ISTORIE=ANGLIA

Rezumarea primului mesaj :

Episodul I
=====
Episodul II
=====
Episodul III
=====
Razboiul Rozelor (Ultimul episod)
=====

http://www.okmagazine.ro/sectiune/gossip/articol/charles-fost-marea-iubire-printesei-diana

http://www.gazetademaramures.ro/marele-incendiu-al-londrei-14112

Richard al III-lea, regele infestat cu paraziţi intestinali

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10415/8/
S-a scris enorm despre „Printesa Inimilor” sau „Printesa Poporului” (cum le placea britanicilor s-o alinte), celebra si mult iubita „Lady Di”. Pâna la casatoria cu printul Charles, ea a fost Diana Frances Spencer, nascuta într-o familie cu blazon nobiliar de multe secole. Tatal sau a fost contele Altrop Spencer al VIII-lea, descendent al regelui Charles al II-lea. Bunica din partea mamei a fost baroneasa Ruth Burke Roche, doamna de companie a reginei-mama a Marii Britanii. Aceasta linie genealogica a determinat educatia aleasa si comportamentul adecvat al Dianei. În consecita, nu întâmplator s-a casatorit cu Printul Charles în 1981. Pe perioada casniciei, titlul sau a fost „Alteta sa regala...”, iar dupa divortul din 1996, din ordinul reginei Elizabeta a II-a, ea a fost numita doar „Printesa de  Wales”. În momentul despartirii oficiale (se separasera din 1992), s-a nascut o controversa cu privire la apartenenta ei de Casa Regala Britanica. Regina le trimisese scrisori în care îi sfatuia sa „divorteze rapid”.

Anglo-saxonii, invadatorii creatori de literatură

Misteriosul asasinat a lui Spencer Perceval – caz unic în istoria britanică

Jocuri şi jucării ucigaşe în Anglia medievală

De ce nu s-a căsătorit niciodată Elisabeta I

Henric al VIII-lea. Regele care s-a vrut profet

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10282/33/
Fiica a printului Edward, duce de Kent, si nepoata a regelui George al III-lea, Victoria accede la tron la 18 ani, la 20 iunie 1837, si va avea o domnie fabuloasa de 63 de ani si sapte luni - cea mai lunga in cadrul monarhilor englezi si cea mai lunga domnie feminina din lume. De la 1 mai 1876, ea a mai purtat si titlul de imparateasa a Indiei. Regina Victoria a fost ultima reprezentanta a casei de Hanovra. Regimul care exista in Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei era monarhie constitutionala.

Naseby, bătălia care a schimbat istoria Angliei
 La 14 iunie 1645, la Naseby, aproape de Northhampton, in centrul Angliei, a avut loc batalia dintre trupele regaliste conduse de regele Carol I si fortele parlamentare aflate sub comanda lui Sir Thomas Fairfax. Victoria armatei Parlamentului a insemnat infrangerea cauzei regaliste in razboiul civil englez, eveniment care avea sa modifice istoria Angliei, caracterul statului si al societatii engleze.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10234/8/

Spumoasa si eleganta viata de la Curtile regale ale secolelor trecute scotea in evidenta, cu predilectie, intrigile uzurpatorilor si increngaturile amoroase. Mai rar ne dezvaluie cronicile numele spionilor de care se foloseau capetele incoronate in scopuri personale si, cand era cazul, pentru aflarea de informatii despre inamicul care ameninta teritoriul tarii respective. Exista mai multe nume de legenda ale spionilor din "vecurile de capa si spada" care si-au ajutat stapanii cu intelepciune, fie prin actiuni personale, fie prin retele bine organizate de minti luminate.

Biserică de peste 1000 de ani descoperită sub castelul lui William Cuceritorul

Jocuri şi jucării ucigaşe în Anglia medievală

DESCOPERIRE ŞOCANTĂ: Primii colonişti britanici erau CANIBALI

Mizeria şi sărăcia de la periferia Londrei în anii 1870, prezentate în fotografii uimitoare

Commonwealth - O asociaţie parţial necunoscută

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10087/33/

Al doilea monarh din partea Casei Lancaster care devine rege, Henry al V-lea s-a nascut la Monmouth, }ara Galilor, in 1386 si a murit la doar treizeci si sase de ani, de dizenterie. Tatal sau a fost Henry al IV-lea, iar mama a fost Mary de Bohun, care a murit inainte ca sotul sau sa acceada la tron. Henry s-a dovedit a fi din adolescenta o fire militaroasa. A fost aproape de tatal sau in momentele dificile ale diverselor rebeliuni din regat, inca de la 16 ani. In timpul Bataliei de la Shrewsbury, dintre armata regelui Henry al IV-lea si cea a rebelului Henry Hotspur (1403), viitorul rege Henry al V-lea a fost grav ranit de o sageata, care i s-a infipt in obraz.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9906/33/

Dupa finalizarea celei de-a treia Cruciade, Richard Inima de Leu, regele Angliei, este retinut de Leopold al V-lea, duce de Austria, la 20 decembrie 1192. Incepea o captivitate care va dura aproximativ doi ani, timp in care Richard a fost si prizonierul lui Henry al VI-lea, imparatul Sfantului Imperiu Roman. La prima vedere, arestarea acestui suveran care s-a remarcat in cruciada, in luptele contra vestitului sultan Saladin, pare absurda. Numai ca Richard a comis mai multe gesturi care au afectat relatiile cu liderii europeni: cucerirea Ciprului (s-a declarat rege acolo) si apoi asasinarea lui Conrad de Montferrat, care trebuia sa devina regele Ierusalimului. De aceea, Richard a pornit inapoi spre tara deghizat in cersetor, dar s-a dat singur de gol dupa ce i-a fost observat inelul de la mana stanga.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9876/33/

Destinul acestui rege englez a fost, probabil, cel mai intortocheat si mai involburat din istoria monarhiilor din Anglia. A avut doua perioade de domnie, a fost inchis de doua ori in Turnul Londrei, a fost incoronat si rege al Frantei, a avut perioade de nebunie cu pierderea tronului si, mai presus de orice, in timpul vietii lui a izbucnit celebrul Razboi al Celor Doua Roze. Henry al VI-lea - Casa de Lancaster - s-a nascut la 6 decembrie 1421 si la numai noua luni, in 1422, devine rege sub regenta, dupa moartea subita a tatalui sau, Henry al V-lea.

William Marshal, cel mai faimos cavaler

William Marshal a prestat servicii mai multor suverani englezi. Cel care a rămas în istorie drept “cavalerul cel mai de succes” al evului mediu a reuşit chiar să devină regentul teritoriului britanic.

Ascensiunea aparent de neoprit a lui Richard Inimă-de-Leu spre stăpânirea Angliei aproape că este definitiv zădărnicită în ziua de 12 iunie 1189. Fără cămaşa lui de zale greoaie şi însoţit doar de câţiva călăreţi, Richard îl hăituieşte pe drumul care ducea de la Le Mans la Fresnaj pe tatăl său fugar, Henric al II-lea, pe care voia să-l detroneze. Curând oamenii lui Richard ajung din urmă ariergarda regelui. Li se împotrivesc doi exponenţi ai cavaleriei grele. Unul dintre aceştia îl atacă pe însuşi Richard, care nu avea nicio şansă cu armura sa uşoară. Pretendentul la tron cere îndurare.

Paznicul lui Henric îi răspunde că nu îi va lua viaţa, ci îl lasă pe diavol să o facă. El se multumeşte doar să-I străpungă calul cu lancea. Astfel Henric al II-lea reuşeşte să scape, iar ambiţiosului său fiu îi rămâne onoarea de a fi fost înfruntat de nimeni altul decât William Marshal, pe care odinioară arhiepiscopul de Canterbury îl numise “cel mai bun cavaler al tuturor timpurilor”.

Dar la numai o lună după această întâmplare moare Henric şi în sfârşit Richard se poate aşeza pe tronul Angliei. Acesta, în loc să se răzbune pe Marshal, îl include în cercul persoanelor sale de nădejde. Marshal devine unul dintre regenţii care trebuie să se ocupe de administrarea ţinutului, atâta vreme cât regele este plecat în cruciadă. Totodată i se promite şi o soţie de rang înalt, Isabela de Striguil. “Mareşalul”, cum i se mai spunea, a ştiut încă o dată cum să intre în graţiile unui monarh prin intermediul virtuţilor sale militare şi diplomatice, un talent care mereu i-a garantat suprevieţuirea şi succesul.

Primul monrah englez care cedează farmecului cavalerului fără frică şi fără pată este Stephan de Blois. În anul 1152 acesta asediază în timpul unui război civil cetatea din Newbury. Se ajunge la un armistiţiu, şi pnetru a-l asigura pe rege că îşi va îndeplini obligaţiile, castelanul John Marshal îşi lasă fiul, pe William, drept gaj regelui. Dar John nu avea deloc de gând să-şi respecte promisiunile, iar când regele aude despre planurile sale de rebeliune îl ameninţă cu executarea lui William. Nici de data aceasta castelanul nu pare a fi impresionat, declarând că poate zămisli fii mai buni decât el. Spre marele noroc al copilului, regele prinsese drag de el şi îl lăsă în viaţă.

Fiind al patrulea fiu al lui John Marshall, William nu moşteneşte nicio bucată de pământ şi este nevoit să se facă remarcat prin virtuţile cavalereşti. În ierarhia nobiliară se află pe un loc codaş. După o perioadă petrecută pe la curţile din Franţa, William îşi descoperă o pasiune care îi va aduce o glorie şi o avere de neînchipuit: turnirul. Turnirurile medievale erau un fel de amestec între sport, amuzament şi exerciţii militare. Destul de des deznodământul putea fi fatal. Ţelul principal consta însă în capturarea de prizonieri, care apoi se răscumpărau – o activitate pe care William Marshal a transformat-o într-o veritabilă artă, învingând se pare undeva pe la 500 de oponenţi în cadrul turnirurilor.

Promiţătorul şi perseverentul tânăr luptător atrage şi atenţia casei regale. Henric al II-lea îl angajează în 1170 ca profesor pentru prinţul Henric. Când acesta moare 13 ani mai târziu, cei dpoi deja dezvoltaseră o amiciţie foarte strânsă, de altfel atât de strânsă încât cavalerul se oferă să ducă la bun sfârşit jurământul prinţului de a lua parte la războaiele sfinte din orient. Nu se ştiu foarte multe despre campaniile lui William din Tara Sfântă, dar oricum, este unul dintre ultimii vizitatori ai acestor ţinuturi înainte ca statele latine să fie anihilate de către armatele lui Saladin.

Fie că este vorba de Henric, Richard sau urmaşul său, John, William reuşeşte să se facă indispensabil fiecărui monarh. Dificultăţile politice şi intrigile de la curte îl aduc nu doar o dată în situaţii problematice. Graţie însă personalităţii sale şi talentului său diplomatic, care îi pun în umbră chiar rezultatele excelente de la turniruri, el izbuteşte să depăşească orice criză.

Steaua norocoasă a lui William îi străluceşte cel mai puternic când acesta se află deja în cel de-al şaptelea deceniu al vieţii sale. In noaptea lui 19 octombrie 1216 moare regele John, care îi lasă fiului său Henric o ţară sfâşiată de războaie civile. Nobilimea regalistă cade de acord să-l numească pe William regent. Cavalerul sărac şi rătăcitor de altădată este acum vârful de lance al statului englez – şi are grijă de poziţia sa. Chiar în anul următor acesta învinge o coaliţie de lorzi rebeli şi pe aliaţii lor francezi. Cu această ocazie îşi etalează iarăşi talentul militar, în pofida vârstei inaintate. Urmează un tratat de pace foarte favorabil, care îi asigură lui Henric al III-lea coroana.

În timpul care îi mai rămâne, William încearcă să stabilizeze relaţiile politice ale Angliei. Astfel confirmă şi prelucrează Magna Charta, prin care în 1215 regele John le acordă unele privilegii nobililor locali. Documentul este considerat un fundament al monarhiei constituţionale. În altă cinjuctură însă, William pare mai puţin liberal. Nimeni nu se aştepta ca tocmai el, celebritatea luptelor medievale, să interzică jocurile care i-au adus faima. Dar în atmosfera tensionată a conflictelor civile lui William i se părea că turnirurile ar fi amplificat violenţele.

“Cavalerul rătăcitor era acum supus omului de stat”, comenta biograful său, Sidney Painter. A fost printre ultimele măsuri luate de către regent. William Marshal, a cărui traiectorie tumultoasă îl purtase prin focul a zeci de bătălii, moare paşnic pe 14 mai 1219, în sânul familei sale.

Complotul prafului de puşcă

Cea mai faimoasă conspiraţie din istoria Angliei , „complotul prafului de puşcă” a vizat aruncarea în aer a clădirii Parlamentului din Londra, în ziua ceremoniei de deschidere a lucrărilor acestuia, la 5 noiembrie 1605, şi uciderea în acest mod a regelui Iacob I şi a întregii aristocraţii protestante, al căror loc la conducerea ţării urma să fie luat de catolici.



Începând cu anul 1603, când regina Elisabeta I a Angliei a murit, englezii catolici au sperat că succesorul la tron le va arăta mai multă toleranţă religioasă. În ziua morţii Elisabetei I, o mare nelinişte a cuprins Anglia. Marinarii protestanţi se pregăteau să oprească o invazie papistă venită din Flandra. Spiritele s-au liniştit la aflarea veştii că Iacob al VI-lea, calvinistul, avea să sosească din Scoţia pentru a fi încoronat ca Iacob I al Angliei.

În partea a doua a domniei Elisabetei I, catolicii romani suferiseră din pricina prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuite au înăsprit-o. Nu aveau acces la nici o funcţie locală sau naţională; nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană.

Elisabeta I le-a impus supuşilor săi un conformism la fel de riguros ca odinioară biserica romană. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă, cu privire la cele treizeci şi nouă de articole; clerul nu putea folosi decât Cartea de rugăciuni oficială, iar comisiile ecleziastice se dovedeau tot atât de severe ca odinioară tribunalele catolice.

La începutul domniei lui Iacob I, adepţii bisericii romane nu mai reprezentau decât a douăsprezecea parte a populaţiei Angliei. Urcarea pe tron a fiului Mariei Stuart le-a inspirat catolicilor mari speranţe în acordarea unei mari libertăţi religioase. Regele nu a făcut acest lucru şi, în acest context, un grup de catolici fanatici a decis că o acţiune violentă este legitimă, chiar mandatată de situaţia cultural-religioasă a ţării.

La începutul secolului al XVII-lea, catolicii din Anglia se simţeau frustraţi din cauza intoleranţei religioase pe care le-o arătau protestanţii şi, cu toate eforturile lui Iacob I de a mulţumi pe toată lumea, opiniile religioase diferite alimentau mereu reacţiile conflictuale ale nobilimii engleze. Unii dintre catolici au văzut în violenţă singura cale de a obţine din nou tolerarea religiei lor, deşi mulţi nu erau de acord cu această cale de rezolvare a situaţiei. Un grup restrâns de catolici a pus la cale complotul prafului de puşcă, încercând să arunce în aer clădirea Parlamentului în ziua ceremoniei de deschidere a lucrărilor acestuia, la 5 noiembrie 1605. Majoritatea istoricilor cred că cei implicaţi în complot voiau să-l omoare pe rege, să producă o revoltă populară şi să readucă pe tron un monarh catolic sau pe fiica regelui, Elisabeta.

Conspiratorii au început prin a săpa un tunel, dar au descoperit, din întâmplare, o încăpere situată exact sub Camera Lorzilor, ceea ce i-a scutit să mai sape o galerie.

Nu sunt cunoscute în întregime circumstanţele în care a fost descoperit complotul şi există mai multe teorii privind modul în care au fost prinşi conspiratorii. O variantă a acestei istorii spune că doar cu câteva ore înainte de punerea sa în aplicare complotul a fost descoperit cu totul întâmplător de către Sir Thomas Knyvet, care l-a găsit pe unul dintre liderii rebelilor, Guy Fawkes, ascuns într-o pivniţă care se întindea sub clădirea Parlamentului. Suspectând că la mijloc e ceva necurat, Sir Thomas Knywet a ordonat percheziţionarea locului, prilej cu care au fost descoperite nu mai puţin de douăzeci de butoaie pline ochi cu praf de puşcă (după alte variante, treizeci şi şase sau chiar patruzeci şi trei), o cantitate suficientă pentru distrugerea întregului edificiu. S-a vorbit de aproximativ 800 de kilograme de praf de puşcă.

Arestat şi torturat, Fawkes a dezvăluit iţele întregii conspiraţii, astfel încât majoritatea complicilor săi a fost arestată chiar în dimineaţa zilei de 5 noiembrie 1605, când complotul urma să fie pus în practică.


Procesul a opt dintre conspiratori a început la 27 ianuarie 1606. Principalii lideri ai conspiraţiei, în frunte cu Fawkes, au fost condamnaţi la spânzurătoare, urmând ca înainte de a fi ucişi să fie spintecaţi, iar măruntaiele lor arse. Nedorind să treacă prin supliciul la care a fost condamnat, în ziua execuţiei, 31 ianuarie 1606, Fawkes a profitat de un moment de neatenţie al călăilor şi, în timp ce urca scara eşafodului, s-a aruncat în cap, rupându-şi gâtul şi murind pe loc. Ceilalţi condamnaţi n-au fost la fel de norocoşi şi au sfârşit în chinuri cumplite. Printre aceştia s-au numărat John Whynniard, Robert Catesby şi Thomas Wintour. În acelaşi an, Parlamentul a stabilit ca ziua de 5 noiembrie să fie „zi de mulţumire naţională”. Complotiştii au fost rupţi în două de cai, după ce le-au fost arse organele genitale şi intestinele. A fost executat şi stareţul iezuiţilor englezi, Henry Garnet, care a fost acuzat că a dat ideea complotului, cu toate că, spun istoricii, aceştia ar fi fost străin de conspiraţie.


În fapt, complotul prafului de puşcă a fost condus de un bărbat pe nume Robert Catesby, Guy Fawkes, cel care a rămas în memoria colectivă ca principalul autor al acţiunii, fiind doar cel care a pregătit şi plantat explozibilul în Parlament. Complotul a fost pus la cale de un grup de catolici britanici. În preziua atentatului, Lordul Monteagle, catolic şi el, a primit o scrisoare de avertisment din partea acelor complici care se temeau pentru viaţa lorzilor catolici din Parlament. Lordului i se recomanda prin respectiva scrisoare să nu participe la deschiderea oficială a sesiunii parlamentare. Cel suspectat că ar fi scris această scrisoare era Francis Tresham, cumnatul lui Monteagle, care fusese invitat să se alăture conspiratorilor, dar refuzase oferta.

Monteagle a arătat scrisoarea regelui, iar acesta a ordonat inspectarea subsolului Parlamentului. După o altă versiune Monteagle l-a informat pe Robert Cecil, conte de Salisbury. La primele ore ale zilei de 5 noiembrie 1605, a fost trimisă o patrulă care a cercetat subsolurile Parlamentului. Acolo a fost descoperit Fawkes şi depozitul său de praf de puşcă.

O teorie alternativă sugerează că Salisbury a aflat despre complot cu ceva vreme înainte ca scrisoarea de avertizare să fie trimisă – este posibil ca scrisoarea lui Monteagle să fi fost fabricată de oficiali ai guvernului pentru a-i prinde în capcană pe conspiratori. După ce au descoperit complotul, oficialii guvernului au permis continuarea acestuia, urmărind să-i prindă în flagrant pe cei care îl puseseră la cale.

Unul dintre motivele sugerate pentru această conspiraţie a fost acela că Salisbury îşi dorea ca regele să ia măsuri mai aspre împotriva catolicilor. Ca urmare, a permis complotului să continue pentru a-l împiedica în ultima clipă, punându-i pe catolici într-o lumină şi mai proastă. Totodată, se crede că el ar fi intenţionat să se folosească de acest episod pentru a se pune într-o lumină pozitivă în ochii regelui, jucând în faţa sa rolul celui care i-a salvat viaţa în ultima clipă.

Mai există şi cercetători care sugerează chiar că întreaga conspiraţie a fost inspirată de Salisbury însuşi, astfel încât el să deţină controlul deplin asupra desfăşurării şi să se asigure că apare în cea mai bună lumină posibilă după „descoperirea” complotului. Una din cele mai convingătoare probe în acest sens este faptul că ar fi fost foarte dificil pentru conspiratori să facă rost de praf de puşcă într-o perioadă în care toate depozitele erau controlate de guvern. Salisbury, pe de altă parte, ar fi avut succes mult mai uşor la stocurile de praf de puşcă pe care i le-ar fi transferat ulterior, în secret, lui Fawkes şi celorlalţi.


Au apărut şi întrebări legate de motivul pentru care beciurile Palatului Parlamentului, care nu mai fuseseră cercetate niciodată de soldaţi, au devenit brusc subiectul unei investigaţii atât de amănunţite – efectuată mai întâi de gărzile lui Salisbury, apoi de oamenii regelui. Ce alt motiv ar fi existat pentru a le cerceta, dacă Salisbury nu ar fi ştiut de existenţa complotului? Exista cineva care nu voia ca secretele sale să fie dezvăluite? Era acea persoană Salisbury? Probabil că adevărul nu va fi cunoscut niciodată cu certitudine. Dar de un lucru putem fi siguri şi anume că Fawkes şi cei care au conspirat împreună cu el au fost executaţi public la 31 ianuarie 1606 la Westminster, exact sub zidurile clădirii pe care intenţionaseră să o arunce în aer.


După 1673, pe 5 noiembrie, a devenit un obicei în Anglia din a arde o efigie, de obicei a papei, sau a unor figuri notabile care au devenit ţinte pentru public, cum ar fi Paul Kruger sau Margaret Thacher. Cele mai multe efigii destinate arderii au rămas însă cele ale lui Guy Fawkes. Astăzi, ziua de „Guy Kawkes” este sărbătorită într-un mod inedit pe tot teritoriul Angliei, spre comemorarea complotului: oamenii aprind uriaşe ruguri, lansează artificii şi ard efigii ale lui Fawkes, sărbătorind astfel triumful protestantismului în această ţară.


Complotul prafului de puşcă a atras după sine, pentru o vreme îndelungată, prăbuşirea catolicismului în Anglia. În mintea oamenilor, papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului; timp de un secol, om politic, orice suveran

suspectat că are vreo legătură cu Roma, a fost condamnat de opinia publică.


„Conducătorul” complotiştilor


Guy Fawkes a fost născut şi educat în York. A fost al doilea din cei patru copii dintr-o familie de funcţionari publici cu un nume neobişnuit pentru Anglia acelor vremuri. Tatăl său a murit când Fawkes avea opt ani, după care mama sa s-a căsătorit cu un dizident catolic. Fawkes s-a convertit la catolicism şi a plecat pe continent să lupte de partea Spaniei catolice împotriva olandezilor protestanţi, devenind militar de carieră. A călătorit în Spania să caute sprijin pentru o rebeliune catolică în Anglia, dar nu a avut succes. Întors în Anglia, i-a fost prezentat lui Catesby, după care viaţa sa a fost marcată de ceea ce s-a numit „complotul prafului de puşcă”.

Un preot iezuit l-a descris pe Fawkes ca fiind „plăcut, sociabil, vesel şi loial prietenilor săi.” Un fost coleg de şcoală spunea despre el că a fost „un om cu înaltă calificare în materie de război” şi că acest amestec de pietate şi profesionalism i-a inspirat pe colegii lui conspiratori. Antonia Fraser îl descrie ca fiind „un bărbat înalt, puternic construit, cu păr gros roşu-brun, o mustaţă care curge în tradiţia timpului, şi o barbă stufoasă, maro-roşcată” şi că era „un om de acţiune... capabil de argumente inteligente, rezistent fizic, oarecum spre surprinderea duşmanilor săi.” Despre el englezii spun în glumă că este „singurul om care a intrat vreodată în Parlament cu intenţii oneste”.

st1:*{behavior:url(#ieooui) }

Problema succesiunii la tron a femeilor în Anglia...


În Anglia Evului Mediu, ideea unei femei-monarh era extrem de controversată și trezea amintiri foarte neplăcute privind ce se întâmplase în secolul al XII. Atunci, pretențiile Matildei, fiica lui Henric I, de a accede la tron după moarta tatălui ei, au aruncat țara într-un lung și sângeros război civil. În secolul al XVI-lea, situația părea să fie pe cale să se repede, după moartea tânărului Edward al VI-lea. Cu toate acestea, a fost posibil atunci ca tronul să revină unei femei.

În secolul XXI, ne este ușor să ne imaginăm o regină medievală puternică, având-o bineînțeles în minte pe Elisabeta I. Iar pentru englezii contemporani, care trăiesc de șase decenii sub conducerea Reginei Elisabeta a II-a, predecesoarea sa reprezintă un adevărat icon cultural, și încă unul și mai important decât Henric al VIII-lea.

Anglia a fost condusă de regi până la jumătatea secolului al XVI-lea, când Ccoroana a revenit unor femei: Mariei, prima fiică a lui Henric al VIII-lea, și Elisabetei, care avea să devină unul dintre cei mai importanți monarhi din întreaga istorie a țării. Însă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, nimeni – nici Henric, nici miniștrii sau supușii săi – nu își imaginea ce avea să urmeze. Pentru Henric al VIII-lea, cât și pentru strămoșii săi, Coroana trebuia să revină, fără niciun fel de discuție, unui bărbat. Regele trebuia să păstreze ordinea în regat în calitatea sa de judecător suprem și trebuia să meargă la război pentru protejarea țării împotriva amenințărilor externe. Iar în mintea tuturor, aceste sarcini nu puteau fi îndeplinite de o femeie. Sarcinile reginei erau cu totul altele, după cum ne arată și originile cuvântului. Queen își are originile în cuvântul anglo-saxon cwén, care înseamnă doar „soția regelui”, nicidecum omologul său feminin.



De aceea își dorea Henric al VIII-lea atât de tare un fiu. Fiind al doilea monarh al unei dinastii noi și încă fragile carescosese Anglia dintr-un îndelungat război civil, era datoria sa de a da țării o dinastie glorioasă. Fiicele nu intrau în planul său decât în ideea că ele puteau contribui la întârirea dinastiei și a poziției internaționale a statlui prin alianțele matrimoniale. Henric a refuzat pe parcursul vieții să se gândească la posibilitatea ca una dintre fiice să-i succeadă la tron, și asta în pofida faptului că femeilor nu le era interzis în mod explicit, ca în Franța, să preia Coroana. În alte țări, precum în Spania, au existat precedente care au favorizat venirea la tron unor femei. În Castilia, exemplul domniei Reginei Urraca, din secolul al XII-lea, a fost folosit pentru a asigura ascensiunea la tron, 300 de ani mai târziu, a Isabelei, prima soarcă a lui Henric. La rândul său, această experiență a convins-o pe fiica Isabelei, Catherine de Aragon, că fiica ei, Mary, este demnă de tronul englez.

Însă în Anglia, istoria venea cu exemple negative. Pretențiile Matildei, fiica lui Henric I, de a moșteni tronul la moartea tatălui său nu au dus la prima domnie a unei regine, ci la 18 ani de război civil. În cele din urmă, dreptul Matildei de a asigura succesiunea a fost recunoscut prin Tratatul de la Winchester, însă prin venirea la tron a fiului ei. Astfel, era acceptată posibilitatea ca succesiunea să fie asigurată și pe linie feminină (nu ca în Franța).

Evident, Henric nu și-ar fi dorit să moară câtă vreme unicul său fiu era încă minor. În 1547, la moartea sa, Edward – noul Edward al VI-lea – avea doar 9 ani și nu era cu nimic mai capabil ca surorile sale mai mari să-și exercite rolul. Totuși, Henric al VIII-lea a lăsat în testament dispoziții privind situația tragică în care i s-ar întâmpla ceva lui Edward. Henric declara că moștenitorii din sângele lui trebuie să aibă prioritate; astfel, fetele sale ar trebui să moștenească tronul în ciuda faptului că erau copii ilegitimi. Faptul că această contradicție nu a fost niciodată contestată în timpul vieții sale se datorează autorității puternice de care s-a bucurat Henric al VIII-lea.

După urcarea pe tron, Edward avea alte idei. Deși foarte tânăr, cu puțin timp înainte de moartea sa, el a propus propria regulă de succesiune, neacceptând – din motive religioase – ideea unei femei monarh. Tot din motive religioase, el a refuzat din start posibilitatea ca sora sa, Mary, care era de religie catolică, să poată moșteni Coroana. Problema era că pe linia Tudorilor nu exista niciun moștenitor masculin. Henric al VII-lea avusese trei băieți, dar doar unul supraviețuise, cel care a devenit Henric al VIII-lea. Iar surorile acestuia au lăsat doar moștenitori de sex feminin: Mary, Regina Scoției, era moștenitoarea Margaretei, sora mai mare a lui Henric, iar fiica acesteia, Frances Brandon, Ducesă de Suffolk, avea la rândul ei doar trei fete: Jane, Katherine și Mary Grey.

Edward le-a exclus pe surorile lui vitrege din ecuație pentru că nu erau copii legitimi, iar vărul său scoțian nu era protestant. Astfel, verișoarele sale - Jane, Katherine și Mary Grey - reprezentau, în opnia lui, singura opțiune. Inițial, dispoziția privind succesiunea pe linia surorilor Grey spunea că tronul trebuie să revină moștenitorilor de sex masculin ai lui Jane (the Lady Jane’s male heirs), cea mai mare dintre surori. Însă această dispoziție a fost modificată, devenind the Lady Jane and her male heirs. Jane Grey devenea astfel moștenitoarea Coroanei. Această chestiune a fost decisă cu doar câteva săptămâni înaintea morții tânărului rege.

Jane Grey a fost proclamată regină – prima din istoria Angliei – pe 10 iulie 1553. Ea va deveni cunoscută însă drept „Regina de 9 zile”, căci domnia sa se va sfârși la doar nouă zile de la proclamarea ei ca regină.

Poziția ei, oricum controversată, era acceptată doar ca parte a unei strategii prin care Edward urmărise să păstreze linia de regi protestanți. În plus, se punea problema dacă Edward avusese dreptul de a nu ține cont de testamentul tatălui său și de legile adoptate anterior de Parlament. Mai mult decât atât, modalitatea arbitrară prin care Edward impusese modul de succesiune a fost privită drept un posibil precedent foarte periculos. De aceea, în scurtă vreme, a devenit clar că moștenitorul legitim – inclusiv în viziunea populației – era Mary, fiica mai mare a lui Henric al VIII-lea.

Ea a fost proclamată regina Angliei pe 19 iulie 1533, iar problema privind dreptul unei femei de a moșteni tronul a fost decisă definitiv dintr-un singur motiv: pur și simplu nu exista altă variantă. Singura controversă din jurul lui Mary se datora religiei sale: ea era catolică și era decisă să restaureze catolicismul în Anglia.

Imediat, s-a pus și problema succesiunii. Mary avea 37 de ani și nu era căsătorită. Era, deci, foarte important să găsească un soț cât mai repede, căci nu putea concepe ca, în cazul morții sale, tronul Angliei să ajungă în mâinile fiicei bastarde - și, poate mai important chiar, prostestatne! - ale Annei Boleyn.

Problema era că, potrivit tradiției, soțiile trebuiau să se supună soților. Dar dacă soția era regină?! Însemna asta că, prin căsătoria lui Mary, țara ar fi câștigat un rege care ar fi avut mai multă autoritate decât regina? De aceea, mulți considerau că Mary trebuie să se căsătorească cu un englez, căci un soț dintr-o dinastie străină s-ar fi amestecat în probleme interne ale țării. Mary a decis însă că nu se poate căsători cu un englez, căci acesta ar fi fost supusul ei și nu putea iubi un om, și nici nu i se poate supune în calitate de soție, care nu-i este egal. De aceea, trebuia să-și caute un soț al cărui statut să fie la același nivel cu al ei. Astfel, la 25 iulie 1554, Mary se căsătorește cu vărul ei, Regele Filip al II-lea al Spaniei. Povtrivit înțelegerilor încheiate, Filip avea să poarte titlul de rege al Angliei, fără a avea însă niciun fel de autoritate în această calitate.

Dacă Mary ar fi avut vreun moștenitor, viitorul Angliei ar fi putut consta într-o uniune cu teritoriile spaniole din Țările de Jos. Dacă ar fi trăit mai mult, catolicismul pe care a încercat să-l restaureze în Anglia ar fi putut prinde rădăcini mai puternice. Însă Mary a murit la 42 de ani, în noiembrie 1558, iar Coroana a revenit surorii sale mai tinere, Elisabeta, care beneficiase de oportunitatea de a observa îndeaproape problemele cu care s-ar putea confrunta în calitate de regină a Angliei. Elisabeta a fost proclamată regină pe 17 noiembrie 1558, iar la acel moment nimeni nu bănuia că această tânără de 25 de ani avea să influențeze într-atât istoria țării sale încât să dea numele unei epoci.