ISTORIE=ANGLIA

 Thomas Becket fusese cancelarul Angliei si prietenul de petreceri si de vanatoare al regelui. Intre cei doi izbucneste un conflict puternic in 1162, momentul in care Becket devine arhiepiscop. Pretextul era maniera in care cei doi priveau modul in care tribunalele preotesti ii judecau pe oamenii bisericii care comisesera nelegiuri. Becket era de parere ca fata de ei trebuia manifestata o anumita intelegere, pe cand regele cerea o asprime maxima.

 Conflictul ia proportii considerabile si, in 1164, Becket fuge in Franta, dar se intoarce dupa sase ani, fiind primit de popor cu un entuziasm fara margini. Henric al II-lea, aflat in campanie militara in nord-vestul Frantei, este scos din minti la aflarea vestilor privitoare la dusmanul sau. Se spune ca a rostit in fata suitei sale cuvintele care aveau sa pecetluiasca soarta arhiepiscopului: „Oare nimeni nu doreste sa ma scape de acest preot taranoi?”. La acest indemn indirect, patru cavaleri – Tracy, FitzUze, de Moreville si Brito si-au oferit pe loc serviciile si au pornit spre Anglia.

Ajunsi la Canterbury ei au avut o discutie aprinsa cu Becket care, in cele din urma, la sfatul calugarilor, s-a refugiat in biserica. Ucigasii insa l-au urmarit, au spart usa locasului si l-au incercuit. Lupta a fost pe cat de inegala, pe atat de scurta. Tracy i-a aplicat o lovitura piezisa, iar Brito i-a retezat capul. In momentul acela se spune ca sabia lui s-a facut tandari si toti patru au iesti urland din biserica si s-au indreptat spre palatul arhiepiscopal, pe care l-au devastat. Infricosati, calugarii au ridicat cadavrul si l-au adapostit in timpul noptii in altarul mare, depunandu-l ulterior in cripta.

 Foarte repede, mormantul a devenit un loc de pelerinaj, vorbindu-se despre multimea minunilor de tot felul si a vindecarilor miraculoase de aici. Vestea s-a raspandit pe intregul continent si in 1173 papa l-a canonizat oficial pe Thomas Becket, proclamand ziua de 29 decembrie ziua sarbatoririi sale. Temandu-se de opinia lumii crestine, regele Henric al II-lea a luat dezicia unei penitente publice. In iulie 1179 a imbracat costumul de pelerin si a plecat spre Canterbury. Aici si-a pus hainele aspre de penitent, a pasit descult in catedrala, a sarutat lespedea pe care a cazut Sfantul, s-a inchinat la mormantul lui si s-a lasat biciuit, pe spatele gol, de episcopii si calugarii prezenti, dobandind iertarea. O perioada indelungata, circa 300 de ani, Canterbury a devenit unul dintre principalele locuri de pelerinaj crestin, iar Sfantul Thomas a fost reprezentat in statui si vitralii si i-au fost ridicate biserici.

 Principalul pelerinaj incepea primavara si „Povestirile” lui Chaucer ne dau o serie de amanunte in acest sens. Dupa ce ajungeau la Canterbury, pelerinii mergeau in Domul Martirului, unde a fost ucis Becket, locul fiind marcat acum de o sculptura moderna reprezentand o sabie franta. Erau condusi apoi in genunchi la locul unde a fost adapostit trupul lui si apoi la mormant.

 In 1174, un incendiu devastator a distrus o mare parte din biserica si de aceea s-a zidit o noua capela – a Sfintei Treimi – care a adapostit moastele sfantului. A fost construita si Capela Coroanei, pentru a expune „coroana capului lui Becket”, incarcata de aur si pietre pretioase. In zielele noastre aceasta este inchinata unor martiri moderni, ca Dietric Bonhoeffer, ucis de nazisti in 1945, si Martin Luther King, ucis la Memfis in 1968. In 1220 ambele capele au fost completate in cadrul unei importante ceremonii la care a luat parte si regele Henric al III-lea. Mormantul a fost acoperit cu o plasa de aur si incarcat de daruri pretioase. Pelerinajele au continuat, dar in 1538 Henric al VIII-lea, devenit cap al bisericii, a distrus relicvariul, l-a declarat pe Sfantul Thomas rebel si a mutat comorile la Londra, avand nevoie pentru aceasta de 26 de care-vagon.

 Imaginea lui Becket nu a putut fi scoasa insa din inimile si gandurile oamenilor. A fost evocat in carti si filme, iar pelerinii se aduna inca la Canterbury, intr-un numar chiar mai mare decat in trecut, simtind parca, in aceste vremuri de negare a multor valori, nevoia unui loc in adanca reculegere.

 Eticheta pe care istoricii au pus-o acestui suveran (apartinand Casei de Stuart) a fost una neplacuta. James al III-lea a fost legal rege timp de 28 de ani, iar el a trait numai 36 de ani, murind asasinat. Acest mod brutal de a parasi viata s-a datorat nepopularitatii regelui si firii sale litigioase, care l-au facut neplacut anturajului nobiliar si propriei sale familii. De asemenea, el nu a dorit sa existe o justitie corecta in Scotia, iar pe plan extern a luat decizii pripite si greu de acceptat de catre toate paturile sociale.

 In 1469, James al III-lea s-a casatorit din motive politice si financiare cu Margaret a Danemarcei, fiica regelui Christian I al Danemarcei (pe atunci, tarile Scandinave faceau parte din Uniunea Kalmar, avand acelasi monarh). Pentru ca Margaret nu avea o zestre financiara acceptabila, James a primit de la socrul sau teritorii (norvegiene) precum insulele Orkney si Shetland. La randul ei, sora lui James, printesa Mary, s-a casatorit tocmai cu un  adversar al regelui, Thomas Boyd. Din acel moment, regele Scotiei a devenit suspicios si a intrat in conflict atat cu inalti nobili scotieni, cat si cu cei doi frati ai sai (pe care-i considera potentiali uzurpatori).

 Politica de apropiere fata de Anglia (care contravenea spiritului de independenta a scotienilor) a fost in cele din urma un esec, izbucnind un conflict interstatal. Aceasta situatie a slabit pozitia regelui si a crescut rolul Parlamentului de la Edinburgh. Astfel, intre sustinatorii regelui si adversarii politici s-au declansat conflicte armate, care au condus la asasinarea lui James al III-lea la 11 iunie 1488.