MESERII

Rezumarea primului mesaj :

Munca din adâncuri
Atrase de un venit despre care au auzit că este mai bun, multe persoane se înghesuie să devină scafandri militari. Mulţi veniţi, puţini aleşi.
Centrul de Scafandri de la Constanţa se bazează acum pe 200 de militari. La momentul realizării reportajului nostru, unii erau plecaţi la antrenamente, alţii făceau scufundări la mare altitudine în lacul Vidraru, iar alţii erau la Târgu-Mureş, pentru a primi certificare naţională pentru forţele speciale, sau la Mila 18, unde se află în tabăra de supravieţuire.

În biroul căpitanului comandor Cătălin Fleşeriu, şeful de Stat Major de la Centrul de Scafandri, agitaţie mare. Telefoanele sună aproape nonstop. Fie se cere colaborarea pentru o anchetă a poliţiei, fie e nevoie de ajutorul scafandrilor pentru salvarea unor oameni. Tuturor acestor solicitări li se găseşte rezolvarea.
Fiecare armă are deviza pe măsură, iar la scafandrii militari se spune doar “dacă ar fi uşor, oricine ar putea face”. Mulţi vin, puţini rămân însă în această meserie. Cei mai mulţi sunt respinşi încă de la testare sau renunţă pe parcurs, pentru că nu pot ţine pasul la pregătire sau, dacă reuşesc, se pot îndrepta după o vreme spre firmele private de scafandri.

STARTUL MESERIEI. Totul începe cu o vizită medicală mai amplă decât de obicei, examenul psihologic, pregătirea fizică cu o condiţie absolut necesară, înotul şi apoi testarea în barocameră, pentru a se verifica rezistenţa organismului la presiune şi la amestecul de gaze, probe eliminatorii pentru posibilii candidaţi la această meserie. O simplă cădere sau slăbiciune îl elimină pe candidat din această meserie. Laboratorul de hiperbar de la Centrul de Scafandri a fost instalat în 1978 de o firmă franceză, şi de atunci mii de militari testaţi pentru mare adâncime şi-au făcut pregătirea. Instalaţia permite simularea condiţiilor reale de scufundare până la 500 de metri adâncime, explică şeful de Stat Major, cpt. cdor. Cătălin Fleşeriu. Este o metodă mult mai ieftină decât una reală în mare, în hiperbar se pot regla temperatura, lumina şi presiunea.
După trecerea testelor se poate trece la cursul de bază, dar tot la stadiul de scafandru începător, care încă nu are deprinderile necesare să reziste la adâncimi mari. Până la a deveni scafandru luptător e cale lungă şi durează ani buni de pregătire, până când se poate ajunge în forţele speciale sau în rândul scafandrilor deminori.

MAREA OSTILĂ. În adâncuri, mediul este ostil, este întuneric şi este frig. Nu se compară cu turismul subacvatic, unde totul este distracţie şi este mult mai simplu. Totuşi, spune cpt. cdor. Cătălin Fleşeriu, accidente pot apărea şi la câţiva metri adâncime, pentru că, furaţi de peisaj, stau prea mult, se ajunge la criză de aer, iar ieşirea la suprafaţă se face mult prea brusc.
Tot la Centrul de Scafandri sunt brevetaţi şi cei care lucrează în mare cu sudură subacvatică sau lucrări de motaj şi care trebuie pregătiţi pentru a cunoaşte protecţia muncii. Regulile trebuie strict respectate, orele, adâncimea, revenirea la suprafaţă, mai ales când apare amestecul de gaze. Accidentele de scufundare pot fi provocate de embolia gazoasă, bule de azot ce împiedică circulaţia sangvină, care induc şi alte pericole. Munca în echipă de doi este la fel de importantă pe lângă siguranţa de sine a scafandrului, contează atât pe el, cât şi pe coechipier pentru a ajunge cu bine la suprafaţă, din nou la aer.

MISIUNI. Pe lângă hiperbarul de la centru, divizionul de scafandri mai dispune de o astfel de instalaţie şi la bordul navei “Grigore Antipa”, vas ce are nevoie de modernizare, care este aşteptată de cei care se pregătesc la bord.
Printre exerciţiile militare pe care le execută şi cele NATO din ultimii ani, scafandrii militari sunt pregătiţi să intervină la orice solicitare. Au fost mobilizaţi la inundaţiile din judeţ, când au salvat copiii rămaşi blocaţi de viitură pe acoperişul grădiniţei, au ajutat localnici năpăstuiţi, pot fi solicitaţi de poliţie pentru a căuta victime înecate sau obiecte acuzatoare într-o anchetă.

MILITAR SAU PRIVAT . Riscurile sunt la fel de mari şi pentru un scafandru care lucrează la o firmă privată, unde mai mult el trebuie să fie mai bine pregătit pentru a merge în adâncimi. Şcoliţi la Centrul de Scafandri şi în căutarea unui venit care să le asigure un trai mai bun, cei pasionaţi de o meserie grea trebuie să fie la fel de conştienţi că la cea mai mică greşeală îşi pot risca viaţa. “Într-un fel este să mori erou, într-un fel este să mori prost” este o vorbă valabilă în munca de scafandru. Accidentele pot apărea oricând, chiar şi la cea mai mică adâncime, de la 40 de metri, gândeşti altfel, este explicaţia unui manager de firmă privată de scafandri.
Cei care muncesc într-o astfel de meserie au de înfruntat multe provocări. Scafandrii comerciali trebuie să se menţină într-o formă deosebită şi să îşi întreţină deprinderile la superlativ, pentru că sunt solicitaţi mult mai mult să coboare în adâncuri. La fel de valabil în armată, dar şi în privat este că pericole sunt de o parte şi de alta şi la cea mai mică ezitare se poate pierde totul, mai ales viaţa.

MANECHIN DE PREZERVATIVE, MESERIA VIITORULUI
http://www.ziarulcn.com/article/manechin-de-prezervative-meseria-viitorului-50722.html

Cele mai urite slujbe din stiinta

Târg de meşteşuguri la Muzeul Satului
Trei zile de petrecere la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti: meşteri autentici, muzică populară, produse tradiţionale.
Sărbătoare mare la Muzeul Satului: Târgul de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Pe uliţele satului forfotă mare. Maramureşeni, olteni, argeşeni, vâlceni, moldoveni... Toţi mândri. Îmbrăcaţi în costume populare. Gospodăriile caselor pline de meşteri populari, dar şi de vizitatori, atât români, cât şi străini, curioşi şi interesaţi să afle câte ceva despre meşteşugurile tradiţionale: olăritul, arta lemnului, împletiturile, încondeirea ouălor, pielăria, cojocăritul, pictarea icoanelor pe sticlă, ţesăturile...

MEŞTEŞUG. La intrare, pe partea dreaptă, Mioara Stoichiţă din Videle, judeţul Teleorman, ne întâmpină şi ne îmbie cu produsele sale de casă: plăcintă cu brânză, cozonaci, cu nucă, rahat, stafide, prăjituri de casă (una dintre ele se numeşte “fructul pădurii”), checuri cu nucă, cacao şi stafide, nuga, şerbet de portocale şi de zmeură, dulceaţă de vişine. Mai înainte, pe aleea ce duce spre casele din Moldova, îl întâlnim pe Avram Roşca din Bălăceana, judeţul Suceava. Ne prezintă, cu mândrie, meşteşugul moştenit de la tatăl său şi pe care îl va transmite celor trei feciori ai săi: arta de prelucrare a lemnului. “Lemnul este foarte atrăgător. Te încarcă...”, ne spune meşterul Avram. Lângă un copac sunt expuse operele sale: lingurile şi caucele. De la cele mici la cele mai mari, iar fiecare lingură este unică în felul ei. Una dintre cele mai mari linguri, ne precizează Avram, este pentru Flămânzilă. Obiectele le meştereşte numai din lemn de cireş, măr sau nuc.

ZESTRE. Întorcându-ne pe aleea principală, intrăm în gospodăria Şanţ. Aici Floarea Codoban din Bihor ne prezintă ţesăturile sale: cămăşi, poale, ştergare şi ne spune, cu regret, că nu se mai poartă costumele populare, dar, totuşi se mai păstrează în lăzile de zestre. Peste drum, la gospodăria Stăneşti, Viţa Lepădatu ne invită să-i vedem şi obiectele meşterite de ea: linguri, piuliţe, blide de toate mărimile, cauce de băut apă, tăviţe pentru mămăliguţă, solniţe, trocuţe pentru frământat pită: “Noi folosim aceste obiecte în gospodărie, nu le ţinem doar pentru decor. De exemplu, pita o frământăm doar în trocuţa de lemn, pentru că ea îngrijeşte aluatul precum mama copilul.”
Plimbându-ne pe uliţele Muzeului Satului ne-am amintit de versurile lui Lucian Blaga: “Lângă sat iată-mă iarăş/ Prins cu umbrele tovarăş/ Toate-s altfel, omul, leatul/ Neschimbat e numai satul” şi ne-am întrebat: oare mai putem să spunem despre satul românesc că a rămas neschimbat?0021

Meseria de şofer a devenit cea mai căutată pe internet
Faţă de acum 10 - 15 ani, în prezent se constată o creştere a ponderii anunţurilor pentru salariaţii cu studii medii pe internet - există circa 1.500 de anunţuri de angajare pentru persoanele cu studii medii pe site-urile specializate de recrutare şi cele ale companiilor mari. Cele mai multe căutări de locuri de muncă pe internet au la bază cuvantul "şofer". Cererea de forţă de muncă cu studii medii are şanse mari să fie acoperită cu ajutorul bazei de utilizatori de pe internet: pe site-urile de recrutare şi-au depus CV-urile circa 200.000 de persoane din această categorie. Faţă de aprilie, cererea de muncă din Romania (exprimată prin numărul de anunţuri) a crescut cu circa 7%. În ceea ce îi priveşte pe cei care recrutează, aceştia sunt interesaţi de personal în domenii precum vanzări, contabilitate şi IT.

Viaţă bătută pe nicovală
Călătorului îi şade bine cu drumul, dar nici cu reporterul nu mi-e ruşine. Bate şi el drumurile, de zici că s-a născut în şa. Şi află, de ici-de colo, tot felul de întâmplări. Dar cea mai mare întâmplare este că intră în sufletul oamenilor. În ce mă priveşte, de pe când eram copil, voiam să intru în sufletul unui om din satul meu. Este vorba de Ionel. Ionel Aldea, pe numele lui întreg. De meserie fierar, dar şi mare cititor de cărţi de tot felul, nea Ionel zice că „viaţa este şi ea o istorie, dar nu este timpul să o punem pe nicovală“.

Ziceam că, de când eram copil, voiam să intru în sufletul lui. I se dusese buhul că, din toţi oamenii satului Florica, a citit cele mai multe cărţi. Şi eu începusem să buchisesc, dar pentru copilul care eram acum 40 de ani, chestia asta, cu cel mai mare cititor, mă uimea mai ceva decât sfinţii pe care-I vedeam pictaţi în biserică. Despre cărţi voiam să vorbesc eu cu nea Ionel, dar încă de la începutul discuţiei noastre aveam să aflu că nea Ionel de-abia ieşit din copilărie, cu sufletul încă plin de vise, asistase la marele măcel al cailor.

Blestemul cailor
Grozăvenia asta, despre care avea să se scrie mult mai târziu, se întâmplase prin anii ‘55-’60. „La vremea aceea, copil fiind încă, deşi aveam 17-18 ani, nu m-am întrebat de ce au dat comuniştii ordin ca toţi caii să fie omorâţi. Treaba asta am desluşit-o mult mai târziu. Dar îmi aduc aminte că plângea sufletul în mine când vedeam că, la marginea unei gropi, caii erau loviţi în moalele capului cu toporul. Treaba asta o făcea cel mai sărăntoc om din sat, unul care se chema Ion Sin, cu porecla Şuncă. L-au blestemat oamenii să-i putrezească oasele alături de cele ale cailor. Peste ani şi ani s-a întâmplat că l-a lovit un cal în piept, cu copitele de faţă, de parcă ar fi vrut să-l calce în picioare. De la lovitura aceea avea să-şi dea duhul peste ani şi ani. Nu ştiu dacă s-a împlinit blestemul oamenilor, dar al cailor, dacă şi ei l-au blestemat, sigur s-a împlinit“. Dar viaţa, zice nea Ionel, este şi ea o poveste pe care deocamdată nu trebuie să o punem pe o nicovală. Mai-mai să-l ascult, dar puteam eu să dau cu piciorul la reportajul care tocmai se năştea?! Bineînţeles că nu. Am mai notat că marele cititor de cărţi a vrut şi el să fugă la oraş, ca mai toţi tinerii din acea vreme. Ba chiar s-a şi angajat la o fabrică, n-are rost să intru în amănunte. Dar trebuie să notez că tatăl său, nea Vasile, l-a luat de guler şi l-a adus de urgenţă în sat, că dacă nu, îl vor uita până şi copiii, că între timp se căsătorise. Întors în sat, nea Ionel a lucrat o vreme la porci, ca îngrijitor, dar şi ca grăjdar la cai. Aici apare următoarea întrebare: De unde cai, că tocmai fuseseră omorâţi, cu 10 ani în urmă? „Da, fuseseră omorâţi, zice nea Ionel, dar ţăranul, dacă n-ar fi avut cal şi căruţă, era sortit pieirii. Cu cal şi căruţă mai putea lua, ca să nu zic că fura de pe câmpuri. Cu alte cuvinte, deşi caii erau foarte scumpi la vremea aceea, ţăranii şi-au cumpărat, care de unde a putut, câte un cal. Aici, la noi, în Florica, CAP-ul avea nişte cai şi atelaje cu care făceau muncile câmpului, că nu aveau, cum se lăudau comuniştilor, tractoare, aşa că lucram şi eu la grajd“.

Meserie furată de la un ţigan
Cam asta a fost viaţa lui nea Ionel, până să devină fierar şi potcovar. „Meseria asta, zice nea Ionel, am deprins-o de la un ţigan, sau, cum li se spune acum, de la un rrom. Trei ani i-am fost ucenic. Era un om de treabă. Unii mai au ce au cu ţiganii, pardon, rromii, dar eu n-am ce să zic, sunt oameni ca toţi oamenii. Cam prin vremea aceea am dat iama în cărţile de la biblioteca din sat. Mă duceam şi eu, ca tot omul, la bufetul din sat, dar nu ştiu cum de am ajuns şi la bibliotecă. Am luat o carte, am luat-o pe a doua. Oamenii se uitau la mine ca la o panaramă, că m-am apucat să citesc cărţi. Apoi, la fierărie, când mai prindeam o clipă de răgaz, le povesteam ce scrie prin cărţile alea. Unii pricepeau, alţii nu. Îşi vedeau de drumul lor, adică de drumul care duce la bufet“.

Tolstoi şi Marin Preda
Ajuns aici cu povestea vieţii lui, pe care încă nu a pus-o, cum zicea, pe nicovală, nea Ionel s-a pus pe povestit sutele de cărţi citite cu sufletul la gură. Cel mai mult şi mai mult i-a plăcut Tolstoi, nu însă înainte de clasicii români. Dintre români nu putea lipsi, sigur că da, Marin Preda, cu „Moromeţii“ lui, pe care a citit-o de câteva ori. Sigur că da, „Poiana lui Iocan“ ocupă un loc aparte. „Veneau oamenii să pălăvrăgească şi la fierăria mea, dar nu prea vorbeau de politică, pentru că, pe vremea aia, din cinci oameni care vorbeau, unul era securist şi te turna la şefii lui. Oricum, era frumos la poiana mea, adică la fierărie, că aflam mai tot ce se-ntâmpla prin sat“. Se făcuse seara târziu, adia o răcoare care prevestea o ploaie de vară, care ploaie s-a transformat într-o mică furtună, cum nu prea s-a pomenit pe la noi, pe la Florica. Ne-am adăpostit sub un şopron iI nea Ionel a zis că, gata, am vorbit destul despre acele potcoave de cai verzi pe pereţi: „Ce-a fost a fost şi s-a dus şi nu se mai întoarce. Au rămas amintirile şi cărţile, şi bătrâneţea asta care vine tare de tot. Asta e, viaţă bătută pe nicovală“.

Leon Danaila – RECORDMAN mondial in neurochirurgia vasculara

De 46 de ani, omul acesta cotrobaie, la propriu, prin capetele oamenilor. A deschis craniile si a pipait cu mana creierele a peste 25.000 de insi. Pe majoritatea i-a facut bine si i-a redat societatii. A operat mii de tumori si anevrisme cerebrale. Practic, in intreaga lume, nimeni nu ii egaleaza nici macar pe jumatate uriasa experienta. Iti vine greu sa crezi ca provine dintr-o familie de tarani saraci. Maica-sa avea patru clase, iar tatal era nestiutor de carte. S-a nascut la Darabani, judetul Botosani, in nordul extrem al tarii, cam pe-acolo unde se atarna harta-n cui, si a invatat la Iasi, Bucuresti si New York. A implinit 74 de ani, este medic si din ’81 e seful Sectiei de neurochirurgie vasculara de la Spitalul Bagdasar-Arseni din Capitala.
Il cheama Leon Danaila si i se spune "Sculptorul de creiere".

A inceput sa repare la creierii oamenilor cand, practic, nu exista neurochirurgie in acceptiunea moderna a cuvantului. Este cel care a folosit primul in Romania aparatul "minune" numit "microscop operator", care a revolutionat chirurgia vasculara. "Inainte, cand
am inceput eu, in ’61, era un chin. Se introducea un fir cu un beculet electric in capul omului, care lumina cat de cat anevrismul. Lumina era insuficienta. Vedeai oarecum, dar vasele sunt foarte mici. Scoteam tumora cu mana. Profesorul Arseni scotea tumora cu degetul. Era ingrozitor, creierul se umfla si rezultatele erau dezastruoase. Profesorul se enerva si tipa in sala de operatie. In balta aia de sange trebuia sa te concentrezi si sa faci hemostaza (n.r. – oprirea sangerarii) prin electrocoagulare", povesteste profesorul Leon Danaila, seful sectiei a VII-a de Neurochirurgie Vasculara de la Spitalul Bagdasar-Arseni din Bucuresti. Cel mai tare in domeniu din tara si, de ce nu, din lume. Statisticile timpului spun ca, pe vremea aceea, din 1.000 de pacienti doar 300 supravietuiau operatiei. Rata de vindecare era si mai mica. Din supravietuitori doar 200 se vindecau. Ceilalti ramaneau cu paralizii, tulburari psihice marcante si afectiuni ale vorbirii.

Bisturiul lui Danaila vs dalta lui Brancusi
Sectia de chirurgie vasculara cerebrala si medulara de la Bagdasar-Arseni, infiintata in 1981 de doctorul Danaila, e unica in tara. Are sapte medici, din care patru opereaza efectiv pe creier leziuni vasculare. "Prin ’84-’85, am patruns asa, mai prin efractie, in arhiva clinicii de neurochirurgie a profesorului C-tin Arseni. Am facut o statistica a operatiilor de anevrisme cerebrale care sunt cele mai frecvente. Mortalitatea era de 49%. Iar in domeniul neurinoamelor de acustic sarea de 51%. Eu cu ajutorul microscopului operator am redus mortalitatea la anevrisme pana la 3-4% iar la neurinoame la 4%", spune doctorul Danaila. Cu parul alb si niste sprancene stufoase, à la Mircea Albulescu, pare extrem de timid si fragil. Are un gen de distinctie caracteristica oamenilor de valoare. Iti vorbeste de parca ai fi cel putin egalul sau, daca nu chiar superior. Mainile, instrumentele maiestriei sale, nu i se odihnesc nici o clipa. Te-ai astepta sa vezi niste degete lungi, de pianist. Nu arata deloc asa. Sunt absolut normale. Numai ca bisturiul tinut de ele devine in sala de operatie precum dalta lui Brancusi.

Cinci-sase operatii zilnic de patru ori pe saptamana
In fiecare zi la patru dimineata e in picioare. De la patru si un sfert pana la sase fara un sfert citeste. La sase fix e la spital unde, pana la sapte, face vizita de dimineata. De la sapte la opt urmeaza consultatiile, iar dupa aceea intra in operatii. Cate cinci-sase pe zi, cu exceptia zilei de luni si a week-end-ului, cand intra in sala doar pentru urgente. Iese abia dupa-amiaza, dupa patru, dar uneori il prinde si sase. "Nu-i totul sa operezi mult, ci sa scoti un om valid, capabil sa munceasca", e modest specialistul. Apoi din nou acasa, unde studiaza pana spre miezul noptii. A doua zi o ia de la capat. Toata viata a invatat. Altceva nu l-a interesat decat sa introduca tehnici noi in arsenalul terapeutic. Spune ca n-are copii pentru ca a avut prea mare grija de restul oamenilor. Singurul hobby ii este medicina. De baut n-a baut niciodata, iar de fumat s-a lasat din studentie. Cu toate astea ia apararea nicotinei: "Fumatul are si un rol pozitiv. Ma refer la memorie", spune neurochirurgul. Singura alta preocupare, dar la un nivel minimal, e sportul. E stelist: "Becali e mai zapacit de fel, dar mai revigoreaza sportul cu banii lui". Politica nu-i place defel, unica emotie in acest sens avand-o in decembrie ‘89. I-a trecut repede. Oamenii se imbolnaveau la fel ca inainte.

1.682 lei – salariul celui mai bun neurochirurg roman
Leon Danaila e invitat la toate congresele de specialitate care au loc in lume. Nu prea are el, insa, timp sa le onoreze pe toate. In urma cu cativa ani, in Grecia, a aflat ca un neurochirurg grec, pentru una sau doua operatii pe luna, de genul celor pe care el le face zilnic, castiga 80-90 de mii de euro. Dintr-un sertar scoate fluturasul de salariu. Luna trecuta a ridicat de la spitalul unde lucreaza de 46 de ani 1.682 lei net. Leon Danaila e medic primar neurochirurg, doctor in medicina, profesor universitar, academician si absolvent al Facultatii de Filozofie-Psihologie. A publicat 35 de carti. La 74 de ani, are un apartament cu patru camere pe langa Hala Traian si un Volkswagen de patru ani luat in rate. Sotia, farmacista de profesie, i-a murit anul trecut. A inmormantat-o la Darabani, acolo unde o scoala ii poarta numele, iar casa parinteasca i-a transformat-o primaria in casa memoriala.
Recunoaste ca pacientii mai vin la el cu "plicul", dar nu multi pentru ca "sunt multi saraci": "Le spun sa cumpere pentru spital, ca un fel de sponsorizari".

Creiere de VIP-uri
In 46 de ani de meserie, le-a reparat capetele lui Ion Voicu, Eusebiu Camilar si chiar pe al fostului premier al lui Kim Ir Sen. "Atunci cand cu nord-coreeanul acela, mi-a fost tare frica: «Doamne-fereste, daca nu iese bine?». Ma pazeau zece coreeni care notau tot ce vorbeam si tot ce faceam. Avea o tumora de marimea unui ou de gaina pe meninge. S-a facut bine", rasufla si acum usurat profesorul Danaila. Un alt episod tensionat a fost cand a trebuit sa-l consulte pe fostul presedinte al Algeriei, Houari Boumedienne. Individul facuse o hemoragie cerebrala in timpul unei vizite oficiale la Moscova si la cererea sotiei care aflase de faima lui Danaila a cerut sa fie consultat de romanasul nostru. Dar medicul n-a mai avut ce opera. Hemoragia atinsese cota maxima. Algerianul era in moarte cerebrala. VIP-urile au creierele la fel de sensibile ca ale oamenilor simpli.


Mazilirea discipolului
Destinul lui Leon Danaila a fost marcat de relatiile personale si profesionale dificile pe care le-a avut cu marele neurochirurg care a fost profesorul Constantin Arseni. La inceput profesorul Arseni ii daduse in grija o sectie deprimanta, cu paraplegici. Nu avea incredere in tanarul doctoras Danaila. Patru ani a stat acolo pana cand l-a dat pe spate pe profesor schimband diagnosticul unui pacient si facandu-l bine cu toate ca nimeni nu-i dadea vreo sansa. Apoi, a operat un pacient in sala in care opera Arseni. "Asistentele isi dadeau coate. «A venit si asta sa-si dea aere». Nu ma mai vazusera. L-am pus pe masa, stiam ce am de facut si bolnavul a evoluat foarte bine. Au ramas fetele stupefiate de rapiditatea mea. Atunci Arseni m-a luat in sectie la el, unde am stat 20 de ani. Am invatat multe de la el si aveam si talent, care in meseria noastra e obligatoriu". Relatia a mers bine pana cand, in ’81, cand s-a intors din America de la o specializare, pacientii incepusera sa-i ceara sa-i opereze el. Profesorul Arseni imbatranise si nu mai vedea bine. "Cand intram cu el in operatie mi se facea frica. Cateodata trebuia sa-l tin de mana...". Arseni suferea de o retinopatie diabetica si devenise invidios pe succesul discipolului sau. L-a mazilit pe Leon Danaila si i-a dat pe mana cea mai prapadita sectie din spital. Norocul lui a fost acela ca a putut lua cu el microscopul operator pe care profesorul Arseni nici nu stia si nici nu putea sa-l foloseasca.

Medic si gospodar
Cand a luat in primire sectia pe care n-a mai parasit-o niciodata, Leon Danaila nu avea nici macar o masa de operatie. A facut rost de una casata, a curatat-o si spalat-o si s-a pus pe treaba. "Era un dezastru. Cimentul era crapat si urcau furnicile pe pereti... Mi-a luat cativa ani s-o pun pe picioare", isi aminteste venerabilul doctor. Se impartea intre operatii si treburile administrative. A facut un memoriu la minister, dar l-au refuzat comunistii din cauza lui Arseni, care se temea ca ramane fara clientela. Noroc cu un ministru al Constructiilor, unu’ Petre, care dupa ce a fost tratat de Danaila i-a facut sectia boboc cu materiale de la Casa Poporului. Fara acte si fara nici o aprobare. Mai mult, a "intepat" niste conducte de gaz si apa calda din apropiere si le-a bagat gaze si caldura. "Atunci Arseni, razbunator, a observat ca mi-am luat avant si a inceput sa ma santajeze. A luat memoriul pe care-l facusem eu si care fusese refuzat la interventia lui, l-a reformulat, l-a semnat cu numele lui si l-a retrimis la minister. N-a reusit sa-mi faca rau", relateaza neutru Leon Danaila despre finele relatiei pe care a avut-o cu fostul sau profesor. Acum sectia sa e cea mai curata si dotata din tot complexul spitalicesc. Mobila, gresia, faianta, termopanele, televizoarele si chiar si unele dintre echipamentele medicale performante au venit din sponsorizari. Leon Danaila nu e numai medic, ci si un bun gospodar. "Acum imi dau seama si ii multumesc lui Arseni ca a vrut sa scape de mine...", se reconciliaza post-mortem discipolul cu maestrul sau.

PERFORMANTA
"Fiecare celula nervoasa e sfanta"

Statisticile profesorului Danaila sunt zdrobitoare: "Am operat peste 2.760 de anevrisme cerebrale. Am operat si cu laserul, dar microscopul operator e pianul meu. N-am mai gasit pe nimeni cu o statistica atat de mare. Un japonez are o mie si ceva de anevrisme. Acum lucrez la o carte depre ele. A 36-a. Ca sa faci astfel de operatii trebuie sa cunosti la perfectie harta creierului. Fiecare celula nervoasa e sfanta".

Meşteşugarii romani, pe cale de dispariţie


Meşteşugurile tradiţionale romaneşti nu s-au clasat niciodată în topul priorităţilor autorităţilor. Deoarece meşteşugarii nu aparţin unor asociaţii profesionale, iar locurile în care îşi practică meseria nu sunt incluse în traseele turistice, aceştia riscă să rămană fără meseria pe care au moştenit-o din tată-n fiu. Specialiştii etnologi consideră că autorităţile ar trebui să-i sprijine prin comenzi sau materiale, cat şi prin demersuri legate de protejarea mărcii produselor realizate de meşteşugari. De asemenea, produsele tradiţionale din toate zonele ţării ar trebui să fie promovate după standarde europene, omologate şi cu drept de proprietate intelectuală şi asta pentru că activitatea meşteşugarilor nu este subvenţionată în nici un fel, nici măcar prin scutire de TVA. Pentru a-i ajuta pe meşteşugari să-şi comercializeze produsele, centrele judeţene pentru conservarea tradiţiei populare organizează anual targuri ale meşterilor populari şi încearcă să le faciliteze participarea la astfel de manifestări organizate în alte judeţe. Cu toate acestea, puţini sunt meşterii populari care trăiesc din practicarea meşteşugului.

Puţari din tată-n fiu

Nu mi-a venit aşa din senin să scriu despre puţari. E al naibii de cald, seceta pârjoleşte culturile, praful se-ngroaşă văzând cu ochii, şi e multă vânzoleală. Şi-ţi vin în minte vorbele unui personaj cehovian: „Ivan Ivanici, pe o căldură ca asta nu e un păcat să fii prost! „Dar să revin la «cestiune». Ce este un puţar? Nimic altceva decât un om care sapă puţuri. Puteam să-i zic fântânar, dar puţar sună parcă mai naşpa. Şi naşpa se poartă prin mai toată presa, nu-i aşa?! Din câţi puţari cu care am vorbit, l-am ales pe Gheorghe I. Gheorghe. De ce? Nu doar pentru că-mi place num ele lui, atât de simplu şi atât de românesc, ci şi pentru că m-a cucerit cu spusa lui: „Boul trage de lemn, iar puţarul de fier. Asta-i vorba mea, aşa s-o ştii şi chiar aşa s-o scrii“.

Puţarul Gheorghe I. Gheorghe locuieşte în comuna Dobroieşti, lângă Capitală, şi a împlinit 81 de ani, mai deunăzi, pe 12 mai. L-am găsit odihnindu-se pe canapeaua din faţa curţii. Se uita, lung şi potopit de amintiri, la oamenii care treceau pe uliţă. E un om mărunţel la trup, iar prin ochelarii cu rame rotunde te privesc doi ochi limpezi ca apa. I-am dat bineţe- întrerupându-l din cine ştie ce gânduri depărtate - şi i-am spus că vreau să scriu despre viaţa lui de puţar. A început să râdă. „Râd, zice, pentru că n-am crezut că meseria asta poate interesa pe vreun ziarist. Pe scurt, boul trage de lemn, iar noi, puţarii, tragem de fier. Asta-i vorba mea, aşa s-o ştii şi chiar aşa s-o scrii“. M-am conformat ca atare şI pe loc.

Un oltean mi-a fost naş într-ale puţăritului
Nea Gheorghe a lucrat până la vreo 30 de ani la Fabrica de Tuburi, amplasată pe locul unde este acum Spitalul „Sf. Pantelimon“. Întâmplarea a făcut ca un oltean - îmi arată că avea cam un metru şi jumătate -, coleg de serviciu, să-l înveţe cum se face un puţ. Şi primul puţ i-a făcut în comuna Dobroieşti, pentru care el şi olteanul au primit 4oo de lei. Din aceşti bani, 200 de lei i-au investit în turnarea tuburilor pentru un alt puţ, iar pe ceilalţi i-au impărţit frăţeşte. „Să ştii mata, că suta aia mi-a căzut bine în casă, că eram cam amărâţi pe timpul ăla“.

Şi puţar şi muncitor la fabrică
Cu o răbdare şi o putere de muncă specifică celor născuţi în zodia Taurului, el lucra şi la fabrică, dar făcea şi puţuri. Iar banii ăia i-au prins bine, pentru că şi-a construit o căsuţă în Dobroieşti, pe strada George Coşbuc. După ce a plecat de la Fabrica de Tuburi, a muncit vreo doi ani la gră- dinile de zarzavat ale“ bulgarilor „din comună. S-a mutat apoi la Fabrica de Ferodouri, unde a stat 25 de ani. Fabrica asta se afla pe locul actualului liceu „Lucian Blaga“, în capătul cartierului Pantelimon. De aici s-a ales cu un astm bronşic care-l supără şi acum. „Se rugau cei din fabrică să mă duc, cu bilete de la sindicat, într-o staţiune de odihnă şi tratament, dar eu îmi luam concediu ca să fac puţuri“, zice nea Gheorghe. N-a fost niciodată un om robust, n-a făcut nazuri la mâncare, nu şi-a prăpădit banii la barbut ca alţii, n-a dat în patima băuturii (cu toate că mai bea câte un păhărel), dar a avut o forţă ieşită din comun. Se întâmpla, de multe ori, ca să ia singur tuburile din beton, lungi de un metru pe 30 în diametru şi care cântăresc cam 50 de kilograme, şi să le fixeze în gaura puţului. Poate puterea asta nebănuită l-a menţinut în formă de şi-a încheiat activitatea la venerabila vârstă de... 75 de ani.

Fiul meu e puţar şi puţar va fi şi fiul fiului meu
Nu este important că a făcut aproximativ 500 de puţuri, ci faptul că a transmis meseria asta la peste 40 de oameni, care, la rândul lor, au ajuns să fie căutaţi de multă lume. Şi mai important este că fiul lui, Niculaie, de 42 de ani, a învăţat, încă de la 14 ani, cum se toarnă tuburile şi toate procedurile de forare. Chiar dacă la început nul prea trăgea aţa să ajute, pe parcurs Niculaie s-a dat pe brazdă. Şi ca o copie la indigo, tot aşa făcea ca şi părintele său: lucra la fabrică şi, în timul liber, dădea fuga să-l ajute pe bătrân. Şi fiul lui Niculaie, Marian, de 14 ani, a deprins tainele meseriei de puţar. Este oprit, de multe ori, de mama lui să se ducă să-şi ajute tatăl, pe Niculaie, că de nu, ar sta toată ziua numai lângă uneltele de forat.

Viaţă măsurată-n puţuri
Întrebat dacă a muncit cu drag la unele puţuri, nea Gheorghe ne-a spus că le-a făcut pe toate din plăcere, indiferent că muncea pe mult sau puţin, îi plăcea să iasă totul bine. Doar o singură dată, în cei 45 de ani de meserie, i s-a întâmplat să dea greş. La capătul cartierului Pantelimon n-a putut să dea de apă pentru că acolo se băgase multă umplutură de pământ cu gunoaie, table şi alte nimicuri. Chiar dacă s - a chinuit până când freza de foraj a dat de gunoaie, el i-a dat femeii toţi banii înapoi.

Ultimul puţ l-a făcut acum şase ani, la Mogoşoaia, care a avut o adâncime de 35 de metri. În toată perioada asta îndelungată de făcut puţuri, un singur accident i-a pus viaţa în pericol: o ţeavă groasă de la trepied i-a căzut în cap. „Eram mort, dar unul dintre fraţii Gheremeni, şi ei nişte puţari celebri, mi-a scos limba şi mi-a turnat apă în gură şi astfel am scăpat „îşi aminteşte bătrânul.

Bătrâneţea vine cu necazuri
Acum patru ani, nea Gheorghe stătea pe banca din faţa curţii şi i s-a întâmplat nenorocirea: a suferit un accident vascular care i-a paralizat partea dreaptă a corpului. Însă forţa lăuntrică aproape că a învins boala, acum putând să se îmbrace şi să mănânce singur. „Cred că munca l-a ajutat să fie sănătos. Să ştiţi că, aşa bolnav cum e, sapă grădina cu o singură mână“, ne spune Costina, nora bătrânului. Nea Gheorghe are însă un mare of pe suflet: anul trecut a fost la Casa de Pensii de la Voluntari pentru a i se face o pensie de handicap. Cei de acolo l-au îndrumat să mai facă încă un examen la tomograf şi apoi vor decide. Dar acest examen costă trei milioane, iar pensia lui este de 3,7 milioane, din care un milion se duce numai pe medicamente.

Fiecare caută să-şi umple buzunarele
Omul acesta, care o viaţă întreagă a muncit numai, cu forţa braţelor şi a dat „bucuria apei“ la aproximativ cinci sute de familii, are şcoala vieţii şi nu se sfieşte să spună exact ce gândeşte despre politică: „Oamenii politici nu sunt serioşi, nu ştiu să judece, fiecare caută să-şi umple buzunarele. Au rămas câmpurile pârloagă pentru că au scumpit benzina şi motorina şi oamenii n-au bani ca să-şi plătească lucrările agricole. Dacă a ajuns şi o butelie de aragaz 320.000 de lei, când metrul cub de gaz este 400.000 de lei, n-ai ce mai zice. E o nenorocire ce se întâmplă cu ţara asta, n-au oamenii cu ce să trăiască şi d-aia mulţi fură!“

Când am plecat de la nea Gheorghe, s-a pus de-o ploicică. Ploicia s-a făcut o ploaie de vară, o răpăială cu clăbuci. N-a ţinut mult, dar m-a udat până la piele. Şi atunci mi-am zis: „Am căutat apa din pământ şi am găsit apa din cer“.

Munca din adâncuri
Atrase de un venit despre care au auzit că este mai bun, multe persoane se înghesuie să devină scafandri militari. Mulţi veniţi, puţini aleşi.
Centrul de Scafandri de la Constanţa se bazează acum pe 200 de militari. La momentul realizării reportajului nostru, unii erau plecaţi la antrenamente, alţii făceau scufundări la mare altitudine în lacul Vidraru, iar alţii erau la Târgu-Mureş, pentru a primi certificare naţională pentru forţele speciale, sau la Mila 18, unde se află în tabăra de supravieţuire.

În biroul căpitanului comandor Cătălin Fleşeriu, şeful de Stat Major de la Centrul de Scafandri, agitaţie mare. Telefoanele sună aproape nonstop. Fie se cere colaborarea pentru o anchetă a poliţiei, fie e nevoie de ajutorul scafandrilor pentru salvarea unor oameni. Tuturor acestor solicitări li se găseşte rezolvarea.
Fiecare armă are deviza pe măsură, iar la scafandrii militari se spune doar “dacă ar fi uşor, oricine ar putea face”. Mulţi vin, puţini rămân însă în această meserie. Cei mai mulţi sunt respinşi încă de la testare sau renunţă pe parcurs, pentru că nu pot ţine pasul la pregătire sau, dacă reuşesc, se pot îndrepta după o vreme spre firmele private de scafandri.

STARTUL MESERIEI. Totul începe cu o vizită medicală mai amplă decât de obicei, examenul psihologic, pregătirea fizică cu o condiţie absolut necesară, înotul şi apoi testarea în barocameră, pentru a se verifica rezistenţa organismului la presiune şi la amestecul de gaze, probe eliminatorii pentru posibilii candidaţi la această meserie. O simplă cădere sau slăbiciune îl elimină pe candidat din această meserie. Laboratorul de hiperbar de la Centrul de Scafandri a fost instalat în 1978 de o firmă franceză, şi de atunci mii de militari testaţi pentru mare adâncime şi-au făcut pregătirea. Instalaţia permite simularea condiţiilor reale de scufundare până la 500 de metri adâncime, explică şeful de Stat Major, cpt. cdor. Cătălin Fleşeriu. Este o metodă mult mai ieftină decât una reală în mare, în hiperbar se pot regla temperatura, lumina şi presiunea.
După trecerea testelor se poate trece la cursul de bază, dar tot la stadiul de scafandru începător, care încă nu are deprinderile necesare să reziste la adâncimi mari. Până la a deveni scafandru luptător e cale lungă şi durează ani buni de pregătire, până când se poate ajunge în forţele speciale sau în rândul scafandrilor deminori.

MAREA OSTILĂ. În adâncuri, mediul este ostil, este întuneric şi este frig. Nu se compară cu turismul subacvatic, unde totul este distracţie şi este mult mai simplu. Totuşi, spune cpt. cdor. Cătălin Fleşeriu, accidente pot apărea şi la câţiva metri adâncime, pentru că, furaţi de peisaj, stau prea mult, se ajunge la criză de aer, iar ieşirea la suprafaţă se face mult prea brusc.
Tot la Centrul de Scafandri sunt brevetaţi şi cei care lucrează în mare cu sudură subacvatică sau lucrări de motaj şi care trebuie pregătiţi pentru a cunoaşte protecţia muncii. Regulile trebuie strict respectate, orele, adâncimea, revenirea la suprafaţă, mai ales când apare amestecul de gaze. Accidentele de scufundare pot fi provocate de embolia gazoasă, bule de azot ce împiedică circulaţia sangvină, care induc şi alte pericole. Munca în echipă de doi este la fel de importantă pe lângă siguranţa de sine a scafandrului, contează atât pe el, cât şi pe coechipier pentru a ajunge cu bine la suprafaţă, din nou la aer.

MISIUNI. Pe lângă hiperbarul de la centru, divizionul de scafandri mai dispune de o astfel de instalaţie şi la bordul navei “Grigore Antipa”, vas ce are nevoie de modernizare, care este aşteptată de cei care se pregătesc la bord.
Printre exerciţiile militare pe care le execută şi cele NATO din ultimii ani, scafandrii militari sunt pregătiţi să intervină la orice solicitare. Au fost mobilizaţi la inundaţiile din judeţ, când au salvat copiii rămaşi blocaţi de viitură pe acoperişul grădiniţei, au ajutat localnici năpăstuiţi, pot fi solicitaţi de poliţie pentru a căuta victime înecate sau obiecte acuzatoare într-o anchetă.

MILITAR SAU PRIVAT . Riscurile sunt la fel de mari şi pentru un scafandru care lucrează la o firmă privată, unde mai mult el trebuie să fie mai bine pregătit pentru a merge în adâncimi. Şcoliţi la Centrul de Scafandri şi în căutarea unui venit care să le asigure un trai mai bun, cei pasionaţi de o meserie grea trebuie să fie la fel de conştienţi că la cea mai mică greşeală îşi pot risca viaţa. “Într-un fel este să mori erou, într-un fel este să mori prost” este o vorbă valabilă în munca de scafandru. Accidentele pot apărea oricând, chiar şi la cea mai mică adâncime, de la 40 de metri, gândeşti altfel, este explicaţia unui manager de firmă privată de scafandri.
Cei care muncesc într-o astfel de meserie au de înfruntat multe provocări. Scafandrii comerciali trebuie să se menţină într-o formă deosebită şi să îşi întreţină deprinderile la superlativ, pentru că sunt solicitaţi mult mai mult să coboare în adâncuri. La fel de valabil în armată, dar şi în privat este că pericole sunt de o parte şi de alta şi la cea mai mică ezitare se poate pierde totul, mai ales viaţa.