ISTORIE=ANGLIA

Rezumarea primului mesaj :

Episodul I
=====
Episodul II
=====
Episodul III
=====
Razboiul Rozelor (Ultimul episod)
=====

Cum s-a format Marea Britanie Studiu. Marea Britanie s-a desprins de Europa continentala in urma cu sute de mii de ani, in urma unor inundatii catastrofale provocate de scufundarea unui baraj natural care bloca un lac de munte din zona, potrivit unui studiu aparut in revista "Nature".

Diana stia ca Printul Charles complota impotriva ei

Avocatul lui Mohamed al-Fayed, tatal iubitului Printesei Diana, Dodi, care a decedat in acelasi accident, si-a manifestat dorinta ca Regina ..

14 iunie 1645 - Batalia de la Naseby

Batalie decisiva in cadrul razboiului civil din Anglia, lupta de la Naseby a pus fata in fata armata Parlamentului si trupele loiale regelui Carol I. Condusa magistral de de Sir Thomas Fairfax si mai ales de Oliver Cromwell, armata „Noului Model” a obtinut un succes de prestigiu.


Poate ca soarta bataliei ar fi fost alta daca suveranul englez ar fi urmat sfatul consilierilor sai si ar fi atacat armata Noului Model inca din ianuarie, cand aceasta era in formare. Carol a preferat sa se indrepte spre nord, spre a face jonctiunea cu monarhistii scotieni, asa cum il sfatuise printul Rupert de Rin, principalul lui conducator militar. Acest lucru l-a determinat insa sa lase un important detasament in sud, pentru a apara orasul Oxford si astfel divizata armata regala a fost surprinsa de trupele parlamentare si obligata sa dea batalia la Naseby, unde cavaleria condusa de Oliver Cromwell detinea deja o pozitie strategica excelenta.
De altfel geniul lui Cromwell, numit recent Locotenent General de catre Parlament, a hotarat soarta bataliei. Desi centrul frontului, ocupat de infanterie, a fost castigat rapid de regalisti, majoritatea soldati veterani, foarte bine pregatiti pentru lupta corp la corp, „coastele de fier”, cavaleria lui Cromwell, din flancul drept, au dat peste cap escadroanele regelui, atacand din spate infanteria acestuia.
A fost momentul hotarator al bataliei, cu atat mai mult cu cat pe flancul stang printul Rupert, angajat in urmarirea oponentilor sai din acea parte a frontului, s-a indepartat de locul inclestarii. Absenta lui i-a facut pe regalisti sa creada ca viteazul general dezertase. De fapt, acesta si-a condus oamenii, in urmarire, pana la tabara parlamentara, aparata doar de o garda redusa numeric. Cand a inteles ce greseala facuse, era prea tarziu: o mare parte a armatei regale era deja masacrata, situatie ce consfintea de fapt triumful militar al Parlamentului in fata regalistilor.

24 iunie 1314 - Batalia de la Bannockburn

La sfarsitul stralucitei domnii a lui Edward I Longshanks, Scotia se afla inca sub stapanirea engleza, desi razboiul taranesc purtat sub conducerea lui William Wallace aratase ca puternicii cavaleri englezi pot fi infranti. Cel ce va da iarasi semnalul revoltei va fi Robert Bruce, care s-a proclamat rege al Scotiei. Ca atare, urmasul lui Longshanks, Edward II, s-a indreptat spre Scotia cu o armata de circa 20.000 de soldati, de doua ori mai mult decat avea Robert Bruce. Bruce a reusit sa-i atraga pe englezi intr-o zona mlastinoasa, improprie desfasurarii cavaleriei grele – arma de soc a invadatorilor. Scotienii, inarmati doar cu lanci lungi si sabii, au facut cu succes fata sarjei de cavalerie si, dupa cateva ore de lupta, floarea aristocratiei engleze zacea in mlastina sau fugea pe camp, spre castelul Stirling, spre a scapa cu viata.
Dar grosul armatei engleze inca nu intrase in lupta si abia a doua zi, dimineata, Edward a luat decizia de a porunci traversarea raului Bannockburn. O decizie total nefericita, fiindca, din desisurile padurii de pe celalalt mal, o ploaie de sageti s-a abatut asupra englezilor. Desi insusi regele s-a aruncat in lupta, spre a-si incuraja trupele, pedestrasii englezi nu mai erau dispusi sa se bata si s-au retras in dezordine, cu cavaleria usoara scotiana, condusa de Edward Bruce, fratele lui Robert, pe urme.
Regele Angliei a fost cu greu salvat, in iuresul bataliei, de catre cativa cavaleri credinciosi, fiind dus la castelul Dunbar si de aici, cu o corabie, la Londra. In urma lui ramasesera pe campul de lupta aproape zece mii de morti, mai putin de o mie fiind scotieni, restul englezi. Desi independenta Scotiei va fi recunoscuta abia peste zece ani, victoria de la Bannockburn a intarit considerabil pozitia lui Robert Bruce, ca suveran al acestei tari.

Povesti celebre din fortaretele Europei

Dintre cladirile cu care ne laudam in prezent, castelele medievale raman in continuare invaluite in mister, povestile lor si astazi starnind fiecaruia dintre noi curiozitatea. Peretii masivi si turnurile lor au fost, de-a lungul secolelor, martori tacuti ai unui trecut bogat in evenimente, multe dintre ele nu tocmai placute. Perioada lor de glorie a reprezentat-o Evul Mediu, cand aceste fortarete militare au fost centrul vietii regilor si a nobilimii, dar si motivul a nenumarate razboaie. Povesti despre intrigi si torturi, despre aventuri si razboaie, despre dragoste si tradare ne propune seria de documentare pe care postul TVR Cultural o difuzeaza din aceasta seara, un program ce aduce la viata personajele, dar si evenimentele ce s-au petrecut in perioada medievala. Asadar, de la epoca cruciadelor si a Inchizitiei spaniole la asasinari ale regilor si la inventarea portelanului Meissen, fiecare castel ascunde un trecut impresionant si, dintre istoriile fortaretelor pe care documentarul le analizeaza, o amintim pe cea a Turnurilor Londrei, unde importante figuri istorice si-au gasit sfarsitul, pe cea a Chateau Blois, casa renumitei Catherina de Medici, pe cea a palatului Aljaferia de Saragosa, locul unde inchizitorii isi pedepseau "ereticii", dar si pe cea a castelului Bran, cel care a dus la nasterea legendei lui Dracula. Fiecare episod (din cele douazeci ale seriei, difuzate in fiecare seara de marti) se concentreaza asupra a trei castele, legate intre ele de o anumita tema, eveniment sau personaj, episodul din aceasta seara urmarind istoria regelui homosexual Edward al II-lea si soarta pe care acesta a avut-o datorita mamei sale, Isabella, si a amantului ei, Roger Mortimer. Asadar, vom vizita castelul Berkeley, unde regele a fost inchis si unde s-a incercat de mai multe ori asasinarea lui. Problema era ca asasinii nu doreau sa ramana semne pe corpul acestuia, drept pentru care tortura fizica iesea din discutie, dar vorbim despre epoca medievala, o perioada in care metodele de a chinui o persoana depaseau (si depasesc) imaginatia. Apoi, ne mutam in castelul Caerphilly, unde a fost arestat amantul regelui, Despenser (personaj care nu s-a bucurat de aceleasi "privilegii" precum Edward, fiind torturat cu bestialitate pana la moarte); dupa care mergem in castelul Nottingham, unde fiul lui Edward il prinde pe Mortimer, razbunand astfel cumplita moarte a tatalui sau, iar pe Isabella a inchis-o pe viata in castelul Rising.

Lady Di, legenda care va dainui pentru totdeauna

INTERNATIONAL
A fost una dintre cele mai iubite femei din lume.[Citeste]

Nimeni nu va afla adevarul despre moartea printesei Diana Printul Harry a declarat intr-un interviu acordat impreuna cu fratele sau pentru un post de televiziune american ca nimeni nu va afla vreodata adevarul despre moartea mamei sale, printesa Diana, survenita in urma unui accident de masina, intr-un tunel din Paris, in 1997. Intr-un interviu acordat jurnalistului Matt Lauer, de la postul de televiziune NBC, Harry a declarat: "Stiti prea bine, nimeni nu va afla vreodata... ce s-a intimplat in acel tunel. Si sint sigur ca oamenii se vor gindi tot timpul la acest lucru... Eu nu voi inceta niciodata sa ma intreb (ce s-a intimplat n.r.)". Harry, in virsta de 22 de ani, si fratele sau William, in virsta de 24 de ani, au incercat sa explice impactul pe care l-a avut moartea mamei lor asupra propriilor vieti. Printesa Diana, in virsta de 36 de ani, si ...

HENRIC al VIII-lea

Thomas Morus: decedat în 1535. Pentru vina de a fi refuzat sa recunoasca legitimitatea casatoriei regelui Henric al VIII-lea cu a doua sa sotie, Anne Boleyn, scriitorul si omul de stat englez a petrecut 15 luni închis în Turnul Londrei, înainte de a fi decapitat pentru acuzatia de tradare. În timp ce urca pe scara subreda catre esafod, Morus s-a adresat calaului: "Te rog sa ma ajuti sa urc", iar odata ajuns în dreptul butucului, a cerut: "Lasa-ma sa ma asez singur". Multimea adunata era imensa. Morus i-a implorat pe cei prezenti sa se roage pentru sufletul sau si sa-si aminteasca faptul ca el a "murit ca sluga devotata a Regelui, dar mai întîi a Domnului", un ultim atac la adresa suveranitatii limitate a lui Henric.
Respectînd eticheta esafodului în privinta situatiei în care un om de rînd trebuie sa ucida un nobil, calaul i-a cerut iertare lui Sir Thomas Morus pentru ceea ce era pe cale sa faca, iar Morus, cu capul pe butuc, si-a rostit ultimele cuvinte: "Fa-ti curaj, omule, si nu te teme sa-ti îndeplinesti rolul. Am gîtul foarte scurt; ai grija sa nu lovesti strîmb". Apoi, pentru a-si feri barba, a ridicat-o din calea securii, murmurînd: "Ea nu a tradat niciodata".
Capul unui tradator era de obicei înfipt într-un tarus si expus pe Podul Londrei. Capul lui Sir Thomas Morus a atras atît de multi oameni, încît caii si trasurile nu au putut traversa podul vreme de doua zile. Anne Boleyn: decedata în 1536. La mai putin de un an dupa ce Thomas Morus si-a pierdut capul pentru condamnarea casatoriei lui Henric al VIII-lea cu Anne Boleyn, ea a fost trimisa pe esafod, deoarece nu i-a putut oferi regelui un fiu mostenitor (desi era deja mama celei care urma sa devina Elisabeta I). Avînd în vedere ca aceasta vina nu constituia o motivatie suficienta pentru decapitare, prin mituiri si amenintari cu tortura s-au creat dovezi care sa indice ca Anne comisese adulter. În timpul procesului ei, desfasurat în sala de tron pe data de 15 mai 1536, ea a fost acuzata ca s-ar fi culcat cu 4 barbati, unul dintre ei fiind chiar fratele ei, vicontele Rocheford. Pentru siguranta, ea a fost acuzata, totodata, si de complotare pentru asasinarea regelui, fapt ce i-a adus pedeapsa cu moartea. Henric, deja îndragostit de doamna de onoare a lui Anne, Jane Seymour, i-a permis reginei sale sa-si aleaga drept calau un maestru spadasin din Calais. La vîrsta de 20 de ani ea fusese amanta lui Henric, la 26 devenise regina lui, iar acum, la 29 de ani, ea urma sa-i fie victima.
În ziua de 19 mai, imediat dupa prînz, Anne a urcat pe esafod purtînd o rochie cu marginile îmblanite, deasupra unui jupon stacojiu si avînd parul împletit strîns si ascuns sub o boneta brodata cu perle. În discursul tinut pe esafod, ea a refuzat sa-i condamne pe cei care o acuzasera pe nedrept sau sa-l critice pe Rege, spunînd: "Ma rog ca Domnul sa-l apere pe Rege si sa-i dea o domnie cît mai lunga asupra voastra - caci nu a existat nicicînd un print mai blînd sau mai milos". "Printul milos" era o referire la faptul ca ea fusese condamnata la moarte prin decapitare sau prin ardere pe rug, iar Henric o scutise plin de bunavointa de agonia flacarilor. (Fratele ei, Rocheford, a fost spintecat si sfîsiat în patru.) Unele surse fac referire la "veselia" reginei în ultimele sale clipe - vivacitatea, limbutia si frivolitatea ei; altele afirma ca strea ei de spirit era mai degraba una isterica. Nu exista îndiala asupra faptului ca era înspaimîntata.
Locotenentul Turnului Londrei, Sir William Kingston, a asigurat-o ca în cazul unei executii reusite "nu exista durere, atît este de subtil". Ea a raspuns: "Calaul este foarte priceput, iar eu am un gît fragil". Sabia era lunga si grea, mînuita cu doua mîini, de genul celor utilizate de secole pentru decapitari în Germania, si nu s-a folosit un butuc care sa opreasca inertia descendenta a sabiei. Regina nu a fost nevoita decît sa îngenuncheze si sa-si întinda gîtul. Ultimele sale cuvinte au fost, de fapt, o rugaciune soptita repede: "O, Doamne, ai mila de sufletul meu. O, Doamne, ai mila de sufletul meu. O, Doamne..." - întrerupta brusc, la un moment dat, de lovitura fulgeratoare a sabiei.
Catherine Howard: decedata în 1542. La 6 ani dupa moartea lui Anne Boleyn, a cincea sotie a lui Henric, Catherine Howard, în vîrsta de 22 de ani, a fost, de asemenea, gasita vinovata de adulter (probabil pe buna dreptate) si condamnata la moarte. În primele 14 luni ale casniciei lor, Henric a fost îndragostit de proaspata si tînara sa regina. Însa, în luna noiembrie a anului 1541, el a aflat ca înaintea casatoriei lor Catherine a avut numeroase aventuri amoroase: cu profesorul ei de muzica, apoi cu un barbat ce afirma ca este casatorit cu ea, precum si cu varul ei, Thomas Culpepper, cu care ea fusese logodita si probabil ca înca se mai întîlneau pe ascuns. Pe 11 februarie 1542, Parlamentul i-a facut pe plac lui Henric, emitînd o lege prin care o femeie care nu era casta cînd se casatorea cu regele era considerata tradatoare. Doua zile mai tîrziu, în Turnul Londrei, Catherine a fost decapitata, insultîndu-l cu nerusinare pe Henric prin ultimele sale cuvinte: "Mor Regina, dar as fi preferat sa mor ca sotie a lui Culpepper. Domnul sa aiba mila de sufletul meu. Oameni buni, va implor, rugati-va pentru mine".

Regina Elisabeta poate fi audiata in cazul mortii printesei Diana Avocatii miliardarului Mohamed al-Fayed, tatal lui Dodi, care a murit impreuna cu printesa Diana in august 1997 in urma unui accident de masina la Paris, au cerut ca regina sa fie "abordata in mod direct" in cadrul anchetei judiciare britanice. Avocatul Michael Mansfield, reprezentant al miliardarului de origine egipteana, a cerut ca regina Elisabeta a II-a sa fie chestionata cu privire la discutiile pe care aceasta le-a avut cu Paul Burrell, fostul majordom al Dianei. Burrell a indicat, in 2002, ca regina l-a prevenit intr-o zi spunind-i: exista "puteri care actioneaza in aceasta tara si despre existenta carora nu stim nimic". In timpul unei noi audieri preliminare din cadrul anchetei judiciare asupra mortii printesei Diana si a lui Dodi, avocatul a cerut ca regina sa comenteze continutul ...

Identitatea lui Jack Spintecatorul a fost descoperitaUn reputat istoric sud-african afirma ca a descoperit identitatea celui care a ramas in istorie drept "Jack Spintecatorul", informeaza AP.

Charles van Onselen sustine ca numele criminalului din Londra secolului al XIX- lea este Joseph Silver, cunoscut pentru terorizarea femeilor din Johannesburg.

Londonezii au fost ingroziti in anul 1888 de un criminal in serie, care a omorat cel putin cinci prostituate intr-un mod foarte violent. Totusi, specialistii care au studiat cazul lui Jack Speintecatorul, nu sunt de acord cu ipoteza inaintata de van Onselen.

Istoricul sud-african sustine insa ca sunt prea multe coincidente intre cele doua personaje pentru ca acestea sa fie diferite.

Identitatea lui Jack Spintecatorul nu a fost niciodata descoperita, mai multe persoane fiind acuzate de crimele comise de sangerosul personaj, politia nefiind insa capabila sa il prinda.

Numarul suspectilor s-a restrans la 4 persoane, printre care si un anume Kosminski, un evreu polonez. Onselen sustine ca Silver si Kosminski sunt una si aceeasi persoana.

Joseph Silver, despre care van Onselen sustine ca se potriveste cu profilul psihologic al criminalului din Londra, s-a nascut in Polonia si a ajuns la Johannesburg in 1898, dupa ce locuise in capitala Marii Britanii timp de zece ani.

La scurt timp dupa sosirea la Johannesburg, Silver a infiintat un lant de cafenele si magazine care comercializau tutun si bodeluri, cu acordul tacit al politiei. Acesta a fost executat in Polonia in 1918, sub acuzatia de spionaj.

Charles van Onselen enumera si cateva asemanari dintre cele doua personaje: istoricul sustine ca ambii erau psihopati si nutreau o ura profunda pentru femei.

Van Onselen a descoperit ca, pe parcursul vietii, Silver a avut relatiii in care a predominat violenta, iar istoricul sud-african, fiu de detectiv, isi sustine ideea conform careia "personalitatile celor doi se potrivesc atat de bine din punct de vedere al varstei, al bolilor mintale de care sufereau, al evenimentelor petrecute de-a lungul vietii, incat sunt una si aceeasi persoana".
=====
SPION EXECUTAT Silver , nascut in Polonia, ajunsese la Johannesburg in 1898,...

Printul Charles nu va asista la concertul in memoria Printesei Diana Printul Charles nu va asista la "Concert for Diana", spectacolul organizat pe 1 iulie, la Londra, de printii Harry si William in memoria mamei lor, care a fost prima sotie a mostenitorului tronului Marii Britanii, sustinea vineri ziarul "The Times". Declaratia a fost facuta de un purtator de cuvint al Printului Charles. "Concertul va permite generatiei tinere sa se distreze", a adaugat purtatorul de cuvint, care a spus ca nici Charles si nici sotia sa de acum, Camilla, nu vor veni pe stadionul Wembley la spectacol. "Va fi o slujba in memoria Dianei, pe 31 august, data decesului ei, la care vor asista impreuna toate generatiile familiei regale", a completat purtatorul de cuvint. Diana s-a casatorit cu Charles in 1981. Cuplul s-a separat in 1992, iar cei doi au divortat in 1996. Printesa Dia ...

Bicicleta Printesei Diana - scoasa la licitatie

Regele care a „inventat” anglicanismul
Cu toate ca si-a dus pana la capat optiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papala, Henric al VIII-lea al Angliei, regele care a „inventat” anglicanismul, a pastrat dogma catolica, fara a accepta principiile luteranismului si calvinismului, mentinand ierarhia bazata pe episcopi, doar ca acestia erau numiti direct de catre rege pe larg [...]

Balet inspirat din viata Printesei Diana O prestigioasa trupa de balet din Moscova, numita Premiera, pregateste un spectacol cu totul si cu totul special, a carui tema va fi viata Printesei Diana. Baletul este compus de Keith Hearne, un conational al regretatei Lady Di, care spune ca a apelat la balerinii rusi pentru ca - evident - sint cei mai buni din lume. "O printesa moderna" va avea premiera in toamna acestui an, cind se vor implini 10 ani de la tragicul accident al Dianei si al partenerului sau de atunci, Dody Al Fayed. Rolul printesei va fi detinut de Ilse Liepa, prima-balerina la prestigiosul Balsoi Teatr din Moscova, dar inca nu se stie cine va interpreta rolul printului Charles. "Cred ca, si la ora actuala, poporul englez o plinge pe Diana. Chiar si azi, simt tristete cind ma gindesc la soarta ei. Baletul dezvaluie prop ...

Lady Di era ambiţioasă şi lipsită de scrupule

O nouă carte, intitulată „Cronicile Dianei", prezintă într-o lumină defavorabilă tragica poveste a Prinţesei Inimilor şi a ambiţiilor ei nemăsurate. citeste...

Umbra lui Becket la Canterbury
Daca am putea sa ne intoarcem pentru o clipa in timp si sa privim o zi de primavara in Anglia medievala, am vedea drumurile tarii strabatute de pelerinii ce se inghesuiau spre Canterbury. Purtând ranite in spate si palarii cu boruri largi pe cap, veneau din toate directiile calare, in carute, sau pe jos, de cele mai multe ori in grupuri, spre a se apara de banditi si de fiarele salbatice.Un asemenea grup este surprins de poetul medieval Geoffrey Chaucer (1340-1400), intemeietorul limbii engleze literare. Grupul sau, destul de pestrit, pleaca de la hanul Tobard din Southwork (Londra) catre Canterbury, spre a se inchina sfintelor relicve facatoare de minuni si, pentru ca vremea sa treaca mai usor, organizeaza pe drum un fel de concurs de povestiri, toate oglindind moravurile si conceptiile vremii lor.
Canterbury era considerat un loc sacru de catre toti locuitorii tarii. Catedrala fusese fondata in anul 602 si constituia leaganul crestinatatii engleze. Constructia era impunatoare, combinând stilul normand cu cel gotic si fiind ridicata pe vechi fundatii saxone. Nu eleganta constructiei si perfectiunea proportiilor sunt insa elementele care i-au adus celebritate in lumea crestina, ci uciderea lui Becket, o crima al carei ecou a facut inconjurul lumii.
Thomas Becket s-a nascut la Londra in 1118 si era fiu al unor comercianti. Dupa ce a studiat câtiva ani la Paris, a revenit in tara si, in 1141, a intrat in serviciul arhiepiscopului Theobad din Canterbury. A urmat repede treptele ierarhice si a devenit prieten apropiat al regelui Henric al II-lea, care in jurul anului 1155 l-a numit cancelar. In 1162 a fost convins sa devina arhiepiscop, functie pe care nu a primit-o cu placere, stiind ca va intra in conflict cu regele.
Intr-adevar, conflictul s-a declansat deosebit de puternic, dintr-o cauza pur teoretica, Becket sustinând ca oamenii bisericii, care savârseau nelegiuiri, trebuia sa fie judecati de tribunalele eclesiastice, si nu de cele civile, cum sustinea regele. De fapt, aceasta era doar una din fatetele luptei dintre biserica medievala si coroana. In 1164, Becket a fost nevoit sa se retraga in Franta, de unde s-a intors dupa sase ani, aclamat de popor.
Regele, aflat in nordul Frantei in campanie militara, indignat de entuziasmul cu care a fost primit rivalul sau, si-a exprimat dorinta de a gasi pe cineva care sa-l scape de preotul nesupus. Patru cavaleri, de Tracy, Fitzurse, de Moreville si Brito au raspuns chemarii suveranului si au plecat spre Anglia. Becket a avut cu ei o discutie aprinsa, dupa care a fost convins de calugari sa intre in biserica. Cei patru l-au urmat insa chiar si aici, l-au inconjurat si, dupa ce Tracy i-a aplicat o lovitura puternica, Brito i-a retezat capul, moment in care si sabia lui s-a facut tandari.
Impresionati de dimensiunile sacrilegiului, calugarii i-au curatat trupul si l-au ingropat in cripta. In scurta vreme, mormântul sau a devenit facator de minuni, ca si fântâna care exista atunci in interiorul manastirii. Se vorbeste despre multe vindecari miraculoase care au avut loc aici si vestile s-au raspândit repede in toata lumea crestina. Papa l-a canonizat oficial pe Becket in 1173, iar regele, temându-se de mânia inaltului pontif, a pornit ca pelerin spre mormântul din Canterbury in 1179, a imbracat costumul de penitenta si s-a lasat biciuit pentru a obtine iertarea.
Vreme de 300 de ani, mormântul a reprezentat unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj iar catedrala a fost impodobita cu vitralii, sculpturi si tot felul de odoare. Cu toate ca in 1174 avusese loc un incendiu devastator, locasul devenea din ce in ce mai frumos si mai bogat. Moastele au fost depuse in Capela Treimii iar mormântul era incarcat de darurile oferite de pelerini; printre ele, si un splendid rubin, daruit de regele Frantei, Ludovic al VII-lea, rubin despre care se spunea ca se desprinsese din inelul suveranului si se infipsese acolo.
Toate bogatiile au ramas aici pâna in 1538, când Henric al VIII-lea, declarându-se cap al bisericii, a distrus relicvarul si le-a transportat la Londra, transport pentru care a fost nevoie de 26 de care. Locasul a avut mult de suferit si in urma razboiului civil, dar imaginea Sfântului Thomas continua sa inflacareze sufletele multor credinciosi. Ei vin inca sa se inchine aici, chiar daca fântâna nu mai exista. Aprind lumânari pe locul mormântului si pe cel al asasinarii lui Becket, iar Capela Treimii este dedicata astazi sfintilor martiri moderni, printre care Dietrich Bonhoeffer, teologul german executat de nazisti in 1945, si Martin Luther King, ucis la Memfis in 1968.
IRINA STOICA

Cel mai mare portret al printesei Diana, expus la Londra
Un portret al printesei Diana, considerat cel mai mare din lume dedicat acesteia, a fost expus publi..
Citeste toata stirea

Cu artistul la psihiatru
Traim vremuri în care multi oameni politici dovedesc o seriozitate fecunda. Fecunda pentru ce? Evident, pentru nasterea unui umorist de geniu. Un astfel de geniu a fost si William Hogarth, un hatru englez care a deschis la maximum robinetele ironiei depozitate într-o minte ascutita. Nascut într-un cartier sarac al Londrei, William Hogarth (1697-1764) a fost un proeminent pictor, gravor si caricaturist al epocii sale, pionier al stilului satiric denumit astazi „banda desenata”.Moralist facand tranta dreapta cu viciile, Hogarth a descretit toate fruntile, de la vladica la opinca, devenind dintr-un fiu de învatator un artist al regelui, cu „gradul” de „sergent” (termen care pe atunci desemna rangul în randul pictorilor de la Curtea regala). Nici o scama din comportamentul contemporanilor n-a scapat zambetului sau usor sarcastic, de la coruptia bogatanilor si judecatorilor si pana la curvasaraia mizerabila („plina de gandaci de bucatarie”) si crimele acompaniate de sadism.
Atractia pentru slabiciunile maladive ale societatii si-a descoperit-o în tinerete cand, fara o letcaie în buzunar, se plimba atent prin pietele si pravaliile Londrei, observand totul si „facand dosare”. Castiga ici-colo desenand preturi de vitrina, reclame si meniuri prin restaurante. A deschis o cafenea cat o cutie de conserve, dar a dat faliment si a facut si parnaia datornicilor.
Avea stofa de artist si adevaratul sau business a fost arta. S-a remarcat în calitate de ilustrator de carti, dar marea ocazie a carierei sale de umorist i-a oferit-o caderea bursei din 1720. Bulversarea societatii londoneze i-a oferit tipologii dintre cele mai diverse. Ratacirile oamenilor de afaceri erau privite de artist precum un psihiatru care intra dezinvolt în subconstientul oricarui personaj.
Arta sa se dorea moralizatoare si multi patroni de imprimerii îi comandau lucrari pe diverse teme. Iar Hogarth nu se multumea sa ironizeze într-o singura lucrare devalmasia sufleteasca si dezlantuirea viciilor, ci in serii de gravuri cu tenta accentuat satirica - de regula, între patru si opt scene, însotite si de comentarii urzicatoare.
Criminalitatea, înflorita datorita saraciei si coruptiei din politie, jocurile de noroc devastatoare, finalizate cu internari în balamuc sau sinucideri, femei care se vand pentru o bucata de paine si care daruiesc generoase boli venerice, toate aceste tare sociale se regasesc în opera unui Hogarth nemilos. Si nu ierta pe nimeni, indiferent de rangul social, fapt pentru care artistul era privit de toti cu respect.
Dar, la un moment dat, în crizele sale de orgoliu, umoristul a ajuns sa parodieze si mari maestri precum Dürer si da Vinci, ca sa nu mai spunem de „amicii” francezi de dincolo de Canalul Manecii... In consecinta, fiind foarte dificil de ales exemplificarile pentru acest psihiatru mucalit, am ales ciclul „Etapele cruzimii”, în care un anume personaj Tom Nero este privit din copilarie, pe cand chinuia animale, si pana la cariera sa de criminal, condamnat la moarte si obiect de studiu la o lectie publica de anatomie.
Totul porneste de la ignobilul joc de-a aruncatul cocosilor, aluzie aproape directa la simbolul francezilor, practica interzisa ulterior si înlocuita cu luptele de cocosi... Hogarth a fost un „deist”, curent religios al vremii care sustinea ca dupa ce divinitatea a creat lumea, nu a mai intervenit în nici un fel, deci miracolele sunt excluse.

VARUL SECRET AL DIANEI Printesa Diana avea un var de gradul al doilea,...

Parlamentul britanic a abolit comerţul cu sclavi - pe 25 martie 1807.

Cea mai mare comoara din lume, scoasa la iveala

Bârfa porno, veterana presei de scandalAmanţi secreţi, adultere, copii ilegitimi, perversiuni sexuale şi poveşti de iubire scandaloase, ori cele mai intime amănunte ale unei relaţii amoroase, toate aceste istorioare, apărute în "presa" vremii, au constituit subiectele cele mai gustate în Marea Britanie a secolului al XVIII-lea. Exact ca-n zilele noastre, gustul pentru "bârfa porno" era foarte accentuat şi în acele timpuri, iar "articolele" referitoare la acest gen de poveşti apăreau în diverse "fiţuici" (stră­moaşele tabloidelor de azi), sau publicate pur şi simplu pe o foaie de hârtie ce făcea înconjurul puburilor şi cafenelelor. Cea care a demonstrat că amănuntele picante erau gustate (şi comentate cu nesaţ de persoane din toate categoriile sociale) a fost profesoara Jenny Skipp de la Universitatea din Leeds. Filonul porno-scandalos, o dimensiune socială
Ea a ajuns la concluzia că, încă din secolul al XVIII-lea, societatea vest-europeană era extrem de interesată de "rufele murdare" provenind deopotrivă din familiile simandicoase, dar şi din mediile rău-famate ale prostituatelor şi curtezanelor. Un subiect intens dezbătut în Marea Britanie pe la mijlocul secolului l-a avut ca protagonist pe un bancher celebru, care a divorţat (demers extrem de rar în acea vreme), după ce a descoperit că nevasta lui avea doi amanţi. Scandalul, care a făcut deliciul comentatorilor din cafenele, a izbucnit după ce soţul l-a descoperit pe unul dintre "rivali" în dulapul soţiei.

Un nou documentar despre ultima zi a Dianei„Diana’s Last Day" este un film care va prezenta ce s-a întâmplat, de fapt, la Paris, în urmă cu zece ani, în noaptea fatidică de 30 august, când a murit prinţesa Diana. Pentru prima oară, televiziunea ITV va difuza şi filmările realizate de paparazzi, după accidentul în care Diana era încă în viaţă.

Potrivit lui Mohamed al-Fayed
Scotland Yard a musamalizat probe in cazul “Lady Di”

Sub semnul rosu al curajului: Richard Inima de Leu
Faimos in lumea intreaga ca unul dintre cei mai razboinici suverani englezi, Richard Plantagenet mai este cunoscut si ca „regele absent”: in cursul domniei sale de zece ani (1189-1199), el nu a petrecut in Anglia decat sase luni. Dar chiar si asa, numele sau a atins proportii mitice si epice, regele devenind un personaj legendar inca din timpul vietii, dar mai ales ulterior, gratie unor lucrari de fictiune literara precum legenda lui Robin Hood sau romanul „Ivanhoe”, al lui Sir Walter Scott.Richard a venit pe lume la 8 septembrie 1157, la Oxfordshire, in Anglia, ca fiu al regelui englez Henric al II-lea si al printesei franceze Eleanor de Aquitania. Inca din copilarie, petrecuta pe domeniile mamei sale din Aquitania, s-a simtit mai atras de Franta decat de posesiunile de peste Canalul Manecii, fiind, am putea spune, cel mai... francez dintre regii dinastiei Plantagenet: vorbea fluent franceza si foarte prost engleza.
In 1183, fratele sau mai mare, printul Henric, a murit de dizenterie. Peste doi ani, celalalt urmas la tron, Geoffrey, pierea si el, rapus intr-un turnir, la Paris. Astfel, mostenitorul a devenit Richard. In ciuda divergentelor cu tatal sau, care nu l-a iertat nici pe patul de moarte, Richard a fost incoronat rege, in 1189, la Westminster Abbey. Insa gandul nu ii era deloc la Anglia, fata de care nu se simtea legat, ci la Tara Sfanta.
Masacrul de la Accra
Pentru a aduna banii necesari plecarii in cruciada, a impus tuturor supusilor sai o taxa speciala, numita „zeciuiala lui Saladin”, care a starnit insa nemultumire intr-un regat deja saracit de necontenitele lupte pentru tron. In drum spre Ierusalim, Richard a cucerit Ciprul. Dar cheia pentru succesul cruciadei, in care, alaturi de Richard, au mai plecat inca doua capete incoronate - Frederic Barbarossa al Germaniei, mort pe drum, si Filip al Frantei - era cucerirea orasului Accra.
Richard a sosit aici in iunie 1191, gasind orasul asediat de o armata crestina. Saladin, temutul lider musulman, pandea momentul propice pentru a-i ataca pe asediatori. Atacati neincetat de masinariile distrugatoare de ziduri ale cruciatilor, flamanzi si bolnavi, aparatorii orasului s-au predat, in cele din urma. Pe 12 iulie, s-a semnat un armistitiu prin care Saladin se obliga, in schimbul eliberarii celor din Accra, sa plateasca suma de 200.000 de monede de aur si sa elibereze 1500 de prizonieri, inapoind totodata crestinilor Sfanta Cruce a Mantuitorului.
Toate aceste conditii trebuia indeplinite in termen de o luna. In ciuda eforturilor depuse pentru a strange banii, Saladin nu a putut onora intelegerea, pana la termenul stabilit. Dandu-si cuvantul de onoare ca va aduna totusi toti banii, sultanul a solicitat ca prizonierii sa fie eliberati si conducatorii cruciadei sa primeasca o parte din suma rascumpararii. Richard a cerut ca musulmanii sa elibereze ei primii prizonierii, dar Saladin nu a vrut sa accepte. Manios, regele Angliei a poruncit ca toti cei 2700 de luptatori musulmani prinsi sa fie executati pe 20 august, in prezenta sa.
Cronicarul arab Beha-ed-Din a asistat de la distanta, impreuna cu oastea lui Saladin, la acest cumplit masacru si povesteste cum cruciatii i-au legat cu fringhii pe prizonieri, ucigandu-i cu sabiile si cu lancile. Cronicarul Joinville povesteste ca, multa vreme dupa acest sangeros episod, musulmanii isi amenintau copiii, cand acestia faceau vreo nazbatie: „Daca nu esti cuminte, il chem pe regele Richard sa te omoare”...
Ucis de propria-i lacomie
Intelegand insa, in cele din urma, ca si aceasta cruciada reprezinta un esec, Filip s-a intors in Franta, complotand cu fratele lui Richard, Ioan Fara Tara. Richard a refuzat insa sa accepte infrangerea si nu a plecat spre Anglia decat dupa ce i-a smuls lui Saladin promisiunea ca pe viitor li se va permite pelerinilor crestini sa viziteze locurile sfinte din Ierusalim.
In 1192, Richard a pornit pe lungul drum spre casa dar, pe cand se afla gazduit la castelul ducelui Leopold al V-lea al Austriei, (conducator crestin care de asemenea participase la cruciada si fusese ofensat de Richard) acesta l-a facut prizonier prin viclenie; imparatul Germaniei, Henric al VI-lea, i-a oferit ducelui 75.000 de marci in schimbul captivului, pentru a cere apoi supusilor lui Richard o suma dubla, corespunzatoare venitului intregului regat englez pe trei ani si cantarind nu mai putin de trei tone de argint! Dar englezii, impresionati de vitejia dovedita pretutindeni de Richard, au facut acest efort si regele s-a putut intoarce acasa, fiind primit triumfal la Londra, in 1194, dupa aproape doi ani de prizonierat.
Din nefericire, din punct de vedere financiar, tara era in pragul colapsului, ruinata de cruciada si de suma stransa pentru rascumpararea lui. In ultimii cinci ani de domnie, Richard s-a confruntat neincetat cu lipsa banilor si a apelat la tot felul de mijloace spre a si-i procura. Dar lacomia sa nesabuita avea sa-i aduca in curand moartea. Aflat in Aquitania, el a auzit ca un taran de pe domeniul Chalus, langa Limoges, care-si sapa ogorul, descoperise o comoara, formata din mai multe statuete si monede de aur.
Stapanul domeniului i-a confiscat bietului plugar comoara, dar Richard a revendicat-o pentru el, ca stapan al intregii provincii. Cum feudalul a refuzat sa ii cedeze aurul, Richard i-a luat cu asalt castelul, promitand ca-i va spanzura de ziduri pe toti aparatorii sai. O lovitura de arbaleta bine tintita l-a atins insa la baza gatului, chiar sub coif. Regele si-a rupt sageata in rana, iar chirurgii nu i-au putut scoate ciotul ramas in gat, astfel ca rana s-a infectat si pe 6 aprilie 1199, dupa unsprezece zile de agonie, chinuit de febra, Richard s-a stins din viata, implorand, se spune, cu ultimele cuvinte, iertarea raposatului sau tata, cu care vorbea de parca aceasta ar fi fost viu! Cu un ultim licar de cunostinta, a cerut ca trupul sa-i fie inhumat langa cel al regelui Henric, pentru ca acesta sa-l poata ierta, in lumea de dincolo.
Un barbat adevarat, caruia insa nu-i placeau femeile!
Desi nimeni nu poate contesta ca Richard a fost un razboinic viteaz, faptul ca a ajuns pe tronul Angliei a reprezentat mai curand o catastrofa pentru aceasta tara. Spre deosebire de tatal sau, un om aspru, este adevarat, dar practic si prudent, Richard a actionat intotdeauna prada primului impuls. Mostenind tronul Angliei si numeroase provincii pe continent, intaiul lui imbold a fost sa instraineze tezaurul familiei, sa vanda tot ce se putea vinde si sa plece in cruciada. In acelasi timp, viata lui privata a constituit un motiv de dezaprobare pentru supusi si mai ales pentru Biserica.
Astazi, putini sunt aceia care contesta inclinatiile homosexuale ale lui Richard Inima de Leu. Istoricul Roger de Hoveden vorbeste despre prietenia deosebita ce l-a legat, initial, pe Richard de Filip al Frantei. Pe de alta parte, desi casatorit cu printesa spaniola Berengaria, Richard pare sa-si fi neglijat cu desavarsire sarcinile de rege si de sot, nefiind prea dornic sa aiba urmasi, in schimb umplandu-si serile cu ospete fastuoase, la care participau trubaduri talentati si flacaiandri chipesi...
De altfel, nici prestigioasa Enciclopedie Britannica nu infirma tendintele homosexuale ale regelui: „Richard era iresponsabil si patimas, poseda o energie imensa si era capabil de acte marinimoase, dar si de cele mai josnice cruzimi. In contrast izbitor cu tatal si cu fratii sai, niste afemeiati notorii, el era, fara indoiala, homosexual.” Printre amantii sai, in afara de presupusa legatura cu regele Frantei, istoricii ii enumera pe menestrelul Blondel, pe un tanar cruciat, Raife de Clermon, eliberat de Richard din captivitate, si chiar pe insusi Saladin! Pe de alta parte insa, alti cronicari spun ca Richard impartasea totusi patima neostoita a neamului sau pentru sexul slab si ca era un afemeiat inrait.
Totusi, in afara de un anume Filip (mort pe la 1211 si ale carui pretentii sunt dubioase), nimeni nu a sustinut, dupa moartea lui, ca i-ar fi fost fiu, desi bastarzii nu constituiau pe atunci un lucru neobisnuit pentru capetele incoronate...