permis de liberă trecere într-o ţară arabă, în schimbul eliberării ostaticilor, însă aceştia trebuie puşi în libertate înaintea plecării teroriştilor. Sub nici un motiv, ostaticii u trebuie lăsaţi să părăsească Germania Federală împreună cu teroriştii.
Prin aceasta, Israelul şi-a precizat poziţia. Care era foarte fermă. Vest-germanilor le va reveni, deci, o misiune deosebit de dificilă şi grea.
„Teroriştii nu trebuie să urce în avion”
La cererea oficialităţilor vest-germane, şeful teroriştilor consimte de trei ori să prelungească termenul ultimatumului: prima dată până la ora 13.000, a doua oară până la ora 15.00, pentru ca la ultima prelungire, până la ora 17.00, să avertizeze:
- „Să nu credeţi că vă puteţi juca cu noi! Nu vom permite să ne epuizaţi! Nu am dormit toată noaptea şi ne cunoaştem limitele puterilor. Această problemă trebuie rezolvată în cursul zilei de azi. În momentul în care ultimul termen pe care l-am fixat va expira, vom începe executarea ostaticilor”.
Oficialităţile şi cancelarul federal, sosit între timp la Munchen, au căzut în unanimitate de acord că tratativele nu mai puteau fi amânate peste ora 17.00. O nouă cerere pentru prelungirea ultimatumului se va lovi de refuzul categoric al teroriştilor.
Cu zece minute înainte de expirarea ultimatumului, ministrul de Interne şi şeful Poliţiei din Munchen se apropie de clădirea în care sunt teroriştii. Vin cu propuneri concrete din partea Guvernului federal, propuneri care diferă de cele ale teroriştilor dar care pot furniza o bază de discuţii şi noi negocieri. Cu puţin timp înainte, cancelarul federal le spusese miniştrilor săi:
. „Un Guvern onorabil nu poate permite ca ostaticii să fie trimişi ca un colet poştal spre o soartă necunoscută. Suntem răspunzători pentru vieţile acestor oameni”.
Acum, cei doi vor încerca să negocieze. Spre surprinderea acestora, cel care face primul propunerea este şeful teroriştilor:
- „Ne puneţi la dispoziţie un avion, cu care grupul meu împreună cu ostaticii să plecăm la Cairo. Dacă refuzaţi – continuă el repede, zărindu-l pe ministrul de Interne că vrea să intervină – îi vom împuşca pe ostatici”.
- „Înainte de a accepta propunerea voastră vreau să stau de vorbă cu ostaticii”, spune Hans Deitrich Genscher.
- „Se aprobă”, vine răspunsul, „însă va trebui să veniţi singur!”
Ministrul de Interne este de acord şi este escortat până la etajul III, unde i se deschide uşa apartamentului în care se aflau ostaticii. Intră înăuntru. Aruncă o privire circulară asupra ostaticilor şi spre cei doi terorişti care îi păzesc. Se încruntă la vederea cadavrului lui Romano.
- „Cum vă simţiţi? – întrebă el.
- „Bine! Noi, bine, răspunde într-o germană fluentă un sportiv izraelian, aruncând o privire scurtă asupra cadavrului.
- „Doriţi să fiţi transportaţi la Cairo, împreună cu cei care v-au luat ostatici?”
- „Da, răspunde acelaşi ostatic, de vreme ce Guvernul nostru a acceptat să schimbe prizonierii arabi cu noi, la destinaţie”.
- „Trebuie să informez Guvernul meu”, spune Genscher, întorcându-se spre „Tonx”, după care se îndreaptă spre uşă. Înainte de a trece pragul acesteia, se întoarce şi le spune ostaticilor:
- „Vom face tot posibilul pentru a vă salva vieţile!”
Nu primeşte nici un răspuns…
Peste Satul Olimpic s-a lăsat întunericul. Pe alei, în faţa blocurilor ţi în apartamentele în care sunt cazaţi sportivii, s-au aprins de mult luminile. Numai în camerele clădirilor în care s-au baricadat teroriştii persistă întunericul. Nu se vede şi nu se aude nici o mişcare. Este ora 22.00, oră la care, pe baza înţelegerilor convenite, trebuie să înceapă transportul teroriştilor şi al ostaticilor la aeroport. Autorităţile vest-germane şi-au făcut planul: sub nici o formă nu pot da curs cererilor teroriştilor. Ostaticii trebuie salvaţi. Trei grupuri de trăgători de elită, formate din câte cinci trăgători, vor sta la pândă pe drumul ce duce la baza aeriană Furstenfeldbruck, în apropiere de Munchen. Teroriştii nu trebuie să urce în avion.
Intervenţie ratată
La intrarea de serviciu din spatele clădirii în care sunt teroriştii, s-a oprit un autobuz militar. Imediat, în uşă apare un terorist, apoi altul. Cu armele în mâini, pregătite pentru tragere, privesc cu grijă în toate părţile, după care fac un semn spre interior şi se îndreaptă spre autobuz. Aici se plasează de o parte şi alta a uşii din faţă, care este deschisă, fiind pregătiţi pentru deschiderea focului. Apar teroriştii şi ostaticii : aceştia din urmă sunt împărţiţi în două grupe intercalate cu terorişti. Cu toţii se îndreaptă spre autobuz. Abia acum, germanii îşi dau seama că teroriştii sunt mai mulţi decât au presupus. Cei cinci trăgători de elită, din prima grupă, aşteaptă să-i prindă pe aceştia în bătaia armelor. Nu reuşesc.
Autobuzul demarează şi, peste câteva minute, se apropie de marginea lizierei Satului Olimpic şi se opreşte. Trei elicoptere aparţinând Pazei de frontieră îi aşteaptă. Într-unul se urcă membrii „Comandamentului dec criză”, cărora li se alătură şi directorul serviciului izraelian de informaţii. În celelalte două se împart ostaticii şi teroriştii. După câteva minute, cele trei elicoptere se îndreaptă spre aeroportul situat la circa 25 km spre vest. Cei cinci trăgători de elită, din a doua grupă, nu surprins nici ele „ţintele” în bătaia armelor. . Germanii mai au o singură şansă. Pe aeroport, cei cinci trăgători de elită din a treia şi ultima grupă, sunt dispuşi astfel încât cei opt terorişti să fie cuprinşi într-un foc încrucişat.: trei trăgători se află pe acoperişul clădirii turnului de control şi dirijare a circulaţiei aeriene, iar ceilalţi doi pe marginea pistei, în imediata apropiere a locului în care vor ateriza elicopterele. În apropiere, aşteaptă în avion Boeing-27 aparţinând companiei Lufthansa.
Primul elicopter aterizează la ora 22.30 şi, imediat, membrii „Comandamentului de criză” se îndreaptă spre turnul de control. Cinci minute mai târziu, celelalte două elicoptere aterizează unul lângă celălalt, în centrul unei zone puternic iluminată, la circa 100 m de turnul de control. Chiar înainte ca motoarele aparatelor să se fi oprit complet, din cele două elicoptere sar doi terorişti. Unul dintre ei este „Tony”. Se îndreaptă spre Boeing-ul din apropiere, aflat în dreapta lor, la circa 100 m. Alţi doi terorişti sar din fiecare elicopter şi fac semn piloţilor şi copiloţilor să coboare. Cei patru piloţi coboară şi sunt opriţi pe pistă, sub ameninţarea armelor a doi terorişti. De acum încolo,totul se desfăşoară fulgerător, cu urmări tragice.
Măcelul
Şeful teroriştilor, împreună cu unul dintre complicii lui, sunt la jumătatea drumului între elicoptere şi avionul care ar trebui săi transporte, când liniştea apărătoare a nopţii este sfâşiată de o puternică bubuitură. Şeful trăgătorilor de elită l-a ochit pe „Tony” şi trage, dând semnalul. Concomitent, ceilalţi patru trăgători deschid focul. Din primele focuri, cei doi terorişti care-i păzesc pe membrii echipajelor elicopterelor sunt împuşcaţi mortal. La fel şi însoţitorul lui „Tony”. Acesta nu este nimerit, fuge, se adăposteşte în spatele unui elicopter, de unde deschide imediat focul. La fel fac şi ceilalţi patru terorişti care nu au părăsit elicopterele. Începe un schimb înverşunat de focuri. Teroriştii au de partea lor avantajul armelor automate: după câteva rafale, staţia radio din turnul de control este scoasă din funcţiune. După alte rafale este lovită aparatura electrică şi întregul aeroport este învăluit în întuneric.
Urmează o perioadă de acalmie. În limbile arabă, germană şi engleză, teroriştilor li se cere să se predea. Aceştia răspund deschizând cin nou focul. Sărind dintr-unul din elicoptere, un terorist aruncă o grenadă defensivă în interiorul acestuia, după care dispare în întuneric. Sfârtecat de explozie, elicopterul este cuprins de flăcări, luminând totul în jur. „Tony”, împreună cu teroristul care a aruncat grenada, încearcă să dispară în întuneric. Însă, siluetele lor sunt clar iluminate şi gloanţele trăgătorilor de elită îi nimeresc în plin.
În elicopterul cuprins de flăcări sunt cinci ostatici. În încercarea disperată de a-i salva, maşini ale pompierilor, însoţite de un grup de blindate, înaintează. Teroriştii din aparatul rămas neatins, deschid focul împotriva acestora. Dându-şi seama că sunt pe cale de a fi capturaţi, teroriştii rămaşi în viaţă sar din elicopter şi fug chiar în momentul în care rezervorul celui care ardea explodează, transformându-l într-un rug funerar pentru cei cinci ostatici. Doi dintre teroriştii care încearcă să fugă sunt răniţi şi se predau. Cel de-al treilea se aruncă pe pistă şi face pe mortul. Va fi capturat câteva minute mai târziu.
După cum s-a stabilit la autopsie, patru dintre cei cinci ostatici din elicopterul care arsese muriseră mai demult, împuşcaţi fiind de teroristul care aruncase grenada. Cel de-al cincilea, deşi grav rănit de două gloanţe, a murit datorită inhalării unei mari cantităţi de fum. Ostaticii din al doilea elicopter fuseseră, de asemenea, ucişi de gloanţele teroriştilor, înainte ca aceştia să fugă. Ucişi cu sadism, fără posibilitatea de a se apăra.
Bilanţul a fost deosebit de tragic: muriseră 17 persoane – 11 sportivi din lotul olimpic al Israelului, cinci terorişti şi un poliţist. Ceilalţi trei terorişti au fost capturaţi, doi dintre ei fiind răniţi…
Lumea care se culcase cu încrederea că ostaticii vor fi eliberaţi, s-au sculat cu oroarea veştii morţii acestora. Pentru prima dată în istoria Jocurilor Olimpice, drapelele ţărilor participante la Olimpiadă au fost coborâte în bernă. Peste 80.000 de participanţi s-au strâns pe stadion principal din Munchen, la slujba religioasă şi comemorarea celor asasinaţi. Orchestra simfonică din Munchen a cântat marşul funebru din „Eroica” lui Beethoven. Însă, în sectorul ocupat de echipa sportivă a Israelului, unsprezece locuri erau goale. Erau locurile tinerilor sportivi asasinaţi de nişte fanatici, în numele unei „cauze sfinte”. .
Israelul reacţionează, (ne)vinovaţii decedează…
După masacrul echipei olimpice, Israelul nu a stat masiv. Prim-ministrul Golda Meir a aprobat planul care i s-a prezentat: trimiterea unei „echipe de ucigaşi” pentru a-i vâna pe cei responsabili de acest masacru şi a-i ucide. Acţiunea a primit denumirea codificată de „Sabia lui Gideon”, în cadrul căreia comando-ul trimis a cutreierat mai multe ţări din Europa şi Statele Unite ale Americii, săvârşind mai multe acţiuni teroriste cărora le-au căzut victime şi oameni nevinovaţi. Comando-ul a făcut şi greşeli. Astfel, pe data de 21 iulie 1973, membrii săi l-au asasinat pe Ahmed Bouchiki în Lilehammer, un chelner marocan nevinovat, pe care l-au confundat cu unul dintre cei care au planificat masacrul de la Munchen.
Ali Hassan, poreclit de către Mossad „Prinţul Roşu”, a fost ucis ulterior. Comiţând la rândul său un act terorist, comando-ul israelian l-a ucis, prin activarea unei bombe de la distanţă de către agentul Mossad, Erika Chambers, fiind ucişi şi cei patru membri ai gărzii sale de corp. Mai grav este că în acest act terorist au fost ucişi şi oameni nevinovaţi, trecători paşnici care, în momentul exploziei, au avut singura vină de a fi prezenţi într-un loc nepotrivit, la o oară nepotrivită. Actul terorist a avut loc la Beirut.
La rândul lor, palestinienii au ripostat. Tot prin acţiuni teroriste. Şi aşa, şirul actelor continuă şi în zilele noastre, confirmând periculozitatea acestui flagel al contemporaneităţii: TERORISMUL INTERNAŢIONAL….
Autorităţile guvernamentale vest-germane au fost trezite la realitate ca urmare a „duşului rece” al bilanţului deosebit de tragic. La acea dată, vest germanii nu aveau luptători antiterorişti. Vest-germanii se mai confruntaseră cu acţiuni teroriste, dar le-au tratat cu superficialitate. De data aceasta au tras o linie şi au hotărât: teroriştilor trebuie să li se opună o forţă specializată, o unitate antiteroristă. Aşa a luat fiinţă, la trei săptămâni după masacrul de la Olimpiadă, unitatea specializată în lupta antiteroristă – „GSG-9”. Care va fi prezentată într-un articol separat.

Patzaichin despre atentatul de la JO-1972: Mergeam în patru labe pe sub balcoane de frică
http://www.adevarul.ro/societate/vedete/Patzaichin-atentatul-JO-1972-Mergeam-balcoane_0_332966706.html

Campionul olimpic la canoe în proba de 1.000 de metri de la Jocurile Olimpice din 1972, Ivan Patzaichin, a declarat, într-un interviu acordat agenţiei Mediafax, că în timpul atentatului de la Munchen îi era atât de frică, încât mergea "în patru labe" pe sub balcoane.

Ivan Patzaichin a obţinut la Jocurile Olimpice de la Munchen două medalii, una de aur (la C1 1.000 de metri) şi una de argint (la C2 1.000 de metri).

Povestea medaliei de aur a făcut înconjurul lumii, după ce, în calificări, sportivul român a concurat cu pagaia ruptă. Conform regulamentului, sportivul trebuie să aibă o pagaie de rezervă, iar dacă, în primii 30 de metri ai cursei, acesta se confruntă cu probleme tehnice trebuie să ridice mâinile pentru ca întrecerea să fie oprită. Ivan Patzaichin a observat că pagaia sa este fisurată şi a procedat conform regulamentului, însă nu a văzut nicio reacţie din partea arbitrilor. Cu toate acestea, românul a continuat să vâslească şi s-a încăpăţânat să termine cursa. El a trecut linia de sosire cu o întârziere de trei minute faţă de primul clasat. La finalul cursei, Patzaichin a depus contestaţie, iar arbitrii i-au mai dat o şansă, trimiţându-l în recalificări. Sportivul român s-a remarcat prin ambiţia sa şi a reuşit să ajungă în finala probei C1 de 1.000 de metri, pe care a şi câştigat-o.

Întrebat cum a fost în timpul atentatului terorist, Patzaichin a povestit: "Mai întâi am auzit împuşcături de dimineaţă, pe la 6.00 parcă, apoi am aflat de atac şi ce se întamplă. Totul a fost sub stres, sub teroare continuă. Evident, ne-a fost frică să ieşim din clădire pe toata perioada atacului, care a ţinut de dimineaţa până seara târziu, când a fost eliberat satul olimpic.

Umblam în patru labe pe sub balcoane ca să nu ne împuşte. Nu ne duceam nici dacă bătea cineva la uşă, de frică să nu fim împuşcaţi. În perioada atacului terorist, Simiocenco a ieşit pe balconul apartamentului în care era cazat încercând să vadă ce se petrece. Şocat de cele întâmplate, în momentul în care a vrut să revină în cameră, a uitat că uşa balconului este de sticlă şi a intrat prin ea. Colegul lui, canoistul Costel Coşniţă, a crezut că Simiocenco a fost împuşcat şi a leşinat. Ambii au suferit răni uşoare", a povestit Ivan Patzaichin, pentru Mediafax.