RAZBOIUL ROZELOR

Scris de Admin 17.01.07 10:58

Rezumarea primului mesaj :

Episodul I
=====
Episodul II
=====
Episodul III
=====
Razboiul Rozelor (Ultimul episod)
=====

Scris de Admin 21.06.09 10:40

Dragonul care a speriat un imperiu
Inconjurate de ape, care au fost in acelasi timp un motiv de „splendida izolare” dar si o bariera naturala in calea tuturor eventualilor invadatori, de la Napoleon la Hitler, insulele britanice si-au legat destinul de intinderile albastre ale marii. Nu-i de mirare ca vreme de secole, Anglia a fost „stapana marilor”, flota ei fiind cea mai puternica si mai temuta din lume. Desigur, la aceasta situatie au contribuit si neinfricati marinari, jumatate gentilomi, jumatate corsari, care au facut ca Union Jack – drapelul marinei engleze – sa triumfe pretudindeni, pe intinsele ape. Dintre toti acesti comandanti, pirati si aristocrati in acelasi timp, cel mai faimos a fost, desigur, Francis Drake, erou pentru britanici, „drac impielitat” (El Dragon) pentru spanioli.

Capitan la 20 ani

Nimic nu parea sa anunte ca micul Francis Drake, primul dintre cei doisprezece fii ai fermierului protestant Edmund Drake si al sotiei acestuia, Mary Mylwaye, avea sa devina intr-o zi printul marilor, cu atat mai mult cu cat nici unul dintre stramosii sai cunoscuti nu avusese meserii legate de ape, ci de pamant: toti fusesera plugari umili, castigandu-si cu sudoarea fruntii traiul de zi cu zi. Nascut in martie sau iunie 1540, Francis va fi toata viata urat de nobilii cu sange albastru de la curtea reginei Elisabeta pentru originea lui umila. „Oamenii de calitate il dispretuiesc, fiindca s-a ridicat la rangurile cele mai inalte, desi e nascut intr-o familie de tarani saraci. Restul cred ca din cauza lui s-au declansat razboaiele cu noi”, spunea ambasadorul spaniol Gonzalo Gonzalez del Castillo intr-o scrisoare adresata suveranului sau, Filip II.

Singura picatura de noblete pare sa-i fi dat contele de Bedford, Francis Russell, care a acceptat sa-l boteze pe fiul lui Edmund Drake, unul dintre cei mai harnici tarani de pe mosiile lui. Inca din adolescenta, Francis Drake s-a simtit atras de mare. La 13 ani, s-a imbarcat ca mus pe o corabie comerciala. Istet, harnic si deosebit de priceput in ale navigatiei, a cucerit inimile tuturor si simpatia capitanului navei. Si asa se face ca, atunci cand acesta a murit, neavand mostenitori, i-a lasat corabia lui Drake, care va deveni astfel capitan la nici 20 de ani. Peste trei ani, tanarul matelot va face prima calatorie in Lumea Noua, navigand alaturi de Sir John Hawkins pe una dintre corabiile bogatei familii a acestuia. In 1569, aflat tot alaturi de Hawkins, care pare sa fi fost mentorul sau in ale marinaritului, a dat prima data piept cu spaniolii, in portul mexican San Juan de Ulua. Invinsi, englezii au fost pusi pe fuga. Drake nu va uita niciodata umilinta si va jura razbunare vesnica impotriva arogantilor spanioli.

Teroarea spaniolilor

Indrazneala lui proverbiala si fizicul placut o va face pe Elisabeta, regina fecioara dar vesnic in cautare de barbati frumosi, sa-l remarce. Nu stim daca intre ei s-a tesut vreo idila, dar este absolut cert ca suverana s-a lasat vrajita de farmecul viril al lui Drake. In consecinta, i-a incredintat, in 1577, comanda unei expeditii impotriva spaniolilor, pe coasta pacifica a Americilor. Insotit de 164 de oameni si avand la dispozitie cinci corabii (o a sasea, Santa Maria, rebotezata Mary, fiind cucerita in drum, in largul coastelor africane, de la spanioli, alaturi de capitanul ei, Nuno da Silva, un excelent cunoscator al marilor Americii de Sud), Drake s-a aventurat in traversarea Atlanticului.

Furtunile violente l-au obligat sa renunte la doua nave, Christopher si Swan, iar la San Julian, in Argentina, a trebuit abandonata si Mary. Expeditia a petrecut iarna in golful adapostit de la San Julian iar cele trei corabii ramase s-au avantat apoi spre stramtoarea Magellan, de la capatul sudic al Lumii Noi. Tot o furtuna teribila i-a distrus si una dintre cele trei nave ramase si a obligat-o pe alta sa se intoarca in Anglia. Drake a ramas astfel stapan pe o singura corabie – Pelican, pe care a redenumit-o Golden Hind („Caprioara de aur”, in onoarea binefacatorului sau, Sir Christopher Hatton, pe al carui blazon aparea salbaticiunea respectiva). Cu un curaj nebunesc, Drake a atacat, cu aceasta corabie, orasele si porturile spaniole, terorizand intreaga regiune. Unele vase spaniole au fost capturate si abilul capitan a confiscat hartile comandantilor lor, care erau mult mai precise decat cele ale englezilor.

Indraznet dar si viclean

Dar nu toate i-au mers ca pe roate fiindca, inainte de a atinge coasta peruviana, Drake s-a oprit pe insula Mocha si marinarii sai s-au incaierat aici cu tribul local, extrem de ostil, Mapuches. In duel, insusi capitanul englez a fost serios ranit si invadatorii au fost nevoiti sa se retraga de pe insula, cu mari pierderi. De furie, Drake a poruncit jefuirea portului Valparaiso, pe coasta chiliana. Langa Lima, norocul le-a zambit: au reusit sa captureze o corabie spaniola cu cala doldora de aur – circa 37.000 ducati spanioli, adica aproape 15 milioane de euro, dupa standardele actuale.

Mai mult decat atat, de la un spaniol luat prizonier, englezii au aflat ca o corabie si mai incarcata cu bogatii, Nuestra Senora de la Conception, parasise deja portul, indreptandu-se spre Manila. Imediat, Drake a dat ordin de imbarcare si dupa o urmarire fascinanta, a prins din urma greoiul galion spaniol si l-a cucerit. Intr-adevar, o comoara fabuloasa i-a cazut in mana: sute de kilograme de aur si nu mai putin de 26 tone de argint! Imbatati de succes, englezii si-au continuat drumul spre Molucce, un grup de insule din sud-vestul Pacificului, unde Golden Hind s-a intepenit pe un recif de corali si doar priceperea si hotararea lui Drake, care a poruncit golirea calei si asteptarea unui reflux prielnic, a facut ca nava sa fie salvata.

In tot acest timp, capitanul si echipajul n-au suflat o vorba despre incarcatura lor, fiindca portughezii, care stapaneau acele ape, atat ar fi asteptat. Pe furis, corabia incarcata cu aur s-a strecurat printre navele portugheze, fara sa le atraga atentia si a ajuns cu bine la Sierra Leone, in Africa. Pe 26 septembrie 1580, Drake si cei 59 marinari supravietuitori puneau in sfarsit piciorul in Anglia, aducand cu ei un tezaur cum nimeni nu mai vazuse, pe aceste meleaguri. Partea reginei, jumatate din incarcatura, depasea ca valoare tot bugetul Coroanei pe acel an.

O moarte atat de putin nobila pentru un suflet atat de nobil...

Drake devenea astfel primul englez care inconjura pamantul si al doilea om din lume, dupa El Cano, locotenentul nefericitului Magellan, in 1521. In semn de pretuire, Elisabeta l-a numit cavaler si i-a daruit o camee cu portretul ei, dovada ca nutrea fata de chipesul marinar o admiratie mai mult decat obisnuita. In septembrie 1581 Drake a fost numit primar al orasului Plymouth si membru al Parlamentului englez. Tot in aceasta perioada, a cumparat Buckland Abbey, o larga mosie din comitatul Devon, unde timp de cativa ani a trait in pace, pana cand ispita oceanului l-a atras iar.

In 1585, a izbucnit iar razboiul dintre Anglia si Spania. Drake, chemat de datorie, s-a imbarcat si a jefuit porturile Santo Domingo si Cartagena, ca si fortul San Augustin din Florida. Filip II al Spaniei spumega de manie si a poruncit imediat sa se faca planuri pentru invadarea Angliei. Drake si-a probat iarasi curajul si, motivand ca „vrea sa-l traga de barba pe rege”, a atacat porturile Cadiz si La Coruna, distrugand zeci de nave si intarziind invazia cu un an. Invazia Invincibilei Armada l-a gasit in postura de viceamiral si victoria i se datoreaza, in mare masura.

In 1595 a suferit insa o serie de esecuri in fata spaniolilor, in Puerto Rico, cand din nou a fost la un pas de moarte, o ghiulea distrugandu-i cabina dar pricinuindu-i rani minore; dar nu s-a descurajat si un an mai tarziu tocmai se pregatea sa atace corabiile spaniole din Portobelo, Panama, cand a fost rapus de dizenterie. Asa cum se cuvine unui lup de mare, trupul sau, inchis intr-un sicriu de plumb, a fost aruncat in oceanul pe care-l stapanise ca un adevarat rege neincoronat...

Scris de Admin 26.04.09 17:01

Cele mai stranii razboaie

Scriam, intr-unul dintre numerele trecute ale revistei noastre, despre straniul „razboi pentru o ureche”, desfasurat cu secole in urma intre Anglia si Spania. Aminteam atunci de nenumaratele motive pe care puternicii lumii le-au gasit sau nascocit pentru a declansa razboaie; razboaie care au fost cea mai grea plaga abatuta asupra omenirii, rapunand milioane de vieti, semanand moarte si distrugere pretutindeni unde s-au purtat. Exista o serie de amanunte bizare referitoare la aceste conflicte, ciudatenii din care o parte va invitam sa le aflati citind randurile urmatoare.

Razboiul de 40 minute

Daca despre faimosul razboi de o suta de ani, disputat intre Franta si Anglia, in Evul Mediu (si care de fapt a durat 117 ani!) a auzit mai toata lumea, cu siguranta foarte putini stiu care este cel mai scurt razboi desfasurat vreodata. Ei, bine, „fericitul” record il detine conflictul dintre Marea Britanie si Zanzibar, din 27 august 1896, care a durat aproximativ 40 de minute. Cauza imediata a confruntarii a fost succesiunea la tronul sultanului local Hamad bin Thuwaini. Abia raposatul suveran fusese pro-britanic si autoritatile britanice au recomandat, discret, Consiliului de Coroana, alegerea in locul sau a lui Hamud bin Muhammed, tot un sultan marioneta, dar localnicii l-au ales in schimb pe Khalid bin Bargash, un promotor al independentei.

In concordanta cu un tratat semnat in 1886, o conditie a ajungerii pe tron era obtinerea acceptului consulului britanic pentru candidat. Dar Khalid nu a intrunit aceasta conditie, dimpotriva, era considerat un pericol de prim ordin pentru siguranta dominatiei engleze in zona. Ca atare, avand un casus belli elocvent, britanicii au trimis un ultimatum. Khalid nu l-a acceptat si a ordonat garzilor sale sa se baricadeze in palatul regal. Ultimatumul a expirat la ora locala 9:00, in ziua de 27 august si atunci britanicii au trimis trei crucisatoare si doua distrugatoare, avand la bord circa o mie de oameni, contra capitalei Zanzibarului. Supus unui intens bombardament, palatul regal a cazut rapid in mainile agresorilor si, avand peste 500 de victime, sultanul a fost nevoit sa se predea englezilor, din tabara carora un singur marinar fusese ranit.

Razboi pentru un porc

„Razboiul porcului” a fost o confruntare petrecuta in 1859 intre britanici si americani si provocata de o disputa teritoriala. Regiunea in discutie era insula San Juan, aflata intre insula Vancouver si continentul nord-american. Duelul a purtat acest nume neobisnuit din cauza ca a fost declansat de impuscarea unui porc de catre americani, pe teritoriul considerat a fi al britanicilor. Guitatorul a fost de altfel si singura victima a disputei, intrucat conflictul s-a incheiat dupa cateva zile de ciocniri locale, la ordinele autoritatilor de la Londra si Washington.

335 de ani de razboi si nici o victima!

Tot un conflict cum ne-ar placea sa fie toate, pe lumea asta, a avut loc intre 1651 si 1986, intre Olanda si insula Scilly, situata in sud-vestul insulelor britanice. In ciuda celor 335 de ani de razboi, intre cele doua parti nu s-a purtat un singur tir de arme si, in ciuda evidentei lipse de validitate a declaratiei de razboi, pacea s-a semnat, in mod simbolic, in 1986.

Ziua inamici, noaptea tovarasi de pahar

Dupa colapsul Uniunii Sovietice, mai bine de doua treimi dintre locuitorii fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenesti doreau o apropiere mai stransa de Romania si de tarile occidentale, in vreme ce localnicii de la est de raul Nipru pledau pentru intarirea relatiilor cu Rusia si Ucraina. A izbucnit un razboi, printre cele mai sangeroase din fosta sfera sovietica iar partea de est a Moldovei si-a declarat independenta, sub denumirea de Republica Transnistria, care a ramas nerecunoscuta de majoritatea statelor lumii, pana in zilele noastre. Cand cele doua tabere au inceput lupta, razboiul a fost unul cu totul neobisnuit. Insisi combatantii aveau sa-l numeasca „razboiul betivilor”, intrucat ofiterii din ambele tabere, dupa ce ziua se luptau aprig, noaptea se strecurau unii in transeele celorlalti, intr-un armistitiu ad-hoc si tacit si beau pana dimineata vodca. Desigur, a doua zi luptele se reluau, cu si mai multa darzenie iar seara, chefurile se incingeau, cei ramasi band in memoria celor ucisi.

Daca ar fi existat telegraful...

Numit si „razboiul domnului Madison”, conflictul care in 1812 va opune Marea Britanie fostelor sale colonii, reunite sub titulatura Statele Unite, a fost de asemenea unul dintre cele mai bizare din istorie. Ar putea fi numit in egala masura „duelul confuziilor”. Cu doua zile inainte de declansarea ostilitatilor, guvernul britanic a declarat ca va abroga legile care au constituit principalele surse de tensiune intre Marea Britanie si America. Daca pe atunci ar fi existat comunicatii prin telegraf cu Europa, razboiul ar fi putut fi evitat. Principala plangere a Statelor Unite fata de englezi era amestecul acestora in comertul american.

Dar, in timp ce statele din vest si sud pledau pentru razboi, pentru a pune capat, odata pentru totdeauna, „mojiciilor englezesti”, din Noua Anglie, principala zona comerciala a SUA se opunea. Este straniu insa ca un razboi purtat pentru obtinerea libertatii pe mare a inceput cu invadarea de catre americani a Canadei. Cand ostilitatile au incetat, confuzia s-a mentinut: nici una dintre chestiunile pentru care ele se desfasurasera nu a fost rezolvata, desi ambele parti au sustinut ca au iesit invingatoare!

Lupta cu pasarile

Oamenii au luptat de-a lungul vremii nu doar contra semenilor lor, ci si impotriva necuvantatoarelor. Aici am putea situa, de pilda, razboiul contra pasarilor Emu, intreprins in noiembrie 1932 de australieni, pentru a starpi aceste vietuitoare ce se inmultisera ingrijorator in statele din vestul tarii. Razboiul a fost dus sub comanda maiorului Meredith din Artileria Regala Australiana; dispunand de mai multe companii de soldati, inarmati cu pusti si mitraliere. Desigur, lupta s-a incheiat cu un lamentabil esec, pentru ca e o absurditate sa tragi chiar si cu mitraliera intr-un stol de pasari ce alearga cu 50 km/ora. Dupa cateva zile, rastimp in care nu impuscasera decat circa 20.000 de pasari din sutele de mii ce facusera ravagii pe pamanturile fermierilor, ministrul Apararii a ordonat incetarea focului, acceptandu-si infrangerea in fata inaripatelor.

Gloante pentru balonul rotund

La guerra del futbol, supranumit si razboiul celor o suta de ore, a fost un conflict dus intre El Salvador si Honduras, in 1969 si care a durat cinci zile. Sursa primara a neintelegerilor a vizat de fapt imigrarea masiva a salvadorienilor, afectati de razboiul civil, in Honduras. Relatiile si asa tensionate dintre cele doua parti s-au inflamat de-a dreptul cand, in timpul unei partide de calificare pentru Cupa Mondiala de Fotbal din 1970, ce urma sa se desfasoare in Mexic, galeriile celor doua nationale s-au incaierat. A doua zi, pe 14 iulie 1969, armata salvadoriana a lansat un atac impotriva Hondurasului. Organizatia Statelor Americane a negociat incetarea focului, care a intrat in vigoare pe 20 iulie, trupele salvadoriene retragandu-se la inceputul lui august. Nationala El Salvador a ajuns in Mexic, dar nu a reusit sa treaca de faza grupelor...

Scris de Admin 06.04.09 17:31

Victoria - o regina bastarda?

Regina Victoria a reprezentat, pentru Marea Britanie a secolului XIX ceea ce a fost predecesoarea sa, Elizabeta I, pentru Anglia secolului XVI, dand numele sau unei intregi epoci. Perioada victoriana a reprezentat apogeul Revolutiei industriale si a fost marcata de puternica expansiune a Imperiului Britanic, care a devenit principala putere a lumii, dominand circa o patrime din suprafata planetei. Chiar si astazi, numele legendarei suverane este, pentru britanici, aproape sacru. Tocmai de aceea ipoteza lansata privind originile nu tocmai „regale” ale Victoriei, a starnit atata valva.

Sub amenintarea asasinilor

Inca din primele zile ale domniei, Victoria a fost amenintata de atentate, puse la cale de tot felul de indivizi, mai mult sau mai putin motivati. Primul a avut loc la putina vreme dupa casatoria ei cu printul Albert, cand acesta a vazut un om fluturand un pistol, pe deasupra multimii adunate in Constitution Hill din Londra. Cuplul regal se afla intr-o trasura deschisa si, intelegand ca e vorba despre un atentat, temerarul print s-a ridicat, spre a-si proteja, cu trupul sau, sotia. Din fericire, virtualul asasin n-a apucat sa traga, fiind impiedicat de multime, care aproape l-a sfasiat. Nu dupa multa vreme, s-a produs o alta tentativa de asasinat, dar tragatorul a ratat, din fericire, tinta.

In aceeasi seara, printul i-a declarat premierului de atunci, Sir Robert Peel, ca ar trebui sa sporeasca masurile de siguranta, fiindca individul care incercase sa o asasineze pe regina trasese de la mai putin de doi metri de caleasca imperiala. Demnitarul a promis ca asa va fi si, in ciuda sfaturilor printului Albert, a doua zi regina a iesit iarasi la promenada. Asasinul si-a facut si el aparitia dar de asta data a fost arestat. Se va dovedi a fi fiul unui tamplar din Convent Garden, pe nume John Francis. A fost imediat arestat si, cand i s-a sugerat ca omul ar putea fi nebun, regina a replicat: „Asta nu-l scuteste de a fi foarte indraznet”. Condamnat la moarte, Francis a fost iertat, pedeapsa fiindu-i comutata in temnita grea.

Dupa doar doua zile, isteria atentatelor a continuat. Un pitic pe nume John Bean a tras in regina insa se pare ca gestul sau a fost intr-adevar al unui nebun decat al unuia care voia cu adevarat sa o ucida: pistolul individului era incarcat cu hartie si foi de tutun, nu cu gloante! Cel mai grav atentat, comis in 1850, pe cand regina isi vizita unchiul, pe Adolphus, duce de Cambridge, a fost comis de un ofiter din regimentul 10 de husari, Robert Pate, care a lovit-o pe Victoria cu bastonul sau. Sangerand, suverana si-a pastrat totusi cumpatul si a participat chiar la o premiera teatrala, in aceeasi seara, desi va ramane cu o cicatrice urata la gat toata viata.

O copilarie de cosmar

Ce s-ar fi intamplat insa daca macar unul dintre aceste atentate ar fi reusit, in conditiile in care tanarul cuplu regal nu avea inca nici un mostenitor? Insasi soarta monarhiei britanice ar fi fost primejduita. Si aceasta deoarece nici unul dintre fiii fostului rege George III, nu fusese capabil sa ofere un mostenitor autentic. Fiica unchiului ei, George IV, printesa Charlotte, murise la doar 21 de ani, in 1817. Regele William IV, fratele mai mic al lui George IV, care mostenise tronul, avea nu mai putin de zece copii, insa toti facuti cu o actrita, dubioasa „domnisoara Jourdan” si deci nelegitimi. Se parea asadar ca totul depinde de fiica ducelui si ducesei de Kent, printesa firava si interiorizata ce va deveni, peste ani, puternica regina Victoria.

Tatal ei a murit cand printesa avea o varsta foarte frageda si nimeni nu spera, in haosul ce cuprinsese, in acei ani, casa regala, ca Victoria va supravietui, la randul sau, prea mult. Copilaria ei a fost un cosmar, caci ducesa de Kent a tinut-o pe tanara intr-o veritabila inchisoare. Victoria era permanent supravegheata si chiar si ajunsa la 18 ani nu i se permitea sa coboare scarile macar fara sa aiba alaturi un valet sau pe guvernanta ei, baronesa Lehzen. Niciodata nu i s-a permis sa se joace singura si nici sa primeasca vizitatori. Ca o printesa din basme, ea traia inchisa intre zidurile castelului, de teama ca cineva ar putea sa o ucida.

Mai mult, tanara era dominata de geniul diabolic al lui Sir John Conroy, administratorul domeniilor ducesei de Kent si, se zvonea, mai mult decat atat... Pentru ca membrii curtii lui William IV vorbeau, pe la colturi, despre familia „conroiala” de la palatul Kensington iar mult mai tarziu regina Victoria, ajunsa la anii senectutii i se plangea ducelui de Wellington ca unul dintre motivele pentru care il urase pe Sir John era excesiva familiaritate dovedita de acesta fata de mama ei.

Genele care-si spun taina

Se pare ca zvonurile legate de o filiatie incerta a Victoriei nu erau lansate doar din rea-vointa, intrucat aveau un temei real. Ducele de Kent, tatal oficial al reginei era deja la o varsta inaintata cand Victoria a venit pe lume, o varsta la care sansele de a deveni tata tindeau spre zero. In plus, istoria medicala a familiei este cel putin curioasa si necesita cateva explicatii. Bunicul Victoriei, George III, suferise de porfirie, o boala ereditara si care duce, uneori, la nebunie, cum de altfel s-a si intamplat in cazul lui. Si totusi, nici unul dintre descendentii reginei Victoria nu a avut aceasta maladie.

Apoi, un alt fapt dubios: regina a transmis o alta boala, hemofilia, urmasilor sai. Doar ca inainte, in saptesprezece generatii dinastice, nici unul dintre inaintasii ei nu prezentase vreun simptom al acestei boli, dupa cum au atestat si investigatiile Societatii Regale de Medicina. Prin urmare, este evident ca tatal Victoriei trebuie sa fi fost altcineva decat ducele de Kent si probabil ca teribilul Sir Conroy i-a transmis gena hemofilica. Nici printul Albert nu pare sa aiba un sange atat de albastru precum am fost lasati sa credem, de un secol si jumatate. De origine germana, var al reginei, are si el o origine destul de incerta.

Mama sa fusese alungata de la curtea ducatului Saxa-Coburg-Gotha, pentru ca avusese o idila cu fermecatorul ei sambelan evreu, baronul von Mayern, un om cultivat, bun muzician si de o inteligenta sclipitoare. Atat presupusul tata al lui Albert, ducele de Saxa-Coburg, un individ betiv, stupid si arogant, cat si fratele sau, Erenst, aveau sifilis ereditar dar nici urma de aceasta boala la Albert! Ca sa nu mai discutam de faptul ca tanarul print era, ca si baronul von Mayern, un personaj absolut sarmant, fiind, in toata viata sa, un exemplu de corectitudine si bun simt, spre deosebire de rudele sale „oficiale” pe linie paterna.

Salvarea monarhiei

Din fericire pentru monarhia britanica a acelor timpuri, zvonurile, chiar daca au circulat chiar si la curtea din Londra, n-au fost niciodata verificate. Si asa se face ca Victoria si Albert, cu toate originile lor dubioase, au domnit ca niste monarhi vrednici. Chiar si dupa ce a ramas vaduva si in ciuda legaturii cu valetul ei scotian, John Brown, regina nu si-a pierdut capul si a condus tara cu pricepere si tact, facand din Marea Britanie cea mai mare putere a epocii. Ce s-ar fi intamplat daca zvonurile s-ar fi adeverit ori daca vreunul dintre numerosii atentatori la viata ei ar fi reusit?

Raspunsul nu e greu de dat: pe tronul britanic ar fi ajuns Ernest Augustus, duce de Cumberland si viitor rege al Hanovrei, un personaj ciudat si plin de toane, despre care se spunea ca, prada unei crize de furie, isi ucisese valetul, ori ca ii facuse un copil surorii sale! E greu de spus daca avand in frunte un asemenea lunatic, monarhia britanica ar mai fi rezistat. Avand insa un excelent fond genetic, ea a supravietuit, gratie Victoriei si lui Albert, sugereaza biografii reginei. Asadar n-ar fi fost exclus ca un irlandez tenace, precum Sir John Conroy, si un evreu abil si plin de sarm, precum von Mayern, sa fi fost, din acest punct de vedere, salvatorii monarhiei britanice a secolului XIX...

Scris de Admin 30.03.09 12:24

Anne Boleyn
Anne Boleyn s-a născut în 1501 şi a fost cea de a doua soţie a regelui Henry al VIII-lea. Acesta a divorţat de prima sa soţie, Catherine de Aragon, cu scopul de a avea un moştenitor pe linie masculină.

Înainte de a se căsători cu Henry, Anne a rezistat ani de zile avansurilor regelui, dând naştere speculaţiilor şi acuzaţiilor că ea a părut inabordabilă, cu scopul de a-l face pe rege să se căsătorească cu ea şi de a deveni regină; totuşi, o altă posibilitate ar fi aceea că ea pur şi simplu nu-l dorea. Oricum, indiferent de motive, populaţia Angliei era clar favorabilă actualei regine, Catherine de Aragon, pe Anne percepând-o drept o femeie uşoară.

După ce în sfârşit s-a căsătorit cu ea, Henry al VIII-lea a început să se sature de Anne. Mai mult, după ce ea a rămas însărcinată, nu a dat naştere unui băiat, aşa cum îşi dorea regele, ci unei “fete inutile” (aşa cum se exprimă Henry), aceasta nefiind altcineva decât regina Elizabeth I, cel mai mare monarh al Angliei din toate vremurile. Totuşi, Henry voia să aibă un băiat cu orice preţ, şi de aceea a început să caute alte femei şi să se gândească cum să scape de Anne.

În mai 1536 aceasta a fost acuzată de trădare, arestată şi închisă în Turnul Londrei. "Crima" de care a fost acuzată se referea la presupuse legături amoroase cu cinci bărbaţi, din care unul era chiar fratele ei George. Deşi nu au existat dovezi, toţi şase au fost găsiţi vinovaţi atât de adulter, cât şi de complot pentru a-l ucide pe Henric al VIII-lea. A murit executată pe 19 mai 1536.

După numai 11 zile de la execuţia ei, Henric al VIII-lea s-a căsătorit, pe 30 mai 1536, cu Jane Seymour, cea de-a treia soţie a sa.

Despre Anne Boleyn, istoricii şi biografii au încercat să descifreze care dintre miturile despre această regină erau adevărate şi care nu.

Scris de Admin 29.03.09 19:05

Anul in care Europa a inghetat
Vitregia vremii a fost resimtita dintotdeauna de oameni drept una dintre cele mai teribile calamitati ce se puteau abate asupra lor. In urma cu zece mii de ani, insa, stramosii nostri erau obligati sa se ascunda prin pesteri, din cauaza erei glaciare si tanjeau dupa caldura Soarelui. Astazi, ne plangem de ierni prea scurte si de veri prea toride. Si daca inca va mai intrebati unde sunt zapezile de altadata, cu siguranta nu veti fi dorit sa le apucati. Cel putin nu pe cele din anul 1709, considerat de specialisti drept cel mai rece din istoria cunoscuta a omenirii.

Oamenii „mancau iarba precum oile”

In Anglia acea iarna a ramas cunoscuta drept „The Great Frost”. La francezi a intrat in legenda drept „Le Grand Hiver”. Au fost trei luni de frig naprasnic, ce vor aduce mai apoi foamete si razmerite. In Scandinavia, Marea Baltica a inghetat asa de tare incat oamenii au putut merge kilometri intregi peste zapoarele groase, pana in aprilie! In Elvetia, haite de lupi flamanzi au navalit, turbati de foame, in satele din vai. Venetienii traversau laguna inghetata pe patine iar pe coasta de vest a Italiei oamenii au murit de frig cu zecile. Dar in acel moment ce era mai rau abia urma sa vina. Pretutindeni pomii fructiferi, nucii si maslinii au degerat si n-au mai dat rod.

Cand primavara a sosit, in sfarsit, pe la finele lui mai, dupa frig a urmat foametea. In Paris, multi au supravietuit deoarece autoritatile regale, temandu-se de rascoale, i-au obligat pe bogatasi sa-si deschida baierele pungilor si sa ofere hrana gratuita saracilor. Ramasi fara proviziile de grau, taranii din multe sate ale batranului continent au fost obligati sa fabrice paine din ferigi macinate, la care au adaugat urzici si maracini. Disperati, oamenii mureau de foame pe campuri, „mancand iarba precum oile”. Pana la finalul anului, circa un milion de nefericiti aveau sa piara, de frig sau de foame.

Un continent de gheata

Aceasta grozavie nemaivazuta a inceput pe 6 ianuarie 1709. Atunci, temperaturile au scazut foarte mult si timp de trei saptamani gerul cumplit n-a mai parasit Europa. A urmat o scurta incalzire si din nou, frig fara seaman, mercurul inghetand in termometre! Din Scandinavia, la nord, in Italia, la sud, si din Rusia la est, pana pe coastele vestice ale Frantei, totul s-a transformat in gheata. Apele marilor au inghetat, ca si cele ale raurilor si lacurilor. Chiar pamantul era bocna, la peste un metru adancime. Vitele mureau de frig in grajduri, crestele cocosilor degerau si cadeau, din cauza gerului, copacii explodau iar calatorii ce se aventurau pe drumuri inghetau, intepeniti de frig.

„Cred ca anul acesta gerul a fost mai naprasnic decat oricand alta data, in memoria omului”, nota savantul englez William Derham, unul dintre primii pasionati de meteorologie, si nu se insela. Rector al Universitatii Upminster, de langa Londra, Derham obisnuia sa-si verifice de trei ori pe zi termometrul si barometrul, inca din 1697. In noaptea de 5 ianuarie, mercurul a coborat la minus 15 grade sub zero si a ramas acolo, nemiscat, vreme de doua saptamani. Apoi a urcat la minus 6 si a coborat iarasi si mai mult, pana la mijlocul lui martie. Intr-un raport inaintat catre Royal Society, Derham sublinia ca a vazut pesti inghetati in rauri si aprecia ca „milioane de pasarele” au murit, congelate. Pierderea arbustilor exotici din gradinile aristocratilor i se parea fireasca dar il mira faptul ca pana si stejarii masivi, obisnuiti cu iernile geroase, sucombasera.

Painea era taiata cu toporul!

Nici peste Canalul Manecii lucrurile nu stateau pe roze. Chiar regele si suita sa dardaiau vartos, la palatul din Versailles. Ducesa de Orleans ii scria matusii sale, aflate in Germania: „Stau langa un foc urias, am baricadat usile si ferestrele cu suluri de lana, am o blana de samur pe umeri si picioarele le tin intr-o blana de urs si totusi simt ca mor de frig. Abia tin penita cu degetele degerate, cand iti scriu aceste randuri. Niciodata n-am mai vazut o asemenea iarna.” In casele mai umile ale Frantei, oamenii mergeau la culcare incotosmanati, spre a se trezi, peste noapte, ca scufiile le inghetasera pe cap!

Painea era atat de inghetata incat taranii o taiau cu topoarele si o incalzeau la foc minute bune, ca s-o poata mesteca. Din toata tara ajungeau la Paris rapoarte ingrijoratoare, vorbind despre mii de morti, din cauza gerului. Cu drumurile si raurile blocate de zapada si gheata, transportul proviziilor spre orase devenise imposibil. Timp de trei luni, Capitala a fost izolata si fiecare s-a descurcat cum a putut, de foame oamenii ajungand sa se hraneasca si cu curelele de piele ale pantalonilor sau cu scoarta de copac.

Intrebari fara raspuns

Ce s-a intamplat in acel an? De ce iarna 1708-1709 a fost atat de grea? Climatologii moderni au incercat sa ofere o explicatie acestei anomalii, din cauza careia, apreciaza ei, temperatura medie a fost atunci cu peste 7 grade Celsius mai mica decat in cea mai rece iarna. Se stie ca vara anului 1707 fusese atat de caniculara incat multi oameni murisera din cauza caldurii. Dar apoi, temperaturile au inceput sa scada, din cauza ca in 1707 si respectiv 1708, vulcanii Fuji Yama, din Japonia, si Vezuviu, din Italia, au erupt, aruncand mii de tone de cenusa in atmosfera si aruncand un val asupra lumii. Cea mai afectata a fost Europa, dar sa se fi datorat iarna teribila din 1709 acestor eruptii? Specialistii in meteorologie apreciaza ca de obicei, cauza imediata a iernilor friguroase in Europa o reprezinta valurile de frig venite din Siberia.

Dar toate marturiile contemporane nu atesta prezenta unor vanturi din nord ci dimpotriva, din sud si vest, care ar fi trebuit, in mod firesc, sa aduca cu ele curenti de aer cald, dinspre Sahara si Atlantic. O alta descoperire stranie a meteorologilor este ca luna ianuarie 1709 a fost neobisnuit de furtunoasa. Or de obicei, furtunile de iarna aduc o vreme mai calda asupra Europei. Combinatia de ger, furtuni si vanturi dinspre vest sugereaza deci ca alte mecanisme au fost responsabile pentru conditiile de atunci. In anii ce au urmat, iernile au devenit incomparabil mai blande si cu timpul, situatia s-a normalizat. Insa oamenii de atunci n-aveau sa uite niciodata iarna „marelui ger”...

Scris de Admin 09.03.09 9:36

Prinţesa Diana
“Prinţesa inimilor” sau „prinţesa poporului”, aşa cum au denumit-o britanicii, Diana a intrat în istorie prin bunătatea, graţia, dar şi prin destinul ei tragic.

Viitoarea soţie a moştenitorului tronului Marii Britanii, Diana Frances Spencer, s-a născut la 1 iulie 1961 la Park House, casa pe care părinţii săi au închiriat-o pe moşia reginei Elisabeta a II-a de la Sandringham, Anglia. După ce tatăl său a dobândit titlul de conte, în 1975, Diana a devenit cunoscută drept Lady Diana Spencer.

La numai 20 de ani, tânăra educatoare Diana Spencer a devenit soţia prinţului moştenitor al Marii Britanii, Charles, în vârstă de 33 de ani. Nunta secolului, aşa cum a fost denumită ceremonia de căsătorie a celor doi, a avut loc în 29 iulie 1981, fiind vizionată de sute de milioane de oameni din întreaga lume.

Trei ani mai târziu, Diana era mamă a doi copii, prinţii William şi Henry.

Prin atitudinea şi comportamentul ei, tânăra prinţesă a câştigat simpatia britanicilor şi a lumii întregi. Diana a devenit însă treptat nefericită ca urmare a lipsei de afecţiune din partea prinţului Charles.

Problemele cuplului au fost mediatizate intens, Diana devenind cea mai fotografiată femeie din lume.

După despărţirea oficială de Charles în 1992, Diana a continuat să promoveze numeroase acţiuni umanitare, cum ar fi sprijinirea bolnavilor de SIDA şi campania împotriva minelor anti-personal, atrăgând şi mai mult dragostea oamenilor.

În august 1996, Diana şi Charles au divorţat, iar ea a primit titlul de prinţesă de Wales, renunţând la cel de "alteţă regală".

Prinţesa inimilor şi-a încheiat viaţa la numai 36 de ani, în mod tragic. În noaptea de 30 spre 31 august 1997, Diana a murit împreună cu iubitul ei, milionarul egiptean Dodi Al Fayed, în urma unui accident de maşină.

Moartea Dianei a şocat lumea întreagă.

Scris de Admin 06.03.09 13:35

Elisabeta a-II-a
Elisabeta a-II-a (Elisabeth Alexandra Mary), proclamată regină a Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, este de asemenea suverana a încă 16 state independente, printre care Australia,Canada şi Jamaica.
S-a născut pe 21 aprilie 1926 la Londra şi s-a căsătorit în 1947 cu Prinţul Philip, Duce de Edinburgh. Ea a preluat tronul Marii Britanii pe 6 februarie 1952, la vârsta de 27 de ani, ca urmare a morţii tatălui sau, George al VI-lea. Revista Forbes îi estimează averea la 600 de milioane de dolari, deşi această sumă nu este confirmată de Palatul Buckingham.

Spre deosebire de fiul ei, Charles, regina este un spirit conservator. Preferă respectarea ordinii prestabilite şi manifestă o reacţie negativă la inovaţie. Dar deşi preferă continuitatea, ştie să se adapteze schimbărilor şi percepe in mod favorabil evoluţia societăţii. Regina se bucură de respectul britanicilor, fiind privită drept un factor important în stabilitatea Regatului.

Scris de Admin 15.02.09 11:48

6 februarie 1649 - Moartea regelui Carol II al Angliei

Nascut la 29 mai 1630, ca fiu al regelui Carol I, acest suveran englez a devenit un paria, dupa executia parintelui sau, in 1649, fiind nevoit sa plece in exil in urma victoriei puritanilor republicani impotriva regalistilor. A petrecut noua ani in Franta si Provinciile Unite si, dupa criza politica ce a urmat mortii lui Cromwell a fost invitat sa-si reia tronul. Carol II a pus iar piciorul pe solul britanic pe 25 mai 1660 si a intrat in Londra chiar in ziua cand implinea 30 de ani. Va fi incoronat oficial rege al Angliei si Irlandei la Westminster Abbey, pe 23 aprilie 1661. Principalul eveniment pe planul politicii externe, in timpul domniei lui, a fost razboiul anglo-olandez pentru stapanirea marilor.

In 1670, el a incheiat un pact secret cu varul sau, Ludovic XIV al Frantei, prin care acesta se angaja sa-l sprijine contra olandezilor, in schimbul promisiunii ca suveranul englez va trece la catolicism. Carol a incercat sa introduca libertarea religioasa pentru catolici si protestanti dar Parlamentul, ostil, s-a opus unei asemenea masuri. Atunci cand Titus Oates a dezvaluit existenta unui presupus „complot papistas” si dupa ce s-a aflat ca regele il lasa drept mostenitor pe fratele sau, Iacob, duce de York, catolic declarat, Parlamentul s-a impartit in doua tabere – whig, opusi lui Carol, si torries, care acceptau politica sa.

Controversatul „Rye House Plot”, ce viza asasinarea lui Carol si Iacob, a reprezentat un motiv excelent pentru rege de a se rafui cu Parlamentul. Multi lideri whig au fost executati sau trimisi in exil iar in cele din urma Carol a dizolvat Parlamentul, guvernand singur pana la moartea lui, pe 6 februarie 1685. Credincios promisiunii facute, regele s-a convertit la catolicism pe patul de moarte. Carol a ramas in istorie drept „monarhul vesel”, aluzie la viata de placeri careia i s-a dedicat inca din tinerete. Desi sotia lui, printesa portugheza Ecaterina de Braganza, era sterila, regele a avut totusi cel putin 12 copii, de la diferitele sale amante.

Scris de Admin 15.02.09 11:37

Razboi pentru o ureche

Istoria omenirii a cunoscut pana in prezent (si din pacate mai cunoaste) mii de razboaie, purtate din cele mai diferite pricini. Desigur, motivele principale si evidente ale acestor conflicte raman lacomia neostoita a conducatorilor de popoare, dorinta de razbunare, orgoliul si ambitiile nemasurate. Dar cel mai adesea, suveranii razboinici au cautat sa ascunda adevaratele cauze ale declansarii de ostilitati, invesmantandu-le sub masca patriotismului, a dreptatii si restabilirii onoarei. Nu de putine ori s-au purtat razboaie pentru inima unei femei – si de la Troia incoace n-au fost putine. Ce-ati spune insa despre un razboi purtat pentru o ureche?

Ura seculara

Oricat ar parea de incredibil si de... suprarealist, un asemenea conflict s-a purtat, intre 1739 si 1748, intre Marea Britanie si Spania, nu pe continentul european insa, ci in posesiunile americane ale celor doua mari puteri, mai precis in Noua Granada, Caraibe, frontiera dintre Florida si Georgia. Denumirea neobisnuita a razboiului i se datoreaza unui oarecare Robert Jenkins, ruda lui Steve Attridge, capitan in flota britanica; marinarul a prezentat in Parlament urechea retezata si mumificata a acestuia, sustinand ca spaniolii ce patrulau de-a lungul coastelor americane i-o taiasera.

De fapt, n-a fost decat scanteia menita sa aprinda un butoi de pulbere pe cale oricum sa explodeze. Dupa cum se stie, la incheierea razboiului pentru succesiunea la tronul Spaniei, tratatul de la Utrecht daduse Marii Britanii dreptul de a asigura un numar nelimitat de sclavi pentru coloniile spaniole si 500 tone de bunuri pe an. Faptul oferise o ocazie neasteptata pentru comerciantii britanici de a se infiltra pe pietele spaniole din America. Acest negot direct dintre Marea Britanie si coloniile spaniole din Lumea Noua a reprezentat, desigur, o sursa permanenta de tensiune intre cele doua tari si relatiile dintre ele erau deja extrem de incordate, la data incidentului Jenkins. In alta ordine de idei, sa nu uitam ca ura dintre cele doua natiuni era seculara si ca doar de la inceputul acelui veac britanicii si spaniolii mai fusesera in razboi de doua ori, intre 1718-1720 si intre 1726-1729.

Un cassus belli elocvent

Prin tratatul de la Sevilla, incheiat in 1729, Marea Britanie acordase vaselor de razboi spaniole dreptul de a opri si controla navele comerciale britanice. Spaniolii au interpretat masura intr-un mod diferit si multe cargouri au fost pur si simplu confiscate. Mai mult, ei se plangeau ca guvernul de la Londra incurajeaza tacit activitatea piratilor englezi din Caraibe, care jefuiau corabiile spaniole, incarcate cu aurul Americilor.

In ciuda faptului ca premierul Sir Robert Walpole a sprijinit Spania in timpul razboiului pentru succesiunea la tronul Poloniei, intre 1732 si 1737, nemultumirile opiniei publice britanice fata de „obraznicia” spaniolilor cresteau, odata cu opozitia fata de guvernarea tot mai nepopulara a lui Walpole. Incidentul la care ne-am referit avusese loc cu sapte ani mai devreme, in 1731, cand brigantina britanica Rebecca a fost controlata de nava „guarda-costa” Isabela, condusa de Julio Leon Fandino care, in urma unui conflict spontan, taiase cu sabia urechea unuia dintre mateloti, Robert Jenkins.

Pe moment, intamplarea nu starnise valva dar dupa 1738, in urma interventiei cumnatului sau, Attridge, Jenkins dobandise oportunitatea de a-si povesti patania in fata unei comisii a Camerei Comunelor. Incidentul, amplificat de presa londoneza, a capatat dimensiunile unei insulte nationale si a devenit un cassus belli cat se poate de elocvent. Walpole a fost nevoit sa cedeze presiunilor si sa trimita trupe in Indiile de Vest si un escadron in Gibraltar, sub comanda amiralului Haddock. Masurile au declansat o riposta imediata din partea spaniolilor: regele Filip V a anulat drepturile comerciale conferite britanicilor si a poruncit ca toate navele britanice existente in acel moment in porturile spaniole sa fie confiscate. Pe 14 august 1739, Marea Britanie si-a rechemat ambasadorul de la Madrid si a declarat oficial razboi pe 19 octombrie.

Cine râde la urma

Una dintre primele actiuni militare a fost capturarea de catre englezi, pe 22 noiembrie, a unui port din Noua Grenada (actuala Panama), Puerto Bello, in incercarea de a afecta interesele financiare ale Spaniei. Portul constituia un punct major de export al argintului exploatat in coloniile spaniole si, fiind slab aparat, a fost imediat cucerit de flotila amiralului Edward Vernon. Economia spaniola a avut serios de suferit si curand vasele comerciale ale lui Filip au fost nevoite sa ocoleasca America de Sud, pe la Capul Horn, pentru a putea ajunge pe coastele vestice ale continentului fara probleme.

La Londra, victoria a declansat valuri de entuziasm si in 1740, cu ocazia unui dineu oferit de rege in onoarea lui Vernon, cantecul „God Save the King”, devenit imn national, a fost auzit in public pentru prima oara. O strada din capitala britanica a fost numita in cinstea izbanzii Portobello Road iar victoria a devenit cel mai celebrat eveniment al secolului XVIII. Imbatati de succes, britanicii l-au trimis pe comandorul George Anson sa atace posesiunile spaniole din Filipine, dar actiunea s-a soldat cu un esec. Punctul central al razboiului pentru urechea lui Jenkins a fost insa ambitiosul atac lansat de amiralul Vernon in martie 1741, impotriva orasului Cartagena de Indias, unul dintre principalele porturi exportatoare de aur din colonia Noua Grenada.

Dar organizarea pripita, conflictele cu comandantii trupelor de uscat si problemele de logistica au erodat prematur moralul britanicilor. Puternicele fortificatii ale Cartaginei si strategia abila a comandantului spaniol Blas de Lezo au dat invadatorilor lovitura de gratie. Secerati de gloantele aparatorilor orasului, macinati de frigurile galbene, oamenii lui Vernon au fost nevoiti sa se retraga. Atacurile desfasurate impotriva altor porturi spaniole, din Cuba, Florida sau Panama au esuat si ele, lamentabil si in cele din urma britanicii au fost nevoiti sa ceara pace, cu atat mai mult cu cat un nou conflict – cel pentru succesiunea la tronul Austriei – le solicita atentia in Europa.

Scris de Admin 03.02.09 19:17

Intemeietorul dinastiei Severilor


La 4 februarie 211, la Ebracum, in Britannia, murea imparatul roman Septimius Severus. Istoria Augusta ne spune ca trupul lui a fost intampinat cu mare respect de oamenii din provincii, din Britannia pana la Roma, „desi unii spun ca numai urna de aur, continand cenusa lui Severus, a fost purtata si depusa in mormantul Antoninilor, caci Septimius a fost ars acolo unde incetase din viata”. Septimius Severus era originar din Africa de Nord pe larg [...]

Scris de Admin 25.01.09 16:35

22 ianuarie 1901 - Moare regina Victoria a Marii Britanii

Suverana a Regatului Unit incepand cu 20 iunie 1837 si, de la 1 mai 1876, prima imparateasa a Indiei, Victoria a ramas pe tronul Marii Britanii aproape 64 de ani, una dintre cele mai lungi domnii ale vreunui suveran european in istoria moderna, dand numele sau unei intregi epoci. Perioada victoriana a reprezentat apogeul Revolutiei industriale si a fost marcata de puternica expansiune a Imperiului Britanic, care a devenit principala putere a lumii, dominand circa o patrime din suprafata planetei. Sotul ei, Albert de Saxa-Coburg Gotha, ii era totodata si var; cei doi casatorindu-se, in 1840, si avand o casnicie foarte fericita.

Albert a fost nu doar partenerul ideal de viata dar si un excelent consilier politic, inlocuindu-l pe lordul Melbourne, primul sfetnic al tinerei suverane, dupa moartea acestuia. La cateva luni dupa casatorie, regina va fi tinta unei tentative de asasinat, autorul, Edward Oxford, tragand de doua ori in ea, cu un revolver, dar din fericire ambele gloante nu si-au atins tinta. Suverana era insarcinata dar incidentul nu a avut nici o repercusiune, nasterea primului din cei noua copii pe care cuplul regal ii va avea, petrecandu-se pe 21 noiembrie 1840.

Pe parcursul indelungatei sale domnii, regina va mai fi, in cateva randuri, tinta unor tentative de asasinat dar va scapa de fiecare data nevatamata. In acelasi timp, va dovedi o deosebita abilitate in jocurile politice, dirijand discret dar ferm mersul Imperiului sau catre suprematia mondiala. Moartea neasteptata a sotului ei, de febra tifoida, la 14 decembrie 1861 ii va provoca reginei o depresie profunda. Pentru tot restul vietii, ea va trai in recluziune, imbracata in negru si purtand cu madrie titulatura de „vaduva de la Windsor”. Totusi, se pare ca in ciuda aparentelor, ea a avut o relatie, in ultimele decenii de viata, cu un valet scotian pe nume John Brown: in 2008 s-a dat publicitatii faptul ca trupul neinsufletit al reginei purta, in ziua inmormantarii, pe deget, inelul ce apartinuse candva mamei lui Brown!

Scris de Admin 20.01.09 16:19

Comoara din vremea razboinicei Boadiceea

Scris de Admin 11.01.09 17:10

Cateva povesti nemuritoare cu biografii legendare

Totul pe lumea asta are o poveste; orice obiect, orice actiune, orice fenomen „spune” ceva, tot la fel cum fiecare om are o biografie unica si irepetabila. Raspândit in toata lumea, faimosul whisky inca nu-si cunoaste parintii adevarati. Cert este ca arta distilarii se cunostea in Egiptul antic. Dar gâlceava britanica porneste de la Sf. Patrick – patronul Irlandei, nascut in Scotia, pare-se – care ar fi importat metoda de preparare a licorii aducatoare de vertij, potrivit unei legende. Scotienii pun pe masa un document in 1494 care reglementa distilarea maltului. Replica irlandeza vine cu citate din acelasi secol, unde se evoca o bautura distilata din cereale si aromatizata cu ierburi salbatice.Gâlceava la tuicarie: Irlanda sau Scotia?

„Apa-vietii” (in galeza) – uisce beatha – avea pesemne numele prea greu de pronuntat dupa o dusca zdravana, asa ca a ajuns la uisge, apoi la uisky. Suna chiar... româneste! In 1609, distileria Old Bushmills (Irlanda de Nord) elibereaza prima licenta oficiala, iar dupa descoperirea Americii whisky-ul irlandez triumfa. In 1853 insa scotianul Andrew Usher amesteca alcool de cereale cu o aroma puternica de malt si gata scotch-ul! De la inceputul secolului trecut, suprematia scotiana nu a mai fost pusa in discutie, astfel ca, azi, nume ca John Walker, George Ballantine, James Chivas sunt cunoscute – hm! – de tot românul.

Cartea postala – „agent” de contraspionaj

Austriecii au inventat cartea postala in 1869, ca bun mijloc de control asupra circulatiei informatiilor militare. Un an mai târziu, Franta prelua ideea. Locuitorii Strasbourgului ocupat comunicau afara prin carti postale furnizate de Crucea Rosie si timbrate de ocupantii prusaci. In 1873, se stabileste un pret mai mic decât pentru scrisoarea inchisa si inca mai redus pentru mesajele de cel mult cinci cuvinte. Sapte milioane de exemplare se scoteau saptamânal in Franta, iar in „epoca de aur” (1900-1920), pe lânga miile de editori, pâna si farmacistii ori vânzatorii de tutun produceau carti postale. Nu era vorba despre o simpla imagine placuta vederii, ci se trasmiteau astfel informatii despre evenimente. Presa ilustrata a ingenuncheat insa aceasta dominatie, iar in prezent piata a cazut cu 75% fata de cea din urma cu un deceniu. Traim in epoca e-mailului, nu?

Bar B.Q. cu arome antice

Principiul a ceea ce se cheama azi barbecue s-ar fi nascut in ziua când omul a fost ispitit definitiv de savoarea carnii perpelite la flacara. Cine stie cu câte mii de ani in urma! Totusi, cuvântul cu pricina a aparut târziu, prin 1913 si vine din engleza, care l-ar fi preluat din spaniolul barbacoa. Termen inca mai indepartat, tocmai din Haiti, unde se refera la o carne usurel tare. Alti specialisti (in lingvistica si in arta culinara, presupunem) sustin ca termenul ar desemna – tot in spaniola – ramura verde pe care era fripta carnea. Pasarea, vita sau pestele, impodobite cu „barba cu coada”, ofera o explicatie mai fantezista. Dar, cum nu era de ajuns, americanii trag si ei spuza pe friptura lor, zicând ca un fermier pe nume Bernard Quayle ar fi organizat petreceri fastuoase, cu multa carne fripta in aer liber, obicei foarte raspândit ulterior sub un nume care prelua initialele „inventatorului”sau: Bar B.Q. In 1952, la otelaria Weber din Chicago s-a fabricat primul gratar barbecue. Astazi, circa 80% din americani se folosesc de asa ceva; semn ca n-o duc prea rau, dupa cât se pare.

Nu uitati carbogazosul deschis

Din moment ce apa de izvor, apa minerala carbogazoasa ne este servita de insasi mama-natura, omul a folosit-o din vremuri stravechi. In cantitati din ce in ce mai mari, dupa descoperirea virtutilor sale terapeutice: romanii apreciau aceste calitati, iar nobilimea medievala mergea chiar la izvoarele propriu-zise, pentru cure. In 1605, Henric IV a numit un supraintendent al apelor minerale in Franta, iar comertul a devenit atât de profitabil, incât au aparut si fraudele. La 1755, se nota ca in unele orase se vindea apa obisnuita in care fusesera dizolvate saruri, sub numele, devenit celebru, de Vichy. Apele minerale au intrat cu mare succes in supermarketuri, iar de câtiva ani producatorii mizeaza pe o noua „moda” in domeniu, destul de insolita: marimea bulelor din apele carbogazoase; numarul, dar si dimensiunea conteaza. Totodata, conteaza si cine ce bea. De pilda, Papa Benedict XIV prefera la Vatican apa Active 02 de Adelholzener, imbuteliata de o societate care apartine surorilor de caritate din Saint-Vincent-de-Paul. Izvorul spune ca ar fi fost descoperit acum 1700 de ani, de legionarul roman Primus, cel care avea sa fie canonizat si care a vindecat multi bolnavi cu ajutorul apei respective.

Americanii erau nemti din Franta

Pokerul: un mit american, care provine din Europa. Cuvântul deriva din poque, numele francez pentru Pochspiel sau Pochen, joc de carti practicat in Germania secolului al XV-lea. Pochen inseamna „a lovi”, „a ciocani” si, prin extensie, „a paria”. O versiune a jocului se practica in Louisiana, in 1803, când Franta a vândut acest teritoriu Statelor Unite. De aici, faimoasele cazinouri flotante l-au dus in Mississippi, pokerul ajungând frecvent sa se incheie in afara saloon-urilor, cu focuri de revolver. Pe la 1900, in Dallas aparea o varianta numita Texas Hold’em, care avea sa devina prototip in SUA. Primul turneu international a avut loc intr-un cazino din Las Vegas, in 1970, iar in 1998 a aparut primul site pentru poker on line, o democratizare mondiala uluitoare. Dovada a venit in 2003, când un necunoscut s-a inscris in joc cu 39 dolari si a devenit campionul lumii, câstigând 2,5 milioane. Si, atentie, nu e o gluma: numele sau este Chris Moneymaker (in traducere, „facator de bani”). Nimic nu e intâmplator, nu-i asa?

Scris de Admin 11.01.09 17:00

Printul Rupert - ultimul cavaler

Epoca medievala a ramas in istorie drept una a cavalerismului autentic, desi multi istorici sustin ca este cu totul impropriu sa consideram astfel o perioada in care razboaiele de asuprire, jafurile, violurile, macelurile comise adesea in numele credintei s-au tinut lant. Si totusi, abstractie facand de episoadele intunecate ale Evului Mediu, sa recunoastem ca a existat atunci un cod etic pe care multi dintre nobili l-au respectat cu sfintenie si ca sunt numeroase figuri, de la Roland la Bayard, „cavalerul fara teama si fara prihana”, care au manifestat un sentiment al onoarei iesit din comun. Desi nu poate fi atribuit perioadei medievale, de mult incheiate, ultimul din aceasta serie a cavalerilor romantici ar putea fi considerat Rupert, contele palatin de Rin, o figura interesanta si in acelasi timp enigmatica din istoria Angliei.

Uitat in castel, salvat pe post de... argintarie!

Nascut pe 17 decembrie 1619 la Praga, orasul de aur al Renasterii, Rupert a fost fiul lui Frederick V, conte palatin, si al Elizabetei Stuart, prin care se inrudea cu familia domnitoare din Anglia, fiind nepot al regelui Carol I ce l-a numit duce de Cumberland si conte de Holderness. Curand dupa venirea lui pe lume, familia lui Frederick se vedea obligata sa se refugieze in Olanda, unde Rupert si-a petrecut copilaria. O anecdota spune ca, in graba plecarii, amenintati de inamicii care impresurasera orasul, parintii lui Rupert l-au uitat pe micut intr-una dintre incaperile castelului dar un slujitor a luat micul ghemotoc, infasurat in scutece, crezand ca e un set de argintarie, si l-a inghesuit intr-o caruta! Inca de mic, Rupert s-a dovedit atras de cariera militara.

Practic, am putea spune ca el a crescut odata cu razboiul de 30 de ani, inceput in 1618 si care-si va pune profund amprenta asupra evolutiei Europei. La doar 14 ani, este alaturi de Frederic Henric, printul protestant de Orania, la asediul cetatii Rheinberg iar in 1638 lupta contra spaniolilor la Breda. In copilarie dar mai ales in adolescenta, a fost teribil de neastamparat si din cauza sotiilor de care se tinea intruna, curtenii l-au poreclit „Robert Dracusorul”. Desi vita nobila, situatia lui n-a fost deloc usoara.

Alungati din Praga de flacarile razboiului, parintii lui au fost obligati sa renunte la toate proprietatile boeme iar mama, numita „regina de-o iarna”, fiindca doar atat domnise in Boemia, n-a primit prea mult sprijin din partea fratelui sau. Mai grav decat atat, tatal si fratele mai mare al lui Rupert au murit si acesta a fost nevoit sa devina cap al familiei la o varsta frageda. El a fost un elev exceptional, vorbind fluent cateva limbi europene si exceland in arta si matematica. La varsta de 18 ani avea aproape doi metri inaltime, era chipes, voinic dar rusinos ca o fata mare...

„Cavalerul nebun” contra „coastelor de fier”

O curioasa schimbare a sortii va avea loc in 1638. Pe 17 octombrie din acel an, in urma bataliei de la Vlotho, din cadrul invaziei Westfalia, generalul imperial Hatzfeld a reusit sa-l captureze pe tanarul print si l-a inchis intr-un castel din Linz, in Austria. Prizonieratul a fost totusi o perioada utila in viata tanarului aristocrat, intrucat el se va adanci in studiul manualelor militare, tragand invataminte pentru mai tarziu. Eliberat in 1641, dupa ce a jurat ca nu va mai ridica niciodata sabia impotriva imparatului german, Rupert va fi numit in 1642 de regele Carol in fruntea cavaleriei regale in timpul Razboiul Civil din Anglia si este raspunzator de primele succese, obtinute in ciuda varstei fragede – nu avea inca 23 de ani.

Curajul neobisnuit dovedit pe campurile de batalie i-au atras din partea inamicilor, „coastele de fier” ale lui Cromwell, numele „cavalerul nebun”. In plus, era si excentric, caci de multe ori in batalie purta alaturi un pudel pe nume Boye, pe considerentul ca-i aduce noroc. Catelul ajunsese atat de temut de catre soldatii Parlamentului incat, superstitiosi, ei considerau ca are puteri supranaturale si prezenta sa in bratele printului era o garantie a infrangerii lor. Pudelul a fost companionul constant al printului Rupert pana la moartea lui, in batalia de la Marston Moor (2 iulie 1644) – coincidenta sau nu, din acest moment sortii razboiului incep sa incline in favoarea armatei Parlamentului.

Poate ca daca sfaturile printului Rupert ar fi fost ascultate de rege, soarta Razboiului Civil ar fi fost alta. Si acest lucru s-a vazut cu prisosinta in momentul asediului Londrei. Rupert i-a propus lui Carol sa atace capitala cu o sarja rapida de cavalerie, inainte ca orasenii, rasculati impotriva suveranului, sa se poata organiza. Dar consilierii regali s-au opus acestui plan, considerandu-l prea indraznet si din start sortit esecului. Atunci cand greoaia armata regalista a ajuns sub zidurile Londrei, apararea metropolei era perfect organizata. Cea mai buna sansa de castigare a razboiului se irosise si Carol va plati acest lucru cu viata...

General, amiral si pirat

In anii ce au urmat, Rupert va fi prezent in mai toate bataliile date, remarcandu-se drept cel mai talentat general din tabara regelui. Dar, dupa infrangerea de la Naseby, din iunie 1645, el a inteles ca regele e pierdut si l-a implorat sa incheie o pace cu Parlamentul, recunoscandu-i acestuia revendicarile. Carol, arogant si necunoscator in ale politicii, a refuzat sa ia o asemenea decizie. Confruntat cu forte superioare, la asediul Bristolului, Rupert a ales sa crute viata oamenilor sai si a predat orasul lui Cromwell. Regele era foc si para. Adus in fata Curtii Martiale, Rupert s-a aparat cu maiestrie si a fost achitat.

Dar nu va mai juca nici un rol de acum, in razboi. Mai mult, in 1646, el va fi fortat sa plece in exil de catre Parlamentul victorios. A urmat o perioada de peregrinari in care doar sabia sa i-a fost aliat fidel. Conducator al unui regiment englez aflat in slujba lui Ludovic, Regele Soare, a luptat la asediul orasului La Bassee, in ultima faza a razboiului de 30 de ani. Apoi, dupa reconcilierea cu Carol, a primit comanda unei flote regaliste. A urmat o campanie indelungata dar neprofitabila, ce l-a purtat de la Kinsale la Lisabona si de la Toulon la insulele Capului Verde. Infrant de amiralul Blake, aflat in serviciul Parlamentului, Rupert isi afla adapost in Indiile de Vest.

Aici devine pirat, atacand cu predilectie vasele englezesti. Dar intra in conflict cu regalistii din echipajul sau, care voiau sa continue lupta impotriva Parlamentului; Rupert se va refugia in Europa, traind sase ani grei in Germania si Olanda, mereu pribeag, mereu respins, haituit, hartuit, incercand in zadar sa obtina de la singurul frate ramas in viata, Carol Ludovic, conte palatin, drepturile ce i se cuveneau din averea tatalui sau.

O minte neobosita isi afla odihna

Din nou, norocul isi intoarce fata catre el si dupa Restauratia monarhiei engleze, printul este numit in consiliul privat al varului sau, regele Carol II. Desi nu va mai lupta niciodata pe uscat, unde se acoperise de glorie in timpul Razboiului Civil, o va face cu succes pe mare. Este numit comandant suprem al flotei engleze care va obtine o stralucita victorie impotriva olandezilor. Dar un nou razboi se va incheia dezastruos, prin batalia de la Texel si Rupert primeste un nou angajament, ca guvernator al Companiei Hudson Bay, din America de Nord. Expeditiile sponsorizate de el vor duce la descoperirea unor vaste teritorii si unul primeste chiar denumirea „Tara lui Rupert”.

Dupa 1674, obosit de razboaie, Rupert alege sa se dedice stiintei si cercetarii. Va inventa o formula de praf de pusca rezistent la umezeala si un aliaj numit, in onoarea sa, „metalul Printului”. Mai mult, construieste, la Hackney Marshes, o moara pusa in miscare printr-un procedeu revolutionar, dar nu dezvaluie nimanui secretul de fabricatie si inventia moare o data cu el: pe 19 noiembrie 1682, printul se stinge din viata la resedinta sa din Spring Gardens si va fi inmormantat la Westminster Abbey. Dupa o viata de zbucium, ilustrul cavaler isi afla, in sfarsit, linistea...

Scris de Admin 05.01.09 17:09

BERTRAND RUSSEL
Puterea a fost dintotdeauna viciul ascetilor.
=====
Bertrand Arthur William Russell - (n. 18 mai 1872, Trelleck - d. 2 februarie 1970), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1950.

Scris de Admin 29.12.08 19:48

Adevarul despre Barba Neagra

Scris de Admin 14.12.08 17:29

11 decembrie 1936 - Abdicarea regelui Edward VIII al Marii Britanii

Suveran efemer al Marii Britanii, domnind mai putin de un an, Edward VIII a fost, inainte de a deveni rege, print de York, duce de Cornwall, duce de Rothesay si ulterior print de Walles. Pe numele sau complet Edward Albert George Andrew Patrick David (aceste ultime patru nume fiindu-i date dupa sfintii patroni ai Angliei, Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor) el nu a fost niciodata numit, in familie, Edward, ci David. Probabil ca ar fi fost un rege bun, intrucat avea un fond sufletesc de exceptie dar, ca si pe alte numeroase personalitati istorice, pasiunea nestavilita pentru o femeie l-a facut sa piarda atat coroana cat si respectul supusilor sai.

Tineretea sa a fost foarte aventuroasa si marea slabiciune au constituit-o femeile casatorite sau divortate, fata de care avea o inclinatie fetisista. Dupa numeroase aventuri de acest gen, la doar cateva luni de la urcarea pe tron, el si-a anuntat intentia de a se casatori cu o femeie din Statele Unite, Wallis Simpson, mai mare decat el cu cativa ani, divortata de doua ori si in plus, departe de standardele de frumusete. Desi legal nu exista nici o opreliste in fata acestei casatorii, premierii din Marea Britanie si celelalte tari ale Commonwealthului s-au opus vehement, motivand ca popoarele lor nu vor accepta niciodata ca o astfel de femeie, cu trecut dubios, sa le devina regina.

Sfidand pe toata lumea, in ziua ascensiunii pe tron, el s-a afisat la fereastra palatului St. James alaturi de Wallis, desi divortul acesteia nu fusese declarat oficial. Totusi, in cele din urma, in fata opozitiei generale, a fost obligat sa renunte la putere. A fost urmat la tron de fratele lui, printul Albert, care a devenit regele George VI (fiica sa va fi regina Elizabeta, actualul suveran al Marii Britanii). Dupa abdicare, a fost numit duce de Windsor pe 8 martie 1937 si a locuit in sediul Misiunii Militare Britanice din Paris dar, fiind acuzat ca ar manifesta simpatii pro-naziste, a fost trimis in Bahamas, ca guvernator al acestor insule. Ulterior, nu va mai primi nici o insarcinare oficiala si va muri intr-un anonimat total, in 1972, in Franta.

Scris de Admin 29.11.08 11:50

Dispariţia regimentului Norfolk

Istoria a păstrat în paginile sale unele evenimente neobişnuite, caracterizate prin dispariţii de persoane, corăbii, automobile şi avioane. Multe dintre acestea au rămas nerezolvate până în zilele noastre, în pofida anchetelor minuţioase care le-au urmat. Armate întregi de investigatori, procurori militari, fizicieni, analişti militari şi cercetători ai fenomenului OZN au fost intrigaţi de dipariţia unui întreg regiment de soldaţi neozeenlandezi care serveau sub steagul Imperiului Britanic. Mai mult, dispariţia s-a petrecut sub ochii a mii de martori din ambele armate implicate în luptele crunte din preajma Golfului Suvla, în timpul campaniei britanice din Turcia. Întâmplarea petrecută în dimineaţa zilei de 28 august 1915 rămâne şi astăzi fără răspuns.

Istoria regimentului Norfolk

În cadrul armatei regale din perioada Imperiului Britanic au fost create o serie de regimente speciale, în atribuţiile cărora prevala aceea de a asigura ordinea în cadrul numeroaselor colonii engleze din întreaga lume. Regimentul Regal Norfolk a fost format pe data de 1 iulie 1881 şi era alcătuit iniţial din elementele Regimentului 9 pedestru din East Norfolk, grupare militară ce aparţinea Infanteriei Imperiului Britanic. Regimentul avea sa intre în Primul Război Mondial, având în compunere două grupe de armată regulată şi trei corpuri teritoriale, dintre care unul era alcătuit exclusiv din ciclişti.

Dispăruţi fără urmă

În zorii zilei de 28 august 1915, Regimentul Norfolk, alcătuit la acea dată din soldaţi profesionişti englezi, alături de voluntari canadieni şi neozeenlandezi, a primit ordinul de a intra în acţiune odată cu răsăritul soarelui. Regimentul era sub comanda colonelului Sir Horace Beauchamp. Colonelul trebuia să conducă atacul prin care forţele aliate intenţionau să cucerească un punct strategic, denumit Dealul 60, deţinut de turci. Pe ambele părţi ale liniei frontului, forţele engleze şi cele turceşti aşteptau cu înfrigurare începerea ostilităţilor, însă spectacolul ce avea să se înfăţişeze ambelor părţi beligerante urma să declanşeze stupoare, uimire şi stare de şoc pentru toţi martorii vizuali. Odată cu începerea marşului soldaţilor din Regimentul Norfolk către cota Dealului 60, din înaltul cerului, fără nici cel mai mic zgomot, au apărut brusc ceea ce miile de martori oculari au descris drept opt „nori” ciudaţi, de forma alungită, asemănătoare cu a unei pâini, de culoare gri-metalică. Pe măsură ce soldaţii britanici, alături de cei turci, urmăreau stupefiaţi straniul spectacol de pe cer, soldaţii şi ofiţerii Regimentului Norfolk păreau a nu observa desfăşurarea norilor ciudaţi aflaţi deasupra lor, văzându-şi în continuare de marş şi pregătindu-şi armele pentru un eventual atac la baionetă. Pe măsură ce Regimentul se apropia de cotă, neobişnuitele formaţiuni de pe cerul Turciei au început să urmărească soldaţii, plasându-se deasupra lor. Notele căpitanului Frederick Reichard, singurul ofiţer britanic care a avut prezenţa să-şi noteze straniile evenimente din acea zi, descriu incredibilul: „Pe măsură ce băieţii noştri se apropiau de cota deţinută de turci, au început cu toţii să-şi pregătească armele şi măştile de gaze. Atunci am observat cu toţii unul dintre ciudaţii nori ce îşi schimba consistenţa, devenind parcă metalic. Ei bine, acest nor a început să coboare încet deasupra zonei spre care se îndreptau băieţii noştri. Nici acum nu-mi pot explica de ce soldaţii Majestăţii Sale păreau a merge ca şi cum nu vedeau nici fenomenele de deasupra lor, nici norul metalic care se apropia de ei. Deodată norul a părut că îşi schimbă compoziţia, devenind cumva difuz şi prăfos. Încet, a început să se aşeze deasupra camarazilor noştri până când aceştia au mărşăluit direct către el. Nu ne venea să credem că suntem martori la aşa ceva”. La fel au simţit probabil şi miile de soldaţi britanici, precum şi adversarii lor turci, ţinând cont de faptul că ambele părţi combatante au observat straniul eveniment. După ce a ajuns deasupra soldaţilor din Norfolk, „norul” şi-a mărit dimensiunile până când a ajuns să aibă aproximativ 500 metri lungime şi 200 înălţime. Într-o perioadă de timp de aproximativ trei sferturi de oră, întregul Regiment Norfolk a mărşăluit în interiorul acestuia. Apoi, „norul” s-a ridicat şi a dispărut lent alăturându-se celor care aşteptau deasupra lui. 20 de soldaţi şi 16 ofiţeri, atât cât numărau la acea dată efectivele Regimentului, au dispărut fără urmă. La sfârşitul războiului, în timpul schimbului de prizonieri, primul lucru cerut de Imperiul Britanic guvernului Turciei a fost eliberarea soldaţilor Regimentului Norfolk. Oficialii britanici au refuzat, practic, să dea crezare rapoartelor propriilor ofiţeri cu privire la incidentul din Gallipoli. De abia după ce autorităţile turceşti au negat categoric că ar deţine prizonieri sau că i-ar fi executat, autorităţile de la Londra au început să-şi pună întrebări. O echipă mixtă de investigaţii, compusă din ofiţeri, poliţişti şi agenţi britanici şi turci, a început cercetarea imprejurimilor Golfului Suvla şi anchetarea martorilor. Totul a fost în zadar. Atât soldaţii britanici, cât şi cei turci aveau o singură explicaţie: norul care a înghiţit regimentul. Cercetările au fost reluate după anul 1960, când o serie de experţi în domeniu, printre care Brisley le Poer Trench şi Jaques Valee, au avansat pe rând, cât şi posibilitatea pătrunderii într-un univers paralel dimensiunii noastre. Dispariţia Regimentului Norfolk nu este un fenomen singular. Istoria a apucat să reţină că primul eveniment de acest gen vine tocmai din Antichitate. În anul 119 e.n., a 9-a Legiune romană, cunoscută sub numele de Hispana, a dispărut fără urmă, trimisă fiind să înnăbuşe revoltele locale ale unor confederaţii de triburi din Brigantia, în nordul Britaniei. Legiunea Hispana era, pe atunci, compusă din 6.000 de oameni.
[citeste]

Scris de Admin 11.11.08 21:04

Misterul numit Jack Spintecatorul


Timp de trei luni, intre sfarsitul lunii august si inceputul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime ramase nerezolvate. Asasinatele au fost caracterizate printr-o salbaticie nemaiintalnita; fiecare dintre cele cinci victime – toate, prostituate – a fost atacata cu un cutit si i s-a taiat beregata; in patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilari si disectii, cum numai o minte bolnava sau un maniac sexual putea sa-si imagineze. Durata acestui mister, care s-a transformat, probabil, in seria celor mai faimoase crime din lume, a dat nastere unei legende, criminalul ramas necunoscut purtand, totusi, un nume: Jack Spintecatorul pe larg [...]

Scris de Admin 05.11.08 16:27

Jurnalul unui calau

Scris de Admin 06.09.08 20:49

Grants esenta tare a inaltimilor

Cam pe vremea cand prin partile noastre Neagoe Basarab il dascalea pe fiul sau Teodosie cum sa se poarte cu vinurile, in cealalta parte a Europei calugarii scotieni isi sminteau limbile in incercarea de a-i domestici pe incapatanatii tarani din partea locului.

S-au chinuit sa-i deprinda cu caznele scrisului, cititului si religiei. In zadar: parca nu vorbeau cu oamenii, ci cu cenusiile pietre care umpleau zarile. Vajnicii locuitori din Highland si-au insusit insa cu temeinicie si fara sa se lase rugati un alt secret al manastirilor: stiinta distilarii Aqua Vitae. A Apei Vietii, cum numeau calugarii in manuscrisele lor alchimice minunea care dezmortea oasele si limbile in noptile lungi, ploioase si reci de iarna.

Uisce Beatha
Scotienii de rand, dispretuitori fata de dedesubturile limbii latinesti, au botezat elixirul monahicesc pe limba lor, adica Uisce Beatha. Ceva mai tarziu, trufasii englezi au gasit aceste vorbe prea greoaie si le-au cioplit pana au ajuns la Fwisge. De aici si pana la Whisky n-a mai fost decat un pas. Whisky-ul a fost timp de sute de ani marfa rara, fiind savurat mai ales ca medicament care vindeca bolile trupului si ale sufletului.

Cand vremurile au devenit mai blande cu taranii scotieni, iar orzul a fost de ajuns pentru toti, whisky-ul s-a descatusat din crisalida manastireasca si a devenit simbol si putere ale Engliterei. Si, mai ales, traditie. De pilda, pe coasta de vest a Scotiei, distileria Girvan produce si astazi, pe baza retetei definitivate in urma cu peste o suta de ani, scotch whisky-ul Grant’s. Compania William Grant&Sons este controlata de o singura familie, care isi umfla si acum pieptul cand se declara „singurul clan independent“ ce produce whisky de cinci generatii.

Razboi si pace
Blend-ul Grant’s are deci la origine reteta perfectionata pe la inceputul secolului trecut de catre stramosul William Grant, care a avut o ambitie de o viata: sa distileze cel mai bun alcool din tinut. Fiul lui William, John, si-a depasit parintele si a propus lumii intregi elixirul produs de clanul sau. In preajma primului Razboi Mondial, Grant’s era savurat in peste 60 de tari, mai ales in SUA si Canada. Razboiul a pus insa frana exporturilor.

Whisky-ul a asteptat pacea, invechindu-se incet in butoaiele de stejar. Ceea ce nu a fost tocmai rau pentru savoarea licorii. Inca o data, aveau dreptate cei care spuneau ca lucrurile bune li se intampla celor ce stiu sa astepte. Finalul primului Razboi Mondial a insemnat pentru William Grant un nou start. Guvernul Majestatii Sale a adoptat o lege care obliga whisky-ul sa mediteze in butoaie vreme de cel putin doi ani inainte de a li se arata oamenilor. Deodata, licorile familiei Grant, blocate de razboi, s-au dovedit si mai pretioase. Nu a trecut prea multa vreme insa si cel de-al doilea Razboi Mondial a pus din nou lacat distileriilor. Cladirile William Grant&Sons au devenit adaposturi pentru militari.

Scris de Admin 03.08.08 19:25

Edward II - o rusine pe tronul Angliei

Istoricii recunosc ca Edward I Longshanks a fost unul dintre cei mai puternici suverani englezi si se intreaba ce s-ar fi intamplat daca el ar fi fost urmat la tron de un lider la fel de capabil. Probabil, spun ei, Franta ar fi fost cucerita in mare parte iar Scotia n-ar fi reusit sa se smulga jugului Plantagenetilor. Din nefericire pentru viteazul suveran, singurul sau fiu, numit tot Edward, nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Pentru a-l transforma dintr-un „papa-lapte” intr-un razboinic demn de epoca salbatica in care traia, regele l-a incredintat unui renumit cavaler francez, Piers Gaveston, cu convingerea ca nevolnicul sau fiu va ajunge un erou. Din nefericire, povestea s-a terminat cat se poate de prost: beizadeaua s-a indragostit de Gaveston...

Masura nechibzuita a unui rege chibzuit

Homosexualitatea era, in evul mediu, considerata un pacat capital si unul dintre motivele pentru care terifiantul ordin al Cavalerilor Templieri va fi decapitat, chiar in anul in care Edward II se urca pe tron, a fost acuzatiile de „sodomie” aduse membrilor sai. De fapt, se pare ca Edward era mai curand bisexual, fiindca a avut cateva aventuri si cu domnite de la curte si chiar a putut darui un urmas Angliei, dar nimeni nu poate nega ca patima sa pentru flacaii chipesi era mai puternica.

Profund efeminat, slabul suveran iubea tapiseriile, ii placea sa ingrijeasca florile si mai curand sa potcoveasca armasarii decat sa-i calareasca, in razboaie. Or, asemenea inclinatii nu erau considerate demne de un cavaler si erau inadmisibile pentru un viitor rege. Cand Longshanks si-a dat seama ca fiul sau „il iubeste pe Gaveston intr-un mod nefiresc”, cum nota un cronicar, a facut tot posibilul sa-i desparta. Necazul e ca si Gaveston, cat era el de viteaz si de dur pe campul de lupta in pat devenea sfios ca un mielusel si n-a spus „nu” avansurilor tinerei odrasle regale. Cand cei doi, aflati la vanatoare, au patruns din greseala pe posesiunile episcopului de Coventry, vanand un cerb, regele a gasit ocazia sa-i tina deoparte, timp de cateva luni, alungandu-l de la curte, intr-un scurt exil, pe propriul fiu.

Amantul regelui fura bijuteriile reginei

Cand exilul s-a incheiat, cei doi indragostiti s-au aruncat si mai abitir unul in bratele celuilalt si moartea regelui, pe 7 iulie 1307, n-a mai pus nici o stavila in calea fericirii lor. Imediat, Gaveston a fost numit conte de Cornwall si asupra lui gratia regala a azvarlit toate binefacerile posibile; episcopul de Coventry, care avusese proasta inspiratie sa-i parasca regelui, pentru isprava cu cerbul, a fost intemnitat in Turnul Londrei. Desigur, pentru a salva aparentele si a nu-si neglija rolul de rege, Edward II s-a insurat cu frumoasa Isabella, fiica regelui Frantei.

La nunta insa, cel care a atras toate privirile a fost Gaveston, atat de acoperit de bijuterii incat „aproape ca l-a eclipsat pe rege”, care, amorezat lulea, si-a lasat deoparte consoarta spre a se arunca de gatul amantului, pe care l-a numit, in dispretul oricarei etichete, „fratele meu”. Si mai surprinsi au fost invitatii vazand bijuteriile oferite drept zestre de Filip IV, regele Frantei, la gatul lui Gaveston, chiar a doua zi... Nu peste multa vreme, Isabella, de altfel o tanara foarte atragatoare, se va plange doamnelor sale de onoare: „Sunt cea mai napastuita dintre femei, Edward este un strain in patul meu”.

Pe viata si pe moarte

Era evident ca o asemenea situatie nu putea dura. Majoritatea baronilor englezi se pronuntau tot mai raspicat impotriva „gasconului” Gaveston. Supus la presiuni, omul slab care era Edward a acceptat sa-si despoaie favoritul de titluri si averi si sa-l trimita in Irlanda; exilul n-a durat prea mult, caci Gaveston va fi rechemat de regele ce tanjea de dorul sau. Episcopii englezi l-au excomunicat; baronii se pregateau deja de razboi civil. Iar Edward, nechibzuit ca orice indragostit, n-a gasit altceva mai bun de facut decat sa fuga in lume cu amantul sau, lasand in urma rang, putere si o sotie deja insarcinata in trei luni.

Capturat de contele Pembroke, Gaveston a fost decapitat, inainte ca regele sa-l mai poata salva si, din cauza excomunicarii, calugarii din Oxford au refuzat sa-l ingroape cu slujba, aruncandu-l intr-un colt de cimitir, fara cruce la capatai. Edward a parut ca se trezeste dintr-un vis urat si, cand Isabella i-a adus pe lume un fiu, a devenit un sot si un tata iubitor. Umbrele trecutului sau homosexual pareau lasate in urma. Dar nu pentru mult timp, intrucat in curand in inima sa se va strecura din nou iubirea pentru sexul tare. De aceasta data nu pentru un singur barbat, ci pentru doi, adica pentru un tata si fiul sau, ambii numiti Hugh le Despenser, ambii chipesi si placuti regelui, desi nu este sigur ca ei impartaseau, precum Gaveston, simpatiile sale pederaste.

Gestul acesta a innebunit-o de-a binelea pe Isabella, care a fugit in Franta. In acest timp, regele incredintase efectiv puterea favoritilor sai, care strangeau averi imense si faceau tot posibilul spre a-l desparti definitiv de „intriganta regina”. Hugh cel tanar a facut chiar demersuri pe langa Papa pentru anularea casatoriei, pe motiv ca Isabella ar fi doar o unealta tradatoare, care voia sa ofere pe tava Anglia fratelui ei, Carol IV, ajuns rege al Frantei. Alungata in tara de bastina, regina a intalnit aici un nobil exilat, pe nume Roger Mortimer, care ii impartasea ura fata de regele pederast. La indemnul acestui hotarat cavaler, de care s-a indragostit pana peste cap si care i-a impartasit iubirea, devenind amantul ei oficial, Isabella a inceput sa adune o armata, spre a-si rasturna de pe tron sotul nedemn.

Poporul a sprijinit-o si a acceptat ca armata straina pe care regina o aduna sa invadeze Anglia, doar ca sa scape tara de o asemenea pacoste de suveran. Pe neasteptate, Isabella a patruns in Londra si dupa o scurta inclestare a cucerit Turnul, in vreme ce regele fugise spre apus, cautand un sprijin care nu va veni de nicaieri.

Infricosatorul sfarsit al regelui Edward

Panicat, Edward a pus o recompensa de o mie de livre de aur pe capul lui Mortimer. Isabella nu s-a lasat mai prejos si a oferit doua mii de livre pentru tanarul Despenser. Tatal acestuia a fugit catre Bristol dar orasul si-a deschis imediat portile in fata armatei reginei. Batranul Despenser a fost prins si dus la spanzuratoare imediat, fara macar sa-i fie data jos armura, pentru a atarna mai greu in streang si a muri mai repede! Ratacind de colo-colo prin regatul ce-i apartinuse candva, Edward, intovarasit de Hugh cel tanar, avea tot mai putini suporteri.

In cele din urma, in noiembrie 1326 a fost prins iar tovarasul sau de aventura dus in fata reginei si condamnat la o moarte dezonoranta si dezgustatoare: mai intai i s-au taiat organele sexuale, ca eretic si sodomit, apoi i s-au scos maruntaiele, care i-au fost arse si, inca viu fiind, a fost in cele din urma decapitat. In mod firesc, Edward ar fi trebuit repus pe tron, dar Isabella se fripsese deja o data si nu voia sa mai riste. La sfatul amantului sau, l-a declarat pe suveran „nebun si probabil rapit de Iele” si l-a inchis in Turnul Londrei. Mortimer era insa obsedat de faptul ca Edward putea reveni oricand pe tronul care ii apartinea de drept.

Cata vreme era viu, el nu putea avea liniste. In cele din urma, a convins-o pe regina ca trebuie sa scape de sotul ei. In septembrie 1327, Edward a fost ucis in inchisoare, cu acceptul tacit al reginei. Singura marturie despre disparitia sa, publicata la trei decenii dupa aceea, merita amintita. Cronicarul respectiv scrie: „Cum veru ignito inter celanda confossus ignominiose peremptus est”, adica „El a fost ucis in mod injositor, un fier inrosit in foc fiindu-i introdus in anus”.

Dar, peste doar patru ani, regele avea sa fie razbunat de fiul sau, care-l va ucide pe Mortimer si o va alunga pentru totdeauna de la curte pe mama sa, Isabella, ce va ramane in istorie drept „varcolacul francez”. Edward III se va dovedi, in ciuda unei domnii dificile, marcata de Ciuma Neagra ce va rapune aproape o treime din populatia regatului, un demn urmas al bunicului sau, stergand „pata” reprezentata de nevrednicul lui tata...

Scris de Admin 02.08.08 19:59


Sacrificiul lui Emily Davison

Scris de Admin 02.08.08 19:58

Sufragetele asasine

Scris de Admin 23.07.08 12:56

Lipton, cel mai cunoscut ceai din lume
Lipton, liderul pieţei mondiale a mărcilor de ceai atât în ceea ce priveşte frunzele de ceai cât şi ceaiul gatade- băut, au o cotă de piaţă de aproape trei ori mai mare decât a celui mai apropiat competitor. Devenit proaspăt milioanr din afacerile cu carne, Sir Thomas Johnstone Lipton a cumpărat în 1880 propria sa plantaţie de ceai. Din acel moment a devenit cel mai cunoscut comerciant de ceai din toată lumea.
Născut în Glasgow, Scoţia, în 1850, Thomas Lipton s-a îmbarcat la numai 14 ani pe un vas cu destinaţia New York, unde şi-a găsit o slujbă ca ajutor de băcan. În 1869, muncind mult şi economisind şi mai mult, Tomas Lipton împlineşte 19 ani şi se întoarce înapoi în Scoţia cu o sumă de bani fabuloasă pentru acele vremuri, 500 dolari. Mai târziu, în 1871, dornic să îşi pună la muncă experienţa şi capitalul câştigat cu greu, Thomas Lipton îşi deschide „Thos. Lipton”, propria lui băcănie, un magazin aşa cum nimeni nu mai văzuse vreodată în Scoţia. La 26 de ani, în 1876, Thomas Lipton devenise deja milionar. Magazinele sale erau răspândite pe tot cuprinsul Scoţiei şi Angliei. Afacerile cu ceai încep în anul 1880, după o călătorie în Ceylon (Sri Lanka). Atunci, Thomas Lipton a cumpărat prima sa plantaţie de ceai. A început să vândă ceaiul, în deja faimoasele pacheţele Lipton Yellow Label, la doar jumătate din preţul pe care oamenii erau obişnuiţi să îl plătească pentru acel produs.

Compania deţine cea mai mare plantaţie de ceai din lume

Fire antreprenorială, în 1888 Thomas Lipton a ajuns să coordoneze peste 10% din comerţul mondial cu ceai. În 1893 Thomas înfiinţează „The Thomas J. Lipton Company” în Hoboken, New Jersey, iar în 1898 este învestit Cavaler de către Regina Victoria, cea mai înaltă distincţie oferită de Coroana Marii Britanii. La vârsta de 81 de ani, în 1931 Sir Thomas Johnstone Lipton se stinge din viaţă lăsând în urma sa cea mai prosperă afacere cu ceai din lume. Cel mai nou produs al companiei este Lipton Red Tea, care se comercializează sub sloganul „Bei sănătos! Trăieşti sănătos!”. Noul Lipton Red Tea îmbină gustul inconfundabil al ceaiului Lipton cu proprietăţile energizante ale ceaiului natural african. Secretul care se ascunde în spatele calităţilor noului Lipton Red Tea este ceaiul de Rooibos. Pe platourile munţilor Cedarberg din Africa de Sud se cultivă de sute de ani această plantă miraculoasă. Producătorul garantează că proprietăţile ceaiului roşu obţinut în urma prelucrării atente a frunzelor de Rooibos sunt numeroase.

„Bei sănătos! Trăieşti sănătos!” este sloganul Lipton Red Tea

Având un conţinut chiar mai mare de antioxidanţi decât ceaiul verde, ceaiul roşu încetineşte factorii ce favorizează îmbătrânirea şi întăreşte sistemul imunitar, iar nivelul scăzut de teină permite revigorarea organismului pe întreg parcursul zilei. Proprietăţile ceaiului de Rooibos au fost cunoscute de către locuitorii Africii de secole, pentru ca mai apoi ele să fie descoperite de către coloniştii europeni. Astăzi, ceaiul roşu este apreciat de un număr tot mai mare de consumatori din întreaga lume şi de aceea Lipton a creat noul Lipton Red Tea. Guarana, cel de-al doilea ingredient activ al Lipton Red Tea, este originară din ţinuturile Braziliei. Efectul revigorant al acestei plante este recunoscut pe plan mondial. Studiile au demonstrat că substanţele active prezente în fructele de guarana sunt eficiente în reducerea oboselii, ajută în procesul de scădere în greutate, cresc capacitatea de concentrare, vitalitatea şi nivelul de rezistenţă al organismului. Efectul energizant al plantei de Guarana se face simţit pe o perioadă dublă de timp, comparativ cu cel al cofeinei.

Thomas a devenit Cavaler al Marii Britanii

Caracterul exploziv al reconfortantei Guarana, combinat cu calităţile tonifiante ale extractului de Rooibos, garantează un gust unic noului Lipton Red Tea. Consumatorii vor regăsi ştampila AOX şi pe noul produs al gamei Lipton. Aceasta garantează continuţul ridicat de antioxidanţi şi flavonoizi al ceaiului Lipton Red Tea. Ceaiurile Lipton se integrează perfect în cadrul opţiunilor consumatorilor care preferă un stil de viaţă sănătos. Fiind o sursă zilnică de antioxidanţi, Lipton Red Tea ajută organismul în lupta cu îmbătrânirea, diminuând efectele negative ale radicalilor liberi. La rândul lor, flavonoizii reduc riscul bolilor cardiovasculare. Lipton este ceaiul numărul 1 în lume. Fără conservanţi şi coloranţi, cu un conţinut ridicat de substanţe naturale active, noul Lipton Red Tea combină energia şi prospeţimea într-o băutură revigorantă şi tonifiantă. Lipton este o marcă Unilever. Produsele Lipton Ice Tea sunt dezvoltate pe plan internaţional sub umbrela Pepsi Lipton International Ltd., un joint venture între PepsiCo şi Unilever. Produsele Lipton Ice Tea sunt îmbuteliate şi distribuite în România şi Republica Moldova de către Quadrant Amroq Beverages SA, membră a Pepsi Americas, sub licenţa Pepsi Lipton International Ltd.

Marca Lipton este una a superlativelor

În prezent, Lipton este liderul pieţei mondiale a ceaiului. Peste 170 milioane de căni de ceai Lipton şi aproximativ 11 milioane de sticle de Lipton Ice Tea sunt consumate în fiecare zi în toată lumea. Marca este numărul unu în lume la ceaiul cald şi la Ice Tea. Lipton deţine cea mai mare plantaţie de ceai din lume, care are peste 18.000 de hectare (44,400 acri). Produsele Lipton pot fi cumpărate în peste 120 de ţări, de pe fiecare continent al Planetei. Pentru această afacere lucrează peste 40 degustă tori de ceai în lume şi oferă spre testare aproximativ 10.000 de căni de ceai în fiecare zi. Ceaiul provine din peste 30 de locaţii mondiale, inclusiv India, Sri Lanka şi Kenya. Lipton Tea produce peste 150 miliarde pliculeţe de ceai pe an şi peste 300.000 de tone de ceai pe an. Brandul Lipton a devenit de-a lungul timpului garanţia calităţii produselor din portofoliul său.

Scris de Continut sponsorizat