ISTORIE=ANGLIA

Rezumarea primului mesaj :

Episodul I
=====
Episodul II
=====
Episodul III
=====
Razboiul Rozelor (Ultimul episod)
=====

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9756/33/

La 43 de ani, urmand tatalui sau la tron, George al II-lea al marii Britanii si Irlandei este incoronat la 11 octombrie 1727 si va domni pana in 1760 (Casa de Hanovra). Etichetele puse acestui monarh sunt dintre cele mai diverse: suparacios, mereu prost dispus, neiubitor de carte etc. Adversarii sai politici - a fost permanent in conflict cu Parlamentul de la Londra - chiar ii spuneau "bufonul slab de inger", usor de manipulat de metrese si oameni politici. Preferam sa subliniem ca opiniile au o evidenta nuanta subiectiva si vom preciza ca acest rege a fost ultimul monarh britanic care s-a implicat direct pe front, conducandu-si trupele si riscandu-si viata (in batalia de la Dettingen, 1743, pentru succesiunea la tron in Austria).

Mormintele pierdute ale unor regi


Recent, arheologii britanici s-au entuziasmat în urma unei descoperiri
foarte importante: ei susțin că ar fi descoperit, într-o parcare din
Leicester, rămășițele lui Richard al III-lea, ultimul rege britanic
care a murit în bătălie și cel pe care azi îl cunoaștem mai degrabă
prn intermediul piesei semnate de Shakespeare.


Specialiștii așteaptă acum rezultatele analizei ADN pentru a confirma
descoperirea, însă știrea a făcut înconjurul lumii și a reaprins
discuțiile cu privire la alte figuri monarhice care au dispărut fără
urmă, scrie Discovery News.

Richard al III-lea ar fi putut ajunge pe tronul Angliei mai repede,
dacă nu ar fi stat în calea sa nepotul lui, Edward al V-lea. În vârstă
de doar 12 ani la momentul morții tatălui său, tânărul Edward nu era
pregătit pentru responsabilitățile conducerii regtatului, astfel că
Edward al IV-lea l-a numit pe Richard protectorul fiului său până când
acesta avea să ajungă la maturitate.

Prinții din Turn

Povestea o cunoaște toată lumea: viitorul rege Richard al III-lea l-a
închis pe Edward al V-lea în Turnul Londrei împreună cu fratele său
mai mic, Richard, Ducele de York. Apoi a invalidat căsătoria lui
Edward al IV-lea pentru ca moștenitorii săi, cărora li se cuvenea
Coroana, să devină copii ilegitimi. Astfel, Richard a preluat tronul
englez, iar în curând cei doi băieți au dispărut în mod misterios.



Rămășițele acestora au fost descoperite în secolul al XVII-lea de
către un grup de muncitori care renovau o secțiune a Turnului Londrei,
însă nu s-a stabilit nici până acum dacă oasele descoperite aparțin
într-adevăr celor doi băieți.

Harold al II-lea
Harold al II-lea rămâne în amintirea englezilor datorită morții sale
faimoase – poate cea mai cunoscută din istoria monarhilor englezi,
însă nimeni nu știe unde se află locul său de veci.

Harold al II-lea a devenit rege în 1066, an crucial în istoria
Angliei. În același an, William Cuceritorul a invadat insula în frutea
unei armate normande. Armatele conduse de William, respectiv Harold
s-au întâlnit în luna octombrie, în faimoasa bătălie de la Hastings.
Potrivit legendei, Harold a fost fie lovit de o săgeată în ochi, fie
înjunghiat, iar corpul său a fost apoi mutilat și dezmembrat.
Cunoaștem locul în care a murit Harold al II-lea, însă ce s-a
întâmplat după aceea rămâne un mister. Se pare că William ar fi
îngropat rămășițele inamicului într-un loc secret, în ciuda faptului
că mama acestuia i-a oferit o importantă sumă de bani pentru a
recupera rămășițele fiului.

Henric I
Când Henric al VIII-lea a început campania împotriva Bisericii
Catolice, a confiscat pământurile Bisericii și a permis jefuirea
mănăstirilor. Astfel, s-a întâmplat ca oamenii regelui să distrugă
locurile de veci ale predecesorilor lui Henric, inclusiv locul de veci
al celui de la care Henric își lua numele: Henric I.

Henric I a fost fiul lui William Cuceritorul; el a domnit între 1106
și 1135. De fapt, el s-a încoronat încă din anul 1100, dar timp de
șase ani poziția sa a fost disputată de fratele lui mai mare, Robert,
care la momentul încoronării era plecat în Cruciadă. Inițial, Henric
l-a mituit pe fratele lui pentru a-i accepta încoronarea, dar ulterior
cei doi au intrat din nou în conflict. Cearta dintre frați s-a
încheiat pe câmpul de luptă, când armata lui Henric l-a capturat pe
Robert; acesta și-a petrecut restul vieții în închisoare.





Faraonul pierdut

Dacă specialiștilor le e greu să găsească mormintele unor regi care au
murit în ultimii 1000 de ani, atunci trebuie să fie aproape imposibil
să descoperim rămășițele unui faran obscur care a trăit acum 4300 de
ani. Domnia lui Userkare, al doilea faraon din A Șasea Dinastie, este
înconjurată de mister, pentru că mormântul său nu a fost încă
descoperit.



În 2010, Giulio Magli, profesor de arheoastronomie la Universitatea
Politehnică din Milano, a oferit o sugestie privind posibila locație a
mormântului faraonului. Cercetările nu au fost însă finalizate, iar
misterul lui Userkare rămâne deocamdată neelucidat.

Nefertiti

E, într-un fel, normal ca acest gen de regi obscuri să rămână
necunoscuți istoriei. E altceva însă când regii cu adevărat
importanți, care au marcat istoria țărilor lor, sunt de negăsit.
Nefertiti, faimoasa regină a Egiptului Antic, este, probabil, cel mai
faimos monarh al cărui mormânt nu a fost încă nedescoperit.

Regina Nefertiti, care a murit acum 3300 de ani, a devenit cunoscută
în întreaga lume după descoperirea faimosului bust în 1912. În ciuda
numeroaselor expediții pentru găsirea mormântului ei, arheologii nu au
descoperit încă unde este înmormântată Nefertiti.

Jianwen

Împăratul Jianwen al Chinei (1377-1402), al doilea monarh din dinastia
Ming, aproape a ruinat imperiul chinez. Încercările eșuate ale lui
Jianwen de a-și întâri controlul asupra teritoriilor imperiale,
conduse de unchii săi, au condus la izbucnirea unui război civil. Când
armata unuia dintre unchii săi a atacat Nanjing, capitala imperiului,
Palatul a luat foc, iar împăratul și concubinele lui au murit, se
pare, în incendiu. Există însă și alte variante ale acestei povești,
potrivit cărora Jianwen ar fi reușit să scape din palat și s-a
refugiat într-o mănăstire. Pentru că rămășițele sale nu au fost
descoperite, peculațiile cu privire la soarta lui Jianwen continuă și
în zilele noastre.

Anastasia

Astăzi cunoscut, locul de vechi al Anastasiei Nikolaevna, fiica
ultimului Țar, a fost un mister care a fascinat lumea timp de aproape
un secol. Până în anul 2009, când povestea Anastasiei și-a primit
finalul mult-așteptat, legenda ei a fost hrănită de apariția periodică
a informațiilor false, a martorilor sau impostoarelor care se dădeau
drept fiica lui Nicolae al II-lea.

Ideea că Anastasia ar fi reușit să scape cumva de execuție, în 1918, a
fascinat milioane de oameni, fiind promovată inclusiv prin intermediul
cinematografului.



În 1991, speculațiile potrivit cărora Anastasia ar fi supraviețuit
masacrului din noaptea de 17 iulie 1918 au luat avânt după
descoperirea unei gropi comune în care au fost găsite rămășițele
țarului, ale țarinei și ale unora dintre fiicele lor. Lipseau însă
rămășițele celorlalți doi copii: singurul băiat, Alexei Nicolaevici,
și cea de-a patria fiică În 2007, rămășițele acestora au fost
descoperite într-un mormânt din Yekaterinburg, iar doi ani mai târziu,
analizele ADN au confirmat că rămășițele aparțin ultimilor doi copii
ai familiei imperiale

Regele cu inima de leu

Puţine capete încoronate din istoria medievală a Europei au reuşit să se impună în memoria contemporanilor săi şi a celor ce i-au urmat, în moduri atât de opuse şi de controversate pe cât a reuşit să o facă Richard I al Angliei. Supranumit şi Inimă de Leu, Richard I a fost admirat de popor ca un mare luptător în slujba credinţei, cu toate că numeroşi istorici contemporani cred că regele englez a fost o veritabilă catastrofă pentru Anglia.



Născut la 8 septembrie 1157, Richard I a fost al treilea fiu al regelui Henric al II-lea şi al Eleonorei de Aquitania, fostă regină a Franţei. Richard a fost fratele mai mic al lui William, contele de Poitiers, Henric cel Tânăr şi al Matildei a Angliei. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet şi Ioan, conte de Mortain (Ioan fără de Ţară), care i-a succedat ca rege.


Încă din copilărie, petrecută pe domeniile mamei sale din Aquitania, s-a simţit mai atras de Franţa decât de posesiunile de peste Canalul Mânecii, fiind, am putea spune, cel mai francez dintre regii dinastiei Plantagenet: vorbea fluent franceza şi foarte prost engleza. Richard Plantagenet a rămas cunoscut şi sub numele de „regele absent”, deoarece în cursul domniei sale de zece ani (1189-1199), el nu a petrecut în Anglia decât şase luni. Dar chiar şi aşa, numele său a atins proporţii mitice şi epice, regele devenind un personaj legendar încă din timpul vieţii, dar mai ales ulterior, graţie literaturii precum legenda lui Robin Hood sau romanul „Ivanhoe”, al lui Sir Walter Scott.


Ca şi fraţii săi, Richard a contestat frecvent autoritatea tatălui său. Încă de la o vârstă fragedă, Richard şi-a înfruntat tatăl, luând deseori partea mamei sale în conflictele iscate în mijlocul familiei regale, pe fondul interminabilelor infidelităţi şi aventuri amoroase ale lui Henric al II-lea.


În primăvara anului 1174, la vârsta de 16 ani, Richard s-a alăturat fraţilor săi, Henric şi Geoffrey, într-o revoltă împotriva tatălui lor, încercînd să-l detroneze.


Henric a trecut în Normandia şi a invadat Poitou şi Aquitaine, domeniile mamei lui Richard, pe care a luat-o prizonieră. Rebeliunea fiilor regali nu se va dovedi, însă, decât un foc de paie. Deşi Richard rămăsese singur în fruntea armatei sale, hotărât să îşi învingă părintele, curând avea să urmeze exemplul fraţilor săi şi să implore iertarea în genunchi în faţa lui Henric al II-lea.


În 1183, fratele său mai mare, prinţul Henric, a murit de dizenterie. Peste doi ani, celălalt urmaş la tron, Geoffrey, pierea şi el, răpus într-un turnir, la Paris. Astfel, moştenitorul tronului Angliei a devenit Richard. În ciuda divergenţelor cu tatăl său, care nu l-a iertat nici pe patul de moarte, Richard a fost încoronat rege, la 3 septembrie 1189, la Westminster Abbey.

Crescut sub puternica influenţă a mamei sale, Richard şi-a creat o adevărată aură de cavaler războinic, dar şi de literat, capabil să scrie poezii de o sensibilitate aparte. Veşnicele antrenamente militare, precum şi desele conflicte cu nobilii răzvrătiţi, i-au adus prinţului, încă din adolescenţă, o reputaţie de invidiat în rândul maselor dornice să vadă pe tron un rege atât de drept şi de temut. Mai mult, zelul său de a apăra cu orice preţ pelerinii care treceau către Ţara Sfântă, i-au creat, dacă mai era nevoie, o aură de neînfricat apărător al credinţei creştine.


Richard s-a concentrat asupra rezolvării problemelor legate de revoltele nobililor din Aquitaine, în special pe teritoriul Gascogne. Domnia sa din ce în ce mai crudă a condus la o mare revoltă în 1179. Sperând să-l detroneze pe Richard, rebelii au solicitat ajutor de la Henric şi Geoffrey, dar Richard a reuşit să reprime revolta.

Imediat după cucerirea Ierusalimului de către Saladin, Richard s-a pregătit pentru o nouă cruciadă, considerând că datoria îl cheamă să elibereze Sfântul Mormânt. Richard l-a convins pe Filip al II-lea, regele Franţei, să-l urmeze în cruciadă. Celor doi monarhi li s-a alăturat împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa. Irascibil, schimbător şi generos, Richard şi-a căutat modelele în vechea cavalerie. Richard a fost viteazul cavaler care lipsea creştinătăţii, cu el cruciada redobândindu-şi strălucirea, în lipsa unei victorii durabile.


Pentru a aduna banii necesari plecării în cruciadă, Richard a impus tuturor supuşilor săi o taxă specială, numită „zeciuiala lui Saladin”, care a stârnit însă nemulţumire într-un regat deja sărăcit de necontenitele lupte pentru tron. În drum spre Ierusalim, Richard a cucerit Ciprul. Dar cheia pentru succesul cruciadei era cucerirea oraşului Accra. Richard a sosit aici în iunie 1191, găsind oraşul asediat de o armată creştină. Saladin, temutul lider musulman, se pregătea să-i atace pe asediatori. Atacaţi neîncetat de maşinăriile distrugătoare de ziduri ale cruciaţilor, flămânzi şi bolnavi, apărătorii oraşului s-au predat în cele din urmă. Pe 12 iulie, s-a semnat un armistiţiu prin care Saladin se obliga, în schimbul eliberării celor din Accra, să plătească suma de 200.000 de monede de aur şi să elibereze 1.500 de prizonieri, înapoind totodată creştinilor Sfânta Cruce a Mântuitorului.


Toate aceste condiţii trebuiau îndeplinite în termen de o lună. În ciuda eforturilor depuse pentru a strânge banii, Saladin nu a putut onora înţelegerea, până la termenul stabilit. Dându-şi cuvântul de onoare că va aduna totuşi toţi banii, sultanul a solicitat ca prizonierii să fie eliberaţi şi conducătorii cruciadei să primească o parte din suma răscumpărării. Richard a cerut ca musulmanii să elibereze ei primii prizonierii, dar Saladin nu a vrut să accepte. Enervat în urma refuzului emirului, regele Angliei a poruncit ca toţi cei 2.700 de luptători musulmani prinşi să fie executaţi pe 20 august, în prezenţa sa.

Regele Franţei, dezamăgit că nu dobândise nici un laur din această aventură cavalerească, s-a retras din cruciadă şi s-a întors în ţara sa, pretextând că ar fi fost bolnav. Ajuns în Franţa, Filip al II-lea a complotat cu fratele lui Richard, Ioan Fără Ţară, pentru a-l deposeda de coroană pe Richard.


Conştient că o cetate atât de mare şi de puternică precum era Ierusalimul nu putea fi ocupată cu uşurinţă, Richard şi-a îndreaptat atenţia către portul Jaffa, aflat la numai 12 kilometri de Oraşul Sfânt, cu scopul de a tăia liniile de aprovizionare ale armatei lui Saladin.

Deşi net inferioară ca număr, armata cruciată a obţinut o strălucită victorie în faţa musulmanilor, la Arsuff, acolo unde peste 7.000 de inamici, dintre care 32 de emiri, şi-au pierdut viaţa. Richard însuşi se remarca pe câmpul de luptă, învingând, la un moment dat, nu mai puţin de opt adversari care îl înconjuraseră.

Ocuparea cetăţii Jaffa avea să fie însă şi ultima mare victorie a monarhului englez. Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu şi Ierusalimul. Cu toate acestea, Saladin a acordat cu generozitate liberă circulaţie pelerinilor în Oraşul Sfânt.


În 1192, Richard a pornit pe lungul drum spre casă dar, pe când se afla găzduit la castelul ducelui Leopold al V-lea al Austriei, participant şi el la cruciadă, acesta l-a făcut prizonier pentru a răzbuna o ofensă pe care Richard i-a adus-o. Împăratul Germaniei, Henric al VI-lea, i-a oferit ducelui 75.000 de mărci în schimbul captivului, pentru a cere apoi supuşilor lui Richard o sumă dublă, corespunzătoare venitului întregului regat englez pe trei ani şi cântărind nu mai puţin de trei tone de argint. Dar englezii, impresionaţi de vitejia dovedită de Richard, au făcut acest efort şi regele s-a putut întoarce acasă, fiind primit triumfal la Londra, în 1194, după aproape doi ani de prizonierat.


Richard şi-a reluat tronul şi l-a atacat imediat pe regele Franţei. După ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard, Richard I a murit într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi, contele de Limoges.


La ultimul asediu din viaţa sa, Richard a fost lovit de o săgeată trasă de o arbaletă, care l-a atins la baza gâtului, chiar sub coif. Regele şi-a rupt săgeata în rană, însă chirurgii nu i-au putut scoate ciotul ramas în gât. Rana nu a fost mortală, dar a fost prost îngrijită şi după o săptămână s-a instalat septicemia, care a provocat moartea regelui.

A fost îngropat la catedrala din Rouen, dar revoluţionarii francezi i-au distrus mormântul în 1789. În tezaurul catedralei se mai păstrează încă, într-o cutie, inima lui Richard Inimă de Leu.


O viaţă privată controversată

„Viaţa lui privată a constituit un motiv de dezaprobare pentru supuşi şi mai ales pentru Biserică. Astăzi, puţini sunt aceia care contestă înclinaţiile homosexuale ale lui Richard Inimă de Leu. Istoricul Roger de Hoveden vorbeşte despre prietenia deosebită ce l-a legat, iniţial, pe Richard de Filip al Franţei. Pe de altă parte, deşi căsătorit cu prinţesa spaniolă Berengaria, Richard pare să-şi fi neglijat cu desăvârşire sarcinile de rege şi de soţ, nefiind prea dornic să aibă urmaşi, în schimb umplându-şi serile cu ospeţe fastuoase, la care participau trubaduri talentaţi şi flăcăiandri chipeşi...

De altfel, nici prestigioasa Enciclopedie Britannica nu infirmă tendinţele homosexuale ale regelui: „Richard era iresponsabil şi pătimaş, poseda o energie imensă şi era capabil de acte mărinimoase, dar şi de cele mai josnice cruzimi. În contrast izbitor cu tatăl şi cu fraţii săi, nişte afemeiaţi notorii, el era, fără îndoială, homosexual.” Printre amanţii săi, în afară de presupusa legătură cu regele Franţei, istoricii îi enumeră pe menestrelul Blondel, pe un tânăr cruciat, Raife de Clermon, eliberat de Richard din captivitate, şi chiar pe însuşi Saladin! Pe de altă parte însă, alţi cronicari spun că Richard împărtăşea totuşi patima neostoită a neamului său pentru sexul slab şi că era un afemeiat înrăit. Totuşi, în afară de un anume Filip (mort pe la 1211 şi ale cărui pretenţii sunt dubioase), nimeni nu a susţinut, după moartea lui, că i-ar fi fost fiu, deşi bastarzii nu constituiau pe atunci un lucru neobişnuit pentru capetele încoronate...” - Gabriel Tudor.

Guy Fawkes şi complotul prafului de puşcă


Pe 5 noiembrie 1605, s-au găsit 36 de butoaie cu praf de puşcă într-un beci de sub Palatul Parlamentului din Londra – făcând parte dintr-o conspiraţie de răsturnare a guvernului englez şi a regelui Iacob I. Deşi complotul a fost pus la cale de un anumit Robert Catesby, Guy Fawkes a fost acuzat că ar fi fost cel care a conceput planul, pentru a protesta, se crede, împotriva persecutării religioase a catolicilor în Anglia. Teoriile privind motivele sale sunt larg răspândite, dar majoritatea istoricilor cred că cei implicaţi în complot voiau să-l omoare pe rege, să producă o revoltă populară şi să readucă pe tron un monarh catolic.

Nu sunt cunoscute în întregime circumstanţele în care a fost descoperit complotul şi există mai multe teorii privind modul în care au fost prinşi conspiratorii. Conform credinţei populare, lordul catolic Monteagle a primit o scrisoare prin care era avertizat în legătură cu acest complot şi i se recomanda să nu participe la deschiderea oficială a sesiunii parlamentare. Cel suspectat că ar fi scris această scrisoare era Francis Tresham, cumnatul lui Monteagle, care fusese invitat să se alăture “conspiratorilor“, dar refuzase. La primirea scrisorii, Monteagle l-a informat, după cum se crede, pe Robert Cecil, conte de Salisbury. La primele ore ale zilei de 5 noiembrie s-a trimis o patrulă care a cercetat subsolurile Parlamentului. Acolo a fost descoperit Fawkes şi depozitul său de praf de puşcă.

O teorie alternativă sugerează că Salisbury a aflat despre complot cu ceva vreme înainte ca scrisoarea de avertizare să fie trimisă – este posibil ca “scrisoarea lui Monteagle“ să fi fost fabricată de oficiali ai guvernului pentru a-i prinde în capcană pe conspiratori. După ce au descoperit complotul, oficialii guvernului au permis continuarea acestuia, urmărind să-i prindă în flagrant pe cei care îl puseseră la cale.

Unul dintre motivele sugerate pentru această conspiraţie a fost acela că Salisbury îşi dorea ca regele să ia măsuri mai aspre împotriva catolicilor. A permis complotului să continue pentru a-l împiedica în ultima clipă, punându-i pe catolici într-o lumină proastă. Totodată, se crede că el ar fi intenţionat să se folosească de acest episod pentru a se pune într-o lumină pozitivă în ochii regelui, jucând în faţa sa rolul celui care i-a salvat viaţa în ultima clipă.



Unii chiar sugerează că întreaga conspiraţie a fost iniţiată de Salisbury însuşi, astfel încât el să deţină controlul deplin asupra desfăşurării şi să se asigure că apare în cea mai bună lumină posibilă după „descoperirea“ complotului. Una dintre cele mai convingătoare probe în acest sens este faptul că ar fi fost foarte dificil pentru conspiratori să facă rost de praf de puşcă într-o perioadă în care toate depozitele erau controlate de guvern. Salisbury, pe de altă parte, ar fi avut acces mult mai uşor la stocurile de praf de puşcă pe care i le-ar fi transferat ulterior, în secret, lui Fawkes şi celorlalţi.

Au apărut întrebări şi legate de motivul pentru care beciurile Palatului Parlamentului, care nu mai fuseseră niciodată cercetate de soldaţi, au devenit brusc subiectul unei investigaţii atât de amănunţite – efectuată mai întâi de gărzile lui Salisbury, apoi de oamenii regelui. Ce alt motiv ar fi existat pentru a le cerceta, dacă Salisbury nu ar fi ştiut de existenţa complotului?

Cea de-a treia bucată din puzzle se referă la Tresham, care a fost găsit otrăvit în celula sa din închisoare. Exista cineva care nu voia ca secretele sale să fie dezvăluite? Era acea persoană Salisbury? Probabil că nu vom afla niciodată cu certitudine.

Dar de un lucru putem fi siguri şi anume că Fawkes şi cei care au conspirat împreună cu el au fost executaţi public la 31 ianuarie 1606 la Westminster, exact sub zidurile clădirii pe care intenţionaseră să o arunce în aer.

Cum și-a ascuns Anglia crimele comise în colonii

Conform unui raport oficial, mii de documente ce arată nelegiuirile şi crimele comise în ultimii ani ai Imperiului Britanic au fost distruse sistematic pentru ca acestea să nu cadă în mâinile guvernelor din țările ce și-au obținut independența față de Marea Britanie, scrie The Guardian.

Documentele care au supravieţuit „epurărilor” au fost aduse în secret în Marea Britanie, unde au fost apoi ascunse timp de 50 de ani într-o arhivă secretă a Foreign Office-ului, departe de privirile istoricilor și ale publicului. Ascunderea documentelor pentru atâta timp reprezintă o încălcare a obligațiilor legale, conform cărora ele trebuiau făcute publice după o perioadă mai scurtă de timp.

Arhiva a ieșit la iveală anul trecut, când un grup de kenyeni reținuți și, susțin ei, torturați în timpul rebeliunii Mau Mau din anii '50, au obținut dreptul de a da în judecată guvernul britanic. Foreign Office-ul a promis că va publica 8.800 de dosare provenite din 37 foste colonii. Istoricul însărcinat cu supravegherea acestui proces, Tony Badger, a declarat că descoperirea acestei arhive a pus Foreign Office-ul într-o poziție „rușinoasă, scandaloasă”. „Aceste documente ar fi trebuit să ajungă în arhivele publice încă din anii '80”, spune el, iar termenul a trecut de mult.

Documentele, păstrate într-un centru guvernamental foarte bine păzit, includ și rapoarte de informații privind „eliminarea” inamicilor autorităților coloniale din Malaezia anilor '50. Altele arată că membri ai cabinetului de la Londra erau la curent cu torturarea și uciderea insurgenților Mau Mau din Kenya, iar altele demonstrează cât de departe au mers britanicii pentru mutarea cu forța a localnicilor din insula Diego Garcia.

Totuși, între toate aceste documente se numără și câteva care arată că unele dintre cele mai delicate dosare privind acțiunile englezilor în anii decolonizării nu au fost ascunse, ci pur și simplu distruse. Există documente care arată că au existat instrucțiuni clare privind distrugerea sistematică a unor dosare, instrucțiuni date după 1961, când Iain Macleod, Secretarul de Stat pentru colonii, a cerut ca guvernele țărilor care aveau să-și capete independența să nu obțină niciun fel de material care ar putea „stânjeni guvernul Majestății Sale” sau crea probleme pentru membrii poliției, forțelor militare, funcționarilor publici sau altor persoane precum informatorilor. De asemenea, trebuiau distruse documentele ce compromiteau sursele de informații sau care puteau fi folosite „imoral” de către miniștrii guvernelor viitoare.

Între documentele care trebuiau să fie distruse se numărau și cele care atestau abuzurile comise împotriva insurgenților Mau Mau de către autoritățile coloniale, care au fost torturați sau chiar uciși; de asemenea, rapoarte care ar fi putut da informații privind uciderea a 24 de săteni neînarmați în Malaezia în 1948; majoritatea documentelor delicate păstrate de autortitățile coloniale la Aden, unde serviciul de informații al armatei avea un centru secret de tortură; documente păstrate de autoritățile din Guyana britanică, o colonie a cărei politică a fost influențată de guvernul american și al cărui lider de după independență a fost înlăturat în urma unei lovituri orchestrate de CIA.

Documentele care nu au fost distruse au fost păstrate secrete nu doar pentru a proteja reputația Marii Britanii, dar și pentru a proteja guvernul de litigii. Dacă acțiunile legale inițiate de acești kenyeni au succes, ne putem aștepta la apariția unor noi procese din moment ce sute, chiar mii de veterani ai conflictelor din anii decolonizării sunt încă în viață.

Documentele arată că autoritățile coloniale au primit instrucțiuni să separe cu mare atenție dosarele care aveau să fie lăsate în urmă după independență – cunoscute ca legacy files ­– de cele ce aveau să fie distruse sau duse în metropolă – watch files. Cele care au ajuns în Marea Britanie descriu o perioadă în care autorităților britanice le era teamă că unele documente ar putea fi sustrase și făcute publice. Oficialii erau atunci avertizați că vor fi dați în judecată dacă luau vreo hârtie acasă – au existat și câteva asemenea cazuri. Pe măsură ce momentul independenței se apropia, multe dosare erau luate din arhivele autorităților coloniale și ascunse în seifuri instalate în birourile guvernatorilor.

În Uganda, acest proces a primit numele de cod „Operation Legacy”. În Kenya, procesul de verificare a dosarelor, care a fost descris ca „o epurare temeinică”, a fost supravegheat de ofițeri. Au existat instrucțiuni clare potrivit cărora niciun african nu trebuia să fie implicat în aceste procese; doar cineva care era „funcționar al guvernului Kenyan, dar supus britanic de descendență europeană” putea participa la epurarea dosarelor incriminatoare.

De asemenea, au fost luate măsuri dure pentru ca guvernele din noile țări independente să nu afle că dosarele respective au existat vreodată. Una din instrucțiunile date autrorităților coloniale spune că documentele lăsate în urmă nu trebuie să facă referiri la celelalte materiale. Existența documentelor dispărute nu trebuia să iasă la iveală. Dacă un singur document era scos dintr-un dosar ce trebuia lăsat în urmă, un altul era pus în locul lui pentru a nu exista neconcordanțe.

Dosarele care au ajuns în cele din urmă la Hanslope Park, Buckinghamshire, provin din 37 foste colonii și însumează peste 200 de metri de arhivă. Dar e clar că cea mai mare parte a documentelor considerate „periculoase” a fost probabil distrusă. Autorităților din unele colonii, precum Kenya, li s-a spus atunci că e de preferat ca documentele să fie distruse, nu aduse în Marea Britanie, și că nu trebuie să rămână urme nici ale documentelor, nici ale distrugerii lor.

Aceste documente reprezintă o adevărată mină de aur pentru istoricii, dar va mai trece încă ceva timp până ce toate vor ajunge în arhivele publice. Până acum, a fost transferată doar o parte din arhiva secretă – 1/6 din total, iar procesul va fi completat, teoretic, până la sfârșitul anului 2013.

Războiul de 100 de ani, invenție a istoricilor?


Războiul de 100 de ani? Care război, se întreabă unii istorici, prin care și cunoscutul istoric britanic Ian Mortimer. El pune la îndoială ideea unui război medieval anglo-francez continuu și scoate la iveală aspectele foarte complexe ale mai multor conflicte distincte care au început cu o profeție și s-au sfârșit cu o dinastie engleză în căutarea aprobării divine.

Toată lumea știe că Războiul de 100 de ani a constat într-o serie de conflicte între regatele medievale englez și francez în secolele XIV-XV. A fost caracterizat prin pretenția regilor Angliei de a deveni și regi ai Franței în baza drepturilor de moștenire ale Isabelei de Franța, mama lui Edward al III-lea și ultimul copil în viață al regelui francez Filip cel Frumos. Însă lucrurile nu sunt atât de simple. Care au fost exact combatanții și ce urmăreau ei? Ce aveau în comun și ce-i despărțea? Ce a dat acestui război caracterul său unitar? Este ideea unui singur război altceva decât un mit al istoriografiei?

Problemele încep încă din momentul în care luăm în considerare diferitele date pentru începutul și sfârșitul acestui „război”. Unii autori afirmă cu încredere că acest conflict începe în noiembrie 1337, odată cu prima bătălie de la Cadsand, când englezii atacă o comunitate flamandă. Alții, care văd în acest război o luptă pentru Ducatul Aquitaniei, preferă ca moment de început al războiului confiscarea ducatului de către francezi, care are loc în același an. Alți istorici – cei care cred că principalul motiv pentru război a fost pretenția englezilor la tronul francez – susțin că războiul a început când Edward al III-lea și-a asumat titlul de rege al Franței, în 1340. Dar chiar dacă războiul ar fi caracterizat prin această pretenție a regilor englezi, primele acțiuni în această direcție datează din 1328. Cât despre disputele pentru Aquitania, acestea au început încă și mai devreme.

În consecință, istoricii nu s-au pus de acord cu privire la data la care începe acest război. În funcție de cum îl interpretează, istoricii aleg o variantă sau alta. Dacă principala problemă era Aquitania, atunci 1453 – anul în care regele francez cucerește definitiv regiunea – este momentul de sfârșit al războiului. Dar dacă ne referim la posesiunile engleze în Franța, atunci observăm că ultimul teritoriu englez în Franța, Calais, trece în posesiunea regilor Franței abia în 1558. Și dacă ne gândim la pretenția regilor Angliei de a fi și regi ai Franței, atunci putem merge încă și mai departe în timp din moment ce regii englezi nu au renunțat decât după secole bune la aceste pretenții. George al III-lea și-a păstrat această pretenție chiar și după ce Ludovic al XVI-lea a fost executat de revoluționari, în 1793. Astfel, s-ar putea ajunge la concluzia că războiul ar fi durat 450 de ani!

Unii ar spune că aceste obiecții nu sunt importante. Războiul de 100 de ani, așa cum îl știe toată lumea, s-a desfășurat între 1337 și 1453. Însă conceptul unui conflict singular duce la interpretarea eronată a evenimentelor din acei ani și a personajelor implicate, mai ales în ultima jumătate a războiului. Există motivații distincte și dezvoltări aparte în cadrul acestei unități artificiale ce nu sunt valabile pentru toată perioada celor 100 (de fapt, 116) de ani. La fel de bine s-ar putea vorbi, spune Ian Mortimer, despre „Războiul de 75 de ani” referindu-se la conflictul continuu dintre Franța și Germania între 1871 și 1945? Asemenea lungi războaie artificiale ar putea fi caracterizate nu doar prin conflicte militare directe, ci și prin suspiciuni reciproce între două națiuni. Ideea unui război unitar neglijează evoluția motivelor pentru a merge la război, schimbarea forțelor politice și a câmpurilor de luptă, precum și schimbarea nivelului de sprijin popular pentru război.

Așa că rămâne să ne întrebăm de ce conflictele anglo-franceze din perioada 1337-1453 sunt denumite generic „Războiul de 100 de ani”. Explicația mai simplă este că, din perspectivă franceză, aceste conflicte au reprezentat un război unitar. Prima referință modernă la „războiul de 100 de ani” datează din 1823 și a fost apoi preluată rapid de istoricii francezi din secolul XIX. Pentru francezii de atunci, datele 1337 și 1453 marcau începutul și sfârșitului unui conflict unic: 1337 era data la care trupele engleze pășesc pe teritoriul francez, iar 1453, data plecării lor. Astfel, ideea unui război de 100 de ani a apărut retrospectiv, bazată fiind pe datele istorice privind prezența militară engleză pe teritoriul Franței (care, la momentul 1337, nu a fost neapărat ceva neobișnuit; dar în secolul XIX; când granițele erau bine definite, istoricii au interpretat acest lucru ca fiind motivul începutului războiului).

Fazele războiului


Deși istoricii de azi încă vorbesc despre Războiul de 100 de ani, ei fac distincția între patru sau cinci perioade principale de conflict. Prima este războiul dintre Edward al III-lea și Filip al VI-lea, care începe în anii 1330 și se sfârșește în 1360. A doua e reprezentată de războiul reluat de francezi în 1369 și încheiat două decenii mai târziu. A treia perioadă se referă la micile conflicte navale de după venirea la tron a lui Henric al IV-lea, iar a patra la războiul îcenput prin campaniile engleze din Franța începând cu 1412. Ultima fază a războiului, în care englezii renunță la aproape toate posesiunile din Franța, e și ea împărțită în două, asediul Orléans din 1428-1429 fiind considerat punctul de cotitură.

Nu un război, ci trei


Mortimer consideră că nu a existat un singur război, ci mai degrabă trei. Primul (1333-1360) ar putea fi definit prin dorința lui Edward al III-lea de a îndeplini o profeție de cuceriri militare extraordinare. Al doilea (1369-1389) a fost caracterizat mai mult prin inițiativele și ambițiile francezilor. Al treilea război (1399-1453) a avut la bază nu disputele teritoriale, ci legitimitatea regală a dinastiei de Lancaster și nevoia sa de a justifica pretențiile regilor de a fi „regi ai Angliei și Franței”, pretenții aprobate inclusiv de Divinitate.

Asta e adevărata problemă cu conceptul „războiului de 100 de ani”. El nu poate fi văzut astfel, ca un război unitar, decât din perspectiva francezilor. Din perspectiva englezilor, războiul de după 1399 a avut la bază motive dinastice și interne. Francezii au fost mai degrabă victimele încercărilor regilor din dinastia de Lancaster de a-și afirma legitimitatea. În mod ironic, am putea spune că a existat un război de 100 de ani, care începe în 1400 cu declarația lui Henric al IV-lea privind intenția lui de a conduce o armată împotriva francezilor și care se sfârșește în 1499 odată cu execuția ultimului potențial rival la legitimitatea dinastiei.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9452/33/

Cea mai lunga domnie din Marea Britanie - 63 de ani si sapte luni - a apartinut reginei Victoria (1837-1901), care a devenit si imparateasa a Indiei in 1876. Titlul sau monarhic reflecta faptul ca in 1927 s-a produs despartirea dintre Republica Irlanda si Irlanda de Nord. Accederea la tron a printesei Victoria Alexandrina (va renunta total la al doilea prenume) s-a produs pe fondul deceselor a trei dintre unchii sai, astfel incat ea a fost incoronata in 1837. Ca si tatal sau, ea apartinea Casei de Hanovra si a fost ultima sa reprezentanta.Fiul si succesorul ei, Edward al VII-lea, apartinea Casei Saxa-Coburg si Gotha. Crescuta cu mare strictete de mama sa, viitoarea regina si-a insusit inca din adolescenta principiile morale foarte dure pe care le va promova pe durata intregii sale domnii. De aceea, "Epoca victoriana" este sinonima cu intransigenta moralei crestine si cu demnitatea sobra a comportamentului social. Ca regina intr-un sistem monarhic constitutional bicameral, Victoria nu a avut puteri politice directe. Sotul sau, printul consort Albert, a murit in 1861, iar ulterior regina a refuzat sa mai apara in public, fiind foarte afectata. Din acel an, miscarile republicane au atacat deseori monarhia, mai ales dupa abdicarea lui Napoleon al III-lea, cand Franta a redevenit republica.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9332/33/

Cea mai mare si mai sangeroasa batalie de pe solul Angliei s-a desfasurat la 29 martie 1461, la Towton (nordul Angliei), in cadrul "Razboiului celor Doua Roze". Casa de York - cu emblema Trandafirului Alb - castiga apriga confruntare si Edward al IV-lea il inlocuieste pe Henric al VI-lea (Casa de Lancaster, cu emblema Trandafirului Rosu). Era primul "Trandafir Alb" care accede la tron de la debutul Razboiului Rozelor din anul 1455.

Cine era Jack Spintecatorul? Teorie surpriza

O carte scrisa de un fost procuror, John Morris, vine cu ipoteza ca asasinul care omora prostituate era de fapt o femeie.

Ce citesti?


Printesa Diana. Povestea nespusa

Noul inamic: Marea Britanie și Germania între 1871-1914


După ce Marea Britanie a scăpat de cel mai periculos inamic cu care fusese confruntată vreodată – Franța napoleoniană, englezii nu au putut să se relaxeze pentru prea mult timp. Germania începea să se remarce pe continent și în câteva decenii ea a ajuns să fie considerată ca următorul posibil invadator și, încă și mai îngrijorător, unul care dispunea de o tehnologie impresionantă.

Înfrângerea Franței în războaiele napoleoniene și apoi eșecul politicii duse în a doua jumătate a secolului XIX de Napoleon al III-lea nu a însemnat sfârșitul fricii de invazie în sânul societății britanice. Franța, inamicul tradițional, fusese învins, dar maniera în care acesta a fost înfrânt a dus la apariția unor noi temeri. Germania și-a dovedit eficiența, puterea militară, ambiția și apetența pentru putere și teritorii, astfel că ea a devenit în ochii englezilor potențialul nou inamic și, implicit, potențialul invadator.

Teama de invazie


Aceste temeri existente la nivelul administrației s-au transpus și în opinia publică, ele reflectându-se în literatura populară[1] sau în presă. Succesul acestui gen de literatură poate fi explicat și prin analiza curentelor de opinie din Anglia acelei perioade. Se conturează atunci ideea unei „degenerări” a englezilor și teama că, din această cauză, țara nu va avea puterea militară necesară pentru înfrângerea inamicului într-un viitor război considerat a fi inevitabil.

O primă asemenea scriere, care atrăgea atenția asupra pericolului german, a apărut în 1871, deci imediat după înfrângerea Franței. Este vorba de nuvela intitulată The Battle of Dorking, semnată de generalul George Chesney. Acesta descrie în detaliu modul în care o invazie germană ar afecta viața de zi cu zi a englezilor și susține că Marea Britanie este vulnerabilă în fața unui posibil atac german din cauza reducerilor bugetului militar și, mai ales, din cauza vanității sale ce nu-i permite să analizeze în mod corect pericolul german. Chesney a oferit publicului o critică foarte dură la adresa puterii militare britanice, vorbind despre numărul insuficient de soldați, despre lipsa unui antrenament eficace în rândul voluntarilor și espre problema recrutării („o națiune prea egoistă pentru a-și apărea liberatatea nu ar fi fost demnă s-o păstreze”).

Faptul că invazia de care se temeau nu a avut în loc în anii 1870-1880 nu i-a liniștit pe cei mai fanteziști dintre scriitori. Următoarea țintă a psihozei publice avea să fie Tunelul de sub Canalul Mânecii (pe atunci aflat în stadiu de proiect). Primele planuri au fost prezentate în Parlament în 1882, și în curând au început să apară și diverse romane cu titluri foarte sugestive: Anglia în pericol, Capturarea Tunelului, Bătălia pentru Tunelul Canalului. Aceste cărți - și succesul de care se bucurau în epocă – ne arată că exista un număr important de englezi care credeau în posibilitatea – chiar probabilitatea – unei invazii germane.

Proiectul Canalului a avut parte de foarte multe obiecții, venite din partea tuturor categoriilor societății, astfel că el a fost sistat după ce săpăturile începuseră deja. Dar nici asta nu i-a liniștit pe britanici; imediat a apărut o nouă amenințare. Parcă pentru a hrăni frica de invazie care-i cuprinsese pe englezi la sfârșitul secolului al XIX-lea, Franța a început să se refacă și să dea semne că încă poate reprezenta o amenințare. Și cum ar fi dacă – se întrebau cei mai pesimiști dintre analiștii militari – Franța și Rusia aveau să-și unească forțele împotriva Angliei pentru a lansa un atac chiar în inima imperiului britanic, anume Londra. Sistemul de apărare al capitalei nu fusese modernizat și se baza în primul rând pe apărarea portului, astfel că orașul nu ar fi putut face față unei invazii.

Au urmat articole fanteziste și dezbateri aprinse în Parlament, iar opinia publică a preluat și ea aceste temeri. În 1885, apare o cărțulie intitulată Asediul Londrei, în care este relatată o invazie franceză ce culmina cu o bătălie aprinsă în Hyde Park, capitularea Londrei și pierderea Indiei, Gibraltarului și Irlandei.

Acesată renăscută frică de Franța a avut consecințe palpabile: dezvoltarea – numeric și din punct de vedere al echipamentelor și tacticilor de antrenament – a forțelor de voluntari și construirea, în sud-estul Londrei, a unui inel de centre fortificate ce trebuiau să servească drept depozite de provizii.

Germania, noul inamic


Frica de Franța a dispărut în cele din urmă odată cu semnarea Antantei Cordiale, în 1904. Atenția englezilor s-a îndreptat atunci către Germania, văzută ca viitorul inamic. În această perioadă apare cel mai cunoscut roman al literaturii de invazie (de asemenea, unul din primele romane cu și despre spioni). Este vorba despre The Riddle of the Sands, scris de Erskine Childers și publicat în 1903. Cartea are ca subiect un complot de invazie gândit de germani, prin care soldații nemți aveau să se strecoare prin Marea Nordului ascunși pe navele transportatoare de cărbune. Deși metoda prin care Childers a imaginat inavzia germană era nouă, metoda de atac – atacul dinspre mare – era cât se poate de tradițională. Faptul nu ne surprinde având în vedere că la acel moment cursa înarmărilor dintre Anglia și Germania era în toi, iar accentul se punea pe înarmarea navală.

Dar de ce se temeau englezii de germani? După nașterea Germaniei unite, în 1871, nemții și-au propus să devină o mare putere mondială, iar pentru astea avea nevoie de un imperiu. Germanii considerau că au nevoie de un imperiu peste mări, nu numai pentru prestigiu, dar și pentru că economia germană nu s-ar fi putut autosusține pentru mult timp dacă nu avea materii prime și piețe de desfacere pentru produsele finite. Pentru a achiziționa, folosi și proteja aceste colonii, țara avea nevoie și de o flotă puternică, atât comercială, dar mai ales militară. Politica de înarmare a făcut din Germania o mare putere maritimă, ceea ce i-a adus în conflict cu englezii. Din 1805, de la Bătălia de la Trafalgar, englezii dominaseră mările având cea mai mare și cea mai puternică flotă din lume, iar acum Germania dorea să-i ia locul.

Dezvoltarea Germaniei după înfrângerea Franței i-a neliniștit foarte mult pe englezi. Ei vedeau în noua mare putere de pe continent o creștere industrială impresionantă, ambiții imperiale, un militarism prusac considerat feroce și, înainte de toate, ceva ce i-a tulburat incredibil de mult: obligativitatea serviciului militar. Ideea de a-i obliga pe cetățeni să facă serviciul militar era incompatibilă cu tradiția liberală britanică, însă și alte state – precum Franța, Italia, Japonia și Rusia – au urmat exemplul german.

În 1898 și 1900, în Germania au fost adoptate legi prin care erau stabilite tipurile și numărul de nave de război ce trebuiau construite. Pentru a justifica imensele cheltuieli pe care le implica acest proiect, legile identificau și inamicul ce trebuia contracarat prin înarmarea navală: „Pentru Germania, cel mai periculos inamic naval în prezent este Anglia... Flota noastră trebuie construită asftel încât să-și etaleze potențialul militar extraordinar între Helgoland și Tamisa.” În același timp cu dezbaterile privind dezvoltarea flotei, un alt proiect foarte important din punct de vedere strategic era pus în practică: Canalul Kiel a fost inaugurat în 1895, oferind flotei germane o conexiune rapidă între Marea Baltică și Marea Nordului, permițându-i astfel să-și transfere rapid navele și să pună la punct operațiuni în care segmente diferite ale flotei puteau coopera fără nicio problemă.

Englezii au urmărit neliniștiți acest spectacol al voinței Germaniei de a-și pune la punct mijloacele prin care ar fi putut organiza o invazie a insulei britanice. Și singura modalitate prin care puteau răspunde era prin dezvoltare celei mai importante arme de care dispuneau: Royal Navy. În ciuda prestigiului și aparenței de putere de care se bucura, spre sfârșitul secolului al XIX-lea Marina Regală britanică ajunsese de fapt să fie depășită, dezorganizată și, în fapt, nepregătită pentru a purta un război cu o mare putere. Primul Lord al Amiralității John Arbuthnot Fisher și-a dat seama de această situație tulburătoare și, când și-a preluat funcția în 1904, a inițiat un program de reforme și a promovat ideea de construire a unei nave de luptă revoluționare. Aceasta avea să fie HMS Dreadnought. Lansată în 1906, ea a fost o minune a tehnologiei navale de război, redefinind modul în care era gândit conflictul pe mare.

În deceniul dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, mulți puteau crede că soarta viitorului război avea să fie decisă pe mare, având în vedere cursa pentru construirea unor nave din ce în ce mai performante. Situația a stat de fapt cu totul altfel. Cea mai importantă confruntare navală – Bătălia Iutlandei, din mai 1916 – s-a sfârșit fără o victorie clară: englezii au suferit mai multe daune decât germanii, dar flota Reichului nu a mai îndrăznit după aceea să se mai aventureze în apele largi. Astfel, amenințarea unei invazii germane dinspre mare nu s-a materializat niciodată. Însă Marea Britanie avea să fie, într-un fel, invadată, dar dintr-o altă direcție: dinspre cer.

Un nou tip de amenințare: atacul aerian. Epoca zepelinelor


Primul Război Mondial a adus un nou tip de amenințare, sub forma atacurilor aeriene. Pericolul nu mai era reprezentat de soldații inamicului, ci de bombele ce erau aruncate din cer. Și pentru prima oară, populația civilă din Marea Britanie era amenințată nu doar în regiunile de coastă.

Primul atac aerian german asupra Angliei a avut loc pe 21 decembrie 1914. Orașul Dover a devenit ținta unui atac din avion. Însă nu avionul avea să fie cea mai importantă amenințare, ci o inovație germană cu aer futurist: zepelinul. Primul dirijabil și-a luat zborul în 1900 și până în 1914, germanii își construiseră deja o întreagă flotă cu ajutorul căreia, după izbucnirea războiului, au atacat Marea Britanie. Primul raid a avut loc pe 19 ianuarie 1915[2].

Înainte de război, Winston Churchill a luat în derâdere aceste baloane, pe care le-a descris ca fiind „saci enormi de combustibil și gaz exploziv”. Însă acești „saci” s-au dovedit a fi foarte greu de atacat. Se strecurau silențios în spațiul aerian britanic și nu puteau fi atinși de armele convenționale. Folosind zepelinele, germanii nu doreau doar să-i terorizeze pe englezi cu raiduri subite, ci doreau să folosească din plin potențialul acestei noi arme bombardând puncte strategice. Însă acest lucru nu era posibil pentru că dirijabilul era vulnerabil în fața curentelor de aer și dificil de pilotat cu foarte mare precizie. Pe parcurs, tehnologia a fost îmbunătățită, și pe 23 septembrie 1916 trei noi zepeline urmau să atace Marea Britanie. Englezii au reușit însă să distrugă două dintre ele, și până la sfârșitul anului forța acestor arme care păruseră că oferă avantaje germanilor a fost distrusă.

Amenințarea atacului aerian nu a dispărut odată cu decăderea zepelinelor pentru că germanii au continuat să creadă ca raidurile aeriene le puteau aduce victoria. Din mai 1917, aviația germană a preluat sarcina operațiunilor aeriene și au continuat bombardarea insulei britanice. În ciuda numărului mare de morți rămas în urma unor asemenea atacuri, germanii nu au reușit să distrugă moralul publicului sau să distrugă ținte strategice. Când a fost semnat armistițiul, în noiembrie 1918, lumea încă nu reușise să-și dea seama de adevăratul potențial al atacurilor aeriene. Aveau însă să o facă două decenii mai târziu, în timpul celui de-al doilea război mondial...

Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului Britanic

În 1851, anul deschiderii primei Expoziţii Universale din lume, Anglia era cea mai mare putere imperială din istorie. La lansarea Festivalului Angliei, în 1951, acel imperiu se prăbuşea sub ochii naţiunii. Ce s-a întâmplat în cele zece decenii dintre punctul culminant al gloriei britanice şi momentul decăderii ei?

1851: Marea Expoziţie

Expoziţia Universală din 1851, desfăşurată la Londra, se bucura de atenţia şi admiraţia întregii lumi. Prima şi cea mai mare putere industrială a lumii, cea mai mare putere imperială, cea mai mare putere navală – Marea Britanie – organiza un eveniment pentru ca toată lumea să-i recunoască realizările extraordinare.

În interiorul Palatului de Cristal, 100.000 de mii de obiecte erau expuse, munca a peste 15.000 de oameni. Mai bine de jumătate din această expoziţie provenea din Anglia şi din imperiu, dar şi alte naţiuni fuseseră invitate să participe. Deşi expoziţia era practic dedicată măreţiei engleze, britanicii au fost suficient de diplomaţi pentru a alege ca denumire oficială a evenimentului „Marea Expoziţie a Lucrărilor de Industrie ale tuturor naţiunilor”.

Cel mai mare colaborator străin a fost Franţa, care producea o gama impresionantă de textile, şi care devenea rapid un competitor periculos pentru pieţele britanice din întreaga lume. Rusia a fost şi ea un colaborator important, deşi exponatele ruseşi au întârziat din cauza blocării navei ce le transporta în apele îngheţate ale Mării Baltice.

Pentru marea majoritate a vizitatorilor englezi, era o mândrie să vadă uimitoarea diversitate, calitate şi inventivitate a operei industriale şi manufacturiere a ţării lor. După cum scria Regina Victoria în jurnalul ei, exista acolo „orice invenţie imaginabilă”.

Însă, în câţiva ani, au început să apară semne că naţiunea care triumfase la Marea Expoziţie era departe de a fi infailibilă. Pe plan intern, era nevoie urgentă de o reformă care să combată inegalităţile sociale şi sărăcia, iar Războiul Crimeei devenise sinonim cu ineficienţa militare. Mai mult, rebeliunea indiană din 1857-58 a zguduit puternic guvernarea britanică din ţara care era atunci „perla coroanei”.

Fiecare deceniu din cei 100 de ani ce despart Marea Expoziţie de Festivalul din 1951 abundă în dovezi că super-puterea încrezătoare din 1851 se afla într-un declin lent.

Anii 1860: Revoltele coloniale

Deceniul al şaptelea a început cu izbucnirea celui de-al doilea război maori în Noua Zeelandă. Conflictul a durat 12 ani şi a necesitat intervenţia regulată a trupelor britanice pentru ca imperiul să-şi asigure victoria. Rezistenţa încăpăţânată, demnă de admiraţie, a populaţiei maori a făcut ca, într-un final, aceştia să se bucure de un statut mai bun în interiorul societăţii coloniale decât, spre exemplu, aborigenii australieni.

Altă luptă colonială izbucneşte în 1865 în Jamaica, când revolta sclavilor eliberaţi, ce protestau împotriva sărăcirii şi lipsei egalităţii sociale, a fost zdrobită în mod brutal de guvernatorul imperial. Liderii rebeliuni au fost spânzuraţi, mulţi negri împuşcaţi şi biciuţi, şi satele lor incendiate.


Cu un an înainte, în 1864, Karl Marx înfiinţa la Londra Prima Internaţională Comunistă din lume, iar britanicii contemporani nu aveau cum să bănuiască efectele pe termen lung ale acestui eveniment. În 1867, Actul Americii de Nord Britanice a dat naştere Dominionului Canadei, anexă a imperiului care s-a bucurat de un guvern propriu. Deceniul s-a sfârşit cu deschiderea Canalului Suez din 1869, fapt ce a făcut ca Marea Britanie să se implice mult mai adând în problemele Egiptului şi ale Orientului Mijlociu.

Anii 1870: Îndoieli la adresa guvernului

Guvernarea lui Disraeli (1874-1880) s-a sfârşit cu două umilinţe: masacrul trupelor britanice în bătălia de la Isandlhwana de la începutul războiului Zulu în 1879 şi, în acelaşi an, invazia Afganistanului începută cu un dezastru militar.


În schimb, Disraeli a reuşit să cumpere acţiuni importante la Compania Canalului Suez, calmând astfel spiritele critice care îşi făceau griji cu privire la cine va controla vitala rută către est. În plus, prim-ministrul a făcut ca Parlamentul să adopte, în 1876, un nou titlu pentru purtătoarea coroanei regale: Regina Victoria a primit titlul de „Împărăteasă a Indiei”.

În 1873, pierderile umane din timpul foametei din India a pus la îndoială pretenţia englezilor conform căreia bunăstarea supuşilor indieni era esenţială pentru guvernul britanic şi pentru „misiunea de civilizare” pe care acesta ar fi urmărit-o în India.

Anii 1880: Rupturi interne, înfrângeri externe

Unul din cele mai dramatice evenimente ale acestui deveniu a avut loc în 1886: eşecul adoptării legii Irish Home Rule duce la ruptura internă a Partidului Liberal. Părăsirea partidului de către liberalii unionişti (care se împotriveau ideii formării unui guvern irlandez), conduşi de Joseph Chamberlain, a făcut ca liberalii să aibă probleme în câştigarea alegerilor. Câţiva ani mai târziu, gruparea lui Chamberlain s-a alăturat conservatorilor, creând şi mai multe probleme Partidului Liberal.

Respingerea actului a însemnat şi amânarea găsirii unei soluţii pentru controversata problema irlandeză ce va continua să destabilizeze imperiul. Mulţi politicieni au început atunci să militeze, ironic, pentru „Home Rule All Around” – adică guvern propriu pentru toate cele patru ţări ale regatului.

Deceniul începe cu asasinarea secretarului-şef al Irlandei (reprezentantul guvernului în Irlanda), iar în Africa de Sud englezii au fost învinşi în Războiul Transvaal din 1880-1881, fiind forţaţi să recunoască independenţa ţării. În Sudan, Generalul Gordon a fost ucis de rebeli, iar acasă, în insulă, deceniul s-a terminat cu marea grevă a docherilor londonezi din 1889.

Anii 1890: ridicarea Germaniei

Sfârşitul acestui deceniu a adus şi sfârşitul războiului contra burilor din Africa de Sud. Din păcate, acesta s-a terminat cu umilirea englezilor. În ciuda victoriei militare a Angliei, conflictul demonstrase că armata britanică suferea de foarte multe lipsuri. Mai mult, peste 30.000 de oameni din rândurile populaţiei locale muriseră în lagărele de refugiaţi (mai degrabă lagăre de concentrare).


În aceşti ani, supremaţia globală a Angliei părea a fi mai ameninţată ca niciodată din cauza rapidei creşteri a puterii imperiului german. În anii de la sfârşitul secolului, Germania a sprijint revoltele din coloniile britanice, apoi – în 1898 – a anunţat programul masiv de construcţii navale.

În 1893, dorinţa lui Cecil Rhodes de a cuceri teritoriul ce a devenit Rhodesia de Sud (azi Zimbabwe) a condus la revoltele Matebele.

Anii 1900: Sfârşitul splendidei izolări

În 1902, Marea Britanie semna un tratat de alianţa cu noul imperiu insular al lumii, Japonia. Tratatul a fost reînnoit şi întârit în 1905, fiecare ţară angajându-se să acorde ajutor celeilalte în caz de atac. În 1904, Anglia încheia o „antantă” cu vechiul inamic, Franţa. Nu era vorba de o alianţă, ci de o înţelegere pentru a reduce tensiunile bilaterale şi, foarte vag, de angajamentul unei viitoare cooperări. Antanta cu Franţa a dus, în mod inevitabil, la o înţelegere cu Rusia, aliata francezilor. Aceste înţelegeri au arătat că era „splendidei izolări” a englezilor se terminase, şi că super-puterea secolului al XIX-lea se temea că nu va mai putea continua singură, separată de toţi restul.

Alte evenimente au făcut ca deceniul să fie unul al „deşteptării” britanicilor: moartea mult adoratei împărătese Victoria, în 1901; Tratatul de la Vereeniging, care a pus capăt amarului război împotriva burilor; lansarea partidului irlandez Sinn Fein în 1905 şi a Ligii Musulmane în 1906.


Alegerile din 1906 au dus la victoria anti-unioniştilor şi la o majoritate liberală covârşitoare, dar şi la intrarea în parlament a primilor membri a noului Partid Laburist. Trei ani mai târziu, reforma bugetară a lui Lloyd George a dus la o dezbatere aprinsă asupra problemelor taxelor şi a condus la o criză constituţională ce s-a terminat cu diminuarea puterilor Camerei Lorzilor.

1910-1919: Anglia atacată

Primul război mondial a fost, evident, evenimentul dominant al acestui deceniu şi a subliniat încă o dată lipsurile severe din conducerea militară britanică. Insurecţia din 1916 din Irlanda, ceea ce a ajun

s să fie cunoscută sub numele de Easter Uprisings, a fost un avertisment al naţionalismului irlandez care devenea din ce în ce mai violent, mai ales după noul eşec de implementare a reformei de Home Rule.
În 1915, Anglia a negociat cu Statele Unite pentru obţierea unor împrumuturi foarte mari , menite să susţină efortul de război. Imperiul, marele creditor al secolului al XIX-lea, devenea o ţară adâncită în datorii.


Înainte de izbucnirea războiului, Anglia a fost zguduită şi de o serie de conflicte interne: criza constituţională din 1910-1911, agitaţia continuă a campaniei sufragetelor care devenea din ce în ce mai violentă, ajungându-se chiar la ameninţarea cu moartea a parlamentarilor.


Pentru unii, izbucnirea războiului a fost aproape o uşurare de la aceste tensiuni, fiind un eveniment care a restabilit coeziunea internă a naţiunii.

Anii 1920: Ruptura Uniunii

Controversatul tratat anglo-irlandez din 1921 ce a dus la împărţirea Irlandei a adus o rezolvare parţială problemei irlandeze. Totuşi, acesta a cauzat şi un război civil între facţiunile pro şi anti tratat. Aceasta a fost prima lovitură dată uniunii ce a dat naştere Regatului Unit în 1801, dar deceniul conţine şi alte indici ale declinului britanic. Conferinţa imperială din 1926 a definit statutul constituţional al Dominioanelor, recunoscând drepturile lor la guvernare proprie şi dreptul de a-şi alege propria politică externă. Asta a marcat sfârşitul oricăror speranţe că imperiul ar fi putut păstra o politică externă coerentă. De acum înainte, dominioanele nu mai erau obligate să ia partea imperiului într-un viitor război.

Dezbaterea şi conferinţele cu privire la reforma constituţională din India a conferit acesteia, în cele din urmă, statutul de dominion, o concesie ce i-a făcut pe mulţi naţionalişti indieni să spere că vor putea obţine şi independenţa.


Anii 1930: Potolirea sau satisfacerea lui Hitler

Anii ’30 sunt asociaţi, în mod inevitabil, eşecului politicii de appeasement. A fost un indicator al declinului Angliei faptul că guvernul lui Neville Chamberlain a fost incapabil să ofere un răspuns mai bun politicii agresive ale lui Hitler. Tăierile bugetare din domeniul apărării au însemnat că Marea Britanie ar fi avut nevoie de timp pentru reînarmare dacă se punea problema unui conflict cu Germania nazistă. În plus, amintirea pierderilor umane din timpul primului război, când ţara pierduse mai bine de un milion de oameni, era încă proaspătă, iar mulţi sperau că evitarea unui nou conflict era posibilă.

Înţelegerea de la Munchen din 1938, care a sacrificat integritatea Cehoslovaciei, rămâne încă o pată în istoria diplomaţiei. Iniţial populară, politica dusă de Chamberlain nu a reuşit să păstreze pacea pe care acesta promisese că o va păstra. Acordul de la Munchen a dus şi la demisia lui Anthony Eden din funcţia de ministru de externe.

Marea criză economică a încurajat formarea unui guvern naţional prin coalizarea celor trei mari partide (conservator, liberal şi laburist). Creşterea fascismului britanic, sub conducerea lui Oswald Mosley, a fost un alt semn al decăderii, deşi mişcarea nu a reuşit să adune suficienţi adepţi. Criza abdicării regelui în 1936, când regele-playboy Edward al VII-lea a renunţat la tron pentru o femeie, a fost un adevărat şoc pentru societatea britanică.

Deceniul a luat sfârşit odată cu garanţiile acordate Poloniei cu privire la frontiere, fapt ce a dus la implicarea imperiului britanic în război contra Germaniei.

Anii 1940: sfârşitul imperiului - bunăstarea internă

În ciuda eroismului Bătăliei pentru Anglia sau a luptelor de la El Alamein şi din Normandia, unul din cele mai semnificative episoade din timpul războiului a fost de fapt semnarea Cartei Atlanticului în 1941. Această înţelegere, în mare parte iniţiativa lui Roosevelt, urma să schimbe evoluţia comunităţii internaţionale după război. Având ca scop stabilirea unor principii de reorganizare a lumii postbelice, Carta vorbeşte despre drepturilor tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ.

În ciuda încercărilor lui Churchill de a deturna atenţia de la implicaţiile Cartei pentru colonii, asta nu putea decât să însemne că imperiile, precum cel britanic, trebuiau să dispară. Faptul că Churchill a acceptat să semneze Carta în aceste condiţii arată în ce situaţie disperată se afla ţara la vremea respectivă şi cât de departe era gata să meargă pentru a-i ţine aproape pe americani.

Războiul a adus şi alte umilinţe: înfrângerea din Singapore din 1942, cucerirea Hong Kongului de către japonezi; mişcarea naţionalistă condusă de Ghandi în India. Când India şi Pakistanul au obţinut independenţa în 1947, mulţi englezi probabil că şi-au amintit de vorbele din 1902 ale Lordului Curzon: „Atâta timp cât stăpânim India, vom fi cea mai mare putere a lumii. Dacă o vom pierde, vom decădea repede pentru a deveni o putere de mâna a treia”. Un an mai târziu, Ceylonul şi Burma deveneau indepedente, iar Palestina era abandonată.

În 1949, Irlanda devenea republică şi părăsea Commonwealth-ul. India devine şi ea republică, dar rămâne parte a organizaţiei. Guvernul laburist a adoptat o serie de reforme interne drastice. Se părea că pentru a ajunge la stabilitate şi bunăstare internă, Marea Britanie trebuia să renunţe la imperiu.

Cum și-a ascuns Anglia crimele comise în colonii

Conform unui raport oficial, mii de documente ce arată nelegiuirile şi crimele comise în ultimii ani ai Imperiului Britanic au fost distruse sistematic pentru ca acestea să nu cadă în mâinile guvernelor din țările ce și-au obținut independența față de Marea Britanie, scrie The Guardian.

Documentele care au supravieţuit „epurărilor” au fost aduse în secret în Marea Britanie, unde au fost apoi ascunse timp de 50 de ani într-o arhivă secretă a Foreign Office-ului, departe de privirile istoricilor și ale publicului. Ascunderea documentelor pentru atâta timp reprezintă o încălcare a obligațiilor legale, conform cărora ele trebuiau făcute publice după o perioadă mai scurtă de timp.

Arhiva a ieșit la iveală anul trecut, când un grup de kenyeni reținuți și, susțin ei, torturați în timpul rebeliunii Mau Mau din anii '50, au obținut dreptul de a da în judecată guvernul britanic. Foreign Office-ul a promis că va publica 8.800 de dosare provenite din 37 foste colonii. Istoricul însărcinat cu supravegherea acestui proces, Tony Badger, a declarat că descoperirea acestei arhive a pus Foreign Office-ul într-o poziție „rușinoasă, scandaloasă”. „Aceste documente ar fi trebuit să ajungă în arhivele publice încă din anii '80”, spune el, iar termenul a trecut de mult.

Documentele, păstrate într-un centru guvernamental foarte bine păzit, includ și rapoarte de informații privind „eliminarea” inamicilor autorităților coloniale din Malaezia anilor '50. Altele arată că membri ai cabinetului de la Londra erau la curent cu torturarea și uciderea insurgenților Mau Mau din Kenya, iar altele demonstrează cât de departe au mers britanicii pentru mutarea cu forța a localnicilor din insula Diego Garcia.

Totuși, între toate aceste documente se numără și câteva care arată că unele dintre cele mai delicate dosare privind acțiunile englezilor în anii decolonizării nu au fost ascunse, ci pur și simplu distruse. Există documente care arată că au existat instrucțiuni clare privind distrugerea sistematică a unor dosare, instrucțiuni date după 1961, când Iain Macleod, Secretarul de Stat pentru colonii, a cerut ca guvernele țărilor care aveau să-și capete independența să nu obțină niciun fel de material care ar putea „stânjeni guvernul Majestății Sale” sau crea probleme pentru membrii poliției, forțelor militare, funcționarilor publici sau altor persoane precum informatorilor. De asemenea, trebuiau distruse documentele ce compromiteau sursele de informații sau care puteau fi folosite „imoral” de către miniștrii guvernelor viitoare.

Între documentele care trebuiau să fie distruse se numărau și cele care atestau abuzurile comise împotriva insurgenților Mau Mau de către autoritățile coloniale, care au fost torturați sau chiar uciși; de asemenea, rapoarte care ar fi putut da informații privind uciderea a 24 de săteni neînarmați în Malaezia în 1948; majoritatea documentelor delicate păstrate de autortitățile coloniale la Aden, unde serviciul de informații al armatei avea un centru secret de tortură; documente păstrate de autoritățile din Guyana britanică, o colonie a cărei politică a fost influențată de guvernul american și al cărui lider de după independență a fost înlăturat în urma unei lovituri orchestrate de CIA.

Documentele care nu au fost distruse au fost păstrate secrete nu doar pentru a proteja reputația Marii Britanii, dar și pentru a proteja guvernul de litigii. Dacă acțiunile legale inițiate de acești kenyeni au succes, ne putem aștepta la apariția unor noi procese din moment ce sute, chiar mii de veterani ai conflictelor din anii decolonizării sunt încă în viață.

Documentele arată că autoritățile coloniale au primit instrucțiuni să separe cu mare atenție dosarele care aveau să fie lăsate în urmă după independență – cunoscute ca legacy files ­– de cele ce aveau să fie distruse sau duse în metropolă – watch files. Cele care au ajuns în Marea Britanie descriu o perioadă în care autorităților britanice le era teamă că unele documente ar putea fi sustrase și făcute publice. Oficialii erau atunci avertizați că vor fi dați în judecată dacă luau vreo hârtie acasă – au existat și câteva asemenea cazuri. Pe măsură ce momentul independenței se apropia, multe dosare erau luate din arhivele autorităților coloniale și ascunse în seifuri instalate în birourile guvernatorilor.

În Uganda, acest proces a primit numele de cod „Operation Legacy”. În Kenya, procesul de verificare a dosarelor, care a fost descris ca „o epurare temeinică”, a fost supravegheat de ofițeri. Au existat instrucțiuni clare potrivit cărora niciun african nu trebuia să fie implicat în aceste procese; doar cineva care era „funcționar al guvernului Kenyan, dar supus britanic de descendență europeană” putea participa la epurarea dosarelor incriminatoare.

De asemenea, au fost luate măsuri dure pentru ca guvernele din noile țări independente să nu afle că dosarele respective au existat vreodată. Una din instrucțiunile date autrorităților coloniale spune că documentele lăsate în urmă nu trebuie să facă referiri la celelalte materiale. Existența documentelor dispărute nu trebuia să iasă la iveală. Dacă un singur document era scos dintr-un dosar ce trebuia lăsat în urmă, un altul era pus în locul lui pentru a nu exista neconcordanțe.

Dosarele care au ajuns în cele din urmă la Hanslope Park, Buckinghamshire, provin din 37 foste colonii și însumează peste 200 de metri de arhivă. Dar e clar că cea mai mare parte a documentelor considerate „periculoase” a fost probabil distrusă. Autorităților din unele colonii, precum Kenya, li s-a spus atunci că e de preferat ca documentele să fie distruse, nu aduse în Marea Britanie, și că nu trebuie să rămână urme nici ale documentelor, nici ale distrugerii lor.

Aceste documente reprezintă o adevărată mină de aur pentru istoricii, dar va mai trece încă ceva timp până ce toate vor ajunge în arhivele publice. Până acum, a fost transferată doar o parte din arhiva secretă – 1/6 din total, iar procesul va fi completat, teoretic, până la sfârșitul anului 2013.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9332/33/

Cea mai mare si mai sangeroasa batalie de pe solul Angliei s-a desfasurat la 29 martie 1461, la Towton (nordul Angliei), in cadrul "Razboiului celor Doua Roze". Casa de York - cu emblema Trandafirului Alb - castiga apriga confruntare si Edward al IV-lea il inlocuieste pe Henric al VI-lea (Casa de Lancaster, cu emblema Trandafirului Rosu). Era primul "Trandafir Alb" care accede la tron de la debutul Razboiului Rozelor din anul 1455.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9287/33/

Pentru ceea ce este astazi ca identitate nationala, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord datoreaza foarte mult modificarilor politice survenite in timpul domniei reginei Anne. Desi nu a fost de lunga durata (in total doisprezece ani), domnia acestei suverane s-a remarcat prin infiintarea Regatului Marii Britanii, la 1 mai 1707. Regina Anne a preluat puterea la 8 martie 1702, devenind regina a Angliei, a Scotiei si a Irlandei. Prin Legea Unirii din 1 mai 1707, Anglia si Scotia formeaza Regatul Unit al Marii Britanii. Deci Anne devine prima regina a Regatului Marii Britanii si Irlandei (Tara Galilor era inclusa in Anglia).

Maria Stuart a cazut in capcana
O folosire neadecvata a codificarilor poate sa duca uneori la cele mai mari dezastre. In 1586, ea a dus la retezarea capului rivalei reginei Elisabeth a Angliei. Dupa moartea sotului sau, Francois al II-lea, 1560, Maria Stuart s-a intors in Scotia pentru...

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9254/8/

Timp de aproape douazeci de ani, intre 1585 si 1604, intre Anglia si Spania s-a desfasurat un conflict intermitent de mare amploare, care a mobilizat forte si din alte teritorii, in functie de interese, antrenand mai multe case regale ale epocii. Cele mai inversunate lupte au fost cele navale, in care Armada spaniola si flota engleza au avut mari victorii succesive, dar niciodata decisive.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9239/8/

Impresionanta epoca elisabetana a istoriei Angliei, adica domnia de peste 42 de ani a reginei Elisabeth I, a fost dominata de lungi razboaie cu caracter religios si substrat economic, de confruntari navale pe cat de spectaculoase, pe atat de sangeroase si de intrigi politice interne sufocante. Dar, mai presus de orice, starea civila a acelei femei energice si inteligente a preocupat lumea politica a acelei perioade. Si asta pentru ca regina Elisabeth I a Angliei a ales, in pofida ofertelor, sa ramana nemaritata pana la moarte, nelasand sarii sale un urmas direct pentru dinastia Tudorilor. De ce a ales celibatul?Spinosul drum catre putere

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ciudateniile-epocii-victoriene

Epoca victorianã ne poate pãrea bizarã…din mai multe motive. Dar în
esentã pentru cã este o perioadã destul de sumbrã, în care oamenii
aveau obiceiuri pe mãsurã. Sã aruncãm şi noi o privire.

Cum clasele de sus, dar şi cele mai de mijloc nu beneficiau de
mijloace moderne de entertainment de tipul televiziunii, improvizau
cum puteau. O metodã foarte popularã de a alunga plictiseala le
impunea membrilor familiei sã se deghizeze în costume scandaloase şi
sã îi distreze pe ceilalţi cu diverse scenete. Pare inocentã toatã
chestiunea dar…dacã ne gândim cã o bunicutã trecutã bine de 70 de ani
se îmbrãca în şcolãriţã şi se amuza cu gesturi nu tocmai decente pe
masã, în timp ce toţi aplaudã şi râd, parcã ideea e un pic exageratã.
Dar pentru victorieni se încadra în normalitate şi amuzament. Sã
trecem puţin mai jos…

Casele sãrmanilor erau locuinte colective administrate de govern, care
ii aruncau acolo pe sãraci, handicapaţi şi bolnavii mintal. Condiţiile
mizere în care trãiau sunt greu de închipuit. Erau oamenii nedoriţi ai
societãţii care nu le-a acordat nicio şansã de reabilitare. Sãrãcia
era etichetatã drept o dezonoare şi nimeni nu o considera altceva
decât rezultatul leneviei cronice. Aceastã masã tristã a societãţii
era condamnatã la muncã titanicã pentru a putea rãmâne chiar şi în
mizeria aceea. Nu era ceva ieşit din comun ca zeci de familii sã
împartã aceeaşi casã dãrãpãnatã. De fapt, viaţa nu se prea putea
înrãutãţi mai tare. Între trãitul pe strãzi şi trãitul aici singura
diferenţã o fãcea acoperişul. Un acoperiş care sta sã cadã în orice
clipã.

Cum arãta Londra victorianã? Pãi, la fel de mohorâtã ca oamenii care o
populau. În vremea aceea îşi câştigase o reputaţie pentru faimoasele
sale “pea-soupers”, nişte neguri atât de dense încât abia se vedea la
un metru. Cum se produceau? Erau un fel de combinaţie între ceţurile
de deasupra râului Tamisa şi fumul pe care îl produceau într-o veselie
cãrbunii industriali, parte fundamentalã a vieţii în era victorianã.
Fenomenul nu era însã ceva nou, ba mai mult, data de secole. In 1306,
regele Edward I interzice folosirea cãrbunilor. În epoca industrialã
este clar cã lucrurile o cam iau razna. În 1952, nu mai puţin de
12.000 de londonezi pier din cauza smogului, ceea ce determinã
guvernul sã adopte Clear Air Act, care faciliteazã crearea unor zone
eliberate de smog. Atmosfera victorianã nu se poate concepe fãrã
aceastã ceaţã macabre, tenebroasã, care a fãcut posibile numeroase
acte criminale, cum ar fi atrocitãţile comise de Jack Spintecãtorul.

Ce se mânca? Victorienii erau mari iubitori de…leşuri. Mâncau practice
orice organ al animalului. Pentru un gourmand poate nu înseamnã mare
lucru, dar sã te gândesti totuşi cã un castron de creier amestecat cu
inimã era considerat raiul pe pãmânt…Un alt fel de mâncare faimos din
aceeaşi perioadã este ciorba de broascã ţestoasã. Broasca ţestoasã era
valorificatã mai ales pentru grãsimea verde care se folosea la
condimentarea supelor pe bazã de carne îndelung fiartã. Datoritã
descreşterii considerabile a populaţiei, astãzi broaştele ţeastoase
rareori se aflã pe meniul englezilor.

Cum stãm cu medicina? Într-o vreme în care unul din patru pacienţi
moare dupã operaţie, trebuia sã ai noroc de un doctor bun şi de un
salon cât de cât decent. Nici vorbã de anestezic, analgezice,
echipamente electrice. Chirurgia victorianã nu era înfricoşãtoare, era
de-a dreptul oribilã. Iatã o descriere de epocã: “Grupul nerãbdãtor de
studenţi îşi verificã cu grijã buzunarele. Doi dintr asistenţii lui
Liston prind cu putere umerii pacientului. Omul foarte conştient, care
deja se lupta cu o durere cruntã pentru cã îşi scãpase piciorul între
tren şi peron, priveşte cu groazã colecţia de cuţite si ace. Liston
apucã coapsa stângã şi cu o mişcare rapidã face o incizie. Un asistent
apasã ca sã opreascã sângerarea. În vreme ce pacientul urlã de durere,
Liston ia fierãstrãul. Începe sã taie. Asistentul care se oferise sã
sprijine piciorul îşi dã brusc seama ca îi ţine toatã greutatea.
Tremurând uşor, aruncã membrul îndepãrtat într-o cutie”. În aceste
vremuri, castrarea sau lobotomia sunt la ordinea zilei şi ele.

Nu este de mirare cã un gen literar foarte îndrãgit este romanul
gotic, o îmbinare interesantã de orori şi romantism. În aceastã
atmosferã sinistrã se nasc marile capodopere gotice precum Dracula The
Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde. Genul nu este strãin nici
americanilor, care îl au în persoana lui Edgar Allen Poe pe geniul
macabrului. Victorienii ştiau cum sã înfricoşeze şi o fãceau cu stil.
Operele constituie baza genului horror şi puterea lor de a produce
tremurãturi nu şi-a pierdut deloc din intensitate.

În apusul erei victoriene un personaj monstrous terorizeazã Londra.
Jack Spintecãtorul se foloseşte cu success de smogul atotcuprinzãtor
pentru a sãvârşi crimele ritualice din East End, unde mãcelãreşte cel
puţin cinci prostituate. Ziarele îi creeazã o aura de celebritate din
cauza sãlbãticiei atacurilor şi incapacitãţii poliţiei de a-i da de
urmã. Cum identitatea ucigaşului nu a fost niciodatã confirmatã,
legendele din jurul crimelor au devenit un melanj de cercetare
istoricã, folclor şi pseudoistorie. Interesul scriitorilor,
istoricilor şi detectivilor amatori nu a pãlit câtuşi de puţin fatã de
controversatul personaj, deja parte din cultura europeanã şi prilej de
infinite povestiri.

Cum se mai amuzau victorienii? Cu aşa-zisele freak shows, nişte
expoziţii de raritãţi, ciudãţenii umane, condamnaţi ai naturii.
Pitici, giganţi, cu mai multe mâini sau picioare, hermafrodiţi,
bolnavi incurabil, cu feţe mutilate, toţi erau parte dintr-un circ
imens menit sã le hrãneascã dorinţa de senzaţional celor înstãriţi.
Erau obligaţi sã facã tot soiul de spectacole, care mai de care mai
şocante. Probabil cel mai faimos ciudat care a apãrut într-un freak
show este the Elephant Man, Joseph Carey Merrick (5 aug. 1862 – 11
apr. 1890). Porecla i se datoreazã unei disfuncţii congenitale. Partea
sa stângã era concrescutã şi distorsionatã, silindu-l sã poarte o
mascã mai tot timpul. Freak shows şi plãcerea morbidã a oamenilor de a
se amuza pe seama suferintei semenilor reprezintã fãrã îndoialã unul
dintre cele mai macabre aspecte ale vieţii victoriene.

Memento mori, iatã o sintagmã mult iubitã de victorieni! Arta
fotograficã nu este bine dezvoltatã în epocã. Asta pe lângã costurile
astronomice. Când le murea cineva drag, rudele se pozau de obicei cu
trupul celui decedat. Pentru majoritatea victorienilor, era singura
pozã de care beneficiau…cea post-mortem. Morţii par însã vii în foarte
multe fotografii. Pentru cã ori li se ţineau ochii deschişi, ori se
pictau pupilele pe print, ori li se colorau obrajii cu roşu. Adulţii
apar de multe ori pe scaune sau în cadre fixe. Florile sunt iarãşi un
laitmotiv în fotografia post-mortem. Contrastul dintre vioiciunea
plantelor, impresia de mişcare a rudelor in viaţã şi rigiditatea
întunecatã a mortului este cu atât mai mare cu cât acesta din urmã
este mai întotdeauna focalizat perfect.

Nici regina Victoria nu lipseşte din tenebrosul peisaj, desigur. Şi ea
era un personaj destul de înfiorãtor. Când moare soţul sãu Albert în
1861 intrã într-un doliu prelungit, îmbrãcându-se în mantii negre pânã
la propria sa moarte şi pretinzând naţiunii sã poarte aceeaşi culoare.
Evita apariţiile în public şi rareori trecea prin Londra. Izolarea
exacerbate i-a adus porecla de “Vãduva din Windsor”. Domnia sa lugubrã
a aruncat un vãl trist asupra Marii Britanii, astfel încât toatã epoca
sa este marcatã de un sentiment general de înfricoşare şi iminenţã a
morţii. În mod ironic, reginei Victoria îi displãceau înmormântãrile
la care toţi purtau negru, Londra alegând albul şi purpuriul drept
culori de doliu în cinstea sa.

listverse.com

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-au-luptat-englezii-razboiul-100-ani
La mijlocul secolului al XIV-lea, atitudinea englezilor față de război
a suferit o schimbare profundă. În secolul care a urmat pierderii
majorității teritoriilor franceze ale regilor Angevini, nobilii și
cavalerii englezi nu arătau prea mult entuziasm pentru campaniile de
peste Canal. La un moment dat, exista o vorbă populară potrivit căreia
cavalerii englezi nu dădeau niciun bob de fasole pentru întreaga
Franță.

Războaiele din Fanța și Scoția din timpul domniilor lui Edward I și
Edward al II-lea au provocat mari probleme financiare și de guvernare
Regelui, care a intrat în conflict nu doar cu Parlamentul, ci și cu
nobilii. În termenii succesului militar, regii nu aveau cu ce să
demonstreze sacrificiile umane și financiare, iar în cazul Scoției,
englezii au fost în cele din urmă obligați să capituleze.

Astfel, la venirea pe tron a lui Edward al III-lea, Anglia nu se
bucura de o prea bună reputație ca putere militară, iar populația nu
părea dispusă de a accepta războiul și problemele economice și
politice pe care le-ar fi adus o campanie îndelungată. Primele
campanii militare ale Regelui nu s-au bucurat de prea mult sprijin.
Prima sa campanie împotriva scoțienilor, din vara anului 1327, aproape
că s-a terminat cu un dezastru și a fost urmată de umilitorul Tratat
de la Edinburgh. Reluarea conlictului cu Scoția în 1332 a adus în
primă fază unele succese, dar până în 1335 forțele anglofile fuseseră
dislocate, iar mobilizarea franceză în favoarea scoțienilor a adus o
gravă amenințare la adresa securității Angliei. Strângerea de bani,
provizii și oameni pentru războaiele scoțiene a trezit aceleași
nemulțumiri ca pe timpul ultimilor doi regi. Chiar și după schimbarea
de direcție după 1337, când începe conflictul cu francezii,
atitudinile nu s-au schimbat imediat. Deși există unele dovezi care ar
arăta că oamenii erau ceva mai dispuși să se ofere voluntar pentru a
lupta împotriva Farnței, diplomația și pregătirile militare din faza
de început a Războiului de 100 de ani au impus imense eforturi
financiare și a dus la criza politică din 1340-1341.

Însă șase ani mai târziu, victoria de la Crecy a generat o atmosferă
de euforie. Oamenii mulțumeau lui Dumnezeu pentru marea victorie și au
declarat că toți banii ce fuseseră strânși prin taxele aspru criticate
anterior au fost bine cheltuiți. După aceea, războiul cu Franța a
devenit foarte popular. Victoria de la Poitiers din 1356 și capturarea
regelui francez au creat un și mai mare entuziasm, dar au născut și
așteptări cu privire la rezultatele victoriei, așteptări ce s-au
dovedit în curând a fi nerealiste. Stagnarea din anii 1370 nu i-a
făcut pe englezi să ceară abandonarea conflictului, ci mai degrabă
administrarea sa mai eficientă. În ciuda frustrării vis-a-vis de
război, nimeni nu se gândea la pace. Încercările lui Richard al II-lea
de a negocia pacea cu Franța în ultimul deceniu al secolului XIV au
fost privite cu suspiciune, ba chiar cu ostilitate. Lui Henry al V-lea
i-a fost foarte ușor să reînnoiască entuziasmul popular față de
război, iar victoria de la Agincourt din 1410 a produs iarăși o
atmosferă euforică. În doar o generație după ascensiunea lui Edward al
III-lea la tron, Anglia devenise cea mai mare și temută putere
militară din Europa Occidentală; reputația succesului ei militar a
reușit chiar să supraviețuiască înfrângerii în război și ne ajută
într-un fel să explicăm reticența cu care regii francezi din a doua
parte a secolului al XV-lea au abordat relațiile cu englezii.

În concluzie, pentru mare parte a perioadei cuprinse între 1337 și
1453, entuziasmul popular față de războiul împotriva Franței nu prea
poate fi pus la îndoială. Totuși, el trebuie explicat. Într-o anumită
măsură, acesta a fost generat de propaganda regală, care sublinia
dreptatea cauzei promovate de Rege, pericolul la care era supusă
Anglia și limba engleză din cauza ambițiilor agresive ale francezilor
și, în faza lancastriană a războiului, datoria Regelui și a supușilor
săi de a păstra moștenirea din Franța.

Dar propaganda și ceremonialul de curte orchestrat pentru a o întâri
nu puteau trezi suficient sprijin pentru război cât pentru a convinge
Camera Comunelor să accepte finanțarea campaniilor militare și
înrolarea bărbaților din toate categoriile sociale. Pentru mulți,
aventura și gloria războiului, mai ales unul de succes, reprezentau o
justificare suficientă. Educația tinerilor din rândurile nobilmii
sublinia importanța valorilor militare și a bravurii pe câmpul de
luptă. Pentru acești tineri, gloria, idealismul și patriotismul
războaielor Regelui erau foarte atrăgătoare. În plus, trebuie să ne
amintim că în secolele XIV-XV războiul era principala ocupație a
tinerilor bărbați. Tovarășii de arme ai lui Edward al III-lea nu
împliniseră încă 30 de ani când a început războiul, iar Henry al V-lea
avea 28 de ani când a câștigat bătălia de la Agincourt.

De-a lungul războiului, atracția exercitată de război era motivată și
de oportunitatea de profit pe care o oferea acesta. E clar că factorul
profitului trebuie să fi jucat un rol mult mai important decât
propaganda și patriotismul în susținerea entuziasmului pentru război.
S-a sugerat chiar că ordinul lui Henry al V-lea de a-i omorî pe
prizonierii francezi după Agincourt a fost primit cu ostilitate și în
cele din urmă ignorat din cauza profiturilor pe care englezii se
așteptau să le obțină de pe urma răscumpărării captivilor. Pentru că
războiul s-a desfășurat pe teritoriul Franței și pentru că, până în
ultimii patru ani, englezii au câștigat majoritatea bătăliilor
importante, pierderile puteau fi ușor compensate. Numărul celor morți
în bătălie, deși greu de estimat, probabil că nu a fost foarte mare,
epidemiile producând pagube mult mai mari decât luptele directe. În
plus, de cele mai multe ori, soldații capturați nu erau omorâți, ci se
cerea o recompensă pentru ei. În ansamblu, aceste schimburi pe bază de
răscumpărare au fost mult în favoarea englezilor. La Poitiers, ei au
tras, cum s-ar spune, lozul cel mare, capturându-l pe însuși regele
Franței. Răscumpărarea a fost fixată la 3 milioane de coroane de aur,
o sumă imensă pentru vremea respectivă.

Există informații cu privire la sumele cerute pentru răscumpărarea
captivilor, dar e mult mai greu să stabilim exact profiturile obținute
în urma jafurilor. Având în vedere campaniile numeroase purtate pe
teritoriul francez, trebuie să presupunem că acestea au fost
semnificative. Au fost stabilite și reguli de împărțire a profitului:
o treime revenea soldatului, o treime căpitanului companiei, o treime
regelui. Dacă în secolul al XIV-lea principala sursă de profit de pe
urma campaniilor erau răscumpărările și jaful, în secolul al XV-lea
oportunitățile de profit s-au înmulțit după ocuparea provinciilor
Normandia și Maine.

Impactul pe care bogățiile câștigate în urma războiului l-au avut
asupra societății engleze nu a fost analizat în mod exhaustiv până
acum, și probabil că nici nu poate fi. În timp ce soldații mai puțin
norocoși nu au obținut profiturile visate, unii au reușit să urce pe
scara socială datorită câștigurilor din război și a recompenselor
acordate de Regele recunoscător pentru faptele de curaj de pe câmpul
de luptă. Perspectiva profitului a fost probabil cel mai puternic
stimulent pentru participarea la războiale regelui și a contribuit cel
mai mult la păstrarea entuziasmului popular pentru conflictul
îndelungat.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/top-3-cele-mai-inventive-evadari-turnul-londrei
Cu zidurile și turnurile sale masive, Turnul Londrei a rămas, de-a
lungul îndelungatei sale istorii, aceeași fortăreață impenetrabilă pe
care a început să o construiască William Cuceritorul în 1078. Dar
Turnul – destinat nu doar să reziste în fața unui asediu, ci și să-i
”adăpostească” pe prizonierii VIP ai statului – s-a dovedit a fi o
închisoare nu atât de sigură precum se dorea a fi. De fapt, mai bine
de 30 de deținuți au reușit să scape din Turn în secolele XII-XVIII.
Vă prezentăm aici cele mai inventive și îndrăznețe evadări:

Prizonierul care a așteptat ca gardienii să se îmbete – Sir Roger
Mortimer, 1 august 1323
Mortimer era un lord influent care, în copilărie, a fost un prieten
apropiat al viitorului Eduard al II-lea. Însă odată ce acesta a ajuns
pe tron, comportamentul său tiranic și anturajul său corupt l-au făcut
pe Mortimer să se îndepărteze de rege și, în cele din urmă, să se
revolte împreună cu alți baroni.

În 1322, Eduard a zdrobit armata rebelilor în bătălia de la
Boroughbridge și a ordonat executarea acestora. Totuși, regele i-a
cruțat viața lui Mortimer și a decis înciderea sa în Turn. Probabil că
acesta e locul în care Sir Roger a cunoscut-o pe viitoarea sa amantă
și co-regentă, neglijata Regina Isabella.

În ziua sărbătoririi sfântului patron al Turnului, garnizoana s-a
îmbătat la banchetul organizat de conducerea închisorii. După ce
soldații beți au adormit, Gerard D'Alspaye, sublocotenentul Turnului,
a reușit să-l scoată din celulă pe Mortimer și pe companionul său,
Richard de Monouth, cu ajutorul unei răngi. Cei trei au coborât pe o
scară din sfoară pe unul din coșurile ce duceau în bucătăria palatului
regal – ajutați probabil și de bucătar – de unde s-au strecurat în
curtea exterioară a cetății. De acolo s-au cățărat peste zid și apoi
au fugit în Franța. Când Mortimer s-a întors în Anglia în 1326, era
acompaniat de Isabella și de o armată de invazie. Regele a fost
înlăturat, iar el și Isabella au condus țara pentru scurtă vreme,
înainte de a fi înlăturați la rândul lor de Eduard al III-lea. Acesta
l-a închis din nou în Turn pe Mortimer, dar de data aceasta nu avea să
mai scape: a fost executat prin spânzurare în noiembrie 1330.

Prizonierul care a coborât pe o sfoară de mătase – Generalul John
Lambert, 10 aprilie 1660

Dintre puritanii din anturajul lui Oliver Cromwell se remarcă John
Lambert, un talentat locotenenet, carismatic și afabil, care părea a
fi cel mai potrivit succesor al șefului său. Asta bănuia și Cromwell,
care a decis să-l dea la o parte pe Lambert în favoarea fiului său
complet lipsit de talente, Richard Cromwell. Lambert a văzut astfel
cum cauza republicană penntru care luptase se prăbușește în fața
ochilor săi. În 1660, alt general, George Monck, a venit la Londra cu
o armată într-o tentativă de restaurare a lui Carol al II-lea. Ca
opozant al acestei idei, Lambert a fost acuzat de parlament de
răzvrătire și aruncat într-o celulă din Turnul St. Thomas.

Șederea sa acolo avea să fie însă una scurtă. Una din frumoasele
admiratoare ale generalului a reușit să-i aducă o sfoară de mătase (în
valoare de 100 de lire, o sumă importantă la vremea aceea), în timp ce
altă femeie, o servitoare pe nume Joan, a acceptat să ia locul
generalului în patul din celulă pentru a putea răspunde, pe o voce mai
groasă, la salutul de noapte bună al gardianului. Între timp,
generalul s-a strecurat pe fereastră și a coborât zidul cu ajutorul
sforii de mătase. Ziua următoare, gardianul a descoperit-o pe Joan în
celula lui Lambert, îmbrăcată în hainele acestuia.

După ce a evadat, Lambert a încercat să strângă o forță armată pentru
a lupta împotriva Restaurației regelui. A fost însă capturat și închis
din nou în turn. Nu a fost condamnat la moarte, dar și-a petrecut
restul zilelor în închisoare.

Prizonierul care s-a deghizat în soția sa – Lord Nithsdale, 23 februarie 1716
Lord Nithsdale, un iacobit scoțian, s-a alăturat nefericitei tentative
de restaurare a lui James Edward din 1715. Învinși la Preston,
Nithsdale și alți rebeli s-au predat și au fost aduși la Londra, unde
au fost închiși în Turn. Ei urmau să fie condamnați la moarte.
Nithsdale a scăpat însă de execuție datorită intervenției îndrăznețe a
soției sale, Winifred. Nelăsându-se intimidată de cea mai grea iarnă
ce lovise Anglia de mulți ani și acompaniată doar de o menajeră,
Winifred a călătorit din Scoția până la Londra călare pentru a încerca
să-și salveze soțul.

În mod uimitor, ea a făcut în așa fel încât să ajungă până în biroul
regelui George din Palatul St. James. L-a implorat pe rege să-i ierte
soțul, dar monarhul a rămas neînduplecat. Așa că Winifred a conceput o
schemă elaborată pentru a-l ajuta pe Nithsdale să evadeze; planul
prespunea ajutorul din partea unor femei alese special pentru că erau
suficient de înalte pentru a putea trece drept Nithsdale. Chiar în
ajunul execuției sale, Winifred și prietenele sale, toate îmbrăcate în
haine identice cu pelerină și închise la culoare, au mers spre Turnul
Londrei cu trăsura și au intrat, pe rând, să-l viziteze pe Nithsdale.
Soldații din Turn au văzut mai multe femei plângând ieșind pe rând din
celula lui Nithsdale și nu și-au dat seama că una dintre ele, având
fața acoperită cu o batistă și sprâncenele groase scunse sub un strat
de pudră, era chiar prizonierul.

Winifred a rămas în celula soțului, purtând o conversație intensă cu
soțul ei absent, răspunzând chiar în locul lui pe o voce groasă.
Această șaradă a continuat până când s-a convins că soldații nu și-au
dat seama de șiretlic, apoi – după o ”despărțire dureroasă” – Winifred
a plecat, rugându-i pe gardieni să nu-i deranjeze soțul care își făcea
ultimele rugăciuni.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-nu-s-casatorit-niciodata-elisabeta-i

Elisabeta I a Angliei este un personaj unic în istoria Angliei: situația sa neobișnuită de regină necăsătorită – singura din istoria țării – a creat o aură de mister în jurul său ce dăinuie și astăzi. Mare parte din faima acestui personaj provine tocmai din faptul că e cunoscută ca și ”Regina Virgină”, și mulți istorici – dar și psihologi – au încercat să-și explice de ce Elisabeta a ales să nu se căsătorească.

Alegerea neobișnuită a Reginei i-a atras numeroase critici și a stat la baza a numeroase tulburări politice. Constant, de-a lungul îndelungatei sale domnii, parlamentarii i-au cerut să se căsătorească pentru a se rezolva problema succesiunii. Pretendenți au existat, inclusiv printre capetele încoronate ale Europei, și s-au purtat foarte multe negocieri în acest sens, dar de fiecare dată Elisabeta sfârșea prin a refuza mariajul. Motivele exacte nu se cunosc nici până în ziua de azi.

Din momentul în care a Elisabeta a devenit Regina Angliei, toată lumea s-a întrebat când va avea loc căsătoria ei. S-a presupus că unul din primele lucruri pe care-l va face noua regină avea să fie să-și aleagă un soț care să o ajute să guverneze și, încă și mai important, să-i dea un moștenitor. Elisabeta era ultima din dinastia Tudorilor și ar fi fost normal ca principala ei preocupare să fie perpetuarea dinastiei. Era încă tănâră, spre deosebire de sora ei, Mary, care ajunsese regină când avea deja peste 30 de ani, și toți își doreau ca țara să aibă din nou o familie regală. Fără un moștenitor la tron, viitorul era nesigur, mulți temându-se că țara ar putea ajunge în război civil din cauza altor pretendenți la tron.

În primele săptămâni ale domniei, la curtea engleză se aflau foarte mulți pețitori. Ambasadorii statelor din Europa îi făceau reginei oferte în numele stăpânilor lor. Regina devenise practic cea mai căutată femeie din Europa. A primit oferte de la Regele Spaniei, prințul Suediei, viitor Rege, de la arhiducele Carol, fiul Împăratului Ferdinand, diverși conți englezi etc. Se pare însă că singura persoană de la curte care nu înțelegea urgența căsătorieie era Elisabeta însăși.

Nu vom ști niciodată dacă Elisabeta intenționa sau nu să se căsătorească. Ea a declarat de mai multe ori că, personal, ar fi preferat să nu o facă, și nu s-a arătat niciodată entuziasmată de această idee. Ar fi însă o greșeală să presupunem că, din moment ce ea nu s-a căsătorit, nu intenționa să o facă. Căsătoria unei Regine era o afacere foarte complicată care se putea dovedi a fi catastrofală pentru regat. Elisabeta nu dorea să facă aceeași greșeală pe care o făcuse sora ei, Mary, căsătorită cu Filip al Spaniei, un om extrem de nepopular în rândul populației. În plus, cu oricine s-ar fi căsătorit Elisabeta, respectivul ar fi avut pretenția de a avea un cuvânt de spus în problemele guvernării – așa cum făcuse și Filip - și nici Elisabeta, nici miniștrii ei nu doreau să renunțe la conducerea exclusivă a afacerilor statului.

Din aceste motive, pentru interesele statului era cel mai bine ca Elisabeta să-și aleagă un soț care să aibă statutul și rangul potrivit, dar care să nu fie reprezentantul unei mari puteri europene și care să se mulțumească doar cu rolul de prinț-consort. Astfel, monarhii europeni ieșeau automat din discuție, deși Erik al Suediei a fost considerat multă vreme o variantă bună. Acesta era și el protestant și avea o imagine bună în rândul englezilor. Totuși, nu era un monarh bogat, iar căsătoria ar fi adus Angliei prea puține beneficii materiale sau politice (Suedia nu era, la vremea respectivă, o putere importantă).

Proiectele de căsătorie ale Elisabetei I

Cronologia principalilor pretendenţi ai Elisabetei [cei subliniaţi au fost cei în jurul cărora s-au purtat cele mai multe discuţii şi negocieri]:

1. 1534 - Ducele de Angoulême, al treilea fiu al regelui Franței, Francisc I;
   
2. 1542 - un prinţ portughez;
   
3. 1543 - fiul Earl-ului de Arran;
   
4. 1544 - Prinţul Filip al Spaniei, viitorul Rege Filip al II-lea;
   
5. 1547 - sir Thomas Seymour;
   
6. 1552 - Prinţul Danemarcei;
   
7. 1553 - Courtenay, Earl de Devonshire;
   
8. 1554 - Emanuel Philibert, Duce de Savoia;
   
9. 1554 - Prinţul Danemarcei
   
10. 1556 - Prinţul Eric al Suediei;
    
11. 1556 - Don Carlos, fiul lui Filip al II-lea;
    
12. 1559 - Prinţul Eric al Suediei;
    
13. 1559 - fiul lui John Frederic, ducele Saxoniei;
    
14. 1559 - Sir William Pickering;
    
15. 1559 - Earl de Arran;
    
16. 1559 - Henry Fitzalan, Earl de Arundel;
    
17. 1559 - Robert Dudley;
    
18. 1560 - Regele Eric al Suediei;
    
19. 1560 - Adolphus, Duce de Holstein;
    
20. 1560 - Regele Carol al IX-lea al Franței;
    
21. 1560 - Henry, duce de Anjou;
    
22. 1566 - Robert Dudley;
    
23. 1568 - Arhiducele Carol;
    
24. 1570 - Henry, duce de Anjou;
    
25. 1572-1585 - Francisc, duce de Alençon (ulterior de Anjou).
    

In 1559, Parlamentul i-a adresat Reginei o petiție prin care îi cerea să se mărite cât mai repede şi nu cu un străin. Parlamentul dorea ca succesiunea să fie asigurată printr-un moştenitor masculin, de sânge englez, astfel încât nici un străin să nu poată ridica pretenţii la tron. Elisabeta a răspuns petiției astfel :

”[… ]Petiţia pe care mi-aţi adresat-o constă în trei probleme, iar răspunsul meu la ea depinde de două.

La prima parte vă pot spune că, de când sunt în stare să judec singură, am ales de bunăvoie starea în care mă aflu acum, care mă satisface din plin şi care cred că şi lui Dumnezeu îi place. Dacă ambiţia unei glorii mai mari mi-ar putea fi oferită de un soţ, cum mi s-a propus, după cum Lordul vostru Trezorier ştie bine aceasta, sau dacă teama de duşmanii mei sau de moarte, al cărei mesager sau mai degrabă supraveghetor a fost nu puţin timp zilnic în faţa ochilor mei …sau poruncile surorii mele, despre care nu spun mai mult, ca să nu-i pătez memoria, pentru că nu vreau să acuz morţii, dar una din aceste cauze ar fi putut să mă convingă să-mi schimb modul de viaţa, nu aş fi acum ceea ce sunt […]

Dar vă înţeleg petiţia şi iau ce este bun din ea, pentru că este simplă şi nu conţine nici o condiţionare de loc sau de persoană. Altfel, mi-ar fi displăcut foarte mult, şi aş fi considerat-o ca o dovadă de aroganţă din partea voastră, nefiind potrivit, ca o abatere de la datoria voastră de supunere, … să trageţi dragostea mea către ce vă place vouă sau să limitaţi voinţa mea prin fanteziile voastre. Cu toate acestea, nici unul dintre voi să nu se îndoiască că, dacă Dumnezeu vrea să mă îndrepte într-o zi spre o altă stare, să fiţi siguri că niciodată nu voi refuza ceea ce este bine pentru regat şi pentru binele tuturor … Vă asigur că niciodată nu voi încheia în această problemă ceva ce ar prejudicia regatul, pentru bogăţia, binele şi siguranţa celor pentru care nu voi înceta să-mi dedic viaţa …

Dar dacă lui Dumnezeu îi va plăcea să mă păstreze în afara căsătoriei, nu aveţi de ce vă teme că El va abandona acest regat fără un moştenitor mai bun decât cel care ar proveni din căsătoria mea …

Iar la sfârşit, îmi va fi destul ca pe piatra mormântului meu să fie scris că o regină, domnind cât a domnit, a trăit şi a murit fecioară.”

Răspunsul la cererea în căsătorie a lui Erik al Suediei, 1560

”Serenităţii Sale Prinţului, Vărului Nostru Drag,

O scrisoare, cu adevărat a voastră atât prin scris cât şi prin sentimente, ne-a fost înmânată pe 30 Decembrie de fratele vostru drag, ducele de Finlanda. Şi în timp ce vedem că entuziasmul şi dragostea minţii voastre către noi nu s-a diminuat, suntem în parte îndureraţi deoarece nu îi putem acorda Înălţimii voastre acelaşi tip de afecţiune.

Şi aceasta nu se întâmplă pentru că ne-am îndoi în vreun fel de dragostea şi onoarea voastră, ci pentru că, aşa cum adesea am mărturisit atât în cuvinte cât şi în scris, niciodată până acum nu am avut sentimentul acestui tip de afecţiune către cineva.

Prin urmare o rugăm pe Înălţimea voastră, din nou şi din nou, să puneţi o limită dragostei voastre, în aşa fel încât să nu treacă dincolo de legile prieteniei în prezent şi nici să le ignore în viitor. In schimb, noi vom avea grijă să îndeplinim către Înălţimea voastră tot ce este necesar pentru păstrarea cu sfinţenie a prieteniei între Prinţi. Pare ciudat pentru Înălţimea voastră să scrie că aţi înţeles de la fratele şi ambasadorii voştri că noi suntem întru totul hotărâtă să nu ne căsătorim cu un soţ absent, şi că nu ar trebui să dăm nici un răspuns până nu vă vom vedea în persoană.

Noi credem cu siguranţă că dacă Dumnezeu ne va îndrepta vreodată inima spre căsătorie niciodată nu vom accepta sau alege vreun soţ absent, oricât de puternic şi bogat ar fi. Dar că nu ar trebui să vă răspundem până nu vă vom vedea în persoană este atât de îndepărtat de lucrul în sine, încât niciodată nu am luat în considerare aşa ceva. Dar, după cum întotdeauna am spus, cu cuvinte asemănătoare, atât fratelui vostru, care este cu siguranţă un prinţ extraordinar şi pe bună dreptate foarte drag nouă, cât şi ambasadorilor, că nu ne gândim în inima noastră să ne mărităm, ci ne-am dedicat acestei vieţi necăsătorite şi sperăm ca Înălţimea voastră să nu-şi mai consume timpul aşteptându-ne.

Dumnezeu să dea Înălţimii voastre mulţi ani de sănătate şi pace. Din castelul nostru de la Westminster, 25 Februarie,

Sora şi verişoara Înălţimii voastre,

Elisabeta ”

Răspuns adresat unei delegaţii parlamentare asupra căsătoriei ei, 1566

”Nu m-am născut în ţară? Au fost părinţii mei născuţi într-o ţară străină? Nu este aici regatul meu? Pe cine am oprimat? Pe cine am îmbogăţit în detrimentul altuia? Ce tulburare am provocat în această stat astfel încât să fiu suspectată că nu am nici un respect faţă de el? Cum am guvernat de la începutul domniei? […]

Problema asupra căreia ei au făcut petiţia, după cum am fost înştiinţată, constă în două puncte: căsătoria mea şi desemnarea succesiunii la coroană, în care căsătoria a fost prima plasată, de dragul obiceiurilor. Le-am trimis răspuns prin consiliul meu, mă voi mărita (chiar dacă după propria mea dispoziţie eram înclinată mai degrabă să nu o fac), dar răspunsul nu a fost acceptat sau luat în considerare, deşi erau cuvintele Prinţului lor. Niciodată nu voi încălca cuvântul rostit în public al unui prinţ, de dragul onoarei mele. Prin urmare, spun din nou: mă voi mărita cât de curând voi putea să o fac convenabil, dacă Dumnezeu nu îl va lua pe cel cu care intenţionez să mă mărit, sau pe mine, sau dacă altceva important se va întâmpla. Nu pot spune mai multe în absenţa părţilor. Si sper să am copii, altfel nu m-aş mărita niciodată. Ciudat fel de petiţionari sunt cei care cer ceva şi nu pot fi altfel asiguraţi decât prin cuvântul prinţului şi totuşi ei nu îl cred atunci când le este spus.

Al doilea punct a fost limitarea succesiunii la coroană, în care nu a fost nimic spus pentru siguranţa mea, ci doar pentru a lor. Nu s-a pomenit ca picioarele să pretindă să conducă ele capul într-o problemă căreia el îi acordă atenţia necesară de vreme ce îl priveşte mai îndeaproape pe el [capul], decât pe ele [picioarele]. ”

Celălalt pretendent care avea șanse destul de mari să ajungă Regele Angliei a fost Ducele d’Alençon, fiul Caterinei de Medici, Regina-Mamă a Franței, și fratele Regelui Franței. În anii 1570 el era principalul personaj avut în vedere pentru căsătoria cu Elisabeta, deși era cu mult mai tănâr decât acesta. Singurul motiv pentru care căsătoria celor doi ar fi fost dezirabilă era că Anglia și Franța aveau nevoie de o alianță reciprocă în condițiile în care relațiile cu Habsburgii se deterioraseră foarte mult. Negocierile au eșuat din cauza cererilor considerate exagerate emise de prințul francez. Acestea cerea următoarele:

- titlul de rege al Angliei;

- încoronarea la Westminster;

- dotă anuală de 60.000 de lire sterline chiar şi după ce Elisabeta ar fi murit;

- dreptul de a obţine, cu acordul reginei, orice funcţie publică şi demnitate din regat;

- libertatea de a-şi practica religia;

- concesionarea unui port liber pe coasta de sud a Angliei, unde să amplaseze o garnizoană franceză, ca loc de refugiu.

Chiar dacă Ducele d’Alençon ar fi renunțat la anumite pretenții, probabil că mariajul oricum nu ar fi avut loc. Ideea căsătoriei Reginei cu un francez displăcea multora. Spre exemplu, pamfletarul John Stubbs și-a exprimat dezacordul cu privire la această idee într-un pamflet numitThe Discovery of a Gaping Gulf whereunto England is like to be swallowed by another French Marriage, if the Lord forbid not the banns, by letting her Majesty see the sin and punishment thereof[1].

Stubbs argumentează că Regina, la vârsta de 46 de ani, este prea bătrână pentru a avea copii, astfel că mariajul este inutil. În plus, o relație atât de apropiată de monarhia franceză – ce s-ar naște prin această căsătorie – ar compromite valorile, obiceiurile, limba și moralitatea engleză. În text, el spune despre Ducele d’Alençon că ar fi ”vechiul şarpe din Sfânta Scriptură, revenit sub înfăţişare omenească să o ispitească pe Eva englezoaică şi să distrugă din nou paradisul terestru”.

8 decembrie 1542 - S-a nascut regina Mary I a Scotiei


http://www.revistamagazin.ro/content/view/9092/33/

Unul dintre cele mai zbuciumate destine ale suveranilor Scotiei a avut Mary, fiica lui James V si Mary de Guise, din dinastia Stuart. Desi a trait numai 45 de ani (1542-1587), Mary Stuart a avut parte de toate "picanteriile" unei epoci instabile. A fost incoronata, sub regenta, la numai noua luni de la nastere, pentru ca de la 17 ani sa devina regina, pentru o domnie de 13 ani. A fost casatorita de trei ori. Prima oara cu Francis, mostenitorul Frantei, care a murit dupa numai un an de la nunta.