ITALIA

Domul din Milano

Basilica San Marco
Simbol al Venetiei, admirata deopotriva de localnici si de turisti, Basilica San Marco, aflata in inima batranului oras, a fost locul in care dogii se rugau si binecuvantau corabiile plecate in departari pentru negot sau pentru razboaie. In Evul Mediu, cetatenii din bogatul oras au impus si dezvoltarea culturii si artelor. In anul 828 au fost aduse moastele Sfantului Evanghelist Marcu, acesta devenind patronul orasului. In 838 s-a construit in cinstea lui pe insula Rivo Altoa o biserica, distrusa insa de un incendiu. Refacuta in anul 976 este reconstruita complet in secolul al XI-lea. Stilurile sunt amestecate constituind o combinatie de bizantin, gotic si renascentist.

Turism


Venetia, 5 iunie: Festa della Sensa

Jurnal italian. Bolzano
Pentru calatorul care vine pentru prima data la Bolzano (din fericire nu e cazul meu, care asteptam regasirea nordului cu nerabdarea intoarcerii acasa), din orice parte a lumii ar fi el, Bolzano (sau Bozen, cum este denumit aici, din cauza bilingvismului zonal) este un sinonim al polului nord italian.



In mod aprioric sau nu, prefabricata conceptie (alimentata de toti italienii din centru sau sud), asimilarea acestui nume (care nu este cel mai nordic oras italian, insa cel mai nordic oras mare) cu un tremur de frig este obligatorie. Cred ca toti cei care aud vorbindu-se de Bolzano in mod involuntar scapa o grimasa si schiteaza senzatia frigului, in necunostinta de cauza. Nu este insa si cazul oamenilor de la munte, obisnuiti cu frigul, sau cunoscatorilor zonei, care stiu ca realitatea nu sta tocmai asa.
Am regasit Bolzano intr-o zi de ianuarie la fel de insorita ca si o zi frumoasa de august. Nu am putut sa nu ma delectez pe drum (a fost unul dintre cele mai frumoase zboruri pe care le-am avut pana acum), de la Bari la Verona, in linistea desavarsita a celor 8000 de metri pe care ii aveam si vazand o buna parte din Italia scaldata in lumina unui soare greu de imaginat pentru tributul mijlocului de ianuarie. Parca facand parte din obligatiile zborului, din cand in cand pilotul vira puternic stanga si apoi se redresa incet, cu miscari anormal de domoale pentru un avion mic ca si cel in care eram, lasandu-ne (sau tocmai stimulandu-ne) sa admiram coasta adriatica. alternanta coastelor inzapezite, parca aliniate de o mana de maestru, de o simetrie pe alocuri care justifica marile capodopere arhitecturale italiene, cu portiuni de plaja amenajate perfect, indemnand la scalda si relaxare, sub semnul unui soare puternic si linistit, pun in lumina frumusetea unei tari complexe, in care, de la exotic la polar, totul isi are expresia practica. De la Verona, unde orizontul meu de asteptare se pregatise sa suporte un frig puternic, si pana la Bolzano, unde ma asteptam sa fie nametii in lumea lor, soarele ne-a urmarit tot timpul, dezvaluind peisajul montan impanzit cu mici plantatii de vita de vie si mere, produse abundente pentru zona si deosebit de gustoase. La Bolzano – nici pic de zapada. Nici macar frig, din contra, o caldura de invidiat. Soare puternic si lumina polara, aer tare de munte si liniste desavarsita, atmosfera civilizata si profund nemteasca. Imi gasesc gazdele – colegii de la Camera de Comert din Bolzano – la fel de bine dispusi si de joviali ca de obicei. Si, mai mult, cu acelasi cult al timpului si al muncii. Inca din prima zi a sederii mele aici, Petra ne spune ca vrea sa faca o sedinta. La ora 2 – ne spune, in biroul meu... ajungem cu 2 minute mai tarziu, se uita la ceas si ne spune – „era vorba de ora doua...”. „aici, la noi, mi se spune ulterior, timpul celorlalti conteaza. Nu avem dreptul sa ii facem pe ceilalti sa ne astepte...” Stand putin si judecand lucrurile, imi dau seama ca, de fapt, timpul este un atribut al muntelui, masurarea lui este in functie – probabil – de cantitatea de lumina pe care ziua o degaja, de eficienta umplerii unei zile sau de efortul facut pentru a face ca putinele momente de vreme buna sa fie fructificate din plin. De aceea sudicii nu ar fi putut niciodata inventa instrumente performante de masurat timpul (in afara de monumentele sau cadranele solare, bazate exclusiv pe rasfrangerea umbrei si jocul ei pe nisipul sau pamantul arid), si cele mai fiabile si de calitate ceasuri sunt cele elvetiene. Am vazut cu uimire, la Palermo (tot la Khaled, colegul din Egipt), ca pana si instrumentele care le arata lor unde este Mecca, indicandu-le cu exactitate, din orice parte a lumii ar fi, unghiul in care sa se indrepte pentru a-si aduce tributul iubirii catre allah, poarta marca Citizen...

Jurnal italian. Sicilia
Aseara, la Catedrala din Monreale s-a cintat Mozart... „Kyrie", „Exultate, jubilate” si „Laudate Dominum”... Dincolo de cuvinte, dincolo de sentimente... doar senzatii si exaltare. Jubilare si infiorare – sau despre cadenta ritmata a trairii in momente de glorie absoluta... Muzica incremenita a pietrei si cea vie a orchestrei stau sub semnul unui Deus pantocrator, care este mult mai impozant decat in alte biserici sau catedrale – aici ocupa toata ogiva care troneaza altarul, creand senzatia de grandoare si omniprezenta, o caracteristica a locasurilor de cult siciliene de altfel.
Cu puternice influente ale artei ortodoxe, aici, in capatul (geografic) al crestinismului – sau poate tocmai ca un bastion al acestei religii, catedrala din Monreale nu este altceva decat o alta marturie care da socoteala despre grandoarea spiritului omenesc, in ipostaza transpusa a lui homo faber.
Odata patruns prin portalul imens de lemn masiv (care are cel putin 10 metri inaltime), te izbeste senzatia de caldura si plinatate; dantelarie din piatra, pereti pictati in culori vii, imagini sugestive si pline de lumina. Deasupra pronaosului, clasica scena a unui inceput – Adam si Eva; locuirea paradisiaca si ispita; tentatia si neputinta rezistarii (o slabiciune umana?). Doar ca, anormal de european, Eva ii da lui Adam nu marul, ci o portocala. Sicilia este, de fapt, patria portocalilor...

Agrigento este unul din locurile unde istoria se traieste, se vede. Este locul unde impletirea a trei civilizatii a facut ca tot ce este mai bun sa dainuie, rostind, predicand si invatand lumii care va sa vina. Este unul din spatiile unde am invatat ca a reconstrui este a distruge trecutul – de aceea, tot ce se vede acolo, cu faimoasa Vale a Templelor este expresia autenticitatii unui trecut, valoare de netagaduit a unui prezent, lectie de neuitat pentru viitor. Pentru ca, daca istoria nu are in sine valoare de lectie pentru viitor, ea nu isi mai are rostul...
La Agrigento am invatat ca viata de zi cu zi trebuie sa fie cultura sau, cum ar spune Oliv Mircea, „clipei trebuie sa ii dai maretie si gratie”. Existenta noastra nu este altceva, sau nu trebuie sa fie, decat una din moralele coloanelor dorice din Valea Templelor (care in realitate nu e o vale, ci un deal al maretiilor si al artefactelor), decat sculptura viselor noastre. Aici, in punctul sudic al Europei, unde Africa este mult mai aproape si geografic si mental decat orice dominanta culturala europeana, unde portocalii tin umbra pamantului dintre lumi, unde in loc de marul Evei, al lui Paris, Paracelsus sau Wilhelm Tehl avem portocala, se poate invata lectia tolerantei si a respectului fata de celalalt. Cand vom incerca sa realizam acest lucru, ne vom da seama ca Sicilia nu este o insula, ci un continent al civilizatiilor, un continent intre noi toti, punte de legatura si temelie a intelegerii celuilalt, in totala lui diferentiere fata de noi. Nu stiu daca unitatea in diversitate este un concept european, dar stiu insa ca, aici si acum, ea poate fi traita.
Marea, la fel ca de obicei, scalda pietrele si da sclipiri de argint noptii. In zare se vede muntele, profilat la orizont ca o coroana regala, cu nestematele luminilor din strazile care ii stau la baza. E o coroana pusa pe mantia marii, dand o aura de noblete orasului. Mai ales acum, cand deja palmierii si pinii mediteraneeni au inceput – si cat de ciudat, totusi! – sa se umple de lumini pentru Craciun. E semnul ca sarbatoarea are si aici dreptul la viata. Temperatura de la mine din camera a scazut la 22 de grade – un alt semn ca iarna (oare ce o fi insemnand cuvantul acesta pentru Sicilia nu imi dau seama) se apropie sau este chiar langa noi.

Catacombele din Neapole
La fel de faimoase cum sunt cele din Roma, catacombele din Neapole reprezinta un adevarat oras subteran. Cele mai multe erau loc de intalnire si de inchinaciune a vechilor crestini. Fiecare retea subterana este inchinata sfantului care a dominat prin personalitatea sa, prin actele sale de sfintenie, o anume perioada. Printre acestea trebuie amintite „Catacombele San Gennaro”. Intrarea aici se face prin Biserica „La Madre del Buon Consiglio”. Acestea constituie unul dintre cele mai largi complexe din sudul Italiei, desfasurand un mare numar de pereti pictati, a caror realizare a fost efectuata pana spre secolul al X-lea. De fapt ele dateaza din secolul al II-lea si au fost aranjate pe doua nivele subterane.

Palatul Dogilor
Alaturi de Basilica San Marco, Palatul Dogilor este, fara indoiala unul dintre simbolurile Venetiei.Nu se cunoaste exact numele arhitectului care a desenat aceasta impresionanta constructie, dar se pare ca ea exista inca de la sfarsitul secolului al IX-lea. Dogii Angelo si Giustiano Partecipiazio stabilisera ca pe locul respectiv, trebuie sa se afle sediul guvernului si aici a fost ridicat Palatul Dogilor. Cladirea impresionanta din zilele noastre nu mai are nimic din nucleul ei original. Stim doar ca palatul bizantin, ridicat pe niste vechi fundatii romane, a ars pana la temelie in secolul al X-lea. Reconstruit de mai multe ori, aspectul de astazi se datoreaza lucrarilor incepute in 1340. O traditie, care nu a putut fi confirmata, atribuie constructia din secolul al XIV-lea pietrarului Filippo Calendario, lui Pietro Baseio si mesterului Enrico.

Florenta - eterna Renastere
N-am sa pot sa-mi imaginez niciodata ce inseamna sa fii locuitor al Florentei. Cum te simti cand esti traitor in orasul numit „Capitala mondiala a culturii renascentiste” (UNESCO) si pasesti zilnic pe aceleasi strazi pe care i-au purtat pasii pe Dante, Michelangelo, Tiziano, Caravaggio, Galileo Galilei... Acest exercitiu de admiratie cotropitoare are o denumire stiintifica, si anume „Sindromul Stendhal”. Acest scriitor francez si-a descris reactiile psiho-somatice fata de minunile culturale ale Florentei intr-un jurnal de calatorie (1817), descoperind ca avalansa de capodopere ale artei plastice si incarcatura culturala uluitoare ale acestei capitale spirituale a Italiei i-au dereglat metabolismul. Expresia „sindromul Stendhal” a devenit notorie abia in 1979, datorita Graziellei Magherini, un reputat psiholog italian care a cunoscut si descris „patologia admiratiei fata de Florenta” manifestata de unii pacienti ai sai.

Turism


Si Venetia vrea roata gigant!

Turism


La schi pe partiile din Italia

Leonardo in Milano
Pe langa faimoasa Opera si Domul de proportii impresionante, orasul Milano este presarat de o multime de adevarate minuni ale artei: parcuri si statui, palate si biserici. Una dintre acestea este, fara indoiala, Basilica Santa Maria delle Grazie. Constructia monumentului a inceput in 1463 conform planurilor lui Guiniforte Solan dar, in 1492, Ludovic Maurul l-a insarcinat pe Bramante cu transformarea totala a proiectului. Fatada, de forma trapezoidala, din caramida, este perforata de ferestre in arc ascutit si de un portal cu doua coloane aparent fragile si un baldachin in cintru.

Turism


Venetia, un oras de top

Gondola - o pecete a Orasului Dogilor

Cu toate ca in vorbirea curenta a capatat si alte sensuri, cuvantul gondola, prin simpla lui rostire, te duce cu gandul la orasul strabatut de canale, presarat cu palate, cu biserici, cu poduri si cu multe, multe alte minunatii. Gondola, asa cum o stiam noi odinioara, si asa cum a ramas pana in zilele noastre, se identifica mereu si mereu cu Venetia. Este pentru orasul ei ceea ce este autobuzul cu etaj pentru Londra, tramvaiul pentru Lisabona sau bicicleta pentru Amsterdam. Chiar daca vizitatorul Venetiei foloseste acele „vaporetto” mult mai rapide si, mai ales, mult mai ieftine, inima lui tanjeste dupa o plimbare in aceasta barca supla, traditionala.

Corabia împietrită
O insulă ca o mare corabie a morţii, ale cărei ziduri de piatră sunt scăldate de valurile calde ale lagunei veneţiene. Numele ei este San Michele. Acum vreo trei săptămâni, părăseam agitaţia turistică a Veneţiei pentru a-mi regăsi liniştea într-un cimitir. Întâmplător, era chiar ziua mea de naştere.
În mod sigur, numele San Michele sună cunoscut multora, pentru că romanul memorialistic „Cartea de la San Michele" de Axel Munthe se afla la loc de cinste în bibliotecile părinţilor noştri. Insula cu acest nume de lângă Veneţia nu are nicio legătură cu cartea lui Munthe (la medicul scriitor, era vorba de o vilă de pe insula Capri, unde el a locuit o vreme), dar mărturisesc că am fost atras de ea de cum am ajuns în oraşul gondolelor. O simţeam familiară, un loc pe care nu-mi doream să-l vizitez ca un turist, ci să-l regăsesc. Sentimentul acesta este cu atât mai straniu, cu cât San Michele este locul unde, încă de pe la 1830, sunt duşi morţii Veneţiei.
S-a întâmplat să ajung pe San Michele chiar de ziua mea. Nu-mi plănuisem asta, ci luasem vaporetto să ajung pe insula Murano. Numai că, atunci când am auzit că, la „proxima fermata", e anunţat cimitirul, am simţit o dorinţă irepresibilă să cobor.




Pietre albe cu şopârle în soare
De departe, insula părea o mare corabie împietrită, făcută din ziduri trainice de cărămidă roşie şi, drept catarge, cu chiparoşi bătrâni. Ştiind că poartă oasele atâtor generaţii, că pe această corabie călătoresc pe tărâmul umbrelor, printre alţii, Ezra Pound, Joseph Brodsky sau Igor Stravinski şi impresarul său, Serge Diaghilev, am avut într-un prim moment un sentiment în care se amestecau strângerea de inimă şi respectul.
Păşind dincolo de poarta impunătoare a cimitirului, însă, am descoperit un loc minunat şi primitor, care parcă mă aştepta. Mi-am petrecut acolo câteva ore bune, plimbându-mă printre nişte dulapuri imense de piatră, în sertarele cărora se odihneau oase albite de vreme, căutând mormântul lui Ezra Pound (şi găsindu-l, în sfârşit, sub un tufiş, marcat de o piatră modestă), sau uitându-mă la pozele anonimilor din alt veac şi încercând să-mi imaginez cum erau plini de viaţă. Singurele care tulburau liniştea locului erau şopârlele ce leneveau în soare pe lespezi şi se strecurau rapid printre frunze, când mă apropiam.
Cu greu am plecat de-acolo şi mi-am propus să mă întorc, cândva. Poate după ce-mi voi fi încheiat, şi eu, toate socotelile. Până una-alta, să ne amintim de poezia „Sunt o crea­tură" de Giuseppe Ungaretti: „Ca această piatră/ din San Michele/ atât de rece/ atât de seacă/ atât de respingătoare/ atât de total/ lipsită de suflet.// Ca această piatră/ este plânsul meu/ care nu se vede.// Moartea/ se plăteşte/ trăind".
La San Michele, cu Cezar Paul-Bădescu
Cezar Paul-Bădescu s-a născut la 7 august 1968 şi a publicat câteva cărţi, printre care romanele „Tinereţile lui Daniel Abagiu" şi "Luminiţa, mon amour". Pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează, de vreo 17 ani, în presă. Acum este şeful departamentului Cultură al ziarului „Adevărul" şi colaborator permanent al revistei „Dilema Veche".
În decursul vremii, activitatea jurnalistică i-a adus şi ameninţări cu moartea, dar şi o distincţie primită din partea preşedintelui României (pe vremea aceea, Emil Constantinescu). Nu şi-a dorit niciodată să plece din această ţară, dar în ultima vreme au început să-l viziteze din ce în ce mai des astfel de gânduri.
Nu rataţi!
Zona evanghelică a Cimitirului San Michele. Acolo, cel mai uşor de găsit e mormântul scriitorului Joseph Brodsky (1940 - 1996) - o piatră funerară verticală, în faţa căreia este atârnată o pălărie albă cu dungă neagră (un fel de „Jos pălăria!"). Mormântul lui Brodsky se află cam în centrul Cimitirului evanghelic.
La câţiva metri de el, dar foarte bine ascunsă sub un tufiş, se află mica lespede de pe mormântul poetului Ezra Pound (1885 - 1972). Pe una dintre laturile Cimitirului evanghelic, puteţi să-l descoperiţi şi pe transilvăneanul Carl Filtsch - pianist, copil-minune, elev al lui Chopin, mort de tuberculoză la 15 ani, în Veneţia.
Cimitirul grecesc (de fapt, ortodox). Acolo, cel care vă va atrage atenţia foarte repede e mormântul lui Serge Diaghilev (1872 - 1929) - o construcţie în piatră, ca o masă-baldachin de mărimea unui stat de om, unde se află un portret al lui Diaghilev, un instrument muzical (maracas) şi o pereche de poante de balet. El a fost principalul promotor al baletelor ruse (Stravinski, Prokofiev etc.). La vreo zece metri dreapta de acest mormânt se află lespedea pe care scrie Igor Stravinski. Lângă ea, o alta pe care scrie Vera Stravinski. A doua lui soţie.

Turnul din Pisa a fost salvat!
Astazi un linistit oras universitar, Pisa era in secolul XII cea mai importanta republica maritima a Italiei, mai puternica decat Venetia. In anul 1173, spre a sarbatori triumful asupra sarazinilor, in Sicilia, notabilitatile orasului au dispus construirea unui turn inalt de peste 50 de metri. Aceasta capodopera arhitecturala a fost insa inaltata pe un teren subred si in plus, desi avea o greutate de 15.000 tone, nu dispunea decat de o fundatie de 200 metri patrati. Rezultatul: turnul a inceput sa se incline tot mai mult, ajungand, la sfarsitul secolului trecut, in pragul colapsului.

"Latin lover"-ul italian, un mit care nu mai are căutare printre turiste

Vacanţa la Roma, la aceleaşi preţuri sau chiar mai ieftină decât în ţară

Vacanţa la Roma, la aceleaşi preţuri sau chiar mai ieftină decât în ţară

Turism


Castel Monastero,o destinatie…hot

Scala din Milano - templu al muzicii
Cu toate ca este incarcat de istorie si traditii, cu toata multimea monumentelor de o frumusete unica, orasul Milano, centru administrativ, politic si cultural al Lombardiei, pare a fi reprezentat prin trei simboluri de seama. Primul dintre ele este vestita fresca a marelui Leonardo, „Cina cea de Taina”, aflata in refectariul bisericii „Santa Maria delle Grazie”, al doilea impunatorul „Dom”, ridicat in secolele XIV-XIX, cea mai mare constructie gotica din Italia si unul dintre cele mai mari edificii religioase din intreaga lume, si al treilea este, fara indoiala, celebrul teatru de opera Scala pe a carui scena au aparut cei mai talentati artisti lirici ai lumii, dintre care este suficient sa-i amintim pe Adelina Patti si pe Enrico Caruso.

Aşa arată turnul din Pisa în varianta modernă


Turnul din Pisa este cunoscut în toată lumea drept cea mai înclinată clădire, însă Cartea Recordurilor a omologat duminică un zgârie nori din Abu Dhabi drept cel mai înclinat turn din lume.
Turnul Capital Gate, care urmează să facă parte dintr-un complex expoziţional, are o înălţime de 160 m şi 35 de etaje. Însă, contrar turnului din Italia, arhitecţii clădirii din Emirate au proiectat turnul înclinat de la etajul al 12-lea.
Noul zgârie-nori a fost recunoscut în Cartea Recordurilor drept cea mai înclinată clădire din lume, cu o înclinare de 18 grade, de patru ori mai mult decât turnul din Pisa. Turnul, aflat încă în construcţie, urmează să fie finalizat la sfârşitul anului 2010, având destinaţia de hotel de cinci stele şi birouri.

Turism


Cinque Terre – paradisul italian

Palazzo Publico din Siena

Evul Mediu aduce o oarecare stabilitate statelor europene care treptat isi consolideaza puterea, in ciuda luptelor interne si atacurilor dusmane. Multe orase au inceput sa se dezvolte in afara zidurilor unui castel, in interiorul caruia populatia putea sa se refugieze la nevoie. Dezvoltarea mestesugurilor si a comertului a dus de asemenea la cresterea pozitiei unor cetateni care au inceput sa ia parte activ, la politica orasului si a cetatii. Astfel in Italia a fost creata la mijlocul secolului al XIII-lea, o noua demnitate „Capitano del Publico”, reprezentant al ghildelor in administratie. Pentru acest demnitar si cei care il sprijineau in noua functie, au fost inaltate constructii speciale.