REMEMBER!!!!!

Patru israelieni au fost ucişi în Cisiordania, ...
Patru israelieni au fost ucişi, marţi seara, într-un "atac terorist", în apropiere de colonia evreiască Kyriat Arba, în regiunea Hebron (sudul Cisiordaniei), a anunţat purtătorul de cuvânt al poliţiei israeliene, Micky Rosenfeld.
Acest atac are loc cu o zi înainte de reluarea negocierilor de pace directe între israelieni şi palestinieni, la Washington.
Potrivit serviciilor de ambulanţă, victimele sunt doi bărbaţi şi două femei.
Maşina la bordul căreia circulau aceştia a fost ţinta unor tiruri, pe drumul între Kyriat Arba şi localitatea palestiniană Bani Naim, în apropiere de Hebron, a precizat purtătorul de cuvânt.
"Este vorba despre un atac terorist", a apreciat el.
Acest drum este frecventat de colonişti din regiune, într-o zonă de tensiuni puternice şi frecvente, între israelieni şi palestinieni.
Mişcarea islamistă Hamas a salutat, marţi seara, asasinarea celor patru israelieni.

Dacă se prăbușește Israelul, ne prăbușim cu toții



http://animanews.com/component/content/article/14-articole/2064-jose-maria-aznar-dac-se-prbuete-israelul-ne-prbuim-cu-toii.html



Furia în legătură cu Gaza este o diversiune. Nu putem să uităm că Israelul este cel mai bun aliat al Vestului într-o zonă tulbure.
De prea multă vreme nu dă bine să vorbeşti în favoarea Israelului. După recentul incident de la bordul unui vas din Mediterana plin cu activişti anti-israelieni, e greu să gândeşti să promovezi o cauză mai puţin populară.
Într-o lume ideală, asaltul făcut de comandourile israeliene asupra vasului Mavi Marmara nu s-ar fi sfârşit cu nouă morţi şi douăzeci de răniţi. Într-o lume ideală, soldaţii ar fi fost primiţi paşnic pe vas. Într-o lume ideală, nici un stat, cu atât mai puţin un aliat recent al Israelului ca Turcia, ar fi sponsorizat şi organizat o flotilă a cărui singur scop a fost să creeze o situaţie imposbilă pentru Israel: să îl facă să aleagă între a reununţa la politica sa de securitate şi la blocada navală, sau a ridica asupra-şi mânia lumii.
În purtarea noastră faţă de Israel, trebuie să spuberăm pâcla roşie a furiei care înorează adesea judecata. O abordare rezonabilă şi echilibrată ar trebui să cuprindă următoarele realităţi : în primul rând, statul Israel a fost creat în urma unei decizii a ONU, aşadar legitimitatea sa nu trebuie pusă în discuţie. Israelul are instituţii democratice adânc înrădăcinate. Este o societate dinamică şi deschisă care a atins în mod repetat excelenţa în cultură, ştiinţă şi tehnologie.
În al doilea rand, datorită rădăcinilor, istoriei şi valorilor sale, Israelul este pe deplin o ţară occidentală. Într-adevăr, este o ţară occidentală normală, care însă se confruntată cu împrejurări anormale.
În mod unic în Occident, este singura democraţie a cărei însăşi existenţă a fost pusă în discuţie încă de la început. Din prima clipă a fost atacată de vecinii săi cu arme convenţionale de război. Apoi a trebuit să se confrunte cu terorismul, care a culminat cu val după val de atacuri sinucigaşe. Acum, la porunca islamiştilor radicali şi ai simpatizanţilor lor, se confruntă cu o campanie de delegitimizare prin mijlocirea legislaţiei internaţionale şi diplomaţiei.
La şaizeci şi doi de ani de la creare, Israelul încă luptă pentru supravieţuire. Pedepsit cu bombe care plouă din Nord şi din Sud, ameninţat cu distrugerea de un Iran care ţinteşte să achiziţioneze arme nucleare şi înghesuit de prieteni şi de duşmani, Israelul se pare că nu a avut nici un moment de pace.
E de înţeles că timp de ani de zile, atenţia Vestului a fost concentrată pe procesul de pace dintre israelieni şi palestinieni. Însă dacă acum Israelul este în pericol şi toată regiunea alunecă către un îngrijorător viitor problematic, aceasta nu se datorează lipsei de înţelegere între părţi cu privire la modul de rezolvare a conflictului. Parametrii oricărui acord de pace sunt clari, oricât de greu ar părea pentru ambele părţi să facă ultima sforţare pentru o înţelegere.
Adevăratele ameninţări la stabilitatea regională trebuie găsite în creşterea radicalismului islamic care vede în distrugerea Israelului o împlinire a destinului său religios şi, totodată, în Iran, cu ambiţia sa pentru hegemonie regională. Ambele fenomene sunt ameninţări care afectează nu numai Israelul, dar şi Vestul în mod extins şi lumea în general.
Miezul problemei se află în maniera ambiguă şi uneori eronată în care prea multe ţări reacţionează acum la situaţie. Este uşor să blamezi Israelul pentru toate problemele din Orientul Mijlociu. Unii chiar acţionează şi vorbesc ca şi cum o nouă înţelegere cu lumea musulmană ar putea fi atinsă dacă am fi pregătiţi să jertfim statul evreu pe altar. Aceasta ar fi o nebunie.
Israelul este linia noastră de apărare într-o regiune turbulentă care în mod constant riscă să cadă în haos, o regiune vitală pentru securitatea energetică datorită supradependenţei noastre de petrolul din Orientul Mijlociu, o regiune care este linia frontului în lupta cu extremismul. Dacă se duce Isralul, ne ducem toţi. A apăra dreptul Israelului de a exista în pace, înăuntrul unor graniţe sigure, cere un grad de claritate morală şi strategică care prea adesea pare să fi dispărut din Europa. Statele Unite dau semne îngrijorătoare că se îndreaptă în aceiaşi direcţie.
Occidentul trece printr-o perioadă se confuzie cu privire la forma viitorului lumii. În mare parte, această confuzie este cauzată de un fel de îndoială masochistă asupra identităţii noastre, de domnia corectitudinii politice, de un multiculturalism care ne îngenunchează în faţa altora, şi de un secularim care – ironia ironiilor! – ne orbeşte chiar atunci când suntem confruntaţi cu jihadişti care promovează cea mai fanatică întrupare a credinţei lor. A lasă Israelul în voia soartei, acum mai mult decât oricând, ne-ar servi numai ca să ne arate ce adânc ne-am scufundat şi cât de inexorabil apare acum declinul nostru.
Aşa ceva nu poate fi pemis. Motivat de nevoia de a se reconstrui valorile occidentale, exprimând profunda îngrojorare pentru valul de agresiune împotriva Israelului, şi conştient fiind de faptul că slăbirea Israelului este slăbirea noastră, am hotărât să promovez o nouă iniţiativă numită Prietenii Israelului, cu ajutorul unor persoanlităţi proeminente, printre care David Trimble, Andrew Roberts, John Bolton, Alejandro Toledo (fostul preşedinte al Peru), Marcello Pera (filosof şi fost preşedinte al Senatului Italian), Fiamma Nirenstein (politician şi scriitor italian), expertul financiar Robert Agostinelli şi intelectualul catolic George Weigel.
Nu este în intenţia noastră să apărăm o anumită politică a unui anumit guvern al Israelului. Sprijinitorii acestei iniţiative sunt convinşi că vor fi uneori în dezacord cu hotărârile luate la Ierusalim. Suntem democraţi şi credem în diversitate.
Cu toate acestea, ceea ce ne uneşte este refuzul concesiilor în ce priveşte dreptul Israelului de a exista şi de a se apăra. Nu este numai o gravă greşeală morală, ci şi o gravă eroare strategică de primă mărime ca ţările vestice să se aşeze de partea celor care pun în discuţie legitimitatea Israelului, să se joace pe la organisemele internaţionale cu chestiunile vitale ale securităţii Israelului, să fie împăciuitori cu cei care se opun valorilor Occidentului în loc să se ridice în mod viguros în apărarea acestora.
Israelul este o parte fundamentală a Occidentului. Occidentul este ceea ce este datorită rădăcinilor sale iudeo-creştine. Dacă elementul evreiesc al acestor rădăcini este răsturnat şi este pierdut Israelul, atunci suntem şi noi pierduţi. Ne place sau nu, sorţile noastre sunt împletite în mod inextricabil.

Drum printre oameni
Istorii israeliene (V)
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=50473
Ultimele discutii in legatura cu achizitionarea unor avioane fara pilot au avut loc cand presedintele de stat al Israelului, Simon Peres, a vizitat Brazilia. Politia braziliana a comandat la Industria Aerospatiala a Israelului aparate de zbor fara pilot, care urmeaza sa fie folosite pentru a spori masurile de securitate necesare organizarii Campionatului Mondial de Fotbal din anul 2014. Aparatele de zbor israeliene vor fi folosite si pentru asigurarea securitatii Olimpiadei de la Rio de Janiero din anul 2016. Israelul le va livra brazilienilor avioane fara pilot, care sunt in general folosite in scopuri militare. Aparatele de zbor de acest gen au fost cumparate de la IAI pentru armatele proprii, de catre mai multe tari care intretin relatii bune cu Israelul. Pe langa folosirea lor cu ocazia evenimentelor sportive, aceste aparate de zbor teleghidate se vor afla la dispozitia politiei Braziliei si pentru alte operatiuni de supraveghere. In plus, politia braziliana doreste sa foloseasca aparatele de zbor pentru securizarea granitelor tarii. In modul acesta, se doreste prevenirea infiltrarii teroristilor, a contrabandei cu arme si stoparea activitatilor bandelor criminale si ale traficantilor de droguri. Brazilia a primit mai multe oferte de la diferite firme. Inainte de a se decide, brazilienii au cerut zboruri de proba intr-una din regiunile cele mai dificile ale tarii, din punct de vedere al tehnicii aviatiei, si anume statul Paraná. De asemenea, in timpul zborurilor de proba, conditiile meteorologice au fost extrem de rele. In cele din urma, insa, sistemul israelian al avioanelor fara pilot i-a convins pe brazilieni de eficienta acestora. Suma de achizitionare a aparatelor de zbor se ridica la aproximativ 250 de milioane de euro. Pentru inceput, vor fi livrate Braziliei trei aparate de zbor cu sistemele lor de coordonare si control, urmand ca in urmatorii doi ani sa fie livrate inca 11 astfel de avioane. Intre timp, mai multi politisti brazilieni vor fi instruiti de Israel in ce priveste folosirea acestor aparate.

Trebuie mentionat faptul ca Israelul detine cea mai puternica industrie aerospatiala din lume. Marii specialisti evrei din fosta URSS lucreaza, dupa revenirea in Israel, doar in cadrul acestei industrii.

Drum printre oameni
Istorii
israeliene
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=50422
In anul 1948, nou-nascutul stat al Israelului a fost imediat atacat de natiunile arabe inconjuratoare. Armatele lor includeau 4.000 de oameni in armatele Palestinei de Nord, Siriei si Irakului, 4.000 de mercenari si beduini intr-o armata din Palestina de Est, recrutati in Transiordania, sub ochii armatei britanice, 3.000 de oameni intr-o armata din Palestina de Vest care au ocupat Telaviv si drumul spre Ierusalim, si 10.000 de oameni apartinand Egiptului. Cand Israel a renascut, aceste armate au preluat controlul asupra drumului Haifatel Aviv, un drum vital, izoland Kibuturile din Negev. Ei au izolat cu desavarsire evreii din Ierusalim si Kibuturile de langa Betleem. Erau in pozitia de a ataca Tel Aviv-ul, inchizand drumul spre Ierusalim. Cand britanicii au predat mandatul din Palestina, adesea au abandonat in favoarea arabilor posturile lor, impreuna cu armele lor. Situatia evreilor parea deznadajduita. Liga Araba a ordonat arabilor din zona sa paraseasca Israelul, in timp ce ei urmau sa-i termine pe evrei. Arabii se gandeau ca statul evreiesc va fi sters de pe harta in doua saptamani. Parea incredibil ca o natiune de 600.000 de evrei sa poata supravietui unui atac orchestrat de liderii a 45 de milioane de dusmani care-i inconjurau. Cuvantul "miracol" era pe buzele tuturor, Dumnezeu a luptat de partea poporului evreu, ca in zilele Vechiului Testament. De asemenea, la evenimentele din 1956, cand, la scurt timp dupa nationalizarea Canalului Suez, presedintele Nasser al Egiptului a declarat ca e gata sa rezolve problema evreiasca o data pentru totdeauna. Israelul, insa, si-a luat revansa, a traversat desertul Sinai si, in scurt timp, statea pe marginea canalului Suez. In bagajele soldatilor arabi care fusesera capturati s-au gasit zeci de exemplare ale cartii Mein Kampf, traduse in araba.

In 1967, exact la a 19-a aniversare a independentei Israelului, Nasser si-a adus din nou tancurile in Sinai, a inchis golful Aqaba si a amenintat ca va folosi fortele aeriene pentru a bombarda orase evreiesti. Fortele aeriene israeliene au lansat un atac indraznet care a distrus la sol intreaga forta aeriana a egiptenilor. Iordania a fost infranta. Bancul de Vest al raului Iordan (pe care Iordania il ocupase inca din 1948) si Ierusalimul de Est au fost returnate Israelului. Pentru prima data in aproape 2000 de ani, Ierusalimul era din nou capitala neimpartita a Israelului, statul evreu. Si iata ca nici de aceasta data nu au fost stersi de pe harta. Israelul a fost si este Tara Fagaduintei… Daca ne uitam din perspectiva biblica la situatia statului evreu al Israelului, care acum exista de peste 50 de ani, nu putem trece cu vederea situatia politica sau istorica. Un lucru este cert: miracolul existentei Israelului continua sa ramana chiar si in istoria recenta. Israel se afla in tara sa si acolo va ramane. Nu vor mai fi smulsi din ea.

Trei soldaţi israelieni au fost răpiţi în timpul abordării navei Mavi Marmara
După o trecere în revistă a evenimentelor care au însoţit abordarea navei Mavi Marmara, armata israeliană (Zahal) a descoperit că trei soldaţi au fost răpiţi exact în primele momente ale operațiunii. Cei trei au fost bătuţi imediat ce au pus piciorul pe punte, apoi, răniţi şi ameţiţi, au fost târâţi într-o cabină şi încuiaţi acolo.
Puţin timp după aceea, o duzină dintre tovarăşii lor au început să scotocească nava. Când pasagerii au constatat că soldaţii au preluat cu succes controlul asupra navei, i-au eliberat pe cei trei captivi.
După ce și-au revenit, soldaţii captivi, odată eliberaţi, s-au întors la grupul de care aparţineau.
Comandanţii Zahal au privit cu îngrijorare acest raport, realizând că dacă vase similare vor continua să-şi croiască drum spre Gaza, atunci soldaţii ar putea fi folosiţi ca monedă de schimb în negocieri.
Reuters a publicat mărturia unui martor ocular care confirmă raportul făcut de Zahal. Andre Abu Khalil, un libanez cameraman al televiziunii Al Jazeera, a fost la bordul navei Mavi Marmara când trupele de comando au ajuns la bord. El a povestit agenţiei Reuters că au fost patru soldaţi răniţi şi târâţi sub punte.
Când un al doilea val de soldaţi a ajuns la bord, operatorul libanez povesteşte că „douăzeci de turci au format un scut uman pentru a-i împiedica pe soldaţii israelieni să avanseze. Erau înarmaţi cu praştii, ţevi metalice şi ciomege. După o scurtă aşteptare, după ce primul val de militari a fost tacat cu violenșă, israelienii au deschis focul, a mai completat el.
Trupele speciale au declarat că au deschis focul numai după ce au fost atacate.
Un al doilea pasager, vorbind pentru agenția Reuters, a recunoscut că, într-o primă fază, pasagerii navei au confiscat pistoale aflate în dotarea militarilor israelieni, dar a negat că militanții ar fi tras asupra soldaţilor. Cu toate acestea, soldaţii au afirmat că au fost împuşcaţi şi la examinare s-a constatat că au fost răniţi de focuri trase din aceste pistoale.

Anul 1967


Un autor controversat despre Războiul de Şase Zile


Obiectivitatea în istorie este o condiţie, dar pentru cititor istoria apare în mai multe culori. La Ed. Hasefer, a apărut o carte incitantă, sub redaţia neobositului Vily Auerbach,”1967 – anul care a transformat Israelul şi Orientul Mijlociu”, de Tom Segev. Autorul s-a născut ( revin cu observaţia, cred, justificată că redactorii nu-şi prezintă autorii cărţilor, lăsându-ne în voia Internetului) la 1 martie 1945, deci face parte din generaţia care a construit Statul, nu l-a creat. Este istoric şi jurnalist, are rubrică la HAARETZ, a fost visiting profesor la diverse universităţi americane, înclusiv la cea din California. Pentru criticile aduse politicii israeliene şi nu numai a fost la rândul său criticat de oameni politici israelieni şi chiar de Papa Benedict XVI. Opiniile lui se apropie de cele ale unui Philip Roth, dar nu se suprapun în nici un caz cu cele ale negaţionistului evreu Norman Finkelstein. Cartea are, în ediţia romnână peste 75o de pagini, plus ilustraţii, o bogată bibliografie, note la fiecare capitol. Este scrisă sub forma u nui reportaj documentar, cu personaje reale, mersul evenimentelor fiind împletit cu soarta unor oameni apropiaţi. Cartea este tradusă de Carol Bines, cu unele erori nesemnificative, de exprimare. Se pune accentul pe dorinţa israelienilor de a controla ambele maluri ale Iordanului, pe lipsa de atenţie faţă de palestinienii care ţi-au părăsit căminele, în 1948, de moştenirea nedorită lăsată de Ben Gurion. Optica autorului este aceea a politicienilor din generaţia de după „făuritori”. Este uşor să critici ceea ce au făcu alţii înaintea ta. Aflăm că la câteva luni înaintea războiului din Orient, Moshe Dayan a vizitat Vietnamul şi a constatat eşecul americanilor în zonă. Izolat pe plan local, puţin susţinut pe plan internaţional, Israelul a avut permanent de înfruntat ostilităţi de tot felul. Economia a progresat, totuşi, datorită eforturilor proprii, sprijinului unor evrei din SUA, Germania, ş.a.In 1966 s-a manifestat o criză economică de supraproducţie. Autorul critică unele şovăieli ale prim –ministrului Levi Eshkol, urmaşul lui Ben Gurion. Se ştie, ţara era şi este sfâşiată de conflicte, contradicţii, aşkenazim, sefardim, moderaţi, ultrareligioşi, dreapta politică, stânga, arabi proisraelieni, antiisraelieni, etc. Creşterea demografică, prin legiferarea la islamici a poligamiei, este un factor îngrijorător. In conflictele politice interne s-au implicat şi politicieni, lideri din alte ţări, vecine şi de peste Ocean.Preşedintele Johnson nutrea o simpatie faţă de evrei şi, personal, faţă de Eshkol.Presa israeliană şi internaţională a avut rolul ei în declanşarea războiului. S-au intensificat acţiunile teroriste ale Al Fatah împotriva populaţiei civile israeliene.In 1966 , Zahalul a mobilizat primii soldaţi născuţi în Statul Israel, adică în 1948. Rabin a văzut în această mobilizare primul semn al stabilităţii statale. Ygal Alon,unul dintre cei care va conduce operaţiunile din Războiul de Şase Zile a exprimat clar regretul că în 1948 Ierusalimul nu a fost integral inclus în Noul Stat. Tensiunea creată de prezenţa trupelor iordaniene, murdăria în care trăia populaţia din Vechiul Oraş, în care locuiau palestinienii creau nemulţumiri populaţiei Israelului. Begin şi Tabenkin, mai radicali, cereau unificarea tuturor teritoriilor în care locuiau palestinieni, în graniţele unui Israel extins. Sirienii au atacat în câteva rânduri Israelul cu rachete, ripostele au urmat, pe măsură. Pe de altă parte, Egiptul a cerut retragerea forţelor ONU din Sinai, postate încă de la războiul din 1956.Atmosfera devenea tot mai încinsă, iar senzaţia că se pregăteşte o încercuire a Statului Israel se accentua. Americanii căutau să modereze , diplomatic, situaţia. Se bănuia şi o manevră de culise , de inspiraţie moscovită, ceea ce nu era deloc de ignorat. Egiptul a blocat una dintre strâmtorile prin care vasele israeliene treceau libere în Marea Roşie. Decizia de declanţare a operaţiunilor militare a fost luată după numeroase consultări interne, mulţi politicieni temându-se de o înfrângere militară cu urmări catastrofale pentru Israel. Preşedintele Ezer Weizman a fost , tacit, de acord cu militarii care erau convinşi că vor reuşi. Eshkol era evaziv, singurul om hotărât era Moshe Dayan, istoria i-a dat dreptate.Ben Gurion l-a susţinut.Iordania, sub presiunea ţărilor arabe vecine s-a declarat aliata acestora. La 5 iunie 1967 a început atacul, la solicitarea expresă a strategilor militari. A fost victoria care i-a creat Israelui mulţi admiratori, dar şi duşmani neîmpăcaţi. Zidul Plângerii revenea Oraşului Sfânt, cele două moschei ale Islamului au fost neatinse.Dar nici azi pacea nu este prea aproape de mult încercatul Ereţ Israel.

BORIS MARIAN

Cele două feţe ale aceluiaşi război



Nu este vorba despre cel actual între arabi şi israelieni, este vorba despre cel din 1948 între aceiaşi combatanţi. După decizia ONU de înfiinţare a statului Israel, care arăta pe hârtie ca în poză (dacă ne uităm la hartă vedem că statul Israel era mult mai mic), pe care arabii nu au acceptat-o, decizia, a început războiul, nu s-a sfârşit încă.

În urma războiului din 1948 toată lumea ştie că au rezultat câteva sute de mii (711.000 conform ONU) de refugiaţi palestinieni. Conform statisticilor din statele arabe între 1948 şi 1970 din aceste ţări au plecat 856.000 de evrei. Terenurile lăsate în urmă de aceşti evrei fac de 4 ori suprafaţa statului Israel. Normalitatea unei soluţii raţionale de schimb de populaţie şi terenuri putea conduce la lipsa vărsării de sânge.

E adevărat că nimănui nu-i place să-şi lase agoniseala şi să plece în bejenie. De voie, de nevoie, şi arabii şi evreii au făcut-o. Diferenţa între cele două naţii este că evreii au avut unde să se ducă, în Israel, palestinienii nu.

De ce nu?

Statele Unite au fost la un pas de a ataca Israelul




Dezvăluiri şocante, la 40 de ani de la Războiul de Şase Zile.
Americanii s-au temut că Israelul va intra adânc în Egipt, provocând
reacţia ostilă a URSS



SUA au avut în 1967 un plan care lua în considerare atacul asupra
Israelului. Elaborat în regim de urgenţă, planul era menit să împiedice
extinderea statului evreu spre sud şi est, în Cisiordania şi Sinai.
Informaţia a fost publicată de cotidianul "Haaretz" pe baza unor
documente istorice recent declasificate. Potrivit acestora, Statele
Unite puseseră la punct strategia cu cel puţin o lună înainte de
Războiul de Şase Zile.


Este vorba de o faţetă necunoscută a îndelungatelor relaţii
israeliano-americane. Dezvăluirile au fost făcute iniţial într-un
studiu top-secret realizat de Institutul pentru Analize de Apărare din
Washington. În februarie 1968, un expert de la acest institut, pe nume
L. Weinstein, a scris un articol intitulat "Incidentul periculos nr.
14", care trata implicarea SUA în criza din mai-iunie 1967. Numai 30 de
exemplare din acest studiu au fost tipărite pentru a se distribui. După
ani de zile, materialul a fost declasificat şi acum poate fi citit,
deşi detaliile care ar putea deconspira identitatea surselor şi ideile
operaţionale au rămas secrete. Strike Command, entitatea care urma să
lanseze atacul asupra Israelului, nu mai există. A dispărut în 1971,
din motive interne, fiind înlocuită de Readiness Command, care şi-a
încetat şi ea existenţa în anii 1980, în favoarea Central Command
(CENTCOM) care include astăzi forţe din Irak, Iran, Siria, Liban,
Egipt, Iordania şi Afganistan, şi Special Operations Command (SOCOM).


Joc la două capete



Generalul care a supervizat planul a fost Theodore John ("Ted") Conway,
care conducea Strike Command. Potrivit studiului lui Weinstein, la 20
mai 1967, s-a dat ordinul de pregătire a planurilor de urgenţă pentru o
intervenţie militară în cazul unui nou război arabo-israelian. Ordinul
includea un plan în sprijinul Israelului şi un altul în sprijinul
arabilor. Obiectivul era garantarea existenţei şi a frontierelor
fiecăruia din statele din regiune. Potrivit politicii sale,
Washingtonul nu putea permite Egiptului sau altei coaliţii de state să
distrugă Israelul, dar nici Israelului să se extindă spre vest, în
Sinai, şi la est, în West Bank. Conway, care avea dubii asupra
intervenţiei, a luat totuşi în considerare evacuarea civililor
americani din Israel şi statele arabe.


Păstrarea "echilibrului terorii" cu orice preţ



Luând partea Israelului, SUA ar fi putut crea o stare conflictuală cu
sovieticii. De aceea, generalul a recomandat o "strictă neutralitate"
şi evitarea unui sprijin deschis pentru această ţară. Interesul pentru
Orientul Mijlociu trebuia considerat în contextul Războiului Rece, a
avertizat Conway, şi poziţia americană trebuia să ţină cont de aceste
realităţi, nu de "problemele locale". Numai în ultimă instanţă, SUA
urmau să intre într-o acţiune unilaterală - şi aceasta doar pentru a
pune capăt luptei. Orice intervenţie americană trebuia lansată numai
pentru a asigura integritatea teritorială a tuturor ţărilor implicate.






Returnarea teritoriilor



Răspunsul SUA urma să fie identic în ambele cazuri: o acţiune navală şi
aeriană pentru stabilizarea situaţiei. După încetarea focului, forţele
terestre ale SUA trebuiau să fie deplasate pentru misiuni de păstrarea
păcii. Returnarea teritoriilor trebuia să fie făcută pe cale
diplomatică, folosirea forţei fiind preconizată numai "dacă era absolut
necesar". Generalul Earle Wheeler, şeful Statului Major Combinat, a
oprit distribuirea planului la niveluri subordonate. La 6 iunie, când
succesul forţelor aeriene israeliene a fost cunoscut şi diviziile
generalilor Ariel Sharon şi Avraham Yaffe au avansat în Sinai, Wheeler
a transmis un memorandum top-secret care recomanda ca SUA să nu
intervină militar. De asemenea, recomanda continuarea - pe canale
diplomatice - a consultărilor cu sovieticii pentru a opri războiul şi
suspendarea susţinerii logistice de ambele părţi. Teama că Israelul
putea fi distrus a fost înlocuită de îngrijorarea că înfrângerea arabă
putea fi atât de zdrobitoare, încât să determine o intervenţie a
sovieticilor. Chiar dacă, oficial, SUA nu ştiau scopul final al
atacurilor, în ciuda declaraţiilor făcute de ministrul apărării, Moshe
Dayan, că Israelul nu avea ambiţii teritoriale, administraţia americană
a simţit nevoia "să limiteze succesul (Israelului) în limite
rezonabile". Doi generali maiori în retragere, Israel Tal şi Shlomo
Gazit, care conduceau la acea vreme serviciile de informaţii militare,
afirmă că au aflat de planul SUA abia acum.


Debutul relaţiilor speciale SUA - Israel

La 14 mai 1948, David Ben Gurion a proclamat statul evreu. Sioniştii
şi-au văzut astfel încununate eforturile începute încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. După tragedia Holocaustului, instanţele
internaţionale recunoscuseră necesitatea de a da evreilor europeni o
ţară. Statele musulmane au reacţionat negativ, în bloc, considerând
iniţiativa o sechelă a colonialismului. Estul şi Vestul nu au întârziat
să intre în această dispută. Dacă, la început, s-a arătat favorabilă
creării statului Israel, URSS s-a răzgândit, devenind rapid campioana
cauzei arabe, în timp ce SUA au continuat să fie de partea sioniştilor.
În 1948, tânărul stat evreu a fost la un pas de a dispărea înainte de a
fi recunoscut pe plan internaţional. Luând-o înaintea Naţiunilor Unite,
care tergiversau decizia, Statele Unite au fost prima ţară care a dat
semnalul recunoaşterii Israelului, inclinând decisiv balanţa în
favoarea evreilor.


O campanie unică în analele militare







Evenimentele din Războiul de şase zile s-au desfăşurat cu o iuţeală
uluitoare. Experţii au apreciat că ceea ce s-a petrecut în mai puţin de
o săptămână a depăşit tot ce era cunoscut în analele războiului,
campania israeliană fiind catalogată drept "una dintre cele mai
strălucite din istoria militară". Forţele egiptene desfăşuraseră în
Sinai şapte divizii (un total de 120.000 de oameni), dintre care două
divizii de tancuri. Armata de eliberare a Palestinei avea câte o
divizie de tancuri în regiunile Aza, Rafah, Cazima şi la Giabe Libni… o
forţă extraordinară. Egiptenii aveau peste 1.000 de tancuri, nenumărate
guri de tun şi un număr imens de soldaţi, sub comanda lui Gamal Abdel
Nasser. În faţa acestor forţe au stat doar trei divizii evreieşti ale
generalului Tal, generalului Jaffe şi generalului Sharon.
Superioritatea armatei israeliene nu a constat în armament, ci în
calitatea combatanţilor. Egiptenii aveau tancuri dintre cele mai noi şi
moderne, T-55 şi Stalin-3, iar evreii, tancuri "Centurion" şi "Patton",
pe lângă câteva din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care
le-au modificat şi pus în acţiune pentru a fi folosite în momentele
decisive.


Anecdote de război



În epocă circula o anecdotă, care a ajuns şi în România: Armata
israeliană trebuia să defileze prin faţa preşedintelui evreu. Tancurile
trec, aviaţia - la fel, dar infanteria rămâne invizibilă. Îngrijorat,
preşedintele îşi trimite adjutantul pentru a cerceta cauzele
întârzierii. Acesta se întoarce după un scurt timp. "Domnule
preşedinte, vedeţi, pe traseu se găseşte un pod la capătul căruia stă
un câine foarte rău". Presa arabă a repetat la nesfârşit anecdota,
caricaturiştii delectându-se să improvizeze pe aceeaşi temă. Dar
câinele rău a devenit arab… Infanteria israeliană a trecut podul,
câinele a rupt-o la fugă peste Suez. Ţările arabe au ordonat o anchetă
pentru descoperirea şi arestarea celui care a inventat anecdota, despre
care se crede că s-a refugiat în Siria.


Războaiele israeliano-arabe şi-au disputat "Ţara Sfântă"



Conflictul israeliano-arab a apărut imediat după sfârşitul mandatului
britanic asupra Palestinei, între statele arabe şi populaţia arabă care
trăieşte în Palestina, pe de o parte, şi populaţia evreiască, apoi
statul Israel, de cealaltă parte. Dar ciocnirile dintre arabi şi evrei
au început din 1920 şi au culminat cu revolta arabă din 1936-1939 şi
războiul din 1948.


Israelienii şi arabii au angajat şase conflicte armate majore, din 1948
până anul trecut: războiul din care s-a născut oficial statul Israel
(1948), criza Suezului (1956), Războiul de şase zile (1967), războiul
de Yom Kippur (1973), primul război din Liban (1982) şi cel de-al
doilea război din Liban (2006). Cele două Intifada (războiul pietrelor,
început în 9 decembrie 1987, şi cel de la Moscheea Al-Aqsa, început în
septembrie 2000), nu intră în categoria conflictelor mari, ţinând mai
degrabă de războiul de uzură.


Lupta pentru recunoaşterea statului



Refuzul ţărilor Ligii Arabe de a recunoaşte statul Israel duce la
izbucnirea primului război arabo-israelian la 15 mai 1948. În timpul
conflictului, teritoriile atribuite statului palestinian de către ONU
sunt ocupate de părţile beligerante. Mulţi arabi se refugiază în
statele vecine, născându-se astfel problema palestiniană. Războiul se
încheie în februarie-iulie 1949 prin acorduri bilaterale de armistiţiu.



Criza Suezului şi ameninţarea nucleară



Criza Suezului a izbucnit în 1956, când Egiptul a naţionalizat canalul.
Conflictul a opus această ţară unei alianţe secrete între Israel,
Franţa şi Marea Britanie. Criza a survenit în plin război rece. La 29
octombrie 1956, Israelul a invadat Fâşia Gaza şi Sinaiul. La 31
octombrie, Franţa şi Marea Britanie au bombardat Egiptul.


Bizuindu-se pe ajutorul sovietic, egiptenii au încercat să reziste, dar
în faţa rapidităţii invaziei au capitulat. Avântul ofensivei israeliene
e stopat de intervenţia URSS, sub ameninţarea unei riposte nucleare.
Israelul se repliază între frontierele din 1949.


O rezoluţie cu efect nociv



Războiul de şase zile s-a desfăşurat între 5 iunie-11 iunie 1967.
Israelul s-a confruntat cu o coaliţie formată din Egipt, Iordania şi
Siria. Printr-un "atac preventiv", Israelul cucereşte Gaza, peninsula
Sinai, Cisiordania şi platoul Golan. Rezultatele influenţează încă şi
astăzi geopolitica regiunii. Atacul preventiv a fost forţat de
manevrele ostentative ale Egiptului, în deşertul Sinaiului.


După numai şase zile de luptă, Israelul a repurtat victorii importante,
în urma cărora Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 242 prin
care a cerut încheierea imediată a ocupaţiei militare. Rezoluţia nu a
precizat însă cui revin teritoriile din care se ceruse evacuarea
Israelului.


Seism politic după conflictul din 1973



Războiul de Yom Kippur, numit şi războiul din octombrie 1973, a opus
Israelului o coaliţie condusă de Egipt şi Siria. Chiar în ziua postului
din Ziua Răscumpărării - zi stabilită de Dumnezeu pentru a aduce
împăcare între oameni -, egiptenii au trecut la atacuri simultane, în
peninsula Sinai şi platoul Golan. După două zile, situaţia s-a inversat
în favoarea armatei israeliene. Incapacitatea serviciilor secrete
israeliene de a depista semnalele de război a provocat un seism politic
intern. Pemierul Golda Meir, supranumită "doamna de fier", a
demisionat. Dar Războiul de Yom Kippur a întărit reputaţia de
invincibilitate a Israelului, fapt ce a dus în final la deschiderea
negocierilor secrete de pace încheiate cu acordurile de la Camp David.


Operaţiunea "Pace în Galileea" şi OLP



La 3 iunie 1982, un comando al organizaţiei palestiniene Abu Nidal
încearcă să-l asasineze pe ambasadorul israelian de la Londra, Shlomo
Argov. Ca represalii, armata israeliană bombardează taberele
Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OLP) din Liban. OLP răspunde
cu atacuri de rachetă asupra nordului Israelului, iar Ţahal (armata
israeliană) ripostează. La 6 iunie, armata israeliană declanşează
operaţiunea "Pace în Galileea", intrând în Liban şi înaintând până la
Beirut. Dreapta israeliană era hotărâtă să termine cu OLP odată pentru
totdeauna, generalii israelieni considerând că simpla ei existenţă
reînvie naţionalismul palestinian în teritoriile ocupate, închizând
calea spre orice negociere.


În doar o săptămână, Ţahalul, cu ajutorul forţele libaneze ale lui
Bachir Gemayel, înfrânge fedaynii palestinieni şi trupele siriene. La
21 august, în urma unui acord american, OLP părăseşte Beirutul sub
supraveghere internaţională.


Semieşecul din vara lui 2006



Conflictul israelo-libanez a debutat la 12 iulie 2006 cu un incident
între Hezbollahul lui Hassan Nasrallah şi armata israeliană la
frontieră, care a dus la capturarea a doi soldaţi israelieni. Israelul
a decis lansarea operaţiunii cu numele de cod "Schimbare de direcţie".
Obiectivul a fost eradicarea implantărilor Mişcării Hezbollah în Liban,
capabile să atace cu rachete nordul Israelului.


Rezoluţia Consiliului de Securitate din 11 august a hotărât încetarea
ostilităţilor. Dar conflictul israeliano-arab nu a fost rezolvat.
Premierul israelian Ehud Olmert a examinat miercurea trecută o
eventuală ripostă la recrudescenţa tirurilor cu rachetă palestiniene
din Fâşia Gaza.




http://www.adevarul.ro/articole/2007/statele-unite-au-fost-la-un-pas-de-a-ataca-israelul.html

Anul 1967





Un autor controversat despre Războiul de Şase Zile


Obiectivitatea
în istorie este o condiţie, dar pentru cititor istoria apare în mai
multe culori. La Ed. Hasefer, a apărut o carte incitantă, sub redaţia
neobositului Vily Auerbach,”1967 – anul care a transformat Israelul şi
Orientul Mijlociu”, de Tom Segev. Autorul s-a născut ( revin cu
observaţia, cred, justificată că redactorii nu-şi prezintă autorii
cărţilor, lăsându-ne în voia Internetului) la 1 martie 1945, deci face
parte din generaţia care a construit Statul, nu l-a creat. Este istoric
şi jurnalist, are rubrică la HAARETZ, a fost visiting profesor la
diverse universităţi americane, înclusiv la cea din California. Pentru
criticile aduse politicii israeliene şi nu numai a fost la rândul său
criticat de oameni politici israelieni şi chiar de Papa Benedict XVI.
Opiniile lui se apropie de cele ale unui Philip Roth, dar nu se
suprapun în nici un caz cu cele ale negaţionistului evreu Norman
Finkelstein. Cartea are, în ediţia romnână peste 75o de pagini, plus
ilustraţii, o bogată bibliografie, note la fiecare capitol. Este scrisă
sub forma u nui reportaj documentar, cu personaje reale, mersul
evenimentelor fiind împletit cu soarta unor oameni apropiaţi. Cartea
este tradusă de Carol Bines, cu unele erori nesemnificative, de
exprimare. Se pune accentul pe dorinţa israelienilor de a controla
ambele maluri ale Iordanului, pe lipsa de atenţie faţă de palestinienii
care ţi-au părăsit căminele, în 1948, de moştenirea nedorită lăsată de
Ben Gurion. Optica autorului este aceea a politicienilor din generaţia
de după „făuritori”. Este uşor să critici ceea ce au făcu alţii
înaintea ta. Aflăm că la câteva luni înaintea războiului din Orient,
Moshe Dayan a vizitat Vietnamul şi a constatat eşecul americanilor în
zonă. Izolat pe plan local, puţin susţinut pe plan internaţional,
Israelul a avut permanent de înfruntat ostilităţi de tot felul.
Economia a progresat, totuşi, datorită eforturilor proprii, sprijinului
unor evrei din SUA, Germania, ş.a.In 1966 s-a manifestat o criză
economică de supraproducţie. Autorul critică unele şovăieli ale prim
–ministrului Levi Eshkol, urmaşul lui Ben Gurion. Se ştie, ţara era şi
este sfâşiată de conflicte, contradicţii, aşkenazim, sefardim,
moderaţi, ultrareligioşi, dreapta politică, stânga, arabi
proisraelieni, antiisraelieni, etc. Creşterea demografică, prin
legiferarea la islamici a poligamiei, este un factor îngrijorător. In
conflictele politice interne s-au implicat şi politicieni, lideri din
alte ţări, vecine şi de peste Ocean.Preşedintele Johnson nutrea o
simpatie faţă de evrei şi, personal, faţă de Eshkol.Presa israeliană şi
internaţională a avut rolul ei în declanşarea războiului. S-au
intensificat acţiunile teroriste ale Al Fatah împotriva populaţiei
civile israeliene.In 1966 , Zahalul a mobilizat primii soldaţi născuţi
în Statul Israel, adică în 1948. Rabin a văzut în această mobilizare
primul semn al stabilităţii statale. Ygal Alon,unul dintre cei care va
conduce operaţiunile din Războiul de Şase Zile a exprimat clar regretul
că în 1948, Ierusalimul nu a fost integral inclus în Noul Stat.
Tensiunea creată de prezenţa trupelor iordaniene, murdăria în care
trăia populaţia din Vechiul Oraş, în care locuiau palestinienii creau
nemulţumiri populaţiei Israelului. Begin şi Tabenkin, mai radicali,
cereau unificarea tuturor teritoriilor în care locuiau palestinieni, în
graniţele unui Israel extins. Sirienii au atacat în câteva rânduri
Israelul cu rachete, ripostele au urmat, pe măsură. Pe de altă parte,
Egiptul a cerut retragerea forţelor ONU din Sinai, postate încă de la
războiul din 1956.Atmosfera devenea tot mai încinsă, iar senzaţia că se
pregăteşte o încercuire a Statului Israel se accentua. Americanii
căutau să modereze , diplomatic, situaţia. Se bănuia şi o manevră de
culise , de inspiraţie moscovită, ceea ce nu era deloc de ignorat.
Egiptul a blocat una dintre strâmtorile prin care vasele israeliene
treceau libere în Marea Roşie. Decizia de declanţare a operaţiunilor
militare a fost luată după numeroase consultări interne, mulţi
politicieni temându-se de o înfrângere militară cu urmări catastrofale
pentru Israel. Preşedintele Ezer Weizman a fost , tacit, de acord cu
militarii care erau convinşi că vor reuşi. Eshkol era evaziv, singurul
om hotărât era Moshe Dayan, istoria i-a dat dreptate.Ben Gurion l-a
susţinut.Iordania, sub presiunea ţărilor arabe vecine s-a declarat
aliata acestora. La 5 iunie 1967 a început atacul, la solicitarea
expresă a strategilor militari. A fost victoria care i-a creat Israelui
mulţi admiratori, dar şi duşmani neîmpăcaţi. Zidul Plângerii revenea
Oraşului Sfânt, cele două moschei ale Islamului au fost neatinse.Dar
nici azi pacea nu este prea aproape de mult încercatul Ereţ Israel.


http://boris-mehr.blogspot.com/2009_09_01_archive.html

Cronica celui de-al III-lea razboi din LibanCasandrele
politice prevestesc un nou razboi Israel-Hezbollah, al treilea.
Intotdeauna vor exista motive pentru o noua confruntare. Hezbollah,
masiv sponsorizat de regimul ayatolahilor din Iran, va trebuie sa
acopere azi-maine nota de plata fata de stapanii din Teheran, iar in
ceea ce-i priveste pe israelieni, acestia nu vor suporta la infinit
existenta unui grup terorist fundamentalist, care-si propune lichidarea
Statului Israel, in imediata sa vecinatate.
In plus, esecul
ultimului razboi cu gherilele Hezbollah le-a lasat un gust amar
generalilor israelieni. Care abia asteapta prilejul sa le dea o lectie
distrugatoare. Presedintele Israelului Shimon Peres a avertizat zilele
trecute asupra anormalitatii si pericolului celor 80.000 de rachete dn
arsenalul Hezbollah. Pentru prima oara, si premierul Benjamin Netanyahu
s-a referit la cresterea tensiunii la granita israeliano-libaneza, avertizand Libanul
asupra responsabilitatii in ceea ce priveste orice actiune terorista
care poarta marca Hezbollah. Totusi, premierul israelian a respins
probabilitatea unui nou razboi israeliano-Hezbollah, subliniind ca
asa-zisa "tensiune razboinica"este o fantezie a mass-mediei. Pe de alta
parte, serviciile de securitate israeliene avertizeaza asupra
intentiilor Hezbollah de a lovi obiective israeliene si a atenta la
viata unor turisti israelieni in strainatate. "Daca un singur fir de
par al vreunui diplomat sau turist israelian va cadea, indiferent unde
in lume, ca urmare a unui atac terorist ordonat de seicul Nassrallah,
Hezbollah va plati ingrozitor", ameninta ministrul adjunct de Externe
Dany Ayalon. O acumulare de amenintari nelinistitoare. Liderii
Hezbollah au reactionat acuzand Israelul ca pregateste un nou razboi in
sudul Libanului. "Daca israelienii vor face prostia sa atace, atunci
ultimul razboi din 2006 va parea o joaca de copii fata de ce-i
asteapta", a declarat emfatic unul din liderii Hezbollah. O acumulare
de amenintari nelinistitoare, pentru ca se stie ca vorbele, in Orientul
Mijlociu, au adesea o dinamica exploziva. Tensiunea dintre Israel si
Hezbollah a crescut dupa explozia care a distrus un depozit de armament
din sudul Libanului, proba evidenta ca Hezbollah stocheaza in mod
ilegal arme. Explicatiile puerile libaneze precum ca depozitul era plin
cu armele aruncate de soldatii israelieni sau capturate de Hezbollah in
cursul razboiului din 2006 nu au convins pe nimeni. Nu e un secret ca
Hezbollah continua sa se inarmeze. Se stie, de pilda, ca arsenalul
Hezbollah s-a intarit cu rachete sol-aer SA-8 si rachete Fateh-110, cu
raza de actiune pana la 200 km, ceea ce fac vulnerabile Tel Aviv-ul,
Ierusalimul si Reactorul atomic de la Dimona. Ritmul acesta al
inarmarii si armele sofisticate care ajung in arsenalul Hezbollah
radicalizeaza vointa Executivului politic israelian si justifica
nerabdarea generalilor israelieni de a ataca. Dilema Hezbollah
urmeaza sa se lamureasca pasnic sau belicos, fie respectand regulile
jocului politic, in cazul participarii ministrilor Hezbollah la
formarea noului guvern libanez, fie pastrandu-si statutul de
organizatie terorista, continuand sa se inarmeze si invitand astfel
fortele armate israeliene sa actioneze. Pana va opta definitiv
pentru ce vrea sa fie, terorist sau om politic, seicul Hassan
Nasrallah, seful Hezbollah, continua sa traiasca ascuns, undeva intr-un
bunker din sudul Libanului. Si bine face!

http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-09-01&id=257808

Viitorul premier libanez nu va negocia unilateral cu Israelul
Saad Al-Hariri (foto dreapta) liderul “Miscarii 14 martie”, blocul politic invingator in alegerile libaneze din 7 iunie si principal candidat la functia de prim-ministru al Libanului, a declarat ca nu intentioneaza sa negocieze cu Israelul, sustine canalul american de televiziune CNN.
“Libanul va actiona impreuna cu statele arabe pentru a promova pacea in Orientul Mijlociu conform planului de pace arab”, a declarat Saad el-Hariri, fiul fostului premier libanez Rafik Al-Hariri, asasinat la Beirut in 2005.
Liderul “Miscarii 14 martie” a respins orice posibilitate de infiintare a unui canal de comunicatii separat cu Israelul precizand ca Libanul va fi ultimul stat care va face pace cu Israelul, si a declarat ca va colabora strans cu restul tarilor care sprijina initiativa araba de pace.
Declaratia lui Hariri survine la numai o zi dupa anuntul fostului general Michel Aoun (foto stanga) referitor la disponibilitatea formatiunii sale, Curentul Patriotic Liber (crestin-nationalist) de a participa la un guvern de uniune nationala, desi urmeaza sa ramana in alianta care o leaga de gherila siita Hezbollah. Gestul lui Saad Hariri ar putea fi un prim pas spre un guvern libanez de larga concentrare care sa sustina asa-numitul “plan saudit” de pace cu Israelul, plan sustinut de majoritatea statelor arabe pro-americane, inclusiv Egiptul, si care prevede recunoasterea statului evreu de catre toate statele arabe simultan cu retragerea israeliana in cadrul frontierei din 1967 a statului evreu, adica din Teritoriile Palestiniene, unde urmeaza sa fie fondat un stat independent si de pe Inaltimile Golan, ce ar trebui retrocedate Siriei si din Fermele Sheba’a, care ar trebui sa revina Libanului.
Foarte semnificativ este si faptul ca Arabia Saudita a fost si sprijinitorul principal al lui Rafik Al-Hariri, iar pe de alta parte ramane de vazut cum vor reusi crestinii libanezi sa se reconcilieze intre ei, din coalitia “14 martie” facand parte Flanga crestina (Katae, in araba) printre deputatii careia se numara si fostul presedinte din timpul razboiului civil, Amin Gemayel, si rivalul de-o viata pe campul de lupta al lui Aoun, Samir Geagea.
Daca acest scenariu se va confirma, constituirea unui guvern libanez solid va majora semnificativ presiunile americane asupra Israelului, mai ales ca gherila Hezbollah ar urma sa ramana in afara aranjamentului, pozitia sa fiind aparata in guvern de Aoun.

Israel: şcoli cu tencuială antirachete
http://www.adevarul.ro/articole/israel-scoli-cu-tencuiala-antirachete.html
Autorităţile israeliene au început să protejeze cu o tencuială din plastic zidurile şcolilor din sudul teritoriului lor contra tirurilor de rachete.
Potrivit unui reportaj difuzat pe un post privat israelian, după ce au fost tencuite cu acest produs cu ajutorul unui pistolet special, zidurile sunt capabile să absoarbă şocul rachetelor palestiniene trase din Fâşia Gaza.

Canalul Doi a difuzat, relatează Agerpres, imagini cu bucăţi de zid de beton supuse unor tiruri de testare, care se prăbuşeau parţial în exterior în timp ce partea lor internă tencuită cu acest produs se umfla şi rezista.

Armata israeliană a procedat între 27 decembrie şi 18 ianuarie la o ofensivă în Fâşia Gaza, făcând 1.300 de morţi palestinieni, pentru a încerca să pună capăt tirurilor de rachete şi obuze de mortieră trase din acest teritoriu, aminteşte AFP.

După încetarea focului, peste 150 de asemenea dispozitive au continuat să fie trase asupra Israelului, declanşând numeroase raiduri aeriene israeliene ca represalii.

"Când şi cum se poate încheia un război...."

Încă o zi de linişte.... În Israel şcolarii au ieşit din adăposturi ca să înveţe în clase normale, Muncitorii s-au întors cu toţii la lucru, s-au deschis magazinele şi locurile de distracţie. Soldaţii au dat jos cele 5 kg de echipament şi au aruncat raniţele pe podea, la fel rezerviştii... În Gaza locuitorii care au fugit s-au întors acasă şi s-au luat cu mâinile de cap...distrugere, prăpăd. Mulţi nu şi-au mai găsit casa, uneori nici rudele.


Corespondenţii agenţiilor de ştiri străine. care sunt în totalitate palestinieni, au început renumerotarea victimelor, căci se pare că totuşi Hamasul a exagerat puţin. Nu-i vorba că şi fără exagerare, tot sunt multe victime. Tot agenţiile de ştiri constată că au avut unele "scăpări",că pozele victimelor nu provin din acelaşi loc şi nu aparţin aceluiaşi timp. Unele chiar sunt rezultatul unor "accidente de muncă" ale celor ce fabricau bombiţe. Israelienii, ieşiţi din maximă tensiune a ultimilor ani, speră ca acordul de încetare a focului să ţină cât mai mult, descoperă şi ei distrugerile din partea cealaltă a liniei focului şi încearcă să ajute.

Copii de la o grădiniţă, alţii de la o şcoală, au făcut pachete cu jucării, au desenat desene şi le-au trimis în Gaza.... Ajută...? nu ajută.....? este târziu....? este inutil...? Nimeni nu are răspunsul.

Camioanele cu ajutoare umanitare trec zilnic prin punctele de frontieră, zeci de camioane trec, anonim şi cu bănuiala că nu vor ajunge la destinaţie. Este gata şi spitalul de campanie. După ce au făcut scut viu din femei şi copii, Hamas împiedică bolnavii să apeleze la el. Cei prinşi între două focuri, vor stă în continuare 5 ore la coadă la pite şi cam atât, căci din altele nu se prea găsesc.

Conducerea Hamsului afirmă că a câştigat războiul, cântece patriotice şi declaraţii războinice se aud din nou la postul de televiziune. Dar din buncăre căci le este frică să iasă la lumina unde se ştie că sunt căutaţi în continuare. Populaţia înţelege şi nu prea înţelege de unde îi vine nenorocirea. Oamenii Hamasului, înarmaţi, îi obligă să meargă într-o direcţie pe care nu toţi o vor, dar se supun. După corupţia extremă a fatah-ului şi deturnările de fonduri de ajutorare, nici Hamasul nu este o soluţie. Dar cel puţin acesta din urmă împarte bomboane la cine este cu el.

Ar trebui să fie alegeri, dar s-a întârziat - Abbu Mazen de fapt nu mai este preşedinte, iar oamenii lui sunt vânaţi şi împuşcaţi prin străduţele înguste. Şi în Israel se apropie alegerile. Pentru mulţi nici acum nu este clar dacă războiul a început din cauza alegerilor sau s-a terminat din cauza alegerilor. Oricum, aşa cum era de prevăzut, aripă dreaptă se întăreşte. Partidele naţionaliste câştiga teren, îşi dublează - conform sondajelor - numărul de mandate. Cum se va realiza pacea cu un guvern războinic? La cheltuielile mari ale războiului se adaugă acum altele - destul de inutile aşi zice - pentru a se schimba primul ministru.... Prim ministru care împreună cu restul cabinetului a reuşit să pregătească trupele şi confruntarea nu rău, nu rău de loc. Şi atunci la ce bun? Răspunsul este ..."politică domnule....ce şti dumneata!!"

Este bine? Este rău? Violenţa, chiar şi de limbaj, ia locul raţiunii şi calmului. Şi la noi şi la palestinieni. Dar dacă mâine ar merge la vot, palestinienii ar vota tot Hamas. În fond de ce nu ?

Încă nu s-a anulat de către biroul executiv Fatah declaraţia care nu recunoaşte Israelul că stat. Nici Iranul nu recunoaşte Israelul, nici alte câteva state arabe. Politicienii noştrii încearcă să explice ce s-a întâmplat. Explicaţiile prind greu în lume, căci oricum ai întoarce-o este o disproporţie între anvergura angajată a celor două părţi... Israelul are, pentru a se apăra, -armată. Palestinienii au, pentru a ataca, grupuri răzleţe şi mobile de comando. Nu, nu este luptă clasică de guerilă, unde răzvrătiţii revoluţionari atacă autorităţile şi instituţiile lor. Aici se atacă populaţia civilă, se trimite cu adresă precisă oameni ca să omoare şi să se omoare.... Cum ne putem confrunta cu acest nou fel de luptă?

Încă nu ştim...Israelul încearcă să găsească cheia de care să sperăm că nu vor avea nevoie şi alte state. Între timp un vapor iranian cu arme a fost întors din drum de o navă de patrulare americană.

În goană după un minim salariu, locuitorii Gazei refac tunelurile, unele de 700 - 800 metri. Şi depozitele de arme se vor reface încet-încet. Iranul că şi în trecut are pregătite valize cu bani şi mari cantităţi de arme şi explozive pentru luptătorii Hamas. Toate vor trece prin noile tunele, cu toată afirmaţia fermă a Egiptului de a le anihila. Aşa că cine să vadă cele câteva zeci de camioane cu ajutor umanitar trimise din Israel? Şi alte state vor să doneze pentru refacerea Gazei. Dar cui? Cine să gestioneze banii când o parte este coruptă iar cealaltă are o singură ţintă - înarmarea cât mai intensă pentru a distruge duşmanul sionist...

Coloniştii evrei se aşează lângă aşezările arabe legal sau mai puţin, zeci de mii de refugiaţi palestinieni vor să revină acasă. Ierusalimul împărţit de facto în două părţi, încearcă să supravieţuiască ca centru spiritual a trei religii. Arabii israelieni murmura. Spun că sunt marginalizaţi. Noi spunem că nu prezintă încredere. Două state pentru două popoare..... Aşa a pornit totul. Unde s-a împotmolit această corectă idee? Cine i-a pus beţe în roate...? Dar mai ales - mai poate fi considerată reală? Şi dacă nu, cum va fi viitorul conflict? Cu rachete până la Tel Aviv? Cu două fronturi în sud şi în nord? Cu mai mulţi morţi şi mai multe distrugeri şi la noi şi la palestinieni? Deocamdată lumea înconjurătoare ezită să vadă adevărul. A vedea adevărul şi a nu te implică este condamnabil în ochii celorlalţi. Că şi în sport, simpatiile - sau interesele - sunt pentru partea mai slabă a conflictului. Cine are dreptate trece pe locul doi. Speranţe se leagă de noul preşedinte de la Casa Albă. "Nu exita conflict care să nu se poată rezolva" a spus el.

Om trăi şi om vedea...
(O corespondenta din Israel de Mihai Barbu)

Revista ACUM și conflictul dintre Israel și palestinieni, de Petru CLEJ: citeste[...]

Amintiri care unesc pentru totdeauna - prietenii evrei ai tinereții mele, de Angela FURTUNĂ:
citeste[...]