ISTORIE=ANGLIA

Rezumarea primului mesaj :

Episodul I
=====
Episodul II
=====
Episodul III
=====
Razboiul Rozelor (Ultimul episod)
=====

Poveştile nunţilor regale, de la Geroge al VI-lea, la...
O întreagă lume va fi vineri cu ochii aţintiţi asupra monarhiei britanice. Căsătoria prinţului moştenitor William cu Kate Middleton este prima nuntă regală din secolul XXI. Rochii de basm, trompete şi toboşari, caleşti, pălării, transmisiunii televizate şi reguli de fier, acestea sunt caracteristicile nunţilor familiei regale a Marii Britanii, de mai multe generaţii încoace, relatează BBC History
Iată câteva din nunţile care au făcut istorie la Windsor, începând chiar cu cea a lui George al VI-lea (fost duce de York) şi care, conform succesiunii regale avea cam acelaşi şanse să ajungă în rege, cam câte are azi fratele lui William, Harry. De altfel chiar anul acesta a fost ecranizată povestea regelui George al VI-lea, în celebra peliculă Discursul Regelui, film premiat cu Oscarul în urmă cu câteva luni.


Nunta viitorului George VI (pe când era Duce de York) cu Elizabeth Bowes-Lyon. Perechea din stânga sunt Earl şi Contesa de Strathmore, iar în dreapta regele George V şi regina Mary, 26 Aprilie 1923.

Nunta Elisabetei a II-a
În 20 noiembrie 1947, prinţesa Elisabeta a Angliei s-a căsătorit cu Philip Mountbatten, prinţul Greciei şi al Danemarcei şi, apoi, duce de Edimbourg.

Cei doi se cunoscuseră cu un an în urmă. Viitoarea Regina avea doar 21 de ani. Încoronarea Elisabetei ca regină a Angliei a avut loc cinci ani mai târziu, în 1952.

Palatul Buckingham, reşedinţa oficială a Reginei şi a familiei regale, este şi un loc ideal pentru nunţi. Palatul are 775 de camere, numeroase săli pentru recepţii şi... bucătari extrem de talentaţi.


Elisabeta şi prinţul consort Phillip, duce de Edinburgh, după cermonia de la Westminster Abbey, 20 Noiembrie 1947.
Nunta Prinţesei Margareta, sora reginei Elisabeta a II-a

Nunta prinţesei Margatet, soră mai mica a Reginei, a fost una dintre cele mai mediatizete evenimente, ale momentului.

Margaret s-a măritat, din dragoste, cu fotograful Antony Armstrong-Jones, în 6 mai 1960 şi a avut parte de toate ceremoniile care se cuvin unei prinţese.

Margaret a avut doi copii, Linley şi Sarah, iar cuplul s-a despărţit oficial în 1976, divorţând un an mai târziu. Divorţul prinţesei a fost primul divorţ regal, după cel al Regelui Henri al VIII, din secolul al XIV-lea.


Prinţesa Margaret şi soţul ei salutând mulţimea din balconul Palatului Buckingham la nunta lor, 6 Mai 1960.
Nunta Prinţesei Anne, singura fiica a reginei Elisabeta a II-a

Printesa Anne a Marii Britanii, singura fiica a Reginei Elisabeta a II-a şi a printului Phillip, s-a căsătorit cu locotenentul Mark Phillips, pe 14 noiembrie 1973, la Catedrala Westminster din Londra.
Cei doi au doi copii, Peter Phillips (primul nepot al Reginei Elisabeta a II-a) şi Zara Phillips.
Cuplul s-a destrămat în 1989, iar în 1992 au divorţat, Prinţesa Anne recăsătorindu-se în acelaşi an, pe pe 12 decembrie 1992 cu Timothy Laurence, care în momentul căsătoriei era comandant în Marina Regală, astăzi este viceamiral.


Pinţesa Anne şi Mark Phillips, alături de Charles, elisabeta a II-a şi soţul acesteia Philip la balconul Palatului Buckingham, 14 Noiembrie 1973.
Nunta lui Charles cu Lady Diana Spencer

Prinţul Charles de Wales este primul fiu al cuplului Elisabeta - Phillip şi este moştenitor al tronului Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Căsătoria Dianei cu prinţul moştenitor a fost, cel puţin până acum, cel mai mare eveniment de la Palatul Buckingham.

Cei doi s-au logodit în 24 februarie 1981, Diana Spencer căsătorindu-se cu Charles în 29 iulie 1981.

Cei doi s-au separat în 9 decembrie 1992, sau cel puţin acesta a fost momentul în care separarea a fost confirmată oficial şi au divorţat în 28 august 1996.

Diana a murit într-un accident de maşină, la Paris, în 31 august 1997. Nunta Dianei a fost însă un eveniment mondial. A fost atins un record absolut de telespectatori, un miliard de oameni privind transmisiunile în direct ale ceremoniilor de la Palatul Buckingham.


Charles şi Lady Diana la nunta lor, 29 July, 1981.
Nunta prinţului Andrew, al doilea fiu al Reginei

Prinţul Andrew, al doilea fiu al Reginei, s-a căsătorit în 23 iulie cu Sarah Ferguson, supranumită Fergie. Ei au doi copii, Beatrice şi Eugenie. Cuplul a divorţat, în mai 1996, spre disperarea Reginei, care a avut de înfruntat, la doar câteva luni distanţă, divorţurile oficializate a doi dintre fii săi, dupa ce şi printesa Anne, fiica Reginei, divorţase în 1992.


Ducele şi Ducesa de York în ziua nunţii lor, 23 July 1986.
Nunta prinţului Edward

Iubit de presă pentru eleganţa sa, mai ales în contextul relaţiei tensionate dintre Charles si Diana, pe care presa a savurat-o, prinţul Edward, fiul cel mic al Reginei s-a căsătorit cu Sophie Rhys-Jones.
Ceromonia a fost celebrată în 19 iunie 1999 si a adus un aer proaspăt familiei regale, mult încercată după seria de divorţuri şi scandaluri şi, mai ales, de moartea prinţesei Diana.


Prinţul Edward şi soţia sa Sophie Rhys-Jones în faţa capelei St.George din Windsor, 19 June 1999
Charles şi Camilla

Prinţul Charles s-a recasatorit cu celebra Camilla Parker Bowles, despre care se spune că ea a fost tot timpul motiv de scandal între prinţul mostenitor şi fosta lui soţie Lady Di
Legendara Camilla şi-a văzut visul cu ochii abia în 2005, după ce în anii '80 Regina refuzase în numeroase rânduri căsătoria lui Charles cu aceasta pe motiv că este mai în vârstă decât prinţul, viitor Rege.


Prinţul de Wales, Charles şi Camilla, Ducesă de Cornwall la nunta lor, 9 Aprilie 2005.
William şi Kate

Despre cei doi nu se poate vorbi încă drept soţi. Istoria lor împreună începe pe 29 Aprilie, 2011.
Nunta Prinţului William de Wales cu Kate Middleton va avea loc la Westminster Abbey. Prinţul William, care este al doilea în linia de succesiune la tronul britanic a întâlnit-o prima data pe Kate Middleton în 2001, în timp ce amandoi studiau la Universitatea St Andrews din Scoţia.
După căsătorie cuplul intenţionează să locuiască în Insula Anglesey din Wales, unde William se antrenează pentru a deveni pilot de elicopter.

Elizabeta I – fecioara care a nascut o natiune
Numita „Regina Virgina”, Gloriana sau „Buna regina Bess”, Elizabeta I a Angliei a fost al cincilea si ultimul monarh din dinastia Tudorilor, dar totodata si unul dintre cei mai mari suverani britanici. Fiica a terifiantului Henric VIII si a Annei Boleyn, femeia executata cand fetita avea doar doi ani si jumatate, Elizabeta a fost declarata ilegitima, dar printr-un concurs neobisnuit de imprejurari va ajunge sa obtina tronul si sa stapaneasca Anglia cu o mana de fier pentru patru decenii si jumatate (1558-1603). Dincolo de toate ciudateniile acestei suverane, o intrebare i-a framantat si ii framanta inca pe istorici: de ce Elizabeta nu s-a casatorit niciodata?

Jack Spintecătorul - legenda care infioară
De departe cel mai celebru criminal în serie, Jack Spintecătorul este pseudonimul dat unui criminal anonim care a acţionat în zona Whitechapel din Londra, între sfârşitul lunii august şi începutul lunii noiembrie 1888. Identitatea sa nu a fost încă descoperită, însă asasinatele sale au ajuns în manualele de criminalistică.
Mutilări de o violenţă rară
Majoritatea victimelor alese de către criminal erau femei, în special prostituate. Orele preferate erau cele din noapte sau cele de dimineaţă, crimele fiind realizate chiar în locuri publice. Victimele erau atacate pe la spate, criminalul strangulându-le şi apoi mutilându-le şi disecând corpurile. Oficialii au considerat că asasinul avea unele cunoştinţe de chirurgie, căci Jack Spintecătorul obişnuia sa scoată organele interne ale femeilor asasinate. Brutalitatea omorurilor şi ineficienţa poliţiei au ajuns subiecte de ziar în acea vreme, contribuind la sporirea faimei asasinului, dar şi a fricii populaţiei.
Seria de 5 victime
Multe crime petrecute în Londra acelei perioade au fost atribuite lui Jack Spintecătorul, însă numai cinci sunt considerate a fi în mod clar realizate de către acest criminal. Cele cinci victime asasinate de către Jack Spintecătorul au fost: Mary Ann Nichols, Annie Chapman, Elizabeth Stride, Catherine Eddowes şi Mary Jane Kelly.
Mary Ann Nichols avea 43 de ani atunci când a fost ucisă pe 31 august 1888 pe Busk’s Row (astăzi Durward Street). Raportul poliţiei menţiona “Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai odioasă decât aceasta”
Annie Chapman a fost următoarea vctima, fiind ucisă pe 8 septembrie la vârsta de 47 de ani pe Hanbury Street. Abdomenul său era spintecat, iar mai târziu s-a constatat faptul că uterul sau a fost extras.
Pe 30 septembrie a fost înregistrată o crimă dublă, cele doua victime fiind Elizabeth Stride şi Katherine Eddowes. În cazul lui Elizabeth Stride lipseau mutilările din zona abdomenului, fapt ce a determinat autorităţile să creadă fie că acest asasinat nu poate fi atribuit lui Jack Spintecătorul, fie că asasinul a fost întrerupt în timpul atacului. În cazul lui Eddowes, rinichiul stâng şi parte din uter au fost extrase. Ziarele menţionau cruzimea cu care a fost ucisă Catherine Eddowes: “in acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese practice smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în jurul gatului”.
Ultima crimă a fost şi cea mai violentă. Victima, Mary Jane Kelly, a fost ucisă pe 9 noiembrie în camera în care locuia. Gâtul său era secţionat, capul aproape fiind desprins de trup, abdomenul era spintecat, braţul drept şi sânii fuseseră taiati, corpul fusese eviscerat. Chipul său a fost mutilat, iar gambele au fost răzuite de carne.
Identitatea lui Jack Spintecătorul nu a fost elucidată, numeroase teorii indicând nume ale celebrului criminal. Mai mult decât atât, s- a sugerat faptul că asasinul a fost, de fapt, femeie, însă nicio ipoteză nu a confirmat un anumit nume .

Britanicii din antichitate beau vin din craniile cadavrelor
O nouă descoperire a cercetătorilor de Muzeul de Istorie Naturală din Londra arată că britanicii din antichitate beau vin din craniile cadavrelor îşi mâncau morţii, iar craniile acestora le foloseau pe post de cupe din care beau diferite lichide, relatează Reuters

Specialiştii londonezi au descoperit oase umane vechi de peste 15.000 de ani în sudul Angliei, iar dintr-o analiză mai amănunţită a reieşit că britanicii antici prezentau anumite forme de canibalism, iar craniile erau transformate în cupe pentru băuturi.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că craniile erau curăţate meticulos de orice urmă de ţesut pentru a se putea bea din ele.
”Este imposibil să ne dăm seama exact la ce erau folosite craniile, dar din descoperirile recente reiese că puneau în ele sânge, vin sau alte băuturi foloiste în anumite ritualuri”, a declarat Chris Stringer, unul dintre cei care au descoperit fragmentele de oase.

Pavilionul Regal din Brighton
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, George, print de Wales, fiul cel mai mare al regelui George al III-lea, suveranul Marii Britanii, a vizitat micul oras Brighthelmstone de pe coastele Sussex-ului, intr-un moment in care vacantele pe tarmurile marilor devenisera foarte la moda. Experienta l-a incantat atat de mult incat mai tarziu a inchiriat o mica ferma in valea Steine, care cobora spre mare. Cuprins de entuziasm a cumparat casa si l-a insarcinat pe arhitectul Henry Holland, cunoscut in orasul rebotezat Brighton, sa-i largeasca locuinta, astfel incat aceasta sa devina cu adevarat demna de o resedinta regala.

2 septembrie 1666 - Marele Foc din Londra

Marele Foc din Londra a fost una dintre cele mai grave dezastre care au afectat, de-a lungul istoriei, capitala britanica, devastand total orasul medieval, fara insa a lovi si cartierul aristocratic, Westminster, cu palatul regal de la Whitehall. Incendiul s-a declansat in brutaria unui anume Thomas Farynor, de pe Pudding Lane, in noaptea de 2 spre 3 septembrie si s-a raspandit rapid spre vest, de-a lungul Londrei.

Revolutia din 1848, ratată în Anglia şi Irlanda
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/revolutia-1848-ratata-anglia-irlanda
Revoluţia din 1848 a izbucnit în toată Europa, din Franţa până în Rusia. Unele state erau proaspăt „întinse” politic, Rusia în Polonia, Franţa în Algeria. Între 1848-1851 Franţa a intervenit în Algeria pentru a rezolva o serie de revolte iar Rusia în noile provincii occidentale stăpânite. În alte părţi ale Europei în 1848, vechiile monarhii şi imperile, au luptat împotrivat liberalismului naţional: de exemplu forţe ale monarhiei prusace în Silezia, Austria şi Ungaria, Lombardia şi Veneto.
Anul 1848 a găsit Marea Britanie într-o situație diferită de restul continentului. În timp ce baricadele zguduiau monarhiile europene, provocând schimbări constituționale, în Anglia mișcările revoluționari au avut o intensitate mică, iar sistemul constituțional a rămas intact. În teritoriul britanic chartismul a revenit pentru un scurt timp în 1848 iar în Irlanda sleită de foamete, revolta condusa de William Smith O`Brien a fost înnăbușită într-o cultura de varză din Tipperary. Dacă în anul 1848 tot mai multe regimuri europene garantau constituții mai liberale, în Marea Britanie şi Irlanda primele semene ale unei reforme se simt după anii șaizeci, relatează athenian-legacy.com
Dar pentru o mai bună înţelegere a evenimentelor din 1848 în Anglia, trebuie să fixăm nişte repere în contextul extern în care se găsea imperiul britanic, ce a influenţat mişcările politice din Anglia şi Irlanda.
La începutul anilor `40 ai secolului al XIX-la ca şi Franţa şi Rusia, Anglia şi-a extins posesiunile (coloniile), anexând Hong Kong în orientul îndepărtat în 1843, Labuan în Indonezia în 1846, Natal în 1843, Râul Orange din Sud Africa în 1848, Gambia în 1843, Afganistan în 1842, Sind indian în 1843, Punjab 1846-1849, Santara în 1848 şi Sambalpur în 1849 .
După aceste noi anexări, Anglia a fost nevoită să îşi asigure graniţele iar prima măsură era una de ordin intern, pacificând disensiunile interetnice din regiuni pentru a asigura liniştea extinderii pieţii economice britanice. Imperiul britanic era condus prin forţă şi nu printr-un relativ consens cum era de exemplu cel austriac. Parlamentele regionale au fost dizolvate iar la conducerea provinciilor erau numiţi guvernatori. Preocuparea externă a guvernului din Londra a creat şi o emulaţie sentimentală a populaţiei engleze faţă de acest regim a cărui prestigiu era de necontestat după succesele militare.

Clasa de mijloc britanică spre deosebire de colegii lor continentali, au fost loiali coroanei în 1848. Ei s-au mulţumit cu reformele legiferate de politicieni, care promiteau alte schimbări (liberalizări) în viitor dar treptat. „ În timpul zilelor anului 1848, Anglia a stat deoparte, neclintită aparent nezdruncinabilă.
Reformele erau deja la putere în Anglia. ” Aceste aspecte au determinat englezii să aibă încredere în propriile instituţii şi într-un viitor mai bun prospectat de acestea. Mulţi dintre supuşii englezi ai coroanei considerau că era o onoare pentru ei să trăiscă în Marea Britanie a secolului al XIX-lea, o naţiune atât de diferită faţă de celelalte state europene. Fără clasa de mijloc, chartistii nu aveau cum să reuşească să provoace o revoluţie.
Nici măcar viziunea chartiştilor nu era una radicală. Ei percepeau revoluţia ca pe un fenomen greu adaptabil civilizaţiei engleze specific revoluţionarilor continentali. Aceşti revoluţionari de meserie, considerau la rândule că în Anglia nu se poate produce o revoluţie.
Chartiştii s-au orientat spre a colabora cu grupuri sociale nemulţumite de politica metropolei. Chartiştii internaţionalişti, străinii (agenţi parizieni) şi extremiştii irlandezi au susţinut programul chartist.
Implicaţia revoluţionarilor irlandezi a fost una substanţială. În ciuda preocupării produse de agitatorii englezi şi agenţii străini, autorităţile britanice erau mai atente mai degrabă la activitatea irlandezilor radicali din Dublin şi New York. Guvernul se ferea de infiltrările irlandeze în mişcarea chartistă mai degrabă decât influenţele franceze.
Era clar că irlandezii naţionalişti s-au fraternizat cu chartiştii în 1848 aşa cum nu se mai întâmplase înainte. În anii precedenţi, irlandezii s-au regăsit în mişcarea chartistă din Londra, dar chartismul niciodata nu s-a regăsit în Irlanda. Una dintre cauzele principale ale necolaborării acestor forţe ce militau pentru reforme a fost dorinţa lui Daniel O`Connell ce nu dorea să lege mişcarea naţionalistă de chartism.

Moartea „călăuzitorului” naţionalist din 1847 a creat premizele colaborării dintre cele două curente. Mulţi dintre naţionaliştii irlandezi considerau că o colaborare cu chartiştii ar putea duce la anularea Actului de Unire de la 1801.
În 1848, nici un grup social nu a fost mai activ ca irlandezii de pe lângă mişcarea chartistă dar revitalizarea acestei mişcări nu le aparţine. Primele simptome ale chartismului au apărut în iarna dintre anii 1847-1848 când revoluţionarii pregăteau a treia petiţie.
Revoluţiile de la 1848, în special cea franceză au creat o stare de emulaţie în rândul revoluţionarilor irlandezi. Mulţi chartişti englezi au primit cu braţele deschise revoluţionarii irlandezi deoarece „desfăşurau un război în teritoriul inamic” aşa cum bine sesiza Ernest Jones. Presa ne-chartistă denunţa importul de „furie celtică” . În Liverpool, Manchester agitaţiile irlandeze susţineau chartiştii.
Conspiraţiile revoluţionarilor irlandezi erau reale, ei dorind să provoace panică în Marea Britanie pentru a determina plecarea trupelor britanice din insulă. Numeroşi chartişti au fost arestaţi deoarece discursurile lor erau considerate a fi radicale, stimulatoare de revoltă, insurecţie.

Rasism în Insulele Britanice
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rasism-insulele-britanice
Rasismul este o veche năpastă în spaţiul britanic, cele două naţiuni aflate în conflict (cea britanică şi cea irlandeză) promovând rasismul.

Când o comunitate puternică începe să o considere altă comunitate puternică că este formată din maimuţe, porci, bestii ori o rasă umană inferioară, un mare pericol apare pentru cele două comunităţi. Orice studiu decent a stereotipurilor rasismului, ajunge la concluzia că în bună măsură rasismul se naşte din nevoile economice ale unei comunităţi, consideră athenian-legacy.com
Masacre, trafic de sclavi, şi ocuparea unor suprafeţe de pământ străine, au fost în general justificate prin misiuni religioase (cruciadele de exemplu). Astfel de justificări ascundeau deseori intenţia comunităţilor cuceritoare de a coloniza teritoriile ocupate în folos economic.
Dispreţul faţă de poporul irlandez, este foarte întâlnit în cultura britanică. Primele surse scrise ce atestă astfel de atitudini, sunt legate de personalitatea lui Gerald de Wales, a cărui familie a fost direct implicată în invazia normandă asupra Irlandei (secolul al XII-lea). În lucrarea sa, Istoria şi Topografia Irlandei, Gerald a descris poporul irlandez ca fiind net inferior celui normand: „Ei trăiau cu bestiile şi se comportau ca bestiile. Nu s-au dezvoltat deloc de la obiceiurile pastorale prezente şi acum”. Gerald critica tradiţiile şi portul irlandez: „Aveau părul lung şi erau bărboşi” vrând să demonstreze barbaritatea irlandezilor. Practicile religioase şi ritualul căsătoriei sunt deasemenea descrise denigrator de autor: „Acest popor este murdar, căzut în vicii. Dintre toate popoarele este cel mai puţin instruit în ceremoniile religioase. Ei nu plătesc zeciuială, nu se căsătoresc creştineşte şi nu interzic incestul”.
Aplicarea originală a creştinismului de către irlandezi, era un reper pentru critica britanică. În 1574, o expediţie colonială către Ulster condusă de Earl de Essex, a masacrat întreaga populaţie a insulei Rathlin, aproximativ 600 de suflete. Edward Barkley, un membru al expediţie, face un grafic despre metodele oamenilor lui Essex de a masacra populaţia şi concluziona: „Cât de evlavios poţi fi după ce răstorni o rasă slabă şi cum te judecă lumea? Eu consider că sacrificarea unei naţiuni este cel mai mare sacrificiu adus Domnului”.
Când irlandezii au rezistat colonizării, englezii au folosit orice mijloc, militar sau civil pentru ai constrânge pe irlandezi să suporte administraţia britanică. Sir Humphrey Gilbert, guvernatorul militar al irladei considera: „Nu voi aştepta mulţumirile lor ca un cadou primit de la ei, ci le voi obţine eu, oricâte vieţi ar costa, obligând barbaţii, femeile şi copii cu sabia”.
Thomas Churchyard, un pamfletar care l-a însoţit pe Gilbert de Munster, justifica asisinarea non-combatanţilor prin faptul că aceştia aprovizionau rebelii cu mâncare. Pamfletarul descria metodele prina care Gilbert de Munster dorea să supună Irlanda: „Capetele celor ucişi într-o zi erau taiate de corpul defuncţilor şi aduse în locul în care era tabăra noaptea, şi aşezate pe pământ în faţa fiecărui drum ce duce la casa mortului [...], această metodă înspăimânta rudele celor asasinaţi când vedeau capetele, taţilor, soţilor, fraţilor, copiilor, prietenilor”.
Numeroase justificări despre colonizarea Irlandei de către britanici sunt aduse de poetul, Edmund Spenser, în lucrarea sa A View Of The State In Ireland, scrisă în 1596: „Probabil că aceia sunt cei mai barbari oameni [...], fură, sunt cruzi şi sângeroşi, plini de ură şi încântaţi de execuţii, imolari şi basfematori, obişnuiţi să violeze femeile, şi să omoare copii”.
În 1610, a fost publicată lucrarea lui Banarby Rich, A New Description Of Ireland, în care autorul scria: „Timpul s-a oprit, ei trăiesc ca barbarii, în păduri, în mlaştini, în ţinuturi dezolante, fără politică, fără administraţie publică, neîmbrăţişând nici o religie, drept sau dragoste. Dintre toate acestea irlandezii au îmbrăţişat doar plăcerea pentru războaie civile [...], carnivali, devoratori de carne trupească, învăţaţi să fie haini chiar între ei, dar irlandezii cu tot respectul sunt şi mai fioroşi cu vecinii lor.
La sosire sa în Dublin în 1649, Cromwell spunea: „Providența divină, el și armata sa vor duce marea lucrare, împotriva barbarilor irlandezi”. După ce armata a reuşit să cucerească oraşul Drogheda, şi a ucis întreaga garnizoană, Cromwell spunea: „Mulţumim Domunului pentru ca ne-a binecuvântat efortul nostru din Drogheba… Duşmanul avea o garnozoană de 3000 de soldaţi viguroşi în oraş… Nu cred că 30 din cei 3000 de soldaţi au scăpat cu viaţă. As vrea ca toţi, să îi mulţumim onest Domnului”. După acest masacru, Cromwell a mai omorât 2000 de soldaţi în Wexford.
Dispreţul englezilor pentru irlandezi se încadra în dispreţul general al englezilor faţă de străini. Un călător elveţian De Saussure observa în 1727: „Nu cred că există un popor care să aibe atât de multe judecăţi în favoarea sa decât cel englez, iar acest lucru se observă din vorba şi manierele lor. Ei îi privesc in general pe străini cu dispreţ, şi consideră că nimic nu este bine făcut dacă nu este realizat în ţara lor”.
Rasismul ştiinţific apărut în secolul al XIX-lea pătrunde şi în Marea Britanie. Gândirea socială a rasismului a cărei apariţie a fost posibilă prin convergenţa a multor domenii a cunoaşterii, cu multe contribuţii ale filozofilor, teologilor, anatomiştilor, fiziologilor, istoricilor, poeţilor, călătorilor, are la bază, principiul clasificării specilor.
Francis Galton, rudă îndepărtată a lui Darwin, foloseşte concluziile ideilor acestuia asupra deosebirilor rasiale pentru a promova un eugenism care animă, între aletele, primele dezbateri de la Sociological Society Of London. La aceste întâlniri participă, fără să adere neapărat la opiinle respective, personalităţi ca: Max Nordau, Bertrand Russel, Ferdinand Tonnies, George Bernard Shaw, H.G. Wells.
Eugenisumul nu este monopoplul gândirii conservatoare sau a extremei drepte de mai târziu, el reprezentând în secolul al XIX-lea, un suport sau o expresie a curentelor de reformă socială, interpretat de multe ori contradictoriu, unii dorind să purifice rasa, iar alţii să determine progresul întregii omeniri.
Tot Imperiul Britanic din secolul al XIX-lea era construit prin intervenţie militară iar apoi printr-o administraţie eficientă. Britanicii atribuiau această superioritate tactico-militară moştenirii anglo-saxone. Această veche idee a superiorităţii anglo-saxone a fost adaptată gândirii secolului al XIX-lea, teoriilor ştiinţifice ale rasei.
Teoriile rasiste ale secolului al XIX-lea, împărţeau lumea în rase. Criteriul principal de separare fiind considerat aspectul exterior. Se spunea că aceste rase mmoşteneau din generaţie în generaţie nu doar aspectul fizic, ci şi carateristicile psihice. Aceste „diferenţe” penmiteau teoreticienilor rasiali, o clasificare a raselor. Teutonii ce îi includeau pe anglo-saxoni erau consideraţia rasa cea mai superioară. Negrii erau consideraţi rasa cea mai inferioară iar pe undeva pe la mijloc, erau evreii şi urmaşii celţilor adică irlandezii. De exemplu cercetătorii antropologi a acelor vreuri afirmau că, cranile irlandezilor sunt inferioare celor anglo-saxone.
În 1850, anatomistul Robert Knox, descrie caracterul celţilor ca fiind de un fanatism debordant, iubitori de război şi de dezordine socială, urând ordinea şi binefacerile industrializării, lipsiţi de educaţie, bune maniere. În 1862 istoricul britanic Lord Acton scria: „Celţii nu sunt progresişti, nu sunt o rasă cu iniţiativă, sunt aceia care mai degrabă compleatză materialul istoriei fără sa o impulsioneze. Persanii, grecii, romanii şi teutonii sunt făuritori de istorie”.
Un alt exponent al teoriei supremaţiei culturii anglo-saxone, a fost James Anthony Froud, profesor de Istorie la Oxford. El descria tradiţiile irlandeze ca fiind, mai apropiate de ce ale maimuţei decât cele ale oamenilor. El descria irlandezii fiind instabili ca apa în timp ce englezii erau adepţii ordinii şi stăpâni de sine. Doar prin despotism militar se poate administra Irlanda deoarece irlandezii respectă autoritatea doar prin forţă. Froud găseşte similitudini rasiale între negri şi irlandezi. El considera că rasele sunt predestinate pentru inechitate naturală: „Natura ne-a lăsat inegali şi Legile Parlamentului nu ne pot face egali. Unii sunt meniţi să conducă alţii să-i urmeze”.

William Ewart Gladstone
2]Cînd un englez vrea să se-nsoare, unde se duce? La cler. Cînd vrea să-şi boteze copilul, unde se duce? La cler. Cînd vrea să fie înmormîntat, unde se duce?
1]Niciun om nu a reuşit să fie excepţional sau bun decît făcînd greşeli multe şi mari.
=====
William Ewart Gladstone (12.29.1809 - 05.19.1898) a fost un om de stat britanic liberal. Într-o carieră de durată de peste şaizeci de ani, el a servit ca prim-ministru de patru ori (1868-1874, 1880-1885, februarie-iulie 1886 şi 1892-1894), mai mult decât orice altă persoană. Gladstone a fost de 84 de ani - încă fizic viguros, deşi cu auzul şi lipsa vederii - când a demisionat pentru ultima dată, făcându-l cel mai vechi din Marea Britanie prim-ministru. De asemenea, el a servit ca ministru de Finanţe de patru ori (1853-1855, 1859-1866, 1873-1874 şi 1880 - 1882).

Tristul destin al regilor Angliei
Basmele si legendele sunt pline de regi sau imparati intelepti care domnesc pana la adanci batranete, lasand in urma tari bine intocmite si supusi fericiti. Asa ceva se intampla insa in basme, caci in realitate, mai ales la inceputul Evului Mediu, suveranii, numai de vieti lungi si supusi multumiti n-au avut parte. Si poate ca un exemplu edificator, in acest sens, il reprezinta Anglia: majoritatea regilor ei din perioada medievala au avut parte de sfarsituri violente...

Turism


Stonenhenge fascineaza lumea

Secretele Prinţesei Diana

Agenţii precum FBI, CIA sau State Department au dezvăluit o serie de documente legate de activităţile mai multor personalităţi de prim rang.
Acest lucru nu înseamnă că aceleaşi agenţii, şi încă multe altele, nu continuă să păstreze secrete materiale despre alte nume celebre, cum ar fi Diana, Prinţesa de Wales. Diana, amantul ei, Dodi Fayed, şi şoferul Henri Paul au fost implicaţi într-un accident mortal de maşină în Paris, Franţa, pe 31 august 1997. În vreme ce, se ştie, cu certitudine, că există numeroase arhive cu Dosare Secrete despre Prinţesă la o serie de agenţii şi organizaţii oficiale, împrejurările concrete privitoare la moartea sa neaşteptată se amestecă cu alte documente, să le spunem neoficiale, făcute publice, considerate de mulţi ca nefiind nimic mai mult decît praf în ochi, iar de alţii perfect adevărate. În decembrie 1998, ultrasecreta National Security Agency din Statele Unite a certificat că deţine peste 1.000 de pagini cu informaţii clasificate privitoare la viaţa Prinţesei. Faptul că foarte mulţi privesc moartea Dianei cu oarecare rezerve a condus la naşterea unei probleme majore pe plan mondial, legată de conţinutul real al documentelor respective. Refuzul NSA de a face publice Dosarele proprii cu privire la acest subiect nu a făcut altceva decît să întărească suspiciunile presei şi ale publicului. Ziarele de scandal britanice au făcut publice informaţiile pe această temă imediat ce ele au ieşit la suprafaţă: "Şefii Agenţiilor americane de Spionaj au recunoscut cu o seară în urmă că o supravegheau pe Diana de ani buni - şi că au aflat cîte ceva despre cele mai nebănuite secrete amoroase ale acesteia", susţine răspicat "Daily Mirror", în vreme ce "Daily Record" afirmă că implicarea NSA a continuat "chiar pînă în momentul morţii, în urma accidentului de maşină de la Paris, alături de Dodi Fayed". "The Washington Post" a consemnat că "adevărul" era probabil mai puţin "sumbru" şi a redat comentariile unui "oficial american din spionaj", care a declarat că informaţiile conţinute în Dosarele legate de viaţa Dianei erau pur "informale". "Post" a adăugat: "Respingînd cererea, NSA a dezminţit existenţa Dosarului de 1.056 de pagini despre Diana şi a declarat că Fort Meade, sediul Agenţiei, a produs 39 de documente generate şi controlate de NSA, totalizînd 124 de pagini".

=====

Prinţesa Diana s-a logodit în secret cu Dodi Al-Fayed, cu câteva zile înainte de a muri - presă

Eroi şi minuni în Evul Mediu
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/eroi-minuni-evul-mediu
Carol cel Mare, Cidul, Regele Arthur, Roland, Papesa Ioana, Robin Hood, Melusina, vrăjitorul Merlin, vulpoiul şi licornul sunt eroii. Catedrala, cetatea şi claustrul sunt minunile. Jacques le Goff vorbeşte pe larg despre aceste figuri legendare şi despre aceste fenomene ale imaginarului medieval în cartea „Eroi şi minuni ale Evului Mediu“.
„Arthur îi reprezintă foarte bine pe acei eroi ai Evului Mediu care, între realitate şi imaginar, între ficţiune şi istorie, au devenit personaje mitice, la fel cum unele personaje istorice care au existat cu adevărat s-au îndepărtat de istorie, pentru a deveni şi ele mituri şi pentru a se alătura eroilor fictivi din lumea imaginarului“, spune Jacques le Goff, renumit specialist al Evului Mediu.
Legenda arthuriană

Arthur a ajuns rege la vârsta de 15 ani. A obţinut numeroase victorii împotriva romanilor şi a popoarelor Europei Occidentale. Nepotul său, Mordred, i-a răpit soţia şi regatul când Arthur era la luptă. Întors din bătălie, acesta îl ucide pe Mordred, însă şi el este rănit de moarte. Este dus pe insula Avalon, în Ţara Galilor, unde fie îşi aşteaptă sfârşitul, fie aşteaptă să se vindece pentru a-şi recupera regatul. Aşa a luat naştere legenda arthuriană. Arthur este, „prin excelenţă, încarnarea mitică a capului societăţii politice medievale, a Regelui, mai mult decât a războinicului sau a cavalerului“.
Carol cel Mare, un personaj mitic

Iată cum îl caracterizează Le Goff pe Carol cel Mare (742-814): „Un personaj istoric, mare martor al istoriei şi al imaginarului medieval, transformat tot mai mult, şi încă din timpul vieţii sale, în personaj mitic“. Carol cel Mare a primit coroana imperială la Roma, chiar din mâinile papei Leon al III-lea, în anul 800, înainte de Crăciun. Rege al francilor, Carol a fost atât de mare, încât a prezentat un interes enorm pentru cercetători. Mormântul său a fost deschis de nenumărate ori: prima oară, se pare că s-a întâmplat în anul 1000, apoi în 1165, de mai multe ori în secolul al XX-lea, iar ultima oară, în 1998.
„O eroină scandaloasă“

„Papesa Ioana este o eroină scandaloasă şi, în acelaşi timp, o femeie miraculoasă, produs al imaginarului medieval“, notează Jacques le Goff. Autorul mai spune că, în realitate, această papesă nu a existat. Între anii 1250 şi 1550, ea a fost obiectivul unei „credinţe oficiale şi, totodată, populare şi s-a aflat la originea unui obiect cultural şi a unui rit din Biserica creştină din această perioadă“. De fapt, papesa Ioana a întruchipat teama de femeie, răspândită în Biserică, dar şi teama de o intruziune feminină în structura Bisericii.
Într-un articol publicat în anul 1991, în „Dictionnaire des lettres françaises. Le Moyen Âge“, Jean-Marie Fritz a scris: „Împreună cu Graalul, legenda lui Tristan şi a Isoldei reprezintă cel mai mare mit pe care l-a conceput Occidentul medieval, mit al iubirii fatale care conduce la moarte“.
Minuni medievale

Dintre „minunile“ invocate de Le Goff, „catedrala“ face parte dintre „monumentele miraculoase“, ce au lăsat în imaginarul european o reprezentare mitică. Termenul „catedrală“ a apărut în Evul Mediu, mai întâi sub formă de epitet: biserica catedrală, devenind substantiv abia în secolul al XVII-lea. Un rol important în imaginarul medieval îl ocupă lumea animalelor, din care face parte şi licornul. Acesta este un animal extrem de feroce, care-l ucide cu cornul său pe orice vânător care se apropia de el. Însă, dacă se află în faţa unei fecioare, animalul sare la sânul ei, iar fata îl alăptează, pentru ca apoi să-l captureze. În Evul Mediu, licornul a suferit un proces de creştinare, căpătând o imagine a Mântuitorului, un corn al salvării, care poposeşte la sânul Fecioarei Maria. Jacques le Goff mai vorbeşte în cartea sa „Eroi şi minuni ale Evului Mediu“ şi despre Cidul, Jonglerul, Merlin, Jupânul Vulpoi, Robin Hood sau despre Walkiria.

Cel mai scurt război a durat 45 de minute
Cel mai scurt război din lume a fost dus între Zanzibar şi Marea Britanie în 1896. Zanzibar s-a predat după 45 de minute. Conflictul a pornit în momentul în care fostul sultan pro-britanic Hamad bin Thuwaini a murit, iar numirea noului sultan s-a făcut fără acordul consului britanic. Acest lucru a fost considerat (potrivit tratatelor semnate cu statul african) un motiv de război. Moartea bătrânului lider se petrecea pe 25 August 1896.
După ce noului sultan Khalid bin Barghash i s-a dat un ultimatum până în dimineaţa zilei de 27 August 1896, când marina regală a atacat palatul regal şi yahtul sultanului. În mai puţin de 45 de minute de la începutul bombardamentului pe castelul regal era arborat stindardul alb. Sultanul Khalida reusit să fugă în consulatul german şi să ceară azil acestei puteri.
Britanicii şi-au încoronat protejatul chiar în ziua respectivă, pe Hamud bin Muhammed, punând capăt şi independenţei statale a Zanzibar-ului

A fost descoperită Masa Rotundă a Regelui Arthur



Masa Rotundă din legendarul regat Camelot s-ar afla în oraşul Chester din vestul Angliei şi, potrivit istoricilor, în jurul ei puteau lua loc 1.000 de oameni.

Cercetătorii aflaţi pe urmele legendei celui mai faimos rege al Marii Britanii susţin că cetatea Camelor ar fi fost construită pe locul unui amfiteatru roman recent descoperit în Chester, un oraş din vestul Angliei, în apropiere de graniţa cu Ţara Galilor.
Legenda spune că, înaintea fiecărei bătălii, Regele Arthur îşi aduna cavalerii în jurul unei mese rotunde ca să le dea indicaţii de luptă. Istoricii cred însă că masa cu pricina nu era un simplu obiect de mobilier ci o structură imensă construită din lemn şi piatră în jurul căreia s-au fi aşezat 1.000 de supuşi ai lui Arthur.
În rândurile din faţă ale locului circular de întrunire ar fi stat aşezaţi nobilii, iar supuşii de rand inferior ar fi luat loc pe băncile de piatră mai îndepărtate de centru. Mai mult, istoricii sunt de părere că cetatea Camelot nu a fost construită de la zero ci ar fi fost ridicată pe o structură deja construită şi părăsită de romani.
“Avem cunoştinţă că una dintre cele două mari bătălii ale lui Arthur a fost purtată într-un oraş numit Oraşul Legiunilor- Existau două locuri cu acest nume. Unul era în St Albans (oraş din Hertfordshire în estul Angliei), iar localizarea celuilalt a rămas un mister”, spune istoricul Chris Gidlow, citat de The Telegraph.
Descoperirea recentă a unui amfiteatru roman prevăzut cu un loc de execuţie şi cu un monument comemorativ pentru martirii creştini i-a convins pe istorici că acest al doilea oraş este Chester. “În secolul al VI-lea, un călugăr pe nume Gildas, care a scris cea mai timpurie cronică a vieţii lui Arthur, a făcut referire atât la Oraşul Legiunilor şi la un altar al martirilor din interiorul lui”, spune Gidlow. “Asta-i argumentul decisiv. Descoperirea altarului în interiorul amfiteatrului înseamnă că Chester era locul curţii lui Arthur şi a legendarei sale Mese Rotunde”, argumentează istoricul.

3 iunie 1937 - Casatoria fostului rege englez Eduard VIII
Nascut la 23 iunie 1894, Eduard a fost fiul cel mare al ducelui de York (ulterior regele George V) si a primit o educatie aleasa, dar extrem de stricta, care si-a pus amprenta asupra personalitatii sale. Pe 13 iulie 1911 a fost investit oficial print de Walles iar cand a inceput Primul Razboi Mondial s-a inrolat voluntar intr-un regiment de grenadieri dar lordul Kitchener a refuzat sa-l trimita in prima linie a frontului, asa cum tanarul print ceruse. Intre 1919 si 1935, in calitate de mostenitor al tronului, a vizitat in lung si-n larg Imperiul Britanic, facand unele declaratii socante (a spus, de pilda, despre aborigenii australieni ca sunt „cele mai apropiate rude ale maimutelor”), care i-au afectat reputatia.

Cum au invadat bulgarii tronul Angliei
Edmund Ironside (Edmund “mână de fier”) a fost rege al Angliei pentru o scurtă perioadă de timp, în anul 1016. El este recunoscut aşa, întrucât a făcut multe eforturi pentru a opri invazia vikingilor, conduşi de Knut cel Mare. Fiul acestui rege a fost Edward “Exilatul”...

Jumatate din banii pe care-i cheltuiesc cu publicitatea ii pierd. Problema e ca nu stiu niciodata care jumatate.
=====
Primarul oraşului Bolton :1918-19

Nascut: 16 Strada de lemn, Bolton 19-09-1851

A murit: Londra Hampstead, 5.7.1925

Educat: Doamna Scoala Aspinwall privată, Bolton; Scoala lui Kay private; Biserica Institutul Bolton

Săpun magnat, colecţionar de artă şi binefăcător generos din oraşul său natal.

Fiul lui băcănie Bolton, James Lever, el a fost fondatorul Lever Brothers si sapun Sunlight - mai târziu a devenit imperiu de afaceri Unilever.

El a fost făcut Cetăţean de onoare al judeţului Borough of Bolton la 10 noiembrie 1902.

El a fost înnobilat pe 6 iulie 1911 şi a fost numită Înalt Seriful din Lancashire, din 1917.

Creat Leverhulme baronul de Bolton-le-Moors la 21 iunie 1917 şi Leverhulme Vicontele din Insulele de Vest la 27 noiembrie 1922.

În 1913 el a re-dotarea Bolton Grammar School şi Bolton Liceul de Fete formarea în 1915 ceea ce este acum Bolton School. Casa lui de la Westbourne, Chorley New Road, împreună cu achiziţionarea de proprietăţi adiacente, cu condiţia ca o parte din terenuri şi spaţii pentru şcoli noi.

Privind stabilirea activitatea sa principală de producţie din Cheshire a construit comunitatea sătească gradina din Port Sunlight, mai târziu, inclusiv Lady Lever Galeria de Artă, în memoria soţiei sale târziu, la casa lui şi să educe aproape de forţă de muncă la noua fabrica de sapun Sunlight.

În 1899 a cumpărat Lever Sala i'th "Lemn - astfel, salvarea de la neglijare terminal. Pana cand el a prezentat la casa oraş în 1902 a avut-o restaurat, sa transformat intr-un muzeu şi a umplut-o cu mobilier si bunuri de uz casnic din secolele 16 şi 17 ca un exemplu de viaţă timpurii de familie interne. Acesta a fost, de asemenea, destinate a fi montate pe un memorial rezident cel mai faimos, Samuel Crompton - inventatorul Mule filare.

În 1914, Bolton Corporation a intrat în negocieri pentru a cumpara 67 de acri de teren pentru un parc public. În cazul în care Primul Război Mondial a izbucnit, restricţiile Guvernul a făcut imposibilă pentru a ridica toate banii necesari pentru achiziţionarea. Pe de învăţare a levierului a cumpărat terenul şi a prezentat-o la oraş. El a continuat să cumpere piese suplimentare de teren pentru a mari Park, numit mai târziu de către Corporation ca Leverhulme Park. Acum se extinde la 98 de acri, 88 dintre care au fost donate de pârghie.

În noiembrie 1918 - prin care, în timp el a devenit Domnul Leverhulme - el a fost invitat să devină primar al oraşului Bolton. Aceasta a fost prima dată şi numai de către Consiliu a privit dincolo de rândurile sale proprii pentru un candidat şi numărul de locuri în Consiliul a fost majorat cu 1 la 97 pentru anul de primar.

El a fost invitat, nu din cauza de eminenţă sale naţionale, ci pentru că au vrut să-şi onoreze un fiu "notabile ale" orasului si pentru a exprima ceea ce priveşte faptul că Bolton a avut pentru el de către dăruindu-le cea mai mare onoare că oraşul a trebuit să renunţe.

Consilier municipal Edmund Aspinall propus în mod oficial alegerea Leverhulme într-un discurs lung apologie virtuţile sale ca un om de afaceri, active la nivel naţional şi pentru interesul său continuă în Bolton şi bunăstarea poporului său. El a exprimat, de asemenea, placerea pe care Consiliul a avut, după mulţi ani, numiţi-o carcasă, şi de oraşul Comitetul de Planificare a controla dezvoltarea viitoare a Borough şi speră că sub îndrumarea "şi forţa impulsionarea de Domnia Sa" ar merge înainte cu lucrările sale , nu doar conservarea pete de frumusete, dar prevenirea congestiei de clădiri şi furnizarea de spaţii deschise pentru a adăuga sănătate, fericire şi moralitatea la oameni.

În timpul Leverhulme discursul său de acceptare a vorbit despre mândria lui în Bolton şi că, în acest oraş fiecare eveniment memorabil din viaţa sa ar fi avut loc. El a fost născut aici, a devenit angajat aici (atunci când venitul său a fost doar 1 şiling pe săptămână), a fost căsătorit aici şi ucenic pentru afaceri magazinul alimentar al tatălui său la vârsta de 15 ani.

Leverhulme soţia lui, Lady Elizabeth Ellen Lever, murise în 1913, astfel fiica lui soacră, Marion, doamna William Lever Hulme, angajat taxele de Mayoress. Ea a dat naştere la nepot de-al treilea, Rosemary Lever, pe 23 aprilie 1919 şi - ca a devenit o tradiţie de primar - naştere a fost comemorat de o prezentare a unui leagăn de argint la ea din partea Consiliului.

În timpul său de primar, el a organizat un bal Victorie in Primarie si-o grădină de vară de partid din Queen's Park la care au participat 3000 de persoane, inclusiv toate ex-militarii din Bolton şi soţiile lor şi a familiilor.

El a descoperit că un complicat sistem de evaluare diferenţial operate în Bolton, acolo fiind mai putin de 14 rate diferite ale districtului. El a crezut că acest lucru a fost atât de complicate în mod inutil şi risipitor si a insistat asupra faptului că tarifele ar trebui să fie unificată şi o rată a consolidat introduse. Deşi nu sa pus în aplicare în cursul anului de birou Bolton Corporation Act 1922 întruchipate multe dintre îmbunătăţirile pentru care le-a apăsat.

La 5 februarie 1919 a participat la o reuniune a Managerilor Bolton Overlookers şi de asociere şi, în cadrul discursului său le-a oferit pentru a aranja (pe cheltuiala proprie) pentru cinci membri ai Asociatiei pentru a vizita Statele Unite ale Americii pentru o perioadă de cinci săptămâni, pentru a studia condiţiile existente în industria americană de bumbac. Delegaţia a vizitat Statele Unite şi Canada, precum şi rezultatele vizitei au fost publicate ca o carte - aceasta fiind o condiţie de oferta care fiecare a scris un raport în beneficiul populaţiei din Bolton.

El a deschis sediul YMCA pe Deansgate, Bolton ca primarul pe 02.10.1919.

În 1911 Lever a cerut sfatul lui Thomas Mawson - un arhitect peisagist distins perioadei şi uneori Lector in Landscape Design la Universitatea din Liverpool - în ceea ce priveşte Urbanism în Bolton. Rezultatul a fost o publicaţie, "Bolton - un studiu in Urbanism si Arta Civica" şi-a dat Mawson şase prelegeri publice, intitulat "Bolton Locuinţele şi Urbanism societate". Acestea au stat la baza o carte mare ilustrat publicată în 1916, "Bolton - aşa cum este şi cum ar putea fi".

Ani mai târziu, în 1924, Bolton a prezentat Leverhulme cu un plan radical ambiţios de a reconstrui centrul oraşului, pe baza acestor desene sau modele foarte. În ciuda de a oferi Leverhulme pentru a finanta o mare parte a sistemului însuşi proiectul a fost refuzat politicos de Consiliu în favoarea eventuala extindere a Primăriei şi construirea Centrului Civic.

El a devenit un francmason proeminent (si un colectionar entuziast de însemne masonice), după ce angajaţii acestuia în Port Sunlight petiţie-l pentru a permite o lojă masonică din sat.

Congregaţionaliste. Există mai multe comemorative vitralii dedicat familiei Leverhulme în St George's Road Congregaţională Biserica - acum Biserica Sfântului Andrei şi St George, rutiere St George's, Bolton - în cazul în care Lever însuşi a fost căsătorit în 1874

Biserica Anglicană
1. Reprezintă totalitatea doctrinelor şi a organizării Bisericii Angliei după schisma faţă de Roma, desfăşurată sub influenta Reformei protestante.
2. Biserica anglicană a fost constituită de regele Henric al VIII-lea, care prin „Actul de supremaţie” se substituia Papei la conducerea Bisericii.
3. Acţiunea regelui avea ca sursă refuzul Papei Clement al VII-lea de a-i acorda anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon.
4. Ca urmare a gestului său, Henric al VIII-lea este excomunicat de Papă.
5. Anglicanismul păstrează în cele „Şase articole” dogma catolică, refuzând principiile luteranismului şi ale calvinismului şi a menţinut ierarhia bazată pe episcopii numiţi direct de rege.
6. După jumătatea secolului al XVI-lea influenţele calviniste în anglicanism se accentuează, fapt evident în „Cartea rugăciunii comune”.
7. Elisabeta I reînnoieşte „Actul de supremaţie” şi „Actul de uniformitate”, prin care regele era recunoscut ca suprem conducător în probleme ecleziastice, având controlul asupra predicilor şi a împărtăşirii.
8. Celibatul ecleziastic este desfiinţat prin „Cele treizeci şi nouă de articole” elaborate de Arhiepiscopul de Canterbury în 1563, acţiune menită a trasa fundamental diferenţele între anglicanism şi catolicism.
9. Oliver Cromwell desfiinţează anglicanismul în timpul guvernării sale, între 1649-1658, fiind restaurată de Carol al II-lea Stuart, în 1662.
10. În secolul al XIX-lea, în cadrul Bisericii Anglicane apar mai multe curente: High Church (tradiţionalistă şi arpopiată de catolicism), Low Church (critică faţă de tradiţionalism) şi Broad Church, tinzând sub unele aspecte către un socialism creştin.mai mult

Regi englezi care s-au visat şi regi ai Franţei timp de jumătate de mileniu
Ludovic al IX-lea (1214-1270), căruia i se mai spunea şi “cel Sfânt” a fost un strălucit rege al Franţei. El a avut 11 copii, dintre care pe regele Philip al III-lea al Franţei (1245-1285), care la rândul său l-a avut pe Philip al IV-lea al Franţei (numit şi Filip cel Frumos) (1268-1314),...

28 martie 1900 – prima maşină regală

28 Martie 1900 - Casa Regală Britanică este prima familie de viță nobilă care primește un automobil, iar primul autovehicul care a avut onoare de a se afla în serviciile regale a fost un model Daimler Mail Phaeton Royal Car. Majestatea Sa Regele Edward al VII-lea a avut șansa de a testa un autovehicul Daimler în 1896 la o expoziție în cadrul Imperial Institute, și încă de pe atunci a rămas foarte impresionat de această minune a tehnicii.
În 1900 însă Regele, la acea vreme doar Prințul de Wales, hotărăște să își cumpere propria mașină și la data mai sus amintită primește un model Daimler Mail Phaeton, cu motor în două pistoane și o putere de 6CP. Modelul nu a fost însă ținut prea mult în garajul regal fiind apoi vândut Lordului Suffield. Modelul a mai trecut pe la câțiva proprietari după care i s-a pierdut însă urma. În 1924 a fost descoperită la un cimitir de mașini de către Ernest Instone, un angajat Daimler din Londra, care l-a repus în patrimoniul Daimler, acolo unde încă se află și azi.

25 martie 1306 - Incoronarea lui Robert Bruce

Numit in limba gaelica Raibert Bruis, iar de englezi Robert the Bruce, acest personaj controversat din istoria Scotiei era descendentul unei familii cu radacini normande si gaelice si a fost unul dintre cei mai mari regi scotieni si totodata un razboinic de seama a epocii medievale. El a pretins tronul in calitate de urmas indepartat al regelui David I. Legenda spune ca Robert de Brus, lord de Annandale si Marjorie, tatal sau, ar fi fost tinut prizonier de mama lui Bruce, contesa de Carrick, pana cand a acceptat sa se insoare cu ea. Desi nu se stie cand s-a nascut, a vazut lumina zilei, dupa toate probabilitatile, la castelul Turnberry din Ayrshire.

Palatul Holyrood

Resedinta oficiala a suveranilor Marii Britanii in Scotia, Palatul Holyrood este o constructie masiva si eleganta, inaltat pe o stanca de granit la poalele careia se deschide „Calea Regala”. O mare parte din cladire a fost ridicata in secolul al XVII-lea, in stilul epocii respective. In spatele fatadei de vest, larga si eleganta, cu doua etaje, un portic doric si doua turnuri cu acoperisuri conice, se afla palatul propriu-zis, a carui istorie dateaza din timpul lui David I. Acesta a fondat in 1128 o manastire augustina numita Holyrood. Devenind din ce in ce mai importanta pentru credinciosi, adevarat centru de pelerinaj, manastirea a fost reconstruita si mult largita in secolul al XIV-lea.

John Cartwright (17 septembrie 1740 - 23 September 1824) a fost un ofiţer de engleză navale, miliţia Nottinghamshire militant majore şi vizibil pentru reforma parlamentară. El a devenit ulterior cunoscut sub numele de Tatăl de reformă. Fratele său mai tânăr Edmund Cartwright a devenit celebru ca inventator al puterii abur război de ţesut.

JOHN CARTWRIGHT
Un om va avea un singur vot.