RAZBOIUL ROZELOR

Scris de Admin 17.01.07 10:58

Rezumarea primului mesaj :

Episodul I
=====
Episodul II
=====
Episodul III
=====
Razboiul Rozelor (Ultimul episod)
=====

Scris de Admin 13.01.08 17:14

10 ianuarie 1863 - Metroul londonez intra in folosinta

Cel mai vechi sistem de transport subteran din lume, metroul din Londra, a fost dat in folosinta pe 10 ianuarie 1863, constituind si astazi o retea des uzitata de locuitorii capitalei britanice. In ciuda numelui sau, doar 45% din totalul liniilor metroului londonez se gaseste sub pamant, restul retelei aflandu-se la suprafata si intinzandu-se pana in suburbiile Londrei.

Numit de londonezi „The Tube”, metroul are 275 de statii si se intinde pe mai bine de 408 km, fiind cel mai lung din lume si unul dintre cele mai folosit – anul acesta peste un milliard de calatori au beneficiat de serviciile lui, de altfel zilnic este folosit de peste 3,5 milioane de oameni. Cea mai veche portiune este Central Line, intre Leyton si Loughton, care a fost initial cale ferata inainte de a fi inglobata in reteaua de metrou.

De asemenea, intre 1930 si 1940, mai multe linii feroviare ce uneau Londra de suburbia au fost transformate in linii de metrou. La izbucnirea razboiului, unele statii s-au transformat in adaposturi subterane, salvand viata a zeci de mii de oameni, in timpul bombardamentelor germane asupra metropolei.

Mai mult, in statia Down Street, astazi desfiintata, s-au tinut mai multe sedinte ale Cabinetului de Razboi, prezidat de Winston Churchill. In ciuda numarului urias de calatori, au existat la metroul londonez foarte putine accidente – rata ar fi cam de un accident la 300 milioane calatorii!

Nu au lipsit insa atacurile teroriste, cel mai vechi sunt consemnat in 1885, cand o bomba a explodat pe ruta Metropolitan, in statia Euston Square. Armata Republicana Irlandeza s-a facut vinovata de zece atentate, comise intre 1939 si 1993 iar fundamenalistii arabi au si ei doua atentate la activ, cel din 21 iulie 2005 si cel din 7 iulie 2006 care, desi nu au produse victime, cu exceptia atentatorilor sinucigasi, au provocat importante pagube materiale si panica.

Scris de Admin 20.12.07 17:37

Carta de milioane O copie rara a Magna Carta, un document juridic britanic din secolul al XIII-lea prin care se limiteaza puterile regale, a fost vandut marti contra sumei-record de 21,3 milioane de dolari, in cursul unei licitatii organizate de Casa Sotheby’s, la New York.

Scris de Admin 16.12.07 19:41

Moartea printesei Diana, conspiratie si crima rasista

http://www.sfin.ro/articol_11421/
De aproape un deceniu, Mohamed Al Fayed, proprietarul celebrelor magazine Harrod’s, strange probe care sustin aceasta ipoteza naucitoare

„Pe Diana si pe fiul meu, Dodi, i-a ucis sotul reginei, Ducele de Edinburgh, fiindca urmau sa se casatoreasca, iar Diana urma sa-i daruiasca fiului meu un copil...“, sustine magnatul egiptean Mohamed Al Fayed. Acesta este motto-ul extraordinarei carti de investigatie „Printesa Diana: «Ma vor ucide!»“, scrisa de Concha Calleja. Un alt bestseller pe care Editura Litera International il va purta, cu ajutorul „Saptamanii Financiare“, catre bibliotecile dumneavoastra, incepand din 17 decembrie .
31 august 1997. Dupa ce pleaca de la Hotelul Ritz, Diana, printesa de Wales, iubitul ei, producatorul Dodi Al Fayed-fiul, proprietarul magazinelor Harrod’s, si soferul Henry Paul, banuit agent al MI6 si al spionajului francez, mor, cand Mercedesul S 280 cu care incercau sa scape de insistenta unor paparazzi loveste un pilon din tunelul Pont d’Alma, din Paris.
Mostrele de sange dovedesc ca Paul era beat. Sase fotografi si un motociclist de presa sunt arestati, dar se constata ca nu au nicio vina. Procurorii francezi si autoritatile engleze deschid in paralel anchete oficiale. Pe limuzina avariata sunt descoperite urme de vopsea alba si se sugereaza implicarea unui Fiat Uno, care s-a volatilizat dupa accident. Martorii asigura ca acesta era condus de James Andanson, reporter al agentiei SIPA. Individul da o declaratie la politie si, doi ani mai tarziu, este gasit asfixiat intr-un Fiat Uno, de culoare alba, care fusese incendiat. Portierele masinii erau inchise pe dinafara. In martie 1998, tatal lui Dodi le comunica investigatorilor francezi convingerea sa ca accidentul este rezultatul unui complot pus la cale de casa regala britanica si incepe imediat o ancheta pe cont propriu. Anul urmator afla ca Agentia de Securitate Nationala a SUA dispune de 1.056 de pagini de informatii clasificate cu privire la Diana.

Vertijul
Implicarea lui Mohamed in cercetari (pentru care cheltuieste fara ezitare peste 3,5 milioane de lire sterline) pune moartea printesei Diana si a fiului sau intr-o perspectiva uluitoare: conspiratie, urmata de crima rasista. „Faptul ca mama unui viitor rege ar fi avut un fiu musulman ar fi complicat foarte mult existenta reginei Elisabeta II. (...) Tinand seama ca Diana planuia sa se marite cu Dodi Al Fayed, e foarte probabil ca printesa ar fi trecut la religia musulmana. Astfel, Coroana nu s-ar fi confruntat cu unul sau mai multi frati vitregi arabi ai regelui, ci si cu o regina-mama musulmana“, presupune Concha Calleja. Ca-ntr-un vertij, intra in scena noi martori, serviciile de spionaj MI6, CIA, NSA, Mossadul, refuzurile suspecte ale autoritatilor de a-i acorda pasaport britanic sau de a-i facilita lui Mohamed accesul la documente, demersurile juridice ale acestuia, concluziile contradictorii ale autopsiilor si expertizelor, premonitiile testamentare ale Dianei. „In rezumat, moartea Dianei de Wales si a lui Dodi Al Fayed se va incheia, indiferent de rezultatul procesului, cu multe enigme si, probabil, cu un verdict de moarte prin accident. Caz inchis“, conchide jurnalista.

Scris de Admin 16.12.07 19:41

Moartea printesei Diana, conspiratie si crima rasista
http://www.sfin.ro/articol_11421/moartea_printesei_diana__
De aproape un deceniu, Mohamed Al Fayed, proprietarul celebrelor magazine Harrod’s, strange probe care sustin aceasta ipoteza naucitoare

„Pe Diana si pe fiul meu, Dodi, i-a ucis sotul reginei, Ducele de Edinburgh, fiindca urmau sa se casatoreasca, iar Diana urma sa-i daruiasca fiului meu un copil...“, sustine magnatul egiptean Mohamed Al Fayed. Acesta este motto-ul extraordinarei carti de investigatie „Printesa Diana: «Ma vor ucide!»“, scrisa de Concha Calleja. Un alt bestseller pe care Editura Litera International il va purta, cu ajutorul „Saptamanii Financiare“, catre bibliotecile dumneavoastra, incepand din 17 decembrie .
31 august 1997. Dupa ce pleaca de la Hotelul Ritz, Diana, printesa de Wales, iubitul ei, producatorul Dodi Al Fayed-fiul, proprietarul magazinelor Harrod’s, si soferul Henry Paul, banuit agent al MI6 si al spionajului francez, mor, cand Mercedesul S 280 cu care incercau sa scape de insistenta unor paparazzi loveste un pilon din tunelul Pont d’Alma, din Paris.
Mostrele de sange dovedesc ca Paul era beat. Sase fotografi si un motociclist de presa sunt arestati, dar se constata ca nu au nicio vina. Procurorii francezi si autoritatile engleze deschid in paralel anchete oficiale. Pe limuzina avariata sunt descoperite urme de vopsea alba si se sugereaza implicarea unui Fiat Uno, care s-a volatilizat dupa accident. Martorii asigura ca acesta era condus de James Andanson, reporter al agentiei SIPA. Individul da o declaratie la politie si, doi ani mai tarziu, este gasit asfixiat intr-un Fiat Uno, de culoare alba, care fusese incendiat. Portierele masinii erau inchise pe dinafara. In martie 1998, tatal lui Dodi le comunica investigatorilor francezi convingerea sa ca accidentul este rezultatul unui complot pus la cale de casa regala britanica si incepe imediat o ancheta pe cont propriu. Anul urmator afla ca Agentia de Securitate Nationala a SUA dispune de 1.056 de pagini de informatii clasificate cu privire la Diana.

Vertijul
Implicarea lui Mohamed in cercetari (pentru care cheltuieste fara ezitare peste 3,5 milioane de lire sterline) pune moartea printesei Diana si a fiului sau intr-o perspectiva uluitoare: conspiratie, urmata de crima rasista. „Faptul ca mama unui viitor rege ar fi avut un fiu musulman ar fi complicat foarte mult existenta reginei Elisabeta II. (...) Tinand seama ca Diana planuia sa se marite cu Dodi Al Fayed, e foarte probabil ca printesa ar fi trecut la religia musulmana. Astfel, Coroana nu s-ar fi confruntat cu unul sau mai multi frati vitregi arabi ai regelui, ci si cu o regina-mama musulmana“, presupune Concha Calleja. Ca-ntr-un vertij, intra in scena noi martori, serviciile de spionaj MI6, CIA, NSA, Mossadul, refuzurile suspecte ale autoritatilor de a-i acorda pasaport britanic sau de a-i facilita lui Mohamed accesul la documente, demersurile juridice ale acestuia, concluziile contradictorii ale autopsiilor si expertizelor, premonitiile testamentare ale Dianei. „In rezumat, moartea Dianei de Wales si a lui Dodi Al Fayed se va incheia, indiferent de rezultatul procesului, cu multe enigme si, probabil, cu un verdict de moarte prin accident. Caz inchis“, conchide jurnalista.

Scris de Admin 16.12.07 14:07

Scrisorile de dragoste ale Dianei
Noi amanunte din viata intima a „Printesei inimilor” au fost dezvaluite recent de Mohamed Al Fayed, tatal lui Dodi Al Fayed.

Scris de Admin 15.12.07 12:42

Printesa Diana: corespondenta secreta cu Printul Philip

Scris de Admin 09.12.07 11:05

6 decembrie 1421 - Cel mai tanar rege al Angliei urca pe tron

Putini stiu ca suveranul care a urcat pe tron la cea mai frageda varsta a fost Henric VI al Angliei, devenit rege pe cand avea doar... 269 zile! Fiu al gloriosului Henric V si al fiicei regelui Frantei, Catherine de Valois, micul print a devenit de facto rege atunci cand tatal sau a murit pe neasteptate, la 31 august 1422. Existand suspiciuni ca Parlamentul de la Londra va refuza sa ofere tronul micului Henric, in favoarea unui print de stirpe autentic britanica, nobilii credinciosi abia raposatului rege i-au obligat pe parlamentari sa-l proclame suveran pe bebelusul care nu implinise inca un an si sa numeasca un consiliu regent.

Incoronarea propriu-zisa a avut loc insa pe 6 noiembrie 1429, cand Henric avea opt ani, peste doi ani el fiind uns si ca rege al Frantei, la Notre Dame de Paris. Dar victoriile obtinute de francezi, sub conducerea carismaticei Ioana d’Arc au dus la retragerea dreptului lui Henric de a conduce Franta si la numirea ca rege al acestei tari a Delfinului Carol VII.

Oricum, Henric a fost un rege slab, total diferit de tatal sau si el poarta o mare vina pentru renasterea Frantei, in perioada cat a fost rege, in detrimentul Angliei. Casatorit cu o nepoata a lui Carol VII, frumoasa Margareta de Anjou, Henric s-a lasat pacalit de vicleanul rege al Frantei, cedandu-i acestuia regiunile Maine si Anjou. Pierderile engleze s-au tinut apoi lant si in 1450, Calais a ramas singura lor posesiune din cele cucerite cu atata truda de Henric V, pe continent.

In plus, regele dadea semne de alienatie mintala, mostenindu-l, se pare, pe bunicul sau, regele Carol VI al Frantei, de asemenea nebun. Profitand de starea deplorabila a suveranului, principalele familii nobiliare engleze, York si Lancaster, s-au lansat intr-un conflict sangeros, ramas in istorie ca „razboiul celor doua roze”. In cele din urma, Richard, ducele de York, a reusit sa-l captureze pe Henric si sa-l intemniteze in Turnul Londrei, unde a fost asasinat, se pare, la 21 mai 1471, fiind urmat la tron de fiul lui Richard, Edward IV.

Scris de Admin 30.11.07 21:17

Carte cu coperte din piele umana
http://www.gardianul.ro/2007/11/30/stiinta-c54/carte_cu_coperte_din_piele_umana-s105401.html

O carte ale carei coperte sunt acoperite cu piele umana, va fi scoasa la vânzare in cadrul unei licitatii organizate la Doncaster, Marea Britanie. Se presupune ca pielea a fost prelevata de pe cadavrul unuia dintre membrii conspiratiei Gunpowder. In 1605, un grup de catolici englezi a pus la cale asasinarea regelui James I al Angliei si al VI-lea al Scotiei, a familiei acestuia si a majoritatii aristocratiei protestante. Grupul a planuit sa faca acest lucru printr-un singur atac cu explozibili asupra Parlamentului britanic, pe 5 noiembrie 1605. Conspiratorii aveau de gând, de asemenea, sa rapeasca toti copiii regelui, care nu se aflau in cladirea Parlamentului, si sa stârneasca o revolta. Gunpowder Plot a fost unul dintre numeroasele comploturi nereusite impotriva regelui James I si a fost urmat de Main Plot si Bye Plot, in 1603. Pe coperta cartii, intitulata "A True And Perfect Relation Of The Whole Proceedings Against The Late Most Barbarous Traitors, Garnet A Jesuit And His Confederates" si care prezinta sfârsitul conspiratorilor, se poate vedea obrazul unei fantome, daca este privita dintr-un anumit unghi. Cartea a fost pub
licata in 1606, la câteva luni dupa ce preotul iezuit Henry Garnet a fost capturat si executat pentru rolul sau in complot. Proprietarul cartii, care a tinut sa ramâna anonim, a declarat ca si-ar dori ca acest obiect rar si bizar sa intre in posesia unui muzeu pentru a fi vazut de multa lume. El crede ca semnele de pe piele au fost provocate de torturi. Pe coperta se poate citi o inscriptie in limba latina, "penitenta severa pedepseste carnea", care vrea sa arate oamenilor ce s-a intâmplat cu victima. in muzeele lumii exista câteva alte carti ale caror coperte sunt acoperite cu piele umana. Practica se numeste chiar legarea cartilor in piele de om (legatorie antropodermica).Aceasta practica s-a mai utilizat de asemenea si in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, când rechizitoriile proceselor de crima erau legate in pielea asasinului. Sid Wilkinson, reprezentantul casei Wilkinson's Auctioneers din Doncaster, a declarat ca pielea umana veche este moale "si iti da o senzatie bizara la atingere".

Scris de Admin 23.11.07 17:31

PRINTESA DIANA A AVUT CINCI AMANTI

Ancheta deschisa acum cateva luni cu intentia de a clarifica cauzele decesului tragic al Printesei Diana a scos la iveala si faptul ca printesa a avut cinci amanti in timpul vietii. Cei desemnati de fosta secretara a printesei, chestionata in timpul procesului, sunt: fostul capitan al nationalei Angliei de rugby, Will Carling, bodyguardul Barry Mannakee, fostul ofiter de cavalerie, James Hewitt, directorul de relatii publice al companiei Lotus, James Gilbey, si dealerul de arta, Oliver Hoare. »»»

Scris de Admin 12.11.07 16:40

Robin Hood a ramas fara padure
Daca Robin Hood ar trai astazi, ar fi gazda unei emsiuni numite “Jefuieste-i pe bogati”, care ar strange fonduri pentru salvarea padurii sale.

Padurea Sherwood, unde locuiau Robin Hood si banda lui de proscrisi, ascunzandu-se de seriful de Nottingham, se intindea pe vremuri pe o suprafata de aproximativ 40.000 de hectare. Astazi, miezul ei acopera doar 180 de hectare, petice de padure fiind imprastiate in tot restul comitatului Nottinghamshire.

Expertii spun ca trebuie luate masuri urgente pentru a se asigura regenerarea padurii si pentru a se salva stejarii batrani si rari din centrul acesteia. Circa 15 organizatii si-au unit fortele pentru a concepe un plan, sperand sa castige un imprumut de 100 de milioane de dolari la un concurs TV, care va avea loc in decembrie. “Daca ii ceri cuiva sa se gandeasca la ceva tipic englez sau britanic, se vor gandi la padurea Sherwood si la Robin Hood”, a spus Austin Brady, directorul regional al Comisiei pentru Conservarea Padurilor East Midlands.

Unul dintre cei mai batrani si cel mai celebru arbore din padure este Major Oak, de langa Edwinstowe, orasul in care, potrivit legendei, Robin s-a casatorit cu fecioara Marion. Istoricii sunt convinsi de acest fapt si sustin ca exista si alti stejari din Sherwood care dateaza din timpul lui Robin Hood, adica secolul al XIII-lea.
Padurarii afirma ca grupul stejarilor seculari este unul dintre cele mai mari grupuri de acest fel din Europa. Acestia au observat insa si o crestere a ratei de uscare a copacilor. De-a lungul secolelor, padurea a fost defrisata pentru a face loc fermelor, minelor, oraselor si industriei de prelucrare a lemnului. Bustenii din Sherwood au folosit la construirea corabiilor medievale si chiar la o parte din catedrala St.Paul din Londra.
Astazi, pagubele suferite in timp — la care se adauga si schimbarile climatice, dupa parerea unora — isi arata efectele. In medie, in fiecare zi moare un stejar batran: anul acesta sapte au fost taiati, iar rata pare sa creasca, a spus Izi Banton, padurarul sef. In acest moment exista 997 de stejari seculari pe cele 180 de hectare care alcatuiesc “inima vie a padurii”, spune Banton. 450 traiesc inca, din care 250 arata bine, iar ceilalti 200 sunt vulnerabili. Restul, pana la 997, sunt uscati, dar inca valorosi pentru padure, prin formele de viata pe care le sustin. Exista totusi sperante mari ca padurea Sherwood sa obtina imprumutul din partea BIG Lottery, o ramura a Loteriei Nationale care finanteaza cauzele nobile.

Scris de Admin 09.11.07 8:36

Castelele Angliei: 10 lucruri neobisnuite!

Anglia se mandreste cu castele incarcate de istorie, ridicate acum cateva secole ca raspuns la amenintarile armatelor straine sau, din contra, ca omagiu adus regilor care au iesit victoriosi din lupta.

Astazi, acestea sunt destinatii populare care atrag tot mai multi turisti curiosi sa le afle legendele si sa faca un pas, inapoi, in timp. Dar, si mai interesant este atunci cand poti face lucruri inedite in astfel de locuri.
Iata 10 propuneri pe care le poti testa pe pielea ta:
1. Bucura-te de petrecere
In perioada sarbatorilor, la castelele din Anglia se organizeaza petreceri inedite. Pe langa calatoria in timp pe care o faci vizitand Castelul Howard din Yorkshire sau Castelul Skipton, te vei putea bucura de evenimente inedite si cat se poate de placute.
2. Ia lectii de gatit
Castelul Ripley din Yorkshire gazduieste demonstratii culinare, in timp ce la Castelul Swinton Park poti lua chiar lectii de gatit si poti chiar tu in practica reteta culinara.
3. Evadeaza pe o insula
Cocotat pe un deal de unde peisajele sunt desprinse parca din basme, Castelul Lindisfarne dateaza din secolul al XVI-lea si este invaluit de romantism. De aici, vei pasi intr-o alta lume...
4. Intoarcere in trecut
Daca vrei sa simti pe pielea ta cum te poti intoarce in trecut, ofera-te voluntar la sapaturile arheologice din imprejurimile Castelului Bamburgh din Northumberland, Anglia.
5. O plimbare in salbaticie
Cumbria te va purta spre o zona virgina, salbatica si plina de farmec. Nu uita sa vizitezi, in periplul tau, Castelul Muncaster recunoscut pentru legendele cu stafii.
6. Un ospat regal
La Castelul Auckland sunt organizate, adesea, cine festive in stil regal la care poti participa si tu. Inconjurata de tablourile portret ale lui Jacob din secolele 12 si 13 si de cei "12 copii" ai lui Zurbaran, te vei simti, in mod sigur, inedit.
7. Picteaza gradina
La Castelul Sizergh din Cumbria poti lua cu tine, acasa, peisajele de pe aceste meleaguri. Participa la cateva ore de pictura organizate aici si iti vei surprinde, in mod sigur, pe cei dragi ramasi acasa.
8. O petrecere de pomina
Nu rata petrecerile organizate la Castelul Ruby din Durham, unul dintre cele mai mari castele medievale din zona. Interiorul opulent aminteste de secolul XVIII si XIX.
9. Aminteste-ti de cavaleri
Cea mai buna metoda de a-ti aminti si de a afla mai multe despre viata cavalerilor in armura este sa vizitezi pitorescul Castel Alnwick, resedinta Ducelui de Northumberland.
10. Picnic intre ruine
Castelul Pendragon din Lake District face referire la legenda Regelui Arthur si este un loc minunat pentru un picnic printre ruine. Se spune ca a fost construit de Uther Pendragon, tatal Regelui Arthur, care a murit alaturi de 11 dintre oamenii sai odata cu invazia saxonilor care au otravit peretii castelului.

Scris de Admin 08.11.07 17:27

Cele mai ridicole legi adoptate vreodata in Marea Britanie

Scris de Admin 01.11.07 17:10

Eduard al II-lea
http://www.ziarultricolorul.ro/monden.html?aid=10797
Regele Eduard (Edward) al II-lea al Angliei a domnit între anii 1307 si 1327, perioada în care tara a fost tulburata de revolta baronilor. În anul 1327 a fost silit de Parlament sa abdice în favoarea fiului sau Eduard al III-lea, dar, dupa cum relateaza istoricii, de înlaturarea lui de la tron nu a fost straina sotia sa, Isabella, fiica lui Filip al IV-lea cel Frumos. Aceasta, împreuna cu amantul ei, Roger Mortimer, a dat ordin ca Eduard al doilea sa fie arestat si închis. Din scrierile lui Thomas Morus reiese ca regele, care facea parte dintr-un cerc de homosexuali, îsi neglija în permanenta sotia, de aceea aceasta a hotarît sa se razbune. Regele a murit în închisoare în chinuri groaznice, introducîndu-i-se în fund un fier înrosit în foc!

Scris de Admin 28.10.07 19:01

25 octombrie 1760 - Incepe domnia regelui George III al Angliei

Nascut la 4 iunie 1738, regele George III a fost suveran al Marii Britanii si rege al Irlandei din 1769 pana pe 1 ianuarie 1801, cand a domnit ca rege al Regatului Unit. Pe langa acest titlu, era si duce de Brunswick Luneburg si elector de Hanovra. El a fost cel de-al treilea suveran britanic din Casa de Hanovra si primul care s-a nascut in Albion si vorbea fluent engleza. George III n-a pus niciodata piciorul in Germania.Indelungata sa domnie a fost marcata de o serie de conflicte militare. La inceputul ei, Anglia a invins Franta in Razboiul de sapte ani, devenind puterea dominanta in America de Nord si India. Dar nu peste multi ani, coloniile engleze din America au fost pierdute, in urma Razboiului de Independenta dintre 1776-1783.
Ulterior, regatul englez a fost implicat in razboaiele contra revolutionarilor francezi si a lui Napoleon Bonaparte, incheiate abia in 1815, odata cu infrangerea definitiva a „monstrului corsican”. Spre sfarsitul regnului sau, George III a inceput sa aiba tulburari mintale tot mai pronuntate. Stiinta medicala a epocii nu a putut stabili un diagnostic corect si desigur nici un tratament, dar se pare ca regele suferea de porfirie.
In 1810, orbit de cataracta si suferind de dureri reumatismale groaznice, dar si de durerea sufleteasca pricinuita de moartea fiicei sale favorite, printesa Amelia, regele a innebunit de-a binelea si a trebuit sa fie izolat la castelul Windsor. Dupa ce el a devenit cu totul incapabil sa-si mai exercite atributiile (iesind intr-o zi din castel, a imbratisat calduros un copac, pe care l-a luat drept... regele Prusiei!) tronul a fost ocupat de fiul mai varstnic al sau, George, print de Wales, care va domni apoi ca George IV, fiind bunicul faimoasei regine Victoria.
Avand mintile ratacite, regele n-a stiut niciodata ca a fost ales suveran al Hanovrei, in 1814 si nici ca regina, sotia lui, a murit, in 1818. La Craciunul anului urmator, el a vorbit, aproape fara oprire, timp de 58 de ore, dupa care a cazut intr-un somn adanc. Pe 29 ianuarie 1820, s-a stins din viata, la castelul Windsor.

Scris de Admin 13.10.07 14:37

Sfantul Beda Venerabilul si O istorie ecclesiastica a poporului englez

Scris de Admin 06.10.07 15:08

RAZBOI DE 45 DE MINUTE

Cel mai scurt razboi din lume a fost cel din 27 august 1896, intre Anglia si Zanzibar, care a durat doar 45 de minute. Colonistii britanici au inlocuit sultanul care preluase tronul regatului prin lovitura de stat, cu un altul, preferat de ei. »»»

Scris de Admin 06.09.07 10:17

Intelligence Service şi-a revenit în cursul războiului şi a început să furnizeze informaţii valoroase
Incidentul de la Veslo (9 noiembrie 1939) a contribuit la lichidarea reţelei Z a SIS prin capturarea rezidentului SIS de la Haga, maiorul R.H. Stevens, reprezentantul reţelei Z, căpitanul Payne Best, şi a olandezului Dirk Klop din serviciul de informaţii olandez. Reţeaua Z a SIS era opera amiralului Sinclair care dorea să aibă o reţea de rezervă în cazul în care SIS era infiltrat de germani. Răpiţi la Veslo de oamenii SD-ului, cei doi ofiţeri britanici vor fi duşi la Berlin şi supuşi unor interogatorii în cursul cărora Stevens s-a arătat foarte cooperant, dezvăluind germanilor numele tuturor personajelor importante din SIS, inclusiv pe cel al lui Menzies. Stevens a deconspirat numele tuturor şefilor de staţii ale SIS din Europa Occidentală şi Centrală şi a predat o copie a directivei politice trimise de SIS către şefii statelor majore din armata imperială britanică, în care erau expuse principiile acţiunilor clandestine.

Campania din Norvegia a relevat influenţa analizelor şi informaţiilor Intelligence Service-ului. Bizuindu-se pe „surse demne de încredere“ ale prietenului său de la Intelligence Service, generalul Mackensy a debarcat nu la Narvik, ci la Harstad, cu 55 km mai la nord, ceea ce avea să coste foarte scump în oameni şi materiale şi implicit victoria. John Baker White pune eşecul britanicilor pe seama „inexactităţii informaţiilor“ şi a supraaprecierii inamicului în materie de efective angajate în luptă şi subaprecierii vitezei sale de deplasare. Ofiţerul de informaţii White evidenţiază şi alte carenţe: „Serviciul nostru de informaţii şi îndeosebi secţiile sale topografice ne-au indus în mod grav în eroare, afirmând că şoselele acoperite cu zăpadă şi polei nu vor permite germanilor să înainteze din Oslo în direcţia nord; în realitate, coloanele blindate au avansat cu o viteză medie de 25 de km pe oră... Tot astfel, Royal Air Force a primit cele mai energice asigurări că Luftwaffe nu va putea utiliza lacurile îngheţ ate, din cauza suprafeţei lor neregulate şi a primejdiei de scufundare în punctele unde gheaţa era prea subţire. Informaţ ia era falsă pe de-a-ntregul şi avioanele germane au aterizat şi decolat cât şi cum au vrut pe lacurile Norvegiei“. Intelligence Service şi-a revenit în cursul războiului şi a început să furnizeze informaţii valoroase.

Pe parcursul anului 1939, relaţiile germano-britanice se vor înrăutăţi datorită garanţiilor acordate Poloniei, la 31 martie, urmate de cele pentru Grecia şi România la 13 aprilie 1939. Acordarea de garanţii politico-militare Poloniei, care era o dictatură militară de dreapta, puternic antisemită, a fost probabil cel mai puţin pe placul Marii Britanii, deoarece Polonia se distan- ţase de Liga Naţiunilor, acceptase expansiunea Japoniei şi Italiei şi dobândise teritorii din Cehoslovacia în perioada 1938- 1939. Cabinetul britanic nu a beneficiat, în luarea deciziei de susţinere a Poloniei, de raportul consilierilor de specialitate din care ar fi reieşit limpede că era, practic, imposibil să se acorde vreo protecţie Poloniei, iar această „garanţie“ îmbina „tentaţia maximă cu provocarea manifestă“. „Lupta pentru Cehoslovacia - opina W. Churchill - avea sens în 1938, când armata germană de-abia dacă putea să scoată pe frontul de vest şase divizii bine instruite, iar francezii, cu aproape 67 de divizii ar fi izbutit cu siguranţă să traverseze Rinul şi să intre în Ruhr. Numai că această variantă a fost socotită iraţională, imprudentă şi imorală“. Chamberlain nu accepta ideea unei alianţe cu URSS deoarece nu avea încredere în Stalin şi se temea şi ura statul şi sistemul sovietic. „Trebuie să mărturisesc - declara N. Chamberlain, în martie 1939 - că nu am absolut deloc încredere în Rusia. Nu cred în capacitatea ei de a menţine o adevărată ofensivă, chiar dacă ar dori acest lucru. Nu am încredere în motivaţiile ei, care mi se par a nu avea nicio legătură cu ideile noastre despre libertate şi care nu urmăresc altceva decât să îi păcălească pe ceilalţi“. Pe măsură ce Neville Chamberlain îşi neutraliza criticii care îi cereau o alianţă cu URSS împotriva Germaniei, pentru salvarea Poloniei şi a păcii pe continent, Molotov a cerut cu insistenţă, în cursul verii anului 1939, definirea conceptului de „agresiune indirectă“, astfel încât URSS să aibă mână liberă în statele baltice. Misiunea militară aliată franco-britanică trimisă la Moscova, în august 1939, a reprezentat un element de decor în jocul diplomatic ce era inutil chiar din clipa în care începuse. „Chiar dacă am fi fost de acord cu fiecare revendicare a sovieticilor, chiar dacă am fi sacrificat statele baltice şi am fi forţat Polonia să accepte trupele ruseşti, în ultimă instanţă am fi putut oferi satisfacerea aspiraţiilor ruseşti numai cu riscul războiului. Germanii, pe de altă parte, au oferit guvernului sovietic satisfacţie deplină şi imediată, fără riscul unui război. Alegerea ruşilor era evidentă“, scria un diplomat britanic după 23 august 1939.

Scris de Admin 06.09.07 10:16

Şefii Statului Major Imperial au raportat Cabinetului britanic, la 28 martie 1938, că nu se poate face nimic pentru a împiedica Germania să invadeze Boemia, şi ar trebui, în consecinţă, să fie luată în calcul necesitatea unui război împotriva Germaniei, destinat să îi redea Cehoslovaciei integritatea teritorială, iar acest lucru ar fi posibil numai prin înfrângerea Germaniei printr-un război de lungă durată.

În iulie 1938, Intelligence Service a primit noi avertismente în legătură cu operaţiunea „Green“. Reţeaua de informaţii privată a subsecretarului permanent de la Foreign Office, sir Robert Vansittart, a furnizat şi ea informaţii alarmante. Rapoartele indicau un atac german oricând după sfârşitul lunii august. La începutul lunii august au sosit două rapoarte independente privind decizia lui Hitler de a ataca de îndată ce va fi strânsă recolta, indiferent de riscuri sau de obstacole, iar MID a difuzat un studiu despre Wehrmacht, care conchidea că, deşi erau slabe posibilităţile unui război al Germaniei împotriva Marii Britanii, aceasta ar putea lansa „atunci când va dori şi pe neaşteptate o ofensivă copleş itoare împotriva Cehoslovaciei, fără să se teamă de amestecul efectiv al Occidentului în timpul acestei operaţiuni“. La 17 august 1939, şeful postului de informaţ ii al Intelligence Service de la Viena, căpitanul Thomas Kendrick, a fost arestat în timp ce conducea maşina în vecină tatea unor trupe germane în manevră. Au urmat şi alte arestări de persoane acuzate de spionaj împotriva mişcărilor de trupe germane.

Raportul MID a fost revizuit, la sfârşitul lui august 1938, pentru a elimina consideraţ iile cu privire la perspectivele Germaniei într-un război european de lungă durată. Raportul ignora concluzia IIC care avertiza că Germania nu acumulase un inventar corespunzător de materii prime pentru a duce un război european, în schimb conchidea că Germania ar putea lansa un atac masiv împotriva Cehoslovaciei şi „ar putea privi cu tot mai mult calm urmările unui atac lansat de către Occident împotriva ei“.

Analiştii Intelligence Service apreciau că Hitler era hotărât să realizeze supremaţia germană în Europa Centrală şi de Sud-Est
Informaţiile Ministerului de Război care indicau că armata germană avea doar un avantaj numeric limitat faţă de cehi şi că, de fapt, era depăşită ca efective la graniţa cu Franţa, au fost ulterior confirmate, atunci când generalul Alfred Jodl a depus mărturie în timpul proceselor de la Nürnberg că era exclus un război în 1938, pe vremea Münchenului, pentru că erau doar opt divizii combatante şi şapte divizii de rezervă la fortificaţiile vestice, care nu erau nimic altceva decât un mare şantier de construcţii, ce trebuia să reziste împotriva unui număr de 100 de divizii franceze. Intelligence Service-ul a înaintat, la 18 septembrie 1938, primuluiministru N. Chamberlain, un studiu ultrasecret intitulat „Ce trebuie să facem?“. Analiştii Intelligence Service-ului îl informau pe Chamberlain că, după estimările lor, Hitler era hotărât să realizeze supremaţia germană în Europa Centrală şi de Sud-Est, în Belgia, Olanda, statele baltice şi scandinave, promovând, în acelaşi timp, dezmembrarea URSS, precum şi recuperarea coloniilor de peste mări. Autorii raportului sugerau că, pentru a câştiga timpul necesar reconstruirii puterii militare britanice, o parte din Cehoslovacia ar trebui sacrificată în folosul Germaniei, lăsând doar „un stat care să fie literalmente cehoslovac - un stat compact, omogen, neutralizat, sub garanţ ii internaţionale“. Cehii trebuiau convinşi să înţeleagă fără echivoc că vor rămâne singuri dacă refuză o astfel de soluţie. Intelligence Service credea că securitatea britanică avea nevoie de o reînarmare cuprinzătoare şi rapidă, deoarece Marea Britanie nu putea să aibă cu adevă rat încredere în nicio ţară străină şi sugera o alianţă defensivă permanentă cu Franţa, conjugată cu presiuni asupra francezilor să se reînarmeze cât de rapid posibil. Cu două zile înainte de Acordul de la München, şeful Biroului 2 francez, generalul Gauche, informa Statul Major General de la Paris că Germania putea mobiliza 120 de divizii şi era pregătită pentru „războiul general“. Acest raport a uşurat misiunea şefului Statului Major General, generalul Maurice Gamelin, care a recurs la cifre pentru a explica în mod logic refuzul Franţei de a veni în apărarea Cehoslovaciei.

Chamberlain nu va amesteca Uniunea Sovietică în jocul diplomatic de la München, deoarece nu avea încredere în Stalin, pe care îl suspecta că spera ca Marea Britanie şi Franţa să intre în război cu Germania, ceea ce ar fi fost în folosul intereselor sovieticilor. Experţii militari britanici îi sugeraseră prim-ministrului că Armata Roşie nu are capacitatea de a participa la un război ofensiv. O dovadă a seriozităţii intenţiilor URSS-ului a fost dată de mobilizarea trupelor sovietice din districtele militare Bielorusia şi Kiev, atunci când trupele poloneze se îndreptau spre graniţa cehă. Pregătirile militare sovietice au continuat până în momentul semnării Acordului de la München în condiţiile în care Cehoslovacia devenea, astfel, dintr-un pumnal îndreptat spre inima Germaniei, un pumnal înfipt în măruntaiele Uniunii Sovietice.

Într-o conversaţie particulară a lordului Halifax cu ambasadorul american Joseph Kennedy, la o ceaşcă de ceai, după evenimentele din septembrie 1938, diplomatul britanic sugera că Hitler nu dorea un război împotriva Angliei şi, în mod sigur, nici Marea Britanie nu dorea un război cu Germania, decât dacă aceasta ar încerca să intervină în treburile dominioanelor. O analiză lucidă a ceea ce a însemnat acordul de la München pentru politica de apărare a Imperiului este făcută de Winston Churchill: „S-a dezbătut mult problema cine a câştigat mai mult în forţă în anul care a urmat după München: Hitler sau Aliaţii. Multe persoane din Britania, care ne cunoşteau goliciunea, au avut un sentiment de uşurare că, o dată cu trecerea fiecărei luni, forţa noastră aeriană se dezvolta, iar tipurile de Hurricane şi Spitfire se apropiau de finalizare. Numărul escadrilelor formate creştea, iar tunurile aeriene se înmulţeau. (...) În 1938, procesul de înlocuire a avioanelor de luptă britanice biplane, de tipul Gladiator, cu tipurile moderne Hurricane şi, mai târziu, Spitfire tocmai începuse. În septembrie 1938, aveam doar cinci escadrile pe avioanele Hurricane. (...) Germanii erau cu mult înaintea noastră în înlocuirea cu tipuri mai noi de avioane de luptă. Ei aveau deja un număr destul de mare de ME109, împotriva cărora vechile noastre avioane ar fi mers foarte prost. În cursul anului 1939, poziţia noastră s-a îmbunătăţit cu tot mai multe escadrile reînnoite. În luna iulie a acelui an, noi aveam 26 de escadrile de avioane moderne de luptă, cu opt tunuri, deşi fusese puţin timp pentru adunarea rezervelor şi pieselor de schimb necesare.

În iulie 1940, în timpul bătăliei pentru Britania, aveam la dispoziţie 47 de escadrile de avioane de luptă moderne. (...) Între anii 1939 şi 1940, ei au avut o creştere de doar 20%, în timp ce creşterea noastră în avioane moderne de luptă a fost de 80%. Anul 1938 ne-a găsit cu o tristă deficienţă la calitate şi, cu toate că în 1939 făcuserăm oarecare drum spre înlăturarea decalajului, stăteam încă relativ prost faţă de 1940, când a venit testul (...) În sfârşit, mai trebuie avut în vedere acest fapt descumpănitor că, într-un singur an, 1938, Hitler a anexat la Reich şi a adus sub conducerea sa absolută 6.750.000 de austrieci şi 3.500.000 de sudeţi, în total peste 10 milioane de supuşi, lucrători şi soldaţi“. Opiniile lui W. Churchill reprezintă o analiză extrem de lucidă şi de rece asupra efortului făcut de Marea Britanie pentru a câştiga timp şi a desăvârşi înarmarea Imperiului pentru ceea ce devenise previzibil: cel de-al doilea război mondial.

Intelligence Service nu a sesizat viitorul curs al relaţiilor sovieto-germane şi semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop
Intelligence Service-ul a avut o „contribuţ ie“ semnificativă la eşecul Cabinetului britanic în efortul de a sesiza corect evoluţia raporturilor sovieto-germane şi semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Sursele de informaţii ale subsecretarului sir Robert Vansittart, care avertizau despre pregătirile germane de război şi viitoarea alianţă cu sovieticii, au fost considerate suspecte de către unele oficialităţi, precum subsecretarul permanent al Foreign Office-ului, sir Alexander Cadogan. Rapoartele MID vor insista asupra dovezilor contradictorii care, mare parte, proveneau de la Intelligence Service. „Cel puţin unul dintre rapoartele cele mai secrete indica faptul că germanii erau de părere că eliminarea lui Stalin era esenţială pentru planurile lor. Un alt raport ultrasecret dintr-o sursă sigură din Rusia afirma că Stalin era foarte supărat din cauza intrigilor germane în Ucraina şi că, atâta timp cât ar fi rămas în funcţie, nu era posibilă o apropiere. Un alt raport... afirma că, deşi anumite părţi ale opiniei publice sovietice influente puteau să fie împotriva unei cooperări active cu puterile occidentale, totuşi sentimentele împotriva Germaniei erau încă foarte puternice“, se aprecia în raportul MID.

La începutul lunii iulie 1939, rapoartele serviciilor secrete britanice indicau că posibilitatea apropierii germano-sovietice se micşorase în timp ce unii analişti de frunte îşi exprimau scepticismul. „Mai mulţi factori au contribuit la neputinţa serviciilor de informaţii britanice de a anticipa semnarea Pactului sovieto-german. Informaţiile ce ajungeau în Marea Britanie erau adesea confuze şi incorecte în chestiuni-cheie. Mai mult decât atât, frecvenţa rapoartelor reflecta magnitudinea dezbaterii din interiorul Germaniei, care a scăzut spectaculos la mijlocul lui iunie şi n-a mai apărut într-un grad care să aibă vreo importanţă între 30 iulie şi 17 august, perioada cea mai activă. Îndată ce Hitler a luat hotărârea de a examina cu seriozitate semnarea unui pact cu sovieticii, oficialităţile, care erau de altă părere, au încetat să mai discute subiectul, iar alţii nici n-au mai auzit nimic despre el“, opina istoricul Jeffrey T. Richelson. Incapacitatea GC&CS de a citi cifrul diplomatic sovietic avea să influenţeze analizele care vor sta la baza deciziilor politico-militare britanice în acea vară a anului 1939. Analiştii SIS nu au subliniat suficient importanţa informaţiilor despre înţelegerea sovieto-germană atunci când le-au prezentat la Foreign Office. În martie 1939, generalul de brigadă F. G. Beaumont-Nesbitt, director adjunct al informaţiilor militare din cadrul Ministerului de Război, a propus crearea unui „Birou central al informaţiilor“ în care să se concentreze, spre analizare şi sintetizare, toate informaţiile culese de diversele servicii pe anume probleme date. Propunerea lui Nesbitt era generată de constatarea incapacităţii sistemului de informaţii britanice de a tria ceea ce era fals de ceea ce era adevărat şi de a desprinde esenţialul din masa de informaţii acumulate. Doar 20% din estimările şi rapoartele Intelligence Service din acea perioadă s-au confirmat. Reprezentanţii Marii Britanii de la Moscova s-au plâns de valoarea informaţiilor pe care le primeau din partea Intelligence Service-ului.

La sfârşitul lunii februarie 1939, plângerile erau atât de aspre, încât Alexander Cadogan, secretar permanent al Foreign Office-ului, răspunzător şi de Intelligence Service, i-a scris lui Sir Neville Henderson, ambasadorul britanic la Berlin: „Agenţii noştri sunt, desigur, obligaţi să raporteze zvonuri sau informaţii în posesia cărora intră ei: ei fac o anume selecţie, dar, în mod firesc, nu îşi asumă responsabilitatea uneia prea tranşate şi este datoria noastră să evaluăm informaţia pe care o primim şi să tragem din ea concluzii cât mai raţionale. S-ar putea ca noi să eşuăm, şi în acest caz este vina noastră, dar nu cred că este corect să blamăm SIS“. Analizând aceste probleme ale Intelligence Service-ului, istoricul Jeffrey T. Richelson este de părere că, în ciuda faptului că ar fi putut exista informaţii definitive şi în timp util, nu este sigur că acestea ar fi avut vreun impact asupra decidenţilor politici deoarece ideile preconcepute ale conducătorilor ţării ar fi putut din nou să-i facă să nu ţină seama de informaţiile primite.

Seria de dezastre informaţionale ale Intelligence Service va continua şi după 1 septembrie 1939, ceea ce va influenţa de o manieră semnificativă evoluţia britanică până la Bătălia Angliei şi operaţiunea „Dynamo“. Faptul că 11 vase comerciale britanice, franceze şi neutre cu un total de 55.000 tone săriseră în aer, în septembrie şi noiembrie 1939, datorită unor mine de un tip special, plasate de germani de-a lungul Coastei Canalului Mânecii şi la vărsarea Tamisei în Mare, a relevat un nou eşec al Intelligence Service. La 29 septembrie 1939, după ce minele magnetice intraseră în acţiune, într-un raport al secţiei navale din Intelligence Service, înaintat primului lord al Amiralităţii, se afirma: „După cum reiese din sinteza informaţiilor primite de la corespondenţii (termen eufemistic pentru agenţi) din Bremen, Willhelmshaven şi Ludwigshafen, marina de război germană (Kriegsmarine) nu este dotată cu mijloace de luptă diferite faţă de 1918. Nu se prevăd nici măsuri tactice deosebite de cele aplicate în primul război mondial. Amiralul Raeder se situează pe poziţii pur defensive, punând accentul aproape în exclusivitate pe submarine pentru spargerea blocadei instituite de flota aliată“.

Scris de Admin 30.08.07 7:21

Curentul majoritar, inspirat de Chamberlain şi cunoscut ca „The Old Gang“, îşi propunea continuarea politicii anterioare de îmbinare a conciliatorismului cu reînarmarea. Iniţial, în spiritul celor convenite în 1934, se aprecia că sumele alocate reînarmării, pentru a nu afecta dezvoltarea social-economică a ţării, trebuiau limitate la 1.500.000 de lire sterline; din vara anului 1938, cheltuielile de înarmare au început să sporească, dar primul-ministru se pronunţă pentru dotarea armatei britanice preponderent cu mijloace defensive. Convins că foarte curând se vor produce uriaşe schimbări în echilibrul de forţe mondial, primul-ministru Chamberlain căuta să afle dacă aceste schimbări se pot face fără război, şi dacă da, ce rol va trebui să joace Marea Britanie. Primul-ministru britanic nu avea încredere în conceptul securităţii colective, în Liga Naţiunilor, în „trăncăneala inutilă“ a preşedintelui Roosevelt, în aliaţii tradiţionali ai Regatului Unit, spre exemplu Franţa, şi nici în Foreign Office, deoarece cei de acolo „nu au nici curaj, nici imaginaţ ie“. Era dispus să îşi folosească propriii intermediari şi să comunice direct, cu Germania şi Italia, decât prin intermediul Foreign Office-ului. În 1937 Chamberlain scria: „Cred că o politică dublă de reînarmare şi de îmbunătăţire a relaţiilor cu Germania şi Italia ne va ajuta să trecem cu bine de această perioadă dificilă, să sperăm însă că nu se va supăra Foreign Office-ul“.

Evenimentele din Orientul îndepărtat din vara anului 1937, respectiv conflictul chino-japonez, l-au determinat pe N. Chamberlain să caute o soluţie diplomatică pentru separarea celor trei puteri totalitare, în condiţiile în care Marea Britanie nu putea lupta concomitent cu Germania, Italia şi Japonia.

Eforturile lui Chamberlain de a încheia un acord politic cu Italia privind supremaţia în Marea Mediterană şi Africa de Nord au provocat demisia lui Anthony Eden de la conducerea Foreign Office-ului şi condamnarea publică a politicii de conciliere a primului-ministru. „Nu cred că vom obţine niciun rezultat în Europa cu politica de conciliere... degeaba dăm impresia că am câştiga teren, când de fapt nu facem altceva decât să cedăm presiunilor“, declara Anthony Eden în Camera Comunelor. Primul-ministru l-a numit în locul lui Eden pe Lord Halifax. El l-a înlocuit şi pe Sir Robert Vansittart, un declarat antigerman, cu Sir Alec Cadogan.

Evenimentele din primăvara anului 1938 şi tensiunea crescândă a raporturilor germano-cehoslovace au anulat eforturile diplomatice ale lui Chamberlain şi au generat episodul de la München.

Maşina de descifrat ULTRA a suplinit erorile de analiză a Intelligence Service
La sfârşitul lui martie 1938, primulministru N. Chamberlain scria: „Nu trebuie decât să priviţi harta şi veţi înţelege că nici noi, nici Franţa n-am putea face nimic pentru a îi împiedica pe nemţi să intre în Cehoslovacia dacă vor să facă acest lucru... Am renunţat de aceea la ideea de a da garanţii Cehoslovaciei sau Franţei în legătură cu obligaţiile pe care le are ea faţă de această ţară“.

Lordul Halifax, şeful Foreign Officeului, prezentase, în cadrul unei şedinţe speciale a comitetului pentru politică externă a guvernului, la câteva zile după Anschluss, cele trei posibilităţi de acţiune: încheierea unei „Mari Alianţe“ pentru a opri Germania printr-o acţiune colectivă; un angajament ceva mai limitat faţă de Cehoslovacia, care totuşi ar fi atras în mod sigur Anglia în tratatele de garantare franco-sovietice faţă de Praga; în sfârşit, eforturile particulare de a convinge atât Franţa, cât şi Cehoslovacia că trebuie să ajungă la o înţelegere cu Germania.

Scris de Admin 30.08.07 7:20

Politicienii britanici nu au luat în calcul, în cadrul pregătirilor pentru război, faptul că Imperiul Britanic putea fi distrus de un nou război mondial, precum şi tendinţele Statelor Unite, deja o mare putere industrială şi financiară, care urmărea cu obstinaţie, înlăturarea supremaţiei economice a Marii Britanii asupra pieţei economice globale, respectiv lichidarea Commonwealth-ului.

Sigismund Waley, expert în finanţe externe, avertiza că, în cazul unei înfrângeri a puterilor occidentale, Regatul Unit ar dispărea inevitabil ca piaţă importantă pentru SUA. Totodată, numeroase naţiuni din cadrul Commonwealthului ar avea de suferit, s-ar produce haos în India, un război colonial în Africa de Sud, iar doctrina de tutelă asupra populaţ iilor aborigene inclusă în sistemul mandatului ar fi măturată, Egiptul, Irakul şi Arabia ar fi împinse spre o totală revizuire a valorilor, în sensul unei supuneri faţă de cuceritorul totalitar, şi se va înregistra „o cădere bruscă a nivelului de trai din întreaga lume, de la care Statele Unite nu ar putea să se sustragă“. Pe măsură ce politicienii britanici ai anilor ‘30 se afundau în jocul diplomatic al celui de-al III-lea Reich, nutrind speranţa că vor putea salva pacea omenirii şi conceptul de securitate colectivă, oferind şi Germaniei şansa reafirmării ei, un grup de oameni din serviciile secrete britanice şi din cercurile de afaceri internaţionale conştientiza miza care se afla în joc.

Intelligence Service a subestimat potenţialul militar german în perioada 1933-1936, urmând să-l supraestimeze din toamna anului 1936
„Focus“ era una dintre grupările create de amiralul Hall şi alcătuite din bărbaţi şi femei care considerau războiul inevitabil, dar ale căror păreri contraveneau politicii oficiale a Marii Britanii. Unii dintre participanţ i aparţineau chiar serviciului secret britanic, precum maiorul Desmond Morton. La Washington exista un grup intitulat „The Room“, un serviciu de informaţii particular, care lucra în colaborare cu Serviciul britanic. „The Room“ a stabilit strânse contacte cu Clubul Walrus, tot din New York, format exclusiv din membri anglofili. William Donovan era membru al Clubului „Walrus“ şi, probabil, făcea parte şi din „The Room“. La Londra, acestor cluburi le corespundeau Clubul „Ends of the Earth“ şi Clubul „1b“. Stewart Menzies, viitorul director al Intelligence Service-ului, era membru al ambelor. Terminalul francez al acestor interconexiuni se afla la „Traveller’s Club“, de pe Champs-Elysees, unde se întâlneau pentru a lua prânzul cei mai mulţi, şi adesea toţi conducătorii serviciilor secrete franceze, cât şi unii membri ai celor americane şi britanice. Stewart Menzies participa în mod regulat la acele întruniri, fiind o figură extrem de populară. În 1936, francezii au trecut la executarea de misiuni de fotografiere aeriană, pentru prima oară după 1929, asupra teritoriului Germaniei. Informaţiile culese astfel au fost puse la dispoziţia Intelligence Service-ului. RAF-ul executase misiuni de recunoaştere, în 1936, împotriva unor ţinte de pe teritoriul Imperiului Italian, cu ajutorul fotografiei oblice. Survolarea directă a Germaniei şi Italiei era considerată, de către Ministerul Aerului al Marii Britanii, inacceptabilă din motive politice internaţionale. Colaborarea dintre Georges Ronin de la Deuxiéme Bureau şi Fred Winterbotham de la Secţia Aerului din Intelligence Service a permis ca un avion Lockheed 12A pilotat de Sidney Cotton, un pilot australian, să zboare şi să facă fotografii la peste 2.500 m. În aprilie 1939, Sidney Cotton fotografiase deja nu numai Mediterana, dar şi porţiuni întinse ale Germaniei, sub acoperirea unor zboruri comerciale. Misiunile aeriene ale lui Sidney Cotton desfăşurate sub mâna „Corporaţiei de Vânzări şi Cercetări Aeronautice“ au continuat cu un nou avion Lockheed 12A, având la bord rezervoare suplimentare de combustibil, ceea ce i-a permis să-şi mărească raza de acţiune de la 1.100 km la 2.500 km.

Remilitarizarea Rhenaniei (7 martie 1936) a schimbat radical atitudinea serviciilor de informaţii britanice asupra misiunilor lor din Germania. În noul context internaţional, serviciile de informaţii britanice, ca şi cele franceze, aveau două sarcini principale: să aprecieze pericolul prezentat de reînarmarea germană şi să avertizeze în legătură cu orice mişcări germane. Evaluările informaţiilor militare şi ale cercetării aeriene, în perioada 1933- 1936, au subestimat potenţialul militar german, iar din toamna anului 1936, l-au supraestimat.

Direcţia Informaţii Militare a Marii Britanii (Military Intelligence Directorate- MID) şi Centrul de Informaţii Industriale (Industrial Intelligence Center-IIC) au fost induse în eroare de lansarea relativ lentă a programului german de reînarmare. În iulie 1935, MID şi IIC au estimat că Wehrmacht-ul îşi va creşte efectivele cu maximum opt sau nouă divizii pe an, ajungând la un total de 90 până la 100 de divizii în 1943. Până În septembrie 1936, MID nu a fost preocupat în mod special de renaşterea Wehrmacht-ului, acordând credit declaraţiilor lui Hitler potrivit cărora armata nu va creşte peste forţa sa existentă pe timp de pace de 36 de divizii.

În acea perioadă, în care norii războiului împotriva Germaniei se adunau cu fiecare zi care trecea, William Stephenson, un prosper om de afaceri canadian, se va implica în războiul secret împotriva naziştilor. Stephenson l-a sprijinit pe Reginald Mitchell pentru a finaliza proiectul unui avion de vânătoare ce avea să devină precursorul Spitfire-ului. Canadianul putea finanţa asemenea proiecte, graţie companiei Electric and General Industrial Trust. Prin intermediul serviciilor germane a ITT-ului (International Telephone and T e l e g r a p h ) , Billy Stephenson a studiat sistemul de telecomunicaţii g e r m a n . Inginerii ITTului au relevat faptul că o mare parte din trafic se făcea în cod, ca urmare a folosirii unei maşini de cifrat, celebra „Enigma“. Biroul de informaţii al lui Stephenson, de pe strada St. James’s, în apropiere de piaţa Picadilly, devenise baza londoneză a unei alianţe cu Washingtonul. Prin acest canal, a sosit, în 1935, vestea că marina militară japoneză şi Ministerul de Externe nipon foloseau o versiune proprie a Enigmei. Graţie lui Stephenson, a luat naştere o cooperare neoficială.

Serviciul de informaţii al transmisioniştilor din armata de uscat americană şi omologul său din marina militară a Statelor Unite nu avea voie să facă schimb de informaţii cu englezii. Dar multe se puteau realiza pe cale verbală. Invocând motive de afaceri pentru a discuta cu personalităţi proeminente, Stephenson a organizat o conlucrare în care nimic nu se aşternea pe hârtie, pentru a nu provoca niciun inconvenient“, scria istoricul William Stevenson.

În ianuarie 1938, căpitanul R.E. Ingersoll, directorul secţiei de planificare a operaţiilor din US Navy, a fost trimis la Londra pentru a coordona o activitate comună de decodare a cifrurilor unui inamic potenţial. Misiunea secretă a căpitanului Ingersoll nu s-a bucurat de apecierea prim-ministrului N. Chamberlain şi nici a celor din Royal Navy cărora nu le-a surâs propunerea americanilor de a instala maşini de cifrat la bordul navelor de război. Refuzul propunerii făcute de către americani avea să ducă la situaţia în care Royal Navy intra în cel de-al Doilea Război Mondial fără o dotare care era deja curentă pentru US Navy. Secretele „Enigmei“ erau urmărite şi se încerca descifrarea lor încă din 1931. Gustav Bertrand, şeful secţiei de informaţii radio de la Deuxiéme Bureau, încerca, din 1929, să descifreze comunicaţiile cifrate germane.

Germanul Hans Thilo-Schmidt, cunoscut de spionajul francez cu numele de cod Asche, a vândut, pentru 500 de dolari, secretele Enigmei. Maşina militară germană „ENIGMA“ se născuse, în aprilie 1918, când un inginer electrotehnist, în vârstă de 39 de ani, Arthur Scherbius, a făcut o cerere de patentă pentru un nou tip de maşină de cifrat. Invenţia lui Scherbius va fi adoptată de către Marina germană, în 1926, de Armată, în 1928, şi de Forţele Aeriene, în 1935.

Omul de afaceri canadian, William Stephenson a contribuit la crearea unei cooperări informative între Marea Britanie şi Statele Unite
Eforturilor făcute de Deuxiéme Bureau şi GC&CS li se vor alătura matematicienii polonezi (Marian Rejewski, Jerzy Rozycki şi Henryk Zygalski) conduşi de Gwido Langer, şeful lui Biuro Szyfrow 4, o unitate de descifrare ataşată statului major al armatei poloneze. În ianuarie 1938, Rejews k i şi colegii săi au reuşit să descifreze 75% din traficul „Enigma“, în mare măsură pe baza propriilor studii teoretice care generaseră o invenţie numită „bomby“, respectiv o maşină asemănătoare computerelor. Gwido Langer avea un personal limitat şi, în scurt timp, a fost depăşit de măsurile de securitate germane, care includeau modificarea zilnică a cheilor şi adăugarea unor rotoare suplimentare. Cursa criptoridecriptori a continuat până în decembrie 1938, când un alt set de îmbunătăţiri germane - în principal adăugarea unui al cincilea rotor - i-a pus în încurcătură pe matematicienii polonezi. La 9 şi 10 ianuarie 1939, a avut loc prima întâlnire dintre specialiştii polonezi, francezi şi britanici. Şeful GC&CS, Alaistar Denniston, căpitanului Gustave Bertrand, şeful secţiei de spionaj a Serviciului de Informaţii, specializată în documente criptografice, şeful Biroului Cifru Polonez şi şefii Secţiei Cifru German al acestuia din urmă, precum şi doi britanici. În iulie, polonezii au arătat invenţia lor, „bomby“, şi au demonstrat cum funcţionează. Totodată au fost pregătite două duplicate ale „Enigmei“, unul pentru britanici, unul pentru francezi. După ocuparea Poloniei şi refugierea la Paris, decriptorii polonezi au avut o întâlnire cu Bertrand şi reprezentanţ ii GC&CS-ului englez. Asaltul asupra „Enigmei“ va continua în Marea Britanie, deoarece GC&CS dispunea de resurse pentru a amplifica succesul polonez. Numită codificat „Ultra“, operaţ iunea a permis evacuarea de la Dunkerque, descifrarea ordinelor germane pentru flotilele de bombardament şi vânătoare dezlănţuite împotriva Angliei, coordonatele grupurilor de submarine, plângerile mareşalului Rommel în legătură cu lipsa proviziilor şi a tancurilor etc. Maşina ULTRA a detectat pregătirile germane pentru ofensiva din 1941 din Balcani, dar, pentru că mesajele descifrate nu menţionau Balcanii, atacul germanilor i-a găsit pe englezi nepregătiţi. Similar, ofensiva germană din 1944, care a devenit cunoscută ca Bătălia de la Bulge, i-a luat pe aliaţi complet prin surprindere, pentru că ordinele de atac erau expediate numai prin căi de comunicaţie terestră. Măsurile de securitate extraordinare luate în jurul secretelor din operaţiunea „Ultra“ şi orgoliul nemăsurat al celor de la Chiffrierabteilung (OKW / biroul cifru), care nu au crezut nicio clipă că „Enigma“ putea să fie, în ciuda îmbunătăţirilor, penetrată, au contribuit la deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial. La întrebările amiralului Karl Dönitz, comandantul flotei de submarine, referitoare la pierderea a 43 de submarine, într-o singură lună a anului 1943, datorită descifrării de către inamic a comunicaţiilor „Enigma“ către flotă, OKW/chi a răspuns prin realizarea unei maşini „Enigma“ cu şase rotoare, concepută în mod special pentru comunicarea cu submarinele. Maşină care putea genera un sextilion de combinaţii ceea ce făcea ca nimeni să nu poată rezolva o maşină atât de complexă „prin nicio metodă cunoscută“. Decriptorii germani vor reuşi cu resurse sărăcăcioase să realizeze decriptări impresionante ale unor coduri aliate la fel de performante: codul principal al US Air Force, complicatul cifru diplomatic american, ceea ce le-a permis germanilor să afle planurile pentru o conferinţă a conducătorilor aliaţi la Casablanca, codurile OSS (Oficiul Serviciilor Strategice), cifrurile folosite pentru a camufla localizarea convoaielor de nave, mesajele trimise de ataşaţii militari în stră- inătate etc. La 1 aprilie 2000, opinia publică britanică şi colecţionarii din întreaga lume au aflat, cu stupoare, că din muzeul de la Bletchley Park a dispărut o maşină de tip „Enigma“, un unicat cu patru rotoare în loc de trei, care aparţinuse Abwehr-ului şi valora 100.000 de lire sterline. Pe măsură ce politicienii britanici s-au apropiat de parafarea Acordului de la München (29-30 septembrie 1938), Intelligence Service- ul şi-a intensificat misiunile de culegere de informaţii din teritoriul german. Informaţiile „oportune“ furnizate de Intelligence Service au fost apreciate pozitiv de către politicienii britanici şi au permis amiralului Hugh Sinclair să aibă acces în centrul elaborării politicii externe a Marii Britanii. Neville Chamberlain era noul primministru al Marii Britanii, din mai 1937, având multă experienţă în funcţii de conducere şi era foarte respectat în rândurile Partidului Conservator şi în Parlament. „Era socotit un spirit practic şi «de încredere». Părea a fi, poate, un om dificil: rece, distant, autoritar. Era însă un om care impunea respect: tenace, eficient şi conştiincios. (...) El era mult mai puţin preocupat de unanimitate. Era, de asemenea, hotărât să se ocupe îndeaproape de politica externă şi să nu o lase la latitudinea funcţionarilor sau ministrului de Externe. Deşi se sfătuise cu un «inner cabinet» (cabinet restrâns, intim, format din câţiva miniştri şi prieteni), mulţi au considerat stilul său de a conduce ca fiind autocratic. Statura sa subţire şi vocea piţigăiată contraziceau fermitatea şi seriozitatea intenţiilor sale“, adnota istoricul Alan Farmer cu referire la personalitatea lui Neville Chamberlain.

Scris de Admin 23.08.07 7:09

Ce urma să aducă această revoluţie, câtă cruzime, câtă perfidie avea să nască ea? Nu asta conta. Ei erau devotaţi, în primul rând, unei idei, creării unei societăţi drepte, egalitare, care putea combate fascismul. Iată ce îi unea cu Rusia. Nu erau simpli comunişti sau simpatizanţi, ei se considerau adevăraţi revoluţionari... şi-au petrecut viaţa alergând după mori de vânt, dar suflul Istoriei a măturat idealul lor“.

Un rol extrem de important în politica externă britanică şi în viitoarele mişcări pe tabela de şah a geopoliticii mondiale l-au jucat informaţiile secrete
În ceea ce priveşte SUA, este demn de remarcat faptul că influenţa Marii Britanii asupra SUA, exercitată în perioada 1916 - 1918 de către unitatea MI1c, avea să scadă pe măsură ce Statele Unite îşi vor făuri propriul serviciu secret. Toate acestea aveau loc într-un context în care celebrul SIS se afla într-un proces de reorganizare, după încheierea primului război mondial, de lupte pentru obţinerea de însemnate fonduri financiare. SIS-ul şi-a adus o contribuţie importantă la realizarea politicii expansioniste a Imperiului Britanic şi a jucat un rol activ şi pe scena politică internă a Marii Britanii. Serviciul Secret de Informaţii (Secret Intelligence Service-SIS sau Military Intelligence 6-MI6) era o organizaţie interservicii, răspunzătoare în faţa Foreign Office (Ministerul de Externe). SIS-ul răspundea de operaţiunile de spionaj desfăşurate în exterior, interzicându-i-se orice activitate pe teritoriul britanic. De securitatea internă urma să răspundă Security Service (Military Intelligence 5- MI5), care urma să coopereze strâns cu SIS. Marea Britanie avea să intre în deceniul patru cu o clasă politică guvernată de principiile dezarmării generale şi ale securităţii colective, ceea ce va influenţa negativ capacitatea de ripostă militară, economică şi politică în faţa pericolului reprezentat de ambiţiile Germaniei şi Italiei în Europa şi ale Japoniei în Asia. „Nu există nicio ameninţare imediată cu care să fim confruntaţi, noi sau altcineva, în Europa în clipa asta - nu se pune problema unei urgenţe efective“, declara primul-ministru conservator Baldwin, în 1934, ca răspuns la îndemnurile de înarmare ale lui Winston Spencer Churchill.

John Baker White, care a lucrat ca agent al Intelligence Service-ului în Germania, mărturisea că „părerea autorităţilor britanice despre puterea militară germană era uimitor de naivă: War Officeul (Ministerul de Război) şi Amiralitatea nu voiau deloc să ia în consideraţie noile metode de luptă ale nemţilor, care li se păreau... dezagreabile. La sfârşitul anului 1937, am transmis în două rânduri amănunte precise referitoare la ordinea de bătaie a Wehrmacht-ului, amănunte pe care viitorul avea să le confirme într-un fel extrem de penibil pentru noi“. Colonelul Valentin Vivian, adjunctul directorului Intelligence Service-ului, a sprijinit existenţa unei reţele de agenţi secreţi în Germania, a căror misiune era, încă din 1935, să urmărească îndeaproape modificările survenite în structura economiei germane, verificându-se astfel cât de intense erau pregătirile de război ale lui Hitler. Informaţiile culese de această reţea au permis să se afle, încă din 1936, că Germania cheltuia echivalentul a cel puţin 1.000.000.000 de lire sterline pe an pentru înarmare. La 20 iulie 1934, când guvernul britanic a prezentat propuneri de întărire a RAF cu 41 de escadrile sau circa 850 de aparate, care să fie realizate doar în cinci ani, Partidul Laburist, sprijinit de liberali, a obţinut un vot de cenzură în Camera Comunelor. „Nu avem nevoie de mai mult armament aerian... Respingem ideea că o Forţă aeriană britanică mai mare va aduce pacea în lume şi respingem cu totul pretenţia la paritate“, afirma Clement Attlee. Un raport al Defence Requirement Committee (Comitetului pentru cerinţele apărării), din 1934, concluziona că Germania este principalul potenţial inamic împotriva căruia trebuie să orientăm pe termen lung politica noastră de apărare. Politica externă britanică din acei ani căuta o soluţie pentru ca Germania să ocupe, pe scena relaţiilor internaţionale, poziţia la care era îndreptăţită de istorie, civilizaţie şi puterea ei.

Afacerea „Abisiniană“ (1935 - 1936) a relevat carenţele din politica externă a Marii Britanii şi concilatorismul liderilor săi, care nu au reuşit nici să menţină securitatea colectivă, nici să domolească avântul lui Mussolini. Crearea Wehrmacht-ului (1935), criza rhenană (7 martie 1936), acordul naval anglo-german (18 iunie 1935), atitudinea faţă de războiul civil spaniol (1936-1939) au reprezentat tot atâtea cedări din ceea ce istoricii au definit ca fiind atitudinea conciliatoristă a Marii Britanii în Europa şi Orientul îndepărtat. Evenimentele petrecute au generat pentru Marea Britanie nevoia acută de a se pregăti pentru război.

„Cartea Albă“ a Apărării din 1935 prevedea expres faptul că nu mai puteau fi amânate cheltuielile pentru înarmarea celor trei Departamente ale Apărării. Numirea lui Sir Thomas Inskip, un avocat fără experienţă în domeniul forţelor armate, ca ministru pentru coordonarea apărării, a reprezentat „cel mai cinic lucru făcut după ce Caligula şi-a numit calul consul“, aprecia Lordul Cherwell. Marea Britanie trebuia să fie pregătită să facă faţă unui război colonial, unui război pe mare în Orientul îndepărtat şi unui război european de proporţii.

Scris de Admin 23.08.07 7:08

•
Erorile Imperiului Britanic (1)

Unul din cei mai importanţi actori geopolitici şi geostrategici care a influenţat, prin interesele şi consecvenţa cu care şi le-a transpus în practică, scena relaţiilor politice internaţionale, în cursul secolului XX, a fost Imperiul Britanic. Într-un sistem de relaţii internaţionale, precum cel al secolului XVII, dominat de principiile cardinalului Richelieu, respectiv „raison d’état“, Imperiul Britanic şi-a văzut interesul naţional în menţinerea echilibrului european. Pentru împlinirea acestui deziderat de politică externă, Marea Britanie s-a alăturat oricărei combinaţii de naţiuni formate pentru a se opune unei asemenea schimbări.

În ciuda divergenţelor de opinii şi a discursurilor pe care le ţineau reprezentanţ ii lor în Parlament, cele trei partide politice (conservator, liberal şi laburist) au fost adeptele unei politici asemănătoare faţă de interesele britanice. Un raport al Foreign Office-ului, din aprilie 1926, aprecia că „menţinerea unui echilibru al puterii şi a acestei poziţii au fost lumina noastră călăuzitoare multe decenii, şi vor continua să fie“. Discuţiile dintre politicienii britanici privind păstrarea imperiului au continuat şi după 1919, mulţi politicieni susţinând că autodeterminarea este singura soluţie pentru fiecare ţară parte componentă a imperiului, în timp ce alte voci se ridicau în favoarea păstrării într-o formă oarecare a uniunii imperiale.

Politica de apărare se baza pe patru obiective majore: securitatea Regatului Unit; apărarea principalelor drumuri comerciale britanice; apărarea imperiului; hotărârea de a coopera la asigurarea apărării aliaţilor Marii Britanii. Bugetele pentru apărare au fost construite în funcţie de situaţia internaţională şi de posibilităţile interne ale Imperiului. Până în anii ‘30, toate guvernele care s-au succedat la putere s-au preocupat ca bugetul pentru apărare să fie cât mai scăzut posibil şi să promoveze dezarmarea. După 1919, armata britanică avea efectivele mult reduse şi a revenit la rolul ei de forţă poliţienească imperialistă. Numărul crucişă- toarelor şi distrugătoarelor scăzuse drastic, rezervele navale erau spulberate, iar reţeaua de baze navale din întreaga lume era abandonată. Royal Air Force avea şi ea efectivele foarte reduse.Teoriile italienilor conduşi de Giulio Dounet, din anii ‘20, referitoare la rolul bombardierelor strategice în luptă, au determinat ca apărarea aeriană britanică să fie subordonată ideii bombardamentului strategic cu rază mare de acţiune. Tratatul de Pace de la Versailles şi maniera de aplicare a prevederilor acestuia pentru Germania aveau să adâncească prăpastia între Marea Britanie şi Franţa. Politicienii britanici au considerat că Franţa era deja prea puternică, după 1919, şi au concluzionat că ea trebuia contracarată, în timp ce Germania revizionistă era percepută ca fiind partea vătămată care avea nevoie de conciliere, astfel încât liderii postbelici britanici nu au sesizat pericolele pe termen lung care le stăteau în faţă.

Foreign Office-ul a descris, în 1924, ocuparea franceză a rhenaniei drept o „trambulină pentru o incursiune în Europa Centrală“ şi o încercuire a Belgiei, creânduse astfel o ameninţare directă la adresa Scheldt-ului şi a Golfului Zuider Zee şi prin urmare o ameninţare indirectă la adresa acestei ţări. Politicienii britanici din anii ‘20 împărtăşeau punctul de vedere potrivit căruia frontierele din estul Europei sunt defectuoase, iar noile state sunt instabile, ceea ce a determinat guvernele britanice să se angajeze în apărarea acordurilor teritoriale din estul Europei. Pe termen lung, Marea Britanie a fost interesată mai mult de Orientul Mijlociu şi îndepărtat, de ceea ce a fost moştenirea Imperiului Otoman, de Turcia şi strâmtorile ei decât de estul Europei. Un rol extrem de important în politica externă britanică şi în viitoarele mişcări pe tabela de şah a geopoliticii mondiale l-au jucat informaţiile secrete. La 1 noiembrie 1919, Marea Britanie a înfiinţat Şcoala Guvernamentală de Coduri şi Cifruri (Government Code and Cypher School- GC&CS) care urma să dea recomandări în privinţa codurilor şi cifrurilor utilizate de toate departamentele guvernamentale, şi să sprijine furnizarea lor. Funcţia secretă era legată de studierea metodelor de comunicaţ ii cifrate utilizate de către puterile străine. Decriptorii britanici au permis politicienilor accesul la informaţii provenind din traficul diplomatic, militar şi naval sovietic, italian, japonez, american, turcesc etc. Din octombrie 1923 până în ianuarie 1924, GC&CS rezolva, în medie, săptămânal, câte 12 mesaje diplomatice franceze importante. GC&CS a citit practic întregul trafic diplomatic francez din 1919 până în anul 1935, când francezii au introdus un sistem impenetrabil. În momentul în care au început negocierile comerciale anglo-sovietice, în mai 1920, sursa britanică cea mai valoroasă de informaţii despre sovietici o reprezenta GC&CS. Marea Britanie a reprezentat principala ţintă a INO (Serviciul de Informaţii Externe), deoarece liderii sovietici au considerat-o drept principala putere mondială şi cheia acceptării de către lumea întreagă a Rusiei bolşevice. La începutul anilor ‘20, informaţia secretă britanică asupra politicii externe sovietice era superioară celei pe care o avea Ceka despre Marea Britanie. „Ultimatumul Curzon“ a fost expresia fidelă a superiorităţii britanice în materie de criptoanaliză în ciuda deselor schimbări de cifru sovietic.

Pe măsură ce URSS ieşea din izolarea ei diplomatică, Moscova devenea un mediu ostil şi neprielnic pentru activitatea de culegere a informaţiei din mediul diplomatic internaţional. Până în 1941, nicio unitate operativă a SIS-ului britanic nu s-a aflat la Moscova. În această dispută, Intelligence Service - NKVD avea avantajul să treacă cu timpul de partea sovieticilor datorită celei mai faimoase şi eficiente reţele de spionaj din istoria „războiului din umbră“, respectiv cei cinci magnifici de la Cambridge. Lipsa unor informaţii de primă mână, respectiv prin sistemul de agenţi, avea să influenţeze în sens negativ perspectiva asupra spaţiului eurasiatic şi a lumii sovietice.

Această ofensivă a spionajului sovietic pentru deţinerea secretelor Imperiului Britanic, pe fondul destinderii în relaţiile bilaterale la sfârşitul anilor ‘20 şi al campaniei antifasciste a lui Willi Münzenberg, a culminat cu recrutarea celor cinci spioni englezi de la Cambridge, respectiv: Harold Adrian Russel „Kim“ Philby, Donald Stuart Maclean, Anthony Blunt, Guy Burgess şi John Cairncross. Motivele „celor cinci magnifici“ au fost ideologice, elementul determinant în opţiunea lor de a lucra pentru sovietici. „La mijlocul anilor ‘30, - mărturisea Anthony Blunt - pentru mine şi pentru mulţi din generaţia mea, Partidul Comunist şi Rusia reprezentau unica fortăreaţă sigură împotriva fascismului, din moment ce democraţiile occidentale adoptau o poziţie şovăielnică şi înclinată spre compromis faţă de Germania. Guy Burgess m-a convins că voi servi mai bine cauza antifascistă dacă mă voi alătura lui în activitatea în favoarea Rusiei“. Malcolm Muggeridge scria, la mijlocul anilor ‘30, despre călătorii radicali care veneau din Anglia în Rusia lui Stalin: „Extazul lor în faţa a tot ceea ce vedeau şi auzeau... constituie fără îndoială una dintre minunile vremurilor noastre. Erau susţinători zeloşi ai reprezentării proporţionale, care se declarau grăbiţi de acord cu necesitatea dictaturii proletariatului, sau fervenţi susţinători ai religiei, care întorceau cu respect paginile publicaţiilor ateiste, sau adepţi convinşi ai pacifismului care priveau plini de admiraţie tancurile din Piaţa Roşie şi bombardierele întunecând cerul... şi murmurau: „Ce păcat că nu avem şi noi aşa ceva în Anglia!“. Credulitatea de neconceput a acestor „turişti“, majoritatea cu studii universitare, uimeşte chiar şi pe oficialităţile sovietice, obişnuite cu manipularea vizitatorilor străini...“. Fostul recrutor al NKVD - ului, Iuri Modin, avea să mărturisească cu privire la agenţii recrutaţi de către spionajul sovietic: „La Cambridge, fără să-şi dea exact seama ce fac, ei au băgat degetul într-un angrenaj. Au aderat la mişcarea comunistă şi niciodată nu s-au gândit că trădau Anglia. Ei luptau în primul rând pentru victoria „revoluţiei mondiale“, restul trecea pe plan secund.

Scris de Admin 22.08.07 16:45

Plimbare prin Oxford

Scris de Admin 29.07.07 18:25

Terifiantul Print Negru

Perioada medievala a reprezentat o epoca in care barbaria s-a imbinat cu cavalerismul, si cele mai nobile sentimente au facut loc adesea josniciei. Poate ca in nici un alt personaj istoric nu sunt reflectate mai bine aceste contradictii decat in Eduard de Woodstock, print mostenitor, dar niciodata rege al Angliei, unul dintre cei mai talentati si mai cruzi comandanti ai Evului Mediu.Cel mai tanar membru al Ordinului Jartierei
Eduard a vazut lumina zilei pe 15 iunie 1330, la castelul regal din Woodstock, in Oxfordshire, ca fiul al regelui Eduard III si al reginei Philippa de Hainault. Copilul a primit o educatie aleasa, dar parea mai atras de sabii, armuri si scuturi decat de invatatura. Cand nu implinise 13 ani, Eduard a fost numit print de Walles, mostenitor oficial al tronului. La infiintarea Ordinului Jartierei, tatal sau a tinut sa-l includa printre membrii fondatorului ai acestui ordin, desi Eduard era inca un adolescent.
Tanarul se va dovedi insa la inaltimea sperantelor pe care parintele si le pusese in el si va dovedi ca este un vajnic aparator al coroanei engleze. In 1346, tatal sau a traversat Canalul Manecii, spre a-si cere dreptul la tronul Frantei. Regele acestei tari murise fara urmasi si, in calitatea lui de nepot al raposatului, Eduard III se considera mai indreptatit sa revendice sceptrul decat Filip, ce se incoronase deja rege. Peste doar o luna, pe 26 august, avea sa se dea batalia de la Crecy, in care englezii erau surclasati numeric de oastea regelui Frantei, de doua ori mai numeroasa.
Eduard III i-a trasat printului misiunea de a comanda avangarda engleza. Curajul nebunesc cu care s-a batut printul a dus la nimicirea completa a inamicului. Traditia spune ca, pentru a-l recunoaste mai usor pe campul de lupta, regele i-ar fi cerut fiului sau sa poarte o armura de culoare neagra, de la care i se va trage, ulterior, renumele de „Print Negru”.
Eroul de la Crecy
In urma bataliei, armata engleza s-a indreptat spre Calais, asediind orasul timp de un an si reusind sa-l cucereasca tot gratie perseverentei Printului Negru. La cererea regelui Frantei, s-a decretat un armistitiu de sapte ani, in urma caruia multe dintre fostele domenii franceze intrau in posesia englezilor. Pe 24 iunie 1355, printul, aflat in Aquitania, se pregatea sa plece catre Gasconia, fiind investit de catre Eduard III cu guvernarea tuturor posesiunilor sale din Franta.
Avea cu el 16.000 de soldati, dintre care aproape sase mii vor cadea insa victime molimelor. Cateva luni mai tarziu, va avea o prima infruntare cu trupele franceze. Dar marea batalie, care va duce faima lui Eduard peste mari si tari, se va da un an mai tarziu, pe 19 septembrie 1356, la Poitiers. Ca si la Crecy, englezii erau in inferioritate numerica – aveau doar circa 10.000 de soldati, fata de cei aproape 50.000 de care dispunea noul rege francez, Ioan cel Bun – dar geniul militar al tanarului de doar 26 de ani va inclina balanta victoriei in favoarea sa.
Armata franceza a fost zdrobita, doua mii de osteni fiind luati prizonieri. Insusi regele Ioan cel Bun a fost prins si dus la Londra, unde printul si-a facut o intrare triumfala, asemenea generalilor romani de odinioara, pe 24 mai 1357. El l-a tratat pe Ioan cu toata curtoazia si, dupa ce au ajuns la Londra, s-au rugat impreuna la mormantul Sfantului Thomas Becket.
Casatorit cu propria verisoara!
Pe 10 octombrie 1361, printul Eduard s-a casatorit, in Capela Regala St. George de la castelul Windsor, cu printesa Joan, sora lui John Plantagenet, contele de Kent. Desi era un obicei impamantenit ca aristocratii si odraslele de sange regal sa aiba nenumarate amante, si inainte si dupa casatorie, tanarul print manifesta, se pare, o atractie pentru flacaiandri, dar asta nu l-a impiedicat apoi sa se indragosteasca de Joan, care ii era ruda de sange.
A fost nevoie de o dispensa papala pentru incuviintarea casatoriei si, chiar daca mirele era cu doi ani mai tanar decat mireasa (care avea 31 de ani si mai fusese casatorita), si ii era acesteia var primar, poporul a salutat cu entuziasm aceasta poveste de dragoste, aproape unica intr-un veac dominat de casatorii din interes si aliante matrimoniale. In 1369, Pedro cel Crud, regele Castiliei, caruia fratele sau, Henric de Transtamare, ii uzurpase tronul, va apela la ajutorul lui Eduard.
Printul nu-l simpatiza pe Pedro, despre care stia ca este un domnitor hain, urat de supusii sai, dar a vazut in acest conflict un prilej de a slabi puterea francezilor, care il sprijineau pe Henric. In fruntea a 30.000 de oameni, Printul Negru a patruns in Spania si s-a acoperit de glorie. Dar armata engleza a revenit in Franta decimata de boli si foamete. Insusi Eduard a fost cuprins de o boala misterioasa.
Unii sustin ca ar fi fost vorba de dizenterie, altii vorbesc despre ciroza – se pare ca printul avea o pasiune accentuata pentru mesele copioase, stropite din belsug cu vin – si chiar sifilis, desi „rusinosul morb” nu va fi semnalat, in Europa, decat peste mai bine de un secol. De asemenea, printul s-a intors din Spania cuprins de o mare tristete, la auzul vestii ca fiul sau, Eduard, murise, la doar sase ani. Deprimat el a lasat grija razboaielor continentale fratilor sai si a cedat tatalui sau principatul de Guienne.
O enigma pentru vesnicie
Printul Negru a reprezentat o enigma chiar si pentru contemporanii sai. Nimeni nu si-a putut explica de ce acest comandant de osti energic, fire navalnica, impetuoasa, dornic sa cuprinda intreaga Europa sub sceptrul sau, a cunoscut o astfel de metamorfoza dramatica in ultimii ani de viata. Probabil ca boala a fost de vina pentru aceasta degradare, poate ca moartea fiului sau cel mare a avut de asemenea un rol important in izolarea lui Eduard de lume.
In orice caz, nu este sigur ca, daca ar fi supravietuit, ar fi fost cel mai bun suveran pe care-l avusese vreodata Anglia, asa cum sustin multi istorici. Perioada lui de glorie se incheiase la Poitiers. De atunci incolo, viata sa va fi un lung sir de deceptii si esecuri si tanarul stralucitor de odinioara ameninta sa se transforme intr-un batran ursuz si rece, un adevarat tiran. Nu intamplator, cu cat inainta in varsta, el devenea mai crud, actiunile sale mai lipsite de ratiune.
Dupa rebeliunea de la Limoges, generata de taxele impovaratoare pe care printul le impusese, spre a-si putea intretine armata, ravasita dupa nefericita expeditie spaniola, Eduard s-a razbunat cumplit pe locuitorii acestui orasel francez. 3000 de locuitori, barbati, femei si copii au fost macelariti din ordinul sau, gest care a aruncat o pata de noroi pe obrazul pana atunci neintinat al curajosului cavaler. Simtindu-si sfarsitul aproape, pe 7 iunie 1376 si-a scris testamentul, in marea sala regala de la Westminster.
Peste doar o zi, se sfarsea din viata, spre jalea intregului regat, dar trupul sau, imbalsamat, nu va fi inhumat, la Canterburry, langa altarul Sfantului Thomas Becket, decat pe 29 septembrie, in ziua in care biserica il sarbatorea pe Arhanghelul Mihail. In intreaga Anglie au avut loc slujbe religioase pentru odihna sufletului zbuciumat al celui ce fusese „speranta, mandria si gloria regatului”. Dar poate cel mai emotionant gest l-a facut regele Frantei, care a participat personal la o slujba tinuta la Paris pentru pomenirea celui mai demn de respect adversar pe care francezii il avusesera vreodata de infruntat..

Scris de Admin 27.07.07 20:07

"PRINŢESA DIANA A FOST ASASINATĂ!" (I)

Există nenumărate similitudini între asasinarea lui Kennedy, uciderea ritualică a Regelui Soare şi, respectiv, cea a Dianei, prinţesa de Wales. Sînt convins că Frăţia a privit şi această crimă ca pe o sacrificare a zeiţei-lună, numită de antici Diana. După părerea mea, planificarea asasinării lui Kennedy în acel loc şi la acea dată precisă a fost făcută cu mult timp înainte ca el să fie ales preşedinte. La fel cred că au stat lucrurile şi cu prinţesa Diana, crescută de mică pentru a fi ucisă la Paris, în acel loc şi la acea dată precisă. Nu exclud chiar ca aceste crime ritualice să fi fost planificate încă de la naşterea celor doi. Ştiu că sună extrem, dar cine studiază în profunzime obiceiurile Frăţiei îşi dă seama în scurt timp că membrii acesteia nu îşi formulează planurile cu săptămîni sau luni în avans, ci literalmente cu mai multe secole. Trăind în regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni, reptilienii au o percepţie complet diferită asupra timpului decît noi. În capitolele de încheiere voi analiza în mai multe detalii aceste lucruri, arătînd de ce sînt realizate aceste omoruri ritualice cu o atenţie atît de mare pentru detalii.
Nu m-ar mira deloc dacă aş afla că planificarea unui preşedinte catolic, John F. Kennedy, sau a Regelui Soare, pentru a marca aniversarea măcelăririi templierilor de către Inchiziţia romano-catolică (sau vreun alt ritual), s-a făcut chiar cu cîteva decenii înainte, stabilindu-se inclusiv cine să fie ţapul ispăşitor ales pentru sacrificiu. În mod similar, este posibil ca naşterea Dianei în linia genealogică a Spencer-ilor în anul 1961 să le fie permis reptilienilor alegerea ei ca simbol al zeiţei Diana, conducînd-o pas cu pas către moartea ritualică într-un loc sacru al Antichităţii în care se practicau sacrificii umane, respectiv Pont de l'Alma din Paris. După părerea mea, exact aşa s-au petrecut lucrurile. Kennedy a fost ales în mod intenţionat ca preşedinte în anul 1960, cu scopul de a fi asasinat în mod ritualic în anul 1963, iar Diana a fost luată intenţionat în căsătorie de prinţul Charles, după care a sfîrşit în tunelul din Pont de l'Alma. Scepticii susţin că un asemenea proces ar presupune foarte mult timp şi numeroase aranjamente. Este adevărat, dar ei chiar au foarte mult timp la dispoziţie.
Diana Frances Spencer s-a născut în Park House, pe moşia de la Sandringham a reginei, la data de 1 iulie 1961, fiind cel de-al treilea copil al vicontelui Althorp, devenit ulterior cel de-al optulea conte Spencer. Mama ei a fost prima soţie a contelui, Frances Roche. Părinţii Dianei s-au separat cînd ea avea doar 6 ani, după care au divorţat în anul 1969, iar mama ei s-a măritat cu magnatul tapetului, Peter Shand-Kidd. Diana a avut un frate mai mic, Charles, actualul conte Spencer, şi două surori, Jane şi Sarah. Înaintea ei s-a mai născut un fiu al familiei, dar acesta a murit. De aceea ea a crescut cu convingerea că părinţii ei ar fi preferat să fie băiat, respectiv moştenitorul numelui de familie şi al titlului. Diana a povestit că a avut o copilărie foarte nefericită şi că a tînjit întreaga viaţă după iubirea şi afecţiunea care i-au lipsit cînd era copil. Locuind la Sandringham, a cunoscut-o de mică pe regină, jucîndu-se deseori cu copiii familiei regale. Se spune că Charles a văzut-o prima oară pe Diana cînd aceasta era în scutece. Tot ea obişnuia să povestească, fără nici un fel de plăcere, că era nevoită să meargă în fiecare an, de sărbători, la reşedinţa regiei, pentru a viziona acelaşi film: Chitty Chitty Bang Bang. Alegerea acestui film este interesantă, căci povestea a fost scrisă de un agent al serviciilor secrete, Ian Fleming, prieten cu Aleister Crowley şi autor al celebrei serii de romane despre James Bond. Filmul prezintă un rege şi o regină care urăsc copiii, pe care îi fură şi îi închid în cuşti, după care îi duc la castel şi îi încuie într-o temniţă subterană. Povestea reflectă cu fidelitate lucruri care se întîmplă în realitate şi este greu de crezut că Windsor-ii i-au pus atît de des acest film Dianei din pură întîmplare. Diana a fost învăţată de mică să se obişnuiască cu "vibraţiile" Windsor-ilor. În cartea sa, Adevărata poveste a Dianei, Andrew Morton citează un interviu cu prinţesa, în care aceasta spune: "Cînd mergeam acolo, atmosfera era întotdeauna foarte stranie, aşa că mă împotriveam întotdeauna, bătîndu-mă cu cei care încercau să mă convingă să merg". Putem trage concluzia că Windsor-ii erau conştienţi de soarta Dianei încă de pe vremea cînd aceasta era mică. Atunci cînd a împlinit vîrsta de 13 ani, Diana s-a mutat din Norfolk la Althorp, în Northamptonshire, reşedinţa ancestrală a familiei Spencer, după ce tatăl ei a moştenit titlul de conte Spencer. Cînd acesta s-a însurat cu Raine, fiica romancierei Barbara Cartland, Diana a fost extrem de afectată, căci o detesta profund pe această femeie. În Adevărata poveste a Dianei, aceasta îşi aminteşte că nu s-a putut descărca de frustrarea adunată în atîţia ani decît în luna septembrie 1989, cînd i-a spus mamei sale vitrege tot ce gîndea despre ea. "I-am spus: "Dacă ai şti cît de mult te-am urît cu toţii (copiii) pentru tot ce ne-ai făcut - ai distrus Althorp, ai cheltuit toţi banii tatei, şi pentru ce?"". Empatia excepţională pe care o avea Diana pentru oamenii cu probleme emoţionale se datora propriilor ei răni, pe care le-a purtat toată viaţa.
Spencer-ii sînt o familie a elitei. Ei sînt veri cu familia Spencer-Churchill şi sînt înrudiţi cu familia Marlborough, care locuieşte la Blenheim Palace în Oxfordshire, locul în care s-a născut Winston Churchill. Printre rudele lor se numără ducele de Marlborough, Sir Robert Walpole şi Sarah, ducesa de Marlborough, de la care familia Spencer a moştenit o adevărată avere. Spencer-ii s-au aliat prin căsătorie şi cu familia Cavendish, ducii de Devonshire, care locuiesc la Chatsworth House, această ramură păstrînd pînă astăzi numele de Spencer-Cavendish. Diana a avut strămoşi comuni cu prinţul Charles, respectiv cel de-al treilea duce de Devonshire, dar mai ales James I., primul rege al Angliei şi al Scoţiei din familia Stuart, sponsorul lui Francis Bacon. Regele James a jucat un rol foarte important în expansiunea Frăţiei, prin crearea companiei Virginia, care încă deţine în proprietate Statele Unite, dar şi prin tipărirea Bibliei regelui James, rămasă în vigoare pînă astăzi. În plus, Diana a descins prin mai multe linii genealogice din regii Stuart, Charles II şi James II, prin care s-a înrudit astfel cu merovingienii din Franţa. Charles II a avut atît de mulţi copii în afara căsătoriei, încît nimeni nu mai ştie cîte linii genealogice au rămas în urma lui. Cel puţin, nimeni din afara Frăţiei. Aşadar, din perspectiva elitei, familia Spencer reprezintă o linie genealogică importantă, înrudită cu nenumărate familii aristocratice, inclusiv cu conţii de Lucan. Implicit, Spencer-ii au legături de sînge cu numeroase familii importante din SUA, înrudindu-se de departe chiar şi cu Rockefeller-ii. Familia are o istorie îndelungată de slujire a intereselor monarhiei, iar tatăl Dianei nu a făcut excepţie. El a fost şef al grajdurilor regale în timpul regelui George VI (soţul actualei regine-mamă), iar apoi în timpul reginei Elisabeta. Sora Dianei, Jane, este măritată cu Sir Robert Fellowes, secretarul particular al reginei în momentul morţii Dianei. Ambele bunici ale Dianei, contesa Spencer şi Ruth Lady Fermoy, au făcut parte din cercul interior al reginei-mamă, la fel ca şi patru dintre mătuşile ei dinspre bunici. Spencer-ii au fost foarte apropiaţi de regina-mamă, cele care au manipulat-o pe Diana să se mărite cu Charles fiind chiar regina-mamă şi mătuşa ei, Lady Fermoy. Acest lucru este cît se poate de semnificativ dacă ţinem seama care este adevărata natură a reginei-mamă.
Numărătoarea inversă pînă la căsătorie a început cînd Diana s-a întîlnit cu prinţul Charles la Althorp, în timp ce acesta avea o relaţie amoroasă cu sora ei, Sarah, în anul 1977. La acea vreme, Diana avea 16 ani. Windsor-ii au mai aşteptat 3 ani pînă cînd au făcut prima mişcare. În urma manipulărilor reginei-mamă şi ale lui Lady Fermoy, Diana a fost invitată la un bal la Buckingham Palace, pentru a celebra cea de-a 30-a aniversare a prinţului Charles. În continuare, în iulie 1980, un prieten al lui Charles, Philip de Pass, a rugat-o să rămînă cu ei în timp ce prinţul era de faţă. Ca să o citez pe Diana, Charles era numai în jurul ei, "şi practic m-a luat pe sus". A doua zi a rugat-o să îl însoţească la Buckingham Palace, după care i-a trimis o invitaţie să vină la Balmoral, reşedinţa din Scoţia a Windsor-ilor, unde familia regală s-a strîns în luna septembrie. În cele din urmă, Charles a cerut-o în căsătorie, şi Diana a acceptat. "Te iubesc atît de mult", i-a spus ea. "Depinde de ce înţelegi prin iubire", i-a răspuns Charles. Această afirmaţie spune totul despre Windsor-i şi despre felul în care îşi cresc ei copiii. Ei nu înţeleg iubirea, căci nu ştiu să o dăruiască, nici să o primească. Imaginează-ţi ce simte un copil mic cînd trebuie să se alinieze în rînd cu ceilalţi şi să îi strîngă mîna mamei sale atunci cînd aceasta trece prin faţa lui, după ce s-a întors dintr-o vizită peste Ocean. Aşa l-au crescut regina şi prinţul Philip pe Charles. Cînd relaţia dintre ea şi Charles a ajuns în paginile presei, Diana lucra la o grădiniţă. De atunci, nu a mai reuşit să scape niciodată din lumina reflectoarelor. Toate mişcările ei erau urmărite pas cu pas. Viaţa alături de Windsor-i a fost un coşmar. Privind retrospectiv, Diana a înţeles că afecţiunea prinţului Charles pentru ea nu a fost niciodată sinceră. Ea şi-a dat seama chiar înainte de nuntă că el trăia o aventură cu adevărata lui dragoste, Camilla Parker-Bowles, care a continuat şi după căsătoria lor. Charles şi Camilla comunicau folosind numele de cod "Gladys şi Fred". La fel ca şi Windsor-ii, Camilla este foarte apropiată de Rothschild-zi, iar la prima aniversare a morţii Dianei, ea s-a aflat pe Insula Corfu, în compania Lordului Jacob Rothschild. Acesta a cheltuit 16 milioane de lire sterline pentru a restaura reşedinţa veche din secolul al XVIII-lea a Spencer-ilor care dă către Green Park, în Londra, fiind situată în apropiere de Buckingham Palace.

Scris de Continut sponsorizat

ISTORIE=ANGLIA