MESERII

Rezumarea primului mesaj :

Munca din adâncuri
Atrase de un venit despre care au auzit că este mai bun, multe persoane se înghesuie să devină scafandri militari. Mulţi veniţi, puţini aleşi.
Centrul de Scafandri de la Constanţa se bazează acum pe 200 de militari. La momentul realizării reportajului nostru, unii erau plecaţi la antrenamente, alţii făceau scufundări la mare altitudine în lacul Vidraru, iar alţii erau la Târgu-Mureş, pentru a primi certificare naţională pentru forţele speciale, sau la Mila 18, unde se află în tabăra de supravieţuire.

În biroul căpitanului comandor Cătălin Fleşeriu, şeful de Stat Major de la Centrul de Scafandri, agitaţie mare. Telefoanele sună aproape nonstop. Fie se cere colaborarea pentru o anchetă a poliţiei, fie e nevoie de ajutorul scafandrilor pentru salvarea unor oameni. Tuturor acestor solicitări li se găseşte rezolvarea.
Fiecare armă are deviza pe măsură, iar la scafandrii militari se spune doar “dacă ar fi uşor, oricine ar putea face”. Mulţi vin, puţini rămân însă în această meserie. Cei mai mulţi sunt respinşi încă de la testare sau renunţă pe parcurs, pentru că nu pot ţine pasul la pregătire sau, dacă reuşesc, se pot îndrepta după o vreme spre firmele private de scafandri.

STARTUL MESERIEI. Totul începe cu o vizită medicală mai amplă decât de obicei, examenul psihologic, pregătirea fizică cu o condiţie absolut necesară, înotul şi apoi testarea în barocameră, pentru a se verifica rezistenţa organismului la presiune şi la amestecul de gaze, probe eliminatorii pentru posibilii candidaţi la această meserie. O simplă cădere sau slăbiciune îl elimină pe candidat din această meserie. Laboratorul de hiperbar de la Centrul de Scafandri a fost instalat în 1978 de o firmă franceză, şi de atunci mii de militari testaţi pentru mare adâncime şi-au făcut pregătirea. Instalaţia permite simularea condiţiilor reale de scufundare până la 500 de metri adâncime, explică şeful de Stat Major, cpt. cdor. Cătălin Fleşeriu. Este o metodă mult mai ieftină decât una reală în mare, în hiperbar se pot regla temperatura, lumina şi presiunea.
După trecerea testelor se poate trece la cursul de bază, dar tot la stadiul de scafandru începător, care încă nu are deprinderile necesare să reziste la adâncimi mari. Până la a deveni scafandru luptător e cale lungă şi durează ani buni de pregătire, până când se poate ajunge în forţele speciale sau în rândul scafandrilor deminori.

MAREA OSTILĂ. În adâncuri, mediul este ostil, este întuneric şi este frig. Nu se compară cu turismul subacvatic, unde totul este distracţie şi este mult mai simplu. Totuşi, spune cpt. cdor. Cătălin Fleşeriu, accidente pot apărea şi la câţiva metri adâncime, pentru că, furaţi de peisaj, stau prea mult, se ajunge la criză de aer, iar ieşirea la suprafaţă se face mult prea brusc.
Tot la Centrul de Scafandri sunt brevetaţi şi cei care lucrează în mare cu sudură subacvatică sau lucrări de motaj şi care trebuie pregătiţi pentru a cunoaşte protecţia muncii. Regulile trebuie strict respectate, orele, adâncimea, revenirea la suprafaţă, mai ales când apare amestecul de gaze. Accidentele de scufundare pot fi provocate de embolia gazoasă, bule de azot ce împiedică circulaţia sangvină, care induc şi alte pericole. Munca în echipă de doi este la fel de importantă pe lângă siguranţa de sine a scafandrului, contează atât pe el, cât şi pe coechipier pentru a ajunge cu bine la suprafaţă, din nou la aer.

MISIUNI. Pe lângă hiperbarul de la centru, divizionul de scafandri mai dispune de o astfel de instalaţie şi la bordul navei “Grigore Antipa”, vas ce are nevoie de modernizare, care este aşteptată de cei care se pregătesc la bord.
Printre exerciţiile militare pe care le execută şi cele NATO din ultimii ani, scafandrii militari sunt pregătiţi să intervină la orice solicitare. Au fost mobilizaţi la inundaţiile din judeţ, când au salvat copiii rămaşi blocaţi de viitură pe acoperişul grădiniţei, au ajutat localnici năpăstuiţi, pot fi solicitaţi de poliţie pentru a căuta victime înecate sau obiecte acuzatoare într-o anchetă.

MILITAR SAU PRIVAT . Riscurile sunt la fel de mari şi pentru un scafandru care lucrează la o firmă privată, unde mai mult el trebuie să fie mai bine pregătit pentru a merge în adâncimi. Şcoliţi la Centrul de Scafandri şi în căutarea unui venit care să le asigure un trai mai bun, cei pasionaţi de o meserie grea trebuie să fie la fel de conştienţi că la cea mai mică greşeală îşi pot risca viaţa. “Într-un fel este să mori erou, într-un fel este să mori prost” este o vorbă valabilă în munca de scafandru. Accidentele pot apărea oricând, chiar şi la cea mai mică adâncime, de la 40 de metri, gândeşti altfel, este explicaţia unui manager de firmă privată de scafandri.
Cei care muncesc într-o astfel de meserie au de înfruntat multe provocări. Scafandrii comerciali trebuie să se menţină într-o formă deosebită şi să îşi întreţină deprinderile la superlativ, pentru că sunt solicitaţi mult mai mult să coboare în adâncuri. La fel de valabil în armată, dar şi în privat este că pericole sunt de o parte şi de alta şi la cea mai mică ezitare se poate pierde totul, mai ales viaţa.

Ultimii vărari din Mehedinţi

Criza de croitorese

Nemultumite de salariile mici, angajatele fabricilor de profil aleg sa plece la munca in strainatate.

MESERII CARE VOR AVEA INTOTDEAUNA CAUTARE


Oamenii pun mare pret pe sanatate, iar medicii sunt, de departe, cei de care au cel mai mult nevoie atunci cand se imbolnavesc. Cu toate ca se cred cele mai inteligente fiinte de pe pamant, oamenii nu au ajuns sa invinga moartea. »»»

Vedete care au fost controlori de bilete

Meserii care ne tin departe de casa
Tinerii si copiii romani din secolul 21 cred ca pentru baieti meseria de viitor este cea de fotbalist, iar pentru fete cea

Sapte meserii - recunoscute in intreaga UE
Din 20 octombrie 2007, medicii, dentistii, farmacistii, asistentii medicali generalisti, moasele,...

Ultimul pieptănar din Târgu Frumos

Măiestrie - ridică pe degete inima metalului



Petru Mandachi, 80 de ani, este singurul "meşter de ceaune" din oraşul Târgu Frumos, urbe altădată plină de meşteşugari renumiţi în întreaga ţară.



Moş Petru, un adevărat artist în domeniu. Un meşter pieptănar care a locuit până deunăzi chiar pe Strada Pieptănari, în Târgu Frumos. Un "rom de omenie", zice-se, admirat de întreaga breaslă şi toată suflarea ţigănească a târgului. Ultimul pieptănar şi ceaunar din Târgu Frumos.

Din coarne de bou făcea piepteni "deşi", pe care îi vindea în toată ţara unora dintre românii care, pe atunci, aveau destui păduchi. Gospodăria şi-a ridicat-o din această muncă grea, pe care o practică şi astăzi, însă cu mai puţin spor la vânzare. Când nu a mai putut face piepteni din os, din cauza lipsei coarnelor de vită, s-a apucat de turnat cratiţe şi vase pentru gătit.



Lupta. Astăzi, pieptenele des se face din plastic şi nu prea mai are întrebuinţare, iar aşa-zisele oale minune de prin supermarketuri subţiază punga cu medicamente a bătrânului, care se încăpăţânează să toarne oale din aluminiu. Vase în care, spune meşterul, iese cea mai bună friptură.

Când focul s-a încins şi miezul de aluminiu pâlpâie gălbui, moş Petru apucă cârjele şi coboară în mica turnătorie. O hardughie cu pereţii dărâmaţi, cu cuptor serios şi utilaje. "S-a încins. Noroc. Toarnă", suflă bătrânul ultimele indicaţii. Putere nu mai are decât pentru treburile uşoare. În schimb, supervizează totul. Nepoţii execută. "Scoate forma, toarnă, vezi focul." Acum a căzut pe un scaun. Zâmbetul larg mijeşte sub mustaţa scurtă, ţigănească, a la Hitler. "Se face fum mult, mai aerisim, mai punem cârpa la gură, dar tot ne intoxicăm, slavă Domnului că

n-am murit, mai bem lapte, mai deznegrim funinginea cu o ţuică, spălăm sărăcia", spune bătrânul.

Când era puşti a învăţat meseria de la tatăl său. Bunicii săi au lucrat mai mult piepteni. Tatăl său s-a apucat de făcut ceaune în 1944, când nu mai găsea coarne de vită, iar aluminiu era pe toate drumurile, de la armamentul distrus. Ai săi au învăţat meşteşugul turnării de la un alt muncitor care turna în întreprindere. Aluminiul se toarnă când ajunge la temperatura adecvată. La 480 de grade Celsius, când pâlpâie galben ca un soare. Turnarea unui vas din aluminiu durează 1,5-2 ore.



Profit. Bunicii au lucrat mai mult la piepteni. "Acum, lumea nu cumpără, că nu prea mai sunt păduchi." Pe vremuri, când kilogramul de carne costa cel mult 13 lei, iar litrul de vin 3-4 lei, câştiga pe un pieptene 10 sau chiar 12 lei. A vândut în toată ţară, de la Bucureşti, Arad şi până la Salonta, Dobrogea şi nordul Moldovei. "Când mă puneam la treabă, lucram şi 50-60 de piepteni pe zi. Într-un an greu am făcut şi 100 de piepteni, dar m-au ajutat şi tata, şi mama. Ţiganii acceptau şi trocul: luau în schimbul pieptenilor carne de porc, mălai, ouă, fasole, vin şi ce mai avea ţăranul în bătătură, mai ales în prag de sărbători". S-a însurat, tânăr fiind, cu o româncă frumoasă, admirată de toată ţigănimea. Era elegant îmbrăcată, în blănuri şi bijuterii, cu kilograme de aur pe ea. Şi acum o preţuieşte, dar şi ea l-a iubit mult, că era mlădios şi curat, dar mai ales pentru că avea o fire tare, de bărbat puternic. Astăzi trăieşte greu, fiindcă are o pensie de doar 168 de lei, ca veteran. Însă cu mâinile lui negre, subţiri, ridică pe degete inima metalului şi alungă moartea.



,,Lucram la lumina lămpii cu gaz, cu fitil, la lumina lumânării, dar văd şi acum fără ochelari. Ochii îs bunişori, dar spatele mă doare, că am fost rănit în război. Am stat mult la pat, dar apoi m-am apucat de muncă"



,,Muncesc şi acum, ajutat de nepoţi, că am mulţi, 17 la număr. Dar tot cu tata lucram cel mai bine. Tata a construit soba, a ştiut să facă cuptorul şi eu am învăţat de la tata, şi am făcut cuptorul cu fier beton înăuntru"



,,Acum, un pieptene des nu costă mai mult de 6-7 lei, şi abia se vând doi-trei pe săptămână. La fel ca ceaunele. Mulţumesc lui Dumnezeu, erau vremuri bune, mi-am înălţat cu banii de pe piepteni casă. Într-o iarnă am ridicat-o, pe Strada Pieptănari"



,,Când mă puneam la treabă lucram şi 50-60 de piepteni pe zi. Într-un an greu am făcut şi 100 de piepteni, dar m-au ajutat şi tata, şi mama. Ţiganii acceptau şi trocul: luau în schimbul pieptenilor carne de porc, mălai, ouă, fasole, vin şi ce mai avea ţăranul în bătătură, mai ales în prag de sărbători"

Petru Mandachi meşteşugar

Vracii de carte dau foaia timpului înapoi
Trioul legătoreselor Bibliotecii Judeţene Timiş salvează, anual, conform normelor U.E., volume vechi, preţuind miliarde de lei
Legătorii de carte. Obişnuiţi să rămână în umbră, siguri, în schimb, că fără ei nici o bibliotecă a Galaxiei Gutenberg n-ar supravieţui unei vieţi de om. Între clipa cea repede care transformă fila în pulbere şi nemurirea care face din carte monument stă mâna aspră, roasă de lipici, bătucită de efort, a legătorului de carte. Povestea de astăzi e povestea lui.

Nu de mult, Timişoara celebra un secol de bibliotecă publică. Moment istoric, marcat în marmură pe faţada Bibliotecii Judeţene Timiş. Au fost sărbătoriţi atunci bibliotecarii, oameni cu vocaţia cărţii înscrisă în palmă, precum linia vieţii. S-au veselit aniversar cititorii, poporul care dă sens acestei lumi. Dar mai ales a fost sărbătorită însăşi Cartea: vie, plină de-nţelesuri... Au rămas, în schimb, în umbră, oamenii care fac cărţile sănătoase. Vracii de carte: cei care vindecă rănile lăsate de timp şi de preagrăbita mână a cititorului printre pagini, cei care lungesc viaţa volumelor până la a le dărui nemurirea şi le lansează, întinerite, în caruselul lecturii publice.
Meşteşuguri rare, meserii uitate
Între toate specializările acestei bresle, restaurarea de carte este, zice-se, cea mai grea. Armate de „soldăţei“ minusculi ajută timpul să-şi ducă destructivul război, atacând, rozând, destrămând continuu celuloza. În vestul ţării nu există nici un atelier specializat exlcusiv în restaurarea de carte. Iar legătorii de volume sunt, pe timp ce trece, tot mai puţini. Cândva, în vechile tipografii, legătoria era o meserie mult respectată. Cine-o-nvăţa, mânca o pâine albă şi... mai avea şi mintea luminată de convieţuirea cu pagina scrisă. Noile tehnologii au înlocuit zaţul cu computerul şi legatul cu lipirea prin presiune. Nu puţine sunt însă cărţile care - frumoase, lucioase, scumpe - se dezlipesc şi devin... foi volante de la prima răsfoire, iar „doctorii“ de carte sunt greu de găsit. Ca şi coşarii, de când sobele s-au rărit. Ca şi maistorii de maşini de dactilografiat, de când computerul e noul zeu al zilei. Ca potcovarul, rotarul, acarul, paharnicul. Şi, la urma urmei, îţi spui, la ce bun să plângi după legătorii de carte, când Internetul e-un ocean infinit de cuvinte scrise? Răspunsu-i simplu: oricine a mângâiat cu mâna, cu privirea, mintea şi sufletul o carte, îl ştie. Din păcate, însă, astăzi şcoli de legătorie de carte nu mai există în România. Ucenicia se învaţă de la cei vechi. Câţi au mai rămas. Mai puţini decât ei sunt doar... ucenicii. Cărţile se rup, se aruncă, se topesc. Când şi când, expoziţii de patrimoniu scot la iveală tipărituri vechi de secole, adevărate obiecte de artă: te întrebi, inevitabil, cum au rezistat timpului. Într-o cămăruţă înghesuită, cu aer uscat, cu miros dulceag de tipar şi lipici, trei femei trudesc aplecate asupra foilor. Ele ştiu răspunsul. Ştiu reţete uitate, tehnici moştenite, secrete profesionale. Pe care le păstrează tainic... doar pentru că astăzi nu prea mai au cui să le împărtăşească.
Forzaţ cu amintiri
„Aveam 16 ani când am plecat de acasă, de la Igriş, şi m-am angajat la Timişoara. Am lucrat la «Banatul», la încălţăminte, opt ani şi jumătate. Lucram la bandă, făceam finisaje. Apoi am auzit că fac angajări la Biblioteca Judeţeană. Îmi plăceau cărţile, de asta voiam să lucrez mai degrabă la bibliotecă decât la finisat papuci. Am dat concurs la bibliotecă şi am intrat pe post de mânuitor de carte. Un timp, le-am ajutat pe bibliotecare cu aranjatul cărţilor pe raft. Dar eu voiam o meserie. Şi aşa am cerut transfer la secţia de legătorie. Mi-au plăcut mult cărţile. Dacă nu?mi plăceau, nu stăteam atâţia ani aici. Uite, sunt aproape trei decenii de când tot leg cărţi, zi de zi“. Subţire şi mică de statură, doamna Ana-Maria Csiszer ţine în mâini o foaie de hârtie de legat copertele, un capăt de forzaţ adică - termen de specialitate în limbaj tipografic, în timp ce ne povesteşte despre meseria sa, aproape exotică în era Internetului.
Mii de buzunare
„Am avut multe colege care s-au plictisit repede şi au renunţat. Dar mie mi-a plăcut. Am învăţat meserie de la o colegă mai veche de?a mea, de la Margareta Siroviţa. Ea mi-a arătat cum se leagă frumos cărţile. E la pensie acum. Am lucrat vreme de 15 ani împreună. După ce a plecat ea, am rămas un timp singură pe secţia de legătorie. Dar nu prea mult timp, căci nu mai puteam face faţă, cărţile erau multe“. De regulă, în jur de zece cărţi se pot lega pe zi acum la secţia specială a Bibliotecii Judeţene Timiş. „Dar, în funcţie de cât de ruptă este, pot trece şi opt ore până se repară o carte. E o treabă foarte delicată. Se aşteaptă mult. Legatul manual al cărţilor e o meserie pe care, dacă nu ai răbdare, nu eşti făcut s-o practici“, ne spune doamna Catiţa Gondor, care lucrează în domeniu de 17 ani, alături de colega sa Ana-Maria Csiszer. „Dar facem şi mai mult de zece pe zi, dacă
nu-s aşa distruse cele trimise de secţiile de împrumut. În afară de cărţi, trebuie să facem şi mii de plicuri, tot aici se fac şi fişele de împrumut, şi buzunarele de carte în care se pun fişele, aici tăiem cartonaşele pentru fişiere şi rafturi“. Toate acestea sunt foarte migăloase şi cer multă atenţie şi timp.
Ca pe vremea lui Pazvante
Situaţia ar putea fi mai bună dacă ar fi bani. „Dar suntem instituţie bugetară şi lucrăm cu mijloace rudimentare. Vă spun că trebuie să legăm monitoare oficiale sau ziare, le punem unele peste altele şi facem teancuri mari, apoi trebuie găurite ca să trecem sfoara prin găuri. Batem găurile cu sula. O maşină ar face mişcarea asta imediat, fără mare chinuială“. Cele două doamne de la legătorie sunt cunoscute pentru onestitatea lor în întreaga instituţie. Ele lucrează bine şi cu credinţă, în orice condiţii. Ele ştiu că volumele se rup şi trebuie recondiţionate, pentru a reintra în circuit. Spre deosebire de colega sa, Catiţa Gondor ne spune că atunci când are de legat reviste sau ziare pentru Secţia de Periodice, îşi mai aruncă ochii prin articolele publicaţiilor: „Eu nu mă rabd, vă spun drept. Dacă văd vreun articol care mă interesează, mă aşez şi-l citesc pe loc. Nu este zi să nu citesc un ziar“. Puţină deconectare la o muncă dificilă nu strică.
Playboy cu lipici
Periodicele şi, în special, ziarele sunt cel mai dificil de legat. „Sunt foarte mari, incomode. Şi mai ales sunt grele, iar noi trebuie să le întoarcem şi pe o parte, şi pe cealaltă, de mai multe ori. E ca şi cum ai face o carte mare, mare, cu pagini grele, care ne rup mâinile. Mai pretenţioase sunt revistele, care cer un alt soi de cusătură, nu merge oricum. Paginile revistelor trebuie cusute în zig-zag, nu se străpung“. După ce sunt legate, fiecare carte, revistă, ziar este notat într-un caiet al secţiei, care ţine evidenţa. Astfel, se poate vedea care dintre publicaţii sunt aduse la legat/recondiţionat mai des, pentru a se putea spune cam care dintre ele sunt mai des cerute de cititori. „Acum am de legat un «Playboy»“, ne spune Ramona Csiszer, fiica doamnei Ana-Maria Csiszer. Ramona este una dintre puţinele, dacă nu chiar singura, tânără care şi-a arătat interesul de a afla tainele acestei meserii aproape dispărute. Tânăra este în vârstă de 25 de ani şi lucrează la legat cărţi de 7 ani.
Ce se rupe...
se citeşte
Reviste căutate mai sunt „Sănătatea“, „Magazin istoric“ şi altele. Dacă înainte de Revoluţie cel mai frecvent se întorceau la recondiţionat cărţile lui Marin Preda, cu predilecţie „Cel mai iubit
dintre pământeni“ şi „Moromeţii“, acum cea mai mare audienţă la cititori o au cărţile semnate Sandra Brown. „Am legat la cărţi de Sandra Brown, o mulţime!“, spune Ana-Maria Csiszer. „Au copertele strălucitoare, dar nu sunt bine legate nici atunci când sunt noi. Se rup foarte uşor“. Cărţile lui Jules Verne au încă o mare căutare la publicul cititor, mai rar fiind citite acum „Cireşarii“ sau „Momente şi schiţe“ de I.L. Caragiale, care se întorceau foarte des înainte la secţia de recondiţionare. Acum, principalul gând al Anei-Maria Csiszer este acela de a da mai departe meseria ei. O face, prin fiica sa, dar ea crede că ar trebui ca tinerii să se intereseze de păstrarea valorilor noastre.
Virtual egal indestructibil?
În opoziţie cu activitatea de legat/recondiţionat cărţile şi periodicile, stă Staţia pilot „Biblioteca virtuală“, care este un program de trecere a cărţilor şi periodicelor în format digital, astfel încât acestea să fie accesibile pe Internet. Biblioteca Judeţeană Timiş se pregăteşte să intre în era cărţilor virtuale, când se presupune că numărul accesărilor va fi cel care va conta în măsurarea utilităţii sale, şi mai puţin cifra de împrumuturi. În
ultimii 7 ani, instituţia a demarat un amplu program de informatizare. Astfel, în această perioadă au fost achiziţionate primele calculatoare şi soft-ul TINLIB, un program special, utilizat de toate bibliotecile publice româneşti. În urmă cu 5 ani, a fost creată secţia de informare şi documentare europeană, sub egida Consiliului Judeţean Timiş şi a Institutului Intercultural Timişoara. În 2000, s-a înfiinţat staţia pilot „Biblioteca virtuală“. Programul are în vedere introducerea tuturor periodicelor vechi din colecţiile instituţiei în virtual, atât pentru facilitatea accesului oamenilor, cât şi pentru mai sigura conservare a publicaţiilor, supuse uzurii timpului şi deteriorării pricinuite de intensa lor utilizare.


Reţeta casei
Cele trei specialiste în legatul cărţilor ne-au oferit, pentru cititorii săptămânalului „Agenda“, o reţetă simplă de recondiţionat o carte. Cu puţină răbdare şi cu mai puţin efort, orice carte din biblioteca dumneavoastră ar putea deveni ca nouă, fără să vă coste vreun ban. Astfel, „o carte deteriorată trebuie mai întâi de toate desfăcută filă cu filă. Se curăţă bine aracetul rămas de la lipirea anterioară pe file. Dacă vreuna dintre foi e deteriorată, se lipeşte în prealabil cu ajutorul unei foiţe subţiri, de tip pergament. Apoi, foile se aşază una peste alta, cu atenţie, observându-se poziţionarea lor corectă, în aşa fel încât paginile să curgă, număr după număr. O dată făcute teanc, foile se bat bine-bine în dreptul cotorului, pentru o mai bună aşezare una peste cealaltă. Atunci, cotorul se unge cu aracet, care trebuie uniform netezit pe suprafaţa cotorului. Pe suprafaţa unsă, se poate lipi o fâşie de tifon. Acum vine partea cu forzaţul, hârtia care face legătura între coperte şi cartea propriu-zisă. Apoi, cartea se pune la uscat“. Şi gata! Volumul e ca nou.


Pe rafturi europene
Dacă s-ar ghida după norme, scriitorul Paul Eugen Banciu, directorul Bibliotecii Judeţene Timiş, ar „scăpa” de obiectul muncii Secţia de Legătorie. „Cărţile care nu se mai reeditează, după şase luni pot fi scoase din circuit. Din acest motiv, pentru mine e foarte importantă această secţie şi munca celor trei doamne care salvează multe cărţi“. Secţia de recondiţionare ar trebui să se ocupe de cărţile vechi, de patrimoniu, mult mai pretenţioase de întreţinut. „O dată cu aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, criteriile de clasare a cărţii de patrimoniu se schimbă“. Zestrea noastră bibliofilă se va adăuga celei europene, pentru stabilirea valorii unei cărţi nu va mai conta doar vechimea, ci şi numărul de exemplare, astfel că o carte care se mai găseşte şi în Germania, şi în Franţa, şi la noi va avea o valoare mai mică“. De fapt, ne explică în continuare Paul Eugen Banciu, valoarea unei cărţi de patrimoniu nu se poate stabili decât atunci când ea se vinde. În general, valoarea cărţilor de patrimoniu româneşti nu va scădea, deoarece acestea se tipăreau într-un număr de exemplare mai mic decât tirajele celor în alte limbi. În fondul Bibliotecii Judeţene sunt în jur de
7 000 de cărţi de patrimoniu, care sunt păstrate la temperatură şi umiditate constante. Dar un centru de recondiţionare a cărţii de patrimoniu nu există în zona de vest a ţării. Procesul de recondiţionare a unei cărţi vechi este foarte costisitor. Noile apariţii sunt considerate prioritare. Şi din aceste motive, meseria de legător manual de carte devine din ce în ce mai rară, acum totul fiind automat în ceea ce priveşte producţia de carte. La Secţia de patrimoniu a Bibliotecii Judeţene se pot consulta peste 7 000 de documente înglobând carte românească veche, carte străină veche, ediţii prime de lux, exemplare numerotate, cu autograf, cărţi ilustrate de artişti cunoscuţi, precum şi volume cu vechi însemnări manuscrise, cu ex libris sau cu tehnici speciale de legătură, carte cu valoare bibliofilă din secolele XVI-XX. Din totalul fondului mai fac parte 96 de periodice, 354 de manuscrise, 84 de hărţi vechi, 2 445 fotografii, 473 ex libris-uri, 20 stampe, 39 facsimile, 2 foi volante. Acestora li se adaugă importante lucrări de referinţă, indispensabile cercetării tipăriturilor vechi. Secţia organizează periodic expoziţii grupate sub genericul „Cartea de patrimoniu“ şi întocmeşte cataloage pentru acestea. Între marile valori bibliofile ale B.J.T. se numără: Cicero Marcus Tullius „Tullius de officiis cum commentariis Petri Marsi einsque recognitione“, Veneţia, 1500; Pelbartus de Timişoara „Pomerium quadragesimale“, Augsburg, 1502; „Noul Testament“, Bălgrad, 1648; „Îndreptarea legii“, Târgovişte, 1652. Lucrări ale unor cărturari de seamă din Banat, cum sunt: Constantin Diaconovici Loga: „Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii româneşti“, Buda, 1818; Dimitrie Ţichindeal: „Epitomul sau scurte arătări“, Buda, 1808.
http://www.agenda.ro/2004/50-04-senz3.htm

Sobăriţă la 87 de ani

Meserii deficitare pe piata muncii
Daca ati absolvit 8 clase si doriti sa castigati un ban cinstit, insa nu aveti nicio calificare,...

Meseriaşii porumbeilor

Nume mari în ale columbofiliei, la Bucureşti

Olandezul Gerard Koopman, cel mai mare columbofil din lume, conaţionalul său, Marcel Sangers, campion european şi mondial în sportul columbofil, şi belgianul Nikolaas Gyselbrecht, fondatorul celui mai mare site de licitaţii de porumbei, www.pipa.be, s-au aflat, ieri, în capitala României, ca să inaugureze o crescătorie de porumbei voiajori sportivi, pusă pe picioare de românii Marcel Nicolaescu şi Adi Ursuleţ.
Din cei 450 de porumbei ai crescătoriei, două nume se evidenţiază în mod deosebit, prin arborele genealogic şi prin sumele plătite pentru achiziţionarea lor: Amore’s Dirk şi Amira, care au costat 20.000, respectiv 19.000 de euro.
Un porumbel voiajor poate să parcurgă între 1.000 şi 1.900 de metri/minut. Au existat cazuri în care pentru un porumbel participant în competiţii s-au plătit şi 300.000 de euro. Sunt ţări în care ambulanţele sunt dotate şi cu porumbei voiajori: o dată ajunşi la locul unui accident, pacientului i se recoltează sânge, sângele e pus într-o fiolă, fiola este legată de piciorul porumbelului, care zboară la spital şi ajunge înaintea ambulanţei, astfel că la sosirea maşinilor de Salvare există deja date clare despre starea rănitului. Iată numai câteva dintre detaliile de culise povestite de columbofilii prezenţi la deschiderea crescătoriei de porumbei voiajori sportivi din Capitală.
Creştea porumbei pe ascuns
Chiar dacă în anii „epocii de aur" n-aveai acasă calculator sau mp3 player, îţi găseai tu o îndeletnicire care să-ţi facă viaţa mai frumoasă. Unii creşteau iepuri, alţii aveau grijă ca de ochii din cap de unicul peşte din acvariu, iar altora le plăcea enorm să urmărească zborul porumbeilor.
Din ultima categorie făcea parte şi Marcel Nicolaescu. Copil pe-atunci, îşi creştea porumbeii pe ascuns, în podul casei, care nu cumva să-l prindă tatăl, căruia ocupaţia fiului nu-i prea plăcea. Dacă-n copilărie n-avea decât vreo 10-15 porumbei, omul de afaceri s-a hotărât în 2005 să revină la pasiunea lui şi şi-a cumpărat 100 de porumbei, de la cei mai cunoscuţi columbofili din România.
Surprinzător lucru pentru un începător în ale columbofiliei, porumbeii lui au obţinut premii încă de la primele participări. „Colecţia" lui Marcel Nicolaescu s-a îmbogăţit pe parcursul anilor, s-au înmulţit şi premiile, aşa că decizia de a înfiinţa o crescătorie în toată regula a venit de la sine.
De ea se ocupă asociatul său, Adi Ursuleţ, care ştie în detaliu povestea porumbeilor: „Avem aici în jur de 450 de porumbei: 150 de porumbei tineri, născuţi anul acesta, 120 de porumbei importaţi din Belgia şi Olanda, numai pentru reproducere, cei mai scumpi dintre toţi, iar restul, porumbei maturi, în vârstă de peste un an, participanţi la competiţii".
Porumbei de 20.000 de euro

Adi Ursuleţ şi Marcel Nicolaescu, cei care au ...


Nikolaas Gyselbrecht se vâră şi el în discuţie. E unul dintre oaspeţii de seamă prezenţi la inaugurarea crescătoriei. N-are decât 26 de ani, dar a pus pe picioare cel mai mare site de licitaţii de porumbei voiajori, www.pipa.be, unde PiPa înseamnă Pigeon Paradise (Paradisul Porumbeilor).

Prin el şi prin site-ul care-i aparţine, colecţia Nicolaescu-Adi s-a îmbogăţit cu exponate de seamă. „Amore’s Dirk a costat 20.000 de euro. E unul dintre cei mai scumpi porumbei pe care i-am vândut, a mai fost un american care a licitat pentru un porumbel 22.000 de euro. Amore’s Dirk a fost atât de scump, pentru că este fiul unui porumbel renumit, Kleine Dirk, cu porumbiţa Amore. Şi Amira, fiica lui Kleine Dirk, a fost scumpă, a costat 19.000 de euro.
Estimez că domnul Nicolaescu a investit cel puţin 300.000 de euro în porumbeii de aici". Tânărul belgian oferă şi el amănunte din culisele licitaţiilor de porumbei: „Pe parcursul anului trecut, am licitat 753 de porumbei voiajori, iar preţul mediu a fost de 1.800 de euro.
Cei mai mulţi cumpărători sunt din China şi Taiwan, în jur de 75%, acolo e o adevărată afacere, se pariază pe porumbei... De regulă, noi organizăm licitaţii pentru porumbei din Belgia şi Olanda, ţări cu tradiţie în creşterea porumbeilor voiajori, dar la anul, în februarie, vom licita, în premieră, 10 porumbei provenind din România, din această crescătorie".
„Îmi doresc oficializarea sportului columbofil în România"
Dacă priveşti astăzi crescătoria din Bucureşti, îţi vine greu să crezi că în 2005 nu erau aici decât două boxe pricăjite cu câţiva porumbei. Şi-ţi vine greu să crezi că-n numai şase luni au început să obţină rezultate importante în competiţiile naţionale. „Îmi doresc oficializarea sportului columbofil, vreau să fie recunoscut
de Agenţia Naţională pentru Sport", a declarat, ieri, Marcel Nicolaescu.
Gerard Koopman, la Bucureşti
Se spune despre Gerard Koopman că e cel mai mare columbofil la nivel mondial, date fiind performanţele obţinute pe parcursul anilor, dată fiind îndelungata istorie cât priveşte creşterea porumbeilor într-o ţară cu tradiţie, cum este Olanda. Tatăl său, Cornelis Koopman, s-a apucat de treaba asta în 1927, iar Gerard a dus mai departe, cu succes, afacerea familiei.
Dacă porumbelul pe care-l cumperi poartă marca „C&G Koopman", poţi fi sigur că ai făcut o investiţie bună. La Bucureşti, Koopman s-a arătat încântat de înfăţişarea crescătoriei, după cum s-a arătat dispus să le împărtăşească pasionaţilor români din experienţa sa în ale columbofiliei.
Din Olanda a venit şi Marcel Sangers, unul dintre columbofilii „pe val" în ţara sa de origine, „care cultivă linii de porumbei foarte, foarte bune". „Am văzut în crescătoria de aici porumbei care pot concura oriunde în Europa", a precizat Sangers.
Cei trei oaspeţi de seamă, Gerard Koopman, Marcel Sangers şi Nikolaas Gyselbrecht, au tăiat, alături de proprietarii crescătoriei, panglica inaugurală.

Meserie in bataia pustii

Dan Marin, unul dintre putinii armurieri din Romania, a reparat pustile lui Amza Pellea, Sorin Rosca Stanescu sau Adrian Nastase.

Nea Matei, dogarul orb care simte lemnul cu degetele
Dumitru Matei, 84 de ani, a facut toata viata butoaie fara sa-si foloseasca ochii. Si-a pierdut vederea, in urma cu cinci decenii, din cauza unei arme.


Nu vede lumina zilei de aproape jumatate de secol, dar este unul dintre cei mai cunoscuti dogari din judetul Bacau. Dumitru Matei, 84 de ani, din comuna Rachitoasa, isi castiga traiul din vanzarea butoaielor facute cu mana lui. Chiar daca traieste in intuneric, face butoaiele cu precizie milimetr [...]

Din secretele olăritului - Cocoşul de Hurez’

Ceramica de Hurez’ – cum le place bătrânilor din zonă să pronunţe – a devenit demult o marcă. Cu toate acestea, nu de puţine ori, constaţi cu tristeţe că modernismul tinde să "bată" tradiţia. Aruncând un ochi printre rafturile magazinelor cu vase care te întâmpină de îndată ce intri în Horezu, vezi, amestecate printre farfurii şi ulcioare veritabile, vaze "moderne", cu forme "futuriste", brelocuri cu Dracula sau Tweety, bibelouri de diverse forme şi numeroase alte suveniruri, multe "made in China". Răspunsul la întrebarea firească "ce caută toate acestea într-un astfel de spaţiu?!" vine prompt de la comercianţi: "Asta cere lumea!".


Afacere. Meşterii din Olari îşi văd însă de treabă, convinşi că, într-o bună zi, vor putea face, din nou, precum bătrânii lor: olărit din pasiune. "Tinerii preiau meseria, dar tradiţia se pierde, nu se mai respectă. Nu mai vor să facă străchini, aşa cum au învăţat de la bunii lor, fac tot felul de vaze... kitsch-uri sau cum le zice", ne-a spus, cu tristeţe, Mihaela Bâscu, soţia lui Constantin Bâscu, renumit meşter, continuând: "Acum, banu’ e la putere, totul este privit ca o afacere, e multă hâră (ceartă – n.n.) între oameni. Pe vremea lui Ceauşescu, la noi în sat erau doar şase olari, astăzi sunt 25", adaugă Mihaela. Şi pentru că aproape totul se priveşte ca o "afacere", i-am întrebat pe olari dacă rentează: "Cei mai în vârstă ţin «cu dinţii» de secretele meseriei, nu vor să spună mai nimic la tineret. Aici, cu vânzarea produselor merge destul de slab. Mai sunt ceva târguri prin zonă, însă noi mergem cu ele prin ţară. Zilele trecute am fost pe la Oradea, Suceava...", ne-a povestit şi Ionel Popa, faimos "făcător" de ulcioare.


Procedeu. Care e drumul unui bulgăre de lut, până să ajungă vas...?! Unul sinuos... Olarii ştiu cel mai bine: "Pământul îl luăm dintr-un singur loc, Dealul Ulmului – îi zice, aici, în apropiere. Săpăm la vreo 5-6 metri şi îl punem în saci de plastic". "Majoritatea dintre noi lucrăm cu roţi (de olărit) clasice, unii însă şi-au cumpărat din cele electrice, să câştige mai mult timp. Vopseaua se pune şi se amestecă într-o râşniţă, moară, iar apoi preparăm culorile. Predominante sunt negrul, albastrul, verdele, albul şi galbenul (roşala). Negrul este pământ gol, spălat. Din el ies bobiţe pe care le băgăm în moară. Albul este tot pământ, galbenul, la fel. Toate culorile se deschid, prin ardere. Albastrul însă îl cumpărăm", ne-au împărtăşit meşterii din secretele artei lor. "De ornat, vasele le ornăm tot cu obiecte tradiţionale: cornul de vită şi pana de gâscă. Deh, mai sunt şi pensule, că acu’ a năvălit tehnologia peste toţi. Înainte, toate se făceau din mâini şi din picioare". Un ultim pas al meşteşugitului vaselor este arderea. Într-un cuptor imens alcătuit din cărămizi obişnuite, oalele sunt băgate, fiind aşezate circular, şi se ard la o temperatură de 1.000 de grade, fiind lăsate în jur de opt-nouă ore.


Simbol. Din punct de vedere al modelului de ornare, toată ceramica de Horezu, farfuriile, mai ales, au desenat pe ele "cocoşul". Ce simbolizează el... tot meşterii olari au fost cei care ne-au dezvăluit misterul: "Cocoşul şi spicul grâului sunt elementele specifice ale zonei noastre. Cocoşul este stema oraşului Horezu. Legenda spune că acesta era cel care îi trezea pe oameni în vremurile în care tehnica nu era atât de avansată şi, astfel, cocoşul a rămas emblema locului".


Controversa "plumbului". Un aspect controversat al poveştii ceramicii de Horezu este cel al prezenţei plumbului în vopseaua cu care sunt ornate vasele. Unii dintre cei intervievaţi ne-au dezvăluit, mai cu sfială, faptul că, "au auzit ei", vopseaua cu care sunt pictate oalele ar conţine plumb, lucru nociv pentru sănătatea celor care le folosesc. "Teoria" este însă repede "demontată" de unul dintre meşteri: "Nu-i adevărat, dom’le, păi noi din astea mâncăm. Dacă ar fi toxice, n-am muri, dracului... Păi, bătrânii noştri trăiesc şi până la 100 de ani. Dacă ar fi dăunat, nu ar mai fi trăit atâta", spune cu patos Mihai Bâscu.

Evenimente. Frumuseţea vaselor de Horezu poate fi admirată, în fiecare an, la târgurile de profil din zonă şi din ţară. Printre aceste manifestări se numără: "Festivalul ceramicii populare româneşti «Cocoşul de Horezu»", care are loc la începutul lunii iunie, "Târgul olarilor «Ochiul de păun»", "Târgul meşterilor populari" de la Craiova, "Târgul de Sfinţii Apostoli «Petru şi Pavel»", organizat la Bucureşti, la Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" etc.


Pitoresc. Farmecul Horezului este dat nu numai de arta olăritului, ci şi de pitorescul mănăstirilor din zonă – Polovragi, Arnota, Bistriţa, Mănăstirea Horez, peşterile vizitate de turişti români şi străini – Peştera Muierilor, Peştera Polovragi, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, Muzeul Trovanţilor, Culele de la Măldăreşti, zona Rânca, Baia de Fier etc.
Muieri reci, dar frumoase... Peştera Muierilor este un splendid monument al naturii. Aceasta se găseşte pe teritoriul comunei Baia de Fier, în judeţul Gorj. Denumirea peşterii, după cum au dat-o vechii locuitori ai Băii de Fier, provine din faptul că, în timpuri de demult, încărcate de războaie, în timp ce bărbaţii plecau să lupte împotriva celor care le încălcau ţara, femeile şi copiii se ascundeau în această peşteră, transformată într-un adăpost foarte bine păzit. "Muierile noastre sunt reci, dar sunt frumoase", spunea cu haz ghidul care ne-a purtat prin peşteră, unde există o temperatură constantă în tot timpul anului, de 10 grade. Să-l credem... pe cuvânt!

O istorie aparte este şi cea a Culelor de la Măldăreşti. Complexul Muzeal reuneşte Culele Greceanu, Duca şi Casa Memorială I.G. Duca, toate adevărate bijuterii arhitecturale autohtone. Termenul "culă" provine din turcescul "kule", care înseamnă turn.



Mănăstirile, "fărâme" de Rai




Amplasată la poalele muntelui Piatra Polovragilor, în apropierea Cheilor Olteţului, undeva, la marginea localităţii Polovragi din judeţul Gorj, Mănăstirea Polovragi este un real monument de arhitectură. Mănăstire de maici, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, sfântul lăcaş te îmbie încă de la intrare. "Explozia" florală, liniştea şi pioşenia măicuţelor, te fac să-ţi promiţi ce vei reveni ori de câte ori ai ocazia.

Mănăstirea este situată în apropierea Peşterii Polovragi, pe care a şi administrat-o vreme de 300 de ani. Mănăstirea este construită în stil bizantin, fiind ctitorită în jurul anului 1505. Mănăstirea Horezu este cel mai important complex monahal din Muntenia. Ctitorită în 1690, mănăstirea adăposteşte mormântul în care ar fi trebuit să se odihnească domnitorul Constantin Brâncoveanu. Prin sculptura şi pictura sa aparte, Mănăstirea Horezu este una dintre cele mai reprezentative mărturii ale stilului brâncovenesc. Pictarea mănăstirii s-a făcut de către meşterii Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe ¾i Ichim. Mănăstirea Horezu se află sub protecţia UNESCO.

Pălărieri de 111 ani

Oamenii au alte profesii decît cele predestinate

Majoritatea oamenilor îşi aleg alte profesii decît cele care le-au fost înscrise în destine. Oare de ce? Am putea da vina, într-o oarecare măsură, pe limitele minţii umane, pe neputinţa ei de a prelua şi a ne comunica toate mesajele primite, din adîncul creierului, de la spiritul nostru.
Prea puţini dintre noi reuşesc să înveţe şi să practice meseria mult-visată, iar aceasta poate fi alta decît cea predestinată. Pentru unii, dorinţele părinţilor au valoare de lege, pentru alţii, lipsa banilor este o piedică necruţătoare în calea învăţării, atrăgînd după sine întreruperea studiilor. Pentru cei mai mulţi, alegerea şi învăţarea unei meserii sînt determinate de: posibilităţile materiale, apropierea şcolii (facultăţii) de casa părintească, perspectivele financiare oferite de practicarea meseriei respective etc. Ne punem fireasca întrebare: ce vom păţi dacă meseria aleasă nu este cea predestinată nouă? Putem distinge două situaţii cu caracter general:
a) întîmpinăm dificultăţi încă din perioada învăţării, urmînd a ne confrunta cu neîmpliniri majore mai tîrziu şi cu neputinţa de a le depăşi;
b) reuşim să învingem ghinioanele, eşecurile, piedicile apărute la tot pasul, dovedind o voinţă "de fier" şi o putere de muncă greu de stăvilit.
Nici aceia care, din fericire, au optat chiar pentru profesia lor predestinată nu vor fi scutiţi de greutăţi în practicarea ei, dar vor trece mai uşor peste ele. Am putea spune că pentru ei munca va fi mai uşoară şi viaţa mai plăcută. Nici în problematica profesiei predestinate nu există reguli generale. Omul însuşi, cu toate calităţile şi defectele sale, îşi croieşte neobosit drumul spre muncă şi o viaţă mai bună. După ce veţi citi lista de mai jos, veţi găsi, poate, cheia succesului în carieră, dacă ea a rămas, undeva, ascunsă pentru dvs.

PROFESIILE PREDESTINATE ALE UNOR PERSOANE PUBLICE:
* Adrian Năstase - economist; * Angela Similea - actriţă, cîntăreaţă de operă; * Alexandru Arşinel - actor; * Andreea Marin - psiholog; * Anca Ţurcaşiu - balerină; * Adrian Romcescu - pianist; * Anghel Iordănescu - antrenor de gimnastică; * Adriana Trandafir - profesoară de limbi străine; * Aneta Stan - profesoară de muzică; * Angela Gheorghiu - pianistă; * Adrian Enache - economist; * Adrian Daminescu - pianist; * Brînduşa Novac - gimnastă; * Bodo - arhitect; * Bosquito (solistul vocal) - balerin; * Beatrice Niculiţă - medic; * Bruce Willis - antrenor de lupte; * Britney Spears - actriţă, cîntăreaţă; Barbra Streissand - pianistă; * Brigitte Bardot - medic; * Corneliu Vadim Tudor - medic; * Călin N. Turcu - astronaut; * Cosmin Cernat - antrenor de box; * Cristi Minculescu - actor, cîntăreţ de operă; * Corina Dănilă - dansatoare; * Cătălin Crişan - manechin, fotomodel; * Claudia Schiffer - prezentatoare de modă; * Cristian Tudor Popescu - psiholog; * Catherine Deneuve - ambasador; * Carmen Trandafir - procuror; * Costi Ioniţă - medic; * Cyndi Lauper - cîntăreaţă; * Călin Geambaşu - saxofonist; * Dan Matei Agathon - inginer; * Dan Iosif - medic; * Daniela Bartoş - medic; * Daniela Györfi - creatoare de modă; * Dan Enescu - medic; * Diana Lupescu - medic; * Dana Deac - actriţă; * Dan Bittman - manager; * Dan Negru - actor; * Doina Levintza - creatoare de modă; * Dan Diaconescu - jurist; * Daniel Dăianu - economist; * Dan Teodorescu - chitarist; * Elisse Kraft - medic; * Eric Clapton - baterist; * Elton John - muzician; * Elena Cârstea - avocat; * Eros Ramazzotti - antrenor de schi; * Florentin Scaleţchi - jurist; * Felicia Filip - cîntăreaţă de operă; * Florina Cercel - avocat; * Florin Călinescu - regizor; * Florin Piersic - actor; * George W. Bush - jurist; * Gheorghe Hagi - economist; * Gheorghe Funar - jurist; * Gianina Corondan - cîntăreaţă de jazz; * Gică Petrescu - cîntăreţ de muzică uşoară; * Gabriel Dorobanţu - cîntăreţ de muzică uşoară; * George Dumitrescu - jurnalist; * Gigi Becali - economist; * George Mottoi - ofiţer de marină; * Gabriel Cotabiţă - informatician; * Gabriela Szabo - gimnastă; * Hildegard Puwak - diplomat; * Horia Moculescu - muzician; * Ion Iliescu - medic; * Ion Ţiriac - ofiţer de marină; * Irina Loghin - pictor; * Ion Dolănescu - inginer; * Ion Cojar - ofiţer; * Ileana Stana Ionescu - scriitoare; * Irina Petrescu - antrenor de gimnastică; * Ilinca Tomoroveanu - poetă; * Ion Diaconescu - avocat; * Ioan Gyuri Pascu - translator; * Iuliana Marciuc - specialistă în marketing; * Julio Iglesias - antrenor hipic; * Janet Jackson - actriţă, cîntăreaţă; * Jennifer Lopez - fotomodel; * Jean Constantin - actor; * Liliana Pagu - avocat; * Luciano Pavarotti - cîntăreţ de operă; * Leonard Miron - medic; * Lucian Mîndruţă - jurnalist; * Liviu Vasilică - electronist; * Maia Morgenstern - actriţă, pictoriţă; * Mitică Popescu - inginer; * Maria Dragomiroiu - cîntăreaţă de muzică populară; * Mădălina Manole - translator de limbi orientale; * Mircea Albulescu - inginer; * Marina Almăşan - creatoare de modă; * Monica Tatoiu - economist; * Mihaela Tatu - actriţă; * Monica Anghel - actriţă; * Mircea Diaconu - actor, chitarist; * Mihaela Constantinescu - creatoare de modă; * Mariana Nicolesco - cîntăreaţă de operă; * Marcel Pavel - cîntăreţ de operă; * Mitzura Arghezi - scriitoare; * Michael Douglas - actor; * Mick Jagger - balerin; * Marioara Murărescu - cîntăreaţă de muzică populară; * Mircea Lucescu - antrenor de fotbal; * Mihaela Rădulescu - compozitoare; * Mircea Dinescu - jurnalist; * Mădălin Voicu - pianist; * Marian Simion - pugilist; * Michael Jackson - medic; * Mona Muscă - diplomat; * Mircea Badea - specialist în management; * Madonna - cîntăreaţă de musical; * Mariah Carey - creatoare de modă; * Mirabela Dauer - artist plastic, cosmeticiană; * Mariana Mihuţ - actriţă; * Nicolae Văcăroiu - jurist; * Narcisa Suciu - medic; * Neti Sandu - psiholog; * Nadine - fotomodel; * Nicu Covaci - dirijor; * Neculai Constantin Munteanu - jurnalist; * Nicolae Manolescu - scriitor; * Ovidiu Muşetescu - aviator; * Olga Tudorache - economist; * Ovidiu Komornik - violonist; * Octavian Ursulescu - geolog; * Oreste - informatician; * Oana Pellea - actriţă; * Papa Ioan Paul al II-lea - preot; * Patriarhul Teoctist - călugăr; * Principesa Margareta - jurist; * Radu Duda - ofiţer de marină; * Mihai de Hohenzollern - constructor de autoturisme; * Ana de Bourbon-Parma - magistrat; * Rodica Stănoiu - jurist; * Radu Vasile - scriitor; * Radu Timofte - medic militar; * Ramona Bădescu - actriţă; * Roberto Alagna - compozitor, cîntăreţ; * Robert de Niro - manager; * Rodica Popescu Bitănescu - medic; * Shakira - cosmeticiană; * Sylvester Stallone - cascador; * Sting - compozitor; * Sophie Marceau - cîntăreaţă; * Simona Amînar - antrenoare de gimnastică; * Sharon Stone - actriţă; * Ştefan Iordache - actor; * Ştefan Hruşcă - inginer; * Şerban Huidu - regizor; * Ştefan Bănică jr. - violonist; * Traian Băsescu - economist; * Tamara Buciuceanu Botez - medic; * Tudor Gheorghe - muzician; * Toni Grecu - actor; * Tom Cruise - actor; * Vladimir Putin - ofiţer de contrainformaţii; * Valeriu Stoica - procuror; * Virgil Ianţu - actor; * Violeta Beclea-Szekely - antrenoare de schi; * Victor Socaciu - electronist, om de afaceri; * Whitney Houston - cîntăreaţă.

Locuitorii din Galicea, de profesie cautatori de aur

Comuna Galicea ar putea fi considerata un mic Eldorado al judetului Valcea deoarece zeci de localnici pot fi vazuti pe malurile Topologului, Oltului sau paraielor din zona cernand cu niste site speciale nisipul din albie.

O viaţă, din cuverturi

Tinere talente la Târgul Meşterilor Populari

Alfred, şofer doar pe ultimul drum


Un craiovean are o pasiune mai puţin obişnuită, aceea de a conduce oamenii pe ultimul drum. Mai precis, Alfred Marschall este şofer de dric şi spune că practică această meserie din plăcere, cu toate că profesia sa de bază nu are nicio legătură cu transportul celor decedaţi la locul de veci.

Inginer electrician de meserie, Alfred Marschall (48 ani), din Craiova, spune că a renunţat să aducă lumina în casele oamenilor, preferând, în schimb, să preia afacerea cu morţi, moştenită din familie, un atelier de pompe funebre, ce rezistă pe piaţă încă din 1902. Nu îi este greu, deşi recunoaşte că drumurile lungi îl obosesc foarte tare. “De când m-am născut, sunt în acest domeniu. Am moştenit atelierul de la părinţii mei. Sunt electrician de profesie, am terminat facultatea, dar nu am practicat niciodată această meserie. De când mă ştiu, sunt pe pompe funebre”, a mărturisit acesta.

Conduită specifică

Fire calmă, Alfred Marschall spune că profesia pe care a ales-o, benevol sau nu, implică şi o conduită specifică, pe care nu oricine ar putea să şi-o însuşească. “Trebuie să ai răbdare, înţelegere faţă de oameni. Omul are probleme destul de mari şi trebuie să ştii să vorbeşti cu el. Nu vine de plăcere, vine de nevoie şi trebuie să îl respecţi, pentru că este vorba de o tragedie. Fiind de atâta timp în domeniu, am înţeles că persoanele care îmi solicită ajutorul trebuie respectate”, a precizat el. Regretă că nu are mai mult timp liber la dispoziţie, deşi spune că nu e acesta motivul pentru care nu şi-a întemeiat încă o familie. “Este program aproape continuu. Mereu trebuie să stai după oameni, pentru că nu ştii când au nevoie de tine şi trebuie să îi serveşti. Nu ai deloc timp liber”, a afirmat şoferul dricului totodată patronul atelierului de pe strada Amaradiei.

Niciun incident

De prin 2000, de când şi-a cumpărat maşina, nu a avut niciodată parte de incidente neplăcute şi, spune el, niciunul dintre cei care i-au solicitat serviciile nu s-a plâns până acum: “Ce probleme să am? Nu am avut niciun incident. Nimeni nu a venit să îmi reproşeze ceva. Atâta timp cât condiţiile oferite sunt bune, nu văd ce probleme aş putea să am.”
Bărbatul precizează că nu i se pare deloc deprimant să fie la volanul dricului, în acelaşi autovehicul cu un om mort. Dimpotrivă, ia totul ca atare şi e atent doar la drumul pe care îl are de parcurs până la destinaţia finală: cimitirul. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că este încă în putere şi le poate fi de folos oamenilor. “Orice om se naşte şi moare la un moment dat. Nu simt nimic deosebit când sunt cu sicriul în maşină, ci doar o compasiune faţă de omul care a venit să îmi ceară ajutorul şi este normal să simţi aşa. La fel aş simţi şi dacă nu aş avea această meserie”, a declarat Marschall.

Trebuie să ai răbdare, înţelegere faţă de oameni. Omul are probleme destul de mari şi trebuie să ştii să vorbeşti cu el. Nu vine de plăcere, vine de nevoie şi trebuie să îl respecţi, pentru că este vorba de o tragedie. Fiind de atâta timp în domeniu, am înţeles că persoanele care îmi solicită ajutorul trebuie respectate. Alfred Marschall

De când m-am născut, sunt în acest domeniu. Am moştenit atelierul de la părinţii mei. Sunt electrician de profesie, am terminat facultatea, dar nu am practicat niciodată această meserie. De când mă ştiu, sunt pe pompe funebre. Alfred Marschall

Compasiune faţă de om
Orice om se naşte şi moare la un moment dat. Nu simt nimic deosebit când sunt cu sicriul în maşină, ci doar o compasiune faţă de omul care a venit să îmi ceară ajutorul şi este normal să simţi aşa. La fel aş simţi şi dacă nu aş avea această meserie.

Merţan pentru morţi

Dricul, un superb exemplar din clasa Mercedes, cu numărul de înmatriculare DJ-97-LEH, se află mai tot timpul parcat în faţa atelierului de pompe funebre şi este cu adevărat o plăcere să îl priveşti, din exterior, bineînţeles.
Acesta este dotat cu un portbagaj sau, mai bine zis, un fel de anticameră spaţioasă, în care sicriul este transportat. Este căptuşit cu un plafon ce nu permite ca temperatura să crească sau să scadă prea mult, astfel încât coşciugurile să nu fie afectate în vreun fel. Un amănunt interesant este acela că autoturismul lui Alfred este singurul dric din ţară înregistrat ca maşină funerară, iar acest lucru îl face să se simtă mândru. “Am dat vreo 250 de milioane să o înscriu acum câţiva ani. Am aşteptat o grămadă de timp să îmi vină actele din Germania, pentru că în România nu s-a putut realiza acest lucru”, a declarat Alfred.

Nomenclatorul de meserii din Sarbi





Unul dintre „cele mai pitoresti” personaje din Maramuresul Istoric locuieste in Sarbi. „Lorint”, ca asa-l stie lumea, este un adevarat „nomenclator de meserii”. Desi viata l-a invatat sa construiasca valtori, mori, cuptoare, pescarii, carute, case si chiar sicrie, Gheorghe Opris face senzatie printre straini si localnici cu scaritele asamblate in sticlele cu horinca. Cadura mare! Veneam din Maramuresul Istoric pe scurtatura Barsana – Calinesti – Budesti – Cavnic pe larg [...]

Bucătarii, la mare căutare

Potrivit unei statistici realizate de portalul EURES, cele mai cerute ocupaţii pe piaţa europeană a forţei de muncă în ultima perioadă sunt cele de bucătari - 299, ingineri de sisteme şi programatori - 294, şi cele de şefi de sală, chelneri şi barmani - 291. Acestea sunt urmate de cele de ingineri şi tehnicieni în mecanică, dulgheri şi tamplari, agenţi de vanzări în întreprinderi şi sudori şi tăietori cu flacără (autogen

Regulile de aur ale unui spion

O meserie a tainelor şi a adevărurilor. O meserie în care e la fel de greu să taci, pe cât e de greu să vorbeşti. „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera“ - oricine intră în sediul CIA, poate citi acest verset din Evanghelia după Ioan. Dincolo de referiri alegorice - definiţia rece, de manual: „Spionajul este activitatea de culegere a informaţiilor, în secret, cu privire la o ţintă ale cărei interese sunt diferite sau potenţial ostile în raport cu entitatea ce colectează datele“. S-au scris biblioteci întregi şi încă alte biblioteci despre ceea ce cunoscătorii numesc „a doua meserie ca vechime în lume, după prostituţie“. Totuşi, nimeni nu a reuşit să închege din cuvinte esenţa spionajului, aşa cum nimeni nu poate alcătui construcţia de vorbe care să cuprindă tot ce înseamnă dragoste. Până la urmă, să faci spionaj înseamnă să minţi în numele adevărului, într-o lume în care foarte des ucidem în numele iubirii. Spionajul este un război fără uniforme şi fără tranşee. Un război tăcut, purtat sub aparenţa păcii.

Şi totuşi, cum se face spionajul? „Cu grijă“, mi-a răspuns un specialist de la SIE. „La fel ca întotdeauna“, mi-a spus şi colonelul Florian Gârz, fost ofiţer de informaţii militare. Oamenilor din meseria asta le place să fie laconici. Să închidă cât mai mult înţeles în cât mai puţine cuvinte este pentru ei un exerciţiu intelectual. Sau poate numai deformaţie profesională.

Documentarea despre cum se face spionajul mi-a permis o călătorie fascinantă în lumea secretelor şi a celor care le păstrează. A fost o poveste închegată din frânturi, pentru că nimeni nu a vrut să-mi spună tot.

Legenda
„E ca într-o cameră întunecată. Ghiceşti şi alte prezenţe în afară de a ta. La început te sperii, pentru că, deşi ştii ce sunt, încă nu ştii cum sunt. După un timp, se dezvoltă un fel de simţ tactil, parcă al creierului. Deşi nu e niciun fir de lumină, începi să-i distingi pe ceilalţi, unii de alţii, şi pe fiecare din bezna ce acoperă tot. Încet, îţi dai seama ce vrea şi ce face acela, şi acesta şi celălalt. Numele lor nau nicio importanţă, pentru că oricum nu sunt cele reale. Nici amănuntele din biografiile lor nu contează, pentru că sunt fabricate. Începi să te mişti printre ceilalţi, în acest întuneric. Devine natural, ca şi cum ai respira. Vei face asta până la sfârşitul sfârşitului vieţii. Din spionaj nu se iese la pensie. Chiar şi când te retragi, continui să înţelegi. Pur şi simplu informaţia vine la tine. Dacă nu se întâmplă aşa, înseamnă că de fapt n-ai făcut asta niciodată - numai ţi-ai închipuit că o faci“. Omul care mi-a spus aceste vorbe m-a prevenit să nu-i folosesc numele. Ne cunoaştem de multă vreme şi pentru că ştie cum scriu de obicei, m-a rugat, stăruitor, să nui dau vreun fel de descriere fizică. N-am putut să scot mai mult de la el şi n-a vrut să mă reîntâlnească pentru o revizuire a materialului. Am plecat pe rând de la terasa unde niciunul dintre noi nu apucase să- şi termine berea. Eu m-am ridicat prima, forţându-mă să păşesc fără să întorc capul. Simţeam privirea profesionistului care rămăsese la masă cum îmi scormone urmele, să vadă dacă sunt filată. Nu ma sunat în zilele următoare, ceea ce înseamnă că probabil nu eram.

„Trebuie să ai o legendă - o poveste care să justifice de ce te afli acolo unde nar trebui să fii“, mi-a povestit altcineva. Orice informaţie are mai multe nivele de protecţie. Când te duci la o anumită adresă să te interesezi de cineva, vecinii sunt curioşi ce e cu străinul apărut prin preajmă. Când intri într-o ţară străină, încă de la graniţă te întâmpină ciripitorii serviciului de contraspionaj; există câte o antenă (mici colective, compuse din doi-trei ofi- ţeri) a serviciului la fiecare punct de trecere a frontierei. Informatorii nu fac mare lucru. În primul rând, se uită cu atenţie ce e în jurul lor. În termeni tehnici, asta se numeş te „monitorizarea mediului de interes“. Pe urmă, unul din ei încearcă să intre în vorbă (să relaţioneze, din nou în termenii lor) cu persoanele care par diferite - nu sunt mici traficanţi de frontieră, nici localnici reveniţi acasă şi călătoresc într-o perioadă când nu este sezon turistic, în schimb se petrec evenimente politice, militare ori economice foarte importante. Persoanele singure sunt vizate cu precă- dere - de obicei spionii nu-şi iau familia ori prietenii atunci când pleacă în misiune. Călătoresc singuri, iar asta constituie un element de identificare a lor. Dacă ţinta (persoana vizată) evită contactul sau dacă nu are o poveste credibilă legată de motivul călătoriei, intră „în atenţie“. Suspectul va fi filat şi, poate, reţinut, prentru verificări suplimentare. De obicei spionii recunosc informatorul după întrebări, după un anume fel, „pipăitor“, şi după arta de a fi mereu parcă în treacăt, de a privi fără să privească, de a asculta fără să pară că acordă atenţie şi de a pune întrebă ri banale la care să obţină răspunsuri importante. Povestea de acoperire a spionului, legenda sub care călătoreşte, poate fi, destul de des, o poveste de dragoste, despre cineva cunoscut vacanţa trecută. Dacă întrebările nu-i sunt la îndemână, spionul se poate face că nu înţelege prea bine limba. Sau poate vorbi foarte mult şi jovial, revărsând asupra informatorului un torent de propoziţii fără valoare, până când acela se lipseşte de obiectul curiozităţ ii sale. Istoria de livrat ciripitorului este un prim element al legendei de acoperire. Vine apoi acoperirea propriu-zisă. Oricare dintre anonimii de pe stradă poate fi spion: turistul, şoferul, jurnalistul, omul de afaceri, diplomatul ori studentul. El trebuie să aibă un motiv plauzibil pentru a-şi manifesta interesul pentru informaţia la care doreşte să ajungă. Deci acoperirea trebuie să îi permită acest lucru. Un bursier la Filologie nu se poate interesa de informaţ ii militare, pe câtă vreme un jurnalist o poate face. Nici acest al doilea interlocutor al meu n-a fost interesat să-şi facă publicitate la gazetă, dar cel puţin a avut răbdare să-mi termin de băut berea şi chiar m-a condus cu maşina până aproape de casă, pentru că se înserase şi stătea să plouă. Traficul era insuportabil, iar omul meu mă avertizase: „Gata cu întrebă rile despre subiectul ăsta, da?“. Pentru că nu mai aveam subiect de conversaţ ie, gândurile mi-au luat-o razna. Mam întrebat dacă nu cumva, tot întâlnindu- mă prin diverse cârciumi cu anonimi care să-mi spună cum se face spionajul, n-o să ajung să-mi compromit reputaţia de femeie care nu bea, nu pierde vremea prin resturante şi nu umblă cu bărbaţi.

„Spionul cu acoperire diplomatică este mâţă cu clopoţei. Pentru el este mult mai greu să ajungă la informaţie, dat fiind că este cunoscut de cei de la contraspionaj şi este luat în vizor imediat ce a intrat în ţara de destinaţie“, mi-a completat colonelul Gârz povestea despre legende. De fapt, contraspionajul porneşte totdeauna de la premisa că orice diplomat ar putea să fie ofiţer de informaţii, aşa că-i verifică bine pe toţi. Tot Gârz mi-a povestit, dar mai demult, că, pentru a masca ieşirea din ambasadă a adevăraţilor spioni, ruşii au inventat metoda ieşirilor multiple. Sediile ambasadelor sunt de obicei filate de una sau două echipe. Dacă unul dintre ofiţerii de informaţii trebuie să meargă la un contact operativ, într-un interval de 30 de minute, ies din ambasadă 20 - 30 de funcţionari, care o iau în direcţii diferite, derutând filajul. Astfel, ofiţerul poate pleca la întâlnirea cu agentul fără să fie urmărit.

Ofiţerii
„Dacă vreţi să vă spun eu cum se face spionajul, nu vă pot ajuta. Vă pot explica doar cum lucrăm noi. Peste tot în lumea asta spionajul este ilegal. Deci nimeni nu va recunoaşte că face aşa ceva“. Omul din faţa mea este vizibil incomodat de cuvântul „spionaj“. Mă aflu în sediul oficial al Serviciului de Informaţii Externe, undeva în afara Bucureştiului, ca urmare a unei cereri în care am solicitat să vorbesc cu cineva de la ei. Specialistul SIE nu m-a insultat prezentându-se sub un nume fals. Pur şi simplu nu s-a prezentat deloc. Era un individ cu o figură atât de banală, încât am uitat-o imediat ce am ieşit din instituţie. „Colectarea informaţiilor este o meserie foarte scumpă, pentru că riscurile sunt foarte mari“, mi-a atras atenţia ofiţerul. „Singurul mod de a reduce riscurile este confecţionarea unei acoperiri cât mai solide. Aici sunt foarte multe variabile - de la culoarea pielii, până la accent. Confecţionarea acoperirii durează luni sau chiar ani. Înainte de a pleca în misiune, ofiţerul îşi desfăşoară activitatea într-un mediu cât de cât asemănător cu cel în care va opera“, mai spune specialistul.

„Trebuie să te confunzi cu oamenii“, explică Florian Gârz marele secret al meseriei de spion. „Eu sunt un om cu o concepţie învechită - cred că munca de informaţii este un joc de gentelmeni, iar ofiţerul de informaţii este un om formidabil, cu o cultură extraordinară, care pleacă în lume, în numele ţării lui, asumându-şi cele mai riscante misiuni. Nu-mi pun problema că eu îmi servesc ţara, deci sunt băiat bun şi celălalt este ticălos, pentru că nu serveşte ţara mea. Nu, în spionaj fiecare îşi serveşte ţara, deci toţi sunt băieţi buni. La români valorile au fost răsturnate - acum nu se mai ştie dacă e mai bine să-ţi serveşti ţara sau s-o trădezi. Cert este că, dacă luăm în considerare ce s-a întâmplat în „cazul Pacepa“ este clar că e mai profitabil să trădezi. Stau şi mă întreb, după o viaţă întreagă pe care am riscat-o de nenumărate ori pentru România, dacă într-adevăr a meritat să fac asta“. Nemulţumirea colonelului (r) Florian Gârz am mai auzit-o exprimată şi de alţi ofiţeri de informaţii, cu alte ocazii. Reabilitarea lui Mihai Pacepa i-a dezamăgit profund pe cei care au trebuit să fie retraşi de la post după dezertarea în Occident a fostului adjunct al Departamentului de Informaţii Externe. Spionii care erau atunci în activitate încă îşi muşcă mâinile după reţelele căzute sau abandonate, într-o meserie esenţial analitică, dar pe care poţi s-o faci numai atunci când raţiunea este însufleţită de pasiune.

Recrutarea
Spionul recrutează agenţi, cu ajutorul cărora ajunge la informaţii. Pentru a reuşi să-l controleze pe omul care ştie, ofiţerul poate folosi tot felul de metode. Poate să-l şantajeze, să-l intimideze, să-l plă- tească sau să-l convingă. Dar, după recrutare va trebui să-l facă să se simtă în siguranţă, pentru că numai aşa va putea să lucreze eficient cu el. Spionajul, ca şi contraspionajul se bazează pe informatori - omul este partea cea mai valoroasă şi totodată cea mai vulnerabilă a angrenajelor prin care circulă informaţii sensibile. Farmecul personal al ofiţerului are un rol important în relaţia cu agentul, indiferent de mecanismul prin care acesta a fost recrutat.

„Sigur că am să mă întâlnesc cu tine şi sigur că am să-ţi spun câte ceva despre ce te interesează, aşa cum şi ataşatul militar al Germaniei Federale la Ankara îmi dădea informaţii nu de dragul socialismului, ci de dragul meu“, mi-a spus Gârz la telefon atunci când i-am spus despre ce vreau să scriu. Interviul cu el începuse deja. Bătrânul colonel obişnuieşte să spună că femeile nu sunt potrivite pentru meseria de ofiţer de informaţii - ele sfârşesc prin a se îndrăgosti de bărbaţii pe care-i recrutează. Nu l-am întrebat niciodată de câte ori a făcut jocul ăsta cu femei care spionau pentru alte ţări. Probabil că nici nu mi-ar da amănunte - deşi a trecut de 70 de ani, Gârz încă mai are surse de protejat. Unele secrete vor muri odată cu el.