ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Holocaustul
In
1940, in timpul guvernarii Gigurtu a fost legiferat un statut juridic
pentru reglementarea situatiei evreilor din Romania. Evreii au fost
transformati in cetateni de categoria a doua. Au fost eliminati din
armata, li s-au impus restrictii in practicarea unor profesiuni si in
exercitarea drepturilor asupra proprietatilor rurale. Au loc pogromuri
la Dorohoi (iulie 1940) si in alte localitati din nordul Moldovei, sunt
ucisi sute de evrei pentru simplul motiv al evreitatii lor. Politica
antievreiasca s-a amplificat dupa instaurarea statului national
legionar roman (septembrie 1940), cand s-a continuat elaborarea si
aplicarea unei legislatii antievreiesti de eliminare a evreilor din
viata economica-sociala, politica si culturala romaneasca, de
deposedarea lor de bunurile imobiliare si de jefuire a bunurilor
mobiliare. Regimul de teroare legionara reprezenta un pericol permanent
pentru existenta fizica a evreilor. In timpul rebeliunii legionare
(21-23 ianuarie 1941), au fost ucisi in Bucuresti 120 de evrei. Dar
politica antievreiasca continua si dupa inlaturarea legionarilor de la
guvernarea tarii (23 ianuarie 1941), mai ales dupa intrarea Romaniei in
razboiul alaturi de Germania nazista (22 iunie 1941), cand practic
autoritatile antonesciene au declansat procesul de distrugere, in
primul rand, a evreilor din Basarabia, Bucovina si partial din Moldova,
un moment culminant fiind pogromul de la Iasi si trenurile mortii (29
iunie, 6 iulie 1941) carora i-au cazut victima peste 10.000 de evrei.
Din cei aproximativ 600.000 de evrei ramasi sub administratia
romaneasca dupa cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei Hortyste (30
august 1940) aproximativ jumatate traiau in Basarabia si Bucovina de
Nord, care au fost ocupate de Uniunea Sovietica intre iunie 1940 si
iunie 1941.
























Rapoartele militare germane ale Oficiului de Studii strategice
precum si documentele romanesti din perioada razboiului duc la
concluzia ca din cei 300.000 de evrei din Basarabia si Bucovina de Nord
in jur de 100.000 au fost deportati de autoritatile sovietice in
Siberia, au fost incorporati in Armata Rosie ori s-au retras cu
autoritatile sovietice. Deci trupele romane si germane intrate in
Basarabia si Bucovina de Nord au gasit acolo aproximativ 200.000 de
evrei. In aplicarea politicii de purificare etnica a acestor teritorii,
ordonata de maresalul Ion Antonescu, conducatorul statului, zeci de mii
de evrei au fost executati de jandarmi romani sau de trupe romane si
germane in primele luni ale razboiului. Supravietuitorii au fost
internati in lagare de tranzit si ghetouri create pe teritoriul
Basarabiei si Bucovinei de Nord de unde in toamna anului 1941 au fost
deportati in Transnistria (exceptand 20.000 de evrei din ghetoul de la
Cernauti din care 4.000 au fost deportati in vara anului 1942). Conform
rapoartelor Inspectoratului General al Jandarmeriei pe parcursul anilor
1941-1942 au fost deportati in jur de 126.000 de evrei din care
potrivit acelorasi rapoarte la 1 septembrie 1943 mai erau in viata
51.000 de evrei-romani. In acelasi timp sursele ambasadei germane la
Bucuresti din perioada razboiului mentionau cifre intre 160.000 si
185.000 de evrei deportati in Transnistria.
























In Vechiul regat evreii au fost trimisi in detasamente de munca, au
fost privati de orice drepturi civice, au fost jefuiti si adeseori
maltratati, evacuati cu zecile de mii dintr-o zona in alta, dar nu
sistematic exterminati: exceptand, desigur, pe cei 8-12.000 de victime
ale pogromului de la Iasi si pe cei 7.000 de evrei dorohoieni care au
pierit in deportare in Transnistria (din cei 12.000 deportati), pe cei
587 de evrei deportati tot in Transnistria pentru intentia de a se
repatria in 1940 in URSS si care au fost executati, in deportare de
germani. In Transnistria au mai fost deportati toti evreii din Bucovina
de Sud si peste 2.000 de evrei din Vechiul Regat si Sudul
Transilvaniei. Autoritatile antonesciene si-au dat consimtamantul ca
autoritatile germane naziste sa deporteze in lagarele de exterminare
din Polonia peste 4.500 de evrei cetateni romani aflati in Belgia,
Franta, Germania, Austria s.a.



Dintr-un complex de motive de natura interna si externa, in toamna
anului 1942, regimul antonescian a decis sa stopeze deportarea evreilor
din sudul Transilvaniei si din Vechiul regat in Transnistria si sa nu
dea curs presiunilor Germaniei naziste pentru deportarea evreilor in
lagarul de exterminare de la Belzec. Aceste proiectate deportari n-au
mai avut loc. De asemenea in 1943 si 1944 anumite categorii de evrei
dintre cei deportati in Transnistria au fost repatriati. Astfel toate
aceste masuri au permis supravietuirea a aproximativ jumatate din
numarul evreilor aflati in Romania.



In ultimii doi ani ai razboiului maresalul Antonescu pierzandu-si
increderea in victoria Germaniei naziste a incercat sa „curete” tara de
evrei prin sprijinirea emigrarii lor in Palestina. Dar aceasta emigrare
implica atunci mari riscuri caci Marea Britanie a interzis imigrarea
evreilor in Palestina, iar Germania nazista a interzis emigrarea
evreilor din Romania. Doua vase cu emigranti au fost scufundate in
apele Marii Negre pierind astfel din totalul de 3.000 de emigranti o
treime.



Se impun cateva precizari in legatura cu datele mai sus citate
despre numarul evreilor ucisi in perioada Holocaustului din ordinul
regimului condus de Ion Antonescu. Conform ultimelor investigatii,
Comisia Internationala pentru cercetarea Holocaustului Evreilor din
Romania a concluzionat ca in teritoriile aflate sub controlul romanesc,
in perioada respectiva au fost ucisi sau au murit datorita regimului de
exterminare din Transnistria intre 280.000–380.000 de evrei romani si
ucraineni. Cercetarea statisticianului Marcu Rozen a stabilit ca au
fost exterminati 155.000 de evrei cetateni romani si circa 115.000
evrei localnici, cetateni ucraineni din Transnistria. Astfel numarul
evreilor exterminati sub guvernarea Antonescu totalizeaza 270.000 de
suflete. (Marcu Rozen. Date istorice si statistice privind situatia
evreilor sub guvernarea antonesciana (1940-1944). (Bucuresti, 2003,
p.88) Evreii din Transilvania de Nord aflata atunci sub dominatie
hortysta, dupa ocuparea Ungariei de trupele Germaniei naziste (19
martie 1944), au fost deportati din ordinul si sub supravegherea
nazistilor germani in lagarele naziste de exterminare. Din 150.000 de
evrei au pierit aproximativ 85%.



Capitolul privind istoria Holocaustului in contextul romanesc nu
poate fi incheiat fara evocarea faptelor de generozitate si
solidaritate umana de care au dat dovada zeci de ne-evrei, care cu
riscul vietii lor au reusit sa salveze de la pieire evrei aflati in
trenurile mortii, deportati in Transnistria sau destinati sa fie
deportati la Auschwitz din Transilvania de Nord aflata sub ocupatia
maghiara. Pentru faptele lor de omenie Statul Israel le-a conferit
titlul de „Drepti ai popoarelor”.http://www.divers.ro/evrei_holocaustul_ro

de Biserica la sfarsitul secolului XX au fundamentat un teren nou pentru imbunatatirea relatiilor intre religii si lupta impotriva prejudecatilor.

Incepand cu anii 1970, o schimbare similara a avut loc in sanul Bisericilor germane protestante. Multi teologi germani au denuntat traditia anti-evreiasca a Bisericilor protestante si au recunoscut lipsa lor de atitudine in timpul Holocaustului.
Monumentele memoriale ale Holocaustului

Monumente si muzee dedicate Holocaustului s-au ridicat in intreaga lume. In Germania si in tarile europene care s-au aflat sub ocupatie nazista, ramasitele multor lagare de concentrare si centre de executie au fost transformate in muzee si monumente. in tarile care nu au fost implicate in evenimentele Holocaustului, guvernele si organizatiile supravietuitorilor au ridicat, de asemenea, monumente si muzee.

Printre aceste organizatii se numara Yad Vashem, Autoritatea pentru Comemorarea Martirilor si Eroilor Holocaustului, care a fost infiintata in 1953 la Ierusalim printr-un act al Parlamentului israelian pentru a comemora evreii ucisi de nazisti. In Statele Unite, doua muzee au fost deschise in 1993: Muzeul Memorial al Holocaustului, in Washington, care este destinat prezentarii istoriei Holocaustului, si Muzeul Tolerantei, in Los Angeles, California, care este dedicat luptei impotriva prejudecatilor, intolerantei, incalcarii drepturilor omului si genocidului.

Studierea Holocaustului

Cercetatorii au inceput investigatiile sistematice asupra Holocaustului in anii 1960. Studii privind rolul anti-semitismului in ideologia nazista, accederea nazistilor la putere si structura regimului nazist au fost publicate in anii 1960 si 1970. Tot in acea perioada au inceput sa se dezvolte si initiativele de revizuire ale opiniei oficiale despre Holocaust.

Istoricii independenti care au intreprins si intreprind aceasta "revizuire" au primit numele de "revizionisti" si fac obiectul embargoului si presiunilor din partea organizatiilor evreiesti. Un subiect abordat de revizionisti este existenta camerelor de gazare, precum si numarul real al victimelor din lagarele de concentrare. Celebre in domeniu sunt cele doua rapoarte ale inginerului american Fred Leuchter, specialist in camere de gazare americane.

Acesta a intreprins studii fizico-chimice la incaperile prezentate la Auschwitz si in alte lagare ca fiind "camere de gazare" si a tras concluzia nu doar ca acele incaperi nu au fost folosite niciodata la gazarea unor oameni, dar nici nu ar fi putut fi folosite pentru asa ceva, data fiind constructia lor total improprie (lipsa oricaror etansari si masuri de siguranta necesare la lucrul cu un gaz toxic).

De asemenea, o alta afirmatie a revizionistilor este ca cifra reala a evreilor morti la Auschwitz este de putin peste 30.000, nu de 4 milioane cum se afirma oficial. Chiar cifra oficiala a suferit ajustari in jos, ajungand in ziua de astazi la 1,5 milioane de evrei morti la Auschwitz. Cifra avansata de revizionisti se bazeaza pe Registrele cu decese (in germana: Totenbuch) oficiale ale lagarului, capturate de Armata Sovietica la eliberarea lagarului. In prezent exista o intensa disputa ideologica in jurul acestor subiecte, intre organizatiile evreiesti si asa-numitii revizionisti.

Studierea Holocaustului in anii 1980 a fost marcata de o dezbatere intre asa-numitii "internationalisti", care sustineau ca solutia finala a fost rezultatul planului nazist de a-i ucide pe evrei, si asa-numitii "functionalisti" care sustineau ca nazistii au ajuns la solutia finala prin incercari repetate, fara un plan dinainte stabilit.

In anii 1990 punctul de interes s-a mutat asupra motivelor criminalilor si asupra comemorarii victimelor si reprezentarii Holocaustului. Problema unicitatii si universalitatii
Holocaustului, cat si politica de genocid constituie centrul cercetarilor la inceputul secolului XXI. Astazi, cercetatorii pun in discutie daca exista diferente intre genocid, in general, si Holocaust, daca si alte victime ale nazistilor au fost victime ale Holocaustului si daca au existat diferente intre politica nazista fata de evrei si politica fata de celelalte victime

alt mod, suferinta si pierderile de vieti omenesti, iar observatorii au subliniat ca nici o restitutie nu va putea fi facuta pentru a compensa tragedia evreilor europeni in Holocaust.

La inceputul anilor 50, negociatori din partea guvernului Germaniei de Vest si ai statului Israel, ca si reprezentanti ai Conferintei asupra pretentiilor materiale ale evreilor impotriva Germaniei (un grup ce reunea 22 de organizatii ale evreilor), au cazut de acord ca numai pierderile materiale pot fi luate in considerare pentru compensatii.

Aceste pierderi materiale au fost estimate la 14 miliarde de dolari. Ca rezultat al intelegerilor cu Conferinta asupra pretentiilor materiale ale evreilor si cu statul Israel, guvernul Germaniei de Vest a adoptat in 1952 Legea de indemnizare a Germaniei Federale. Potrivit acestei legi, Germania de Vest a consimtit sa furnizeze statului Israel bunuri in valoare de aproximativ 720 milioane de dolari, pe o perioada de 12 ani, si sa plateasca suma de 100 de milioane de dolari pentru reconstructia comunitatilor evreiesti din Europa.

Plati aditionale au fost facute catre evreii care au depus munca fortata. Dupa reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, in 1990, Conferinta Pretentiilor si Organizatia mondiala de restitutie a evreilor au inceput negocierile cu guvernul german si alte guverne europene, ca si cu bancile elvetiene, agentiile de asigurari si industriile germane, pentru stabilirea unui program aditional de compensatii pentru supravietuitorii Holocaustului.

Negocierile se refereau la restituirea proprietatilor imobiliare ale evreilor, precum si a altor proprietati care au fost confiscate sau vandute cu forta in anii regimului nazist. De asemenea, negocierile au avut in vedere crearea in tarile europene a cadrului legal cu privire la conturile bancare furate, la operele de arta si furturile savarsite in lagare. In plus, in august 1998 s-a ajuns la o intelegere cu bancile elvetiene; acestea au constituit un fond in suma de 1.25 miliarde de dolari pentru compensatii in favoarea supravietuitorilor Holocaustului ale caror bunuri furate au fost regasite in bancile elvetiene sau care au fost obligati sa presteze munca fortata pentru firme elvetiene sau pentru companii care aveau bunuri depozitate in Elvetia.

Actiunile Bisericii

In anii 60, ca rezultat al initiativei Papei Ioan al XXIII-lea, al Doilea Consiliu al Vaticanului a elaborat declaratia numita In vremea noastra (in latina: Nostra Aetate), in care deplangea "ura, persecutiile si manifestarile de anti-semitism indreptate impotriva evreilor". In anii 1990, conferinte ale episcopilor catolici din Ungaria, Germania, Polonia si Franta au adoptat rezolutii care cenzurau invataturile anti-semite si condamnau tacerea Bisericii Catolice in timpul Holocaustului.

In martie 1998, sub Papa Ioan Paul al II-lea, Vaticanul a emis declaratia Ne amintim: O reflectie asupra Shoah in care a cerut iertare in mod deschis pentru crimele si greselile comise in numele Bisericii, iar in martie 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Yad Vashem, memorialul Holocaustului situat in Ierusalim, pentru a aduce un omagiu milioanelor de evrei care au fost ucisi in Holocaust.

Declaratiile Bisericii Catolice din anii 90 arata ca Biserica respinge acuzatiile privind raspunderea sa din punct de vedere istoric pentru rolul pe care l-a jucat persecutia anti-semita in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Totusi, prin denuntarea anti-semitismului, exprimarea regretelor pentru Holocaust si iertarea ceruta pentru tacerea crestinilor care au fost martori la aceasta crima in masa, declaratiile facute

polonezi, lideri politici si membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerati de origine germana au fost rapiti si trimisi in Germania pentru a fi crescuti de parinti adoptivi. In jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit in timpul celui de-al doilea razboi mondial ca rezultat al invaziei naziste si ocuparii Poloniei.

Bilantul si testamentul Holocaustului

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in 1945, intreaga cultura laica si religioasa a evreilor din Europa fusese distrusa si intre 5.6 si 5.9 milioane de evrei fusesera exterminati. Dintre acestia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. Dupa razboi, Aliatii au organizat la Nuremberg, in Germania, un Tribunal Militar International pentru a-i judeca pe liderii nazisti care supravietuisera, pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii.

In cele mai importante procese al crimelor de razboi, desfasurate in 1945 si 1946, 22 de lideri marcanti ai Germaniei naziste au fost gasiti vinovati si 12 dintre acestia au fost condamnati la moarte. Pe langa acestea, tribunale civile si militare din multe tari au desfasurat sute de alte procese.

Guvernele de ocupatie instalate de Aliati in Germania au inlaturat zeci de mii de nazisti din pozitiile lor oficiale. Numai in Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de razboi. Mai tarziu, in 1948, o rezolutie a Natiunilor Unite a stabilit ca orice crima impotriva umanitatii se supune legilor internationale, fara a se putea prescrie urmarirea celor acuzati de astfel de crime. In baza acestei rezolutii Franta a condamnat un numar de fosti nazisti, iar Statele Unite au revocat cetatenia catorva colaboratori nazisti care emigrasera in aceasta tara.

Supravietuitorii Holocaustului si statul Israel

Dupa razboi, circa 250.000 de supravietuitori evrei s-au indreptat spre taberele de refugiati organizate de Aliati in Germania, Austria si Italia. Ei au facut presiuni asupra armatei americane si guvernului sa fie lasati sa emigreze in Palestina, pe atunci sub conducere engleza, si guvernul american - la randul sau - a facut presiuni asupra Marii Britanii sa accepte acesti refugiati.

Anglia a refuzat, insa, si mii de supravietuitori evrei s-au imbarcat pentru a imigra clandestin in Palestina. Suferinta supravietuitorilor, care nu aveau unde sa se duca, si politica statului englez de a opri navele si a-i trimite pe supravietuitori in tabere de detentie in Cipru, a determinat un val de revolta din partea opiniei publice mondiale.

Evreii din Statele Unite s-au mobilizat in favoarea rezolvarii problemei refugiatilor prin crearea unui stat evreiesc in Palestina. Sub presiunea refugiatilor evrei si a opiniei publice, englezii au fost nevoiti sa ceara Natiunilor Unite sa rezolve pretentiile evreilor si arabilor asupra Palestinei. In 1947, Organizatia Natiunilor Unite a votat impartirea Palestinei intre statul evreu si arabi. Statul evreu Israel a luat nastere in mai 1948.

Compensatii si restitutii pentru Holocaust

In anii care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, unele proprietati ale evreilor, sume de bani si alte bunuri furate de nazisti au fost returnate supravietuitorilor Holocaustului sau urmasilor acestora sau, in cazul in care nu existau nici supravietuitori, nici mostenitori, organizatiilor de caritate evreiesti. Multi evrei au afirmat ca valoarea bunurilor returnate nu poate in nici un caz compensa pierderile suferite, pentru ca nu exista nici o modalitate echitabila de a evalua, economic sau in orice

interceptate si decodate de serviciile de spionaj britanice. In august 1942 organizatiile evreilor din Elvetia au trimis oficialilor guvernamentali din Anglia si Statele Unite rapoarte privind deportarea si exterminarea evreilor in tarile ocupate de nazisti.

La mijlocul anului 1944, doi evrei de origine slovaca ce evadasera de la Auschwitz au descris exterminarea sistematica a evreilor de acolo. Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente in ceea ce privea salvarea evreilor. Dupa razboi, oficiali ai guvernului englez au declarat ca nu doreau sa se descopere ca agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus ca operatiunile de salvare in zone aflate atat de departe in est au fost considerate fara sorti de izbanda. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitatii de razboi a Germaniei, aliatii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit si camera de gazare.

Alte victime ale nazismului

Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Multi germani si locuitori din tarile ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. Printre acestia se numarau adversari politici, mai ales comunisti si socialistide, membri disidenti ai clerului, membrii ai 'sectei' Martorii lui Iehova. De asemenea, nazistii i-au individualizat pe tigani, pe cei care sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca si pe germanii homosexuali.

Dintre victimele ne-evreiesti, doua categorii au fost trimise in centrele de exterminare: tiganii si cei cu handicap sever mental sau fizic. Nazistii nu pareau la fel de hotarati in a-i elimina total pe acestia, asa cum era cazul evreilor. Nu mai putin, actiunile lor impotriva tiganilor reprezinta un genocid conform definitiei data de Natiunile Unite in Conventia internationala pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid.

Nazistii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca nefiind demna de a fi traita. In toamna anului 1939 a inceput programul de eutanasiere in cadrul caruia medicii nazisti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, in sase centre de exterminare. Reactia publica l-a determinat pe Hitler sa opreasca programul in august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise in spitale dupa aceasta data, in ciuda stoparii oficiale a programului.

Nazistii ii vedeau pe tigani ca fiind o rasa inferioara, o amenintare la adresa "puritatii" rasei germane si o problema de rezolvat prin omorarea in masa. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de tigani. Cateva mii au fost sterilizati si mai multe mii au fost deportati in centrele de exterminare din Polonia. In diverse tari din estul Europei, tiganii erau adunati si impuscati. In lagarul Auschwitz-Birkenau exista un perimetru special pentru tigani, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecutiei naziste au fost ucisi aproximativ 200.000 de tigani.

Incepand din 1941, nazistii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de razboi rusi, majoritatea prin infometare, altii prin impuscare sau gazare, in tabere de prizonieri de razboi, centre de munca fortata si lagare de concentrare.

Polonezii, care erau considerati subumani si o piedica pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucisi. Pentru a inrobi populatia poloneza, nazistii au ucis mii de intelectuali

guvern in exil si aliatii nu au facut nimic pentru a-i sustine.

In ciuda agresiunilor si piedicilor coplesitoare, au existat multe exemple ale rezistentei armate a evreilor. In ghetourile din estul Europei s-au format grupari de luptatori evrei, iar evreii care au reusit sa fuga din ghetouri s-au alaturat partizanilor (miscarii de rezistenta anti-nazista) in paduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat in randurile partizanilor rusi.

Revolte armate au avut loc in cateva ghetouri, cea mai insemnata fiind cea din Varsovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varsovia au murit luptand. Chiar si in lagarele mortii de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz au izbucnit revolte. In tarile din vestul Europei aflate sub ocupatie, evreii s-au alaturat miscarilor nationale de rezistenta. Ei si-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei si trecerea evreilor peste frontiera pentru a putea gasi refugiu in tari neutre ca Elvetia si Spania.

Raspunsul altor natiuni

In partea Europei ocupata de Germania, evreii erau trimisi in lagare ale mortii indiferent de atitudinea populatiei locale. In unele tari aflate sub ocupatie, ca Belgia, si chiar in unele tari aliate Germaniei, ca Franta neocupata - sub guvernul de la Vichy, cativa oficiali ai Bisericii au protestat cand evreii au fost adunati. In Estonia, Lituania si Letonia, pe de alta parte, mii de oameni s-au alaturat voluntar echipelor de ucigasi nazisti, la fel cum au facut multi croati, ucrainieni si slovaci.

Evreii erau uneori protejati din ratiuni economice, asa cum s-a intamplat in Ungaria pana in 1944, cand Eichmann a inceput sa supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat impotriva cooperarii oficialilor lor guvernamentali cu nazistii, iar Guvernul de la Vichy a trimis aproximativ 70.000 de evrei straini si refugiati catre lagarele de concentrare, dar numai cativa din proprii sai cetateni evrei.

Italia a avut un guvern fascist si a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, anti-semitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost dati pe mana nazistilor. Italia s-a predat trupelor aliate in 1943, dar germanii ocupau inca jumatatea nordica a tarii, situatie care le-a permis sa adune multi evrei italieni.

In Olanda si Belgia, majoritatea cetatenilor erau anti-nazisti si nu putini au fost aceia care i-au ajutat pe evrei sa se ascunda. In Norvegia se afla la putere un guvern marioneta a nazistilor, dar rezistenta norvegiana a ajutat multi evrei sa scape in Suedia neutra. In Danemarca, in ciuda ocupatiei germane, evreii erau protejati de guvern. Cand nazistii au incercat sa ii adune, populatia daneza i-a ajutat pe majoritatea evreilor sa treaca in siguranta in Suedia.

Un numar relativ mic de barbati si femei si-au riscat viata pentru a-i ajuta pe evreii persecutati. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiati de statul Israel cu titlul de Cei Drepti intre Natiuni. Printre acestia se numara diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a emis 4500 pasapoarte de protectie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, si industriasul german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el in Polonia.

Documentele istorice au aratat ca guvernele aliate au fost informate despre politica nazista de exterminare. Inca din noiembrie 1941, rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile in masa desfasurate de echipele de actiune din URSS au fost

a ramas cunoscuta sub denumirea Conferinta Wannsee.

Atasat instiintarii de a participa la conferinta aparea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la nivel european solutia finala pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat participantilor la conferinta ca evreii care nu puteau munci trebuiau sa fie omorati, iar cei care supravietuiau muncii fortate datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau sa fie si ei omorati. Conferinta Wannsee a fost un moment important in evolutia politicii de exterminare pentru ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.

La scurt timp dupa "conferinta", exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. In iulie 1942, Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora in lagare ale mortii. Pentru aceasta operatiune, cu nume de cod Operatiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de gazare: Belzec si Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, si Treblinka, in nord-estul Varsoviei.

Gazarea a inceput in cele trei lagare in perioada martie iulie 1942. Intre 750.000 si 950.000 de evrei au fost gazati la Treblinka; intre 500.000 si 600.000 la Belzec si in jur de 200.000 la Sobibor. Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de exterminare. Doua lagare au fost construite langa Auschwitz, un orasel din Silezia Superioara.

Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-au desfasurat in lagarul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazarii, infometarii sau bolilor.

In timp ce evreii polonezi erau exterminati in aceste lagare, programul deportarii evreilor din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus in miscare. In diverse tari europene, echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre centrele de executie si lagarele de concentrare din Polonia.

Aceste operatiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se incredintase aducerea la indeplinire si coordonarea solutiei finale. Sarcina lor a fost indeplinita pe etape: mai intai au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si refugiatii si, la sfarsit, ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportati mai intai in ghetourile din est, iar abia apoi in lagarele de concentrare. Altii au fost trimisi direct in centrele de exterminare.

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor

Rezistenta evreilor impotriva nazistilor nu a fost extinsa, dar a existat. Evreii din Europa ocupata de nazisti erau complet dezarmati, iar nazistii au facut totul pentru a-i convinge pe oameni ca evreii sunt doar deportati in tabere de munca. Rezistenta evreilor a fost ingreunata de faptul ca populatia locala, din cauza conceptiilor anti-semite, a temerilor fata de represiunea nazista sau chiar din indiferenta, nu i-a sustinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau nazistilor si ocuparii tarilor lor au organizat miscari de rezistenta.

Acestea primeau instructiuni de la guvernele aflate in exil in Anglia sau in alte tari aliate, ca si provizii de la fortele aliate - o coalitie de natiuni care lupta impotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau

pentru a munci ca sclavi in vederea sustinerii efortului de razboi. Cu toate acestea, in primavara lui 1942, campania intensiva de omoruri a fost reluata, de data aceasta fiind ucisi chiar si evreii ce munceau ca sclavi.

Grupele de actiune ii furnizau lui Hitler rapoarte privind numarul evreilor si al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezinta sursa primara de cunoastere a dimensiunii crimelor in masa savarsite in estul Europei pana in primavara lui 1942. Se estimeaza ca din vara lui 1941 pana in vara lui 1942 nazistii au impuscat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune sapate de ei insisi.

Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebbels, ministrul lui Hitler pentru propaganda si iluminare nationala, nota in jurnalul sau: "In ceea ce priveste problema evreiasca, [Hitler] este hotarat sa o rezolve pe deplin. A prezis evreilor ca daca vor incepe din nou un razboi mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o fraza goala. Razboiul mondial a inceput, exterminarea evreilor este consecinta necesara."

Solutia finala

In toamna anului 1941 nazistii au inceput deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata catre est (Polonia si vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Intre timp, in Germania fusese deja adus la indeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever.

In asa-numitul program de eutanasiere, care a inceput in toamna anului 1939, doctori nazisti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorati, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Multi altii au fost ucisi in dube de gazare. in august 1941, Hitler a ordonat incetarea programului de eutanasiere intrucat producea neliniste in randul opiniei publice germane.

Experienta acumulata a fost folosita pentru solutia finala, numele sub care a ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupata de nazisti. Dubele de gazare si personalul care activa in programul de eutanasiere au fost mutate in estul Europei si puse la dispozitia lui Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea de zona Lublin - in Polonia ocupata.

Cand echipele de eutanasiere au ajuns in est, la sfarsitul anului 1941, au inceput planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis. Din septembrie pana in decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor. In septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigand 600 de prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic.

In noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucisi intr-o masina de gazare in lagarul de concentrare de la Sachsenhausen, in nordul Berlinului. In lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc in vestul Poloniei, gazarea a inceput sa fie folosita la 8 decembrie 1941.

Odata ce si-au imbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata pentru a fi ucisi in est. Tarile din care evreii erau deportati includeau tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria.

La 20 ianuarie 1942, o intrunire a oficialilor cu rang inalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat intr-o locuinta apartinand SS-ului, in cartierul berlinez Wannsee. Intalnirea

sanitare, a serviciilor de sanatate si ratiile de hrana insuficiente au determinat o rata a mortalitatii foarte ridicata in randurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, in 1941 a murit 20% din populatia din ghetoul Varsovia.

In timp ce evreii polonezi erau inchisi in ghetouri, evreii din tarile vest europene ocupate sau controlate de nazisti suportau aspre masuri anti-semite. Din Norvegia pana in Africa de Nord toti evreii si-au pierdut drepturile si proprietatile si au fost fortati sa traiasca in anumite cartiere sau au fost inchisi in tabere pazite.

Inceputul exterminarii

In primavara anului 1941, in timp ce se faceau pregatirile pentru invadarea URSS, Hitler a anuntat ca un razboi al distrugerii este pe cale sa inceapa. El a cerut anihilarea conducerii bolsevice punand astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologica a bolsevismului: evreii din URSS. Executiile urmau sa fie aduse la indeplinire de patru unitati SS mobile numite echipe de actiune (in germana: Einsatzgruppen), formata fiecare din aproximativ 1000 de oameni.

Pe langa aceste echipe erau si alte unitati de politie si SS ce urmau sa impuste evreii adunati in dreptul gropilor comune pe care trebuiau sa le sape inainte de a fi omorati. Dupa inceperea campaniei militare - in iunie 1941, armata germana a fost chemata in numeroase randuri sa acorde sprijin unitatilor de politie si SS, astfel incat numarul total al germanilor implicati in uciderea in masa a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.

La data de 2 iulie 1941, Reinhard Tristan Eugen Heydrich, sef al Serviciului de Securitate al Germaniei si o figura importanta in organizarea exterminarii evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform caruia toti evreii care ocupau posturi oficiale in administratia sovietica urmau sa fie executati. Ordinul a fost interpretat in sens foarte larg de catre comandantii echipelor de actiune ca vizand toti adultii evrei de sex barbatesc. Un mare numar dintre acestia au fost impuscati pe loc, indiferent ca ocupau sau nu posturi oficiale. In august 1941, sfera de aplicare a ordinului s-a extins si asupra femeilor si copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, sef al SS, transmitea unitatilor din Belarus: "Toti barbatii evrei trebuie impuscati.

Femeile si copii vor fi dusi in mlastini." Ofiterul SS insarcinat cu indeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor sai ca "deplasarea femeilor si copiilor in mlastini nu a avut succesul scontat intrucat mlastinile nu erau destul de adanci pentru ca acestia sa se inece." Incepand din septembrie 1941, fortele germane au desfasurat actiuni pe scara larga in care intregi comunitati evreietti au fost sterse de pe fata pamantului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ucraina, au fost omorati pe 29 si 30 septembrie 1941 in valea Babi Yar din apropierea Kievului.

In toamna anului 1941 s-a trecut la o noua faza. Daca pana acum tinta o reprezentau evreii rusi, acum urmau sa fie ucisi evreii din Polonia si Serbia. Pentru aceasta, germanii au folosit dube de gazare, masini special sigilate in care gazul de esapament era introdus in compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. In iarna 1941 1942, executiile prin impuscare au incetat, in parte din cauza faptului ca pamantul inghetat nu permitea saparea gropilor pentru evreii ucisi.

In plus, germanii trebuiau sa trimita multi evrei in Germania

Pana in 1938, doua treimi din evreii germani parasisera tara si 60% din cei care au ramas isi pierdusera proprietatile. Activitatile anti-semite ale nazistilor au culminat cu pogromul din Noaptea de cristal (in germana: Kristallnacht, care s-a desfasurat pe intreg teritoriul Germaniei si Austriei in noaptea de 9 noiembrie 1938. In acea noapte, bande de nazisti au ucis 90 de evrei, au batut alte cateva sute, au demolat 76 de sinagogi si au incendiat alte 191 si au distrus si vandalizat mii de magazine si birouri de afaceri detinute de evrei. Autoritatile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis in lagare de concentrare unde au fost supusi unui tratament inuman.

Pogromul Noptii de Cristal a marcat un punct de rascruce pentru actiunile naziste impotriva evreilor, pentru ca a fost prima situatie din istoria moderna in care violenta a fost indreptata pe scara larga si in mod deliberat impotriva evreilor intr-o tara vest europeana. La o intrunire organizata la doua zile dupa pogrom, liderii nazisti au decis ca evreii din Germania trebuie sa suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurari.

Politica nazista anti-semita, 1939 - 1940

La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare infioratoare intr-un discurs adresat Parlamentului: "In viata mea am fost deseori profet si... astazi voi fi inca o data profet: daca cercurile financiare internationale ale evreilor din Europa si din afara ei vor implica din nou natiunile intr-un razboi mondial, rezultatul nu va fi bolsevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa."

Dupa izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, in septembrie 1939, nazistii au cautat o solutie finala pentru problema evreiasca. Cei mai inalti lideri se gandeau la o solutie teritoriala pentru evreii europeni. Conducatorii SS-ului, o sectie de elita a Partidului Nazist, au fost insarcinati cu rezolvarea problemei evreiesti. Ei au propus doua variante: prima era crearea unei rezervatii in sud-estul Poloniei unde urmau sa fie deportati evreii; cea de-a doua solutie a fost propusa pe fondul anticiparii victoriei Germaniei impotriva Angliei, ca o urmare fireasca a infrangerii Frantei in iulie 1940, si consta in deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din tarile ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situat in apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie franceza.

Nici una dintre propuneri nu a fost adoptata. La sfarsitul anului 1940 nazistii au inceput sa planifice invadarea si cucerirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a facut sa abandoneze ideea unei rezervatii in Polonia, pentru ca o asemenea rezervatie s-ar fi aflat in centrul si nu la periferia unui imperiu german largit. La ideea Madagascarului s-a renuntat pentru ca englezii nu s-au predat si controlul britanic permanent asupra Canalului Suez inchidea ruta spre Madagascar a navelor germane.

Totusi, inainte ca aceste idei sa fie abandonate, germanii au facut un pas preliminar viitoarelor deportari in lagare de concentrare sau rezervatii evreiesti. Evreii din Polonia au fost obligati sa se mute in ghetouri, unde li s-a ordonat sa organizeze consilii care sa aduca la indeplinire ordinele germanilor.

De asemenea, au fost obligati sa poarte pe haine o stea galbena, simbolizand originea lor evreiasca, si sa execute munca fortata. Conditiile de locuit absolut ingrozitoare, suprapopularea, lipsa conditiilor

insuficiente si au decis sa implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.

Unul din primele decrete defineau termenul evreu. Cruciala in aceasta determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru parinti evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent daca persoana respectiva facea sau nu parte din comunitatea evreiasca.

Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuti ca jumatate-evrei, erau considerati evrei numai daca apartineau religiei iudaice sau erau casatoriti cu un evreu.

Toti ceilalti jumatate-evrei precum si persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificati ca Mischlinge (metisi). Evreii si Mischlinge erau "non-ariani" in contrast cu germanii "puri" care erau "ariani". In doctrina nazista sublinierea descendentei era privita ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificari era delimitarea clara a celor impotriva carora actionau legile si directivele discriminatorii.

Pe 15 septembrie 1935, Reichstagul s-a intrunit la Nuremberg si a adoptat doua legi, cunoscute ca "Legile de la Nuremberg". Prima, Legea Cetateniei Statului, declara ca numai persoanele "cu sange german" pot fi cetateni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetatenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sangelui si Onoarei Germane, formaliza barierele intre evrei si germani interzicand casatoria si relatiile sexuale intre evrei si "ariani". Astfel, nazistii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile si i-au exclus efectiv din viata sociala si culturala. Politica lor s-a indreptat apoi spre exproprierea proprietatilor evreiesti cu intentia de a-i forta pe evrei sa emigreze din Germania.

In 1938, evreilor li s-a interzis sa profeseze ca medici si avocati si au fost obligati sa-si inregistreze proprietatile, ca o masura preliminara a confiscarii si "arianizarii" lor sau vanzarii fortate catre germani. In fapt, guvernul ii forta pe evrei sa accepte de la cumparatorii "ariani" preturi care reprezentau doar o fractiune din valoarea reala a proprietatilor.

Cand nazistii au preluat puterea in Germania, episcopii catolici germani au crezut ca Hitler va proteja civilizatia crestina a Europei de pericolul bolsevic si, de aceea, au acceptat regimul nazist si au sprijinit politica externa nationalista a acestuia.
In ciuda opozitiei fata de doctrina rasista a lui Hitler, liderii Bisericii Catolice si ai altor biserici crestine nu au adoptat o pozitie oficiala impotriva politicii anti-semite. Marile biserici crestine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiti la crestinism care erau persecutati de nazisti, dar nu au reactionat cand nazistii au introdus legislatia rasista, cand au instigat atacuri fizice impotriva evreilor si nici cand au inceput deportarea si exterminarea evreilor.

Atitudinea celor mai inalti prelati ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemanatoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodata persecutarea evreilor, nici nu a amenintat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicati in Holocaust. Mai mult, desi Papa si consilierii sai erau foarte bine informati cu privire la exterminarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au refuzat sa condamne aceasta crima pe motivul ca Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia sa pastreze o neutralitate stricta in relatiile internationale.
Dupa anexarea Austriei de catre Germania, in martie 1938, aceleasi masuri anti-semite au fost implementate si aici. Peste un an, aceste masuri erau aplicate in Boemia si Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat dupa dezmembrarea Cehoslovaciei.

a controla si manipula mass-media in avantajul propriu si a scris despre necesitatea eradicarii puternicei lor pozitii economice chiar prin eradicare lor fizica, daca este cazul.

Unicitatea anti-semitismului nazist

Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasiala a determinat gravitatea extrema si efectele genocide ale nazismului.

Nazistii credeau ca evreii sunt raspunzatori de ceea ce era privit ca degenerarea societatii moderne. Hitler vedea ideologiile moderne ce sustineau ideea de egalitate si emancipare ca pe o revolta a claselor si indivizilor inferiori condusi de evrei.
Nazistii considerau bolsevismul ca pe cea mai radicala forma recenta a vechii conspiratii evreiesti ce urmarea dezmembrarea si dezintegrarea natiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrina a salvarii umanitatii de pericolul evreiesc-bolsevic. Era convins ca rasa germana trebuia sa dobandeasca si sa pastreze suprematia totala prin razboiul total impotriva evreilor, un razboi in care unica alternativa, pentru ambele tabere, era victoria sau disparitia totala.
Accesiunea nazistilor la putere

Pana in 1929, Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania, asa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, in alegerile parlamentare din 1930 partidul a obtinut mai mult de 18 procente din numarul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente in 1928. Majoritatea voturilor in favoarea nazistilor veneau din partea clasei de mijloc si a celor cu situatie economica buna si nu a muncitorilor sau somerilor.
Factorii principali in succesul electoral al nazistilor au fost: furia latenta provocata de colapsul militar al Germaniei spre sfarsitul primului razboi mondial; resentimentul fata de Tratatul de la Versailles care a pus capat razboiului si a impus conditii foarte aspre Germaniei; depresiunea economica mondiala din anii 1930; teama de raspandirea comunismului; personalitatea carismatica a lui Hitler.

Pana in 1930, Germania nu a fost capabila sa ajunga la un consens politic. Faptul ca nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere si o instabilitate politica in Reichstag, parlamentul german.

Majoritatea germanilor doreau sa inlocuiasca republica, si multitudinea ei de partide aflate in competitie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate si locuri de munca. Ca urmare, nazistii au castigat popularitate in alegerile din 1930.

In alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obtinut un rezultat inca si mai bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obtinut majoritatea in Reichstag, dar sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesara pentru o coalitie de guvernamant. Astfel, la 30 ianuarie 1933, presedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler in functia de cancelar (prim-ministru).

De indata ce au preluat puterea, nazistii au facut din rasism si anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. In primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite si campanii ale terorii ce au culminat la 1 aprilie 1933 cu un boicot la nivel national impotriva comerciantilor si liber-profesionistilor evrei doctori, avocati, s.a. In plus, noul guvern a emis regulamente si ordonante prin care ii lipsea pe evrei de drepturile civile si mijloacele economice de subzistenta.
Pe 7 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa ii inlature pe evrei din serviciile administrative germane. Mai tarziu, au fost adoptate acte aditionale prin care se limita numarul studentilor evrei.

Cu toate acestea, Hitler si alti lideri nazisti considerau aceste reglementari

de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite si a reinviat eticheta de sange. In Franta, presa catolica raspandea si ea idei anti-semite, mai ales in timpul afacerii Dreyfus (o controversata propaganda de presa ce implica un ofiter evreu din armata franceza care fusese condamnat pe nedrept pentru tradare, in 1894).

Pe la jumatatea secolului al XIX-lea in Europa a aparut o noua teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era impartita in rase "superioare" si rase "inferioare". Dupa parerea adeptilor acestei teorii, evreii erau o rasa sub-umana si o amenintare mortala la adresa "puritatii" raselor "superioare".

Aparitia partidelor si organizatiilor anti-semite, indiferent ca se bazau pe principii economice, religioase sau de rasa, sau pe o combinatie a tuturor acestora, constituie caracteristica cea mai importanta a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales in Germania in anii 1880.

In Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politica oficiala a guvernului care, in 1881 si 1882, a incurajat violente atacuri armate impotriva evreilor, cunoscute ca pogromuri. La inceputul secolului XX existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales in Franta, Germania, Austro-Ungaria, Rusia si Romania. Desi partidele anti-semite nu au primit prea mare sustinere din partea electoratului, anti-semitismul nu era doar foarte raspandit, ci si acceptat din punct de vedere social.

Aparitia natiunilor-state in estul Europei dupa prabusirea imperiilor Rus, Imperiul German si Austro-Ungar la sfarsitul primului razboi mondial (1914 1918) a adus un val de anti-semitism fara precedent. Atat indivizi, cat si guverne au savarsit acte ostile evreilor. Multi dintre liderii Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia comunista erau evrei, ceea ce a alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunisti din multe tari. In perioada cuprinsa intre sfarsitul primului razboi mondial si inceputul celui de-al doilea razboi mondial in unele tari masurile anti-semite au devenit politica oficiala de stat. In tari ca Polonia, Romania si statele baltice Lituania, Letonia si Estonia, ideile traditionale anti-semite s-au impletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.

Atitudinea fata de evrei in Germania dupa Primul Razboi Mondial

Multi germani i-au invinovatit pe evrei pentru infrangerea Germaniei in primul razboi
mondial, unii sustinand chiar ca acestia au tradat natiunea germana in timpul acestui razboi. Mai mult, la sfarsitul razboiului un grup cu orientare comunista a incercat sa organizeze o revolutie de tip bolsevic in statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani ii asociau pe evrei cu bolsevicii si priveau ambele grupari ca pe inamici periculosi ai Germaniei.

Dupa razboi, in Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si intelectualii evrei au jucat un rol important in viata Germaniei in timpul acestei republici si multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor.

Avand ca baza convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei in societatea germana in timpul Republicii de la Weimar, mai ales in cercurile intelectuale si in politica de stanga, referindu-se la ei ca ciuma si cancer.

In cartea sa Mein Kampf, publicata in 1926, Hitler a pus situatia grea a Germaniei la sfarsitul primului razboi mondial pe seama unei conspiratii internationale a evreilor, folosind termeni ca extirpare si exterminare in relatie cu acestia. El sustinea ca evreii au dobandit puterea economica si abilitatea de

HOLOCAUSTUL
http://www.studentie.ro/HOLOCAUSTUL-a22-65562-sp0.html

Conditiile istorice

Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fata de evrei. Pentru multi dintre ei prejudecata impotriva evreilor imbraca forma anti-semitismului.
Unii cercetatori privesc anti-semitismul ca pe o prejudecata religioasa. Altii il vad ca pe o varietate anti-evreiasca a unui sentiment de ura generala indreptata impotriva minoritatilor etnice. In conceptia anti-semita, evreii reprezinta forte misterioase, mitice si diabolice, sunt atotputernici si joaca un rol sinistru in istoria omenirii. In Evul Mediu, crestinii anti-semiti predicau interzicerea contactului cu evreii si multi credeau ca evreii sunt aliatii Diavolului.

Multi credeau ca de fapt evreii nici nu sunt oameni si ca folosesc magia pentru a crea aparenta ca sunt ca ceilalti. Toate aceste credinte s-au amestecat cu superstitiile privind puterea magica a sangelui uman, vrajitoria si perversiunea, ajungandu-se la "eticheta de sange", falsa acuzatie ca evreii folosesc sangele copiilor crestini in ritualurile lor.

Asemenea idei stereotipe despre evrei au interactionat in mintea multor europeni cu teama de orice era strain cunoasterii lor, dar si cu tensiunile economice si sociale. Ca rezultat, violenta anti-semita s-a manifestat in repetate randuri.

Biserica crestina si diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor sa desfasoare anumite activitati, sa aiba anumite ocupatii, ii obligau sa locuiasca numai in anumite zone, ii impiedicau sa urmeze studii universitare sau chiar ii indepartau de pe teritoriul anumitor state.

Secole la rand, Biserica Romano-Catolica a incurajat credintele si atitudinile anti-semite. Desi invataturile Bisericii nu au sustinut si nici nu au justificat uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradarii si deseori demonizarea evreilor a facut ca multi catolici sa accepte masurile anti-semite introduse de nazisti si colaboratorii acestora in secolul XX.

Aceeasi situatie este valabila si pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat Despre evrei si minciunile lor, scris in 1542 de reformatorul religios german Martin Luther, continea un limbaj extrem de violent. Acesta ii instiga pe crestini sa incendieze sinagogile, sa distruga casele evreilor si sa-i puna pe evrei in grajduri si ii sfatuia pe oamenii de stat sa ii alunge pe evrei din tarile lor. Scrierile lui Luther au avut o influenta semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor.

In secolul al XIX-lea, evreii din majoritatea tarilor europene au fost emancipati adica li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetatenilor crestini si celorlalti cetateni ai statelor respective.

Revolutia industriala era in desfasurare si evreii au inceput sa joace un rol important ca intreprinzatori in noile industrii si afaceri. Mobilitatea sociala si economica precum si avansul cultural al evreilor europeni in aceasta perioada au facut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizarii.

Indivizii care s-au opus modernizarii din secolul XIX de la aristocrati la tarani ii percepeau pe evrei ca pe o forta distructiva. Atitudinea traditionala, care a persistat si dupa emanciparea evreilor, si noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrarile contemporane si mania rezultatelor din schimbarile sociale aduse de capitalism.
In a doua jumatate a secolului XIX, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice si partidele.

Ziarul iezuit Civilta Cattolica, publicat la Roma, raspandea permanent prejudecati anti-semite a caror influenta se resimtea cu mult dincolo de granitele Italiei. In Austria, Partidul Social Crestin, care se bucura

HOLOCAUST, de Adrian GRAUENFELS: vorbesc o limbă moartă
moartă, îngropată cu încă 6 milioane
un abator de nume
o listă infinită de universuri curmate
în meteorica pierdere a raţiunii
într-un vid imposibil de golit
un vacum, un zero, o demenţă şi un apus
cioplite toate într-o fugă de Bach
în catedrala din Ulm, în apele Rinului
pe culmea şi în ritmul unui marş

plâng într-o limbă veche
o cânta omul cărţii,
o încercau pruncii care au construit babilonul,
fetele care au născut alte fete
femeile care au murit
ca să ne naştem noi
goi, despuiaţi, huliţi
urmaşii lor la urma urmelor
uneori bunici, alteori fumuri subţiri peste crematorii.. citeste[...]

Declaraţiile Papei privind negarea Shoah, salutate de Yad Vashem
Memorialul israelian închinat Holocaustului, Yad Vashem, a salutat joi 'declaraţiile fără echivoc' ale Papei Benedict al XVI-lea condamnând negarea Holocaustului.

'Yad Vashem consideră drept foarte importante declaraţiile fără echivoc ale Papei de condamnare a negării Holocaustului (Shoah) ori a minimalizării amplorii' programului de exterminare a evreilor de către nazişti, în timpul celui de-al doilea război mondial.
'Condamnarea clară de către Biserică a oricărei forme de antisemitism trebuie salutată', a afirmat directorul Yad Vashem, Avner Shalev.
'Orice negare sau minimalizare a crimelor /Shoah/ reprezintă un lucru inacceptabil ce nu poate fi tolerat', a declarat joi Suveranul Pontif, cu ocazia primirii unei delegaţii a organizaţiilor evreieşti americane, la o săptămână de la polemica generată de ridicarea excomunicării unui episcop negaţionist.
'Biserica este profund şi irevocabil angajată în acţiunea de respingere a antisemitismului', a adăugat Papa Benedict al XVI-lea, confirmându-şi o apropiată vizită în Israel, care ar urma după toate probabilităţile să se defăşoare în cursul lunii mai.
La sfârşitul lunii ianuarie, Yad Vashem şi-a exprimat indignarea faţă de anularea de către Papă a excomunicării episcopului integrist negaţionist Richard Williamson, care a negat existenţa camerelor de gazare.
Memorialul Yad Vashem din Ierusalim este consacrat memoriei a aproximativ şase milioane de evrei, victime ale genocidului nazist.

Papa a condamnat "antisemitismul respingător"



Sosit în Israel, Papa Benedict al XVI-lea a condamnat ferm antisemitismul “respingător” şi a pledat pentru pace între israelieni şi palestinieni, anunţă AFP.


La coborârea din avion, Suveranul Pontif a fost primit cu fast de cele mai înalte autorităţi din statul evreu: preşedintele Shimon Peres şi primul-ministru Benjamin Netanyahu.

Încă de la început, Papa a ţinut să condamne antisemitismul: „Din păcate, antisemitismul continuă să îşi arate chipul respingător în multe ţări din lume. Este inacceptabil”, a spus el, într-o alocuţiune de la aeroportul Ben Gourion, de lângă Tel-Aviv.

A pledat pentru pace între israelieni şi palestinieni


„Poporul evreu a trăit tragica experienţă a teribilelor consecinţe ideologice care neagă demnitatea fundamentală a omului”, a continuat Papa.

„Este corect şi oportun ca, în timpul sejurului meu în Israel, să am posibilitatea de a onora memoria celor şase milioane de evrei care au fost victimele Şoah-ului, şi de a mă ruga pentru ca umanitatea să nu mai fie niciodată martora unei crime de o asemenea amploare”, a mai spus el.

El a pledat şi pentru pace între israelieni şi palestinieni: „Pledez pentru examinarea fiecărei soluţii posibile care să ducă la o rezolvare corectă a dificultăţilor, astfel încât cele două popoare să poată trăi în pace în ţările lor, în frontiere sigure şi recunoscute internaţional.”

Papa a plecat apoi la Ierusalim, unde se va întâlni cu un lider musulman şi cu doi rabini.

Creştinii, în scădere în Orientul Mijlociu

Vizita Suveranului Pontif în Orientul Mijlociu are ca scop refacerea relaţiilor dintre lumea catolică, cea iudaică şi cea musulmană.

Primul stat vizitat a fost Iordania, unde Benedict a cerut un mai mare respect pentru femei. El a vorbit la Amman, în faţa a mii de credincioşi.

"Din păcate, importanţa dată de Dumnezeu femeii nu a fost suficient înţeleasă şi apreciată", a spus liderul lumii catolice.

Ideea principală a discursului papal a fost însă îndemnarea creştinilor care locuiesc în Orientul Mijlociu să nu renunţe la credinţă. În ultimii 50 de ani, procentul creştinilor din această regiune a scăzut enorm.

Benedict se va întoarce la Roma vineri, 15 mai.
[Citeste]

A treia tema este despre invatamantul genocidului armenilor si al Shoah-ului. In primul rand trebuie subliniata anterioritatea invatamantului Shoah-ului fata de cel al genocidului armenilor. Foarte mult timp aceste lucruri nu au fost mentionate in manualele scolare. De fapt, in manuale s-au spus prea putine lucruri chiar despre istoria si civilizatia evreilor sau a armenilor - nu numai in tarile din Rasarit, dar chiar si in Occident, acestea sunt ocultate. Vreau sa amintesc ca in Romania, la Cluj si la Bucuresti, de 5 ani se organizeaza cursuri de formare a profesorilor pe aceasta tema. Si in Franta au loc in mod organizat asemenea seminarii - in cadrul Fundatiei pentru memoria Shoah-ului, prezidata de d-na Simone Well, fost ministru si fosta deportata. La congresul din iunie vom face tot posibilul pentru a redacta un manual pluridisciplinar comparativ despre ceea ce s-a intamplat cu genocidul armenilor si cu Shoah.
Ultima tema este cea a memoriei. Intai este vorba de reglementarea juridica legata de conceptul de crima contra umanitatii, concept impus in 1945 la Tribunalul de la Nürnberg, prima curte internationala care i-a judecat pe cei vinovati de crime contra umanitatii. Apoi vom incerca sa prezentam acest concept in perspectiva Shoah-ului si a genocidului armenilor. Aceste teribile evenimente ale secolului al XX-lea se comemoreaza in fiecare an in Armenia si in diaspora armeana, in Israel si in diaspora evreiasca. In Israel, aceasta zi se numeste Ziua Shoah-ului, dar si a eroismului, pentru ca nu trebuie aratate numai distrugerea si nimicirea poporului, ci si rezistenta, lupta lui. Alt aspect este legat de prezervarea locurilor de memorie, ale deportarilor, internarilor si exterminarilor. Sunt doua locuri emblematice: pentru armeni - Deir-Z-Zor, in Desertul Siriei, pentru evrei - Auschwitz. In acest sens statul Israel si statul armean au construit centre de memorie, de documentare, de cercetare: in Israel, la Ierusalim, exista institutia Yad-Va-Shem; in Armenia, la Erevan - un muzeu al genocidului. Institutii asemanatoare au fost create si in alte tari: in America, la Washington, Muzeul Holocaustului, in Franta, Centrul de Documentare Evreiasca Contemporana, care este si muzeu, unde se mentioneaza in marmura numele tuturor evreilor care au fost deportati din Franta (peste 76.000), printre care si multi originari din Romania. Daca astazi Shoah-ul este atat de comemorat, aceasta se datoreaza faptului ca el este parte integranta din istoria popoarelor. El nu este o problema evreiasca, cum nici genocidul armenilor nu este o problema armeana. Ele sunt probleme ale tuturor natiunilor. Prin anvergura sa, acest congres trebuie sa aduca o lumina decisiva asupra fenomenului genocidar. De curand v-a fost publicata in Romania o lucrare - Lupta internationala pentru emanciparea evreilor din Romania (documente si marturii), in doua volume. Ce aduce in plus fata de celelalte carti ale dvs.?
Cu ocazia prezentei mele in Romania, pentru o scurta perioada - am fost invitat la Bucuresti sa tin niste cursuri la Universitate -, a avut loc o prezentare oficiala a acestor ultime volume ale mele. Istoria evreilor din Romania face parte din istoria evreilor in general, dar si din istoria Romaniei. Iar aceste fenomene au fost ocultate chiar sub regimul trecut: cand se vorbea despre minoritatile din Romania, se vorbea despre unguri, germani sau alte nationalitati conlocuitoare. Consider ca suntem in fata unui paradox. Evreii sunt prezenti in Romania de secole. Au venit aici, au jucat un rol economic important, dar, din tot felul de motive, ei vor fi emancipati numai la sfarsitul primului razboi mondial. Intaiul volum priveste perioada 1913-1919, de la razboaiele balcanice pana la primul razboi mondial. In aceasta perioada a avut loc o lupta puternica - din partea evreilor din Romania, dar si din partea anumitor oameni politici democrati si liberali care stiau ca ceea ce se intampla era o nedreptate pentru evrei; acestia faceau serviciu militar, dar nu erau considerati cetateni, nu puteau sa-si trimita copiii la scoala, nu puteau avea functii in stat. Evreii din Romania au fost ajutati, spre sfarsitul acestei faze, de coreligionarii lor din strainatate. La conferinta de pace de la Paris se va rezolva aceasta problema, dar noutatea este ca se impusese un nou concept juridic, acela de "drept minoritar": s-au cerut nu numai drepturi cetatenesti, dar si drepturi de minoritate. Acestea insemnau drepturi religioase si culturale, dar nu politice. Si atunci a aparut ideea sa se semneze si tratate in care aceste drepturi minoritare sa fie asigurate. In volumul al II-lea, de la 1919 la 1939, arat ca intr-adevar a existat o implicare a evreilor in societatea romaneasca, dar in acelasi timp, din cauza anumitor elemente extremiste si a unui radicalism al miscarii de extrema dreapta, care au dezvoltat un anumit antisemitism, a intrat in joc un vector al nationalismului - pentru ca existau tensiuni minoritare, 30% din populatia Romaniei era alogena, si atunci unii se simteau "amenintati". S-a dezvoltat teoria ca e nedrept sa se dea evreilor dreptul de cetatenie si s-a incercat luarea acestor drepturi. Din pacate, ele vor fi luate pe scara larga odata cu numirea primului guvern deschis rasist si antisemit, guvernul Goga-Cuza.
De asemenea, ma aflu la Bucuresti pentru a reinnoi acordul intre Universitatea noastra din Montpellier si Universitatea din Bucuresti. In Franta sunt mai bine de 5.000 de studenti din Romania, ceea ce reprezinta o patrime din cei aproximativ 20.000 de studenti romani care studiaza in strainatate. Noi ii primim cu bratele deschise: foarte multi vin nu numai pentru studii de limba franceza, lingvistica, ci si pentru studii de istorie, sociologie, psihologie, filosofie s.a. Ii incurajam pe cei care fac masterate si doctorate in cotutela. Reinnoim acum aceste acorduri spre binele studentilor francezi care vor studia in Romania si invers, al studentilor romani care vor veni in Franta.

În schimb, „istoria virtuală“ – afirmă Toaff – nu acceptă ideea că istoria evreilor, „asemenea istoriei celorlalte popoare şi culturi, este istoria unei existenţe contradictorii, determinate de caracterul ei concret, funcţionînd în relaţie cu structurile materiale, politice şi culturale şi cu imaginarul mediului înconjurător“ (idem, p. 96). Astfel, „evreii par să fie dincolo de istorie şi de timp, niciodată actori reali, acţionînd pe scena binelui şi a răului“ (idem, p. 34).Credem că analiza unui număr cît mai mare de surse – detaliu asupra căruia vom reveni mai tîrziu – contribuie în mod hotărîtor la evitarea unei abordări simplificatoare a istoriei evreilor. În ultimii ani au fost aduse la cunoştinţa istoricilor tot mai multe documente referitoare la prezenţa evreilor în epoca medievală şi modernă. Cu 20 de ani în urmă, Sofia Boesch Gajano scria:



„Istoria antisemitismului, reconstituire istorică elaborată pînă acum în termeni de toleranţă şi antitoleranţă, este astăzi înlocuită de o concepţie ce ţine cont de o realitate multiplă: aceea a unei identităţi evreieşti ce nu exclude nici varietatea şi diversitatea socială şi culturală, nici transformările sau acţiunile şi reacţiile conştiente ale unei societăţi creştine adesea diverse din punct de vedere politic şi social, caracterizată printr-o multitudine de comportamente, de strategii de stabilire a relaţiilor, de raporturi economice şi culturale“5.

Iudaismul nu este atît de omogen şi de egal în timp şi în spaţiu pe cît am putea presupune uneori, şi aceasta nu din cauza marilor diferenţe dintre iudaismul sefard şi cel aşkenaz. Orice comunitate evreiască a fost pusă în situaţia de a se confrunta atît cu societatea locală în cadrul căreia a locuit, cît şi cu diferenţele din sînul aceleia. Graţie studiilor de istorie socială şi de istorie a familiei, pot fi observate aspecte, diferenţe care, altminteri, nu sînt vizibile pe scena publică, politică şi religioasă. Acest lucru este valabil pentru societatea evreiască la fel ca şi pentru celelalte societăţi. Istoriografia evreilor cunoaşte de ceva ani buni o înnoire a paradigmelor, interesîndu-se mai puţin de aspectele economice şi instituţionale şi mai mult de aspectele vieţii sociale şi materiale, de relaţia dintre individ şi comunitate, de conflictele religioase şi sociale6.Totuşi – potrivit lui Toaff – există o rezistenţă din partea unei anumite „istoriografii păguboase, care, în ciuda aparenţelor, este în fond marcată de antisemitism, identificînd evreul cu eterna victimă sacrificată, pasivă şi întotdeauna resemnată cu destinul ei. Fără a confunda rolul persecutaţilor cu acela al persecutorilor, această imagine este falsă şi induce în eroare“ (Toaff, Ebraismo virtuale, p. 25).

Să notăm şi faptul că istoricii sînt adesea tentaţi să interogheze problemele de conştiinţă ale societăţii în care trăiesc pentru a o avertiza şi a-i oferi o lecţie folositoare (idem, p. 125). Potrivit lui Todeschini, se prea poate ca istoriografia ce accentuează stereotipul antiiudaismului, al persecuţiei, să devină un act de autoacuzare cu bază istoriografică, formulat de creştinătatea occidentală care se căieşte şi îşi cere iertare. Astfel, „presupusul caracter compact al stereotipurilor despre evrei devine repede o nouă atestare, mai degrabă hagiografică decît istorică, a lipsei de semnificaţie a istoriei evreilor în comparaţie cu semnificaţia asurzitoare a istoriei creştinilor“7. Consecinţa periculoasă a anumitor perspective istoriografice este aceea că „se poate discuta despre evrei doar în termeni de stereotipuri, nu există o istorie a lor proprie, cu componente autonome în Europa Occidentală [...]“8.



***

Ce ar trebui să facem cînd ne confruntăm cu aceste „primejdii istoriografice“? Mai întîi, trebuie să definim obiectivele istoriografiei iudaismului.

Trecutul (res gestae) este studiat şi reconstruit nu numai prin prezentarea conţinutului surselor primare şi secundare, ci şi prin intermediul reprezentării faptelor şi a condiţiilor istorice din trecut. Ceea ce este influenţat de cultura noastră este rezultatul reflecţiei asupra problemei studiate. Aici intervine subiectivitatea în munca de istoric, în vreme ce obiectivitatea este reprezentată de materialul utilizat (surse, lucrări critice).Principalele obiective ce trebuie urmate în reconstrucţia istorică sînt următoarele: a) reproducerea realităţii în materialitatea sa, în contingenţa sa, cu forţa şi spiritualitatea sa, reprezentarea întregii realităţi istorice atît cît ne permite cunoaşterea surselor şi a faptelor; b) interpretarea realităţii unui eveniment în complexitatea orizontului său material şi spiritual, ceea ce înseamnă plasarea detaliului istoric într-un context, urmărirea evoluţiei lui şi grija de a nu-i supra- sau subevalua importanţa.



De exemplu, trebuie să ne amintim că, în ziua de azi, în lumea postmodernă, convingerea religioasă a devenit o opţiune personală, însă că, în societăţile tradiţionale, religia era un aspect central atît al identităţii individului, cît şi al comunităţii. Acest lucru ar trebui să ne conducă spre o mai bună înţelegere a fenomenului antiiudaic.Sursele trebuie examinate cu rigoare filologică, fără prejudecată şi cu o prudenţă totală. Moştenirea pozitivistă sugerează că unele surse istorice sînt mai obiective decît altele, sînt mai puţin subiective şi descriu evenimentele mult mai detaşat. Sursele însă, asemenea istoriei, sînt toate subiective, căci ele sînt producţii ale indivizilor sau ale grupurilor sociale. Să ne amintim: istoriografia este un instrument, şi nu o reproducere exactă a trecutului. De exemplu, sursele narative nu sînt foarte credibile, fiind adesea preferate sursele normative (legile), sursele oficiale ale puterii laice şi ecleziastice, documentele private (contracte, testamente, registre). De fapt, primele sînt cele care ne dezvăluie mentalitatea unei epoci, graţie subiectivităţii lor.



În ceea ce priveşte metoda care trebuie adoptată, cunoaşterea este modelată de realitatea istorică, şi nu realitatea istorică este modelată de cunoaştere, pentru că aceasta este analiză, şi nu sinteză, este un a posteriori, şi nu un a priori. Aşadar, trebuie evitate generalizările pripite, care operează mai degrabă cu o viziune critică asupra surselor, cu o atenţie mărită asupra oricărui detaliu care ar putea clarifica tradiţiile şi textele. Trebuie, de asemenea, să facem un efort pentru a ne adapta modul de gîndire, pentru a ne transpune în spaţiul şi în epoca studiate. Unitatea viziunii istorice, contextualizarea rezultatelor cercetării, optica analogică şi comparativă sînt fundamentale metodologic.Realitatea istorică este, aşadar, mult mai variată şi mai complexă, iar ea trebuie reconstruită în cadrul dialecticii dintre cele două grupuri sociale şi religioase. Voi da un exemplu clar, care are legătură cu domeniul meu de cercetare. În Italia Centrală şi Septentrională, începînd cu finele secolului al XIV-lea şi pe parcursul întregii perioade a Renaşterii, s-a format ceea ce istoriografia recentă definea ca respublica Iudaeorum, întemeiată în principal pe sistemul împrumutului bancar9. Această respublica s-a născut şi s-a dezvoltat alături de statele creştine, fără a avea un conducător unic sau o armată proprie, fiind astfel lipsită de apărare, însă şi-a menţinut coeziunea prin Tora. „Republica evreilor“ plana deasupra statelor, respecta legile acestora fără a se lăsa asimilată, căci simpla interdependenţă dintre indivizi, ca expresie a unei solidarităţi endogene, împiedica asimilarea.



***

În concluzie, istoria evreilor, graţie continuităţii şi a specificităţii sale milenare, are un puternic impact asupra istoriei contemporane şi a trecutului recent; ea poate deveni astfel o „memorie vie“. Ascultarea şi rememorarea sînt două atitudini constitutive ale iudaismului, ele reprezentînd dintotdeauna două componente esenţiale ale reafirmării identităţii evreilor, care stau la baza conştiinţei lor istorice10. Însă memoria individuală şi colectivă, cu încărcătura sa emoţională, nu trebuie confundată cu „istoria reală“. „Istoria virtuală“ face ca aspectul „istoric“ al trecutului evreiesc să fie înlocuit de „contemporaneitatea sa imuabilă şi eternă“, (Toaff) conjugată inevitabil la timpul viitor. Toate acestea nu ţin de ştiinţă, întrucît sînt antiistorice. Această „contemporaneitate a durerii“ (reamintită pentru pogromurile din secolul al XIX-lea, autodafeul spaniol, convertirile forţate sau masacrele din timpul cruciadelor) este retrăită prin tragedia Holocaustului şi prin memoria sa încă prezentă.Istoricul german Ernst Nolte spunea că puterea negativă a unui eveniment istoric constituie o ameninţare pentru cercetarea liberă şi sfîrşeşte prin a o goli de conţinut, reducînd-o la o simplă naraţiune mitologică11. Pentru Ariel Toaff însă, memoria individuală şi cea colectivă a Holocaustului sînt incapabile, prin ele însele, să ajungă la o sinteză credibilă din punct de vedere istoric. Acesta este motivul pentru care Holocaustul trebuie interpretat, analizat în lumina altor surse, pentru a-i stabili credibilitatea şi, astfel, pentru a evita orice relatare personală, care acuză pe temeiuri etice şi apologetice (Toaff, Ebraismo virtuale, p. 36).



Din punctul meu de vedere, aceste două opinii sînt extreme, dar sînt convins că memoria istorică, reconstrucţia şi interpretarea istoriografică nu trebuie să rişte să fie doar o avertizare asupra erorilor şi a ororilor trecutului. Dacă este irefutabil faptul că în conştiinţa occidentală există un „înainte de Holocaust“ şi un „după Holocaust“, atunci reconstrucţia trecutului poate deveni problematică în condiţiile în care vom continua să alimentăm cultul „memoriei ce se opune“ şi nu vom favoriza, în ceea ce priveşte istoriografia, o memorie echilibrată din punct de vedere etic şi care să poată fi împărtăşită într-o anumită măsură, după cum spunea Paul Ricœur în La mémoire, l’histoire, l’oubli12. Nu este cazul să evocăm tocmai acele fantome pe care doream să le exorcizăm.Dacă ne gîndim că istoria este o disciplină cu funcţie dublă – a) una formativă, întrucît poate ajuta la construirea unei identităţi sociale şi culturale oferind instrumentele necesare pentru interpretarea realităţii; b) una informativă, întrucît este în măsură să dezvolte competenţe, să activeze aptitudini analitice şi interpretative şi să dezvolte abilităţi de corelaţie conceptuală –, atunci înţelegem în ce măsură ea trebuie să fie ştiinţifică, pentru că este observabilă, apare ca fiind rezultatul unei proceduri riguroase şi, astfel, al unei metode, are un limbaj specific şi ne permite să înţelegem cum a reuşit omul în timp şi în spaţiu să-şi rezolve problemele şi să-şi satisfacă nevoile înfruntînd schimbări şi transformări. Perspectiva noastră de cercetare nu poate fi decît una vastă şi reală, şi nu una virtuală.



De aceea, este de dorit ca studiul prezenţei seculare a evreilor din Europa să primească în permanenţă o nouă energie istoriografică şi să definească noi abordări de cercetare şi didactice. Şi toate acestea fără a considera părerea personală ca fiind definitivă, deoarece, aşa cum scria istoricul italian Renzo de Felice, lucrarea istoricului, prin însăşi natura ei, „începe de la realizările precursorilor săi şi tinde să le aprofundeze, să le corecteze şi să clarifice reconstrucţia evenimentelor făcută de aceştia“13.

Alberto Castaldini - Istorie reală şi istorie virtuală: două abordări ale iudaismului*

Aş dori să-mi încep expunerea cu următoarea întrebare: poate fi privită istoria evreilor asemenea istoriei oricărui alt popor sau prezintă aceasta unele caracteristici proprii care anulează categoriile istoriografice tradiţionale?În principala sa lucrare, Der Stern der Erlösung (1921), filozoful evreu german Franz Rosenzweig afirma faptul că evreii, prin respectarea unor legi atemporale, s-au plasat în afara fluxului istoriei. Astfel, dintre toate popoarele, numai ei au avut experienţa eternităţii în cadrul istoriei (Der Stern, 3.I-II). Astăzi, aproape toţi istoricii refuză o astfel de abordare, însă trebuie remarcat că studiul diacronic al civilizaţiei iudaice prezintă categorii religioase specifice, care contribuie într-un mod determinant şi cu o exemplară continuitate la reconstrucţia experienţei istorice a evreilor. Totuşi, nu consider că aceste categorii ar putea compromite conceptul occidental de „ştiinţă istorică“ sau de „obiectivitate a cercetării“. Aşa cum vom vedea, o altă perspectivă asupra acestui aspect comportă anumite riscuri.



***Ultimii ani au înregistrat dezbateri istoriografice intense pe tema istoriei evreilor din Europa. Analiza tot mai fină a surselor, precum şi redescoperirea şi valorificarea surselor iudaice, care au fost mult timp ignorate aproape în totalitate, au pus istoria iudaismului într-o lumină nouă. Astfel, istoria evreilor s-a impus progresiv în contextul general al istoriei civilizaţiei europene ca element specific, dar nu unul exclusiv, izolat. Acest lucru a fost posibil graţie unei istoriografii ce acordă mai multă atenţie fenomenelor sociale, religioase şi economice. În plus, destul de recent – şi mă refer în special la ţara mea, Italia –, în domeniul istoriei iudaismului, contactele dintre mediile academice italiene şi cele străine au condus la o dezbatere mai deschisă şi la o mai mare receptivitate faţă de tipurile de abordare practicate la scară internaţională. A contat, de asemenea, faptul că, începînd cu anii ’60 ai secolului trecut, cercetarea academică a înregistrat o contribuţie solidă din partea specialiştilor în istorie locală, care au reconstituit prezenţa istorică a evreilor în oraşele şi micile centre din Italia folosind documentele păstrate în arhivele istorice sau în tipăriturile vechi. Acestea sînt iniţiative luate adesea individual sau de către mici grupuri de cercetători şi, prin natura obiectivelor cercetării şi a metodologiei adoptate, prezintă un puternic iz local. Totuşi, trebuie remarcat că istoria evreilor – ca istorie a unei comunităţi „particulare“, mai degrabă – nu se circumscrie în totalitate nici categoriei de istorie locală, nici aceleia de istorie generală, deoarece, în pofida dispersiei teritoriale suferite încă din perioada biblică, pactul de solidaritate endogenă şi interiorizarea ideii de Pămînt al Făgăduinţei i-au conferit un caracter universal.



***

Ajungem acum la tema noastră centrală, şi anume la următoarea interogaţie: atenţia sporită a istoriografiei faţă de evrei, în ultimii 50 de ani, se confruntă ea cu pericolul unei virtualizări a iudaismului şi a istoriei evreilor? Este ceea ce vrea să demonstreze Ebraismo virtuale (Milano, Rizzoli, 2008), cartea recentă a lui Ariel Toaff, bine-cunoscut istoric israelian de origine italiană, ce a iscat o vie controversă prin publicarea unei monografii consacrate acuzaţiilor de omor ritual din timpul evului mediu aşkenaz (Pasque di Sangue, Bologna, Il Mulino 2007, ediţia a II-a, 2008). Definiţia pe care o dă acest autor „iudaismului virtual“ constituie o provocare stimulantă.Pentru a înţelege discordanţa dintre cele două abordări istoriografice (cea reală şi cea virtuală), trebuie luată în calcul relaţia dintre istorie şi memorie, care este deosebit de semnificativă în tradiţia iudaică. În timp ce memoria individuală şi cea colectivă selectează şi reconstruiesc faptele în scopul de a ghida pragmatic acţiunile umane, selecţia şi reconstrucţia făcute de istoriografie sînt inspirate de dorinţa de a cunoaşte evenimentele reale şi de a le reda într-un mod obiectiv. Obiectivitatea istoriografică se obţine prin examinarea surselor, prin respectarea regulilor stabilite de comunitatea ştiinţifică. Totuşi, istoriografia şi memoria interacţionează în aşa fel încît să permită anumitor imagini din trecut să devină o parte a cunoştinţelor membrilor societăţii şi a mentalului colectiv.

Anumiţi istorici consideră că factorii de ordin subiectiv, ideologici şi culturali au condiţionat adesea cercetarea prezenţei evreilor în Europa, generînd astfel o „istorie virtuală“ ce nu corespunde obiectivelor unei adevărate istoriografii. Istoricului iudaismului îi revine, aşadar, o sarcină foarte dificilă, pentru că, pe de o parte, el trebuie să reconstruiască realitatea trecutului iudaic cu cea mai mare precizie, însă pe de altă parte, el este pus inevitabil în faţa suferinţelor pe care trecutul le înregistrează în memoria colectivă. Într-adevăr, nu putem uita că istoria evreilor este marcată, de-a lungul timpului, de suferinţă şi de nedreptate, culminînd în mod tragic cu Holocaustul.



***

Voi prezenta acum, pe scurt, cîteva dispozitive care ar putea face ca rezultatele abordării istoriografice să conducă la o „istorie virtuală“.Un prim dispozitiv este demonstrarea unei teze precedent stabilite. Potrivit acestui concept, reconstituirea istoriografică este condiţionată de o teză, de o realitate culturală ce trebuie confirmată, ca, de pildă, marginalizarea seculară şi intoleranţa. Ea este favorizată de o puternică prezenţă a clişeelor istoriografice în literatură. În fapt, nici măcar pentru epoca medievală sau modernă nu ar trebui să predomine stereotipul evreului „cămătar“, „subiect social străin“ şi, prin urmare, persecutat, pasiv şi marginalizat. Această imagine trebuie revizuită într-o anumită măsură. În lumina surselor, panorama istorică ce prinde contur de o bună bucată de vreme este diferită şi se prezintă ca fiind plină de contradicţii, mai articulată şi mai „adevărată“. Spre exemplu, experimentul evreiesc de a-şi constitui, în epoca medievală şi cea modernă, propria sa organizare juridică şi instituţională. Această aspiraţie către autonomie a menţinut vie conştiinţa politică a evreilor din diaspora şi a constituit premisa istorică a emancipării evreieşti din perioada contemporană.



Să trecem la simplism şi la supraspecializare, două fenomene aflate în strînsă relaţie, din cauza cărora, în ciuda bogăţiei datelor documentare, cercetătorii renunţă adesea la o documentare vastă şi organică a temei, supraevaluînd demersul microistoric sau un eveniment episodic. Reducţionismul generalizant este corelat acestor două fenomene; el duce la manipularea, prin intermediul surselor primare şi secundare, a evenimentelor şi a interpretărilor. Reducţionismul este unul dintre obstacolele majore în definirea minorităţii evreieşti ca o „minoritate activă“ – conform definiţiei date de medievistul Giacomo Todeschini –, descrisă în organizarea sa politică, juridică şi economică specifică. Din perspectiva unei „minorităţi active“, societatea evreiască nu mai este privită ca o cetate asediată, întotdeauna ameninţată, pasivă şi fără apărare1.Voi încheia cu prezenteismul, care citeşte şi interpretează trecutul prin categoriile prezentului, utilizînd paradigma interpretativă inductivă (spre exemplu, corelaţia dintre antiiudaismul creştin şi antisemitismul regimurilor dictatoriale din secolul al XX-lea). Aceasta reprezintă o îngrădire a procesului de reconstituire istorică, întrucît istoricii sînt tentaţi să „facă dreptate“ trecutului, riscînd astfel să scoată în afara istoriei un eveniment pe care îl decontextualizează şi îl interpretează în lumina unor categorii istorice inadecvate, improprii. Astfel, ia naştere vulgata, un „gen literar“ care abundă în istoriografia italiană, în vreme ce, aşa cum scria istoricul italian Renzo De Felice, „trebuie să ne străduim să emancipăm istoria de ideologie, să separăm adevărul istoric de cerinţele motivaţiilor politice“2.



***Antisemitismul şi virtualizarea istoriei evreilor



Există un anume fapt istoric ce ocupă o poziţie centrală în reflecţia istoriografică asupra iudaismului: Holocaustul. Acest tragic eveniment al istoriei contemporane a condiţionat conştiinţa civilă a lumii occidentale, precum şi, în mod inevitabil, viziunea istorică asupra iudaismului.

Un important istoric evreu precum Salo Baron critica ceea ce el numea o „concepţie lacrimogenă a istoriei evreilor“. El se referea la sîngeroasele cronici medievale, la viaţa din ghetou, care nu ar fi trebuit să monopolizeze istoria evreilor, aşa cum a fost cazul, în secolul al XIX-lea, în lucrarea de pionierat a lui Heinrich Graetz. În 1948, într-o recenzie la cartea lui Scholem, Major Trends in Jewish Mysticism, Hannah Arendt3 scria că, în general, pentru istorici, evreii, contrar celorlalte naţiuni, nu au creat istoria, ci doar au îndurat-o, întreţinînd un fel de identitate pozitivă permanentă, sacadată de cronicile despre persecuţii şi pogromuri. Însă panorama istorică a evreilor este mult mai variată, cuprinzînd totodată şi „epoci de aur“ (cum le numea Cecil Roth4); uneori este contradictorie, cu umbre şi lumini – pe scurt, este „mai vie“.Evreii, asemenea creştinilor („gentilii“), au interacţionat cu societăţile în sînul cărora au locuit de-a lungul timpului, însă, în primul rînd, ei au activat în cadrul societăţii căreia îi aparţineau, în cadrul microuniversului lor propriu, familial, unde comportamentul indivizilor şi cel al grupurilor nu erau întotdeauna în perfectă armonie cu principiile religioase, cu regulile etice şi morale de la baza religiei iudaice. Se poate să fi existat compromisuri, influenţe externe impuse de imperativul de supravieţuire: toate acestea nu corespund imaginii monolitice a unei cetăţi asediate, izolate, fără apărare, pe care o anumită istoriografie încearcă să o evidenţieze (Toaff, Ebraismo, pp. 95-96).

O viziune despre „Cum a fost inventat poporul evreu”
Cartea scriitorului evreu Shlomo Sand care propune o teza indrazneata ce denunta mitul unui popor evreu unic, provenit din Palestina si dispersat in intreaga lume, a primit premiul Aujourd'hui 2009.
„Comment le peuple juif fut inventé” („Cum a fost inventat poporul evreu”) are ca miza discutia despre un tabu al evreilor: legatura lor structurala cu tara. Sand afirma si demonstreaza, istoric si arheologic, ca evreii nu au fost exilati din Tara Sfinta, iar majoritatea lor nu au nicio legatura istorica, in zilele noastre, cu tara numita Israel. Mai mult, solutia conflictului cu Palestina ar fi abolirea statului evreu, dupa cum propune Sand. Argumentul forte in acest sens este acela ca, vreme de un secol, evreii nu s-au conceput pe ei insisi ca evrei decit in virtutea religiei comune, istoria nationala fiind inventata de sionisti, in secolul XX.
Shlomo Sand este profesor de istorie contemporana la universitatea din Tel Aviv si a avut intotdeauna o voce critica la adresa politicii identitare a Israelului.
„Cum a fost inventat poporul evreu” a fost editata in primavara lui 2008, in Israel, si a fost, timp de 19 saptamini, in topul celor mai vindute carti.
Creat de jurnalisti in 1962, premiul Aujourd'hui recompenseaza scrierile politice sau istorice care trateaza probleme contemporane. In anii trecuti, au fost premiati, printre altii, scriitorul Milan Kundera (1993), istoricului François Furet (1995) si filosoful Luc Ferry (2006). Anul trecut, premiul a revenit lui Michel Winock, pentru biografia „Clemenceau”.
Lista scurta a nominalizarilor pe 2009 i-a cuprins si pe Emmanuel Todd, pentru „Après la démocratie” („Dupa democratie”), Jean-Pierre Dupuy, pentru „La marque du sacré” („Semnul sacrului”) si Charles Dantzig, pentru „Encyclopédie du tout et du rien” („Enciclopedia despre tot si nimic”).

Rabin israelian: Palestinienii ne sunt duşmani de moarte


Într-o broşură înmânată soldaţilor israelieni care se pregăteau să intre în Gaza se sugerează că cruzimea poate fi câteodată o virtute şi că palestinienii sunt duşmanii de moarte ai evreilor.

Broşura a fost publicată special pentru ope­raţiunea „Plumb Turnat“ şi se bazează pe învăţă­turile rabinului ultraortodox Shlomo Aviner. În-tr-una din secţiuni, rabinul îi compară pe pales­tinieni cu filistinii, descrişi în Biblie drept o ameninţare la existenţa poporului lui Israel.

Într-un alt pasaj, Aviner îl citează pe filozoful me­dieval Maimonides care spune că „nu trebuie că­zut pra­dă ispitei nebuniei gentililor (neevreilor - n.red.) care au milă pentru cei cruzi“. Breaking the Silence, un grup de foşti soldaţi israelieni, susţine că astfel militarilor le este indicat să nu respecte normele internaţionale privind conflic­te­le armate menite să protejeze civilii şi cere demiterea rabinului-şef al armatei, generalul de brigadă Avi Ronzki.
Noul emisar american în Orientul Mijlociu, George Mitchell, a declarat miercuri că acordul de încetare a focului din Gaza trebuie «extins şi con­solidat» şi a adăugat că SUA vor «lua o serie de iniţiative» în Orientul Mijlociu“. Sosirea lui Mit­chell în Orient a coincis marţi cu o intensificare a violenţelor în Fâşia Gaza, prima de la acordul de încetare a focului.

Papa este de partea evreilor
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/837527/Papa-este-de-partea-evreilor/
Papa Benedict al XVI-lea şi-a exprimat "solidaritatea" cu evreii şi a condamnat negarea Holocaustului, după declaraţiile unui episcop tradiţionalist care a negat existenţa camerelor de gazare, scrie AFP.


Episcopul Richard Wiliamson a negat existenţa camerelor de gazare, spunând că Holocaustul s-a soldat cu "200.000-300.000 de morţi". Declaraţiile sale au provocat indignare în întreaga lume, iar Papa şi-a exprimat "deplina şi indiscutabila solidaritate" cu evreii.


El a reamintit că a mers de mai multe ori la Auschwitz, unul dintre lagărele unde au fost masacraţi milioane de evrei, victime nevinovate ale urii rasiale şi religioase.

Ce fel de memorie? Holocaustul in marturii diverse
Memorialistica Holocaustului a adoptat de multe ori un ton hagiografic. Redactate mult dupa evenimente, memoriile referitoare la lagarele de concentrare si ghetouri par sa fie construite in jurul catorva teme comune. Necesitatea supravietuirii, necesitatea marturiei si, intr-un final, necesitatea de a afirma "Niciodata din nou" se numara printre ele. Recent, in competitia memoriei au intrat diverse miscari postmoderne, fiecare detinand o agenda ideologica particulara. Mesajul "tolerantei" rasuna necontestat din cele mai recente interpretari ale evenimentelor. Impotriva acestei tendinte, cartea Zoei Waxman, Writing the Holocaust: Identity, Testimony, Representation, descopera un Holocaust vazut din perspectiva oamenilor comuni. Provenind din traditia liberala a Hannei Arendt, traditie pe care o duce pana la ultimele consecinte, Waxman combate vehement utilizarea Holocaustului cu scopul de a oferi lectii morale simpliste.

Cercetatoarea se opune formelor "opresive" ale memoriei colective construite in jurul conceptului de "Holocaust". Considerand ca predominarea acestui concept in discursul public ii obliga pe supravietuitorii care nu au tipul "corect" de amintiri (rezistenta morala si supravietuire a umanului in conditii vitrege) la o tacere nejustificata si la o reprimare a memoriei, Waxman se foloseste de surse memorialistice extrem de diverse. Principala ei tinta sunt jurnalele sau documentele scrise in timpul Holocaustului, si nu memoriile redactate dupa aceea, inevitabil afectate de rolul de "supravietuitor" si de datoriile morale asociate acestuia. Cautand sa fie impartiala, ea prezinta surse care confirma naratiunea dominanta, dar si altele care o infirma. Doar in acest fel, crede autoarea, iese la lumina cu adevarat multiplicitatea experientelor din timpul Holocaustului.

Primul capitol se concentreaza pe documente obtinute din ghetoul din Varsovia, in special jurnalele lui Emanuel Ringelblum, Chaim Kaplan, Janus Korczak si Mary Berg. Autoarea a avut de asemenea acces la nepretuita arhiva a Oneg Shabbath-ului, o organizatie clandestina de istorici evrei care au cautat sa compuna o colectie de documente despre viata din ghetou. Aceasta activitate extrem de periculoasa este vazuta ca paradigma rezistentei in fata mortii iminente. Vazand memoria ca pe un act de revolta si intelegand scopul final al nazistilor, Ringelblum, de exemplu, isi pierde viata pentru a pastra amintirea vietii evreiesti, menita sa fie complet eliminata de statul nazist.

O alta forma de rezistenta, specifica sionistilor si de aceea exploatata intens de catre statul Israel, a fost cea a luptei armate. Mordechai Anielewicz, liderul revoltei din ghetoul din Varsovia, descrie acest eveniment ca pe singurul mod de a evita destinul uitarii si de a muri glorios, fara a ceda germanilor. Desi miscarea de rezistenta se compunea doar din cateva sute de oameni, revolta este prezentata de istoricii Holocaustului ca o actiune reprezentativa pentru intreaga evreime. Chiar si celebra carte a lui Raul Hillberg a fost respinsa de Yad Vashem pentru a fi subestimat acest eveniment.

Dar viata in ghetoul Varsoviei reprezenta pentru majoritate o lupta continua, purtata cu orice mijloace, pentru supravietuirea personala. Memoria comunitatii si lupta armata nu erau pentru cei mai multi dintre evrei decat niste idei abstracte, fara nicio legatura cu realitatile zilnice. Pentru a ilustra aceasta situatie, autoarea ne aduce ca dovada marturiile lui Adam Czerniakow, Calel Perchodnik si Mary Berg. Aceste documente ne infatiseaza o povestire total diferita de cea a rezistentei. Primul este seful Judenrat-ului, insarcinat cu implementarea ordinelor emise de autoritatile germane in ghetou si totodata cu semnarea listelor de deportare. Cel de-al doilea este un membru al politiei evreiesti, obligat sa isi vada sotia inghesuita in unul dintre trenurile ce se indreptau spre camerele de gazare. Cea de-a treia persoana este o tanara evreica bogata care foloseste banii familiei si calitatea de cetatean american (pentru ca detine aceasta cetatenie, ea este in cele din urma eliberata) pentru a obtine hrana. Obligata de foame, Mary nu intampina niciun fel de bariera morala pentru a ascunde mancare, in ciuda faptului ca cei de alaturi mor de foame. Ceea ce leaga povestile de viata ce se desprind din aceste memorii este absenta oricarei nazuinte de rezistenta colectiva si de asemenea, a oricarui interes sustinut pentru problemele comunitatii. Supravietuirea personala si a familiei este motivul pentru care Perechodnik se alatura politiei evreiesti, iar singura persoana fata de care manifesta un sentiment de vinovatie este sotia sa.

Cel de-al doilea capitol se concentreaza pe marturiile extrem de rare obtinute chiar din lagarele de concentrare. Pentru a suplini lipsa documentelor, Waxman foloseste si memorialistica posteliberare, combinand astfel doua perspective diferite asupra lagarelor de concentrare: cea a individului prins in mijlocul infernului si cea a supravietuitorului. Scopul capitolului este de a demonstra ca dorinta de a depune marturie despre suferintele indurate exista si in timpul detentiei in lagar, desi intr-o masura mult mai mica decat ne este adesea prezentata. Poate cea mai importanta sursa care demonstreaza aceasta ambitie este o arhiva nepretuita: scrierile membrilor Sonderkommando-ului din Auschwitz-Birkenau. Motivul pentru care acestia si-au consemnat experientele pe hartie si apoi le-au ingropat este dorinta obsesiva de a pastra amintirea victimelor pe care doar ei le puteau vedea in ultimele momente ale vietii.

Reconstituirea vietii in lagar descrie sosirea victimelor si adaptarea lor la noua existenta, prin separarea completa de experientele anterioare. Principalele experiente pe care se concentreaza autoarea sunt cele ale supravietuirii zilnice, ale luptei interumane pentru o frantura de paine. Datorita dificultatii ramanerii in viata, care ocupa tot timpul prizonierului, orice alt scop se golea treptat de sens. De aceea, dorinta de a depune marturie si incercarea de a te agata de trecut erau lucruri extrem de rare, chiar daca reprezentarea lor tinde sa se impuna in memoria colectiva. Dar, in ciuda tuturor adversitatilor, cativa prizonieri au reusit sa isi mentina vie aceasta ambitie, in special datorita pozitiilor speciale pe care le aveau in ierarhia germana. Astfel, membrii comandoului Kanada, care se ocupa de sortarea lucrurilor celor care urmau sa fie gazati, si membrii Sonderkomando-urilor au avut taria de a conferi luptei zilnice pentru supravietuire sensul unei lupte in numele amintirii mortilor. Doar constiinta ca propria moarte va reprezenta moartea definitiva a victimelor genocidului, moartea totalitara, a trupului, spiritului si a memoriei i-a facut pe acesti oameni sa "reziste tentatiei gardului electric".

Dar, din nou, autoarea are grija sa provoace sensibilitatile celor cu repere morale prea simple, amintind si de experientele celor care colaborau cu temnicerii. De departe cei mai temuti erau evreii Kapo, sefii baracilor. Waxman aminteste de cazul unei tinere fete a carei mama a fost mandra cand fata sa a fost aleasa sa fie Kapo. Datorita obsesiei lucrului bine facut, invatata in viata de dinainte de lagar, acestia ajungeau sa fie mult mai duri decat gardienii insisi. Iar dorinta de imitare a stapanilor ducea la rezultate perverse, cum ar fi inventarea unei "mode a Auschwitz-ului", adica purtarea unor haine din ce in ce mai similare cu uniformele SS.

Unul dintre cele mai interesante capitole ale cartii este al cincilea, dedicat memorialisticii femeilor. Autoarea lanseaza un atac puternic la adresa memorialisticii feministe, care doreste sa prezinte experientele femeilor ca fiind radical diferite fata de cele ale barbatilor. Presupunand ca strategiile de supravietuire ale barbatilor erau mult mai individualiste, o serie de cercetatoare feministe au incercat sa descrie diverse episoade din timpul Holocaustului in termeni simpli de "barbati" versus "femei". Astfel, femeile sunt de multe ori prezentate ca "surori si mame", prietene, bazandu-se pe grup pentru a supravietui. Sacrificiul de sine, suferinta unor abuzuri sexuale sunt astfel expuse ca specifice femeilor si puse in contrast cu experienta luptei individuale pentru supravietuire a barbatilor. Dar Waxman demonteaza din temelii acest mit, prezentand cazul unor femei care si-au ucis proprii copii pentru a supravietui, precum si experiente diverse de abuz sexual. O supravietuitoare a fost molestata nu de catre germani, ci de catre alti evrei care o ascundeau, iar un tanar evreu a fost violat de catre un alt detinut din lagar. Orice incercare de a omogeniza amintirile se prabuseste in fata unor astfel de experiente diversificate.

Autoarea concluzioneaza ca termenul de "Holocaust" obliga victimele sa-si canalizeze experienta in forme predeterminate. Tirania memoriei colective se exercita asupra memoriei individuale, blocandu-i manifestarea si obligand supravietuitorul sa se "fragmenteze". De asemenea, sentimentul de vina din cauza supravietuirii il face pe cel care povesteste sa isi ascunda propriile motivatii in dosul unor scopuri nobile, cum ar fi supravietuirea memoriei.

Cartea Zoei Waxman este un document important care explica in ce fel scrierea istoriei colective afecteaza profund scrierea istoriei individuale. Refuzand normele impuse de canonul istoriografic, Waxman ataca anumite mituri cu scopul declarat de a salva memoria oricarui supravietuitor, in orice pozitie s-ar fi aflat. Aceasta reprezinta un scop nobil in sine, un fel de aplicare a principiului audit alteram parte.

Dar nu trebuie omis faptul ca si aceasta carte are un mesaj de transmis. Acesta este mesajul liberal care vede civilizatia ca o conditie esentiala pentru dezvoltarea omului. In absenta vietii normale, omul este redus la starea de natura, iar viata in starea naturala este scurta, brutala si mizera. De aceea, singura lectie pe care o putem trage din Holocaust nu este cea a rezistentei individuale, ci aceea ca raul totalitar este esential distructiv pentru persoana umana. In conditiile luptei brute pentru supravietuire, notiuni precum colectivitatea, familia sau datoriile interumane dispar instantaneu. Astfel, omul este anihilat moral inainte de a fi exterminat fizic, iar in saptamanile dinainte mortii fiara din el isi intra in drepturi. Doar cateva cazuri speciale reusesc sa mentina viu un tel mai inalt decat cel de a vedea si ziua de maine. Moartea umanului precede moarte fizica, iar cel care se intoarce din morti reuseste cu greu sa se impace cu faptul ca existenta sa fizica se datoreaza acelei disparitii a umanitatii sale.

In conditiile luptei acerbe pentru memoria Holocaustului si a diverselor agende ideologice care intra in competitie, cartea Zoei Waxman vine ca o gura de aer proaspat. Combaterea categoriilor morale simpliste, a "tolerantei" si a "luptei impotriva rasismului" este necesara pentru a putea pastra intacta o intelegere mai profunda a Holocaustului. Demarcarea categoriilor istorice este profund necesara, altfel riscam sa vedem aberatii precum categorisirea rascoalei din ghetoul Varsoviei si a revoltelor anticoloniale sub eticheta de "rezistenta la rasism". Prin aceasta carte, Waxman incearca sa salveze civilizatia vestica de propria sa criza de constiinta, clamand necesitatea imperioasa a stabilirii unei lumi bazate pe reguli adresate oamenilor rationali.