ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Noul antisemitism
Razboiul din Gaza a constituit un nou prilej pentru iesirea la suprafata a manifestarilor antisemite si anti-israeliene in intreaga lume. Noul antisemitism este mai periculos si ipocrit decat cel clasic. Macar Ku Klux Klan sau neonazistii spun pe sleau ce gandesc. Noii antisemiti se dau democrati si "antirasisti".

Ei critica doar politica israeliana, "sionismul" si "unilateralismul american". Antisemitismul a devenit doar o stampila pe care o pun in fruntea adversarilor politici. Socialistii francezi, de exemplu, acuza partidele de centru-dreapta pentru ca au facut coalitie cu Le Pen in vreun obscur consiliu local din Sudul Frantei. In acelasi timp, justifica fara rusine atacurile impotriva evreilor francezi prin "compasiunea" fata de suferintele palestinienilor.

Propaganda antisemita lucreaza de decenii si efectele se vad acum. Atacurile impotriva evreilor sau atitudinea predominant anti-israeliana a mass media sunt rodul unei schimbari de mentalitate, in special in Europa. Un sondaj international arata ca subiectii au indicat SUA si Israel pe primele doua locuri in clasamentul tarilor care ameninta pacea lumii. Adica doua democratii, in timp ce Coreea de Nord, Siria sau Iran sunt la coada listei.

In Europa, dupa 1973, politica oficiala a incurajat migratia in masa a arabilor. De asemenea, s-a initiat crearea unei unitati euro-arabe, de dragul petrolului si cu scopul de a rivaliza cu SUA. Procesul Barcelona sau proiectul Uniunii Mediteraneene sunt etape in aceasta strategie. In consecinta, mass media, universitatile occidentale, politicienii, ONG-uri, conving de decenii populatia europeana ca Islamul este o religie a pacii care sta la baza civilizatiei europene in aceeasi masura ca si crestinismul, iar imigratia musulmana in masa ar fi benefica pentru tarile europene. In acelasi timp, Israel a fost prezentat permanent ca un stat agresor, o Sparta militarista.

Pentru a se face pe plac musulmanilor, s-a refuzat mentionarea in Constitutia europeana a radacinilor iudeo-crestine ale Europei. Paralel cu razboiul din Gaza, "Euronews" informeaza ca la Bruxelles se desfasoara "Saptamana araba la Parlamentul European". Pe de alta parte, numerosi politicieni, gazetari, universitari europeni, urasc din tot sufletul SUA, iar Israel este considerat un apendice al superputerii de peste ocean.

Un realizator BBC povesteste ca atunci cand a vrut sa faca un reportaj despre antisemitism, toata lumea s-a minunat: "nu stiam ca esti evreu!". Realizatorul, intamplator englez get-beget, continua: "daca propuneam un film intitulat Islamofobia luam premiul BAFTA si nu ma mai intreba nimeni daca sunt musulman". Parlamentarul laburist John Mann relateaza ca a patit la fel cand a declansat ancheta comisiei parlamentare despre antisemitismul din Marea Britanie. Realitatea trista este ca pe evrei nu-i prea mai apara nimeni in Europa.

Noul antisemitism s-a extins de la extrema dreapta la Stanga. Este suficient sa citesti articolele vehement anti-israeliene din ziarele comuniste "L'Humanite" sau "Il Manifesto". Anarhistii greci, cu esarfe palestiniene de gat, au uitat de guvernul Karamanlis si au manifestat la Ambasada israeliana din Atena, la fel ca batalioanele de asalt ale lui Chavez, care a si expulzat ambasadorul israelian din Caracas. Evo Morales, presedintele comunist al Boliviei, ataca si el Israel. Israel este aliatul SUA, care oprima cultura boliviana, adica plantatiile de coca. Miscarea Anti-Globalizare colcaie si ea de antisemiti. Doar capitalismul global este un complot evreiesc, nu-i asa?

Oricat ar incerca Stanga sa nege evidenta, scheletul antisemitismului este ascuns in sifonierul sau. Ura fata de capitalism a degenerat in ura fata de evrei. Ideologia tiers mondista si ura fata de civilizatia occidentala nasc in mintea activistilor de stanga ideea ca Israel si SUA reprezinta imperialismul, iar Hamas, Hezbollah s.a. sunt miscari de eliberare ale oprimatilor din lumea a treia.

Nu este vorba despre o „mistica laica“, in sensul valabil pentru a descrie sensibilitatea religioasa dominanta a Occidentului, ci despre o mistica laicizata doar in formele ei de expresie.
In societatea romaneasca, un simbol al acestei stari de spirit este monumentul ovoid, continind o cruce configurata din spatii goale de forma unor romburi, conceput de sculptorul Paul Neagu si plasat intr-una dintre pietele centrale ale Bucurestiului. Se presupune ca acest obiect artistic comemoreaza suferinta natiunii de-a lungul secolului XX, culminind, desigur, cu lumea concentrationara si cu crimele comunismului. Or, aici este evidenta naturaletea neproblematica si neproblematizanta cu care o asemenea comemorare publica este facuta in forme explicit (chiar agresiv) religioase. Cu greu am putea sa ne imaginam o asemenea solutie simbolica oriunde in Europa occidentala consecvent-seculara.

S-ar putea cu usurinta argumenta ca monumentul despre care vorbim nu este neaparat expresia unei tendinte spontane a sensibilitatii colective, fiindca, in cultura populara a orasului, el a ajuns repede sa se numeasca „Aspirina“. As contraargumenta ca aceasta deplasare ludica a semnificatiei nu exprima nici ea tendinta catre un mod de gindire precumpanitor laic. Ironia se adreseaza, eventual, modului de realizare artistica, nu principiului simbolic sacral-religios, iar, pe de alta parte, „carnavalizarea“ (cum ar spune Mihail Bahtin) sacralitatii reprezinta o parte integranta a „dialecticii“ imaginarului religios popular. Voi sustine, asadar, in continuare ca „Aspirina“ lui Paul Neagu este semnificativa in contextul prezentei discutii. Si aceasta, in primul rind, fiindca arata cum o perspectiva nu doar religioasa, ci de-a dreptul teologica face, practic, imposibila distinctia clara dintre jertfa voluntara si sacrificarea absurda a unor fiinte umane lipsite de orice posibilitate de a se apara. Prima tema o domina si o subordoneaza pe cea de-a doua, pina la asimilare completa.

In perceptia occidentala, legata de practicarea publica a unei mistici cu adevarat seculare, a unei mistici a secularului, care difera in raport cu mistica religioasa prin esenta sa, nu doar prin formele sale de exprimare, experienta centrala (evident, „negativa“) este aceea a absurdului metafizic al suferintei umane. Nu inseamna ca exista persoane care sa nege ca, din punct de vedere moral-spiritual, jertfa voluntara – de exemplu, a preotilor sau pastorilor care au ales sa impartaseasca soarta evreilor deportati in lagarele de concentrare – nu ar fi diferita, prin insasi esenta ei, de conditia victimei, care nu-si alege destinul. Dar umilirea, torturarea si sacrificarea deliberata a unor fiinte umane perfect inocente reprezinta, totusi, obsesia generatoare a „misticii laice“, fiindca este resimtita ca un accident de proportii cosmice, instaurind un absolut al absurdului a carui revelatie cutremura constiinta din temelii.

Procesul spiritual care marcheaza sensibilitatea societatilor consecvent-seculare ale Europei apusene este mai degraba invers celui descris mai sus pentru societatile „inconsecvent-seculare“ est-europene: jertfa voluntara este, aici, subordonata si, in ultima instanta, asimilata experientei victimei inocente, torturate si sacrificate deliberat – o conditie resimtita nu ca „superioara“, ci ca absoluta si, de aici, ca „exemplara“ (in sens negativ) si unica. O societate consecvent-seculara se bazeaza nu pe un consens pozitiv privind semnificatia sacrala, transcendenta, a unor evenimente, ci mai degraba pe un consens negativ, exprimat prin solidaritate spirituala impotriva a ceea ce este resimtit ca monstruos pina aproape de aneantizarea constiintei. Din aceasta perspectiva, chiar si marile traditii religioase cu vechi radacini in Europa, cea crestina si cea iudaica, sint puternic influentate, in modul in care comemoreaza Holocaustul, de perspectiva impusa de mistica laica. In timp ce in societatile est-europene inconsecvent-seculare raportul este invers: interpretarile teologico-religioase, in ultima instanta culturale, tinind de „inertia“ traditiei mai degraba decit de intensitatea imediata a experientei, sint cele care impregneaza si subordoneaza experienta alteritatii absolute si monstruoase a Gulagului.

Societatile consecvent- sau riguros-seculare presupun ceea ce sociologii numesc „compartimentarea“ existentei cotidiene – o „casetizare“ a experientelor de viata care le atribuie acestora semnificatii precise, le sorteaza, le organizeaza. Experienta mistica, a unei stari esentialmente diferite de modul cum ne percepem pe noi in noi insine, in mod curent, trebuie sa reprezinte o contrapondere a acestei tendinte introspective de rationalizare, de organizare categoriala. Deci, trebuie sa fie, intr-un grad insemnat, nedeterminata, sa dea senzatia non-limitatului, a inexprimabilului, a in-articulatului. In societatile pseudo-seculare, in care mentalitatile traditionale sint inca vii si puternice, viata morala este in mare parte sincretica, difuza si fluida – polimorfa, in felul ei, fiindca nu resimte drept ale sale categoriile analizei si auto-analizei rationale. Or, experienta mistica, trebuind, in baza aceleiasi logici a diferentierii si polarizarii, sa reprezinte un „altceva“, apare ca mult mai compatibila cu utilizarea unor categorii logico-teologice, precum aceea a jertfei voluntare – categorie care ajunge, prin glisarea necontrolata a imaginarului, sa explice (de fapt: sa „inglobeze“) si absurdul metafizic al lagarelor de concentrare.

VII.

Pentru vest-europeni, comemorarea continua a Holocaustului si perceptia unicitatii sale reprezinta un continuu exercitiu al identificarii cu Celalalt. Pe de alta parte, reflectia asupra Holocaustului reprezinta imaginea alteritatii absolute, atit in sensul Raului absolut, cit si in sensul revelatiei negative a unor orizonturi care transcend, dar care totusi provoaca perpetuu puterea de intelegere a mintii umane. Identificarea cu suferintele victimelor Holocaustului este resimtita ca intim-personala, ca universal-umana si, in acelasi timp, ca o experienta a ororii si a absurdului care echivaleaza cu o mistica laica.
In Estul Europei, experienta, din atitea puncte de vedere asemanatoare, a Gulagului nu este interpretata in aceiasi termeni. Forma dominanta de evocare a memoriei victimelor este, intr-o masura dominanta, abstract-simbolica, reprezinta cu precadere o experienta a comunitatii in ansamblu si este legata de o mistica laica numai in masura in care interpretam ca atare cultul fervent al etnicitatii.

Pusa in aceasta ecuatie, tensiunea nascuta intre comemorarea Holocaustului si comemorarea Gulagului nu este doar o disfunctie de suprafata, o neintelegere pasagera, ci reveleaza o diferenta profunda de dispozitii interioare, de modele de comprehensiune si de identificare empatica tinind de forme de societate in care secularizarea a luat cursuri diferite. Ceea ce desparte in mod esential cele doua pozitii nu este forma specifica de sadism adoptata in fiecare dintre cele doua totalitarisme, ci modalitatea in care suferinta provocata in acest mod a fost conceputa, evocata, rememorata si retraita pina astazi. Din aceasta perspectiva, este absurd ca est-europenii pretind de la vest-europeni sa includa in conceptul lor despre Raul universal si esential, alaturi de imaginea Holocaustului, si pe aceea a Gulagului, atita timp cit ei insisi nu sint capabili sa inteleaga si sa exprime propria lor tragedie istorica in termenii unei experiente absolute, fundamentale, universal umane.

Rigoarea si profunzimea cu care societatile vest-europene au asumat experienta Holocaustului se exprima in insusi modul in care s-au reconstruit pe ele insele dupa cel de-al doilea razboi mondial. Dincolo de actele devotionale menite sa tina treaza memoria suferintei umane provocate de nazism, modul cel mai intens in care lumea europeana omagiaza victimele Holocaustului este preocuparea sa obsesiva pentru libertatea si demnitatea umane. In aceeasi masura, modul cel mai inalt in care evreii cinstesc memoria victimelor Shoah-ului este faptul de-a fi construit, cu eforturi si sacrificii incalculabile, o democratie autentica, in conditii dintre cele mai vitrege. Israelul este, probabil, singurul stat din istorie care a demonstrat ca poate mentine o jumatate de secol, in conditiile unui razboi practic neintrerupt, o democratie functionala si vie. Aceasta dovedeste ca urmasii celor ce au disparut in monstruosul Holocaust nazist au inteles sa dea un sens acestei tragedii construind o societate a libertatii si demnitatii prin riscul si efortul lor de fiecare clipa.

Din aceasta perspectiva, este evident ca Holocaustul nu este echivalent cu Gulagul. Fiindca sensul trecutului trece prin noi, Gulagul reprezinta memoria Gulagului, iar sensul vietilor irosite in mod aberant si absurd in lagarele comuniste depinde direct de angajamentul nostru total fata de cauza unei societati a demnitatii si libertatii. Or, din acest punct de vedere este justificat sa ne intrebam in ce masura atasamentul nostru, al est-europenilor, fata de fundamentele metafizice ale democratiei liberale poate fi comparat cu devotamentul demonstrat in aceasta privinta de europenii occidentali sau de cetatenii Statului Israel. Fiindca numai determinarea noastra, a celor ce punem bazele democratiilor est-europene, de-a asuma memoria victimelor comunismului pina la a face din ea sursa spirituala a unei societati in care viata, libertatea si demnitatea umane reprezinta valori universale nenegociabile poate ridica Gulagul la semnificatia moral-spirituala care i-a fost conferita Holocaustului.

Or, este greu sa faci acest arhetip sa consune, astazi, cu faptul ca societatile comuniste s-au dovedit incapabile, pe termen lung, sa se autosustina, ele prabusindu-se in virtutea propriilor contradictii si disfunctionalitati.
Revenind la absolutizarea suferintei sub comunism si la identificarea intregii epoci cu faza acuta a „satanismului stalinist“, sa constatam ca acestea pot fi foarte usor percepute ca mecanisme de automartirizare si de instrumentalizare a memoriei suferintei menite sa culpabilizeze Occidentul bogat pentru a-i smulge diferite tipuri de avantaje (cam in felul in care astazi anumite ramuri radicale „antreprenoriale“ ale miscarii de emancipare afro-americana pretind ca toti descendentii celor ce-au fost adusi ca sclavi in America au dreptul la despagubiri materiale din partea statului federal).

Pe de alta parte, sa nu uitam ca manifestarile specifice nationalismului secolului al XIX-lea, care au impregnat regimurile de inspiratie sovietica si care au devenit cu totul evidente in epoca de dupa prabusirea sistemului totalitar, sint extrem de nefamiliare sensibilitatii dominante astazi in Europa occidentala. Desigur, exista exceptii – Grecia sau chiar Franta pot oferi oricind exemple de infatuare si de pompa nationalista –, dar discursul patetic al dainuirii si stravechimii si exaltarea frenetica a singelui varsat pentru tara nu mai sint totusi practicate, in formele lor „clasice“, nici macar de cei ce reprezinta pe scena europeana „extrema dreapta“. Or, discursul est-european dominant despre victimele Gulagului absoarbe in general tema sacrificarii inocentilor in simbolismul mental al singelui varsat „pentru neam si tara“.

Relatia dintre tema Gulagului si nationalism este evidenta si in ceea ce Vladimir Tismaneanu numea undeva competitia pentru „clauza natiunii celei mai victimizate“ pe care au practicat-o, dupa caderea comunismului, tarile est-europene. O constiinta generala est-europeana a Gulagului, care sa conduca la comemorarea comuna a victimelor lagarelor comuniste, nu functioneaza decit in formele vagi ale declaratiilor de buna-intentie. In masura in care exista, interpretarile crimelor totalitarismului consonante cu modul de gindire european in aceasta privinta (mod de gindire configurat in raport cu tema Holocaustului) nu au un impact semnificativ asupra vietii publice sau asupra sistemului de educatie din Europa de Est contemporana.
Asadar, inca o data: pentru opinia publica occidentala de astazi, Gulagul reprezinta, in primul rind, imaginea despre esenta si semnificatia acestuia, asa cum sint acestea intelese si asumate de opinia publica a societatilor post-comuniste.

In masura in care culturile religioase ale Europei rasaritene vor reusi sa-si asume intr-o forma specifica si distinct spirituala (adica eliberata de aluviunile ideologiilor nationaliste) memoria crimei institutionalizate si industrializate care le incarca trecutul, ele vor obtine cu siguranta respectul profund si autentic al opiniei publice occidentale. Fara indoiala ca si comunitatea religioasa iudaica respecta un efort autentic de comemorare a victimelor Gulagului, care este expresia evidenta a unei gindirii autentic religioase, nu ideologice. Pe de alta parte, daca efortul laic de pastrare a memoriei victimelor comunismului va reusi sa atinga o intensitate expresiva si o pregnanta care sa-l transforme intr-o veritabila forta in societatile est-europene, in mod cert aceasta va schimba radical perceptia lumii occidentale asupra semnificatiei spirituale a Gulagului. In acest moment, insa, forma dominanta de interpretare a Gulagului in societatile est-europene pare sa fie, pentru Europa apuseana, semnalul cel mai clar ca acestea se afla, spiritual vorbind, in acea faza a secularizarii caracterizata prin idolatrizarea neconditionata a natiunii.

VI.

Vazuta sub aspect cultural, ca practica de interpretare, tema martiriului reprezinta o forma de „incasetare“ simbolica si chiar dogmatica a experientei torturii si suferintei. Culturile est-europene uzeaza cu totala spontaneitate de simbolismul crestin al martiriului, reducind, in acest fel, ceva din absurdul „salbatic“ al terorii. Experienta perceputa drept centrala, care uneste comunitatea si chiar o fondeaza, este aceea a jertfei asumate pentru o idee, mai mult sau mai putin, vaga, de bine comun. Ceea ce se obtine astfel nu este un consens social de tip secular, ci, eventual, o exprimare in forma seculara a unui tip de consens care, in esenta, releva o gindire mitico-simbolica.

Se poate aprecia ca sustinerea publica de care se bucura implicarea guvernelor europene in politicile de asistenta a tarilor subdezvoltate (menite, in primul rind, sa reduca suferinta inocentilor) este un rezultat al identificarii sincere si profunde cu victimele Holocaustului. Este posibil sa fie asa, dar, in acelasi timp, nu trebuie sa uitam ca asemenea politici de asistenta sint motivate si de spaima, foarte rationala, fata de posibilitatea ca asemenea dezordini sa afecteze, pe termen lung, stabilitatea europeana. Pe de alta parte, trebuie luat in calcul si faptul ca identificarea cu societati indepartate si „exotice“ este un act pur simbolic, care nu presupune un efort spiritual semnificativ. In timp ce relatia umana cu Estul Europei, mult mai apropiat si mai asemanator, ar forta, intr-adevar, daca ar fi luata in serios, limitele culturii vest-europene a empatiei.
Vorbind despre educatia culturala a identificarii, sa spunem ca aceasta este direct legata de educarea introspectiei – si aceasta un procedeu cu origini religioase preluat in cultura Europei seculare. Or, introspectia ii poate conduce, destul de firesc, pe europenii occidentali la concluzia ca fantasmagoriile rasiste ale nazismului au reprezentat si reprezinta, pentru ei, un pericol mult mai real decit comunismul, fiindca este vorba despre un pericol interior.

Aceasta aprehensiune se bazeaza, de altfel, pe o analiza perfect rationala. Nazismul si-a dovedit, istoriceste, puterea de seductie. Hitler a venit la putere prin alegeri libere, fascinind, inainte de-a fasciza, mintile a milioane de oameni care ar fi considerati normali dupa toate criteriile curente. Nazismul reprezinta, deci, un morb care, s-a dovedit, poate ataca si „imbolnavi“ societati considerate civilizate si sigure, in timp ce fata de morbul comunismului, care exista de un secol si jumatate in „corpul“ societatilor vest-europene, imunitatea pare sa fie deja o certitudine. De altfel, nicaieri in lume (cu posibila exceptie a Republicii Moldova) comunismul n-a ajuns la putere prin alegeri libere, ceea ce inseamna ca amenintarea sa este „exterioara“, legata de jocul conjuncturilor, de situatiile de destabilizare care permit organizarea unor lovituri de stat. Este putin probabil ca ideologia greoaie si incilcita a marxism-leninismului, mai greu de priceput decit dogma Trinitatii, poate fascina, cu de la sine putere, mintea comuna.

Cit despre Stalin, el n-a fost iubit spontan de masele Rusiei: cultul lui a fost impus de intreaga forta a unui stat totalitar, ultracentralizat si politienesc. Toate aceste pericole sint foarte indepartate de imaginarul Europei occidentale de astazi. Hitler, in schimb, a ajuns la putere prin persuasiune, speculind vulnerabilitatea structurala a constiintei umane si generind un val urias de simpatie populara. Acest dusman dinauntru pare mult mai real unei societati mediatice, in care industria fantasmelor joaca un rol esential si pare tot mai putin controlabila.
Intensitatea memoriei Holocaustului, cu corolarul perceperii unicitatii, este direct conditionata de acest mediu imaginar si de sensibilitate. Totusi, in opinia mea, principala cauza a ezitarii occidentale in fata asumarii Gulagului, cel putin in felul in care se manifesta aceasta ezitare in lumea contemporana, tine de modul cum este tratata tema sacrificarii inocentilor in tarile proaspat iesite din totalitarismul comunist.

Sa ne amintim ca nu putini intelectuali est-europeni altfel foarte rezonabili, incercind sa-si explice refuzul occidental de-a percepe semnificatia Gulagului datorita unicitatii Holocaustului, ajung sa practice determinismul economic rudimentar, brutal „demitizant“, al unui marxism pe care altfel il dispretuiesc, ajungind sa vorbeasca despre instrumentalizarea Holocaustului si despre „afacerea“ pe care ar fi ajuns s-o reprezinte memoria acestei cumplite tragedii. Plecind de la acest exemplu, ar trebui sa intelegem si tentatia simetrica resimtita de observatorul occidental de a distinge in modul in care este vehiculata astazi tema Gulagului in lumea est-europeana agende ale autojustificarii si ale autopromovarii dintre cele mai discutabile.
Izvorit din experienta istorica foarte precisa a partii noastre de lume, discursul identitatii de esenta a celor doua totalitarisme poate aparea, de exemplu, ca o forma mai mult sau mai putin mascata de refuz al asumarii responsabilitatii personale. Fiindca, oricite nuante ar fi de adus la acest capitol, nimeni nu poate nega evidenta ca regimurile comuniste, incepind din anii 1960, nu mai uzau impotriva dusmanilor lor reali sau inchipuiti, asa cum era cazul in deceniul precedent, de un arsenal al represiunii comparabil in vreun fel cu cel folosit de nazisti.

Or, a sustine teza continuitatii esentei „satanice“ a comunismului, in ciuda faptului ca prabusirea sa din 1989 demonstreaza o continua erodare a increderii in sine a sistemului si a capacitatilor sale represive, apare, in special pentru acele tari in care rezistenta la comunism a fost, in termeni statistici, nesemnificativa (Romania este, aici, o ilustrare predilecta), mai degraba ca o forma de inocentare a propriei lasitati (la fel de agasanta, dincolo de diferentele de substanta si de circumstante, ca incercarea germanilor „cumsecade“ de a se scuza sustinind ca existenta lagarelor de concentrare le fusese complet ascunsa de propaganda nazista).
In fond, marele cosmar care bintuie contrautopiile occidentale postbelice este acela al unui totalitarism perfect nu doar in sensul ca ar fi „global“ si „etans“, ci si in acela ca s-ar putea reproduce la infinit, ca in modelul clasic descris de Orwell in 1984.

Din nou, cineva poate accepta ca, sub aspect rational si moral, in multe cazuri pedepsele au fost complet disproportionate in raport chiar cu anumite vinovatii sau responsabilitati reale, dar aceasta tot nu ar acorda celor in cauza statutul spiritual de victima inocenta.
O analiza asemanatoare se poate aplica si in cazul celor care au devenit victimele lagarelor de concentrare in urma rezistentei armate pe care au opus-o comunismului. Din perspectiva logicii democratiilor occidentale postbelice, justetea morala a unei anumite cauze politice nu indreptateste recurgerea la forta, la violenta. Astfel, chiar daca opinia publica europeana cunoaste drama kurzilor din Turcia, discriminarea etnica si represiunea la care au fost supusi acestia de autoritatile propriului stat, nimeni nu justifica moral actiunile gherilelor kurde si nu considera ca membrii PKK ucisi in actiune sau in lagare de concentrare pot conta ca victime inocente. Evident, notiunea de abuz si de incalcare a drepturilor omului se aplica si in cazul unor asemenea luptatori, asa cum se poate aplica, retroactiv, si asupra luptatorilor anticomunisti din Europa de Est.

Mintea seculara occidentala poate manifesta, intr-o asemenea situatie, compasiune umana, dar nu va accepta sa o sacralizeze si sa o puna pe acelasi plan cu aceea a victimelor complet inocente, dupa orice norme ale moralei si logicii, pe care le-a produs Holocaustul.
Oare opiniei publice occidentale ii scapa pur si simplu din vedere ca, totusi, majoritatea (de fapt: imensa majoritate) a victimelor Gulagului au fost, in fapt, la fel de inocente? Este foarte greu de crezut. Tot asa cum unor est-europeni, acuzati de atitea ori ca apeleaza la o grotesca intrecere a numararii victimelor, li se poate parea greu de inteles procedeul abstract in baza caruia mintea occidentala evalueaza si omologheaza puritatea unui sacrificiu uman. Poate fi adevarat, asadar, ca, dintr-o perspectiva conceptuala, simultaneitatea represiunii comuniste cu diferite forme de razboi civil poate induce anumite neclaritati (desi pentru valul de represiune stalinista declansat in anii 1930, de exemplu, amendamentul nu poate functiona).

Dar cramponarea de asemenea distinctii abstracte in fata unor crime atit de socante prin cinismul si amploarea lor, care ar trebui sa mobilizeze, in modul cel mai spontan cu putinta, instinctul revoltei morale, vorbeste nu de vigoarea devotamentului fata de principii, cit mai degraba despre o limita a imaginarului si a puterii de identificare.
Aici intervine cea de-a doua cauza evocata mai sus: supradeterminarea culturala a „rationalismului universalist“ european. O cultura inseamna, printre altele, si o educatie a empatiei, adica a selectarii obiectelor asupra carora se concentreaza procesele de identificare si a modalitatilor in care trebuie realizata identificarea. Or, puterea de identificare este, dupa toate aparentele, direct proportionala cu apropierea istorica si culturala fata de obiectul identificarii.

Din aceasta perspectiva, identificarea spontana cu Holocaustul se datoreaza nu in primul rind unei capacitati sporite de a percepe insasi esenta universala a suferintei umane, ci faptului ca acest tragic eveniment este resimtit (pe buna dreptate, de altfel) ca tinind in mod intim de istoria si de identitatea morala si intelectuala a Europei occidentale.
Aceasta determinare culturala, care face ca suferinta celor pe care ii resimti ca „ai tai“ sa ti se para intotdeauna mai reala si mai intensa, nu este deloc acelasi lucru cu presupunerea ca occidentalii i-ar dispretui pe est-europeni. Totusi, ea atrage atentia asupra caracterului oarecum ambiguu al „universalismului“ european. Pe de o parte, faptul ca tragedia evreilor europeni este asumata ca o trauma personala, care ii priveste in modul cel mai intim si mai direct pe toti vest-europenii, este dovada capacitatii de-a depasi conditionarea traditiei etno-religioase, in numele unei admirabile solidaritati civice.

Pe de alta parte, insa, ezitarea mintii occidentale fata de mortii Gulagului ne arata ca mortii Holocaustului sint comemorati public ca (vest-)europeni. Ceea ce, evident, este absolut adevarat: contributia evreilor la cultura europeana si mai ales la modernitatea europeana este esentiala. Ajunsi astazi la o constiinta de sine cosmopolita, liberala si toleranta, europenii se recunosc tot mai mult in profilul burgheziei si intelectualitatii evreiesti a secolului al XIX-lea si-i resimt tot mai mult, cu admiratie si recunostinta, pe evreii emancipati ai acelei epoci drept stramosii lor spirituali directi, adica drept primii europeni in sensul modern al cuvintului. O asemenea evolutie este, desigur, profund imbucuratoare si este de natura sa ne restabileasca increderea in decenta si rationalitatea fiintei umane. Dar trebuie, totusi, sa remarcam ca aceasta remarcabila dezvoltare transculturala a fortei de empatie este, totusi, continuta intre limitele evolutiei istorice vest-europene.
Un contraargument ar putea fi aici sentimentul de responsabilitate al vest-europenilor fata de suferinta umana produsa de razboaie civile, catastrofe naturale sau epidemii, oriunde pe glob.

Depasind domeniul literaturii, sa ne intrebam in ce masura in sfera teoriei sau a prozei argumentative am putea gasi moduri de interpretare a Gulagului care sa creeze o punte inspre modul occidental de a asuma unicitatea Holocaustului. Adevarul este ca aproape nicaieri in lumea ex-sovietica nu vom descoperi un sistem de gindire care sa fi facut din experienta monstruozitatii Gulagului ca atare, din reflectia asupra crimei atroce, asupra sacrificarii absurde a inocentilor, tema sa predilecta. Exista, desigur, teorii rationale, explicatii analitice ale „sistemului totalitar“, dar acestea se leaga, de cele mai multe ori, de valoarea morala si politica a „libertatii personale“, nu de scandalul metafizic, de ontologia genocidului. Reflectiile asupra „sistemului“ sint, de cele mai multe ori, prelungiri ale unor rationamente sau aplicarea unor instrumente de analiza produse de lumea occidentala. Doar in mica masura meditatia est-europeana asupra comunismului porneste de la experienta existentiala directa a monstruozitatii absolute sau de la un efort de empatie cu victimele cele mai reale ale crimelor comuniste, asa cum se intimpla cu reflectia europeana despre Holocaust.

Probabil ca ginditorul care s-a apropiat in cea mai mare masura de un asemenea curaj metafizic este filozoful ceh Jan Patocka. Dar, pe de o parte, impactul sau a fost mult mai mare in lumea occidentala decit in Estul european, pe de alta parte, discipolii sai, multi dintre ei semnatari ai Chartei 77, s-au indepartat de acest spirit al interogatiei existentiale, recurgind la un limbaj al „criticii rationale“, care aducea pe acelasi plan alienarea din brutala societate comunista si cea din „societatea de consum“. Poate ca natura mai limitata a represiunii din Cehoslovacia putea justifica un asemenea universalism detasat sau poate ca era vorba, la Vaclav Havel si la prietenii sai, doar de o strategie pentru a face sa treaca mai usor critica la adresa regimului comunist. Cert este insa ca nu regasim la aceste figuri-cheie ale dizidentei intelectuale est-europene o insistenta marcata asupra acelor forme de institutionalizare a cruzimii absolute si absurde care apropie Gulagul de Holocaust. In epoca post-Helsinki, argumentul impotriva comunismului se baza pe raportarea sa in primul rind la o filozofie generala a drepturilor omului, nu la caracterul absolut al raului etic din esenta sa, revelat in experienta lagarelor sale de exterminare. Astfel incit, daca Estul Europei a cunoscut o forma de discurs etic profund secular si universalist, acesta n-a interferat intr-o maniera semnificativa cu reflectia asupra Gulagului si nu a generat forma de mistica laica pe care am distins-o in tratamentul occidental al temei Holocaustului.

V.

Se pune, totusi, o intrebare. De ce forma de constiinta publica laica a Europei occidentale, modelata de sistemul de educatie in sensul asumarii personale a suferintei victimelor regimurilor naziste si a interpretarii acesteia in sens universal, nu extinde in mod spontan aceasta interpretare si asupra victimelor totalitarismului comunist. Explicatiile est-europene cele mai obisnuite sint: a) persistenta utopiei comuniste in fundalul mintii vest-europene, care face ca industria criminala a Gulagului sa fie perceputa drept o ratacire regretabila, dar exprimind, in negativ, o pasiune aproape demna de admiratie pentru justitia sociala; b) tendinta, deloc scuzabila prin faptul ca este adeseori subconstienta, a vest-europenilor de a-i privi pe est-europeni ca pe fiinte umane de rangul doi, care face ca si victimele din rindurile lor sa para victime de rangul doi.

Daca incercam o raportare mai detasata la peisajul mintii vest-europene postbelice, va trebui sa acceptam ca, desi aceste reflexe de gindire nu lipsesc, ele sint totusi departe de a fi dominante. Limitarea capacitatii de comprehensiune si empatie a spiritului pu-blic occidental fata de tragedia Gulagului are, in opinia mea, trei cauze principale cu totul diferite: 1) evaluarea rationala a evolutiilor istorice dintr-o perspectiva evident diferita de cea est-europeana; 2) supradeterminarea culturala a „obiectivitatii“, dar si a capacitatii de a realiza experinta identificarii afective; 3) faptul ca relatia cu Gulagul inseamna, pentru sensibilitatea vest-europeana, in primul rind contactul cu modul in care est-europenii insisi evoca si asuma, in mod public, aceasta tragedie.

In privinta analizei „rationale“, sa notam ca, dintr-o perspectiva occidentala, cel putin situatia unora dintre lagarele aparute in Europa de Est sovietizata dupa cel de-al doilea razboi mondial apare ca ambigua, fiindca se poate presupune ca, alaturi de victime complet inocente ale terorii de tip sta-linist, acest sistem penitenciar includea si persoane care au servit drept instrumente ale fortelor de ocupatie naziste sau ale unor regimuri pro-naziste. Aparitia, in anii 1990, a unor lucrari istorice solide care documentau virulenta antisemitismului interbelic al tarilor care aveau sa fie transformate ulterior in sateliti ai Moscovei contribuie la aceasta analiza. Aceasta nu inseamna ca observatorii occidentali omit faptul ca pedepsirea unor vinovati a reprezentat doar pretextul pentru declansarea unei mult mai largi represiuni impotriva societatilor est-europene in intregul lor sau ca nu realizeaza cinismul cu care Stalin, un persecutor abject al evreilor sovietici, poza, in Europa de Est, in dusman jurat al antisemitismului. Cu toate acestea, o distinctie intre conditia victimelor care se aflau in lagare este importanta, din perspectiva observatorului care isi permite luxul perfectei obiectivitati, deoarece absenta acesteia poate conduce la situatia, inacceptabila din punct de vedere moral, de a acorda unor eventuali complici ai fanatismului rasial statutul sacru de victime inocente.

Aceasta nu inseamna ca toti detinutii care recurgeau la sprijinul spiritual al ortodoxiei erau legionari (exemplul luminos al lui Nicolae Steinhardt este suficient pentru a elimina un asemenea cliseu de gindire) sau, chiar daca initial ar fi fost, ca experienta lor mistica rezultata din trauma existentiala a lagarului mai avea vreo legatura semnificativa cu optiunile lor ideologice initiale. Ramine insa cert faptul ca aceasta fervoare este asociata prin origini si prin convingerile profunde unei spiritualitati care refuza sa distinga intre secular si laic, unui fundamentalism religios (asemanator in toata extensia sa cu radicalismul islamic de astazi) greu acceptabil chiar pentru ortodoxia traditionala, oricit de ambigua ea insasi in interpretarea proceselor moderne de secularizare.
Mesajul generatiei care a trecut prin infernul puscariilor comuniste a rasunat, atunci cind a fost articulat coerent, mai degraba ca unul al eroismului si al rezistentei nationale. Sa ne gindim, din nou in context romanesc, la aforismul testamentar rostit in fata camerelor de luat vederi, in ultimele zile ale vietii, de Petre Tutea: „Am suferit pentru onoarea natiunii romane“.

E adevarat, acest mesaj poate avea conotatii crestine, explicite, de exemplu, in cuvintele pe care se presupune ca le-ar fi rostit Mircea Vulcanescu, victima a Gulagului romanesc, in pragul mortii: „Sa nu ne razbunati“. Dar asemenea conotatii nu schimba ansamblul intregului: suferinta lagarelor de concentrare comuniste nu e rememorata ca o experienta spirituala individuala, cel putin nu in mod public si nici ca un scandal metafizic care sa vizeze conditia umana in general. Ea este integrata intr-o religie civila a sacrificiului pentru natiune, in care sugestiile crestine sint subordonate „eternitatii etnice“.
Pe de alta parte, trebuie sa mai observam ca perspectiva mistica asupra Gulagului apartine in primul rind celor ce au trecut efectiv prin aceasta tragica experienta. Ea nu a fost transmisa ca atare, decit intr-o masura nesemnificativa, generatiilor viitoare, asa cum este cazul comemorarii Holocaustului in traditia iudaica. Desigur, esenta explicatiei tine de diferentele de context istoric: sub regimurile comuniste era posibil, in perioadele mai liberale, sa evoci voalat victimele lagarelor de concentrare, dar in nici un caz sa le comemorezi public, indiferent daca intr-o forma laica sau religioasa.

Probabil ca intr-o societate normala, in care distinctia civilizata dintre laic si religios s-ar fi consolidat, cultul religios al victimelor Gulagului s-ar fi epurat de la sine de elementele sale ideologice si ar fi devenit tot mai mult expresia unui efort de empatie, bazata pe valori crestine esentiale si universale, cu victimele lagarelor percepute ca fiinte umane. In conditiile date, insa, aceasta memorie a fost conservata, in „subteran“, inauntrul conglomeratului ideologic al nationalismului interbelic, si aceasta este una dintre principalele forme in care a revenit in spatiul public dupa 1989.
Ar trebui sa ne intrebam daca o alta raportare la memoria traumatica a comunismului, la pacatul sau originar, genocidul, a venit cumva dinspre „intelectualii critici“ ai Europei rasaritene. Cu alte cuvinte, daca si in ce masura scandalul metafizic al comunismului, aspectul sau direct criminal, monstruozitatea sa etica esentiala au reprezentat un element important in argumentatia dizidentei intelectuale a epocii post-staliniste.

Probabil ca un efort empatic de asemenea natura este de regasit, in primul rind, in literatura fictionala, cu romanele lui Alexandr Soljenitin ca exemplu paradigmatic. Empatia fictionala a reprezentat o optiune determinata de mai multi factori: traditiile „literaturocentrice“ ale culturilor est-europene; cenzura oficiala, mult mai restrictiva in raport cu literatura argumentativa, teoretica; relatia eminamente confuza dintre laic si secular caracteristica societatilor est-europene, care favorizeaza literatura, ca forma a intrepatrunderii difuze dintre reprezentarile sensibile si gindirea conceptuala.
Ceea ce ne intereseaza, insa, este ca literatura despre trauma lagarelor este, din perspectiva secularizarii societatilor est-europene, profund ambigua. Pe de o parte, ea poate consuna cu „mistica laica“ pe care am sesizat-o in lumea occidentala in raport cu perceptia Holocaustului (si, de altfel, prin aceasta grila a si fost receptata de publicul occidental). Pe de alta parte, ea reprezinta un mod de a reduce alteritatea absoluta a monstruozitatii lagarului de concentrare la o simbolistica religioasa „conventionala“ si la fatalismul etic stereotipic al culturilor traditionale.

Cazul lui Soljenitin este, din nou, paradigmatic: in momentul cind a incercat sa „traduca“ doctrinar mesajul latent al romanelor sale, s-a izbit de reticenta si chiar de dezamagirea publicului sau occidental. Pe de alta parte, ironia soartei a facut ca marele romancier sa fie intimpinat cu iritare si, in ultima instanta, cu indiferenta si de publicul rus, pentru care mesajul sau religios era „prea“ pur si, deci, prea distonant, in pofida notelor sale neo-slavofile, cu conglomeratul ideologic al nationalismului (post)sovietic. Soljenitin va fi, fara indoiala, redescoperit de multe generatii de cititori. Insa, pentru moment, in actuala configuratie a „spiritului veacului“, opera sa romanesca, grevata de explicitarile religios-morale resimtite ca inadecvate ale autorului, nu mai poate nici sa transmita lumii occidentale, in mod credibil, semnificatia spirituala universala a suferintei produse de Gulag si nici sa-i convinga, intr-o proportie relevanta, pe est-europeni ca aceasta catastrofa istorica trebuie asumata ca o tragedie a fiintei umane in general.

Am vorbit pina aici despre complexa relatie dintre Holocaust si natura riguros-seculara a societatilor din occidentul Europei (imagine care, desigur, ar putea fi nuantata pentru portiuni intinse din realitatea sociala a Portugaliei, Spaniei, Italiei sau Irlandei, ca si pentru Republica Elena in intregul ei). Ipoteza mea este ca tema unicitatii Holocaustului este adinc intretesuta in tendinta acestor societati rationalizate de-a dezvolta un echivalent laic, cu functie fondatoare si legitimatoare, al tensiunii mistice si al devotiunii religioase. Sa incercam, acum, o schita a relatiei dintre secularizare si memoria Gulagului in tarile din rasaritul Europei.

In regiunea noastra, traditia precomunista este marcata de o intensa mistica a etnicitatii, nascuta atit din complexele fata de partea dezvoltata a continentului, cit si din combinatia caracteristicilor traditionale, arhaice chiar, ale mentalitatilor sociale cu ideologia moderna a mobilizarii nationale. Desigur, si Europa Centrala germanica suferea, in esenta, de acelasi morb, dar, aici (evident, din acest „aici“ trebuie exclusa sovietizata Republica Democrata Germana), deceniile de dezintoxicare ideologica si de superintendenta americana a educatiei publice au dus la dezamorsarea sistemului de solidaritati birocratico-industrialo-tribale. In Europa de rasarit, insa, cenzura sovietica nu a eliminat sacralizarea gregaritatii, ci a incercat doar, cu succes oscilant, sa o reorienteze. Comunismul de tip sovietic venea, de altfel, sa se implanteze peste o cultura a obedientei fata de „vointa generala“ si de sacralizare a natiunii etnice, cultura pe care nu numai ca nu a reusit s-o elimine, dar la a carei conservare a contribuit direct. Nu o data (cazul romanesc, pe care-l cunoastem temeinic, fiind, aici, paradigmatic) ideologia comunista a fuzionat intim cu religia secularizata (nu si rationalizata!) a natiunii.

Faptul ca a existat, si in epoca fragilelor democratii interbelice, si ulterior, in epoca comunista, un orizont de opinie care s-a sustras nationalismului dominant nu modifica aspectul de ansamblu al tabloului. Secularismul, fie in sensul separarii clare a religiei sau a succedaneelor ei moderne (nationalismul si, in general, devotiunea ideologica) de societatea civila si de exercitiul autoritatii publice, fie in sensul unei viziuni rationalizate, consecvent sceptice, „dezvrajite“ despre lume, a fost intotdeauna doar tolerat in aceste societati, fara sa aiba acces, prin sistemul de educatie, la nucleul lor dur de valori.
Mai precis, secularizarea acestor societati a insemnat stabilizarea lor intr-o „zona crepusculara“, plasata intre societatea religioasa traditionala si societatea rationala moderna. Inca dinainte de comunism, aceste societati au invatat sa se raporteze la o entitate teoretic contingenta, „materiala“ (natiunea), in forma devotiunii irationale, absolute si neconditionate. Daca raportam forma in care este pastrata memoria Gulagului la acest sistem de referinta, va trebui sa conchidem ca aceasta nu este nici religioasa, in sensul traditional, nici rational-seculara si nici compatibila cu ceea ce am descris mai sus drept „mistica laica“.

In privinta semnificatiilor religioase, ar trebui sa vedem daca exista o forma distincta, recognoscibila si puternica, in sensul impactului social, in care cultele dominante din societatile care au cunoscut genocidul comunist comemoreaza victimele Gulagului. Pentru aceasta structura „geo-politica“, astazi destramata, traditia religioasa statistic-preponderenta era, datorita ponderii Rusiei, ortodoxia. Cea de-a doua religie sub aspectul ponderii (desi, fara indoiala, cea dintii, in privinta unei rezistente active, eroice adeseori, la comunism) era catolicismul. Or, este destul de greu sa distingem, in ambele orizonturi spirituale, o preocupare pentru interpretarea simbolica a sacrificiului Gulagului similara, ca amploare si intensitate, celei manifestate in traditia iudaica pentru Shoah.

Aceasta nu inseamna ca lipsesc interpretarile religioase ale Gulagului. In cultura supravietuirii spirituale dezvoltata de detinutii lagarelor politice comuniste, semnificatiile crestine au jucat, fara indoiala, un rol foarte important. In cazul romanesc, exista o documentatie bogata asupra poeziei inchisorilor, o poezie dominata de experienta salvatoare a imitarii suferintei cristice. Este foarte probabil ca interpretarea experientei lagarului in termeni religiosi este de regasit si in celelalte tari est-europene. Insa trebuie sa observam ca aceasta intelegere nu este asumata pe deplin si nu este centrala in traditia religioasa a societatilor luate in ansamblu.
In cazul Romaniei stim, de exemplu, ca acest fapt se leaga si de filiera specifica pe care s-a dezvoltat imaginarul spiritual al poeziei lagarelor: nu dintr-o religiozitate traditionala, ci din fervoarea mistica a unei miscari para-religioase – legionarismul.

Aici, in acest focar al arbitrariului, confruntata cu absolut-aleatoriul, constiinta cea mai rationala, mai riguros-laica nu poate decit sa iasa din sine, sa-si resimta, intens si inspaimintator, propriile limite. Este vorba despre o reactie instinctuala, viscerala chiar – un fel de emotie primara, pe care cei ce cred intr-o inradacinare biologica a sacralitatii si-ar putea-o explica, probabil, cu mult mai multa usurinta. Cu alte cuvinte, constiinta laica ajunge sa experimenteze, chiar daca numai in negativul unei orori paralizante, o stare mistica.
Publicul epocii nu avea nevoie sa cunoasca sofisticata, dar cam lipsita de discernamint critica pe care Adorno, impreuna cu Max Horkheimer, o faceau ansamblului rationalismului european (in Dialectica iluminismului) si cu atit mai putin sa impartaseasca argumentele acestei critici, pentru a resimti drept profund si autentic corolarul ei referitor la Holocaust. Succesul european al lui Adorno se explica nu prin faptul ca el ar fi patruns intr-o noua si nebanuita dimensiune a constiintei, ci prin aceea ca a exprimat o stare de spirit care plutea in aer.

Mistica laica reprezenta o forma de a te confrunta cu scandalul moral si ontologic al Holocaustului, fara a incerca sa-l reduci fie la moralismul universalist al „Ratiunii“, fie la lozinci „spiritualiste“ care, prin superficialitate, se invecinau cu gaunosenia, de tipul „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“ (in paranteza fie spus, chiar daca aceasta formula ar putea fi, la un moment dat, prin jocul intimplarii, corelata cu evolutii din lumea reala, ea nu ar deveni astfel o mai putin semnificativa dovada a gustului lui André Malraux pentru kitsch-ul cu iz metafizic).
Climatul spiritual occidental al epocii postbelice este, de altfel, pus in valoare si de impactul foarte important, in special in anii 1950 si 1960, al artei, teatrului si literaturii absurdului. Semnificativa este, mai ales, evolutia acestor curente de la interpretarile „teologice“ (adica debordind in „evanghelismul“ marxist si in prefigurari ale „teologiei eliberarii“) ale existentialismului catre versiunile „pure“ si „laic-mistice“ ale absurdului, care se regasesc exprimate in opera unor Beckett si Ionescu.

Astazi, impactul explicit al artei si literaturii absurdului nu mai este imediat-evident, dar faptul se datoreaza tocmai succesului extraordinar al acestui curent: temele, motivele, sensibilitatea sa au fost adinc asimilate in cultura mediatica „populara“, pina la a se identifica, adeseori, cu „bunul-simt“.
In viziunea Holocaustului ca revelatie esentiala a absurdului existentei convergeau doua nevoi profunde ale psihismului european postbelic. Pe de o parte, se contura o imagine a Raului absolut, impotriva careia se puteau ralia toate fortele care-si propuneau reconstructia Europei. Pe de alta parte, se oferea sugestia unui „dincolo“, a unei transcendente, a unui absolut moral, chiar daca „inefabil“ sau „inarticulat“ (cu termenul filozofului Charles Turner), capabil sa ofere fundamentul moral-spiritual al reconstructiei europene. Aceasta „mistica laica“, preluata in multe tipuri de discurs filozofic, intr-o multitudine de limbaje expresive sau proiecte sociale, a jucat, in negativ, pentru Europa seculara postbelica, rolul care, in mult mai lunga traditie a democratiei americane, revine unei religii civile pozitive a Libertatii.

Aceasta interpretare a Holocaustului si a modului cum trebuie evocat reprezinta nu un mit (formula ar fi improprie), ci mai degraba experienta generatoare a coeziunii morale europene pe care am vazut-o functionind aproape fara fisura in cea de-a doua jumatate a secolului XX.
Iata de ce trebuie sa intelegem ca toti cei care pretind regindirea completa a Holocaustului, in spiritul unui concept mult mai larg, care sa includa, pe o pozitie de egalitate, Gulagul, cer, de fapt, reconsiderarea unor fundamente morale ale constructiei europene atit de profunde, incit reprezinta echivalentul exact al convingerilor religioase. Ar putea oare Europa sa-si transforme, dupa libera vointa, propria fundatie spirituala? Si daca ar putea, care ar fi consecintele? Astazi, cind asistam la cea mai profunda alterare a consensului moral european din ultimele decenii, cauzata de atitudini diferite fata de razboiul din Irak, vedem ca aceste tensiuni sint insotite, aproape automat, de o recrudescenta a antisemitismului. In aceste conditii, e normal sa ne intrebam daca tentatia, pornita din intentii oricit de oneste, oricit de indreptatita moral, de-a modifica experienta fondatoare a Europei postbelice – trairea unicitatii monstruoase si absurde a Holocaustului – n-ar putea naste monstri pe care nu indraznim nici sa ni-i imaginam...

Acest sentiment de vinovatie a jucat un rol central in transformarea perceptiei de sine si a relatiei cu societatea a cultelor crestine dominante in Europa occidentala, procese care au cunoscut o continua adincire in epoca de dupa Holocaust, ele ajungind la ceea ce ar putea fi considerat punctul lor culminant abia in ultimele doua decenii (comunitatea catolica nu si-a revenit complet nici astazi din socul legat de dezvaluirile relatiilor „complezente“ dintre Vatican si cel de-al treilea Reich). Or, aceasta centralitate a problemei Holocaustului in constiinta religioasa crestina a Europei occidentale conduce, printr-o miscare a sufletului usor de inteles, catre perceptia unicitatii, in sens spiritual, a acestei tragedii. Altfel spus, vinovatia resimtita in raport cu Holocaustul reprezinta o experienta spirituala fondatoare (in sensul de regeneratoare) a crestinismului apusean postbelic. Asadar, avem de-a face aici cu acelasi deja descris „drept la unicitate“ pe care il au traditiile religioase in ceea ce priveste autoperceptia lor, experienta lor interioara, drept care nu le pune in conflict cu rationalitatea societatii civile, laice.

III.

Dar modul religios de interpretare a Holocaustului nu reprezinta forma preponderenta de comemorare a victimelor nazismului in societatile seculare ale Europei occidentale. Tinind cont de principiul fondator, de „natura“ acestor societati seculare, am putem presupune ca memoria cumplitei tragedii este pastrata, cu precadere, in forma unui discurs analitic, lucid, complet rationalizat. Sensul unui asemenea demers ar parea ca este acela de-a demonstra, in spiritul Luminilor, ca nu exista nimic misterios in esenta „monstruosului“, ca acesta tine de mecanisme si inertii mentale dintre cele mai simple, de „banalitatea raului“, iar nu de manifestarea unei transcendente malefice. Aceasta este viziunea, devenita clasica, a Hannei Arendt despre „banalitatea raului“. Gindita pe aceasta linie, unicitatea Holocaustului apare drept consecinta ultima, adica, simultan, cea mai sinistra si cea mai logica, a derivei morale produse de efectul standardizator al tehnologiei si birocratiei moderne.

Diferenta fata de Gulag se pastreaza, insa, si in acest orizont de gindire, chiar daca devine o chestiune de grad, nu de esenta: Rusia stalinista si tarile sale satelite par, nu mai „umane“, ci mai putin capabile, tehnic vorbind, decit Germania nazista sa duca pina la capat latentele apocaliptice ale „societatii rationalizate“.
„Dezvrajirea“ radicala a Holocaustului nu este lipsita de influenta in spiritul occidental, dar originea cultului public dedicat victimelor nazismului trebuie cautata intr-o alta fateta a procesului secularizarii. Daca, pe de o parte, secularizarea presupune separarea sferei religioase de cea laica, pe de alta parte, ea genereaza si aspiratia de a crea un echivalent „uman“, non-revelat, imanent, al experientei religioase. Din aceasta perspectiva, succesul intelectual de care unii dintre reprezentantii „Scolii de la Frankfurt“ – Theodor Adorno, Ernst Bloch, mai tirziu, redescoperit, Walter Benjamin – s-au bucurat dupa cel de-al doilea razboi mondial tine de faptul ca propuneau o mistica laica.

Nu vreau sa spun prin aceasta ca freudo-marxistii „iluminati“ ar reprezenta cea mai importanta directie a gindirii din respectiva epoca si nici ca modelarea memoriei Holocaustului in spatiul public, sub forma unei mistici laice, li se datoreaza in exclusivitate sau macar in principal. Ceea ce sustin este ca procesul lor de gindire este foarte relevant, ca are puterea de-a ne face perceptibila o mult mai vasta reconfigurare a mentalitatilor si sensibilitatii occidentale postbelice.
La Adorno, in primul rind, Holocaustul devine momentul crucial al aventurii percepute ca haotice a modernitatii rationaliste, datorita caracterului in mod evident si esential absurd al cumplitei tragedii. Suferinta este legata, din aceasta perspectiva radical-seculara, de incapacitatea de-a intelege. Holocaustul a reprezentat, fara umbra de indoiala, pentru imensa majoritate a victimelor, pedeapsa absoluta, adica pedeapsa ininteligibila. In incercarea de a perpetua memoria victimelor lagarelor de concentrare naziste, orice constiinta onesta ajunge, inevitabil, la miezul radioactiv „ranit“ al edificiului care se credea perfect securizat al rationalitatii moderne.

Problema "problemei evreieşti" (I) , Lucius Vifor Barbu
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8638

Cum scriem istoria
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=234&cmd=articol&id=8843
Cîndva nu vorbeam despre comunism. Decît ca extravaganţă şi, culmea, poate chiar intelectuală. Astăzi discutăm mult. Şi despre Holocaust dezbatem aprins de cînd cîteva milioane de oameni au fost gazaţi pentru că erau evrei. Despre acestea se poate discuta şi scrie cu sau fără patimă. Depinde de ce parte te situezi, cît eşti de angajat şi cît efort vrei să depui. La fel e şi cu sursele scrise. Interpretarea lor aparţine istoricului şi cititorului său. În rest, un background de amintiri, trăiri şi lecturi.


VOCILE CRIMINALILOR

Mărturiile scrise despre Shoah sînt astăzi numeroase. Intenţionalitatea punerii pe hîrtie a amintirilor evreilor a venit dintr-o obligaţie morală, spune Jan T. Gross, şi anume de a lăsa, cu acribie şi atenţie, dovezi despre încercarea de anihilare a unei întregi populaţii. Cu toate acestea, de multe ori, în scrierile istoricilor, cele mai multe surse nu aparţin victimelor, ci criminalilor, celor care au masacrat şi ucis. Aceasta nu este neapărat o ironie a istoriei, ci o constatare practică. „Cu cît mai mare este catastrofa, cu atît mai mic este numărul supravieţuitorilor“ (Jan T. Gross). Acesta este şi cazul oraşului Jedwabne (Polonia), unde, în vara toridă a anului 1941, jumătate din oraş – în jur de 1600 de persoane – a fost masacrată de cealaltă jumătate. Unii au fost ucişi cu pietre, alţii au murit înecaţi, altora li s-a tăiat limba şi au fost lăsaţi în nesimţire, însă cei mai mulţi dintre evreii din Jedwabne au fost arşi de vii într-un hambar.


VICTIMA SECRETULUI

În cercetarea istorică, documentul scris, sursa palpabilă contează. În raport cu memoria, documentul trece sub tăcere vocile martorilor. Aşa s-a întîmplat pînă acum. Există şi resurse pe care istoria le deţine în raport cu memoria. În societatea românească, secretul divulgat are o funcţie vindicativă. Cel deconspirat nu este automat inculpat, ci disculpat. El devine o victimă. Cazul ultramediatizat al lui Sorin Antohi este unul elocvent. Racolat la 29 martie 1976, în ultima clasă de liceu, sub numele conspirativ de „Valentin“, Antohi a furnizat note informative între 1976 şi 1982. Aflat în categoria „informatorilor-elevi“, Sorin Antohi a intrat în maşinăria radicală şi perversă, în labirintul fără lumină al reţelei informative, fără să vrea, fără să poată spera, fără să intuiască evoluţia lucrurilor. Situaţia sa, a „turnătorului-turnat“ minor, merită măcar o discuţie aparte.


NUMĂRÎND SCHELETELE

Instituţiile totalitare s-au încurcat la numărat sau nici măcar nu s-au străduit să dea o cifră exactă. Nici un istoric român nu a reuşit să găsească cifra exactă a victimelor comunismului românesc. Logica rece a instituţiilor represiunii nu consta în numere. Masacrul nu trebuia cuantificat, ci îngropat. Documentele abundă, dar cifrele se încăpăţînează să rămînă ascunse. Astăzi, cifrele înaintate sînt numeroase. Datele sînt oferite fie de istorici, fie de activişti ai memoriei. De aceea estimările pentru România variază între 600.000 (sau chiar mai puţin) şi 2.000.000 de victime.


DOCUMENTE OARBE

Cea mai grea misiune a unui istoric este să vadă dincolo de informaţia documentului, adică şi ceea ce nu spune sursa scrisă. Spre exemplu, nici un document de partid sau de stat nu a vorbit vreodată despre ce simţeau deţinuţii politici închişi în penitenciarul Dej în anii ’50, cînd, din cauza subnutriţiei şi a condiţiilor de detenţie, defecarea provoca şi eliminarea a 5-10 cm din intestinul gros. La fel cum nici un document oficial din perioada antonesciană nu ar putea descrie vreodată ce a simţit Iancu Ţucherman, supravieţuitor al unuia dintre trenurile morţii Iaşi-Podu Iloaiei, cînd, înghesuit într-un vagon de vite alături de 150 de persoane, a văzut oameni care au început să-şi bea propria urină, iar pe alţii înnebunind. Din acea maşinărie apocaliptică pe şine din vara anului 1941 au supravieţuit doar opt evrei.


VIAŢĂ CONTRA ISTORIE

Şi istoricii au pătimit pentru scrierile lor, nu doar cei despre care au scris. Dar nu numai istoricii contemporani. Un arheolog rus care luase calea exilului – Mihail Miller – aprecia că aproape 85% din breasla arheologilor profesionişti au fost încarceraţi, exilaţi sau ucişi în vremea lui Stalin. De unde deduci că interpretarea istoriei te poate şi ucide. De fapt, începutul anilor ’30 marchează implicarea lui Stalin în luptele istoriografice şi începutul epurărilor. Pokrovski, părintele noii istorii staliniste, moare în 1932, dar, deşi omagiat de funeralii naţionale, acest fapt nu i-a împiedicat pe detractorii săi să-l condamne postum, semnalul fiind dat de Pravda în 1936.


MEMORIA NOASTRĂ

Matei Călinescu, într-o superbă scriere despre propriul copil, spune: „Memoria e axa identităţii, aş zice. Cum altfel ne construim identitatea decît prin amintiri? Şi amintirile cele mai diferenţiate, cel puţin pentru mine, sînt amintiri regăsite prin lectură, scoase din fireasca hibernare în zăpezile uitării printr-o lectură care fluctuează imprevizibil între text şi lectura de sine. Iar aceste amintiri alimentează mereu fantasia; cînd aceasta seacă, viaţă însăşi devine aridă, repetitivă, fără orizont. Căci identitatea noastră e făcută nu numai din amintiri, ci şi din proiecte: din ce vrem să facem, să realizăm, să obţinem, să vedem, să scriem, să citim. Toate acestea, amintiri, proiecte, plutesc într-o aură fantasmatică, de reverii (ambiţioase, erotice şi de multe alte feluri) – de «visări» şi de «cai verzi pe pereţi», s-ar putea spune“.

Dar nu numai supravieţuitorii şi cei dezamăgiţi de comunism emigrează. Emigrarea a aproximativ un milion de evrei veniţi din lumea arabă a rezultat dintr-un dublu proces. Pe de o parte regimurile arabe care-şi obţinuseră de puţină vreme independenţa n-au făcut nimic ca să-i reţină, dimpotrivă. Războiul din 1948 a făcut viaţa foarte dificilă pentru evreii din ţările beligerante. Fiecare nou război le-a făcut plecare şi mai ineluctabilă, iar cea din 1956 a semnat sfârşitul comunităţii evreieşti egiptene. Într-un anume fel, regimurile diferitelor ţări arabe care se arătaseră prea puţin solidare cu palestinienii în timpul războiului din 1948, au favorizat din plin dezvoltarea Israelului.
Dar exista şi un proiect deliberat israelian care viza emigrarea evreilor din lumea arabă (care au format astfel proletariatul noului stat) şi toate mijloacele au fost utilizate. Se ştie azi că israelienii au comis atentate împotriva sinagogilor din Irak pentru a favoriza plecarea evreilor irakieni. În Maroc, propagandiştii au bătut ţara în lung şi-n lat pentru a-i convinge pe evrei să plece. În Yemen, una dintre comunităţile cele mai vechi, israelienii au utilizat legende locale pentru a-i face pe toţi evreii să plece în câteva săptămâni.
În Algeria, decretul Crémieux (1870) dăduse naţionalitatea franceză evreilor, dar nu şi musulmanilor. În momentul independenţei, evreii, a căror prezenţă în Maghreb era anterioară sosirii arabilor, au fost asimilaţi francezilor algerieni şi au trebuit să plece. Cei mai mulţi au venit în Franţa. O adevărată cercetare identitare ar trebui să fie făcută în privinţa evreilor arabi. Istoria lor nu este cea a antisemitismului european sau a genocidului. Dar este o altă durere, ruperea definitivă cu rădăcinile lor, cu o lume în care evreii au trăit mult în pace. Este şi sosirea într-o nouă ţară în care au suferit noi forme de discriminare, sociale de această dată.
Se poate vedea că toate manifestările antievreieşti, toate formele de persecuţie, fie că sunt legate sau nu de zionism, au provocat valuri de emigraţie şi au întărit Israelul. Dar în acelaşi timp, autorităţile israeliene au făcut tot ce le-a stat cu putinţă pentru a provoca Alya (7), inclusiv utilizând metode reprobabile.
Instrumentalizarea antisemitismului şi a genocidului
Zioniştii au proclamat centralitatea Israelului. Acest stat pretinde că vorbeşte în numele evreilor din lumea întreagă. Cei care nu sunt de acord sunt “evrei trădători” sau care “se urăsc pe ei înşişi”. Zioniştii pretind că-i protejează pe evrei de antisemitism când în realitate ei îi pun în pericol: nimeni nu poate crede în mod serios că politica israeliană bazată pe aroganţă, pe faptul împlinit şi pe umilire cotidiană poate să dureze o eternitate. Două secole după ieşirea din ghettou, zioniştii au creat unul nou, ermetic, un adevărat zid. Dacă a existat întotdeauna le evrei un pluralism al comportamentelor şi al tradiţiilor, azi nu mai este decât o singură cale: emigrarea în Israel sau susţinerea necondiţionată a acestui stat. Muzeul evreiesc din Amsterdam dă o definiţie proprie a faptului de a fi evreu: a practica religia evreiască, a susţine Israelul şi a avea o legătură cu Şoah. Voinţa nebună de a face să imigreze din ce în ce mai mulţi evrei spre Israel explică importanţa partidelor politice “transferiste” în Israel (cele care vor “să ducă la bun sfârşit războiul început în ’48″ şi să-i expulzeze pe toţi palestinienii). Denunţarea permanentă a unui antisemitism, real sau presupus în diferite ţări, nu are ca scop înfrângerea lui, ea vizează pur şi simplu provocarea unui nou val de emigraţie.
Până la procesul Eichmann (1961), se vorbea puţin de genocid în Israel şi se opunea “resemnarea” presupusă a deportaţilor israelianului nou care-şi defrişa ţara. Iar apoi Israelul şi-a însuşit genocidul şi a început să vorbească în numele morţilor şi a descendenţilor lor. Astfel l-am văzut pe Şaron la Auschwitz declarând că ceea ce s-a petrecut dovedeşte că evreii nu pot conta decât pe ei înşişi pentru a se apăra şi justificând, în numele genocidului, distrugerea metodică a societăţii palestineien.
În mijlocul denunţării autenticilor antisemiţi, cine a acuzat recent de antisemitism CRIF sau centrul Simon Wiesenthal? Au fost plângeri împotriva lui Daniel Mermet şi împotriva lui Edgar Morin. Chavez a fost acuzat de antisemitism. De fiecare dată, era vorba de descalificarea unei critici a politicii israeliene sau a unui inamic al lui Bush. Dimpotrivă, în Europa există forţe politice mai degrabă antisemite apropiate puterii. Nostalgici ai colaboraţionismului în ţările baltice, cele ale lui Ustachi în Croaţia sau integriştii de la Radio Maryja din Polonia nu sunt niciodată denunţaţi, pentru că guvernele acestor ţări sunt prietene Israelului.
Confuzia dintre evreu, zionisti şi israelian este dorită şi întreţinută. La Lyon, o “gală de susţinere a soldatului israelian” care nu găsise sală publică, a avut loc într-o sinagogă. Organizaţia făcând parte din CRIF, KKL ( se prezintă ca o asociaţie evreiască umanitară şi colectează fonduri (inclusiv fonduri publice) pentru armata israeliană şi colonizare. Hărţile pe care KKL le publică sunt fără ambiguitate, teritoriile ocupate apar în ele ca parte integrantă a Israelului. CRIF pretinde că organizează manifestaţii antirasiste şi în acelaşi timp protestează oficial împotriva expulzării prin forţă a lui Philippe de Villiers de la manifestarea consecutivă asasinării lui Ilan Halimi.
Concomitent, Alain Finkielkraut încearcă să utilizeze antisemitismul pentru a justifica afirmaţii rasiste şi pline de ură împotriva negrilor şi a arabilor, calificaţi drept “duşmani ai Franţei”.
Instituţiile evreieşti franceze au jucat adesea un rol foarte periculos comparând situaţia evreilor din Franţa cu cea care a precedat genocidul [nazist] sau vorbind de “noua noapte de cristal”. Ca urmare, Şaron a întâmpinat în triumf un avion de evrei francezi emingranţi în Israel.
În Israel însuşi, totul este făcut pentru a face imposibilă distincţia între produsele fabricate în teritoriu ocupat şi celelalte. Şi bine înţeles, partizanii boycottului sunt descrişi ca nişte antisemiţi înfricoşători. Minoritatea israelienilor care refuză cu curaj serviciul militar, manifestează în favoarea justiţiei şi fac joncţiunea cu palestinienii sunt consideraţi drept trădători.
Antisemitismul care se perpetuează
Antisemitismul care a caracterizat extrema dreaptă n-a dispărut. Nu este o întâmplare că Le Pen, Gollnish sau Haider în Austria multiplică în mod regulat provocările sau afirmaţiile revizioniste. Cea mai mare parte a profanărilor de cimitire, ca cea de la Carpentras, sunt comise de nostalgici ai fascismului. Din fericire, rasismul şi antisemitismul sunt considerate crime şi antisemitismul de azi este fără comună măsură cu ceea ce a fost.
Revizionismul s-a structurat la nivel mondial în spatele unor personalităţi mediatice (Faurisson, Zündel, Irving), şi găseşte periodic ecou. Astfel, preşedintele iranian [Ahmadi-Najad] a reluat aceste teze odioase.
Există şi un antisemitism care se disimulează în spatele antizionismului şi care încearcă să se infiltreze în asociaţiile care apără drepturile poporului palestinian. Ca şi zioniştii, aceşti antisemiţi amestecă cu bună ştiinţa noţiunile de “evreu”, “zionist” şi “israelian”. În spatele acestei derive, există un personaj misterios care-şi spune Israel Adam Şamir dar care are mai multe identităţi. Sosit oficial în Israel din ex-Uniunea Sovietică, s-a convertit la religia ortodoxă. El face legătura între antizionism şi antiiudaism creştin (reluând temele vechi ale crimelor rituale, perversităţii iudaismului, poporului deicid, Protocoalele Înţelepţilor Sionului…). Recent s-a alăturat revizioniştilor. Necunoscut în Israel, Şamir are numeroşi admiratori în Europa. El influenţează nebuloasa în care se regăsesc vechii colaboratori de la editura La Vieille Taupe, militanţii excluşi ai Verzilor, ziariştii şi animatorii sitului internet [cu acelaşi nume]. Elucubraţiile unui Dieudonné revelă şi ele, în opinia mea, o derivă antisemită acoperită de o logică a concurenţei victimelor.
Pentru moment, această infiltrare rămâne marginală. Palestinienii au fost întotdeauna foarte vigilenţi în privinţa antisemiţilor. Astfel, Leila Şahid a evocat întotdeauna genocidul nazist (explicând că acesta nu justifica absolut cu nimic oprimarea altui popor) iar Elias Sanbar, Edward Said şi Mahmud Darwiş împiedicaseră, în urmă cu câţiva ani, un colocviu revizionist al lui Garaudy la Beirut. Marea majoritate a militanţilor pentru Palestina se bat în slujba principiilor universale: egalitatea drepturilor, refuzul colonialismului. Dar există pericolul ca aceste confuzii să se multiplice şi ca antisemiţii să utilizeze atrocităţile nepedepsite ale Israelului pentru a-şi distila stereotipurile rasiste.
Pentru moment, coabitarea între evrei şi arabi în Franţa n-a condus la nici o confruntare violentă. Totuşi, nu există nici un adevărat “trai comun” şi trebuie să ne temem de orice formă de repliere comunitară. În manifestaţiile organizate de către CRIF, grupuri de extremă-dreapta (Betar şi Liga de Apărare Evreiască) au comis nepedepsite agresiuni rasiste. Invers, ne putem teme că sub acoperirea a ceea ce Edgar Morin numea antiisraelism, aruncarea de pietre asupra sinagogilor sau agresări are purtătorilor de kippa se vor multiplica. Vigilenţa noastră trebuie să fie totală.
Voi concluziona zicând că între realitate şi instrumentalizare, calea luptei împotriva antisemitismului este foarte îngustă.
Mi se pare imposibil ca un antirasist să rămână tăcut în privinţa războiului din Orientul Apropiat. O pace fondată pe egalitatea drepturilor şi justiţie acolo este inseparabilă de lupta împotriva tuturor rasismelor de aici. Cu atât mai mult cu cât atrocităţile nepedepsite ale guvernului israelian sunt principalul factor al prelungirii acestui război. Mi se pare imposibil să lupţi împotriva antisemitismului aici alături de forţele care transformă manifestaţiile în susţineri ale ocupaţiei.
Antirasiştii trebuie să denunţe fără încetare confuziile între evrei şi zionişti, indiferent de unde vin şi să-i combată pe cei care vor să resusciteze cele mai rele stereotipuri. Va avea loc fără îndoială o muncă dificilă de explicaţie, dar nu avem de ales.

Înaintea secolului al XIX-lea, creştinismul este principalul vector al persecuţiilor antievreieşti. În Imperiul Roman târziu, iudaismul este prozelitist şi în concurenţă cu alte religii. Imediat ce creştinismul triumfă şi devine religie de stat, încep persecuţiile. Evreii sunt victimele a numeroase interdicţii (printre care cea a posesiunii de pământ), a neîncetate expulzări, a jafurilor şi uneori a masacrelor. Sunt acuzaţi de deicid şi de comiterea de crime rituale, li se asociază cele mai rele stereotipuri: banul, voinţa de a domina lumea… În Evul Mediu se codifică o întreagă serie de stereotipuri. Ca şi în cazul leproşilor, a ereticilor sau a “vrăjitoarelor”, evreii sunt alungaţi şi închişi în cartierele lor care vor lua numele de juderias în Spania şi de ghettouri în restul Europei. Masacrele în masă încep odată cu prima cruciadă care distruge comunităţile evreieşti din Valea Rhinului.
Pogromurile cele mai ucigaşe vor avea loc în Spania (Ecija, 1391, secolul care va urma va fi o lentă agonie pentru iudaismul spaniol) şi în Ukraina în secolul XVII cu cazacii lui Khmelniţki.
Istoria evreilor spanioli prefigurează antisemitismul modern. Transformarea Spaniei în stat modern centralizat se traduce prin masacrul, conversiunea forţată sau expulzarea maurilor şi a evreilor. În 1492, evreii trebuie să părăsească o ţară în care erau 10% din populaţie şi căreia îi adoptaseră limba. Descendenţii lor deveniţi creştini (Marranes) vor fi alungaţi de către Inchiziţie în numele “purităţii sângelui” care prefigurează rasismul modern.
A existat o persecuţie a evreilor în lumea arabo-musulmană înaintea colonialismului şi a zionismului? În mod clar, nimic comparabil cu ceea ce au suferit în ţările creştine. Ca şi alte “religii ale Cărţii”, în lumea musulmană, evreii au un statut, desigur “inferior” (3), dar care este totuşi o formă de protecţie. Au existat momente de tensiune ca în perioada invaziei Almohade în Andaluzie (care provocat exodul a numeroşi evrei andaluzi spre Spania creştină), dar aceste tensiuni nu au avut nici un caracter special anti-evreiesc.
Antisemitismul rasial
Paradoxal “emanciparea” evreilor, ieşirea lor din ghettou şi accesul la cetăţenie, fenoment care începe în Germania, apoi în Franţa în secolul XVIII, vor permite trecerea de la antiiudaismul creştin la antisemitismul modern, conservând stereotipurile vechi privitoare la bani, cosmopolitism, voinţa de a conduce lumea…
Unii evrei se convertesc sau se îndepărtează de religie. Se poate spune că în Europa, identitatea evreiască nu mai este esenţialmente religioasă de mai mult de două secole. Deveniţi “invizibili”, evreii reprezintă un obstacol în faţa diferitelor naţionalisme europene care apar în imperiile multinaţionale şi visează să construiască naţiuni etnic pure. Evreul este concomitent cel care este foarte aproape prin locul în care trăieşte, prin limbă, prin cultură, şi care prezintă o insuportabilă diferenţă care îl face să fie considerat drept “inasimilabil”. Toate naţionalismele care privilegiază Naţiunea şi etnia în raport cu cetăţenia sunt antisemite. În această epocă se naşte clasificarea popoarelor în “rase”, “rasa semitică” fiind considerată ca inferioară celei “ariene”.
În Imperiul Rus în care trăiesc 60% din evreii lumii întregi spre 1880, aceştia sunt în principal proletari (muncitori, artizani, colportori) şi mulţi dintre ei adoptă idei revoluţionare. Antisemitismul se adaugă unui adevărat conflict de clasă. Regimul ţarist organizează pogromuri ucigaşe pentru a încerca să deturneze mânia populară. În Franţa, afacerea Dreyfus face din antisemitism o chestiune naţională. Se pot trage două concluzii: în această epocă, jumătate din societate este antisemită. Se poate constata şi faptul că este posibil ca antisemiţii să fie învinşi.
După războiul din ’14-’18, un adevărat consens se instalează în Europa. Evreii sunt consideraţi ca responsabili pentru tot: război, criza economică, corupţia, Revoluţia… Un mare număr de intelectuali delirează asupra purităţii şi rivalizează în antisemitismul cel mai agresiv. Legile permit această explozie publică a urii. Apariţia nazismului are loc cu un larg consens şi în acest consens, eliminarea evreilor. Nazismul triumfă într-o ţară căreia evreii îi adoptaseră cultura şi în care formau o parte importantă a “inteligentsiei”. Pentru a se impune, naziştii i-au asimilat frecvent pe evrei bolşevicilor. Nici o tentativă de a minimiza, de a relativiza, de a “eufemiza” genocidul nazist nu este tolerabilă. Este vorba de adunarea întregii energii a unui stat modern pentru a extermina un popor, iar jumătate din evreii europeni şi-au pierdut viaţa în acest cadru. Printre morţi, mulţi erau puţin sau deloc religioşi. Chestiunea religioasă a jucat un rol secundar în raţionalitatea criminală a naziştilor. Auschwitz simbolizează victoria antisemitismului rasial şi pentru că realitatea este “indicibilă” o mână de revizionişti încearcă azi s-o nege. Evreii au păstrat un imens traumatism şi teama “că ar putea reîncepe”.
Sionismul şi antisemitismul
Spre 1900, în Vestul ca şi în Estul Europei, societăţile evreieşti tradiţionale explodează. În Europa de Est, evreii aderă la diferite partide politice. Pe de o parte, se află socialiştii. Ei cred că Revoluţia, la emanciparea Umanităţii, va emancipa şi evreii. Sunt împotriva oricărei acţiuni specific evreieşti şi pe undeva, imaginează dispariţia iudaismului odată cu triumful Revoluţiei. În reacţie cu aceste idei, Bund, partidul revoluţionar evreiesc, elaborează o idee originală : în cadrul Revoluţiei, evreii se vor bucura de o autonomie culturală fără teritoriu specific. În această epocă îşi face apariţia zionismul.
Zionismul are aceleaşi referinţe ideologice ca şi diferitele naţionalisme europene, cele care vor da naştere antisemitismului modern. Pentru zionişti, fiecare popor trebuie să aibă un stat şi, ca în cazul celorlalţi naţionalişti, zioniştii neglijează existenţa minorităţilor în viitorul lor stat. Zionismul se sprijină pe o minciună fondatoare : “pământul fără popor pentru poporul fără pământ”. Împărtăşeşte cu diferitele forme de colonialism ideea negării poporului autohton. Deşi în majoritate laici, zioniştii se vor servi de o anume tradiţie religioasă adaptată, locul în care va fi construit viitorul stat, limba viitoare şi ideea că diaspora este o paranteză care trebuie să dispară.
Zioniştii, ca şi antisemiţii, consideră antisemitismul ca ceva ineluctabil, imposibil de combătut. Ca şi antisemiţii, ei cred că “amestecul” este imposibil, că evreii nu pot să trăiască decât între ei, într-un stat evreiesc în care non-evreii nu vor exista sau vor fi cetăţeni de mâna a doua. Combatanţii pentru laicitate, egalitatea drepturilor, cetăţenie… nu constituie probleme interesante pentru zionişti. Ei transpun mesianismul evreiesc în voinţa de a construi un “evreu nou” într-o ţară nouă, ceea ce implică ştergerea tuturor identităţilor evreieşti din diaspora.
Mult timp, zioniştii vor fi minoritari printre evrei în raport cu alte ideologii. Toate alegerile care au loc în ghettourile din Imperiul Rus, din Polonia şi din Lituania o atestă. Atunci când evreii sunt expulzaţi violent din Germania şi Austria în 1938, foarte puţini se îndreaptă spre Palestina. Înaintea celui de-al doilea război mondial, doar 3% dintre evrei trăiesc în Palestina. Genocidul va fi ceea ce va permite proiectului zionist să reuşească.
Şi totuşi, zioniştii n-au jucat un rol important în rezistenţa evreiască împotriva nazismului, iar modul în care azi îşi însuşesc memoria antisemitismului şi a genocidului nu are nici o legătură cu acţiunea lor din trecut. Desigur, toate guvernele, toate curentele politice au fost oarbe în faţa nazismului: occidentalii la München, regimul stalinist semnând pactul sau marele muftiu al Ierusalimului vizitându-l pe Himmler în 1942. Zioniştii n-au făcut mai bine privilegiind construirea viitorului lor stat înaintea oricăroir alte consideraţii. În 1933, Ben Gurion încalcă embargoul împotriva Germaniei, decis de către evreii americani. În această epocă, el îşi multiplică declaraţiile în care explică faptul că persecuţiile antisemite favorizează proiectul statului evreiesc. Inspirator al lui Begin şi Şaron, Vladimir Jabotinsky, fondator al zionismului « revizionist » era în anii ’30 un admirator al lui Mussolini. În 1942, grupul Stern, condus de viitorul prim-ministru Itzak Şamir, este atât de conştient de genocidul care are loc [în Germania nazistă] încât îşi multiplică asasinatele îndreptate împotriva soldaţilor britanici. În Europa ocupată, rezistenţa evreiască a fost esenţialmente comunistă, zioniştii jucând un rol destul de slab (4).
După război, statul Israel în construcţie apare ca o oază de pace după distrugerea Yiddishlandului şi a locuitorilor săi. Occidentul decide să-şi spele conştiinţa încărcată şi responsabilitatea în problema genocidului pe spinarea poporului palestinian care nu avea nici cea mai mică responsabilitate pentru această crimă.
Statul Israel şi antisemitismul
Statul Israel există de aproape 60 de ani. A fost recunoscut de “instanţele internaţionale” în frontierele sale din 1949. A fost recunoscut de către OEP în 1988. Aşadar, nu existenţa sa sau cea a poporului israelian sunt în joc în războiul actual şi în consecinţele sale asupra chestiunii antisemitismului.
Războiul din 1948 a fost însoţit de un anume număr de crime de război (atestate de noii istorici israelieni (5)) şi de o adevărată “purificare etnică” ce a antrenat exodul a 800.000 de palestinieni.
A fi antizionist azi, nu înseamnă să spui că trebuie aruncaţi evreii în mare sau distrus statul Israel. Înseamnă să spui că Naqba (6) era ilegitimă, că raptul imediat al pământurile şi al bunurilor celor expulzaţi era la fel de injustă. Înseamnă să spui că un stat ce îşi spune “evreiesc” arogându-şi dreptul de a vorbi în numele evreilor din lumea întreagă şi în care non-evreii care nu au fost expulzaţi sunt sub-cetăţeni pune o problemă gravă tuturor celor ce sunt apărători ai laicităţii, ai egalităţii drepturilor, ai antirasismului şi ai cetăţeniei. Înseamnă să spui că operaţiunea de colonizare de după 1967 şi sosirea la putere a curentelor de extremă dreaptă sau naţional-religioase din Israel nu sunt accidente ale istoriei: dincolo de mesianismul şi voinţa de a crea un “om nou”, proiectul zionist avea dintru început o componentă colonialistă şi de negare a “Celuilalt”.
După genocid, istoria statului Israel şi cea a antisemitismului s-au amestecat. Nu este nici o îndoială că după 1945, numeroşi supravieţuitori şi-au găsit refugiul în Israel.
Cu atât mai mult cu cât în Europa de Est, antisemitismul continuă sub o formă mascată. În Polonia, a avut loc pogromul de la Kielce în 1946. În timp ce 90% dintre evreii polonezi au fost masacraţi, un antisemitism fără evrei va continua în ţară, culminând în 1968 cu o nouă epurare organizată de către generalul Moczar. Atunci când purificările staliniste decimează comuniştii care au luptat împotriva fascismului în Spania sau în rezistenţă, cele mai multe dintre victime (Lazlo Rajk, Rudolf Slansky, Ana Pauker…) sunt evrei care vor fi bine înţeles acuzaţi de “zionism”. Acest antisemitism latent în timp ce un mare număr de evrei îşi plasaseră speranţele în “comunism” explică plecarea masivă a evreilor ex-sovietici în momentul căderii URSS-ului.

Sclavia este un patern de relationare a relatiilor interetnice si rasiale cu motivatie economica. Rolul economic jucat de sclavi a dus la inflorirea unor societati tipic agrare de tip latifundiar, de regula zone sarace demografic. In Tara Româneasca si Moldova a existat pratica sclaviei tiganilor, atât statul, proprietatile manastiresti si boierii utilizând robi in muncile manuale sau artizanale . Spre deosebire de serbi / rumâni, statul nu percepea impozit de la acesti robi, ceea ce a determinat ca o parte a iobagilor sa treaca voluntar in situatia de robie. In aceasta situatie, Constantin Mavrocordat a incercat sa salveze interesele statului si finantelor, condamnând aceasta tactica de evaziune fiscala prin trecerea in robie a rumânilor sau a populatiilor refugiate din zone de conflict. De asemenea, copilul unei roabe era considerat rob, chiar daca el era odrasla boierului sau a unui om liber. Sclavia in tarile române avea un caracter arhaic, motiv pentru care a fost abolita abia cu putin inainte de unirea Moldovei si Tarii Românesti, urmata fiind si de hotarâri legislative de emancipare a populatiei taranesti. Faptul ca majoritatea celor eliberati din sclavie nu au acceptat servitutile muncilor agricole si statutul comparabil prost al taranimii este ilustrat de numarul mare de emigrati in Vest, Americi si Australia, precum si de profesiile ulterioare adoptate de dezrobiti.
Segregatia voluntara sau involuntara poate fi teritoriala, dar si institutionala: locuri de munca, scoli, magazine, etc. O segregare la limita expulzarii a reprezentat-o transferul masiv de populatie tiganeasca si evreiasca in Transnistria in timpul celui de-al doilea razboi mondial. De asemenea, organizarea si gruparea etnica a maghiarilor din Ardeal prezinta caracter de segregatie tinzând spre auto-segregare. Un alt exemplu de segregare voluntara din România sau Grecia este gruparea etnicilor megleno-români sau aromâni in comunitati compacte. In România este vorba de concentrari de populatie cu tendinta segregationala, dar exista tari in care segregatia a fost politica de stat : Statele Unite si Africa de Sud. Segregatia s-a manifestat in aceste doua tari in toate domeniile vietii soiale, profesionale, culturale, religioase, etc.
Asimilarea reprezinta un patern tolerant, care consta in redefinirea profilului lingvistic, cultural , confesional al minoritarilor sau dependentilor in raport cu majoritarii sau cu populatia politic dominanta. Asimilarea poate fi si rezultatul unui proces complex natural de convietuire. Asimilarea românilor de catre maghiari in secolul al XIX-lea ca si reversul dupa cel de al doilea razboi mondial, asimilarea populatiei aromâne diferite in general doar lingvistic si profesional de catre societatea greaca, stingerea minoritatilor de romanitate orientala (românesti, dalmate, vegliote sau “valahe”: sud-românesti, istro-române, aromâne sau megleno-române) in Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Macedonia si Ucraina sunt exemple de asimilare naturala grabite de sprijinul politic, social si informational in acest scop.
In “Dictionarul de sociologie” se face o diferentiere mai larga : astfel se distinge rasismul de excludere si rasismul de dominare, rasismul propriu-zis si teoria rasiala .
O clasare a diferitelor paternuri este dificila, intrucât ele privesc atât domeniul proprietatii, cât si viata si libertatea fiintei umane. A considera ca pierderea vietii este mai grava decât sclavia tine de o valorizare distincta si de perceptia individuala. Intr-o anumita masura, a clasifica aceste modele de paternuri este o practic imposibila.

Stereotipurile sunt caracteristici sau atribute conferite unor persoane in baza apartenentei la un grup etnic, rasial, profesional sau asociativ (miscarea flower-power, skin-heads, satanistii). Ele nu exprima decat o clasificare rapida a unei persoane despre care nu avem suficiente informatii. Astfel, românii sunt considerati descurcareti, ospitalieri, legati de natura, hoti , nepunctuali. Stereotipuri sunt prezente si la nivelul unei etnii cu anumita diversitate teritoriala: astfel evreii polonezi ii considerau pe evreii români hoti (se ocupau mai mult cu comertul si arenda pamantului), iar cei români pe cei polonezi murdari (locuiau indeosebi in ghetouri si se ocupau cu mestesugurile). Având adeseori o baza reala, exista multi indivizi care nu corepund gandirii stereotipe, dar care resimt prejudecatile exprimate in noul mediu in care sunt imersati.

Prejudiciu si discriminare : in baza stereotipurilor se dezvolta prejudecati care sunt opinii deformat generalizante aplicate la o anumita persoana cu care se ia contact. Prejudecata poate fi pozitiva sau negativa, astfel putem trata un individ mai amabil sau mai rauvoitor doar in baza apartenentei sale etnice. Astfel, pentru un român un negru american este un american adevarat, in timp ce un african este doar un negru, desi statutul lor social in tara de origine poate fi fundamental inversat fata de perceptia noastra.
Matricea Merton este urmatoarea:
Prejudiciaza Nu prejudiciaza
Discrimineaza Bigot adevarat Liberal slab
Nu discrimineaza Bigot precaut Liberal puternic

4. Rasism si nationalism
De data recenta, rasismul isi gaseste fundamentele in Franta, dar aplicare in tari ca Germania (nazismul) sau Italia (fascismul) in perioada interbelica. Nazismul a reprezentat rasismul la apogeu. Bazele ideologiei rasismului au fost fundamentate prin teorii precum ca rasa este principiul central al organizarii societatii, supraviutuirea natiunii germane depindea de protectia si de puritatea rasei, iar necesitatile poporului arian de spatiu vital se puteau implini in detrimentul raselor inferioare.
In Mein Kampf, Hitler prezinta evreii drept: “ bacili care intoxica sufletul natiunii germane”. Legislatia rasiala a nazimului a debutat cu o lege de sterilizare a persoanelor atinse de maladii ereditare, precum si a metisilor si mulatrilor . In 1939, in baza ideii de igiena rasiala, se declanseaza eutanasierea persoanelor cu afectiuni psihice. O alta lege de “protectie a sângelui si a onorii germane” interzice uniunea dintre germani si non-arieni, in speta evrei. Organizatiile de tipul SA, SS si Gestapo au slujit conceperii si dezvoltarii unui sistem concentrational si de exterminare nemaintâlnit pâna atunci.In 20 ianuarie 1942, Hitler , Goering si Himmler decid aplicarea “solutiei finale” pentru evreii din Europa ocupata. Sunt insarcinati cu aceasta Heydrich si Eichman. Rezultatul: peste 5 milioane de evrei si peste doua sute de mii de tigani exterminati.
Fascismul s-a nascut ca un mod de dizidenta socialista. Desi a avut o dimensiune rasista, practica nu a dus la exacerbarea paternurilor extreme decât in conditiile de razboi si sub influenta Germaniei naziste. Totusi, caracterul general de simpatie pentru fascism si Mussolini ca lider face ca si astazi curentul fascist sa fie inca prezent in Italia, in timp ce se poate considera ca nazismul este aproape stins in Germania. Dintr-un anumit punct de vedere, fascismul a fost la pragul dintre nationalism si rasism.
In România, miscarea legionara a avut acelasi caracter mistic si nationalist asemanator fascismului, având o puternica adeziune in rândul clericilor, cât si a multor intelectuali de dreapta neimplicati manifest politic. Ascensiunea politica a partidului Totul pentru Tara ( care evidentiaza cameleonismul denominarilor miscarii ) a avut un vârf in 1938, ceea ce l-a “obligat” pe regele Carol al II-lea sa instaureze un proiect de dictatura personala. In urma evenimentelor din septembrie 1940, când Carol al II-lea a parasit tara datorita cedarilor teritoriale, maresalul Antonescu desemnat succesor de catre Carol al II-lea a coabitat cu legionarii timp de cca 4 luni, instaurându-se statul national-legionar. Coabitarea a incetat in urma rebeliunii legionare impotriva maresalului, Antonescu reusind sa pastreze neutra atitudinea Germaniei in timpul epurarilor sale anti-legionare.
Miscarea legionara a supravietuit in emigratia romaneasca din SUA, Canada, Franta si indeosebi Spania, cultivând o intensa propaganda mistico-filosofica si culturala cu caracter nationalist si ortodox, prezervând caracterul românesc al noilor generatii.
Trebuie spus ca Miscarea Legionara a avut un puternic caracter national si de dreapta, de asemenea un preponderent caracter antisemit. Miscarea a concentrat elemente ale aromânilor si are inca o puternica influenta in rândul unei parti a minoritatii aromâne din America, dezvoltând constiinta etnica romaneasca acestei ramuri sud-dunarene ale romanitatii orientale.
Nationalismul are doua fatete opuse, una pozitiva si alta negativa. Generat sub Dej, ideea nationalism comunismului românesc a avut ca rezultat exodul evreilor, armenilor, grecilor, germanilor (cu tot cu familiile mixte), importanta sa ca regim statal derivând in plan extern din politica echilibrata , dar duplicitara de sustinere a intereselor nationale ale tarii.
Nationalismul aromânesc exprima nevoia de identitate etnica a acestui segment de romanitate si cu sprijin din America sau din România incearca sa penetreze in Albania si Macedonia drept contrapondere la propaganda asimilatorie a filogrecilor aromâni - cetateni greci. Mica natiune autoidentificata cu interesele nationale grecesti, aromânii prezinta o deriva de identitate etnica, astfel incât pro-românii nu sunt majoritari decât in Macedonia, Bulgaria si partial Albania ( zona de sud a Albaniei fiind filo-greaca din motive economice). In Grecia, minoritatea aromâna a suferit persecutii si expulzari, desi asa cum sustinea un participant la o intrunire a aromânilor din Veria, “noi poate am fost mai greci decât grecii”.
O alta forma de nationalism poate fi intâlnita la protestantii din Texas de limba ceha emigrati in secolele XVIII-XIX din regiunea Valassko Mezirice (vechii valahi din Moravia), care practica analizele genetice, fac investigatii istorice si propaganda pro-romana si pro-valaha asidua pe internet. Intr-adevar, analiza lingvistica confirma prezenta in dialectul “valah” al cehei actuale a unor cuvinte din fondul românesc vechi, precum brânza, baci, salas, coliba, etc, specifice culturii pastorale montane. Influenta valahilor moravi capata contur in definirea identitatii distincte a valahilor slovaci, a populatiilor presupuse de origine româneasca din regiunea carpatica a Poloniei si Ucrainei, precum Lemkii, Boiko, Hutulii si alte grupe mai mici numeric. Rezultat al unei migratii sustinute si sistematice din Ardeal si Maramures in urma cuceririi maghiare, elementul de origine romaneasca din lantul carpatic facea trecerea intre dacii romanizati si dacii liberi, ceea ce explica integrarea lor rapida in elementul slav, justificat indirect si prin absorbtia din Balcani a elementului românesc si fondului important de cuvinte fundamental slave din daco-româna (justific prin aceasta faptul ca limba traco-daca ca limba satem, intrucâtva apropiata de limbile slave a lasat urme in limbile popoarelor dintre Carpati, Balcani, Marea Neagra si Marea Adriatica care sunt comune in tot acest spatiu si gresit atribuite limbilor slave) .

5. Contrarasism ca miscare rasistica
Politica sistematica de excludere si asimilare a elementului strain genereaza un contrarasism, care nu este decât un rasism in oglinda. Tratamentele rele aplicate unor indivizi minoritari ii determina pe acestia sa se organizeze in sensul exercitarii violentei impotriva neo-nazistilor sau rasistilor. Unii arabi si negri din Franta se dedau cu buna stiinta violentelor stradale si faptelor antisociale, dezvoltând in fapt un mod de viata anarhic si chiar un limbaj al microgangsterismului de gang, numit verlain. Mediatizat, dar minimalizat ca fenomen rasist de catre mass-media franceza fiind redefinit sub forma marginalizarii sociale, in general fenomenul este manifest la indivizi metisati discriminati pe baza culorii pielii sau a faciesului.
In România, rasismul contra tiganilor face ca acestia insisi sa aiba o aversiune proprie fata de majoritatea româneasca, unii dintre ei cultivând faptele antisociale grave, precum racolarea, rapirea si exploatarea copiilor cu scopul de a cersi, de a fura sau in scopul exploatarii sexuale. Ca urmare a istoriei sclavagiste a Tarilor Române, in lume circa trei sferturi din persoanele de etnie roma sunt din grupul de limbi vlah sau vlax (cu multiple elemente românesti, unii chiar cu o limba “româneasca populara” precum Bayasii – Baiesii din Ungaria care practic vorbesc româneste), din Ungaria pâna in Americi si Australia. Nu trebuie uitat insa ca in România ostilitatea fata de tigani se manifesta acut in momentele de criza, rromii reprezentând in fapt o forta de munca tampon virtual candidata la somaj in conditii de recesiune economica.
Contrarasismul ca forma violenta de raspuns antirasist si ca mod rebel de viata, departe de a fi o himera, devine o realitate etnica si sociala care va destabiliza societatea europeana occidentala.

6. Rasismul si ideea umanismului
Inchei reproducând paragraful final din Jacques Tarnero: ” Este rasismul universal, propriu omului ? A-l tolera printr-o atitudine fatalista va deduce la neant ideea umanismului. Lumini fugare combat minciuna partii blestemate a istoriei. Gandhi, Korczak, Schindler, Sorban (nota mea), Mandela confirma fraza lui Kafka: Când este lovit un evreu, umanitatea cade la pamânt. Inversând, putem afirma: când un om este salvat, insasi umanitatea este salvata” .

Europa, inca afectata de anti-semitism
Sentimentele anti-evreiesti si anti-musulmane se accentueaza in majoritatea tarilor europene, potrivit unui sondaj la nivel international.
Un numar tot mai mare de europeni au o parere negativa despre evrei, in timp ce atitudinile deja preponderent nefavorabile fata de musulmani se inmultesc si ele, avertizeaza Centrul de Cercetare PEW din Washington.
Tara cea mai antisemita este Spania, urmata de Rusia si Polonia, in timp ce Marea Britanie se situeaza la polul opus. Musulmanii sint priviti cu ochi rai de spanioli (52%), germani (50%), polonezi (46%), dar si de francezi, britanici si americani.
Sondajul de opinie Pew Global Attitudes Project al Centrului de Cercetare Pew, realizat in primavara acestui an, arata ca 46% dintre spanioli au o parere negativa despre evrei. Mai bine de o treime dintre rusi, (respectiv 34%), acelasi procent de polonezi impartasesc un punct de vedere similar.
In Germania si Franta procentajul populatiei cu vederi antisemite se ridica la 25%, respectiv 20%.
Richard Wike, director asociat al proiectului la Pew, arata ca dezaprobarea fata de politica Israelului ar putea fi explicatia accentuarii sentimentelor antisemite. Teama de extremism si imigratie ar putea fi un factor negativ in influentarea parerilor despre musulmani.
Fata de alte sondaje asemanatoare ale Pew, facute in anii anteriori, cifrele sint mult mai mari, cresterea cea mai semnificatifa fiind cuprinsa intre anii 2006-2008. Marea Britanie a fost singura tara europeana luata in calcul care nu a prezentat o crestere substantiala a atitudinilor antisemite, arata raportul, doar 9% din populatie avind o parere negativa despre evrei. In Statele Unite, 7% din populatie au asemenea pareri, iar in Australia 11%.
"Exista o relatie clara intre atitudinile antisemite si antimusulmane", arata raportul. "Cei care au pareri negative despre evrei, au tendinta de a vedea si musulmanii intr-o lumina negativa".
Sentimentele antisemite se manifesta predominant in tarile musulmane - Turcia, Egipt, Iordania, Liban si Pakistan - unde mai putin de 10% au pareri pozitive despre evrei. Sondajul a mai descoperit ca Franta este tara cel mai putin religioasa, 60% din populatie spunind ca nu se roaga niciodata si doar 10% ca acorda un loc important religiei in viata lor.
De notat este si ca atitudinile anticrestine din Spania s-au intensificat, 24% din populatie avind in prezent o opinie negativa despre crestini, fata de 10% in 2005.
De asemenea, cercetatorii americani au observat ca exista o legatura clara intre atitudinile anti-iudaice si cele anti-musulmane. Persoanele care au o parere proasta fata de evrei au tendinta de a vedea si musulmanii intr-o lumina sumbra.
Atitudinile negative ale europenilor fata de crestini sint mult mai putin intilnite si au ramas mult mai stabile de-a lungul anilor, desi s-au inmultit oarecum in Spania (24% in 2008, fata de 10% in 2006) si in Franta (17% fata de 9% in 2004).
O observatie suplimentara a Centrului Pew este ca persoanele in virsta de peste 50 de ani si acelea mai putin educate (care nu au urmat cursurile unei facultati) sint mai antisemite si mai antimusulmane decit tinerii sau persoanele mai educate.

Ajungem in 2004. Doua aparitii inevitabile. Prima, Breviarul urii de Léon Poliakov. Din nou acest autor. Da, Editura EST are ceea ce putem numi o „politica de autori“. Cu atit mai mult cu cit e vorba de Léon Poliakov. Fiecare dintre aceste carti este o lupta impotriva ignorantei. Frapanta prefata a lui François Mauriac – membru al Academiei Franceze – da tonul. Alaturarea celor doua cuvinte care formeaza titlul demasca chestiunea religioasa sub imaginea urii. Ce este un breviar? O carte de rugaciune crestina. De unde vine ura antisemita, mai intii? Din religie si dateaza de 2000 de ani. O carte de descoperit.

Cea de-a doua aparitie inevitabila este cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului. Cind spun inevitabila, cuvintul este mult prea slab, mai corect spus indispensabila. Am vorbit mai sus de meschina cenzura. Ce conteaza, cititorul roman este inteligent si nu-i place sa i se impuna ce sa citeasca sau sa fie luat drept un imbecil. Sint surprins in mod fericit la fiecare tirg de carte ca pretul nu-l impiedica pe cititor sa cumpere cartea. E vorba totusi de 700 de pagini la pretul de 44 de lei. E de altfel spre onoarea lui si tin aici sa-i multumesc. Fara el, ce-am fi noi, editorii?
Pe scurt, o carte indispensabila pentru ca e vorba de un moment al istoriei romanesti cind intelectualii, mai ales Mircea Eliade (Cioran mai putin, iar in ce-l priveste pe Ionesco, el e considerat in carte drept un rar democrat), au „lucrat“ cu ura antisemita. Ceea ce ne readuce la pogromul de la Iasi si de la Bucuresti. Comportamentul lui Mircea Eliade este inacceptabil. Dar ceea ce e si mai greu de acceptat, in ochii mei, este aceasta vointa inversunata de a nega totul. Sa nu recunosti macar ceea ce esti sau ce ai scris ma face sa cred ca opera sa – mai ales istoria religiilor – da dovada de viclenie. Altfel spus, faptul ca la ora actuala refuzam sa jucam cu cartile pe masa apropo de trecutul sau ma inspaiminta si nu ma mai indeamna sa vorbesc despre democratie.
În 2005, odata cu publicarea cartii lui Esther Benbassa si Jean-Christophe Attias, Evreul si celalalt, deschid o alta cale in acest domeniu. Aceea a confruntarii, a explicarii. Aceasta cartulie este o bijuterie in materie de pedagogie, scrisa cu inteligenta si generozitate. Cel care nu stie ce inseamna sa fii evreu, care sint raporturile de viata care se interpun intre lumea evreiasca si lumea celuilalt, cel care nu stie toate acestea trebuie obligatoriu sa citeasca Evreul si celalalt, care il va lamuri in multe privinte. Kadis de Kertész a vazut lumina tiparului tot anul acesta, pentru ca se integreaza in aceasta noua directie de care vorbeam.
În 2006 si 2007 vor vedea lumina tiparului urmatoarele titluri: Moshe Idel, Paradisul in misticismul iudaic; Georges Benssoussan, Auschwitz en héritage?; Albert Cohen, Ô, vous frères humains!; Gilles Zenou, Regards sur la condition juive; Jean-Claude Grumberg, Mon père, inventaire; Nadine Fresco, Fabrication d’un antisémite.

Cum putem constata in cazul cartii lui Moshe Idel, o alta perspectiva va fi vizibila la Editura EST, continuind-o pe aceea pedagogica. Carti, asadar, care ne feresc sa fim ignoranti, sa cadem in antisemitism sau in rasism impotriva tiganilor sau a oricarei alte etnii.
- Adorno: „De la Auschwitz incoace, evreii cunosc ceva mai rau decit moartea“
Ma intorc putin la inceputul textului, acolo unde spuneam: „Era un inceput, dar nu stiam atunci ca voi continua. Eram in mai 1995“. Ce ma face sa continuu sa public carti al caror factor comun este lumea evreiasca? De ce? Daca as putea raspunde in intregime la aceasta intrebare, poate ca n-as face-o? Totusi, ramine gravata in mine, de nesters, aceasta teribila fraza a lui Adorno, care ma obsedeaza in permanenta: „De la Auschwitz incoace, evreii cunosc ceva mai rau decit moartea“.

Ca editori, sintem cumva intr-un fel de aventura cu o carte, ca intr-o arzatoare poveste de dragoste. Anul acesta, in care se implinesc, pe 21 octombrie, 30 de ani de cind public carti, confirma faptul ca nu pot sa renunt la aceasta activitate. Evident, nu orice carti. Multa lume m-a sfatuit sa nu exagerez cu lumea evreiasca. Acelora le-am raspuns intotdeauna: cum sa uiti ceea ce esti? Asemenea unui scriitor, consider ca a publica carti reflecta o parte din tine, pe care o livrezi celuilalt si ca, iremediabil, atunci cind consideri ca a scrie, a edita, a trai chiar tin mai mult de sensul tragediei decit de cel al divertismentului, atunci e evident ca nu mai vorbesti acelasi limbaj cu al celorlalti si mai ales te indepartezi de restul majoritar.
Sa ne intoarcem la fapte. Astazi, in toata Europa, e necesar sa se studieze Shoah-ul si mai ales sa fie educati oamenii in asa fel incit sa nu se mai intimple niciodata asa ceva. Si totusi, Istoria s-a pronuntat deja altfel… Dar asta nu inseamna sa renuntam, dimpotriva. Si in Romania am vazut aceasta crestere paradoxala. Pe de o parte cei care cauta sa inteleaga si sa studieze fenomenul, pe de alta aceia plini de ura si de venin. Ca niste vase comunicante. Pe mine ma intereseaza si cei care studiaza fenomenul, dar si cei plini de ura, pe care trebuie sa-i convingem sa renunte la aceasta cale fara intoarcere, prin intermediul dialogului si al studiului. Nu vom ajunge acolo cenzurind cartile sau ascunzindu-le in librarii (am vazut acest lucru in citeva puncte de vinzare din Bucuresti, dar si din tara). Sa nu uiti niciodata lucrul acesta, iubite cititor!

În 2002, cartile din aceasta zona s-au inmultit. Mai intii Shoah de Claude Lanzmann. O carte ignorata cu totul. O carte de referinta asupra chestiunii exterminarii. Dupa ce vezi filmul care nu contine nici o imagine de arhiva nu poti ramine indiferent si mai ales nu poti ignora monstruozitatea care s-a petrecut acum 65 de ani. M-am straduit ca filmul sa apara in sfirsit la televiziune, dar n-am reusit. Cind spun carte, ma refer la cartea care contine dialogurile filmului omonim – prefatata de Simone de Beauvoir si salutata de Amos Oz! –, film care dureaza mai mult de 9 ore si care a aparut in 1986, acum 20 de ani! Astazi, Shoah face parte din programa scolara in Franta. Ar trebui sa fie in programa scolara si aici.

Istoria Sefarzilor. De la Toledo la Salonic de Esther Benbassa si Aron Rodrigue este o solida lucrare de istorie. Un fel de tratat despre viata acestor evrei sefarzi, din timpul Inchizitiei pina astazi. Ma gindisem la o editie in sirbo-croata. Totul era pregatit, dar cind editorul a citit – n-a citit de altfel decit asta, sint convins – ca si in Serbia au fost lagare, mi-a cerut sa sterg pasajul respectiv (inca o cenzura!), pentru ca, din punctul lui de vedere, numai croatii au fost responsabili de deportarea evreilor in Serbia. Desigur, cu acordul autorilor, n-am mai publicat cartea in sirbo-croata. În schimb, ea a aparut in Bulgaria. În acelasi an, am reeditat Cartea mamei de Albert Cohen, carte care va fi reeditata anul acesta pentru a treia oara. Zvonul „din gura in gura“ este singurul responsabil de acest succes.

Incapatinarea negativistilor, oroarea hitlerista
În 2003 am publicat alte trei carti importante. Una este În afara destinului, prima carte in romaneste a lui Imre Kertész. Sa fii evreu ungur si sa ai Premiul Nobel nu inseamna nici un avantaj pentru a fi citit aici. Un soi de „invidie“ si de „suspiciune“ inconjoara cartea si autorul. Remarca deputatului Vosganian, la Iasi!!!, la tirgul de anul acesta: „Ah, a luat Premiul Nobel! Normal, e evreu!“ nu mai are nevoie de nici un comentariu. Îmi place Imre Kertész. Îmi place omul. Surisul sau. Prezenta sa reconfortanta. Prima noastra intilnire in 1998 la Budapesta, la Café Central, a fost o explozie de entuziasm. De atunci ne vedem foarte rar si intotdeauna din intimplare, dar noi nu credem de fapt in intimplare. Imre Kertész s-a nascut pe 9 noiembrie, o data teribila, aceea a Noptii de Cristal din 1933 si aceea a Caderii Zidului Berlinului in 1989. Imre Kertész poarta in el aceste doua date si discretia suferintei sale ar trebui sa ne puna pe ginduri.

A doua lui carte, Kadis pentru copilul nenascut, este bulversanta. Este putin spus. Îti ia orice speranta, dar, in acelasi timp, deschide spatii necunoscute. As fi gata sa afirm: cine n-a citit aceasta carte nu stie ce inseamna sa ai un copil! Ea a aparut in 2005.
A doua aparitie este o carte clasica, cunoscuta in toata lumea: Mitul arian de Léon Poliakov. Chiar daca nu trateaza propriu-zis lumea evreiasca, ea o implica pentru ca pune in evidenta, din punct de vedere stiintific – nu putem pune la indoiala stiinta si seriozitatea lui Léon Poliakov, in care exceleaza – ceea ce anunta insusi titlul: mitul arian. Mitul care a schimbat definitiv fata Europei. Si ale carui efecte inca le resimtim.

În ce priveste a treia aparitie, Asasinii memoriei de Pierre Vidal-Naquet, ea e complet ignorata. Si totusi e vorba de una dintre cele mai stralucitoare carti, daca n-ar fi decit calitatea intelectuala a demontarii punct cu punct a perversitatii negativistilor. Ce este un negativist? E o persoana care se incapatineaza sa nege existenta camerelor de gazare. Dar mai mult decit atit, incapatinarea sa este de acelasi ordin cu oroarea hitlerista, pentru ca reia tezele naziste, ajungind practic la concluzia ca: evreul n-a existat niciodata. Negativistii fac sa dispara orice urma a prezentei lui pe suprafata pamintului. Ajunsi aici, incepem sa intelegem oroarea exterminarii pe care Auschwitzul a programat-o si executat-o. Pentru prima data in istoria umanitatii, un popor a vrut sa faca sa dispara un alt popor, mergind pina la a spune ca cel din urma n-a existat niciodata.

Raportul UE privind antisemitismul - un document in semitonuri, conform Congresului Evreiesc European
Raportul Observatorului European privind fenomenele rasiste si antisemite in Uniunea Europeana (UE), dat publicitatii miercuri 31 martie, este un ''document important'', fiind primul de acest fel la nivelul continentului, se arata intr-un comunicat emis de Congresul Evreiesc European (CEE). CEE reproseaza insa celor care au elaborate raportul ca minimalizeaza responsabilitatea ''tinerilor musumani'' maghrebieni in comiterea unor acte antisemite. Comunicatul CEE insista asupra faptului ca raportul Observatorului incrimineaza, pentru majoritatea incidentelor antisemite din Europa, tineri albi proveniti din rindurile extremei drepte antisemite, dar nu are curajul sa-i identifice cu precizie pe autorii acestor manifestari. Presedintele CEE, Cobi Benatoff a descris raportul drept un ''prim pas inainte'' si a facut apel la sprijinul responsabililor politici si al presei pentru ca mesajul luptei impotriva antisemitismului sa fie ''dus pe strazile Europei, in scoli si universitati, in biserici si moschei''.

Purtătorul de cuvânt al armatei israeliene: “Evreii nu vor mai merge niciodată ca oile la abator”

http://www.cotidianul.ro/purtatorul_de_cuvant_
Generalul Avi Benayahu, purtător de cuvânt al Tsahalului, explică într-un interviu pentru cotidianul.ro ameninţările cu care se confruntă Israelul şi modul în care Israelul va răspunde acestora.



Care este estimarea armatei israeliene, când vor fi capabili iranienii să obţină armament nuclear?
Există diferite estimări, atât în SUA, cât şi în Israel, doar toate aceste estimări vorbesc despre un an, doi sau trei, maxim.

Israelul a reiterat faptul că nu va accepta ca Iranul să obţină armament nuclear….
Faptul ca Iranul să deţină armament nuclear, plus ideologia extremistă a preşedintelui Ahmadinejad este ceva ce Israelul şi lumea întreagă nu poate accepta. Trebuie să dăm credit sancţiunilor economice şi politice impuse Iranului, dar o armată trebuie să se pregătească pentru toate ameninţările şi să îşi construiască puterea, astfel încât, dacă va fi nevoie, să fie gata de acţiune. Nu este însă vorba de o decizie militară, ci de o decizie politică. Repet, un Iran nuclear este o ameninţare inclusiv pentru ţările arabe şi pentru Europa. Un Iran nuclear ar fi ca o umbrelă pentru activitatea teroriştilor din întreaga lume. Teheranul are influenţă asupra organizaţiilor teroriste din ţările Golfului şi din ţările arabe, ca şi din întreaga lume, în general.

Presupun că ameninţarea iraniană este ceva ce priveşte nu doar armata israeliană, ci şi toate ministerele apărării din întreaga lume. Fireşte că, noi, ca evrei, ca israelieni, când Ahmadinejad vorbeşte despre distrugerea Israelului, nu a României, suntem mai îngrijoraţi decât restul lumii. Asta cu atât mai mult, cu cât în urmă cu 65 de ani Adolf Hitler luase decizia de a distruge poporul evreu în camere de gazare şi anunţase acest lucru în public, la Berlin şi în alte părţi.

După Holocaust însă, mulţi lideri au susţinut că nu au ştiut, că nu au auzit de aceste lucruri. Sper că acum media sunt mai deschise şi că nu există vreun şef de stat care să nu audă ce spune Ahmadinejad, în primul rând despre armele nucleare şi apoi despre distrugerea Israelului. Nu există guvern sau stat care să fie exonerat de această responsabilitate, că nu ar fi auzit aceste ameninţări. În urmă cu o lună şi jumătate, alături de şeful Statului Major al armatei israeliene, am vizitat Auschwitz şi Birkenau, împreună cu o delegaţie de ofiţeri şi supravieţuitori ai Holocaustului. Unii dintre tinerii ofiţeri aveau bunici care pieriseră în lagărele de concentrare. Şeful Statului Major a fost principalul vorbitor la ceremonia de la Auschwitz şi a declarat foarte clar, în numele armatei israeliene, că aşa ceva nu se va mai întâmpla.

Evreii nu vor mai merge niciodată ca oile la abator. Niciodată un copil evreu nu se va mai uita cu teamă în ochii inamicului. Înţelegeţi deci că avem o sensibilitate specială când cineva spune că vrea să distrugă statul Israel şi vrea să obţină arme de distrugere în masă şi lumea păstrează tăcerea. Luăm în considerare posibilităţi la care nu ne gândeam în urmă cu cinci sau şase ani, ca în anumite situaţii să nu putem conta decât pe noi înşine. Vom face tot posibilul să nu ajungem însă la această situaţie, prin întâlniri cu lideri de stat şi ai altor armate. Chiar sâmbătă, şeful Statului Major american a fost în Israel, iar şeful Statului Major israelian va merge în SUA. Mă aştept ca probleme precum Hamas, Hezbollah şi Iran să fie discutate.

S-a spus că un atac israelian nu ar putea distruge programul nuclear iranian. Dacă s-ar ajunge la un astfel de atac, care ar fi efectul asupra programului iranian?
Dacă v-aş răspunde la această întrebare, ar însemna să dezvălui posibilităţile, resursele şi planurile noastre. Nu vreau să dezvălui aşa ceva.

Există vreo legătură între rezultatul alegerilor prezidenţiale americane şi decizia de a ataca Iranul? De exemplu, dacă ar câştiga alegerile Barack Obama, ar exista posibilitatea unui sprijin mai scăzut împotriva Iranului decât din partea administraţiei Bush?
Orice administraţie a SUA, aşa cum au declarat deschis şi McCain, şi Obama, este angajată în asigurarea securităţii Israelului şi a cetăţenilor săi, ca şi în asigurarea avantajului calitativ în regiune pentru armata israeliană, în ce priveşte asigurarea tehnologiei. Avantajul calitativ al armatei israeliene a fost asigurat prin relaţia specială şi strategică dintre Israel şi SUA, datorită interesului special american pentru Orientul Mijlociu, în ce priveşte libera circulaţie navală, fluxul de petrol, şi datorită faptului că Israelul este singura democraţie din Orientul Mijlociu. Israelul asigură stabilitatea în regiune prin acordurile de pace cu Egiptul şi Iordania. Orice nouă administraţie va cunoaşte problemele aflate pe agendă şi va continua, mai mult sau mai puţin, în aceeaşi manieră, în privinţa Iranului, a Siriei şi a Autorităţii Palestiniene. Suntem deja în negocieri cu Autoritatea Palestiniană prin medierea americanilor.

Iranul vorbeşte de un “război psihologic” al declaraţiilor din partea Israelului…
Trebuie să fim pregătiţi pentru orice ameninţare: fie că e vorba de un copil ce aruncă cu pietre, un terorist care trage cu rachete sau un război cu Siria şi Hezbollah, până la a face faţă unor arme nucleare. Provocările sunt diverse. Nici o altă democraţie din lume nu trebuie să facă faţă unor asemenea provocări. Iranul este doar o parte din ameninţările cu care ne confruntăm, o parte importantă, într-adevăr, dar nu este o ameninţare doar la adresa noastră. Hezbollah şi Hamas sunt doar problema noastră. Problema iraniană face ca luminile din Ministerele Apărării din întreaga lume să rămână deschise noaptea.

Vorbiţi inclusiv de Ministerul Apărării din România…
Aşa sper.

Ce nu puteţi spune despre negocierile cu Siria, prin intermediul Turciei? E Israelul pregătit să predea Înălţimile Golan Siriei, în schimbul unui acord de pace?
Problema negocierii cu Siria este tratată prin canale politice. În trecut, militarii făceau parte din procesele de negociere. De exemplu, eu, ca soldat, am fost purtător de cuvânt al delegaţiei israeliene la negocierile cu OEP şi apoi purtător de cuvânt al delegaţiei armatei la negocierile cu iordanienii.

Aceasta nu este însă o situaţie normală, iar noul şef de Stat Major a decis că armata nu este un negociator, ci politicienii sunt negociatori, cu sprijinul, fireşte, din punct de vedere al informaţiilor, din partea armatei. Problema Înălţimilor Golan este una politică şi este în plină discuţie în Israel. Guvernul va trebui să decidă, iar Knessetul trebuie să aprobe sau nu fiecare acord. Un lucru este singur: la baza oricărui acord cu Siria se află securitatea Israelului şi a cetăţenilor săi.

Credeţi că armistiţiul cu Hamas va dura?
Hamas a cerut acest armistiţiu, ca rezultat al presiunilor economice şi al situaţiei grele din Fâşia Gaza. 95% din populaţia Gazei vrea să trăiască normal, ca majoritatea lumii arabe. Presiunea economică şi cea militară, în special din partea aviaţiei, a împins Hamas să se ducă la preşedintele egiptean, care să medieze o negociere. Am fost de acord, dar dintr-o poziţie de putere, din respect pentru preşedintele egiptean.

Voinţa noastră este să arătăm cetăţenilor israelieni şi lumii întregi că înainte să trecem la operaţiuni masive în Gaza vom face tot posibilul pentru a nu ajunge la acest lucru. Percepţia este însă că armistiţiul este foarte fragil şi temporar, ar putea dura doar câteva luni. În privinţa Hamas şi Hezbollah însă suntem optimişti, având în vedere experienţa trecutului.

Dacă Israelul va ajunge la un acord de pace cu Autoritatea Palestiniană, iar Hamas va continua să controleze Fâşia Gaza, cum va putea fi implementat acest acord?
Este o situaţie anormală. Preşedintele Autorităţii Palestiniene nu controlează jumătate din poporul său. Trebuie împiedicat ca Hamas să preia controlul şi asupra Iudeii şi Samarei. Această problemă îl preocupă foarte mult pe Abu Mazen (preşedintele Autorităţii Palestiniene - n.r.), ca şi pe noi, dar şi pe liderii din lumea arabă în generală.

Acesta este motivul pentru care armata israeliană a primit dreptul de a acţiona în lupta împotriva terorismului în întregul teritoriu al Iudeii şi Samarei. Este un interes comun al nostru şi al lui Abu Mazen. Chiar şi când vom ajunge la un acord, va fi doar un cadru, conform viziunii preşedintelui Bush, pe care va trebui să îl îndeplinim pas cu pas.

Când ar putea fi semnat un asemenea acord? Preşedintele Bush face eforturi pentru a fi semnat înainte de încheierea mandatului său….
Există eforturi sincere în vederea semnării unui astfel de acord, într-o situaţie foarte complexă din punctul de vedere al securităţii. E vorba de eforturi sincere din partea noastră, a Autorităţii Palestiniene şi a americanilor. Este important, dar implementarea este şi mai importantă. Am făcut parte din delegaţia de negociere din 1993, şi din cea din 1999… Nu întotdeauna acordurile la care am ajuns au fost şi implementate, nu neapărat din cauza relei-credinţe a Autorităţii Palestiniene, ci din cauza altor organizaţii sau state, precum Iran, Siria…

Evreii se roagă pentru pace de trei ori pe zi. Torah însăşi ne cere să căutăm pacea. Am cedat deşertul Sinai, teren strategic, cu petrolul aferent, pentru pacea cu Egiptul, am procedat la fel cu Iordania. Ne-am retras din Fâşia Gaza… toate astea arată că societatea israeliană şi guvernul israelian sunt pregătiţi să plătească un preţ mare pentru o pace adevărată. Trebuie să ne asigurăm însă că va fi pace. Nu avem unde altundeva să ne ducem. Statul Israel este singurul loc pentru noi.

Veţi face schimb de prizonieri cu Hezbollahul…
Negocierile durează de multe luni, cu eforturi substanţiale din partea mediatorilor germani. Un acord a fost semnat, după numeroase discuţii în Israel. Responsabilitatea noastră de a-i aduce acasă pe prizonierii israelieni, vii sau morţi, este deasupra oricăror alte considerente.

Ce se aude cu eforturile de eliberare a lui Gilad Shalit?
Ştim că este în viaţă, Hamas este responsabil de sănătatea sa. Preşedintele egiptean şi-a asumat responsabilitatea, săptămâna trecută, în întâlnirea cu premierul Olmert, de a încerca să rezolve această problemă. Nu vom avea odihnă până nu îl vom aduce acasă la părinţii săi şi sunt optimist, deşi preţul va fi mare, dar valorile noastre şi inamicii noştri nu merg întotdeauna în acelaşi sens. Vom rămâne fideli valorilor noastre.

Problema antisemitismului in atentia Uniunii Europene
Responsabili politici europeni, israelieni si numeroase personalitati evreiesti si de alte religii s-au intilnit, joi 19 februarie, la Bruxelles, in cadrul unui seminar extrem de asteptat pe tema antisemitismului, chestiune revenita in prim-plan in cursul ultimelor luni, relateaza AFP. In ultimele luni, aceasta problema a fost accentuata pe fondul conflictului din Orientul Mijlociu, israelienii acuzind Uniunea Europeana ca este favorabila palestinienilor. Intrevederea a fost mediatizata in contextul polemicii dintre coorganizatorii acesteia, la inceputul lui ianuarie, cind liderii Congresului Evreiesc Mondial (CEM) si cei ai Congresului Evreiesc European au acuzat Comisia Europeana de antisemitism, "prin actiune si, totodata, prin lipsa actiunii". Deranjat de aceste acuzatii, presedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, a suspendat pregatirile in vederea reuniunii. La citeva zile, directorul CEM, Israel Singer, a promis, la Bruxelles, ca va incheia aceasta polemica. "Rasismul sau antisemitismul nu au ce cauta in Uniunea Europeana", a declarat Romano Prodi, intr-un mesaj adresat participantilor la reuniune. Presedintele Congresului Evreiesc European, Cobi Benatoff, le-a cerut oficialilor europeni sa-si uneasca eforturile in lupta impotriva antisemitismului "provenit din ignoranta". La seminar au participat personalitati cu rang inalt, cum ar fi laureatul premiului Nobel pentru pace Elie Wiesel, ministrul german de Externe, Joschka Fischer sau ministrul israelian pentru Diaspora, Nathan Chtcharanski. Comunitatea musulmana a fost reprezentata de rectorul Moscheei din Paris, Dalil Boubakeur.

Profituri uriaşe în umbra victimelor Holocaustului

O asociaţie a victimelor Holocaustului este criticată pentru modul în care a gestionat banii pe care trebuia să-i restituie evreilor cărora le-au fost confiscate proprietăţile de către nazişti.
Conferinţa Drepturilor Evreilor a făcut un profit de 1,5 miliarde de euro după ce a vândut proprietăţile evreilor furate de nazişti în Germania de Est. Nu toţi aceşti bani au ajuns însă la supravieţuitorii Holocaustului. Criticile la adresa organizaţiei cresc în Israel şi mulţi cer acum o transparenţă mai mare.

Organizaţia, cu sediul central la New York şi sucursală la Frankfurt, are dreptul exclusiv de a distribui compensaţiile pe care guvernul german le datorează victimelor nazismului. Printre cei care critică JCC se numără şi guvernul, şi Parlamentul israelian. Potrivit reprezentanţilor JCC, banii colectaţi în urma vânzărilor sunt folosiţi „în beneficiul“ supravieţuitorilor, dar victimele nazismului acuză organizaţia de lipsă de transparenţă şi de acumularea unor „rezerve“ uriaşe.

Potrivit „Der Spiegel“, JCC are afaceri îndoielnice, iar documentele obţinute de jurnalişti ar arăta că nu e vorba despre o organizaţie caritabilă ce luptă pentru drepturile altora, ci despre o afacere în toată regula, care are la dispoziţie fonduri de sute de milioane de dolari.

Guvernul de la Tel Aviv a reţinut deja 400 de milioane de euro din fondurile JCC destinate supravieţuitorilor cu nevoi speciale, iar Mişcarea pentru Calitatea Guvernului, o ONG care luptă împotriva corupţiei, vrea ca JCC să fie supravegheată de către o comisie mixtă germano-israeliană.

Yad Vashem-Muzeul Holocaustului
Ce sarcină apăsătoare dar nobilă - ridicarea unui muzeu al Holocaustului în Israel. Motoul acestei construcţii deosebite este luat din psalmul Isaiah 56:5:
"And I shall give them in My house and within My walls a memorial and a name (Yad Vashem) that shall not be cut off"...
Noul muzeu, în realizarea arhitectului israelian Moshe Safdie, este un exemplu de arhitectură brutală, potrivită subiectului expus într-un crescendo emoţional care însoţeşte vizitatorul, copleşit instantaneu de tragedia subiectului.

Proiectul lui Safdie (completat la 15 Martie 2005) are în secţiune un triunghi îndreptat spre cer, iar spaţial o prismă de 10 m laţime şi 13 m înălţime şerpuind pe o lungime de aproape 200 m. Secţiunea triunghiulară reprezintă jumătatea Stelei lui David (după cum jumătate din populaţia evreească a pierit în Holocaust).
Acoperişul de sticlă al prismei lasă lumina difuză să scalde culorile apăsătoare ale betonului. Spre centrul tunelului secţiunea prismei se îngustează copleşind claustrofobic vizitatorul. Suntem în mijlocul unei infernale călătorii în timp, orologiul unui prizonier expus chiar la intrare amestecă personalul cu narativul expoziţiei cronicizat de evenimentele holocaustului. Axa timpului este şi axa muzeului despre care Safdie spune la inaugurare: "Să nu împodobiţi pereţii!.. Să fie lumină în muzeu dupa cum Holocaustul a avut loc la lumina zilei şi nu pe ascuns. Să mergem pe beton desculţi, cum mergeam pe caldarîmul ghetourilor." Nu există nici un reper al confortului, unghiurile sunt dure, ascuţite, tăioase ca şi sîrma ghimpată a lagărelor de exterminare.
Safdie descrie lucrarea sa ca fiind o structură complexă, post tensionată cu o secţiune mereu schimbătoare. Structura este funcţională dar simbolică. Cenuşiul betonului crud sugerează zilele întunecate ale Holocaustului, naraţia se desfăşoara fluidă, afectivă dar cît de zguduitoare de-a lungul construcţiei. In interior 2800 exponate, mii de fotografii şi documente mărturii ale tragediei, cunoaştem arta produsă în lagare, în ascunzători, în timpul încercărilor de evadare (280 de opere).
Muzeul se termină cu un urcuş molcom spre munţii din zare culminînd cu o ieşire dramatică spre cer şi Ierusalimul de azi. Safdie ne încarcă în final cu un sentiment de speranţă, renaştere şi pace.
Periplul spre Holocaust începe cu proiecţia unui film despre viaţa evreeasca în Europa antebelica. O vitrină prezintă obiecte personale, fotografii, scrisori, cărţi de identitate arse pe jumătate, un întreg univers despuiat, violat cu brutalitate. Paşii ne duc mai departe în sala Germaniei între 1933-1939, anii de cristalizare a nazismului, a teoriilor rasiale. De aici un drum scurt duce la persecuţia evreeasca.
Evreii se refugiază în ghetouri. Doctrina nazistă cere purificarea rasei. Radioul difuzează discursuri care dezumanizează naţiunea germană.
Hitler porunceşte distribuţia unui aparat de radio în fiece locuinţa. Vocea sa cere obsesiv înlăturarea evreilor, a celor slabi. Cărţile, erudiţia, intelectul sunt obstacole în calea doctrinei naziste. Hitler decide arderea cărţilor de artă, literatură, filozofie. Heine lansează o profeţie sumbră: "Cine arde astazi carţi va arde mâine oameni".

Din 1938 Hitler deportează evreii germani în Polonia, viaţa în 4 ghetouri este descrisă de muzeu: Lodz, Warsovia, Terezin, Kubne.
Dar lumea întreaga tace, chiar participă la umilirea evreilor, siliţi să poarte permanent petecul galben cusut pe haine. "Jude" scrie pe aceste stigme care devin simbolul unei turme prigonite, destrămate. In 1941 Germania pune pe roate soluţia finală. In Rusia, România, Serbia, Croaţia evreii sunt urmăriţi şi masacraţi.
In 1942 se stabileste programul soluţiei finale - genocid pentru evreii Europei şi nordul Africii.
Un pavilion special este dedicat deportărilor. Sine de tren, garnituri cu vagoane de transportat vite servesc la deportarea încărcăturii umane prin toată Europa - 100 de prizonieri pe vagon - închişi fără aer sau apă, trimişi spre lagărele de exterminare. Ne aflăm într-o gară rece cu bănci de metal şi podea pietruită, cu felinare gălbui ce aruncă o lumină stranie prevestitoare a morţii. Prin colţurile sălii zărim valize abandonate, cufere cu obiectele deportaţilor. Expuse: agende,cărţi poştale scrise în pripă, efecte personale. Se scrie în ungară, idiş romînă, greacă. Cineva desenează un peste, simbolul tăcerii, purgatoriul unui popor dus spre distrugere în muţenie. Cineva scrie cu un cărbune pe peretele interior al vagonului de vite:

"Sunt eu Eva, aici în vagon, cu fiul meu Abel
Dacă îl vezi pe fiul meu mai mare Cain spune-i că noi..."
Aceste trenuri ale morţii, trec zi şi noapte pe lîngă sate şi oraşe, prin pădurile Europei .. Safdie plasează şine de tren peste prăpastie, cu un singur vagon oprit exact în punctul de echilibru între abis şi cer.
Este o călatorie spre anihilare dar şi spre neuitare, acest vagon singular şi plin de tensiune emoţională vizează Jerusalemul, capitala eternă a poporului evreu.
O altă secţiune a muzeului, deosebit de impresionantă, este dedicată lagarelor de concentrare şi luptei dusă pentru supravieţuire.Crematoriile sunt permanent în funcţiune, zi şi noapte, fumul şi strigătele celor executaţi framîntă neostoit memoria supravieţuitorilor. Unul cîte unul aceşti martori ai crimelor comise dispar în umbră. Ei pleacă în nefiinţă lasînd urmaşilor marturii dezolante care sunt înregistrate şi proiectate pe monitoare. Faptele monstruoase par incompatibile unei civilizaţii care a oferit artă, ştiinţă, filozofie, umanism. Si totuşi.. Cum a fost posibil? Este un moment de reculegere şi introspecţie.
Machete dar şi obiecte originale din lagăre ne sunt prezentate: gardul electric porţile de fier de la Dachau , gardul de sarmă ghimpată, grămezi de încălţări ale deportaţilor, paturile de lemn fără saltele pe care dormeau deţinuţii..
Afară, vedem prizonieri siliţi sa cînte în orchestre. Se cîntau marşuri celor conduşi la gazare, într-o defilare absurdă spre moarte.. sunete cinice cu care călăii acopereau groaza şi suferinţa.
Un supravieţuitor scrie: "Cine a intrat nu va ieşi de aici, cine nu a intrat în veci nu va putea înţelege..."

Cuvîntul mamei adresate fiului înaintea morţii:
Fii sigur blîndul meu copil
ca nu vei mai afla adevărul
Nici capul tău frumos
nu va răsufla alt aer bogat
în gazul ăsta..

Vom fi cu toţi liberi
să agonisim pace
în oasele noastre.
Spre finalul razboiului lagărele sunt eliberate de aliaţi. Un pavilion este dedicat supravieţuitorilor lagărelor morţii, căutării familiei, a celor salvaţi, rămaşi în viaţă. Incepe emigrarea spre Israel. Documente şi mărturii stringente sunt culese de Yad Vashem, catalogate, cercetate şi expuse.
Un pavilion ovoidal (The Hall of Names) este construit din două conuri opuse. Cel superior de 10 metri înălţime conţine 600 fotografii şi documente atestînd soarta victimelor. Portretele se reflectă în bazinul umplut cu apă realizat de conul inferior cioplit în munte.
Pereţii acestei săli conţin rafturi cu dosare negre (fiecare stocînd 300 de fotografii şi fişe) acoperind în total 2 milioane de nume de evrei femei, bărbati şi copii, pieriţi în Holocaust. E prevăzut spaţiu suficient pentru înca cele 4 milioane de nume care lipsesc din această sumbră cartotecă, amintire generaţiilor ce vor veni.

Muzeul Yad Vashem datorat lui Moshe Safdie se alatură cu prestanţă altor muzee dedicate Holocaustului: Washington, Berlin, Belgia, Budapesta, Olanda, Polonia, Londra, Stockholm. Yad Vashem continuă să adune marturii şi nume a celor pieriţi în cea mai mare tragedie a istoriei moderne.
Mesajul este clar şi ireversibil: Never Again!