ISTORIE=ANGLIA

Rezumarea primului mesaj :

Episodul I
=====
Episodul II
=====
Episodul III
=====
Razboiul Rozelor (Ultimul episod)
=====

Moartea care a zguduit monarhia britanică
Moartea soțului Reginei Victoria, Prințul Albert, a dat familiei regale britanice o lovitură de pe urma căreia aproape că n-a reușit să-și revină. Dispariția lui Albert a fost considerată atunci o calamitate națională și ea aproape că a dus la înlăturarea monarhiei.


Prințul Albert a murit la ora 22.50 într-o noapte de sămbâtă, 14 decembrie 1861, la Windsor. Un mesaj a fost transmis în mai puțin de o oră primarului Londrei, iar sunetul marelui clopot de la Catedrala St. Paul a răspândit imediat vestea în oraș. Toată lumea știa că acest sunet nu poate însemna decât două lucruri: fie moartea unui monarh, fie un moment de mare criză națională precum războiul. Oamenii ce locuiau în apropierea catedralei au fost treziți imediat de sunetele clopotului. În scurtă vreme, în fața marii catedrale s-a adunat o mulțime de oameni. Tocmai în dimineața anterioară veștile de la Windsor anunțaseră că Prințul, care nu se simțise bine în ultimele două săptămâni, era mai bine. Toți englezii se liniștiseră, crezând că ce fusese mai rău trecuse.

Majoritatea ziarelor pentru ziua de duminică, 15 decembrie, era deja la tipgrafie și vestea nu a fost publicată. Pentru oamenii de rând, vestea morții Prințului Albert a venit cu sunetul clopotelor, pe măsură ce mesajul era transmis din localitate în localtate. Mulți n-au realizat imediat semnificația clopotelor până la momentul rugăciunilor de dimineață dedicate familiei regale e aveau loc zilnic în biserici: în acea dimineață, numelui lui Albert a fost omis. Buletinele de știri oficiale de la Windsor sugeraseră că era vorba doar de o febră scăzută, dar în epoca victoriană asta putea să fie nu doar semnul unei răceli, ci chiar febră tifoidă. Doctorii regali fuseseră circumspecți în a spune exact despre ce era vorba nu doar publiclui, ci și Reginei. Aproape toți englezii se întrebau același lucru: cum putea un bărbat de doar 42 de ani să moară subit?

”Mai bine zece ani de război decât să-l pierdem pe Prințul Albert”


Impactul morții atât de neașteptate a Prințului Albert a fost dramatic și fără precedent în istoria Angliei. Ultima oară când națiunea jelise moartea unui membru al familiei regale fusese în 1817, când Prințesa Charlotte, fiica Prințului-Regent și moștenitoarea tronului în lipsa unui succesor masculin, murise imediat după naștere. Întristarea publică în urma acestei tragedii a fost foarte mare, dar nimic în comparație cu ce s-a întâmplat după moartea lui Albert. Deși nu era vorba de moartea unei prințese tinere și frumoase, moartea Prințului Albert a avut un impact enorm, atât public, cât și politic. A fost o calamitate națională – Marea Britanie își pierduse practic regele. Încă și mai rău, moartea lui Albert a venit într-un moment de criză politică, guvernul britanic fiind în relații diplomatice tensionate cu statele nord-americane aflate în mijlocul războiului civil. Ultimul act politic al Prințului Albert fusese de a se opune unei opțiuni diplomatice beligerante a Lordului Palmerston după ce doi agenți americani ai Sudului fuseseră capturați de soldați ai statelor nordice de pe o navă britanică. Respectivii agenți se aflau în drum spre Europa pentru a obține sprijin pentru cauza Sudului.

Neutralitatea Marii Britanii fusese încălcată prin acțiunea americanilor. Totuși, Albert a susținut că forțarea conflictului diplomatic fără a încerca să se găsească o soluție amiabilă ar duce la război, și asta într-un moment în care țara abia își revenise de pe urma campaniei dezastruoase din Crimeea. Intervenția Prințului a contribuit la dezamorsarea unei situații politice foarte tensionate, fapt ce l-a făcut pe Lordul Palmerston, prim-ministru la vremea aceea, să declare că valoarea Prințului pentru guvernul britanic era atât de mare încât era mai bine ca ”Anglia să aibă un război de zece ani cu America decât să-l piardă pe Prințul Albert”. Însă Anglia l-a pierdut din păcate pe Albert, iar moartea acestuia a împins-o pe Regină într-o profundă amărăciune ce a alterat fața monarhiei britanice, nu doar pentru restul domniei Victoriei, ci până în zilele noastre.

Răspunsul public în zilele imediat următoare tragediei se aseamănă sub multe aspecte cu reacțiile apărute după moartea Prințesei Diana, mai bine de un secol mai târziu. Întreaga țară era îmbrăcată în negru. Magazinele erau închise, obloanele trase, spectacolele anulate. Acel Crăciun al anului 1861 a fost unul dintre cele mai triste pe care le-a avut Anglia.

Recluziunea Reginei pune în pericol monarhia


A trecut însă mai mult timp până când au ieșit la iveală consecințele mult mai importante – cele politice – ale morții Prințului. În timpul celor 21 de ani de căsnicie, Albert și Victoria făcuseră tot posibilul pentru a salva imaginea și reputația monarhiei și pentru a o revigora în forma unui exemplu moral și democratic potrivit epocii moderne în care trăiau. În timpul lor, familia regală a devenit iarăși populară, apreciată și accesibilă oamenilor simpli, grație exemplului domestic pe care l-a dat: virtuțile monogamiei, decenței de tip burghez și imaginea-tip a vieții de familie. A fost o imagine pe care Albert a promovat-o neîncetat, încă de la primele ilustrații de revistă ce reprezenta familia regală sărbătorind Crăciunul la Windsor.

Odată ce șocul morții Prințului s-a dispersat, s-a pus problema, foarte importantă mai ales în rândul guvernanților, a modului în care Victoria va fi afectată. Cum se va descurca Regina cu toate îndatoririle sale fără el? Toți erau conștienți de faptul că Regina fusese total dependentă de soțul ei, nu doar emoțional, ci și în viața de zi cu zi și în sarcinile sale oficiale. Albert fusese totul pentru Regină: soț, prieten, confident, consilier, secretar neoficial și ministru. Nu exista un singur aspect al vieții sale în care ea să nu apeleze la soțul său pentru sfaturi. Cu timpul, Albert căpătase o foarte mare influență, jucând practic rolului unui rege fără a purta însă și titlul. Abia după moartea lui, englezii și-au dat seama cât de mult îi datorau. Numeroasele necrologuri din presă dădeau glas unui acut sentiment de vinovăție că Albert nu fusese suficient valorizat în timpul vieții pentru nenumăratele sale contribuții la cultura britanică.

Căderea Victoriei într-o paralizantă stare de întristare și durere a creat repede probleme. A devenit clar că retragerea ei din fața publicului și doliul vor dura mult mai mult decât perioada convențională de doi ani. Fără soțul de care depinsese atât de mult , cu o familie de nouă copii de crescut, ea s-a retras într-o stare de izolare profundă. În plus, a impus cele mai stricte reguli de doliu asupra apropiaților săi și nimeni nu s-a putut apropia de ea pentru a o scoate din acea stare. Exista pericolul ca monarhia să nu-și mai revină. Singurul lucru care o mai interesa pe regină era misiunea ei de a-l imortaliza pe Albert pentru posteritate.

(În dreapta, Prince Albert Memorial din Londra. Acest gen de monumente au fost construite în epocă peste tot în Marea Britanie)


Spre mijlocul anilor '60, miniștrii Victoriei - și chiar copiii ei – erau deja disperați din cauza dispariției sale din viața publică și a refuzului categoric de a lua parte la orice ceremonial public. Sentimentele antimonarhice erau din ce în ce mai intense, însoțite de plângeri potrivit căror Regina nu făcea nimic pentru a-și justifica veniturile din Lista Civilă. Spre sfârșitul deceniului, nemulțumirile au escaladat în adevărate contestări republicane și cereri pentru abdicarea Victoriri. Apoi, când totul părea pierdut, monarhia a fost salvată de la dezastru. Boala aproape fatală a Prințului de Wales din decembrie 1841, la a zecea aniversare a morții tatălui său, a pus țara pe jar, iar miraculoasa sa recuperare a servit drept pretext pentru primele ceremonii de stat din ultimii zece ani la care a participat și Regina. Trei zile mai târziu, o tentativă de asasinare a Victoriei a dus la un val de simpatie față de aceasta. Monarhia era salvată.

Regina începuse deja să se recupereze, grație sprijinului servitorului ei fidel, John Brown, și, în 1874, a întoarcerii lui Disraeli, preferatul ei, pe scaunul primului ministru. Era clar că Regina nu va renunța niciodată la doliu, dar ea a revinit în viața publică și a făcut asta păstrând o imagine de demnitate și tărie morală. Abia după aceea apare noțiunea de ”epocă victoriană”, în timp ce Regina-văduvă își punea amprenta în mod irevocabil asupra imperiului.



Sursa: www.historytoday.com

Cel mai מndraznet furt din istorie

Zavorâte in Turnul Londrei, bijuteriile Coroanei britanice au fost, de-a lungul vremii, admirate si dorite. Multi indivizi certati cu legea au râvnit la ele, dar numai unul a reusit sa intre in posesia lor, chiar daca pentru foarte scurt timp. Este vorba despre un aventurier pe nume Thomas Blood, care, in timpul domniei lui Carol al II-lea a incercat sa dea lovitura vietii, motivele din spatele actiunii sale ramânând insa pâna astazi necunoscute pentru istorici...

Anglia Plantageneților de la A la Z
Dinastia Plantageneților a condus Anglia din 1154 până în 1485, mai mult decât orice altă familie regală. În timpul acestei perioade îndelungate, țara și modalitatea în care aceasta era condusă au cunoscut schimbări semnificative. La început, Anglia propriu-zisă era parte a unei confederații de state și principate aflate sub conducerea teoretică a regelui englez, iar multe dintre aceste state se aflau de fapt în Franța. Cu timpul, regii au pierdut controlul asupra acestor teritorii de peste Canalul Mânecii, iar în 1485 mai rămăseseră doar cu Calais.

Unul din motivele pentru această micșorare a statului a fost că marii baroni și-au pierdut treptat interesul pentru aventurile din străinătate și au început să se identifice din ce în ce mai mult cu posesiunile din Anglia. În plus, regii Franței au început un proces de centralizare în urma căruia au reușit să-i alunge pe englezi de pe continent, cu prețul unui război devenit faimos – Războiul de 100 de ani. Plantageneții au încercat să-și extindă controlul asupra Țării Galilor – cu succes, Scoției – unde nu au reușit, și Irlandei – un parțial succes. În secolele guvernării Plantageneților, Anglia a cunoscut lupte politice între rege și baronii locali, lupte care au dus la recunoașterea drepturilor supușilor și la fondarea Parlamentului ca partener în guvernare al Regelui.

ANJOU – acest ținut, ce corespunde, în mare parte provinciilor, Loire și Maine de azi, a fost moștenit de Geoffrey al V-lea, fondatorul dinastiei. El era cunoscut sub numele de ”Plantagenetul” din cauza numelui latinesc al unui arbust -Planta genista; se pare că Geoffrey al V-lea purta rămurele ale acestui arbust pe pălărie. Când Henry I a murit în 1129, Geoffrey a pretins coroana Angliei și a Normandiei în numele soției sale Matilda, moștenitoarea lui Henry. Fiul lor, care a devenit Henry al II-lea al Angliei în 1254, i-a succedat la conducerea ducatului de Anjou și a devenit de asemenea Rege al Angliei, Normandiei și al altor provincii din vestul Franței. Împreună, aceste teritorii formau imperiul plantagent sau ”angevin”.

BRUCE – Edward I a petrecut o bună parte a domniei sale încercând să-și extindă controlul asupra teritoriilor pe care le conducea doar de iure, astfel că în 1292 l-a numit pe un anume John Baliol rege al Scoției. Robert Bruce, descendent al unuia din baronii lui William I, era celălalt pretendent la tronul scoțian. În 1298, împreună cu faimosul William Wallace, Bruce a învins armata engleză la Stirling Bridge. Conflicul cu englezii a continuat, și după ce Robert Bruce s-a încoronat singur rege, Edward a reușit să-l alunge din Scoția. Însă succesorul său incompetent, Edward al III-lea, n-a reușist să profite de pe urma succesului obținut de tatăl său. Bruce s-a întors în Scoția și a obținut o victorie finală împotriva englezilor la Bannockburn în 1314.

CONSTITUȚIILE DE LA CLARENDON au fost prezentate de Henry al II-lea episcopilor în 1164 în eforturile sale de a extinde controlul regal asupra bisericii. Cele 16 puncte ale documentului fac referire la obiceiuri vechi ce susțineau superioritatea justiției regale asupra celei ecleziastice. Arhiepiscopul Thomas Becket s-a opus regelui și a fugit în Franța, de unde conduce opoziția împotriva lui Henry al II-lea. Sfidarea lui Becket i-a adus moartea în 1170, când este ucis de trimișii regelui în catedrala de la Canterbury.

DESPENSERII – în anul 1312, Hugh Despenser, un baron dintr-o familie bună, a început să-l manipuleze pe slabul rege Edward al II-lea, atrăgându-și astfel mulți dușmani din rândul celorlalți baroni nemulțumiți de toate titlurile și pământurile pe care Despenser le primea de la rege. În 1321, lordul Roger Mortimer a condus o rebeliune împotriva regelui înainte de a fugi în Franța în 1323, unde i se alătură însăși regina Isabella, soția lu Edward. Aceștia s-au întors în Anglia în 1326 și i-au luat prizonieri pe rege și aliații săi. Cei doi Hugh Despenser, tată și fiu, au fost decapitați, iar regele a fost ucis în 1327.

ELEANOR DE AQUITANIA – Eleanor era fiica lui William al X-lea de Aquitania, stăpânul unei zone imense ce acoperea mare parte a centrului și sud-vestului Franței. Ea s-a căsătorit mai întâi cu Ludovic al VII-lea, regele Franței, iar în 1152 cu viitorul Henry al II-lea Angliei. Ulterior, Eleanor a încercat să asigure câteva provincii din imperiul soțului său pentru fiii lor. După moartea acestuia în 1189, Eleanor a avut o mare influență asupra celor doi fii: Richard, rege între 1189 și 1199, și succesorul lui, John.

FIDELITATEA a menținut societetea feudală într-o stare de relativă stabilitate deoarece reprezenta baza responsabilității mutuale dintre lorzi și vasali. Jurămintele, fie ele pe Biblie sau pe relicve sfinte, erau vitale pentru obținerea și păstrarea oricărui tip de proprietate, iar vasalul era obligat prin aceste jurăminte să presteze servicii militare sau plăți în bani sau natură. Însă cu trecerea timpului, complicațiile moștenirilor și a subdiviziunilor proprietăților au făcut ca sistemul feudal să devină nefuncțional.

GROSSETESTE – Episcopul Robert Grosseteste a fost unul din genialii savanți ai bisericii engleze, fiind considerat unul din predecesorii Reformei. Profesor la Oxford, el devine episcop de Lincoln în 1235. A scris tratate pe probleme de teologie, științe naturale, astronomie, matematică, poezie și literatură clasică antică. A condamnat cu ardoare corupția în dioceza sa, l-a contrazis pe rege atunci când credea că acesta greșește, și în 1250 a călătorit la Roma pentru a se plânge de corupția existentă la curtea pontificală.

HENRY AL III-LEA – cel mai longeviv monarh din dinastia Plantageneților a urcat pe tron la vârsta de 9 ani, în 1216, și a murit 56 de ani mai târziu. Era un mare iubitor al ritualurilor religioase, dar și laice, extravagante, și a ordonat construirea unor monumente impresionante pentru sublinierea importanței bisericii și Coroanei. Reconstruirea sau extinderea Turnului Londrei, Westminster Abbey sau Westminster Hall sunt doar câteva din darurile către posteritate ale acestui rege.

INTERDICȚIA era un ordin emis de Papă sau de un episocp prin care se interzicea clerului să ofere unor indivizi riturile bisericești. Această sancțiune spirituală era menită să-i sperie pe oamenii care depindeau de preoți pentru confesiuni, botez sau împărtășanie. Mai mulți Papi au folosit această sancțiune împotriva unor regi care îi nemulțumeau: în 1170, Henry al II-lea a fost forțat, amenințat cu această interdicție, să-i permită exilatului Thomas Becket, să revină în țară. Între 1208 și 1213, întreaga Anglie a fost plasată sub interdicție papală de către Inocențiu al III-lea deoarece Regele John refuza să-l numească pe Stephen Langton arhiepiscop de Canterbury.

JOHN DE GAUNT a fost mezinul regelui Edward al III-lea. Când tatăl lui moare în 1377, lăsând coroana nepotului său, Richard al II-lea, John a devenit o figură importantă în scena politică engleză, cauzând controverse prin eforturile sale de a obține independența Coroanei față de Biserică. Atunci când fiul lui, Henry Bolingbroke, s-a revoltat împotriva regelui, John de Gaunt a rămas de partea Regelui, dar ulterior și-a susținut fiul în pretențiile sale la tron, pretenții care stau la baza Războiului Rozelor.

KINGHSIP – ideile contradictorii cu privire la autoritatea regală au stat la baza multor dispute politice în secolele domniei Plantageneților. Descendenții lui William Cuceritorul susțineau că sunt regi ”prin grația lui Dumnezeu”. Teoreticienii ecleziastici susțineu însă că regii trebuie să-l recunoască pe Papă ca fiind superior tuturor conducătorilor pământeni. Principalul rezultat al încercărilor de definire a drepturilor și obligațiilor Regelui și supușilor săi – incluzând aici și Magna Carta – au dus la dezvoltarea Parlamentului.

LLWYELYN AP GRUFFUDD a fost ultimul membru al unei dinastii galeze care a reușit să obțină independența în fața invadatorilor anglo-normanzi. În 1256-57 a gonit din Țara Galilor mai mulți lorzi englezi și s-a proclamat Prinț al Țării Galilor. Prin Tratatul de la Montgomery din 1267, Henry al III-lea a fost forțat să-i recunoască această poziție, dar succesorul său, Edward I, a reînceput războiul și s-a impus în ața galezilor. Llywelyn a fost omorât în timpul unei bătălii în 1282.

MONTOFRT – Simon de Montfort a fost unul dintre cei mai de încredere consilieri ai lui Henry al III-lea. Cu toate acestea, modalitatea în care acesta a administrat Gasconia, din funcția de guvernator, a făcut ca regele să se întoarcă împotriva lui. Până în 1258, Montfort s-a impus ca lider al opoziției baronilor care, în cadrul așa-numitului ”Parlament nebun”, a încercat să limiteze puterile regale. După ce l-a învins pe rege în bătălia de la Lewes, Montfort a convocat un parlament care a adoptat o serie de legi ce au contribuit la dezvoltarea instituției parlamentare.

Sursa: http://www.historyextra.com/

Cum a ajutat Marea Britanie fascismul
Cercetări recente au scos la iveală informații noi cu privire la modalitățile în care Marea Britanie a sprijinit venirea lui Franco la putere în Spania anilor '30. Un istoric de marcă din Spania, Angel Vinas de la Universitatea din Madrid, a descoperit că în perioada izbucnirii războiului civil din Spania, guvernul britanic era la curent cu faptul că Franco începuse negocierile pentru o înțelegere cu Mussolini, potrivit căreia viitorul guvern fascist spaniol va sprijini expansionismul italian în schimbul ajutorului militar din partea italienilor pentru dărâmarea republicii.

Și totuși englezii au păstrat pentru ei aceste informații. Deși aveau relații diplomatice bune cu Spania și doreau, în mod oficial, prevenirea internaționalizării conflictului din Spania, britanicii nu i-au informat pe republicanii spanioli - și, de fapt, nici pe proprii parlamentari - și nu au făcut niciun fel de presiune asupra Italiei pentru a renunța la aceste convorbiri.

Cercetările arată că englezii aflaseră de discuțiile dintre italieni și franco prin intermediul agenției naționale de indformații, care interceptase toate detaliile întâlnirii secrete din 20 septembrie 1936 ce a avut loc între Franco și un diplomat italian. Această descoperire relevă clar că guvernul englez - dorind să țină Italia departe de Hitler - știa foarte bine ce se întâmplă, dar a preferat să lase relația și înțelegerile dintre Mussolini și Franco să se derueze în continuare. Investigațiile lui Vinas au mai arătat că englezii au încercat, fără succes, să nu lase guvernul republican din Spania să-și folosească toate rezervele de aur. Între septembrie 1936 și februarie 1937, odată cu evoluția tulburătoare a situației din Spania, aceste rezerve au fost mutate de autoritățile spaniole în bănci din Franța și URSS. Până în ianuarie 1937, Anthony Eden, ministrul de externe al Marii Britanii, dăduse ordine pentru constituirea unor planuri de salvare a rezervelor de aur ale Spaniei, de care țara avea neapărată nevoie pentru a se apăra.

De ce au tăcut englezii?

Și mai șocante sunt dovezile că Anglia ar fi știut că germanii urmau să bombardeze orașul Guernica. Franco a negat ulterior că forțele fasciste ar fi fost implicate, spunând că republicanii puseseră totul la cale. Dar cercetările lui Vinas arată că englezii știau că soldați italieni, aflați în serviciul lui Franco, au participat la atacul german. Însă guvernul englez n-a făcut niciodată aceste informații publice și nici nu a protestat față de italieni (sau germani) față de ceea ce a fost de fapt o crimă de război în care au fost bombardate ținte civile.

De asemenea, Vinas a mai scos la iveală informații cu privire la atitudinea englezilor față de Mussolini atunci când italienii au început să scufunde nave comerciale ce făceau comerț cu republica spaniolă. În august 1937, Franco i-a cerut lui Mussolini să scufunde navele ce transporatu arme sovietice guvernului spaniol (recunoscut pe plan internațional!). Italienii nici nu s-au obosit să verifice dacă transporturile navelor ce mrgeau către Spania aveau mărfuri militare sau nu, și au scufundat mai multe nave sovietice, franceze și engleze. Francezii ar fi vrut să protesteze față de Italia, dar Vinas sugerează că englezii i-ar fi convins să nu o facă (sau măcar să nu protesteze prea agresiv). Abia când o navă de război britanică a fost cât pe ce să fie lovită de bombele italienilor, guvernul britanic a început să se opună campaniei italiene pro-franchiste.

Deși atacurile Italiei au avut loc la cererea lui Franco, ele au fost parte a blocadei italo-germane a porturilor mediteraneene ale Spaniei republicane, blocadă acceptată de englezi și de ale țări. Blocada, la care au participat de fapt și nave engleze și franceze în nordul Spaniei, avea scop prevenirea livrării de arme către guvernul spaniol, în timp ce principalul port controlat de fasciști, Cadizul, a rămas liber.

Moda britanică în secolul al XVII-lea

Hainele pe care le purtăm contează foarte mult în zilele noastre. Alegerea unei ținute pentru interviu sau pentru o întâlnire presupune o pregătire atentă. Și în Anglia Tudorilor sau Stuarților hainele erau importante, iar viața cotidiană a femeilor era uneori influențată de hainele pe care le purtau, mai ales la Londra, oraș care devine, la 1700, cel mai mare centru urban din Europa.

În 1616, Thomas Tuke a publicat un pamflet numit A treatise against painting and tincturing of men an women, în care se plângea că englezoaicele mergeau cel puțin o dată pe an la Londra, deși acolo nu aveau nimic altceva de făcut decât să învețe o modă nouă.

Una din principalele atracții londoneze era varietatea oportunităților de cumpărături. În timpul domniei Elisabetei, negustorii englezi încep să importe nenumărate materiale, vopsele și textile, astfel că hainele au devenit mai variate și mai colorate. Majoritatea pânzelor și dantelelor venea din Italia și din Țările de Jos, dar de la sfârșitul secolului al XVII-lea încep să fie aduse și produse mai exotice.

Femeile aveau deci o mare varietate de materiale din care să aleagă, și exista și o gamă largă de accesorii disponibilă. Acestea erau nu doar decorative, ci și practice. Spre exemplu, gluga devine foarte populară în rândul femeilor, căci astfel ele puteau umbla prin oraș fără să fie recunoscute. Multe femei își personalizau hainele prin adăugarea de dantelă, funde sau broderii.

Hainele puteau fi cumpărate din locuri diferite. Femeile bogate își făceau cumpărăturile la Royal Exchange sau la New Exchange, dar croitori sau pantofari existau prin tot orașul. Pe măsură ce industria hainelor se dezvolta, au apărut haine la prețuri mult mai accesibile. Dar multe femei își făceau singure hainele sau le cumpărau la mâna a doua. Majoritatea acestor haine second-hand erau furate, iar furtul din magazine în rândul femeilor devine o problemă serioasă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea.

Femeia londoneză, cea mai bine îmbrăcată femeie din Occident


Femeile din Londra erau considerate a fi mai pricepute în ale modei și mai bine îmbrăcate decât cele din provincie, și se spunea că atunci când mergeau în vizită la țară își luau cele mai bune haine la ele pentru ca prietenii de acolo să le admire. Călătorii din alte țări au lăsat în urmă comentarii pozitive cu privire la ținutele femeilor din orașe. Spre exemplu, în 1562 italianul Alessandra Magno observa că femeile purtau rochii dantelate până la gât, arătând foarte grațioase. Sau olandezul William Schellinks scria în 1662 că a fost la o plimbare prin Hyde Park, unde a văzut cele mai frumoase rochii.

Purtarea unor haine potrivite pentru diverse ocazii era și atunci ceva foarte important. Femeile muncitoare trebuiau să aibă un set de haine practice, informale, pentru uzul zilnic, dar sigur își doreau să aibă și haine speciale pe care să le poarte la ocazii deosebite. În 1660, Elizabeth Pepys, soția faimosul Samuel Pepys, și-a schimbat hainele înainte să meargă în vizită la un prieten. În mai 1684, Joan Kirk refuză să meargă cu soțul în vizită la un văr deoarece nu avea haine care să fie ”suficient de bune pentru a merge în vizită”.

Unul dintre motivele principale pentru care tinerele își doreau să se îmbrace bine era pentru a atrage astfel atenția unor posibili soți. În anii 1670, Hanna Woolley a scris o carte de sfaturi pentru femeile tinere care doerau să-și găsească un bărbat, în care spune că hainele potrivite pot da mai multă frumusețe.

Care erau trendurile în secolul XVII?


În timpul secolului al XVII-lea, martorii surprind în jurnale unele trenduri care se transformă în adevărate manii colective. Spre exemplu, femeile purtau pălării cu boruri foarte largi sau coafuri extrem de complexe cu multe funde. Moraliștii n-au întârziat în a condamna aceste trenduri, unii susținând că tinerele vor ajunge să se prostitueze pentru a-și permite noua coafură. Înregistrările juridice relevă faptul că prostituatele londoneze (cele de lux) erau printre cele mai bine îmbrăcate femei din oraș. Ele primeau haine pentru a atrage clienți și multe dintre ele primeau de la aceștia haine ca și plată pentru serviciile oferite.

Ca și în zilele noastre, pentru femeile din Anglia secolelor XVI-XVII ținutele erau importante deoarece trebuiau să arate, la o simplă privire, statutul social și moralitatea purtătorului. Totuși, de multe ori se întâmpla ca hainele femeilor din rândul aristocrației să nu difere cu mult de cele ale prostituatelor de lux.

Elisabeta I: etern subiect de fascinație

În galeria celor mai cunoscuți și apreciați monarhi din istoria Angliei, un loc important îl ocupă cu siguranță și Elisabeta I. Unii o asociază ideii legendare de ”Regina-Virgină”, alții se gândesc la grandoarea curții elisabetene, în timp ce câțtiva evocă victoria faimoasă în fața Armadei sau consolidarea Bisericii Anglicane. Însă indiferent de motivul pentru care Elisabeta este apreciată, nimeni nu poate nega faptul că cei 44 de ani de domnie au influențat decisiv viitorul Angliei.


Elisabeta I s-a confruntat cu mai multe dificultăți în poziția de monarh decât orice alt Tudor. Născută în 1533 ca fiica lui Henry al VIII-lea și a lui Anne Boleyn, dreptul ei de a domni ca regină a Angliei a fost întotdeauna contestat. Protestanții, cu precădere John Knox, au susținut inițial că domnia unei femei era ceva nenatural, ba chiar monstruos, în timp ce catolicii o considerau pe Elisabeta o bastardă din moment ce nu recunoșteau căsătoria dintre Henry și Anne Boleyn. Spre deosebire de tatăl și fratele ei, a căror legitimitate n-a fost niciodată pusă la îndoială, Elisabeta a avut de confruntat nenumărate probleme din momentul în care a ajuns pe tronul englez și până la sfârșitul vieții.

Peisajul tulburărilor religioase


O altă dificultate a fost că ea a moștenit un regat tulburat. Persecuțiile religioase din timpul lui Mary I, sora Elisabetei, destrămase comunitățile și i-a traumatizat pe protestanții englezi și simpatizanții acestora. Recesiunea economică, recoltele proaste și epidemiile devastatoare de la mijlocul anilor 1550 au creat o stare generală incertă. Umilința pierderii regiunii Calais în fața francezilor (ultima posesiune continentală a Angliei) în ianuarie 1558 a distrus încrederea pe care englezii o aveau în propria putere miltară și în prestigiul lor internațional.

Elisabeta a reușit să înfrunte cu succes aceste probleme. A scăpat de amenințarea catolicilor, și-a impus voința pe scena politică, a transformat Anglia într-un stat protestant puternic și a murit de cauze naturale la vârsta de 69 de ani. Situația sa neobișnuită de regină necăsătorită – singura din istoria Angliei! – a creat o aură de mister în jurul său ce dăinuie și astăzi.

Locul important pe care Elisabeta îl ocupă în istoria Angliei a fost asigurat, înainte de toate, de impunerea și consolidarea religiei protestante . Datorită determinării sale, Biserica Anglicană a rămas suficient de flexibilă și moderată. Elisabeta s-a opus protestanților excesivi de zeloși care doreau introducerea unei discipline mai austere. În ciuda opoziției catolice puternice, forma de credință protestantă impusă prin Actul de Uniformitate a câștigat din ce în ce mai mulți adepți de-a lungul timpului și a devenit parte a culturii engleze. Puritanii au încercat să interzică folosirea Cărții de rugăciuni în 1645, dar ea a fost imediat restaurată – cu unele amendamente – odată cu revenirea lui Carol al II-a Stuart.

Protestantismul englez a supraviețuit și pentru că Elisabeta a știut cum să trateze opoziția catolică. În Anglia a prevenit și, când a fost cazul, a înăbușit revoltele și conspirațiile catolice fără a ajunge însă la tiranie sau persecuție religioasă. E adevărat faptul că a semnat mandatul de execuție a lui Mary Stuart, Regina Scoției, dar reticența sa în a face asta a devenit legendă. E adevărat și faptul că iezuiții au fost închiși sau executați în perioada domniei sale, dar aceste persecuții s-au desfășurat în mare parte în anii 1580, când se credea că Spania și Papalitatea se folosesc de preoții catolici pentru a destabiliza regimul. Pentru standardele vremii - și în comparație cu tatăl, fratele și sora sa – Elisabeta a fost un model de toleranță religioasă. Grație ei, istoria engleză nu a fost pătată de masacre religioase și țara nu a ajuns în război civil din cauza problemelor religioase.

Victoria în fața Armadei - începutul viitorului stălucit al Angliei ca cea mai mare putere navală a lumii


Importanța reginei Elisabeta în istoria Marii Britanie este și consecința victoriei repurtate în fața Armadei Spaniole. Surprinsă în picturi și, în perioada contemporană, în filme, victoria din 1588 a salvat Anglia de invazia și dominația spaniolă. Mai mult decât atât, această victorie – cel mai important succes militar al țării de la Bătălia de la Agincourt – a redat Angliei încrederea în forța sa militară, încredere ce stă la baza transformării regatului englez în cea mai mare putere navală a lumii. Henry al VIII-lea este considerat de cei mai mulți ca fiind fondatorul marinei engleze, dar flota sa era mai mult de fațadă, cea a Elisabetei a avut un rol practic în dezvoltarea țării. Marinarii și navele Elisabetei au condus călătoriile de explorare, punând bazele procesului ce va duce ulterior la nașterea marelui imperiu britanic.

Desigur, parte din faima reginei Elisabeta provine și din faptul că e cunoscută ca și ”Regina-Virgină”. În timpul domniei sale, faptul că a rămas necăsătorită a fost atât sursa unor tulburări politice, cât și sursa puterii sale. În orice caz, putem vorbi de două consecințe pozitive importante: moștenitorul ei a fost James al VI-lea, baza uniunii dintre Scoția și Anglia – eveniment crucial în dezvoltarea ulterioară a Marii Britanii. Apoi, faptul că nu a avut niciun soț a transformat-o pe Elisabeta într-un icon cultural. Portretele sale din anii 1580-1590 înfățișează imaginea arhetipală a Elisabetei: singură, maiestuoasă, cu chipul lipsit de expresii, cu o atitudine imperială, și virginitatea reprezentată prin diverse simboluri (perle, cireșe, blana de hermină).

Elisabeta a fost subiectul fascinației timp de secole. Biografi și psihologi au dorit să descopere cum a putut să nu țină cont de toate normele politice și sociale și să refuze căsătoria. Unii s-au întrebat dacă bărbații de la curte – Leicester, Essex și Hatton în special – i-au fost amanți. Biografii săi timpurii și istoricii au căutat să explice cum faptul că a respins dragostea și maternitatea i-a afectat personalitatea. Feminiștii sunt atrași de ideea unei femei care sfidează convențiile și conduce singură. Iar toată lumea vrea să știe cum a putut Elisabeta conduce statul fără soț într-o lume a bărbaților. Sora ei, Mary, e cea care a deschis un nou drum în istoria Angliei ca prima regină a țării, dar Elisabeta a șocat și mai mult ca regină necăsătorită.

Matilda, regina cuceritorului

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/matilda-regina-cuceritorului

Faptul cã Anglia nu a fost mistuitã de violenţã în anii care au urmat cuceririii normande se datoreazã talentului diplomatic al Matildei (1031-1083), soţia lui Wilhelm Cuceritorul.


În toamna târzie a anului 1066, o femeie învârstã de 30 de ani se ruga în mãnãstirea benedictinã Notre Dame du Pre, într-o capelã ctitoritã chiar de ea pe malul Senei lângã Rouen. Şi se ruga cu un scop. Soţul sãu, Wilhelm, duce de Normandia, please sã revendice tronul Angliei de la Harold Godwinson. Dupã primirea veştii victoriei de la Senlac Hill, lângã Hastings, Matilda devine reginã şi anunţã bucuroasã cã mãnãstirea va fi de acum încolo cunoscutã drept “Notre Dame de Bonnes Nouvelles”. Totuşi Hastings marca de fapt nu sfârşitul, ci începutul cuceririi teritoriului englez. Îi mai trebuiau ani de strãdanii lui Wilhelm pânã sã ajungã sã exercite o formã de control asupra teritoriului, plus cã acest lucru nu se putea realize doar cu sabia.

Matilda deja şi fãurise un renume în Normandia prin pietatea, isteţimea şi arboreal sãu genealogic. Fiica formidabilului conte Balduin al V-lea de Flandra şi nepoata regelui francez, avea o ascendenţã care ducea pânã la Carol cel Mare, dar şi Alfred cel Mare, motiv pentru care Wilhelm şi-a dorit atât de mult sã se însoare cu ea. În ciuda unui început de mariaj nu tocmai promiţãtor (în epocã circulau legende conform cãrora Wilhelm ar fi târât-o prin noroi de la Bruges), cãsnicia se va dovedi una dintre cele mai reuşite din istorie. Împreunã au stabilit dinastia normandã care va domina multã vreme scena europeanã. Într-o epocã în care femeia, mai ales cea de viţã nobilã, trebuia neapãrat sã nascã un moştenitor, Matilda a întrecut aşteptãrile dând naştere la patru fii şi cel puţin cinci fiice. Poate cã pãrea modelul soţiei obediente, dar asta nu ascundea decât nişte ambiţii cu mult mai mari…Rolul sãu în conducerea Normandiei a fost unul active, pânã în 1066 dobândind o influenţã superioarã celei a soţului sãu, acesta neezitand sã o numeascã regentã în momentul invaziei în Anglia.

Wilhelm chiar doreşte sã amâne încoronarea pentru ca Matilda sã i se poatã alãtura, expresie nu numai a unui devotament profund, ci şi a nevoii de legitimare, ţinând cont de genealogia soţiei. Amânarea nu se produce însã, iar Matilda ajunge în Anglia abia în primavera anului 1068. In Cronica Anglo-Saxonã apare ca “Lady Matilda”, dar şi ca “the strange woman”, din punctul de vedere al supuşilor. Suspiciunea o trezea felul în care I se adresau normanzii, “la royne”, deci cu referire la o suveranã autenticã, spre deosebire de supuşii englezi obişnuiţi cu “the king’s wife”. Perseverentã, Matilda îmbogãţesţe curtea regalã cu clasã şi stil. O mare ceremonie are loc la Wincester pentru celebrarea Paştelui, iar la scurt timp o alta la Westminster, spectacole opulente menite sã atragã toatã elita nobiliarã. Dupã acest exhibiţionism al puterii se începe aranjarea evenimentului crucial: încoronarea reginei, eveniment cu dublã semnificaţie: marca întãrirea legitimitãţii lui Wilhelm şi era pentru prima datã când avea loc o încoronare doar a reginei cunoscutã formal de acum înainte simplu, “Regina”. Matilda voia cu tot dinadinsul sã-şi eclipseze soţul în strãlucire şi mãreţie. Totul a fost planificat cu mare minuţioziate, laude speciale au fost elaborate cu aceastã ocazie, care propovãduiau ideea unei împãrţiri a autoritãţii între cei doi. Nicicând nu mai fusese suveranitatea unei regine atât de puternic formalizatã.

Cu toate acestea, prezenţa somptuoasã a suveranei nu fereşte Anglia de revolte. Wilhem se pregãteşte la York pentru reprimãri, în compania sa aflându-se şi ambiţioasa reginã. Regina se gândea cã dacã ar naşte moştenitorul în cea mai rãsculatã regiune a ţãrii, ar putea obţine mai multe la capitolul integrãrii saxone decât ar face-o soţul sãu cu armele. Henry, al nouãlea copil, se naşte la Selby, în apropiere de York, iar planul sãu chiar funcţioneazã. Englezii îl considerã pe copil singurul moştenitor legitim, deşi acesta mai avea încã trei fraţi. Matilda îi şi dã numele unchiului ei, regele Franţei, pentru a-i întãri şi mai mult legitimitatea. Regina se întoarce în Normandia, darn u pentru mult timp, cãci se iscã o nouã rebeliune în 1069, iar Wilhelm are nevoie de o prezenţã impunãtoare, mai ales în sud. Matilda era, spre deosebire de soţul ei asociat mai degrabã cu brutalitatea, o figurã extrem de agreabilã în opinia englezilor. Vreme de 12 ani Matilda se tot perindã între Normandia şi Anglia, devenind un personaj tot mai popular. În Anglia era active îndeosebi în domeniul justiţiei. Existã numeroase referinţe în “Domesday Book” la audierile sale în cazul absenţei soţului, foarte frecvente în anii ’70. varietatea cartelor în care apare numele sãu demonstreazã versatilitatea sa în treburile administrative.

Nici treburile religioase nu scapã atenţiei sale, mai ales când ea şi soţul sãu ordonã ca episcopia Yorkului sã se subordoneze autoritãţii arhiepiscopiei din Canterbury, un eveniment simbolic care aduce nordul în sfera autoritãţii londoneze. Matilda îşi câştigã laude numeroase prin binefacerile materiale şi spirituale aduse Bisericii, cronicile descriind-o drept “cea capabilã sã aline orice durere”. Totodatã face eforturi pentru a-şi însuşi limba englezã, ceea ce o apropie şi mai mult de supuşi. Ca sfetnic al soţului sãu, ea reuşeşte sã-l convingã sã adopte o politicã mai conciliatoare faţã de cuceriţi. Când soţia lui Eduar Confesorul, Edith, moare în 1075, o figurã esenţialã a regimului saxon, ea aranjeazã ca rãmãşiţele sale sã fie aduse la Westminster. Pânã la ultima şedere a sa în Anglia, în 1081, regina îşi câştigã admiraţia unanimã. Diplomat abil, ea a cultivat cu grijã relaţia cu englezii în vederea eliminãrii suspiciunilor cu care a fost întâmpinatã. Chiar şi cei mai misogini cronicari îi acordau credit pentru corectitudinea şi prudenţa sa, admiţând cã a izbutit sã trezeascã în toţi un respect bine-meritat. Moartea sa în noiembrie 1083 a avut un impact deosebit, Wilhelm fiind forţat sã se descurce singur cu rãzmeriţele şi contestarea autoritãţii. Carierea matildei marcheazã începutul unei noi ere pentru consoartele regale, pentru cã în mare mãsurã a sfidat viziunea medievalã asupra femeii şi a inspirat noi modele de regalitate femininã, promovând un rol activ al femeii în sfera politicã, legislativã şi religioasã.

Şeful spionajului elisabetan: Sir Francis Walsingham
Privind în jurul său în iarna lui 1538, Sir Francis Walsingham vedea trădare la orice colţ. Un tănâr pe nume John Somerville fusese ridicat pe stradă în Warwickshire deoarece spunea că vrea să vadă capul reginei înfipt într-un par. Preoţii catolici îşi răspândeau „otrava” printre locuitorii din Nordul şi Vestul ţării. O misiune iezuită încerca să-l convingă pe regele Scoţiei, James al VI-lea, să invadeze Anglia. Dar cea mai şocantă descoperire a fost făcută la Londra, unde Francis Throckmorton a fost prins în timp ce vindea secrete de stat unor puteri străine ostile Angliei. Interogarea sa, desfăşurată în Turnul Londrei, a scos la iveală faptul că o armată începuse să se strângă în Normandia, finanţată de Filip al II-lea al Spaniei şi coordonată de exilaţii englezi de la Paris. În plus, rebeliunea nobilimii catolice urma să coincidă cu data invaziei.

Walsingham avea, deci, foarte multe probleme pe cap. În calitatea sa de şef de securitate al Reginei Elisabeta I, el era bântuit la orice oră de teama că Anglia se va prăbuşi din cauza Papalităţii. Sfaturile sale către regină sunau ca alarme continue împotriva ameninţării catolice de acasă şi din Europa continentală. Numit secretar principal al reginei, Walsingham credea că este datoria sa, dată de Dumnezeu, să o apere pe Elisabeta. Dar de ce era regina în pericol? Noi ne gândim la „Regina Virgină”, la cultul magnific construit în jurul său la curtea regală şi la spectaculoasele celebrări din oraşe şi din provincii. Niciun alt monarh nu mai inspirase spectacole de artificii asemenea celor care aveau loc în fiecare an de aniversarea ei. Dar aceste reprezentări publice de loialitate erau organizate tocmai pentru că domnia sa era mai puţin sigură decât părea.

Modul de gândire al lui Walsingham era profund legat de credinţa protestantă. Tatăl său murise când Francis era încă mic, el fiind lăsat în grija familiei mamei. Unchiul său, Sir Anthony Denny, era un apropiat al lui Henry al VIII-lea, astfel că el e crescut în religia protestantă. Credinţa lui Walsingham a fost întârită şi de studiile sale King’s College din Cambridge din timpul anilor radicalismului reformei lui Edward al VI-lea. Spre deosebire de William Cecil, un alt sfetnic al Elisabetei, el a preferat exilul în Elveţia şi Italia în locul acceptării revenirii la catolicism impuse de Regina Mary. Arderea protestanţilor a făcut ca Walsingham să asocieze pentru totdeauna catolicismul cu persecuţia, viziune confirmată atunci când a fost martorul masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolemeu.

Spionii lui Walsingham


Când a ajuns în consiliul reginei în funcţia de secretar, Walsingham a început să-şi construiască, cu abilitate, o vastă reţea de spioni, printre care se aflau şi mulţi catolici. Spre exemplu, Nicholas Berden: credibilitatea sa în cercurile catolice îi permitea să circule fără probleme în zone precum Paris sau Roma şi să stabilească legături cu exilaţii catolici englezi aflaţi acolo. Orice informaţie i-o pasa lui Walsingham. Berden susţinea că era motivat de „siguranţa ţării mele”, dar e foarte clar că el s-a îmbogăţit de pe urma mitei primite de la familiile catolice dispuse să plătească pentru protecţie. Anthony Tyrell, preot catolic arestat, a preferat să schimbe tabăra pentru a scăpa de execuţie, iar recompensa pentru rolul său de informator pentru Biserica Anglicană a fost că şi-a petrecut tot restul vieţii pe o vastă moşie din Essex.

Poate cel mai enigmatic personaj din reţeaua de spioni a lui Walsingham este Gilbert Gifford, misionarul catolic care a convins-o pe Regina Scoţiei Mary Stuart – ţinută captivă în Anglia din anul 1568 – că putea livra pe ascuns, fără să fie prins, scrisori în numele ei. Aşa cum a descoperit şi Mary la procesul său, toată operaţiunea fusese o înscenare pusă la cale de Walsingham însuşi. Scrisoarea scrisă de Mary, în care punea la cale complotul pentru asasinarea Elisabetei, a fost dezvăluită la procesul care a dus la execuţia sa.

Rolul şi scopurile lui Gifford sunt greu de înţeles, mai ales că, după proces, el a plecat la Paris unde a fost hirotonisit şi a devenit preot catolic. În orice caz, flexibilitatea sa morală, care i-a permis să se înţeleagă cu Walsingham, contrastează cu stoicismul altor preoţi catolici care au ajuns la eşafod.

Apoi, se poate ca scriitorul Christopher Marlowe – al doilea cel mai important scriitor al epocii, după Shakespeare - să fi fost spionul lui Walsingham. Marlowe a fost, în mod misterios, absent de la colegiul său de la Cambridge pentru o perioadă la mijlocul anilo 1580, perioadă ce coincide cu cea mai intensă misiune catolică de recâştigare a Angliei. Ulterior, consiliul privat i-a acordat o medalie pentru implicarea sa în „acţiuni în beneficiul statului”.

(În poza de dedesubt: William Cecil)


Totul pentru apărarea reginei

Controlul exercitat de Walsingham asupra corespondenţei oficiale i-a acordat acestuia un rol important în ceea ce s-a numit „republica monarhică” a Elisabetei. Ca şi William Cecil şi Ducele de Leicester, Walsingham credea că era datoria lui să guverneze în numele reginei dacă şovăirile sale specific feminine nu-i permiteau să ia măsurile necesae pentru a-şi asigura propria siguranţă. Exasperarea consilierilor cu privire la reticenţele reginei a luat o formă dramatică în 1587, când aceştia au autorizat în secret executarea lui Mary Stuart.

Securitatea însemna mai mult decât protejarea reginei de tentative de asasinat. Era strict legată de politica externă, iar Walsingham se baza pe principiul de purtare a luptei pe terenul inamiciului. În opinia sa, datoria reginei faţă de Dumnezeu îi cerea acesteia să devină protectoarea comunităţilor protestante persectate din Franţa şi Ţările de Jos. În schimb, Cecil susţinea că finanţele statului nu permit aşa ceva. Vocile celor doi cei mai apropiaţi consilieri ai Elisabetei se contraziceau adeseori. Cecil se baza pe simţul precauţiei specific Elisabetei, în timp ce Walsingham o încuraja să ţină piept, cu hotărâre, Spaniei. Cecil a fost aproape întotdeauna favoritul, dar căderea sa în dizgraţie după execuţia lui Mary Stuart i-a permis lui Walsingham să se apropie de regină suficient pentru a o convinge că Francis Drake ar trebui să primească mână liberă din partea coroanei „pentru a-l enerva pe regele Spaniei”. Ca rezultat, raidul asupra portului Cadiz a fost un succes impresionant, întârziind Armada pentru aproape un an şi, în acelaşi timp, oferindu-le englezilor informaţii cu privire la mobilizarea, la scară imensă, a spaniolilor.

Moartea Mariei Stuart şi războiul naval împotriva Spaniei au fost marile victorii, din culise, ale lui Walsingham, dar nu toate planurile i-au reuşit. Parisul era punctul central al rezistenţei catolice engleze, dar reţeaua de spioni din Paris construită atent de Walsingham a fost, în mod repetat, perturbată de ambasadorul Elisabetei de la curtea franceză. Sir Edward Stafford era un împătimit al pariurilor. Pentru a-şi tine departe creditorii, Stafford s-a înţeles, pentru bani, cu omologul său spaniol şi cu Ducele de Guise, cel care spera să conducă invazia franceză în Anglia plănuită pentru anul 1583. Walsingham era la curent de faptul că Stafford le dădea spaniolilor statistici despre navele Elisabetei, dar acesta şi-a păstrat postul deoarece mama sa, Lady Dorothy, era damă de onoare a reginei.

Walsingham a cedat în faţa bolii care-l chinuia de ani de zile în 1590. În timp ce William Cecil a fondat o dinastie politică, Walsingham a murit fără să aibe prea multe dovezi ale moştenirii sale ca secretar al reginei timp de 20 de ani. Nu s-a găsit nimeni care să-i preia reţeaua de spioni şi agenţi sau care să-i continue munca. Inamicii l-au condamnat drept agentul unui stat tiranic, şi chiar proprii aliaţi s-au dezis de metodele sale.

Nu poate fi negat faptul că Walsingham a mers foarte departe în funcţia sa de şef de securitate al Reginei. Dar, pentru el, toate se puteau justifica: şantajul, ţinerea în captivitate şi tortura erau tactici legitime în războiul împotriva Anticristului. În 1571, el i-a scris Ducelui de Leicester următoarele cuvinte: „Înainte de toate, îmi doresc gloria lui Dumnezeu şi, apoi, siguranţa Reginei”. Cum Elisabeta a domnit 44 de ani înainte de a muri din cauze naturale, Walsingham trebuie să fi avut conştiinţa curată.

Bătălia de la Crécy– sfârşitul cavalerismului clasic

Bătălia de la Crécy are loc pe 26 August 1346 şi este poate una dintre cele mai importante din lungul şir de bătălii din timpul Războiului de 100 de Ani.

Războiul de 100 de Ani

1337- 1453 este intervalul de timp al Războiului de 100 de Ani. Războiul este între cele două mari puteri, Franţa şi Anglia, iar printre cauzele care au dus la izbucnirea lui sunt cele de natură economică- competiţia pe plan economic dintre cele două, de natură teritorială (Aquitania sau Guyenne) dar şi de natură dinastică ( pretenţii venite din partea Angliei asupra coroanei franceze)

Conflictul dintre cele două nu a fost unul continuu, ci a fost marcat şi de lungi perioade de pace.

Războiul poate fi împărţit în patru faze : 1337-1360, victoriile Angliei sub regele Eduard al III-lea ; 1360-1400, victoriile franceze ; 1400-1429, victoriile Angliei sub regele Henric al V-lea ; 1429-1453, victoriile franceze, Franţa fost unită sub regii din dinastia de Valois.

Una dintre cele mai spectaculoase bătălii ale Războiului de 100 de Ani este bătălia de la Crécy din 26 August 1346, în urma căreia englezii au ieşit învingători.

Bătălia de la Crécy

Purtată în nordul Franţei, în apropiere de Crécy, bătălia este una dintre cele mai impresionante bătălii, nu prin victoria englezilor asupra unei armate net superioare ci prin tehnicile de luptă folosite în timpul ei.

În fruntea celor două armate au fost Eduard al III-lea, Anglia şi Filip al VI-lea al Franţei.

În timpul bătăliei, englezii, au hotărât să adopte o poziţie defensivă avatajoasă , folosind eficient forţa militară foarte bine organizată precum şi arma a cărei însemnătate nu poate fi contestată: arcul lungit.

Se spune că disperarea (poate din cauza faptului că bătălia se poarta pe un teritoriu total necunoscut) i-a împins pe englezii să folosească tacticile “neortodoxe”experimentate pe vecinii lor scoţieni: în loc să ducă o confruntare directă cu francezii, englezii au preferat să descalece adoptând o poziţie defensivă, aliind arcaşii în apropierea taberi adverse.

În momentul confruntării, francezii au fost puşi la pământ sub ploaia de de săgeţi. Regele Filip şi o mare parte a aristocraţiei franceze au fost anihilaţi, iar regele Eduard a devenit un erou.

Victoria a avut drept urmare menţinerea entuziasmului englezilor faţă de război, precauţia francezilor în atacuri şi asediul portului Calais în 1347.

Combinaţia de arme şi tehnici militare superioare au făcut ca această bătălie să fie considerată sfârşitul cavalerismul clasic, demonstrând importanţa conceptului militar. este de asemenea una dintre primele bătălii dintre puterile europene in care s-a folosit tunul. Englezii mai încercaseră efectele tunului asupra scoţienilor în 1327.

Ce poate nu ştiai despre Anglia medievalã...
Evul Mediu este o epocã asociatã cu foarte multe mituri şi concepţii eronate, dar la fel de multe adevãruri bizare. Iatã de exemplu câteva lucruri mai puţin cunoscute despre Anglia medievalã...

Faimoasa bãtãlie de la Hastings nu a avut loc la Hastings, ci de fapt s-a purtat pe Senlac Hill, localizat la circa 10 km. nord-vest de locaţia care a rãmas în istorie mai mult din considerente de sonoritate...

Berengaria de Navarra a devenit regina Angliei prin cãsãtoria cu Richard Inimã-de-Leu. Se ştie foarte puţin despre viaţa sa, dar cert este cã a fost singura reginã care nu a pus niciodatã piciorul pe teritoriul englez. Întreaga perioadã cât a fost cãsãtoritã cu Richard ea a locuit pe continent, iar Richard însuşi a petrecut doar şase luni în Anglia în condiţiile în care se implica foarte mult în cruciade. Tot în legãturã cu faimosul rege, existã dovezi numeroase care sugereazã cã ar fi avut înclinaţii homosexuale. Este posibil sã o fi cunoscut pe Berengaria în timp ce avea o relaţie cu fratele sãu, viitorul rege Sancho al VII+lea al Navarrei. Roger de Hoveden menţioneazã cã cei doi „mâncau din aceeaşi farfurie şi noaptea dormeau în acelaşi pat”, împãrtãşind „o dragoste pasionalã”...

Nu era ceva bizar ca în evul mediu englezesc un animal sã fie tras la rãspundere şi judecat pentru o crimã. Animalul putea fi condamnat la moarte dacã era gãsit vinovat...

O reţetã bizarã pentru protecţia împotriva ciumei bubonice presupunea consumul de bere blondã amestecatã cu coji de ouã pisate, frunze, petale de gãlbenele şi melasã. De prisos sã spunem cã reţeta nu era tocmai eficientã...

Înainte de introducerea numelor de familie în Anglia, deci de 1066, toatã lumea avea un singur nume. Când acestea au fost introduse includeau de obicei şi o poreclã, de pildã Robert Red. În timp sistemul a evoluat la preluarea de cãtre copii a numelui tatãlui, dând naştere patronimicului modern.

Breasla bãrbierilor folosea drept simboluri sânge şi bandaje, din moment ce majoritatea erau şi chirurgi, şi dentişti. Îşi agãţau bandaje pãtate cu sânge de un ţãruş lângã prãvãlie, care se rãsuceau în bãtaia vântului formând modelul în spiralã mai familiar astãzi.

Contrar convingerii comune, englezii medievali se spãlau destul de des în bãi publice special create în acest sens. Faptul se datora credinţei în apropierea dintre curãţenie şi divinitate (proverbul „cleanliness is next to godliness”). Protestanţii secolului al XVI-lea s-au opus bãilor publice din cauza prostituţiei care se practica acolo...

Termenul englezesc de „pygg” se referea la un tip de lut. În evul mediu oamenii îşi ţineau adesea monedele în borcane sau ulcioare din „pygg”, care se numeau „pygg jars”. În secolul al XVIII+lea, odatã cu evoluţia limbii, acestea au ajuns sã fie cunoscute drept „pig bank” sau „piggy bank” (puşculiţa în formã de purcel)...

Contrar credintei comune, gargoilii de pe biserici nu aveau rol de protecţie împotriva spiritelor rele, ci erau ţevi de scurgere. Gargoilii ieşeau din zid şi apa de ploaie era drenatã în afara clãdirii prin gurile lor, contribuind la mai buna conservare. Gargoilii sunt figuri extrem de întâlnite în Anglia, vizibile la mai toate bisericile construite în evul mediu.

Anglia a fost odinioarã patria ursului brun, care a dispãrut în secolul al XI-lea. Şi totuşi, dupã dispariţie urşii încep sã fie importaţi în Anglia în scopuri sportive...

Cine a fost Athelstan?
Numele regelui englez nu are un ecou puternic în afara istoriei britanice, şi nici aici nu trezeşte un interes deosebit în comparaţie cu, sã zicem, Alfred cel Mare. Şi totuşi, este un conducãtor demn de reţinut, pentru cã în timpul domniei sale de 15 ani se realizeazã pentru prima datã unificarea englezilor. Sã încercãm sã trasãm câteva aspecte ale biografiei sale.

Athelstan domneşte între 924 şi 929, trezind admiraţia contemporanilor care îl judecau drept unul dintre cei mai iluştri regi englezi ai timpului respective. Primul rege anglo-saxon care a reuşit unificarea englezilor sub un singur sceptru dupã cucerirea Northumbriei în 927 se bucura de o popularitate crescândã în ţarã şi în afarã. Contemporanii vorbesc despre el ca despre marele rãzboinic care şi-a nimicit inamicii britanici şi scandinavi, un bun administrator, un legislator inovator şi un susţinãtor devotat al Bisericii. Mai târziu, în secolul al X-lea, cronicarul saxon Athelweard îl considerã pe Athelstan cel mai mare conducãtor al Angliei, reuşind o consolidare a teritoriilor cum nu mai fusese de pe vremea romanilor.

Athelstan joacã un rol important şi pe scena relaţiilor internaţionale prin cãsãtoriile aranjate surorilor sale, legându-se dinastic de mai multe case nobiliare. Cronicarii îi deplâng moartea în 939 prin cuvinte elogioase, cum ar fi “stâlpul demnitãţii lumii occidentale”, reputaţia sa pãstrându-şi prospeţimea chiar şi dupã cucerirea normandã. William de Malmesbury (1095-1143) scrie o naraţiune de excepţie despre realizãrile sale, remarcând cã “ întreaga Europã îl lãuda şi se ruga pentru el, regi ai altor naţii se considerau norocoşi nu fãrã motiv dacã îi puteau câştiga prietenia”. Deşi în posesia multor calitãţi apreciate în epocã la un rege, nu supravieţuieşte nicio biografie completã a conducãtorului, în primul rand din cauza calitãţii surselor din timpul domniei sale. Materialul informaţional este surprinzãtor de precar: câteva date în Cronica Anglo-Saxonã, 75 de carte în numele regelui, 6 coduri de legi şi o cantitate considerabilã de monede. Nouã manuscrise conţin inscripţii care amintesc de el, alte dovezi indicã faptul cã s-ar fi aflat în posesia unei cantitãţi impresionante de relicve. Numele sãu apare in câteva poeme, într-o saga nordicã şi în naraţiunea lui William de Malmesbury.



Având de-a face cu astfel de surse, este dificil sã deducem personalitatea regelui, pentru cã rareori ne este prezentat în rolul sãu social, ca agent al regalitaţii şi nu individualizat în mod deosebit. Întrebarea este dacã s-ar putea schiţa o biografie, care eventual sã însufleţeascã personajul, pornind de la informaţii fragmentate fãrã a cãdea în capcana ficţiunii. Cronica Anglo-axonã oferã date sumare referitoare la 9 din cei 15 ani de domnie. O singurã bucatã din anale se extinde asupra unor detalii: relatarea în versuri asupra triumfului lui Athelstan şi a fratelui sãu Edmund asupra unei armate formatã din nordici, scoţi şi northumbrieni în bãtãlia de la Brunanburh din 937. Lipsa de interes a cronicii ar putea fi explicatã dacã regele ar fi fost un ‘outsider’ în cercurile înalte de la Wincester care se ocupau cu prezervarea tradiţiei în secolul al X-lea. Athelstan îşi petrece copilãria în Mercia şi depune eforturi sã se afirme la sud de Tamisa dupã moartea prematurã a fratelui sãu Elfweard la câteva luni dupã ce tatãl lor îl numeşte conducãtor al Merciei şi Wessex-ului. Athelstan este încoronat rege al Merciei şi Wessex-ului abia în septembrie 925. Continuând o stare conflictualã cu opoziţia de la curtea saxonilor de vest, s-ar putea sã nu fie aşa de surprinzãtoare neatenţia Cronicii faţã de el.

Susţinãtor înflãcãrat al Bisericii, regele obişnuia sã colecţioneze relicve şi cãrţi sfinte, dar şi sã împãrtãşeascã din comorile sale comunitãţilor monastice de la Cuthbert sau Milton Abbas. Unele poeme exprimã profundul respect pentru devotamentul, pietatea sau generozitatea sa. Multe laude fac parte din convenţia epocii, dar efectul cumulativ de epitete pozitive induce ideea cã “Sfântul Rege Athelstan” nu a reprezentat doar un arhetip al religiozitãţii, ci a avut un interes autentic faţã de spiritualitate. În timpul domniei sale relaţiile dintre stat şi Bisericã au devenit vizibil mai strânse. Codurile de legi oferã o perspective asupra preocupãrii sale de a reinnoi o societate fracturatã dupã rãzboaiele daneze. Athelstan doreşte limitarea hoţiei, din punctul sãu de vedere cel mai mare flagel social. Codurile relevã şi receptivitatea faţã de nevoile bisericeşti, cum ar fi plata zeciuielii sau pomenile. Caritatea şi diminuarea sãrãciei intrã desigur în sfera de interes a suveranului. Monedele şi cartele relevã o modificare a concepţiei asupra puterii. Pe monedele timpurii apare denominaţia întrebuinţatã de predecesorii sãi, “Regele Anglo-Saxonilor”, dar dupã cucerirea Northumbriei apare “rex anglorum”. Marcând subjugarea celorlaţi regi din insulele britanice, îşi alege o imagine care sã-l reprezinte cu o coroanã, primul rege englez de altfel care se înfãţişeazã încoronat, ca “rex totius Britanniae”. Totodatã se portretizeazã ca “rege al englezilor, ridicat pe tron de cãtre mâna dreaptã a Atotputernicului, adicã Iisus”.

Nu cunoaştem detalii precise în legãturã cu naşterea sau mama sa, avem lacune multe şi la capitolul copilãrie şi adolescenţã. Chiar şi despre perioada dupã ce şi-a asigurat tronul la moartea fratelui sãu nu avem informaţii suficiente. Aceesul la fapte e limitat, cu atât mai mult la gândurile sale. Cu toate acestea, organizând materialul de care dispunem mai mult spaţial decât chronologic putem schita o structurã care sã permitã elaborarea unui portret care nu se vrea doar regal. Abordarea contextului familial, de exemplu, relevã motive pentru deciziile sale mature cum ar fi cea de a nu se cãsãtori. Ideea unui angajament spiritual, care de altfel ar fi asigurat şi succesiunea fraţilor sãi mai mici, nu este de neglijat. Anturajul sãu regal sugereazã un ataşament faţã de clerici sau prinţi strãini. Se simte atras de literaturã şi religie. În virtutea naturii solemne a istoriografiei care îl abordeazã reiese cã nu tolera lipsa loialitãţii, dar era precaut în aplicarea pedepselor. Pe câmpul de bãtãlie demonstreazã talent şi abilitate, precum şi nevoia de planificare strategicã.

Douã imagini ale regelui îi dominã receptarea istoricã: cea a conducãtorului puternic care a reuşit sã unifice şi sã apere Anglia şi cea a liderului pios care susţine Biserica. Athelstan nu poate fi redus însã la un portret stereotipic, lucru valabil pentru toţi suveranii, ci dispune de mai multe dimensiuni ale unei personalitãţi care meritã studiatã şi celebratã.

Mary cea Sângeroasă, prima regină a Angliei
Regina Maria I a Angliei şi Irlandei este cunoscută mai mult sub porecla de „Bloody Mary” din cauza numeroaselor ruguri dedicate protestanţilor care au ars pe vremea domniei ei. Însă perioada aceea a fost caracterizată şi de alte evenimente şi multe realizări, dintre care cea mai importantă a fost instituirea dreptului femeilor de a domni.

Mary a fost un adevărat deschizător de drumuri în dinastia Tudorilor. Niciodată înaintea ei o femeie nu purtase coroana Angliei. A câştigat tronul în ciuda tuturor dificultăţilor, păstrând linia de succesiune în dinastie şi a stabilit un precedent pentru încoronarea unei femei. Până nu demult, Mary era cel mai puţin cunoscut dintre dinaştii Tudor, eclipsată în special de sora ei vitregă, Elisabeta. În plus, a fost condamnată drept una din cele mai rele femei din istorie. „Mary cea Sângeroasă” este văzută ca un tiran bigot, a cărui domnie a fost un eşec absolut, remarcabil doar prin arderea a peste 300 protestanţi şi nepopulara căsătorie cu Filip al Spaniei.

Mary nu trebuia să ajungă regină, iar tatăl ei, Henry al VIII-lea, a încercat din răsputeri să facă în aşa fel încât tronul să nu-i revină ei. Acesta a recunoscut în sfârşit pretenţiile la tron ale fiicei sale, dar fiul său Edward a ignorat testamentul tatălui: fiind hotărât să păstreze şi să apere protestantismul englez, a eliminat-o pe sora sa catolică de la succesiune. La moartea lui Edward, în iulie 1533, Lady Jane Grey a fost proclamată regină, dar 10 zile mai târziu Mary a reuşit să pună mâna pe tron. Această realizare este deseori trecută cu vederea. Mary a condus singura revoltă de succes împotriva guvernului central din Anglia secolului al XVI-lea şi a fost singurul monarh Tudor, cu excepţia lui Henry al VII-lea, întemeietorul dinastiei, care a trebuit să lupte pentru tron.

Dar în ciuda ascensiunii triumfătoare, statutul ei de primă regină a Angliei a fost subiect unor speculaţii şi îndoieli. Însăşi Mary s-a întrebat dacă o femeie poate purta coroana. Limbajul, imaginea şi aşteptările monarhiei engleze erau masculine. În primele luni, practicile şi puterile reginei au fost elaborate. A fost o dezbatere condusă de Mary, iar deciziile sale au devenit precedente pentru viitor. Statutul unei regine domnitoare a fost definit într-o lege specială trecută prin Parlament în aprilie 1554, prin care domnia unei femei devenea egală din punct de vedere egal cu cea a unui bărbat. Astfel, în statut, ceremonii şi ritual, Mary a preluat toate formalităţile curţii şi cele de domnie şi le-a adaptat pentru domnia unei femei. Pe atunci, nu exista niciun ghid pentru încoronarea unei femei ca unic suveran, dar încoronarea lui Mary a investit-o cu toată puterea exercitată de strămoşii ei, fără nicio excepţie. Ea a reluat obiceiul tradiţional de atingere a bolnavilor de scrofule (în credinţa că atingerea unui monarh este vindecătoare; pentru dezvoltarea acestei teme: Marc Bloch – Regii taumaturgi) sau de spălare a picioarelor săracilor. Aceste ritualuri nu fuseseră niciodată îndeplinite de o femeie şi erau considerate acte preoţeşti pe care numai reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ – monarhul de sex masculin – le putea face.

În monarhia engleză, şi nu numai, personalitatea monarhului era cheia determinării şi executării politicii. Din acest punct de vedere, regimul lui Mary nu a fost cu nimic diferit – personalitatea ei a jucat un rol imortant. Ea s-a implicat în toate problemele guvernării şi în politicile cheie ale statului – căsătoria, reuniunea cu Roma, războiul cu Franţa. Ambasadorul veneţian spunea despre ea că „se trezeşte la răsăritul soarelui şi, după ce-şi spune rugăciunile şi ascultă slujba, munceşte fără oprire până la miezul nopţii”.

Căsătoria ei cu Filip al Spaniei a fost considerată mult timp un eşec, exemplifiat prin pierdea Calais-ului, ultimul teritoriu din Franţa deţinut de englezi până în 1558. cu toate acestea, căsătoria poate fi văzută ca un act politic calculat şi de succes. Ea şi-a ales un soţ nefamiliariza cu disputele şi intrigile politice din Anglia, iar puterile lui au fost atent limitate de legislaţie şi de tratatul de căsătorie. Alianţa nu a fost însă privită cu ochi bun de populaţie, iar regina s-a confruntat chiar şi cu o revoltă din acest motiv.

Desigur, domnia lui Mary (1553-1558) este cel mai bine cunoscută pentru arderea celor aproape 300 de protestanţi, bărbaţi, femei şi copii. Acest fapt nu trebuie şi nici nu poate fi exclus din analizarea guvernării sale, dar el trebuie privit în contextul mai larg al policii sale religioase şi al climatului religios dificil ce data din vremea tatălui ei. Restaurarea catolicismului nu a fost un act nepotrivit sau unul de întoarcere la trecut. Cardinalul Reginald Pole a reinstalat papalitatea în toate drepturile sale şi a lansat o propagandă eficientă prin predici şi presă. Cel mai faimos aspect al propagandei, arderile pe rug, au fost şi ele extrem de eficiente. Dacă regina ar fi trăit mai mult sau dacă ar fi reuşit să producă un succesor catolic, probabil că Anglia ar fi fost recatolicizată, iar Mary ar fi fost astăzi văzută altfel.

Domnia lui Mary Tudor a fost esenţială pentru viitorul monarhiei engleze. Ea a făcut posibil ca femeile să poate conduce ca regii, cu aceleaşi privilegii, şi a pus bazele unei autorităâi regale indiferente la sex.

Scotianul zburator

De la Icar incoace, oamenii si-au dorit sa aiba puterea de a zbura, precum pasarile. Chiar daca ei nu au reusit acest lucru decat dupa mii de ani, in epoca moderna, au existat totusi mereu spirite luminate care au incercat sa afle secretul plutirii in vazduh. S-a vorbit foarte mult, in acest sens, despre planurile lui Leonardo da Vinci, privitoare la construirea unui elicopter sau a altor aparate aeriene, dar putini stiu despre preocuparile similare ale unui scotian care a trait aproximativ in aceeasi perioada cu genialul creator italian.

Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului Britanic

În 1851, anul deschiderii primei Expoziţii Universale din lume, Anglia era cea mai mare putere imperială din istorie. La lansarea Festivalului Angliei, în 1951, acel imperiu se prăbuşea sub ochii naţiunii. Ce s-a întâmplat în cele zece decenii dintre punctul culminant al gloriei britanice şi momentul decăderii ei?

1851: Marea Expoziţie

Expoziţia Universală din 1851, desfăşurată la Londra, se bucura de atenţia şi admiraţia întregii lumi. Prima şi cea mai mare putere industrială a lumii, cea mai mare putere imperială, cea mai mare putere navală – Marea Britanie – organiza un eveniment pentru ca toată lumea să-i recunoască realizările extraordinare.



În interiorul Palatului de Cristal, 100.000 de mii de obiecte erau expuse, munca a peste 15.000 de oameni. Mai bine de jumătate din această expoziţie provenea din Anglia şi din imperiu, dar şi alte naţiuni fuseseră invitate să participe. Deşi expoziţia era practic dedicată măreţiei engleze, britanicii au fost suficient de diplomaţi pentru a alege ca denumire oficială a evenimentului „Marea Expoziţie a Lucrărilor de Industrie ale tuturor naţiunilor”.

Cel mai mare colaborator străin a fost Franţa, care producea o gama impresionantă de textile, şi care devenea rapid un competitor periculos pentru pieţele britanice din întreaga lume. Rusia a fost şi ea un colaborator important, deşi exponatele ruseşi au întârziat din cauza blocării navei ce le transporta în apele îngheţate ale Mării Baltice.

Pentru marea majoritate a vizitatorilor englezi, era o mândrie să vadă uimitoarea diversitate, calitate şi inventivitate a operei industriale şi manufacturiere a ţării lor. După cum scria Regina Victoria în jurnalul ei, exista acolo „orice invenţie imaginabilă”.

Însă, în câţiva ani, au început să apară semne că naţiunea care triumfase la Marea Expoziţie era departe de a fi infailibilă. Pe plan intern, era nevoie urgentă de o reformă care să combată inegalităţile sociale şi sărăcia, iar Războiul Crimeei devenise sinonim cu ineficienţa militare. Mai mult, rebeliunea indiană din 1857-58 a zguduit puternic guvernarea britanică din ţara care era atunci „perla coroanei”.

Fiecare deceniu din cei 100 de ani ce despart Marea Expoziţie de Festivalul din 1951 abundă în dovezi că super-puterea încrezătoare din 1851 se afla într-un declin lent.

Anii 1860: Revoltele coloniale

Deceniul al şaptelea a început cu izbucnirea celui de-al doilea război maori în Noua Zeelandă. Conflictul a durat 12 ani şi a necesitat intervenţia regulată a trupelor britanice pentru ca imperiul să-şi asigure victoria. Rezistenţa încăpăţânată, demnă de admiraţie, a populaţiei maori a făcut ca, într-un final, aceştia să se bucure de un statut mai bun în interiorul societăţii coloniale decât, spre exemplu, aborigenii australieni.

Altă luptă colonială izbucneşte în 1865 în Jamaica, când revolta sclavilor eliberaţi, ce protestau împotriva sărăcirii şi lipsei egalităţii sociale, a fost zdrobită în mod brutal de guvernatorul imperial. Liderii rebeliuni au fost spânzuraţi, mulţi negri împuşcaţi şi biciuţi, şi satele lor incendiate.



Cu un an înainte, în 1864, Karl Marx înfiinţa la Londra Prima Internaţională Comunistă din lume, iar britanicii contemporani nu aveau cum să bănuiască efectele pe termen lung ale acestui eveniment. În 1867, Actul Americii de Nord Britanice a dat naştere Dominionului Canadei, anexă a imperiului care s-a bucurat de un guvern propriu. Deceniul s-a sfârşit cu deschiderea Canalului Suez din 1869, fapt ce a făcut ca Marea Britanie să se implice mult mai adând în problemele Egiptului şi ale Orientului Mijlociu.

Anii 1870: Îndoieli la adresa guvernului

Guvernarea lui Disraeli (1874-1880) s-a sfârşit cu două umilinţe: masacrul trupelor britanice în bătălia de la Isandlhwana de la începutul războiului Zulu în 1879 şi, în acelaşi an, invazia Afganistanului începută cu un dezastru militar.

importante figuri ale politicii britanice de secol XIX şi apropiat al Reginei Victoria)


În schimb, Disraeli a reuşit să cumpere acţiuni importante la Compania Canalului Suez, calmând astfel spiritele critice care îşi făceau griji cu privire la cine va controla vitala rută către est. În plus, prim-ministrul a făcut ca Parlamentul să adopte, în 1876, un nou titlu pentru purtătoarea coroanei regale: Regina Victoria a primit titlul de „Împărăteasă a Indiei”.

În 1873, pierderile umane din timpul foametei din India a pus la îndoială pretenţia englezilor conform căreia bunăstarea supuşilor indieni era esenţială pentru guvernul britanic şi pentru „misiunea de civilizare” pe care acesta ar fi urmărit-o în India.

Anii 1880: Rupturi interne, înfrângeri externe

Unul din cele mai dramatice evenimente ale acestui deveniu a avut loc în 1886: eşecul adoptării legii Irish Home Rule duce la ruptura internă a Partidului Liberal. Părăsirea partidului de către liberalii unionişti (care se împotriveau ideii formării unui guvern irlandez), conduşi de Joseph Chamberlain, a făcut ca liberalii să aibă probleme în câştigarea alegerilor. Câţiva ani mai târziu, gruparea lui Chamberlain s-a alăturat conservatorilor, creând şi mai multe probleme Partidului Liberal.



Respingerea actului a însemnat şi amânarea găsirii unei soluţii pentru controversata problema irlandeză ce va continua să destabilizeze imperiul. Mulţi politicieni au început atunci să militeze, ironic, pentru „Home Rule All Around” – adică guvern propriu pentru toate cele patru ţări ale regatului.

Deceniul începe cu asasinarea secretarului-şef al Irlandei (reprezentantul guvernului în Irlanda), iar în Africa de Sud englezii au fost învinşi în Războiul Transvaal din 1880-1881, fiind forţaţi să recunoască independenţa ţării. În Sudan, Generalul Gordon a fost ucis de rebeli, iar acasă, în insulă, deceniul s-a terminat cu marea grevă a docherilor londonezi din 1889.

Anii 1890: ridicarea Germaniei

Sfârşitul acestui deceniu a adus şi sfârşitul războiului contra burilor din Africa de Sud. Din păcate, acesta s-a terminat cu umilirea englezilor. În ciuda victoriei militare a Angliei, conflictul demonstrase că armata britanică suferea de foarte multe lipsuri. Mai mult, peste 30.000 de oameni din rândurile populaţiei locale muriseră în lagărele de refugiaţi (mai degrabă lagăre de concentrare).



În aceşti ani, supremaţia globală a Angliei părea a fi mai ameninţată ca niciodată din cauza rapidei creşteri a puterii imperiului german. În anii de la sfârşitul secolului, Germania a sprijint revoltele din coloniile britanice, apoi – în 1898 – a anunţat programul masiv de construcţii navale.

În 1893, dorinţa lui Cecil Rhodes de a cuceri teritoriul ce a devenit Rhodesia de Sud (azi Zimbabwe) a condus la revoltele Matebele.

Anii 1900: Sfârşitul splendidei izolări

În 1902, Marea Britanie semna un tratat de alianţa cu noul imperiu insular al lumii, Japonia. Tratatul a fost reînnoit şi întârit în 1905, fiecare ţară angajându-se să acorde ajutor celeilalte în caz de atac. În 1904, Anglia încheia o „antantă” cu vechiul inamic, Franţa. Nu era vorba de o alianţă, ci de o înţelegere pentru a reduce tensiunile bilaterale şi, foarte vag, de angajamentul unei viitoare cooperări. Antanta cu Franţa a dus, în mod inevitabil, la o înţelegere cu Rusia, aliata francezilor. Aceste înţelegeri au arătat că era „splendidei izolări” a englezilor se terminase, şi că super-puterea secolului al XIX-lea se temea că nu va mai putea continua singură, separată de toţi restul.

Alte evenimente au făcut ca deceniul să fie unul al „deşteptării” britanicilor: moartea mult adoratei împărătese Victoria, în 1901; Tratatul de la Vereeniging, care a pus capăt amarului război împotriva burilor; lansarea partidului irlandez Sinn Fein în 1905 şi a Ligii Musulmane în 1906.



Alegerile din 1906 au dus la victoria anti-unioniştilor şi la o majoritate liberală covârşitoare, dar şi la intrarea în parlament a primilor membri a noului Partid Laburist. Trei ani mai târziu, reforma bugetară a lui Lloyd George a dus la o dezbatere aprinsă asupra problemelor taxelor şi a condus la o criză constituţională ce s-a terminat cu diminuarea puterilor Camerei Lorzilor.

1910-1919: Anglia atacată

Primul război mondial a fost, evident, evenimentul dominant al acestui deceniu şi a subliniat încă o dată lipsurile severe din conducerea militară britanică. Insurecţia din 1916 din Irlanda, ceea ce a ajun

s să fie cunoscută sub numele de Easter Uprisings, a fost un avertisment al naţionalismului irlandez care devenea din ce în ce mai violent, mai ales după noul eşec de implementare a reformei de Home Rule.
În 1915, Anglia a negociat cu Statele Unite pentru obţierea unor împrumuturi foarte mari , menite să susţină efortul de război. Imperiul, marele creditor al secolului al XIX-lea, devenea o ţară adâncită în datorii.



Înainte de izbucnirea războiului, Anglia a fost zguduită şi de o serie de conflicte interne: criza constituţională din 1910-1911, agitaţia continuă a campaniei sufragetelor care devenea din ce în ce mai violentă, ajungându-se chiar la ameninţarea cu moartea a parlamentarilor.



Pentru unii, izbucnirea războiului a fost aproape o uşurare de la aceste tensiuni, fiind un eveniment care a restabilit coeziunea internă a naţiunii.

Anii 1920: Ruptura Uniunii

Controversatul tratat anglo-irlandez din 1921 ce a dus la împărţirea Irlandei a adus o rezolvare parţială problemei irlandeze. Totuşi, acesta a cauzat şi un război civil între facţiunile pro şi anti tratat. Aceasta a fost prima lovitură dată uniunii ce a dat naştere Regatului Unit în 1801, dar deceniul conţine şi alte indici ale declinului britanic. Conferinţa imperială din 1926 a definit statutul constituţional al Dominioanelor, recunoscând drepturile lor la guvernare proprie şi dreptul de a-şi alege propria politică externă. Asta a marcat sfârşitul oricăror speranţe că imperiul ar fi putut păstra o politică externă coerentă. De acum înainte, dominioanele nu mai erau obligate să ia partea imperiului într-un viitor război.

Dezbaterea şi conferinţele cu privire la reforma constituţională din India a conferit acesteia, în cele din urmă, statutul de dominion, o concesie ce i-a făcut pe mulţi naţionalişti indieni să spere că vor putea obţine şi independenţa.



Anii 1930: Potolirea sau satisfacerea lui Hitler

Anii ’30 sunt asociaţi, în mod inevitabil, eşecului politicii de appeasement. A fost un indicator al declinului Angliei faptul că guvernul lui Neville Chamberlain a fost incapabil să ofere un răspuns mai bun politicii agresive ale lui Hitler. Tăierile bugetare din domeniul apărării au însemnat că Marea Britanie ar fi avut nevoie de timp pentru reînarmare dacă se punea problema unui conflict cu Germania nazistă. În plus, amintirea pierderilor umane din timpul primului război, când ţara pierduse mai bine de un milion de oameni, era încă proaspătă, iar mulţi sperau că evitarea unui nou conflict era posibilă.

Înţelegerea de la Munchen din 1938, care a sacrificat integritatea Cehoslovaciei, rămâne încă o pată în istoria diplomaţiei. Iniţial populară, politica dusă de Chamberlain nu a reuşit să păstreze pacea pe care acesta promisese că o va păstra. Acordul de la Munchen a dus şi la demisia lui Anthony Eden din funcţia de ministru de externe.



Marea criză economică a încurajat formarea unui guvern naţional prin coalizarea celor trei mari partide (conservator, liberal şi laburist). Creşterea fascismului britanic, sub conducerea lui Oswald Mosley, a fost un alt semn al decăderii, deşi mişcarea nu a reuşit să adune suficienţi adepţi. Criza abdicării regelui în 1936, când regele-playboy Edward al VII-lea a renunţat la tron pentru o femeie, a fost un adevărat şoc pentru societatea britanică.

Deceniul a luat sfârşit odată cu garanţiile acordate Poloniei cu privire la frontiere, fapt ce a dus la implicarea imperiului britanic în război contra Germaniei.

Anii 1940: sfârşitul imperiului - bunăstarea internă

În ciuda eroismului Bătăliei pentru Anglia sau a luptelor de la El Alamein şi din Normandia, unul din cele mai semnificative episoade din timpul războiului a fost de fapt semnarea Cartei Atlanticului în 1941. Această înţelegere, în mare parte iniţiativa lui Roosevelt, urma să schimbe evoluţia comunităţii internaţionale după război. Având ca scop stabilirea unor principii de reorganizare a lumii postbelice, Carta vorbeşte despre drepturilor tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ.



În ciuda încercărilor lui Churchill de a deturna atenţia de la implicaţiile Cartei pentru colonii, asta nu putea decât să însemne că imperiile, precum cel britanic, trebuiau să dispară. Faptul că Churchill a acceptat să semneze Carta în aceste condiţii arată în ce situaţie disperată se afla ţara la vremea respectivă şi cât de departe era gata să meargă pentru a-i ţine aproape pe americani.

Războiul a adus şi alte umilinţe: înfrângerea din Singapore din 1942, cucerirea Hong Kongului de către japonezi; mişcarea naţionalistă condusă de Ghandi în India. Când India şi Pakistanul au obţinut independenţa în 1947, mulţi englezi probabil că şi-au amintit de vorbele din 1902 ale Lordului Curzon: „Atâta timp cât stăpânim India, vom fi cea mai mare putere a lumii. Dacă o vom pierde, vom decădea repede pentru a deveni o putere de mâna a treia”. Un an mai târziu, Ceylonul şi Burma deveneau indepedente, iar Palestina era abandonată.



În 1949, Irlanda devenea republică şi părăsea Commonwealth-ul. India devine şi ea republică, dar rămâne parte a organizaţiei. Guvernul laburist a adoptat o serie de reforme interne drastice. Se părea că pentru a ajunge la stabilitate şi bunăstare internă, Marea Britanie trebuia să renunţe la imperiu.

Elizabeth Wallis-Simpson - o femeie fatala, intr-un corp de barbat

Unul dintre cele mai stranii momente ale secolului trecut s-a petrecut in anul 1937, când, dupa o domnie de nici un an, regele Marii Britanii, Eduard al VII-lea, abdica, pentru a se putea casatori cu femeia pe care o iubea, o americanca divortata de doua ori si cu o reputatie extrem de proasta: Elizabeth Wallis-Simpson. Ce anume l-a determinat pe cel mai râvnit burlac al epocii sa renunte la coroana si la adulatia supusilor sai spre a deveni un simplu burghez, casatorit cu o femeie considerata de multa lume stearsa, banala si chiar urâta? Enigma atractiei pe care doamna Wallis-Simpson a exercitat-o asupra regelui continua sa-i fascineze pe istorici, care au lansat tot felul de ipoteze, in incercarea de a o explica. Una dintre cele mai recente sustine ca, de fapt, americanca nici macar n-ar fi fost pe de-a intregul femeie, dar ca, in ciuda acestui fapt, ar fi reusit sa-l subjuge pe monarh prin sexualitatea ei...

Regii britanici, patronati de Sfantul Gheorghe, cavalerul get de Capadochia

Cand Printul William al Marii Britanii va fi incoronat, el va trece printr-o ceremonie sacra, care nu a mai fost oficiata de 150 de ani.

Ceremonia se va desfasura deasupra Mozaicului Cosmati din Westminster Abbey, iar William va sta in centrul Cosmosului, imblanzind haosul asa cum Sfantul Gheorghe a imblanzit balaurul.

Mozaicul a fost creat la comanda regelui Henry al III-lea, in 1268, dar nu a mai fost vizibil la incoronarea regilor de 150 de ani. Incoronarile din acest interval de timp au fost facute deasupra mozaicului, conform traditiei, dar fara ca acesta sa fie dezvelit. In prezent, se lucreaza la reconstituirea mozaicului, astfel ca urmatorul rege va sta in mijlocul Cosmosului, asa cum a fost gandit de enigmaticii lucratori ai familiei Cosmati. Un astrolog vedic, Sade Sati, a observat ca ascendentul in Sagetator/Mula de pe harta nasterii a Printului William indica, in Mozaicul Cosmati, exact centrul galactic, de aceea nu poate fi intamplator faptul ca abia acum este dezvelit pavimentul.

Mesterii de origine getica

Henry al III-lea a comandat mozaicul dupa ce a reconstruit Capela lui Edward I in stil gotic. Muncitorii au venit de la Roma, condusi de mesterul Petru Oderisi. Familia Cosmati era renumita pentru inventarea unei tehnici deosebite de mozaicare. Erau originari din tinutul Anagni, centrul istoric al protolatinilor, locul in care imparatii romani de origine getica Marcus Aurelius, Septimus Severus, Geta si Caracalla isi petreceau toate verile, pentru ca erau intre ai lor. Conform Enciclopediei Catolice, stilul cosmatic a fost introdus in arta europeana in secolul XII, de catre Laurentiu Cosmati, caruia italienii ii ziceau Lorenzo. Laurentiu a invatat arta mozaicului de la un mester grec, dar a plecat din atelierele acestuia, pentru a nascoci un stil nou, diferit de modelele bizantine, care erau la moda. S-a remarcat repede, prima sa lucrare inregistrata fiind mozaicul dintr-o biserica din Fabieri, in 1190. Fiul sau, Iacob, a devenit arhitect, sculptor si mester in arta mozaicului, preluata de la tatal sau. Printre membrii familiei Cosmati care au dus mai departe arta mozaicului au fost Petru, Luca, Deodat, Ioan. In secolele X si XIII, in Anagni se retrageau Papii, aici avand resedintele de vara, ferite de epidemiile care izbucneau la Roma. De atunci s-a si format o stransa legatura intre Papi si familia Cosmati.

Un portal spre o alta lume

Mozaicul din Westminster Abbey este o hierogamie, o unire a principiilor spirituale vechi si noi. Lucratorii din familia Cosmati au adus tesere din templele si palatele romane antice, pentru perpetuarea valorilor imperiale. Porfirul purpuriu simbolizeaza regalitatea Egiptului antic, fiind preferatul faraonilor. Serpentina verde era extrasa in antichitate din minele spartane, fiind un simbol al vietii. Marmura galbena a fost adusa din Tunisia si subliniaza aurul solar, energia vietii cosmice, iar alabastrul sugereaza venele translucide care unesc Pamantul cu Universul.

Folosirea simbolurilor teologice si a formelor geometriei rationale sugereaza misterele ritualului. Crucea care imparte mozaicul marcheaza atat centrul Universului, cat si centrul Pamantului. Dumnezeu, Omul, Timpul si Universul se reunesc in perfectiunea eternitatii. Trinitatea este simbolizata de triungiurile care patroneaza formele imperfecte. Mozaicul a fost pozitionat in fata Marelui Altar, imbinand Microcosmosul si Macrocosmosul, Pamantul si Raiul. Din punct de vedere al ocultistilor, Mozaicul Cosmati este un portal spre o alta lume. Deosebit de interesant este faptul ca bordura care limiteaza Centrul Galactic este ornamentata cu floricele rosii, galbene si albastre, cele trei culori de pe steagul geto-dacilor, sarpele cu cap de lup, cunoscut celor din familia Cosmati.

Geometria sacra a mesterilor Cosmati

Paul Binski, in „Cosmati si romanitatea in Anglia”, sublinia ca acesti misteriosi mesteri in arta mozaicului foloseau proportii sacre mai putin utilizate, despre care s-ar putea scrie un roman de geometrie sacra. In volumul „Modele de gandire”, Richard Foster sustine ca Henry al III-lea a angajat mesteri din familia Cosmati pentru ca erau apropiati de Papalitate si cunosteau tainele ritualurilor sacre. Foster da si numele complet al mesterului care a condus lucrarea: Petru Oderisi, cel care i-a sculptat mormantul Papei Clement al IV-lea din San Francesco si care semna de regula cu „Petru, cetatean roman”. Italienii il numesc Pietro Oderisius. Richard de Ware a fost confirmat abate de Westminster in 1260, la Anagni. Anul 1260 are o semnificatie aparte pentru papalitate: marcheaza 1260 de ani de suprematie papala din Profetiile lui Daniel si din Cartea Revelatiei. Dupa care „din mare aparea bestia investita cu putere de catre dragon”, ca sa supuna lumea! Si acesta bestie trebuie supusa de monarhi!

Sfantul Gheorghe, cavalerul get care a supus balaurul

Cel mai interesant simbol de pe mozaic, “monstri uriasi de mare” sunt dragonii de apa, fiintele primordiale, nascute din ape si care aveau atribute divine. Reprezentau haosul primordial care a dat nastere Universului si care, intr-o zi, il va inghiti din nou. Ritualul incoronarii semnifica preluarea de catre monarhi, pe umerii lor, a intregului Univers. Ca Domn al Pamantului, regele poate amana Apocalipsa, intermediind pentru pamanteni la Tatal ceresc. De-acum, istoria acestui paviment devine extrem de interesanta, pentru ca intra in scena Sfantul Gheorghe, cel care, atentie!, dupa cum spun legendele celtice, supune dragonul, nu il omoara. Regii englezi sunt patronati de Sfantul Gheorghe, cavalerul din Capadochia, get de origine. Asa cum el a supus dragonul care ameninta lumea unde salasuia, tot asa un rege al Angliei trebuie sa supuna dragonul celest, haosul, pentru a proteja lumea pamanteana si a o pastra in armonia creata de Dumnezeu. „Desi Sfantul Gheorghe nu era unul din neamul lor, regii britanici sunt canonizati atribuindu-li-se puterile sfinte si calitatile magice ale acestuia, inclusiv abilitatea de a lecui si de a proteja regatul de rau”, dupa cum scria John Sharp, Arhiepiscop de York.

Piatra de incoronare, adusa de la Marea Neagra

Un alt accesoriu obligatoriu pentru incoronarea regilor britanici si care sta sub tronul lui Edward I, pe centrul Cosmosului, se numeste „Piatra Scone”. Povestea ei este foarte stufoasa si are o gramada de versiuni. Piatra este purpurie si are dimensiunile 66 cm x 66 cm x 26, 67 cm. La capete, are doua belciuge de fier, probabil pentru a fi carata mai usor. In „Religiile pagane ale Insulelor Britanice”, de Ronald Hutton, este scris ca „Piatra virtutii” a fost adusa in sud-vestul Scotiei de niste colonisti cimerieni veniti in 330 i.C de la Marea Neagra. A fost folosita la incoronarea regilor din Tara, intr-o zona deluroasa sacra numita Argyll, cu multi megaliti ridicati in Epoca Bronzului. In acel loc, se afla o urma de picior imprimata in piatra, langa figura stilizata sub forma de triunghi a unui bour si langa un bazin scobit in piatra, folosit ca baie ritualica in ceremonialul de incoronare. Bourul, un simbol religios solar ce dainuie din preistorie, reprezinta puterea si curajul. In fata urmei de picior era pusa „piatra de incoronare”, astfel ca, atunci cand regele era incoronat, statea pe Piatra Virtutii, cu piciorul pe urma sacra, privind monumentele megalitice din zare. Obiceiul de a imprima urme de picior ale oamenilor puternici provine de pe vremea cand aceste urme erau facut de uriasi. In mitologia romaneasca se spune ca cine se scalda in apa ce umplea urma unui picior de urias capata puteri miraculoase. Piatra adusa din tinutul de la Marea Neagra a fost dusa din Albion in Insula Iona (ambele denumiri sacre legate de zeul solar stravechi Ion/Ianus) de catre Sf. Columba si cei 12 discipoli ai sai, in 563. Acestia i-au izgonit pe preotii druizi, infiintand un centru monahal. Sf. Columba, si el un imblanzitor de dragoni, printre care si al celebrului monstru din Loch Ness (relatata in cronici), si-a dat obstescul sfarsit cu capul pe aceasta piatra.

Iona, salasul dragonilor de apa

Biserica a condamnat mai tarziu lucrarile teologice elaborate la centrul monahal din Iona, din cauza ca amestecau preceptele crestine cu traditii pagane. In mitologia celtica, insula Iona este salasul lui Lir (Ler din colindele romanesti), zeul marii, si o poarta spre alt taram! Aici erau ingropati in sec.VI d.C. regii din Dalriada. Imnul religios al monahilor de pe aceasta insula, transcris fonetic, este: „In «I» mo cride/ «I» mo drag/ In aite gatu manahi geume baa/ Ah! Mu’ut tig saogal gu craic/ Bitid «I» mare a va!” Un fel de „crez” inchinat lui Ion, care suna asa, si mai pe romaneste: „In „I” eu cred/ „I” mi-e drag/ In gatul (glasul) monahilor geme mugetul vitelor/ Ah! Mult timp inainte ca sfarsitul sa vina/ Va fi „I” mare cum a fost!” Deci, si piatra de incoronare are legatura cu dragonul care trebuie imblanzit. Insula sacra Iona era considerata o poarta catre alt taram si salas al „monstrilor uriasi de mare”. Mai era numita de celti si „I Manann”, „copiii zeului marii, supusi lui Ion”. Primul rege franc, care a intemeiat dinastia Merovingienilor, se declara si el descendent dintr-un dragon marin, ca sa-si acrediteze dreptul la tron! Printilor mostenitori („delfinii” in Franta), in Marea Britanie li se atribuie titlul nobiliar „de Wales”, care, prin traditie, urmeaza la tron. Velsii isi numesc tinutul si Cimry, fiind vorba de cimerienii de la Dunarea de Jos, cei din tribul „trerilor”, inruditi cu getii regelui Teres. De aceea nici nu ne mira ca pe steagul velsilor din Wales se afla dragonul, emblema razboinicilor geto-daci! Cel supus de Sfantul Gheorghe, cavalerul get inrolat in armata romana.

Inelul si pintenii Sfantului Gheorghe

Alte accesorii in ceremonia de incoronare sunt inelele cu crucea Sfantului Gheorghe. Cel mai utilizat este cel facut pentru Regele William al IV-lea. In centru, inelul are un safir albastru, peste care sunt prinse cinci rubine in forma crucii Sfantului Gheorghe, inconjurata de diamante. „Pintenii Sfantului Gheorghe”, simbol al cavaleriei, sunt din catifea rosie, cu terminatii sub forma unor serpi de aur, asemanatori cu cei de pe bratarile dacice. Acestia au fost facuti pentru Regele Charles al II-lea, in 1661. Inainte, chiar erau atasati la incaltari in timpul ceremoniei, dar acum doar se atinge cu ei gleznele suveranului.

Poveşti din trecut despre revolte asemănătoare cu...

Capitala Marii Britanii trăieşte în această vară clipe de haos şi violenţă. Dacă în Evul Mediu, revoltele spontane ale locuitorilor din marile oraşe erau frecvente, fiind cauzate în special de sărăcie, în secolul al XX-lea, cazurile în care mulţimea să se revolte împotriva autorităţilor sunt mai puţin numeroase şi sunt adesea generate de abuzuri grave din partea autorităţilor, aceste abuzuri determinând oamenii să încerce să îşi facă singuri dreptate. Cu toate acestea, violenţele de la Londra nu reprezintă un caz unic şi se pot găsi cu uşurinţă evenimente similare în istorie.

O explozie a violenţei

Exploziile de violenţă din Marea Britanie au primit numeroase denumiri, de la revolte, la răzmeriţe şi până la incendii sociale. Presa anglo-saxonă vorbeşte despre „racial riotes”, altfel spus „revolte rasiale”, întrucât termenul de „revoltă” nu se potriveşte cu revendicările necoerente ale protestatarilor. Poate că termenul de „revolte rasiale” este totuşi cel mai potrivit, pentru că în general tinerii au un statut similar, acela de copii de imigranţi, şi se simt deseori marginalizaţi, iar uneori fără şansa de a avea un loc de muncă stabil sau un viitor asigurat de către societate.

Ceea ce iniţial a debutat ca un protest paşnic împotriva uciderii de către poliţia britanică a unui tânăr de culoare, şofer de taxi şi suspect traficant de droguri, a escaladat într-un conflict de proporţii, cuprinzând aproape întreaga capitală, precum şi alte oraşe din Marea Britanie. Uciderea lui Mark Duggan, în vârstă de 29 de ani, a reprezentat scânteia care a dus la debutul acestor violenţe, iar îngrijorătoare este totuşi incapacitatea poliţiei britanice de a le stopa, precum şi de a preveni răspândirea acestora, în alte cartiere sau oraşe din ţară.

„Revolta populara” din Los Angeles, 1992

„Revolta populară”, care a făcut ca timp de patru zile una dintre metropolele americane să iasă de sub controlul autorităţilor, a izbucnit la Los Angeles în urmă cu aproximativ 15 ani, la data de 29 aprilie 1992. Evenimentele care au urmate protestului paşnic de la Londra sunt asemănătoare cu cele petrecute în anul 1992, în urma cărora zeci de oameni şi-au pierdut viaţa, câteva mii de persoane au fost rănite, iar pagubele se pare că s-au ridicat la peste un miliard de dolari.

Canalele de ştiri americane au difuzat în 1992 de nenumărate ori o înregistrare video care prezenta cum patru poliţişti albi bruscau, pe o autostradă din oraş, un motociclist de culoare, lovindu-l cu bastoanele. Filmuleţul se plia perfect ideii de rasism şi prezenta abuzul autorităţilor împotriva oamenilor de culoare. Ceea ce au omis televiziunile a fost însă prima parte a înregistrării, în care se putea observa cum motociclistul Rodney King, un recidivist arestat de multiple ori pentru acte de violenţă, îi bruschează pe cei patru poliţişti.

Înregistrarea completă a fost prezentată în sala de judecată, iar judecătorii i-au achitat pe cei patru poliţişti de acuzaţiile de abuz de autoritate şi vătămare corporală, motivând că aceştia acţionaseră în legitimă apărare. La doar o oră după pronunţarea acestei sentinţe, grupuri formate din oameni de culoare au început să se strângă în faţa tribunalului şi să agreseze orice persoană de culoare albă pe care o întâlneau.

Simboluri ale „asupririi rasiale”

La o distanţă de 19 ani, Mark Duggan a devenit, la fel ca şi Rodney King, un simbol al „asupririi rasiale”. Protestatarii erau şi atunci decişi, şi sunt şi acum, să îşi facă singuri dreptate. Oamenii din întreaga lume asistă în astfel de momente în direct la incendierea străzilor şi privesc neputincioşi cum magazinele sunt devastate, iar oameni nevinovaţi sunt bătuţi sau chiar omorâţi.

Un caz asemănător s-a petrecut şi în localitatea californiană Oakland, oraş aflat la est de San Francisco, atunci când Oscar Grant, un tânăr de culoare în vârstă de 22 de ani, a fost împuşcat în spate de către un poliţist alb, în timp ce acesta era întins pe jos într-o staţie de tren. Iniţial, sute de manifestanţi au demonstrat paşnic, dar după lăsarea serii au vandalizat mai multe magazine şi au început să provoace incendii în oraş.

Este sărăcia o explicaţie suficientă?

Există o tendinţă foarte mare de a pune totul pe seama condiţiilor economice precare şi a diferitelor măsuri de austeritate resimţite în special de locuitorii cartierelor mărginaşe. O interpretare similară a fost oferită şi în 1992, când presupusele motive au fost creşterile de taxe din perioada administraţiei George H. W. Bush şi rasismul poliţiei din Los Angeles. Aceasta este doar o explicaţie simplistă, la fel cum este şi explicaţia răzbunării fiecărei morţi sau vătămări corporale, fiind foarte improbabil ca majoritatea manifestanţilor să fi cunoscut numele persoanelor ucise sau agresate.

Deşi nu există o explicaţie universal validă, violenţa răbufnirii se pare că stă la baza unor astfel de conflicte. Acumularea unor frustrări teribile în acele periferii ale marilor oraşe, devenite de fapt nişte ghetouri etnice, provoacă deseori dorinţa de a recrea o nouă ordine socială. Tuturor acestor violenţe li se pot găsi doar explicaţii, nu însă şi justificări, cei implicaţi instaurând o justiţie a străzii.

Autorităţile decid să intervină

Evenimentele din anul 1992 se sfârşesc după patru zile de haos pe străzile din Los Angeles. Astfel, preşedintele George H. W. Bush a ţinut un discurs memorabil, care a fost difuzat de toate posturile de televiziune, prin care sublinia faptul că „brutalitatea mulţimii nu va mai fi tolerată, iar autorităţile statului vor lua orice măsură e necesară pentru restabilirea urgentă a ordinii şi liniştii publice”. Neexistând o rezolvare paşnică a conflictului, a doua zi, peste 4000 de soldaţi din Garda Naţională şi din Marină au pătruns în forţă pe străzile oraşului, folosind armament greu şi blindate. Aceasta este modalitatea prin care conflictul a fost soluţionat.

În ceea ce priveşte evenimentele din San Francisco, poliţiştii au reuşit să disperseze mulţimea după ce au primit ajutor din localităţile învecinate. Johannes Mehserle, poliţistul care l-a împuşcat pe tânărul de culoare, a recunoscut că a fost o tragedie ce s-a întâmplat, întrucât a vrut să-şi scoată şi să folosească arma cu electroşocuri, nu pistolul.

În aşteptarea unui deznodământ

În ultimele zile, toţi ochii sunt aţintiţi asupra Marii Britanii şi nu puţini sunt cei care se întreabă cum se vor soluţiona aceste evenimente. Anarhia care domneşte pe străzile Londrei şi a unora dintre cele mai importante oraşe ale ţării îndeamnă autorităţile să ia măsuri radicale cât mai curând cu putinţă. Un corespondent la Londra al unui canal de televiziune de ştiri din Franţa a precizat că acest oraş nu a mai fost confruntată cu atâtea incendii de la bombardamentele naziste din anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Autorităţile din Marea Britanie au declarat că nu mai puţin de 16.000 de poliţişti pe străzile Londrei cu autorizaţie de a folosi gloanţe din plastic, va stăvili valul de jafuri şi violenţe. Deşi întrebarea „Care sunt cauzele reale ale manifestărilor de violenţă din Marea Britanie şi cum pot să fie acestea prevenite pe viitor?” persistă, cert este că violenţele nu pot fi stopate decât prin suplimentarea violenţei din partea autorităţilor, cel puţin aşa ne demonstrează istoria în aceste trei cazuri asemănătoare.

7 iulie 1307 - A murit Eduard I al Angliei
Supranumit „Picioare lungi”, datorita staturii sale neobisnuit de inalte, Eduard I a fost probabil cel mai ilustru monarh pe care Anglia l-a avut in Evul Mediu. Anii indelungatei sale domnii marcheaza apogeul apropierii dintre Coroana si popor, prin reprezentantii sai alesi in cadrul Parlamentului. Inainte de a deveni rege, Eduard a fost numit guvernator al Irlandei si Gasconiei. Ca orice alt adolescent al vremii, avea o deosebita inclinatie catre turniruri si vanatori si, desi nu se gandea la insuratoare, s-a supus vointei tatalui sau, casatorindu-se cu Eleanor, sora vitrega a regelui Castiliei si Leonului, care nu avea pe atunci decat 9 ani! (mirele avea 15). Din aceasta casnicie, in anii urmatori vor veni pe lume nu mai putin de saisprezece copii!

O fiţă devenită obicei aristocratic - Ceaiul de la ora 5
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/o-fita-devenita-obicei-aristocratic-ceaiul-ora-5
Apărut prima dată în Asia, prin secolul al XV-lea (Coreea a exportat planta în China, unde se pare că a prins rădăcini foarte adânci), ceaiul a fost adus ca marfă exotică de către exploratorii portughezi cu a lor „armada“.Olandezii au fost, de asemenea, printre primii europeni pe vapoarele cărora se găseau cantităţi considerabile din această plantă. Istoria zice că de-abia apoi ceaiul a ajuns pe mesele britanicilor (mulţi ani doar pe ale celor cu dare de mână), monopolul asupra acestui negoţ fiind deţinut, mai bine de un deceniu, de East India Company.
A trebuit să treacă trei secole pentru ca licoarea să se regăsească în meniul fiecărui britanic. Ritualul a apărut mai întâi, fireşte, la cele mai înalte case. Doamna de onoare a reginei Victoria (1819-1901), Anna Maria Stanhope (Ducesă de Bedford) este cea care – pentru că masa de prânz era frugală – a considerat că până la cină se poate servi un ceai. Cum ora cinci era cam la jumătatea distanţei dintre mese, nu a trecut mult până când ceremonialului sorbirii ceaiului i-a fost anexat şi prefixul „...de la ora cinci“. La început, servitorii se furişau cu ceştile cu ceai în camerele ducesei de Bedford, care a început apoi să-şi invite prietenii pentru a-i ţine companie în jurul mesei pline cu ceşti. Cum ceaiul trebuia „să ţină şi de foame“, licoarea era un bun prilej pentru câteva... gustări: chifle unse cu unt, prăjiturele şi diferite dulciuri asezonate. La popularitatea ritualului a contribuit şi adăugarea unui apendix, scris pe invitaţiile celor care urmau să vină în vizită: „sunteţi invitat la un ceai şi la o plimbare în grădină“.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre, britanicii măsoară patriotismul şi în numărul ceştilor cu ceai servite într-un an. Fostele colonii britanice din Java, India şi Sri Lanka cultivau adevărate „câmpii de ceai“ pentru a fi folosite în Anglia, importul de cafea (din Arabia) fiind cumva peste mâna regatului. Chiar şi în secolul al XXI-lea, Marea Britanie importă 144.000 tone din populara plantă pe parcursul unui an, un număr impresionant de 165 milioane de ceşti cu ceai fiind băute în fiecare zi.
În mod tradiţional, ceaiul este pregătit în Anglia într-un ceainic în care s-a pus în prealabil apă fierbinte. Se adaugă câte o linguriţă de planta uscată pentru fiecare ceaşcă de apă şi încă o lingură în plus... „pentru ceainic“. Amestecul se lasă să se liniştească cel mult zece minute, timp în care ceainicul este acoperit cu o cârpă croită special pentru a ţine apa caldă. O strecurătoare se pune deasupra ceştilor pentru a reţine frunzele de ceai. Ceaiul este servit apoi invitaţilor care urmează să-l îndulcească, după gust. În urmă cu 50 de ani, să bei ceaiul din farfuriuţa ceştii (turnat special pentru a se răci mai repede), era un lucru des întâlnit, însă azi e considerat nepoliticos. Majoritatea britanicilor servesc ceaiul „tare şi negru“, dar cu mult lapte (înainte să apară vesela termorezistentă, mulţi puneau laptele în ceaşcă înaintea ceaiului pentru a nu crăpa porţelanul). „Ceaiul de la ora cinci“ se serveşte între 3 şi 5 după-amiază. Dar nimeni nu stă la ceai mai târziu de ora 7.

Palatul Linlithgow
Ridicat pe un deal inierbat care domina lacul din stravechiul oras Lothian, palatul Linlithgow nu mai este astazi decat o ruina, dar o ruina care impresioneaza profund prin aerul ei de incontestabila maretie. Incarcat de istorie, partidul a fost construit de Iacob I, lucrarile incepand din 1424. In curand a devenit resedinta preferata a regilor Stuart, cunoscuta dinastie scotiana. Aici s-au nascut regele Iacob in 1512 si fiica sa, nefericita Maria Stuart in 1542. Pe acest loc a fost initial un conac ridicat in zorii secolului al XII-lea. Din nefericire, in 1301, constructia a fost cucerita de englezi, care au fortificat-o, au inaltat un turn si au inconjurat-o cu un sant si o palisada. Un grup de luptatori scotieni, ascunsi intr-o capita de fan, au reusit sa smulga palatul din mainile englezilor in 1313.

28 aprilie 1789 - Are loc revolta de pe Bounty
Pe 23 decembrie 1787, nava britanica Bounty pornea catre Tahiti. Dupa ce a ocolit Capul Bunei Sperante, s-a avantat in Oceanul Indian si avea sa ajunga la destinatie dupa zece luni, pe 26 octombrie 1788. Capitanul William Bligh si echipajul sau au petrecut cinci luni de vis pe Tahiti, rastimp in care multi marinari, printre care si secundul Christian Fletcher s-au casatorit cu localnice. In ciuda atmosferei relaxate, relatiile dintre capitan si oamenii sai se deteriorau pe zi ce trece, Fletcher fiind umilit constant, in fata tuturor, de catre asprul comandant. Biciuirea, o pedeapsa folosita destul de rar chiar si in Marina Regala, a devenit o practica uzuala, marinarii fiind pedepsiti pentru cele mai mici greseli.

Kate şi-a modificat jurământul făcut în biserică,...
Kate Middleton a modificat jurământul standard care trebuia să îl facă în timpul ceremoniei de căsătorie, oficiat în ritul anglican, din Biserica Westminster, în faţa soţului ei William de Wales. Nu este prima oară când o mireasă regală face acest lucru. Lady Diana, fosta soţie a lui Charles, şi mama lui William a făcut acelaşi lucru în 1981, când cei doi s-au căsătorit.
Conform acelui jurământ Diana ar fi trebuit să promită „to love, comfort, honour, keep and obey” (să-l iubească, să-l aline, să-l onoreze, să aibă grijă de el şi să-i fie supusă) pe Charles, însă ea a spus doar “to love, comfort, honour and keep”. Acelaşi lucru l-a spus şi nora ei în faţa primului născut al moştenitorului coroanei britanice.