Hitler[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ADOLF  HITLER-
3] Nu trebuie sa ne fie frica de judecata istoriei. Cine mai vorbeste astazi de exterminarea armenilor?
2]Generalii cred ca ar trebui sa fim judecati ca in turneele din Evul Mediu. Eu nu am nevoie de cavaleri; am nevoie de revolutionari.
1]Spune o minciuna suficient de tare si suficient de mult si lumea o va crede.
=====
Paula 

Hitler a ordonat crearea unor farfurii zburătoare...

Disperat că va pierde războiul, dictatorul nazist Adolf Hitler a ordonat crearea unor arme secrete pentru a putea balansa forţa armată a aliaţilor la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Una dintre aceste arme secrete era o farfurie zburătoare inscripţionată cu o zvastică care, potrivit unor martori oculari, ar fi survolat fluviul Tamisa în 1944. Se pare că ingeniosul dispozitiv era capabil să zboare 2000 de kilometri, Statele Unite luând şi ele serios în calcul ameninţarea Germaniei, scrie Daily Indiacom.

Farfuria zburătoare ar fi construită în valea Jonas, din centrul Germaniei, unde exista o reţea de tunele secretre, unde se lucra la construcţia armei minune, sub conducerea generaluilui SS Hans Kammler.

Deşi Germania a distrus multe dintre documente, există indicii clare că arma a existat cu adevărat şi au fost construite în jur de 15 prototipuri.
Alte arme secrete ale lui Hitler, cu care acesta încerca să câştige războiul



Şi la baza militară de la Peenemunde, în cel mai deplin secret, oamenii de ştiinţă germani munceau la crearea şi dezvoltarea unor „super-arme", ce trebuiau să aducă victoria Germaniei naziste în cel de-al Doilea Război Mondial. Aici au fost inventate şi testate celebrele rachete ce au îngrozit populaţia Londrei în anii războiului.

Între acestea amintim racheta V-1 care a fost prima rachetă operaţională cu reacţie ce a fost testată la Peenemunde. Putea să transporte o bombă de 850 de kilograme şi avea o autonomie de zbor de 200 de kilometri, fiind lansată cu ajutorul unor dispozitive fixe aflate la sol sau direct din bombardiere.

Adevăratul succes a venit din partea rachetei balistice V-2, ce avea o încărcătură explozivă de 975 de kilograme şi o arie de acţiune de 320 de kilometri. V-2 lovea ţinta cu o viteză de aproape 4.000 km/h.

Panzerkampfwagen VIII Maustrebuia să fie cel mai mare şi mai puternic tanc din istorie. Cu dimensiunile de 10,1 metri lungime, 3,67 metri lăţime, 3,66 metri înalţime vehicolul blindat abia dacă atingea 13 km/h şi necesita mult combustibil pentru a se putea deplasa. Până la sfârşitul războiului existau doar 9 bucăţi.

Messerschmidt 262 a fost primul avion cu reacţie operaţional din dotarea unei armate. S-a dovedit a fi cel mai mare vânător însă limitat din pricina lipsei de kerosen a stat mai mult la sol decât în aer.

Spre deosebire de submarinele nemtesti de dinaintea lui, U-21 folosea sistemul SONAR care ii permitea sa tinteasca navele inamice fara folosirea periscopului, evitand, astfel, deconspirarea.

O copie foarte rara a Mein Kampf semnata de Hitler, scoasa la licitatie
Cea mai rara editie a Mein Kampf semnata de Adolf Hitler va fi scoasa la licitatie pentru 30.000 de lire

Hitler - urmărit 30 de ani de FBI, după sinucidere. Americanii l-au suspectat că şi-a înscenat moartea

„GSP“ transmite de la Olimpiada lui Hitler Lumea sportului interbelic şi presa sportivă a aceleiaşi perioade nu au rămas complet străine faţă de ascensiunea fenomenului totalitar şi faţă de mecanismele sale propagandistice. Italia fascistă şi Germania celui de-Al Treilea Reich au profitat, astfel, de ocaziile oferite de forurile internaţionale, găzduind şi organizând competiţii internaţionale. Inaugurarea JO de la Berlin din 1936 a avut parte de o mediatizare extraordinară, iar Hitler şi-a văzut ţelul atins: găzduirea unei ediţii a Jocurilor Olimpice a atras atenţia întregii lumi asupra regimului său.

Conducătorul fascist al Italiei, Benito Mussolini, avea o pasiune aparte pentru sport, în special pentru fotbal. Astfel că, pentru a-şi promova regimul, a organizat primul Campionat Mondial de Fotbal în Europa (1934). Întreaga competiţie a fost folosită de „Il Duce“ în scop propagandistic, un eventual eşec al reprezentativei peninsulare pe propriul teren fiind de neconceput. De altfel, naţionala de fotbal a Italiei va câştiga competiţia, învingând în finală selecţionata Cehoslovaciei cu scorul de 2-1, pe Stadionul Naţional Fascist din Roma.
Maniera prin care Mussolini a câştigat capital de imagine pe seama acestui eveniment i-a servit lui Adolf Hitler drept sursă de ispiraţie pentru organizarea Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936. Totuşi, politica agresivă a lui Hitler punea sub semnul întrebării disputarea acestui eveniment în capitala germană. Mai mult chiar, respingând caracterul „burghez“ al sportului internaţional, URSS se autoizolase, inventând competiţii proprii. În consecinţă, Internaţionala a III-a urmărea organizarea unei „Olimpiade muncitoreşti“ (cunoscută ca şi „Spartakiada“) la Barcelona, oraşul care pierduse în faţa Berlinului (în 1931) dreptul de a găzdui cea de-a XI-a ediţie a Jocurilor Olimpice. Tentativa bolşevică a eşuat însă din cauza războiului civil din Spania, care a izbucnit chiar în acel an.


Disputa Barcelona-Berlin pentru organizarea JO din 1936 n-a suscitat însă interesul jurnaliştilor de la publicaţia românească „Gazeta Sporturilor“. Cercetând fondurile disponibile din aprilie 1931, anul în care s-a luat hotărârea în favoarea Berlinului, se poate găsi doar un singur articol – şi acela nu de primă pagină – referitor la decizia Comitetului Internaţional Olimpic (C.I.O.) de a acorda respectivul onor capitalei germane. Pornind de la această constatare, se pot emite mai multe ipoteze. Una ar fi lipsa de interes a ziarului faţă de mişcarea olimpică; totuşi, în perioada interbelică, spiritul olimpic stârnea un interes mai mare decât fotbalul. A doua ipoteză ar fi legată de lipsa senzaţionalului din ştire: în acel moment, Republica germană de la Weimar se zbătea într-o severă criză economică şi politică, având un prestigiu scăzut în urma „Marelui Război“. A treia ar fi chiar marea depresiune economică în care se zbăteau mai toate statele lumii, organizarea unei olimpiade fiind mai degrabă o povară decât o onoare.


În anticamera Jocurilor Olimpice, cu Hitler şi Göring


În 1936, la momentul inaugurării Jocurilor Olimpice, situaţia s-a schimbat radical, iar „Gazeta Sporturilor“ dedica spaţii largi festivităţilor din Berlin. Ediţia de sâmbătă, 1 august 1936, deschidea oficial seria relatărilor de la competiţia olimpică, cu articolul „Astăzi are loc la Berlin campionatul mondial de acrobaţii aeriene“. Ştirea, aparent banală, devine interesantă dacă ne gândim la aviaţia cu care germanii aveau să atace Europa. Cităm din articol: „Probele pentru campionat se desfăşoară pe aerodromul dela Tempelhoff de lângă Berlin, în prezenţa cancelarului Hitler, a generalului Herman Göring, vechiu as de războiu, actualmente ministrul aerului, care patronează concursul, corpului diplomatic şi înalţii demnitari ai statului împreună cu multe personalităţi proeminente din lumea aeronautică“. Observăm interesul manifestat de Führer şi de Göring pentru dezvoltarea tehnicii aeronautice şi astfel putem înţelege succesul înregistrat de Luftwaffe în prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial. Faptul că un german „Contele de Hagenburg a câştigat campionatul mondial la acrobaţii aeriene1“ nu ne mai poate deci surprinde. România, reprezentată de locotenentul Alexandru Papană, se clasa a doisprezecea din totalul de 20 de concurenţi.


„Steaguri de zece metri înălţime cu emblema germană flutură în vânt“


Un alt articol din acelaşi număr al gazetei descrie atmosfera din Berlin cu o zi înainte de ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice. Materialul cu pricina oferă perspectiva românească asupra propagandei naziste. Deşi corespondentul ziarului trimis în capitala Reich-ului nu este menţionat la finalul articolului, descrierea Berlinului plin de festivităţi este prea documentată pentru a fi rodul unei preluări de la o agenţie de ştiri externe. La aceasta se adaugă şi perspectiva martorului ocular, fascinat de ceea ce vede: „Berlinul a căpătat un aspect de mare sărbătoare. Afişe multicolore, steaguri ale tuturor ţărilor participante dau oraşului un colorit cum rar s-a mai văzut. Sute de mii de persoane au pornit la Berlin din cele mai îndepărtate colţuri ale Germaniei pentru a admira Capitala, care n-a cunoscut un asemenea entuziasm“. Corespondentul continuă cu descrierea „drumului olympic“: „Începe din faţa fostului palat imperial şi merge până la stadionul olympic. Aspectul acestei artere este impresionant. Mii de steaguri flutură în bătaia vântului. Efectul este într’adevăr sublim, dar mai ales seara când aceste steaguri şi ghirlande sunt iluminate. Pe celebra «Unter der Linden» sunt arborate steaguri din toate oraşele Germaniei. Pariser Platz este înconjurat de 50 de drapele, de opt metri înălţime, aşezate unele lângă altele; oricine îşi poate imagina cu uşurinţă fizionomia acestei pieţe. În continuare, urmează piaţa Marie care are un aspect şi mai minunat decât Pariser Platz; steaguri de zece metri înălţime cu emblema germană flutură în vânt. Accesul pe această «Marie Platz» este imposibil. În faţa acestuia se află un altar din care alergătorul purtând făclia olympică va aprinde pentru a fi dusă la stadion.


Adolf Hitler, la JO de la Berlin din 1936, alături de prinţul italian Umberto (viitorul Umberto al II-lea)

Tribune enorme sunt amenajate pentru spectatori. Bătrânii berlinezi afirmă că nu-şi amintesc ca Berlinul să fi avut vreo dată un astfel de decor. Această sărbătoare sportivă a depăşit în grandoare şi frumuseţe tot ce s-a făcut până în prezent.“ Aparatul propagandistic al regimului nazist se pare că şi-a atins scopul, corespondentul „Gazetei Sporturilor“ fiind pur şi simplu entuziasmat atât de decorarea capitalei, cât şi de entuziasmul germanilor. Surprinzător este faptul că acesta este uluit tocmai de piaţa Marie, unde sunt arborate drapelele Germaniei naziste. Dacă un ziarist român era atât de categoric în aprecieri, putem bănui efectul asupra oamenilor de rând.


Politizarea sportului, o certitudine


În articolul „Azi, la Berlin, inaugurarea solemnă a celei de-a XI-a Olimpiadă“2, Ştefan Radu prefaţează solemnităţile prin câteva reflecţii asupra spiritului olimpic. Prin analogie cu „primăvara popoarelor“ din 1848, autorul foloseşte pentru Jocurile Olimpice o sintagmă asemănătoare: „Olympiadele moderne, aceste primăveri ale omenirei“. Adaugă apoi că acestea se bazau pe caracterul de „comprehensiune internaţională, pe o loialitate în raporturile internaţionale, pe pacea între tineret“, fiind „cele mai splendide ocaziuni de măsurare a forţelor fizice şi morale între deosebitele naţiuni“. Într-o Europă măcinată de tensiuni revizioniste, această competiţie se dorea a fi o sărbătoare a prieteniei, a valorilor naţionale, menită să aducă fair-play-ul în relaţiile politice internaţionale.
Contele Henri de Baillet-Latour, preşedintele în exerciţiu al Comitetului Internaţional Olimpic, credea şi el în efectul pacificator al evenimentelor sportive cu impact mediatic global: „Jocurile olimpice nu sunt numai serbările la cari se invită cei mai buni atleţi ai lumei, pentru a pune în uimire spectatorii prin prestaţiile lor, ci sunt mai ales un mijloc de a te servi de sport ca de un lanţ de unire între toate popoarele“. Berlinul, centru al revizionismului european şi adversar al sistemului de la Versailles, era chemat a fi „locul de întâlnire al tuturor naţiunilor şi punctul de plecare a unei antante cordiale fără de care pacea nu se poate realiza“. Afirmaţia preşedintelui C.I.O. este interesantă prin subînţelesurile ei. Ştiindu-se că Antanta cordială adusese încheierea unor dispute milenare între Marea Britanie şi Franţa, Henri de Baillet-Latour se referea acum la divergenţele franco-germane şi propunea copierea modelului de parteneriat franco-britanic. Prin discursul său, Baillet-Latour se punea într-o postură delicată, din cauză că însuşi fondatorul C.I.O., Pierre de Coubertin, susţinuse caracterul apolitic al organizaţiei. Dar ce mai conta un astfel de „abuz“, când politizarea sportului era deja o certitudine? Baillet-Latour încerca să oprească o bombă cu ceas, ce urma să explodeze într-un viitor apropiat.


Hitler: „Trebuie să uităm în jurul flăcării olimpice toate duşmăniile“


„Gazeta Sporturilor“ din 3 august 1936 titrează pe prima pagină: „Olimpiada a XI-a s-a inaugurat într-o atmosferă de entuziasm formidabil“. Articolul semnat cu pseudonimul Ligdo surprinde ceremonialul în toată complexitatea sa, făcând o radiografie a ritualurilor politice naziste cu aplicaţie specială pe domeniul sportului. La ceremonia desfăşurată pe „Olympiastadion“ (construit special pentru JO din 1936) au participat 100.000 de oameni. Şi, conform aceluiaşi autor, stadionul era ocupat până la ultimul loc încă de la ora 15.00.
Senzaţionalul ştirii constă în relatarea detaliată a evenimentelor: „În loja oficială sunt prezenţi personalităţile de marcă ale ţării gazdă în frunte cu cancelarul Hitler. Sunt prezenţi de asemenea principii moştenitori Paul al Greciei şi Umberto al Italiei. În momentul când cancelarul Hitler îşi face apariţia, muzicile militare intonează cele două imnuri naţionale germane şi apoi marşul jubiliar al lui Richard Wagner... După Izlanda, urmează echipa Italiei, bineînţeles în cămăşi negre... Canada a venit cu 70 de atleţi şi 30 de atlete. Hainele lor de culoare roşie (rubin) stârneşte (sic!) admiraţie. În faţa lojei salută ridicând braţul drept... Ar urma Spania însă o telegramă primită chiar în cursul zilei de azi din partea comitetului a explicat absenţa ei... ca defilarea să fie închisă de echipa gazdă Germania, îmbrăcată complet în alb. Germanii defilează în sunetele imnului naţional, iar asistenţa cântă cu muzica militară... După ce d. Baillet-Latour, preşedintele comitetului internaţional olimpic, rosteşte câteva cuvinte, d. Lewaldt, subsecretar de stat al sporturilor din Germania, roagă pe cancelarul Hitler să deschidă oficial cea de-a XI-a olimpiadă. În cuvântare, Führerul spune între altele: «Peste câteva clipe se va aprinde focul olimpic din flacăra adusă de cea mai formidabilă ştafetă care a fost vreodată din ţara de baştină a acestor jocuri. Trebue să uităm în jurul flăcării olimpice toate duşmăniile cari – independent de voinţa noastră – ne copleşesc... Eu cu 50 de primăveri în spate vă spun vouă, tineret din toată lumea, Bine aţi venit şi declar Jocurile Olimpice deschise»... Muzica militară cântă câteva compoziţii ocazionale de Heger, când soseşte cu flacăra olimpică Louis Spiridon, învingătorul primului marathon dela Atena (1896). Aparatele de filmat şi fotoreporterii se îndreaptă spre altarul dela poarta principală a stadionului, spre a imortaliza această flacără. În acest timp, ramura de măslin adusă cu flacăra olimpică din Grecia este înmânată de venerabilul Louis Spiridon cancelarului Hitler. Steagurile naţiunilor sunt ridicate şi purtătorii înaintează spre a depune jurământul. Fostul campion de haltere al Germaniei, Esmayer, rosteşte cuvintele jurământului cu mâna pe drapelul german. Este un moment de înălţătoare solemnitate. Toată asistenţa este în picioare“.


Cum a folosit Führerul Jocurile Olimpice în propriul avantaj



Orchestrarea manifestaţiei este demnă de aparatul propagandistic al celui de-Al Treilea Reich. De la discursul lui Hitler şi până la ceremonialul aprinderii flăcării olimpice, întâlnim diferite forme de exaltare a regimului nazist. Ligdo subliniază semnificaţia culorii uniformelor italiene cu o lejeritate şi o obişnuinţă debordantă, ca şi cum „Cămăşile Negre“, organizaţia paramilitară a Partidului Fascist Italian, erau o prezenţă obişnuită în viaţa cotidiană. Nu trebuie omis nici zelul delegaţiei canadiene, singura (conform relatării) care, în momentul trecerii pe lângă tribuna oficială, a executat forma de salut nazistă. Pentru a-şi definitiva „opera“, Führerul comandase unei echipe mixte germano-americane filmarea evenimentului3 şi prezentarea lui în toate oraşele importante ale lumii.

Jesse Owens, câştigător al probei de săritură în lungime, salutând steagul american în momentul intonării imnului. Tânărul american de culoare a câştigat patru medalii de aur la JO de la Berlin şi a impresionat audienţa; aceasta, în condiţiile în care Hitler dorea să folosească jocurile pentru a dovedi supremaţia rasei ariene

Cancelarul mizase pe o carte câştigătoare, Jocurile Olimpice disputate în Germania atrăgând atenţia întregii lumi asupra regimului său. Investiţiile enorme în infrastructură şi dirijarea întregii societăţi germane spre îndeplinirea misiunii mesianice a Führerului fascinau mapamondul. Se tot vorbea de „miracolul“ german şi de regenerarea acestei naţiuni, de renaşterea Germaniei ca o pasăre Phoenix din propria cenuşă. Cumva premonitoriu, disputa armată dintre Germania nazistă şi S.U.A. a fost prefigurată de întâlnirile sportive de la Jocurile Olimpice. Rezultatul a fost totuşi diferit de cel al războiului mondial, la finalul competiţiei, învingătoare pe echipe fiind reprezentativa celui de-Al Treilea Reich. Era încă un pretext de a se ridica în slăvi superioritatea ariană, subiect atât de drag lui Hitler.
Păstrând în paginile sale importante informaţii despre felul cum orchestrau naziştii evenimentele sportive, „Gazeta Sporturilor“ este un studiu de caz extrem de util pentru înţelegerea propagandei sistemului totalitar. Un alt sistem totalitar, comunismul, avea să facă dispărută gazeta zece ani mai târziu. Anul 1946 aducea, astfel, cu sine începutul organizării sportive de tip sovietic. Uniunea Federaţiilor Sportive din România (UFSR) şi „Gazeta Sporturilor“ erau desfiinţate, Organizaţia Sportului Popular (O.S.P.) şi cotidianul „Sportul Popular“ devenind promotorii sportului de masă în România postbelică.



„Gazeta Sporturilor“ în anii interbelici


Primul număr al „Gazetei Sporturilor“ a apărut duminică, 14 septembrie 1924. Redacţia şi administraţia ziarului, în primii ani de apariţie, se găseau pe „Strada Parlamentului No. 2, Bucureşti (Palatul Soc. An. Eminescu)“, acestea fiind amplasate ulterior pe „Strada Inginer Anghel Saligny No. 2 ~ Bucureşti“. Partea stângă a primei pagini era rezervată editorialului, scris, de obicei, de „Prim redactorul N. Papagheorghe“. În partea centrală a acestei pagini era plasată ştirea cea mai importantă a zilei, iar în dreapta şi sub ştirea centrală erau materialele secundare. Ordinea apariţiei articolelor nu era întâmplătoare, acestea fiind grupate în rubrici ce deserveau anumite ramuri sportive. De exemplu, studiind numere din anii 1924, 1931 şi 1936 ale „Gazetei Sporturilor“, putem afla informaţii din automobilism, rugby, ciclism, atletism, box, aviaţie, vânătoare (în pagina nr. 2), „football“ (pagina 3) şi şah (pagina 4). Alte rubrici prezente pe tot parcursul perioadei interbelice au fost Tribuna Liberă (pagina 2), Poşta Redacţiei (pagina 3), Memento (Teatru, diverse, reperele creştin-ortodoxe ale zilei) şi Probleme de actualitate: Şcoala şi sportul.


Interesul pentru sport şi transformarea acestuia într-un spectacol dădeau „Gazetei“ şansa de a câştiga tot mai mulţi cititori. Amploarea fenomenului reiese şi din povestea atletului finlandez Paavo Nurmi (9 medalii de aur şi 24 de recorduri mondiale doborâte – „vedeta“ JO de la Paris, 1924) care „a fost primit cu osanale, ca un adevărat erou, când s’a întors copleşit de glorie în ţara natală. Universitatea din Helsingfors i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa şi din iniţiativă privată s-au adunat fondurile necesare ridicărei unei statui neîntrecutului alergător, care în curând îşi va putea admira simbolul nemurirei sale“. Astfel, „curentul s-a generalizat, a coprins toate ţările fără nici o excepţie şi din fericire şi la noi câştigă pe zi ce trece în extensiune“, după cum afirmă echipa redacţională. „Cu prilejul Jocurilor Olimpice, pe stadioanele Parisului s-au perindat legiuni întregi de sportsmeni, reprezentând speranţele diferitelor popoare. A fost o sărbătoare sportivă cum rar s-a văzut, iar entuziasmul provocat de victorii a avut răsunet îndepărtat“(articolul „Cuvânt înainte“, „Gazeta Sporturilor“, 14 septembrie 1924).

Hugo Boss, croitorul lui Hitler
Istoria firmei Hugo Boss AG a început în 1924. Fondatorul ei a trecut de la confecţionarea hainelor pentru poliţişti şi poştaşi la uniformele naziste.

Boss. Hugo Boss


Una dintre cele mai faimoase mărci vestimentare pentru bărbaţii neîndurători, hotărâţi, decişi, superiori, cu atitudine de şefi. Stil care ar putea însă proveni din păcatul originar al firmei: acela al legăturilor primejdioase cu hitleriştii.

Firma Hugo Boss AG a fost înfiinţată în 1924 la Metzinger, un mic orăşel la sud de Stuttgart. Iniţial, în ateliere se confecţionau uniforme pentru poliţişti şi pentru poştaşi. Afacerea nu mergea prea bine, iar climatul economic din Germania acelor timpuri, imediat după Primul Război Mondial şi Pacea de la Paris (1919) – adică la începutul declinului economic german care l-a propulsat pe Hitler la putere – a adus firma în pragul falimentului. Ca urmare, patronul trebuia să găsească soluţii de supravieţuire pe timp de criză. Hugo Ferdinand Boss şi creditorii lui încheie în 1931 o înţelegere, în urma căreia firma de confecţii rămâne cu doar şase maşini de cusut. Patronul încearcă să repornească afacerea. Coincidenţă sau nu, vântul începe să sufle în pânzele afacerilor croitorului Hugo Boss o dată cu înscrierea sa în Partidul Naţional Socialist, în acelaşi an. Boss devine şi unul dintre susţinătorii financiari ai SS. Nu există însă nicio dovadă că ar fi aderat cu-adevărat la doctrina nazistă.


Păcatele tinereţii


Hugo Ferdinand Boss a afirmat mai târziu că s-a alăturat naziştilor atras de promisiunile de a scăpa de faliment şi pentru că se simţea cumva exclus din sânul Bisericii Evanghelice. După 1931, el intră în mai multe asociaţii fasciste culegând şi beneficiile care decurg din acest lucru: vânzările lui cresc de la 38.260 RM (Reichsmark) în 1932, la peste 3.300.000 de RM în 1941, în vreme ce profiturile se majorează în aceeaşi perioadă de la 5.000 la 241.000 RM.



(Heinrich Himmler (dreapta), comandantul suprem al SS, în februarie 1934, purtând o uniformă SS tipică, creată în atelierele firmei lui Hugo Ferdinand Boss)


Deşi Hugo Boss pretindea, într-o reclamă din 1934/1935, că a fost creator al uniformelor naziste încă din 1924, furnizor oficial devine în anii 1928-1929. Firma confecţionează uniforme pentru SA (Sturmabteilung, organizaţie paramilitară nazistă care a jucat un rol esenţial în ridicarea la putere a lui Hitler în anii 1920, supranumiţi „Cămăşile brune“), SS (Schutzstaffel, braţul înarmat al Partidului Naţional Socialist), Hitlerjügend (Tineretul hitlerist), NSKK (Nationalsozialistisches Kraftfahrkorps – Divizia motorizată nazistă) şi alte organizaţii de partid.


(Ilustraţii din lucrarea Organisationsbuch der NSDAP, 1937, care înfăţişează diferite tipuri de uniforme naziste. În prim-plan, uniformele SS)

Muncă forţată a prizonierilor


Istoricii notează că, pentru a acoperi cererile de uniforme din ultimii ani de război, Boss a folosit munca a circa 40 de prizonieri şi aproximativ 150 de sclavi din statele baltice, Belgia, Franţa, Austria, Polonia şi URSS. Aceleaşi surse notează că directorii companiei erau îndrăgostiţi de nazism şi că Hugo Boss ar fi avut în apartamentul său, în 1945, o fotografie a lui cu Hitler.

Chemat să se justifice în 1946, după încheierea războiului, în timpul aşa-numitelor procese de denazificare, el fiind convocat pe baza apartenenţei sale la partid, a finanţelor vărsate în conturile SS şi a uniformelor croite pentru partidul nazist chiar şi înainte de 1933, anul în care Hitler a preluat puterea şi a ajuns cancelar, Boss a fost considerat atât activist, cât şi susţinător şi beneficiar al nazismului. Pentru toate acestea, el a plătit preţul: i s-a luat dreptul de vot, i s-a interzis să conducă afaceri şi a fost amendat cu suma uriaşă pe atunci de 100.000 de mărci. Supravieţuieşte doar doi ani acestui scandal (moare în 1948); afacerea sa merge însă mai departe.


Scandalul din 1997


Dar blestemul nazist însoţeşte firma lui Boss ca un nor negru; aceasta suferă o nouă lovitură de imagine în 1997, când compania apare pe lista firmelor nemţeşti care au colaborat cu hitleriştii. Acest fapt declanşează un torent de dezvăluiri în legătură cu implicarea lui Boss alături de nazişti. „Fireşte că tatăl meu a făcut parte din Partidul Naţional Socialist“, a spus fiul lui Hugo Boss, Siegfried Boss, care avea 83 de ani în momentul izbucnirii noului scandal. „Dar cine nu era nazist pe atunci? Întreaga industrie lucra pentru armata nazistă“, mai afirma acesta, citat de revista austriacă „Profil“. În ajunul declanşării scandalului, Monika Steilen, purtătoarea de cuvânt pentru Hugo Boss AG, declară: „Fabrica de îmbrăcăminte fondată de domnul Hugo Boss a produs obiecte vestimentare şi credem că şi uniforme SS... În această privinţă nu avem arhive în companie şi încercăm la ora asta să vedem ce s-a întâmplat. Este prima dată când auzim de această istorie“.



(Uniforme NSKK, Divizia motorizată nazistă şi uniforme Sturmabteilung-SA)

Pentru a-şi arăta buna credinţă în elucidarea acestui aspect şi a demonstra că acceptă să poarte pe umeri crucea îmbârligată nazistă, compania a finanţat cercetările unui istoric – Elisabeth Timm. Nu era, de altfel, prima firmă care făcea acest lucru. Companiile Allianz şi Căile Ferate Germane brevetaseră deja modelul. Descoperirile lui Timm nu au fost însă pe placul conducerii companiei Hugo Boss AG.

Drept urmare, firma a refuzat să-i mai publice cartea. De ce, dacă au comandat un studiu, acum nu mai vor să-l publice?, se întreba pe-atunci Christophe Bourdoiseau, în revista „Le Point“. „Pentru că este foarte jenant“. Informaţiile arătau că Boss şi-a construit, de fapt, averea croind uniformele naziştilor şi ale tinerilor hitlerişti. Şi mai mult decât atât. Elisabeth Timm, cu care firma Hugo Boss a rupt relaţiile imediat ce aceasta s-a adresat presei, a demonstrat cu claritate că firma a folosit munca forţată a polonezilor şi francezilor. Timm s-a plâns că întreprinderea nu a lăsat-o să cerceteze arhivele, pretinzând că acestea nu există. „Cu toate acestea mi-au oferit un certificat în legătură cu achiziţionarea unui teren la începutul anilor 1940“, a declarat atunci Timm.


Preşedintele german cere iertare în numele ţării sale


După numai doi ani, în 1999, firma, alături de alte companii germane, e chemată în judecată de avocaţi americani din New Jersey, pe motiv că a folosit munca forţată în timpul războiului. În decembrie 1999, guvernul german şi avocaţii americani ai evreilor ajung la o înţelegere în cadrul căreia firmele nemţeşti şi guvernul de la Bonn au acceptat să plătească în solidar 5,1 miliarde de dolari pentru a compensa munca sclavilor folosiţi de germani în Al Doilea Război Mondial. Compania Hugo Boss a acceptat să verse în acest fond o sumă de, se zice, 752.000 de euro.

Cu acel prilej, preşedintele Germaniei, Johannes Rau, a adăugat înţelegerii financiare şi scuze oficiale şi publice spunând: „Îi omagiez pe toţi cei care au suferit din pricina sclaviei şi a muncii forţate sub guvernarea germană. Şi, în numele Germaniei, le cer iertare. Suferinţa lor nu va fi uitată“.


Înapoi la origini


După moartea lui Hugo Boss, fabrica s-a întors la confecţionarea uniformelor pentru poliţişti şi poştaşi.
Primele costume marca Hugo Boss au fost produse în anii 1950. În 1967, nepoţii lui Hugo Boss, Uve şi Jochen, au preluat conducerea companiei şi au început să o transforme în ceea ce este ea astăzi. Ei au schimbat strategia de marketing şi numele companiei în Boss. Între 1960 şi 1970, produsele Boss devin sinonime cu accesoriile şi costumele de lux pentru bărbaţi. În 1970, marca devine una exclusiv masculină. Imaginea promovată este aceea a unui bărbat puternic, sigur pe el, cu o atitudine superioară, de şef, iar simbolul ei devine actorul american Sylvester Stallone.

În 1990, o dată cu schimbările intervenite în modă, brandul se orientează către îmbrăcămintea casual şi sport, foarte diferită de costumele sofisticate şi foarte la modă din trecut, iar firma se rebranduieşte din Boss în Hugo Boss. În prezent, compania are mai mult de 6.000 de magazine în lume şi operează trei branduri diferite: Boss, Hugo şi Baldessarini.

În 1993, Hugo Boss AG îşi diversifică activitatea, introducând pe piaţă un tip de colonie pentru bărbaţi şi, în acelaşi timp, lansează şi o linie vestimentară pentru femei cuprinzând topuri, rochii, lenjerie şi încălţăminte. Brandul a rămas însă centrat pe îmbrăcămintea masculină: costume, dar şi pantofi, cămăşi, jeanşi, cravate şi sandale. Cravatele marca Hugo Boss, celebre pe piaţa modei, au un design simplu şi sunt confecţionate din cele mai bune materiale, de regulă din mătase italienească.


Cariera postbelică a modei uniformelor naziste



(Prinţul Harry s-a aflat pe prima pagină a ziarelor din lumea întreagă după ce a purtat la o petrecere o uniformă a trupelor Afrika Korps, dar şi o banderolă cu svastică pe braţ )

Chiar dacă marca Hugo Boss nu a mai făcut după Al Doilea Război Mondial uniforme naziste, ba chiar a încercat să-şi ascundă păcatele tinereţii, stilul s-a evidenţiat în subcultura punk a anilor 1970. Cântăreaţa Siouxsie Sioux şi formaţia The Banshees purtau în mod frecvent banderolă cu zvastică şi haine militare naziste. Prinţul Harry, unul dintre nepoţii reginei Elizabeta a II-a a Marii Britanii, a fost criticat în 2005 pentru că a purtat în timpul unei petreceri o uniformă a trupelor expediţionare din Africa în Al Doilea Război Mondial; Harry avea pe braţ şi o banderolă cu svastică. Ulterior, prinţul şi-a cerut scuze public.

Confesiunile ultimului supravieţuitor din BUNCĂRUL LUI HITLER: "L-am văzut pe Hitler prăbuşit cu capul pe masă. Eva Braun zăcea pe canapea, cu capul îndreptat spre el"

Marile greşeli ale lui Hitler
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marile-greseli-ale-lui-hitler

Prin surprinzătoarele victorii obţinute în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, Hitler a ajuns să fie considerat, şi să se vadă el însuşi astfel, drept un strateg genial. După remilitarizarea Renaniei din 1936, anexarea Austriei din 1938, anexarea regiunii sudete din Cehoslovacia în 1939 – acţiuni care nu au atras nicio acţiune punitivă din partea Occidentului – judecata aparent fără de cusur a Fuhrer-ului a hrănit convingerea că Germania avea în frunte un lider providenţial şi invincibil. De fapt, adăugând puterii dictatoriale un caracter instabil predispus la decizii pripite, rezultatul a fost că Hitler a luat hotărâri care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi de fapt în favoarea Aliaţilor. Unele decizii ale lui Hitler din momente cheie ale războiului s-au întors împotriva lui şi i-au grăbit sfârşitul.

Declaraţia de război împotriva Statelor Unite

Pe 8 decembrie 1941, preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, s-a prezentat în faţa Congresului penru a obţine declararea războiului împotriva Japoniei. Germania nu a fost nici măcar menţionată, căci la momentul respectiv SUA nu aveau niciun motiv oficial de a declara război lui Hitler. În ciuda faptului că Roosevelt era conştient de faptul că Germania era prima ţară care trebuia învinsă, Congresul american e singurul în măsură să declare război. Spre norocul lui Churchill, care se baza pe intervenţia Americii, la patru zile după atacul de Pearl Harbor, Hitler a declarat război Statelor Unite.

Deşi Germania era, la momentul respectiv, blocată în războiul împotriva englezilor şi al sovieticilor, Hitler nu a ezitat în a deschide conflictul cu o ţară care era capabilă să producă anual mai multă muniţie decât o făcea Germania în 5 ani. Motivul din spatele acestei decizii reprezintă şi azi un mister. Hitler era conştient de potenţialul economic al Americii, chiar scrisese despre asta în Mein Kampf. Totuşi, el nu credea şi în potenţialul militar al americanilor. În plus, se baza pe faptul că un răboi împotriva Japoniei ar fi slăbit puterea americană astfel încât aceasta să nu mai fie o ameninţare pe frontul european.

Dunkerque

În 1940, Hitler avea suficientă putere pentru a câştiga războiul pe frontul din vest şi de a-i elimina nu doar pe francezi, dar şi pe englezi. În mai 1940 au început operaţiunile împotriva Franţei, iar 10 zile mai târziu tancurile germane erau la nici 50 km de Canalul Mânecii. Armata franceză, luată complet prin surprindere, nu a putut face faţa ofensivei.

Pe 23 mai, armata germană era foarte aproape de portul Dunkerque. Capturarea acestui oraş ar fi însemnat blocarea forţelor britanice în Franţa, deci o foarte imporantă victorie împotriva lui Churchill. Comandantul trupelor germane, Walter von Brauchitsch, a ordonat asaltul oraşului, dar Hitler a intervenit şi a anulat ordinul. Indiferent care au fost motivele din spatele acestei decizii, aceasta le-a permis britanicilor să întârească apărarea oraşului şi să retragă trupele. Marina Regală a retras din Franţa peste 300.000 de soldaţi, printre care şi 118.000 de soldaţi francezi, belgieni şi olandezi.

Deschiderea celui de-al doilea front

După ce nu a reuşit să supună Marea Britanie, deci să câştige lupta pe fronul de vest, Hitler s-a lansat într-o nouă şi periculoasă aventură: războiul împotriva Uniunii Sovietice, început în iunie 1941. Cu doar două decenii în urmă Germania purtase un război pe două fronturi şi suportase consecinţele devastatoare, astfel că rămâne o enigmă de ce Hitler a ales să rişte acelaşi demers. Pierderea bătăliei împotriva URSS a fost, la rândul ei, cauzată de alte câteva greşeli fatale.

În primul rând, nu a reuşit să cucereasă Moscova. Liderii militari germani ştiau că esenţa succesului era viteza, astfel că au lansat o ofensivă rapidă. La început, armata germană părea că duce o luptă promiţătoare. A câştigat bătălia de la Smolensk şi au fost luaţi prizonieri peste 200.000 de soldaţi sovietici, iar drumul spre Moscova era liber. Era nevoie doar de o ofensivă la fel de rapidă şi puternică împotriva capitalei.

Mai mult decât un obiectiv strict politic, Moscova era centru de putere al Partidului Comunist, un centru industrial major şi, cel mai important, punctul de legătură a aproape tuturor liniilor feroviare din URSS. Dacă Moscova cădea, sovieticii ar fi fost practic blocaţi din punct de vedere al comunicaţiior. Însă Hitler a schimbat direcţia strategică a trupelor sale. În loc să-şi concentreze forţele asupra Moscovei, la sfârşitul lunii august a ordonat ca o parte a trupelor din est să se concentreze în sud, motivând că resursele naturale ale Ucrainei şi petrolul din Caucaz trebuiau neapărat aduse în posesia Germaniei.

Când drumul spre Moscova a fost reluat pe 2 octombrie, germanii pierduseră o lună preţioasă. Combinaţia dintre rezistenţa aproape încăpăţânată a ruşilor, extinderea exagerată frontului şi vremea potrivnică au făcut ca ţinta armatelor germane să fie pierdută. La sfârşitul lui noiembrie, operaţiunea a fost anulată când avangarda germană era la doar 35 km de Moscova. Două săptămâni mai târziu, ruşii au lansat contraofensiva, şi deşi iarna nu i-a învins pe germani (aşa cum a păţit Napoleon în 1812), trupele lui Hitler au suferit numeroase pierderi, au pierdut definitiv şansa de a ocupa Moscova, iar războiul în est, care ar fi trebuit – credea Hitler – să se termine la fel de repede ca cel împotriva Franţei – s-a prelungit.

Supraevaluarea Stalingradului

Totuşi, germanii nu pierduseră frontal. În primăvara şi vara anului 1942, Wehrmachtul a lansat o nouă ofensivă pentru resursele petroliere din Caucaz. Din nou, o serie de decizii proaste ale lui Hitler au pecetluit armata germană şi a înclinat balanţa războiului împotriva Germaniei.

Hitler s-a lăsat atras într-o bătălie inutilă pntru o ţintă exclusivă politică şi fără importanţă stategică: Stalingrad. În loc să se concentreze pe resursele de petrol, şi-a divizat forţele, trimiţând o parte a trupelor în sud, către Baku, iar cealaltă parte spre Stalingrad. Divizie după divizie a pierit în dezastrul de la Salingrad. Deşi au reuşit să cucerească, cu greu, o bună parte din oraş, contraofensiva sovietică i-a luat prin surprindere, iar trupele germane au fost în cele din urmă încercuite. Armata s-a predat pe 2 februarie, după ce pierduse 750.000 de soldaţi.

Miza de la Kursk

În pofida pierderilor de la Stalingrad, germanii şi-au recuperat o parte din forţe. Pentru a putea negocia, în caz de pierdere a războiului, o pace relativ favorabilă, trebuiau să întârească fortificaţiile şi să organizeze contraofensive în forţă. În schimb, Hitler a rămas fixat pe ideea unei ofensive puternice pe timpul verii îndreptată împotriva oraşului Kursk, unde spera să îi încercuiască pe ruşi sau, cel puţin, să le spargă liniile de apărare pentru a permite continuarea ofensivei în est.

Dacă bătălia de la Stalingrad demonstrase că Hitler nu avea să câştige războiul, bătălia de la Kursk a dovedit că îl va pierde. Conştienţi de pregătirile intense organizate de ruşi în jurul oraşului, mulţi generali germani erau reticenţi cu privire la atac. Totuşi, Hitler – care nici el nu era prea sigur de izbândă – a hotărât să continue.

Timp de 10 zile armata german a înaintat şi, pentru un timp, părea că toate pierderile nu fuseseră în van. Ultima linie sovietică a fost ruptă, dar comandantul rus Georgi Zhukov a introdus în joc trupee de rezervă şi a câştigat bătălia.

Neglijarea Africii

Pe când germanii pierdeau bătălia de la Kursk, forţele Aliate cucereau Sicilia şi plănuiau invazia din Italia. Încă din 1941, comandantul forţelor germane din Nordul Africii, Erwin Rommel, condusese operaţiuni de succes acolo. Deşi Hitler a fost mereu reticent în a trimite trupe suplimentare în Africa, Rommel şi-a făcut o reputaţie din a câştiga bătălii în care era mereu în inferioriate numerică.

Abia după înfrângerea de la El Alamein şi succesul Aliaţilor în vestul Africii de Nord – în noiembrie 1942 – Hitler s-a decis brusc să întârească armata condusă de Rommel. Zecii de mii de soldaţi au fost trimişi în Tunisia, dar decizia a venit prea târzi, după ce toate şansele de victorie dispăruseră. Aproximativ 230.000 de soldaţi ai Axei s-au predat la Tunis în mai 1943, inclusiv legendara Afrika Korps a lui Rommel, veterani de care Germania ar fi avut nevoie în lupta pentru Europa.

La începutul lui 1941, generalii germani şi Hitler ştiau că bătălia pentru Europa Occidentală avea să înceapă curând. Hitler a prezis că Normania avea să fie locul de început al invaziei Aliate, dar nu a acţionat concret în acest sens. Până în ultimul moment, Fuhrerul a bănuit că Normandia era doar planul secundar şi că adevărata ţintă a Aliaţilor ar fi fost regiunea Pas-de-Calais. Trimiterea trupelor în Normandia ar fi făcut ca aliaţii să aibă mult mai mult de suferit, dar din nou Hitler s-a decis prea târziu. Când a ordonat ca frontul din Normania să fie păstrat cu orice cost, nu a făcut altceva decât să-şi slăbească trupele care nu au mai putut ulterior să apere graniţa Germaniei şi să împiedice invazia aliată pe teritoriul german.

Nu în ultimul rând, luarea unor decizii corecte ar fi putut salva Germania de est de anii ocupaţiei sovietice. Până la sfârşitul anului 1944, Aliaţii erau aproape de a invada ţara atât din est, cât şi din vest. Deşi trupele germane erau departe de a fi suficiente pentru a rezista, dacă Hitler ar fi trimis măcar o parte a diviziilor în est, i-ar fi putut bloca pe sovietici până când Aliaţii ar fi ocupat cea mai mare parte a Germaniei. Dar Hitler nu s-a gândit la asta. A lansat o ofensivă într-un punct mai slab al frontului american – în Mţii Ardeni, dar fără rost.

În cele din urmă, e surprinzător faptul că, în ciuda atâtor decizii proaste, Germania a rezistat 6 ani unei coaliţii alcătuite din cele mai puternice ţări din lume. Meritul îl are armata germană, care a dat dovadă de o remarcabilă forţă de recuperare pe tot parcursul războiului. Chiar şi în 1945, armata, deja foarte slăbită, a reuşit să provoace pierderi importante aliaţilor. Dar totul era în zadar – rezistenţa pe câmpul de luptă nu putea depăşi ordinele venite sus. Chiar şi în ultimele momente, Hitler nu a acceptat ca trupele sale să se predea, dând ordin generalilor săi să lupte până la ultimul om.

Lumea văzută prin teleobiectiv. Hitler, interesat de performanţele sportive ale GermanieiCamera foto






Fosta înotătoare franceză Therese Blondeau a prezentat albumul oficial al olimpiadei din 1936 de la Berlin, cu fotografia şi autograful original al lui Hitler. Blondeau povesteşte cum Hitler a asistat la aproape toate antrenamentele sale, înaintea confruntărilor cu sportivii germani.

A fost executat travestitul care-l imita pe Hitler

Dupa 27 de ani petrecuti in inchisoare, inainte sa fie executat cu o injectie letala, Frank Spisak a luat ultima cina: spaghete, salata, tort de ciocolata si o cafea. Detalii»

Puterea lui Hitler – între propagandă şi poliţie...
Adolf Hitler este un nume care şi astăzi stârneşte spaimă şi oroare. Chiar şi azi, după mai bine de 60 de ani de la acele evenimente, lumea încearcă să-şi explice cum a fost posibil ca un om fără o pregătire, fără o educaţie, un om fără mari posibilităţi atât intelectuale, cât şi materiale, un om care practic vagabonda prin Viena antebelică, să ajungă să conducă statul german şi să pună în practică o politică rasială, criminală, care a dus la o nouă deflagraţie mondială şi la moartea a milioane de oameni. Pentru a înţelege mecanismele prin care el a reuşit să acapareze puterea, trebuie să studiem mijloacele prin care el a izbutit să se facă ascultat, în speţă propaganda nazistă, precum şi teroarea instituită de poliţia sa secretă, în speţă SS.

Doctrina ideologică nazistă
Ca o definiţie, se poate spune că propaganda face parte din “războiul psihologic“, fiind instrumentul prin care nazismul se opune lumii nenaziste, iar teroarea desfăşurată de poliţia nazistă reprezintă în fapt forma de guvernare, căci naziştii nu omorau mari personalităţi ale lumii politice, ci pur şi simplu omorau mici funcţionari socialişti sau membri ai partidelor opuse, arătând astfel populaţiei că era foarte periculos să fii un simplu membru într-un partid, altul decât cel nazist .
Se poate spune că propaganda şi teroarea au reprezentat 2 aspecte ale aceluiaşi fenomen: astfel, acolo unde nazismul stăpânea absolut, propaganda era înlocuită cu îndoctrinarea, iar teroarea era folosită nu pentru a speria oamenii, ci pentru a realiza constant aceste doctrine ideologice. Propaganda se adresează acelor segmente ale populaţiei care nu fuseseră îndoctrinate suficient. În cadrul nazismului trebuie făcută astfel o distincţie între doctrina ideologică adresată celor iniţiaţi şi propaganda adresată “publicului larg “, mai ales în perioada în care mişcarea nu acaparase puterea şi avea nevoie de noi şi noi susţinători, în condiţiile în care doar elitele şi plebea s-ar fi lăsat atraşi de dezlănţuirea nazismului, iar marea masă a populaţiei trebuia convinsă prin mijloace propagandistice.

Propaganda
Revenind la propagandă, trebuie menţionat că nu i se pot nega lui Hitler meritele în organizarea acesteia, mai ales că avea o pregătire solidă în acest domeniu, el luptând în timpul Primului Război Mondial ca membru al secţiei de propagandă.
Când ne referim la propaganda nazistă, noi putem vorbi de fapt de mai multe tipuri de propagandă: o propagandă a liderului infailibil, o propagandă a puterii şi mai ales o propagandă a antisemitismului .
Mai mult, la măsuri propagandistice concrete, pot fi amintite, pe lângă desfiinţarea partidelor opuse, şi înfiinţarea în martie 1933 a unui Minister al Culturii şi Propagandei sub conducerea lui Goebbels. Acesta va controla întreaga viaţă publică germană, înţelegând prin aceasta presa, radioul, cinematografia, editarea, precum şi reuniunile publice.
În acelaşi an este înfiinţată şi Camera Culturii care supraveghea artiştii şi intelectualii, responsabilă printre altele şi de ordonarea arderii cărţilor lui Voltaire, Marx, Freud, Reich, Rolland. Se ajunge ca studenţii din Berlin să ardă zeci de mii de volume, autori şi artişti ca: Mann, Brecht, Remarque, Zweig, Offenbach, Cezanne, Van Gogh, Rembrandt fiind interzişi .
Urmând aceeaţi idée, copiii şi tinerii sunt înregimentaţi în diverse organizaţii naziste: Jungvolk, Hitlerjugend , Liga tinerelor germane.

Propaganda infailibilităţii
Propaganda infailibilităţii se referă la faptul că principala calitate a unui lider de mase, în speţă Hitler, era infailibilitatea sa, el nu greşea niciodată, nu fiindcă ar fi avut o inteligenţă superioară, ci pentru că interpreta întotdeauna corect forţele din natură şi istorie: Hitler nu mai făcea o afirmaţie, ci făcea o profeţie. Dacă în perioada sa de început, conlocutorii săi nu-l considerau un om deosebit, ci mai degrabă un om retras, fără spirit şi fără vreo calitate deosebită, în scurt timp, Adolf Hitler îşi desăvârşea abilităţile, devenind un as al discursurilor, toata lumea fiind de acord în a-i recunoaşte calitatea şi magnetismul discursurilor.

Propaganda puterii
Tot în acest context , putem vorbi de o propagandă a puterii: atunci când naziştii omorau vreun mic funcţionar sau vreun membru al unui partid opus, ei îşi demonstrau de fapt puterea şi arătau populatiei că era mult mai simplu şi mai eficient să fii membru al unei organizaţii paramilitare naziste decât al vreunei alte organizaţii, mai ales în condiţiile în care naziştii se lăudau cu crimele lor, le recunoşteau întotdeauna în public, dar nu păţeau niciodată nimic, demonstrându-se astfel superioritatea mişcării naziste.

Propagannda maselor
Propaganda nazistă era de fapt o propagandă de mase: tot ce era ascuns, nedezvăluit publicului, căpăta instantaneu o profundă semnificaţie, indiferent de cât de semnificativ sau nu era faptul în sine, aceasta în condiţiile în care o propagandă bazată pe simplul interes nu poate fi eficientă asupra maselor, caracteristica maselor fiind aceea de a nu aparţine nici unui corp social sau politic, ele sunt atomizate, şi-au pierdut orice relaţie comunitară, puterea nazismului constând tocmai în această abilitate de a izola masele de lumea reala.

Propaganda antisemită
Tot aici putem vorbi de propaganda antisemită: inventarea unei conspiraţii mondiale evreieşti a reprezentat cea mai eficientă acţiune a propagandei naziste. În acest mod, cu cât se evita o discuţie deschisă asupra problemei evreieşti , cu atât masele erau mai convinse că evreii erau cauza tuturor problemelor lor, iar eliminarea lor ar duce la rezolvarea rapidă a tuturor dificultăţilor cu care se confruntau.
Hitler a avut marea inteligenţă de a plasa problema evreiască în centrul propagandei naziste, antisemitismul nu mai reprezenta doar o problemă a politicii naţionale, ci devenise o preocupare intimă a oricărei persoane care se simţea ameninţată de ascensiunea evreilor. Hitler lua măsura ca o persoană să poata fi membru al partidului nazist doar după ce îşi dovedea puritatea arborelui genealogic, iar cu cât arborele era mai pur, cu atât individul putea ocupa o funcţie mai înaltă. În acest mod, antisemitismul nu mai era doar un simplu curent de opinie, ci devenea un principiu de autodefinire – individul se definea, raportându-se la problema evreiască. Aşa, Hitler a avut marea inspiraţie de a furniza maselor atomizate, fără o poziţie socială sau politică, un mijloc de definire şi de identificare, capabil să le redea ceva din respectul de sine pe care li-l oferea cândva poziţia lor socială, şi capabil să-i transforme în candidaţi eficienţi pentru o organizaţie politică – organizaţia nazistă. Concret, propaganda nazistă îl considera pe evreu precursorul stăpânului german al lumii: înlăturarea dominaţiei mondiale evreieşti deschidea calea dominaţiei mondiale a germanilor – se crea astfel conceptul de volksgemeinschaht – comunitate întemeiată pe egalitatea absolută a germanilor - o egalitate nu de drepturi, ci de natură – şi pe deosebirea germanilor de toate celelalte popoare ale lumii.

Propaganda lozincilor
Această discuţie despre propagandă nu se poate încheia fără a vorbi despre aşa-numita propagandă a lozincilor. În fapt, este vorba aici de geniul politic al lui Hitler, care a ştiut să-şi atragă electoratul de partea sa pentru a ajunge la putere, folosind diverse lozinci. În acest fel, în acea epocă dominată de naţionalism şi socialism, Hitler a avut maturitatea de a-şi numi partidul “Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani“, reuşind să atragă de partea sa atât adepţii socialismului, cât şi pe cei ai naţionalismului. Prin această dualitate a programului său, Hitler a reuşit să-şi atragă susţinători din toate mediile sociale, dând dovadă de un real oportunism politic.

Poliţia politică
Pe lângă propagandă, unul din mijloacele cele mai importante de impunere a regimului nazist a fost reprezentat de poliţia politică, sau mai bine zis de teroarea instaurată de forţele paramilitare naziste.
Ştim că ţelul partidului nazist nu era doar acapararea administraţiei guvernamentale, ci realizarea unei contopiri perfecte a partidului cu statul. Mijlocul de realizare a acestui lucru erau serviciile competente şi eficiente ale poliţiei secrete, care reprezentau în fapt centrul de putere al ţării şi al partidului nazist. Această poliţie reprezenta de fapt singurul organ al puterii, fiind mai important chiar decât armata, căci dacă armată era antrenată să lupte împotriva unui inamic străin, aceste forţe paramilitare erau învăţate să lupte în primul rând în interiorul propriei societăţi, împotriva propriilor compatrioţi şi abia mai apoi împotriva factorului străin.

Modul de acţiune al grupărilor paramilitare naziste
Rolul dominant al poliţiei în politica internă a ţării se explica prin faptul că mişcarea nazistă se simţea mult mai ameninţată de propriul popor, decat de vreun altul.
Încă înainte ca mişcarea nazistă să cucerească puterea, ea dispunea de forţe paramilitare, din 1921 fiind înfiinţate “Secţiile de asalt “ – SA, conduse de Ernst Rohm, iar din 1925 sunt create secţiile de protecţie ale partidului: “Schutzstaffeln – SS”, rolul acestora fiind de a-i netezi calea conducătorului suprem spre acapararea puterii, folosind orice mijloace, în general violente, bazate pe teroare. În activitatea acestor adevărate poliţii se disting de obicei câteva etape .
Prima dintre ele consta în eliminarea inamicilor şi foştilor opozanţi ai partidului, combinată cu atragerea, înrolarea întregii populaţii în mişcarea nazistă.
Odată eliminată orice formă de rezistenţă, aceste grupări îşi manifestă controlul asupra populaţiei prin intermediul terorii – ele doresc să-şi asigure dominaţia totală, fiind recunoscut faptul că aceste formaţiuni de elită ale naziştilor erau mai degrabă preocupate de dominaţia mondială, decât de securitatea regimului nazist aflat la putere. Aceste organizaţii erau total supuse voinţei lui Hitler, fiind total dependente de acesta pentru a-şi păstra funcţiile şi privilegiile. Această poliţie deţine informaţii vitale cu privire la soarta statului, este deţinătoarea secretelor de stat, fapt ce a dus la sporirea prestigiului ei, chiar daca puterea ei reală era nulă, ea doar executând ordinele venite de la superiori, în speţă Hitler.
Un alt aspect care merită menţionat în legătură cu activitatea acestor organizaţii este solidul sprijin financiar de care se bucură: astfel Himmler îşi finanţa trupele SS prin confiscarea proprietăţilor evreieşti, iar apoi prin diferite acorduri cu ministrul agriculturii sau cu patroni de forţe de muncă.
Dar de departe, cel mai important rol al acestor grupări paramilitare a fost cel politic, ele reprezentau “cel mai bine organizat şi mai eficient“ dintre toate departamentele guvernamentale aflate în slujba naziştilor, aceste grupări reprezentând adevăratul organ executiv al guvernului, prin care erau transmise toate ordinele. Aceste organizaţii paramilitare au drept sarcină fundamentală persecutarea inamicilor regimului nazist, reprezentaţi de evrei, cel puţin spre începutul mişcării, căci spre finalul ei, “inamicul” era ales la întâmplare dintre cetăţenii care aveau ghinionul să sufere de vreo boală.

Concluzii
Ca o concluzie peste toate cele de mai sus, trebuie spus că toate aceste metode şi mijloace ale propagandei şi ale poliţiei naziste se dovedesc infailibile şi invulnerabile doar atâta timp cât la putere se află regimul nazist, căci atunci falsitatea sau absurditatea vreunei măsuri nu poate fi pusă în discuţie – ele reprezintă pur şi simplu o realitate care nu poata fi combătută sub nicio formă.
Însă lucrurile se schimbă total odată cu eşecul regimului nazist: ceea ce până atunci era adevăr absolut, încetează instantaneu să mai fie, din clipa eşecului. Fără forţa mişcării, a partidului nazist, membrii lui încetează să mai creadă în dogmele pentru care şi-ar fi dat viaţa până mai ieri. În momentul în care mişcarea este distrusă, masele se reîntorc la vechiul lor statut de indivizi izolaţi, atomizaţi, care nu au altceva de făcut decât să accepte noua realitate, explicându-se în acest fel faptul că nimeni dintre cetăţenii germani nu recunoştea că ar fi fost nazist, deşi e un lucru recunoscut că peste 90% din populaţia germană a avut, mai mult sau mai puţin, simpatii naziste.

Pagini de istorie
Editura All ne propune un nou volum care îl are în centru pe nimeni altul decât Adolf Hitler.
Când Herman Rothman (n.r. – autorul acestui volum) a venit în Anglia, era un refugiat evreu care beneficia de acordurile de azil date copiilor evrei din Germania. S-a înrolat mai târziu în Forţele Armate britanice, dar doar atunci când a ajuns să lucreze pentru Serviciile de Contrainformaţii a căpătat un rol incredibil în deznodământul cumplitului război pe cale să se încheie. Încadrat în grupul ofiţerilor anchetatori, Rothman s-a aflat la Auschwitz când au început interogatoriile ofiţerilor nazişti care participaseră la cele mai odioase crime care s-au putut vedea vreodată. Mărturia sa la procesul Auschwitz în 1963 a fost teribilă.
Dar cea mai importantă descoperire a sa, aşa-numitul „Testament politic” al lui Hitler, găsit în uniforma unui gardian, precum şi investigaţiile des­fă­şu­rate în jurul „sinuciderii” lui Hitler fac din acest fapt unul dintre cele mai ră­vă­şi­toare evenimente ale secolului al XX-lea. Memoriile sale, în care re­la­tează odiseea ajungerii în Anglia, angajarea în Forţele britanice şi revelaţia oro­rii din lagărele morţii naziste, sunt la rân­dul lor o pagină zguduitoare din istoria secolului. Pagini scrise nu ne­a­pă­rat cu mult talent literar, dar cu aplecare istorică asupra evenimentelor.

Aviaţia britanică a vrut să îl răpească pe Hitler
Aviaţia militară britanică - Royal Air Force (RAF) - a vrut să îl răpească pe Adolf Hitler în primăvara anului 1941 cu ajutorul pilotului personal al dictatorului, Hans Bauer, pe care britanicii sperau să îl convingă să devină agent dublu, informează express.co.uk, citat de Mediafax.
Potrivit unor documente de arhivă datând din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, conducerea RAF a conceput un plan de răpire a lui Hitler şi de aducere a dictatorului nazist în Marea Britanie. Directorii RAF afirmau la acea vreme că l-ar fi convins pe pilotul personal al Fuhrer-ului să conducă avionul acestuia peste Canalul Mânecii şi să aterizeze în Marea Britanie.
Potrivit acestui plan, avionul lui Hitler trebuia să aterizeze pe un mic aeroport din comitatul Kent, de unde dictatorul urma să fie preluat de un regiment militar şi transportat cu automobilul până la Londra.
Mulţi ofiţeri din RAF, printre care se număra şi Arthur "Bomber" Harris, păreau convinşi de faptul că Hans Bauer urma să trădeze cauza nazistă şi să devină agent dublu.
Detaliile "complotului" au fost descoperite de Andy Saunders, un scriitor şi istoric în domeniul aviaţiei militare. El a descoperit o serie de documente la National Archives din Kew, un oraş la sud de Londra, care descriau în amănunt pregătirile făcute de armata britanică în aşteptarea avionului liderului german.
Potrivit acestor documente, britanicii se aşteptau ca Hitler să sosească pe aeroportul Lympne din comitatul Kent pe 25 martie 1941.
Sir Arthur "Bomber" Harris, comandantul diviziei Bomber Command, a ordonat amplasarea unui dispozitiv militar de antiaeriană în jurul aeroportului. Militarii britanici au fost anunţaţi că un avion special german - celebrul Focke-Wulf Condor - ar putea să aterizeze în acea zi şi au primit ordinul de a nu-l doborî.
Vestea potrivit căreia Bauer, un general în armata SS, ar putea să îi trădeze pe nazişti, s-a răspândit foarte repede printre militarii britanici. Ginerele lui Hans Bauer, un bulgar care se numea Kiroff, ar fi lăsat "să îi scape" această informaţie în biroul ataşatului militar britanic din Sofia.
Însă avionul Fuhrer-ului nu a sosit niciodată şi, după toate aparenţele, Hans Bauer i-a rămas fidel lui Hitler.
Hans Bauer a fost capturat de armata sovietică la Berlin, după sinuciderea lui Hitler, şi a fost încarcerat până în anul 1958.

Turism


Muzeu din sediul lui Hitler

Adolf Hitler se temea de dentist
Liderul mişcării naziste nu suporta durerea fizică şi, din această cauză, dentistul a avut nevoie de opt zile pentru a-i obtura acestuia un canal dentar. De asemenea, Hitler suferea de abcese, afecţiuni ale gingiei şi halenă. Doctorul Blaschke s-a ocupat de igiena dentară a dictatorului timp de 20 de ani.
Volumul, bazat pe registrele medicale ale acestuia, infirmă şi o speculaţie apărută într-o altă carte despre Hitler, potrivit căreia acesta ar fi avut plombe făcute din dinţii de aur scoşi de la victimele lagărelor de exterminare. Totuşi, potrivit înregistrărilor dentistului, deşi Hitler nu avea puse astfel de plombe sordide, această metodă de tratament era folosită în cazul agenţilor SS. „Cei care ştiau detalii despre dantura lui Hitler au fost extrem de importanţi pentru Aliaţi după război, pentru că, prin aceste amănunte, putea fi identificat cadavrul“, a mărturisit autoarea cărţii.
„Blaschke era extrem de mândru de rolul său de dentist al conducătorului nazist, dar se pare că pacientul său nu-i împărtăşea entuziasmul“, scrie Menevse Deprem-Hennen, amintind că atitudinea lui Hitler nu era singulară. Astfel, conform registrelor dentistului, Hermann Goering, liderul suferind de grandomanie al aviaţiei germane şi fondatorul Gestapo-ului, plângea înainte de a ajunge pe scaunul stomatologului şi impunea ca protezele dentare să fie gata în aceeaşi zi în care erau comandate, pentru ca imaginea sa să nu fie afectată de o dantură imperfectă.

Ultima gardă de corp în viaţă a lui Hitler spune că nu mai poate da autografe
Ultima gardă de corp în viaţă a lui Adolf Hitler ...

Rachetele lui Hitler, construite de ardeleanul Orberth
Sibianul Hermann Oberth, născut în 1894, a intrat în istorie ca părintele fondator al rachetei şi astronauticii. Din păcate însă, performanţele sale tehnice au fost umbrite de evoluţia sa ulterioară din politică, acesta gravitând în jurul ideilor de extremă dreaptă.
Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi din lume are origini în Transilvania. Hermann Oberth se numără printre părinţii ştiinţei rachetelor şi astronauticii. Tot el a lucrat şi într-un laborator secret, în Germania nazistă, care a produs rachetele cu ajutorul cărora dictatorul Adolf Hitler spera să schimbe cursul celui de-al doilea război mondial. Echipa condusă de savantul Wernher von Braun, discipolul lui Hermann Oberth, dar în care lucra şi savantul născut în Transilvania, a produs

celebrele rachete V2, care au dus la masacrarea a mii de britanici. Însă aceeaşi echipă ştiinţifică, „răpită" de americani, a avut o contribuţie majoră în programul spaţial american şi în producerea rachetelor din seria Apollo, care au permis oamenilor să ajungă pe Lună. Hermann Oberth a lucrat inclusiv în acest program spaţial.

Fascinat de Jules Verne
Hermann Oberth s-a născut în anul 1894, la Sibiu. După unele opinii, familia acestuia provenea din oraşul Mediaş, acolo unde se află şi un muzeu dedicat părintelui astronauticii. Potrivit propriilor sale memorii, Hermann Oberth era fascinat de romanele lui Jules Verne, scriitorul francez care a plasat acţiunea unuia dintre romanele sale, „Castelul din Carpaţi", chiar în Transilvania. Cărţile preferate ale lui Hermann Oberth erau însă romanele „De la Pământ la Lună" şi „Călătorie în jurul Lunii". Preocupat să transpună în realitate idele scriitorului francez, Hermann Oberth a creat prima sa rachetă încă din gimnaziu, la vârsta de 14 ani. La finalul studiilor liceale, el a decis să plece la München, pentru a studia Medicina. Aici l-a găsit izbucnirea primului război mondial. Hermann Oberth a fost mobilizat ca medic militar. Însă experienţa zguduitoare pe care a cunoscut-o în spitalele de campanie, precum şi suferinţele văzute l-au determinat să renunţe definitiv la profesia de medic

. Aşa că el a decis să se întoarcă la Universitatea din München pentru a studia Fizica, la finalul primului război mondial.

Rachetele spaţiale, „o utopie"
Sasul din Sibiu şi-a pregătit teza de doctorat care avea legătura cu vechea sa pasiune pentru rachete. În anul 1922, el şi-a prezentat teza unei comisii formate din specialişti germani. Aceştia însă au refuzat să îi acorde titlul de doctor în ştiinţe, pe motiv că realizarea unor rachete spaţiale ar fi „o utopie". După acest episod, Hermann Oberth a devenit un critic acerb al sistemului de învăţământ. Savantul din Sibiu a refuzat să îşi mai susţină vreodată doctoratul, din ambiţia de a deveni un om de ştiinţă mai valoros decât cei care i-au refuzat recunoaşterea. Astfel, el a reuşit să îşi publice teza de doctorat sub forma unei cărţi, care a stârnit un imens scandal în presă. În anul 1923, Hermann Oberth a publicat cartea cu titlul „Racheta în spaţiul interplanetar", iar în anul 1929, a publicat şi lucrarea „Moduri de a călători în spaţiu". Ideile sale i-au adus celebritatea. În anii 1928 - 1929, Hermann Oberth a fost cooptat, în calitate de consultant ştiinţific, în echipa celebrului regizor Fritz Lang, care turna pelicula ştiinţifico-fantastică „Femeile de pe Lună", realizat de studiourile UFA. De altfel, la puţină vreme după realizarea filmului, Fritz Lang a emigrat în Statele Unite ale Americii, după ce a refuzat oferta lui Goebbels de a turna filme de propagandă pentru nazişti. Printre altele, Fritz Lang este autorul capodoperei „Metropolis", care este considerată drept una dintre cele mai reuşit pelicule din toată istoria filmului mut. Pelicula originală a fost redescoperită, din întâmplare, acum câţiva ani, a fost restaurată şi prezentată publicului inclusiv cu o serie de scene inedite pentru cinefili.
Prima rachetă
În toamna anului 1929, Hermann Oberth a realizat o premieră ştiinţifică, lansarea primei rachete cu combustibil lichid, Kegelduse, spre deosebire de cea creată în adolescenţă, care folosea alt tip de combustibil. În realizarea acestei rachete, Hermann Oberth a fost ajutat de un colectiv de studenţi de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care se număra şi viitorul părinte al programului spaţial american, Wernher von Braun. De altfel, Wernher von Braun, un descendent al unei vechi familii aristocrate din Prusia, a fost unul dintre cei mai străluciţi discipoli ai lui Oberth.
În slujba lui Hitler
În anul 1938, familia Oberth a decis să emigreze în Austria. Hermann Oberth a devenit profesor la Colegiul Tehnic din Viena. După ocuparea Austriei de către Germania, Hermann Oberth a devenit profesor la Colegiul Tehnic din Dresda. Apoi, el a fost cooptat în programul lui Adolf Hitler de creare a unor arme noi, secrete, menite să schimbe cursul confruntărilor militare. Mai întâi, sibianul a lucrat în Wittenberg, timp în care şi-a mutat familia lângă Nürnberg. Apoi, sub numele fals de Fritz Hann, Herman Oberth a fost inclus în echipa care lucra, sub conducerea discipolului său, Wernher von Brau, la Peenemunde. Această echipă a dus la crearea primelor rachete de mari dimensiuni, celebrele V2, care au masacrat un mare număr de britanici în timpul celui de-al doilea război mondial. La finalul războiului, Wernher von Braun şi o mare parte a echipei de oameni de ştiinţă implicaţi în dezvoltarea noilor arme ale lui Adolf Hitler au fost „răpiţi" de către americani, în cadrul unei operaţiuni secrete, Operaţiunea Agrafa. Deja începuse competiţia dintre americani şi sovietici pentru „creierele" lui Hitler. În acest context, Hermann Oberth s-a mutat în Elveţia, în anul 1948. Apoi, în anul 1950, el s-a mutat în Italia, iar în anul 1953, sibianul s-a întors în Germania Federală, pentru a scrie şi publica o carte în care îşi expunea o serie de idei legate de crearea unui reflector spaţial, a unei staţii spaţiale şi a unei nave spaţiale cu propulsie electrică. De asemenea, Hermann Oberth a conceput costume de cosmonaut.
Cercetător pentru programul spaţial american
Savantul din Sibiu a fost cooptat, de Wernher von Braun în cadrul programului spaţial american. El a lucrat, timp de cinci ani, pentru NASA şi a avut o contribuţie extrem de importantă la programul care s-a concretizat în crearea rachetelor din seria Apollo, care au permis aselenizarea lui Neil Armstrong. În anul 1958, Hermann Oberth s-a întors în Germania, unde a publicat o carte despre un vehicul şi o catapultă lunare. Tot el a proiectat un elicopter şi un avion silenţios. În anul 1960, savantul sibian s-a întors în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat în programul de dezvoltare a rachetelor Atlas. Hermann Oberth s-a pensionat în anul 1962, la vârsta de 68 de ani. Până la moartea sa, în anul 1989, el a continuat să scrie. A abordat mai ales teme legate de filosofie. Însă Hermann Oberth, în timpul crizei petrolului din anul 1977, a conceput o centrală eoliană, menită să asigure accesul europenilor şi americanilor la energie
regenerabilă.

Savantul din Sibiu a fost cooptat de Wernher von Braun în cadrul programului spaţial american. El a lucrat timp de cinci ani pentru NASA şi a avut o contribuţie extrem de importantă la crearea programului spaţial care s-a concretizat în construirea rachetelor din seria Apollo, care au permis aselenizarea lui Neil Armstrong.
Politician nazist?
Dacă Hermann Oberth este considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai secolului XX, totuşi biografia sa conţine numeroase umbre. Se pare
că Hermann Oberth a aderat la ideologia nazistă în perioada în care proiecta rachete pentru Adolf Hitler şi când fusese înrolat ca ofiţer SS. După război, el s-a înscris în formaţiunea de extremă dreapta Partidul Naţional-Democrat. Hermann Oberth a publicat, printre altele, o broşură prin care propunea un program demografic asemănător celui nazist, care presupunea avortarea copiilor cu dizabilităţi. În anul 1965, sasul a candidat pentru partidul extremist şi a cerut eliberarea criminalilor de război.

Tragedie paternă
Hermann Oberth s-a căsătorit la vârsta de 35 de ani cu Tilli. Soţia sa i-a dăruit patru copii, însă el a avut nefericirea să îi vadă pe doi dintre ei cum au devenit victime ale celui de-al doilea război mondial. Un băiat a murit, ca militar, pe front, pentru ca, în august 1940 să-i moară şi fiica, într-un accident de muncă.
Cercetător pentru programul spaţial american
Savantul din Sibiu a fost cooptat, de Wernher von Braun în cadrul programului spaţial american. El a lucrat, timp de cinci ani, pentru NASA şi a avut o contribuţie extrem de importantă la programul care s-a concretizat în crearea rachetelor din seria Apollo, care au permis aselenizarea lui Neil Armstrong. În anul 1958, Hermann Oberth s-a întors în Germania, unde a publicat o carte despre un vehicul şi o catapultă lunare. Tot el a proiectat un elicopter şi un avion silenţios. În anul 1960, savantul sibian s-a întors în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat în programul de dezvoltare a rachetelor Atlas. Hermann Oberth s-a pensionat în anul 1962, la vârsta de 68 de ani. Până la moartea sa, în anul 1989, el a continuat să scrie. A abordat mai ales teme legate de filosofie. Însă Hermann Oberth, în timpul crizei petrolului din anul 1977, a conceput o centrală eoliană, menită să asigure accesul europenilor şi americanilor la energie

regenerabilă.

Savantul din Sibiu a fost cooptat de Wernher von Braun în cadrul programului spaţial american. El a lucrat timp de cinci ani pentru NASA şi a avut o contribuţie extrem de importantă la crearea programului spaţial care s-a concretizat în construirea rachetelor din seria Apollo, care au permis aselenizarea lui Neil Armstrong.
Politician nazist?
Dacă Hermann Oberth este considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai secolului XX, totuşi biografia sa conţine numeroase umbre. Se pare

că Hermann Oberth a aderat la ideologia nazistă în perioada în care proiecta rachete pentru Adolf Hitler şi când fusese înrolat ca ofiţer SS. După război, el s-a înscris în formaţiunea de extremă dreapta Partidul Naţional-Democrat. Hermann Oberth a publicat, printre altele, o broşură prin care propunea un program demografic asemănător celui nazist, care presupunea avortarea copiilor cu dizabilităţi. În anul 1965, sasul a candidat pentru partidul extremist şi a cerut eliberarea criminalilor de război.

Tragedie paternă
Hermann Oberth s-a căsătorit la vârsta de 35 de ani cu Tilli. Soţia sa i-a dăruit patru copii, însă el a avut nefericirea să îi vadă pe doi dintre ei cum au devenit victime ale celui de-al doilea război mondial. Un băiat a murit, ca militar, pe front, pentru ca, în august 1940 să-i moară şi fiica, într-un accident de muncă.

Un câine care imita salutul lui Hitler i-a înfuriat pe nazişti, relevă noi documente
Guvernul nazist din Germania a fost atât de ...

Cum făceau naziştii Crăciunul. Cu zvastici şi cruci de fier în brad

Hitler considera că religia nu are ce căuta în Reich, aşa că l-a înlocuit pe Sfîntul Nicolae cu zeul nordic Odin şi îi îndemna pe germani să sărbătorească "solstiţiul de iarnă", în loc de Crăciun, arată "The Daily Mail". O fotografie inedită publicată recent de revista americană "Life Magazine" arată o reuniune a naziştilor din 1941, care sărbătoreau, în loc de Crăciun, solstiţiul de iarnă.
În vîrful bradului era pusă o zvastică, iar decoraţiunile erau simboluri runice şi cruci din fier. În 1944-1945, s-a încercat reinventarea Crăciunului, ca sărbătoare pentru comemorarea soldaţilor căzuţi la datorie, după ce Germania a pierdut în război aproape 4 milioane de soldaţi. Însă germanii au păstrat denumirea de Crăciun, chiar dacă făceau prăjituri în formă de zvastică.

VIDEO Înregistrare senzaţională cu Hitler: "Fără petrolul din România nu aş fi atacat niciodată URSS-ul"
În iunie 1942, în plin război mondial, Adolf Hitler face o vizită neaşteptată în Finlanda. Surpriza a fost totală pentru gazde, care, deşi se aflau în război cu URSS, nu voiau să fie percepute de sovietici ca un aliat vasal al Germaniei naziste. La întâlnirea dintre cele două părţi, un microfon „uitat” deschis de către radioul naţional din Finlanda îl va înregistra pe Hitler având o discuţie neprotocolară cu mareşalul Mannerheim. Principalul subiect l-a constituit războiul contra URSS, dar şi importanţa strategică pentru Wehrmacht a României.

Pretextul utilizat de Hitler pentru a merge în Finlanda a fost ziua de naştere a mareşalului şi comandantului suprem al forţelor armate finlandeze, Carl Gustav Mannerheim. Luaţi prin surprindere de vizita lui Hitler, finlandezi au evitat să îi facă o primire oficială Fuhrerului. Liderii finlandezii au ales ca loc pentru discuţii un vagon restaurant ce se afla în apropierea aeroportului militar de la Immola, din sud-estul Finlandei.
Conform radioului finlandez, întâlnirea a durat o oră şi a avut două părţi. In prima dintre acestea, care trebuia înregistrată de radio, Hitler a ţinut un scurt discurs şi un toast în onoarea mareşalului Mannerheim. În cea de a doua parte, urmau să aibă loc discuţii particulare între Hitler şi Mannerheim. Hitler n-a ştiut însă că şi acestea au fost înregistrate.
Înregistrarea făcută atunci a fost ţinută secretă în arhivele radioului finlandez până în 2004.
Inamicul comun: URSS



Răceala cu care a fost primit Hitler în Finlanda are şi o altă explicaţie. O mare parte din opinia publică finlandeză era reticentă în ceea ce priveşte o eventuală alianţă cu Germania. Finlandezii s-au aşteptat ca Hitler să le propună o ofensivă comună contra URSS-ului, ceea ce încălca flagrant linia adoptată de conducerea finlandeză de a nu lupta pe teritoriul sovietic. De altfel, Finlanda nu voia să piardă capitalul de simpatie internaţională pe care şi-l câştigase în urma atacului sovietic.

De partea cealaltă, prin vizita în Finlanda, Hitler voia probabil să se asigure că Finlanda va continua să lupte contra sovieticilor ţinând pe loc trupe ale Armatei Roşii, care, altfel, puteau fi transferate pentru a lupta contra Germaniei. Este posibil ca Hitler să le fi propus oficialităţilor finlandeze o implicare mai puternică în războiul contra URSS, dar aceştia să fi refuzat. Din înregistrare, care se termină brusc, lipseşte însă o astfel de discuţie.
Contextul militar al vizitei



După marea contraofensiva lansată de forţele ruseşti pe 5 decembrie 1941, pe frontul de Est, trupele germane au fost împinse din faţa Moscovei înapoi înspre oraşul Smolensk. Ofensiva rusă a fost oprită cu mari pierderi de către armata germană, în februarie 1942, la doar o sută de kilometri de Smolensk. Armata Roşie a reuşit însă să recucerească oraşul Rostov, punct de mare importanţă strategică.

Încurajat de succesul contraofensivei de iarnă, Stalin hotărăşte lansarea unei noi ofensive asupra poziţiilor germane la 12 mai 1942, în zona Harkov. Ofensiva rusă s-a concentrat pe zona apărată de Armata VI-a germană condusă de Friedrich von Paulus. După câteva succese iniţiale, ofensiva a fost oprită de germani, care au contraatacat puternic. Printr-o dublă învăluire în zona Harkov, germanii au încercuit un sfert de milion de soldaţi ruşi. În ciuda încercărilor disperate ale ruşilor de a sparge încercuirea, 200.000 de soldaţi ruşi au căzut prizonieri în mâinile germanilor.

În vara anului 1942, Hitler îşi schimbase obiectivul. Cucerirea resurselor petroliere din Caucaz şi ocuparea Stalingradului deveniseră ţintele cele mai importante pentru Wehrmacht, în detrimentul ocupării Moscovei.
Analiza lui Hitler



În înregistrarea făcută publică de radioul finlandez, Hitler face o analiză pertinentă a situaţiei de pe întreg frontul. Recunoaşte că nu a vrut să fie prins într-un război pe două fronturi Vest şi Est. „Vremea” l-a obligat să atace Franţa în primăvara anului 1940 şi nu în toamna lui 1939, aşa cum ar fi dorit. O altă cauză a întârzierii atacării URSS-ului a fost ... Italia. Greutăţile întâmpinate de aliaţii italieni, atât în Africa, cât şi (în special) în Albania şi Grecia au obligat de fiecare dată Germania să sară în ajutorul aliatului, ceea ce a dus la o întârziere şi la o scădere a forţei de luptă a Wehrmachtului pe frontul de Est. Hitler mai afirmă că a subestimat puterea şi înzestrarea armatei sovietice şi că a vrut să atace URSS-ul încă din 1940. Momentul hotărâtor în luarea acestei decizii a fost întâlnirea cu ministrul de Externe sovietic Molotov din august 1939.
Despre România



Deosebit de interesante sunt referirile lui Hitler la adresa României. Fuhrer-ul recunoaşte tranşant faptul că nici măcar nu s-ar fi gândit să atace URSS-ul fără petrolul românesc. În lipsa celor cinci milioane de tone de petrol românesc, Wehrmachtul ar fi fost blocat. Coşmarul cel mai mare a lui Hitler era legat de o posibilă ocupare a României de către URSS în vara anului 1940. Insistenţele lui Molotov în legătură cu garanţia pe care o dăduse Germania statului român l-au făcut pe Hitler deosebit de suspicios în legătură cu posibilele intenţii agresive ale lui Stalin la adresa României.

Din nefericire, înregistrarea se opreşte la momentul în care Hitler îi relatează lui Mannerheim răspunsul pe care i l-a dat lui Molotov în privinţa garanţiilor acordate României.
Transcriptul înregistrării conversaţiei lui Hitler cu Mannerheim - 6 iunie 1940



Hitler: ... Nici noi n-am ştiut chiar foarte exact ce dimensiuni monstruoase avea înarmarea acestui stat (URSS, n.r.)
Mannerheim: Noi nu ne-am imaginat deloc aşa ceva în Războiul de Iarnă. În războiul de iarnă nu ne-am fi închipuit asta, desigur că aveam impresia că sunt bine înarmaţi, dar nu aşa de bine cum erau în realitate. Iar acum nu mai există niciun dubiu asupra intenţiilor lor.
Hitler: E foarte clar. Au cea mai monstruoasa înarmare la acre se pot gândii oamenii. Deci dacă mie mi-ar fi spus cineva că un stat poate alinia 35.000 de tancuri, atunci i-aş fi răspuns: "Aţi înnebunit!"
Mannerheim: 35.000?
Hitler: 35.000 de tancuri. Până acum am distrus peste 34.000 de tancuri. Dacă mi-ar fi spus cineva lucrul acesta, i-aş fi zis... "Dumneavoastră" (...) dacă un general de-al meu mi-ar fi declarat că un stat dispune de 35.000 de tancuri aş fi zis... "Dumneavoastră, Domnul meu, vedeţi totul dublu sau înzecit. Sunteţi nebun, vedeţi stafii!". N-aş fi crezut posibil lucrul acesta. Am găsit fabrici, doar una singură, în Kamiroskaia (?!?) spre exemplu, avea acum doi ani câteva sute (...) habar nu aveam.

Acum se află acolo o fabrică de tancuri, care într-o prima fază avea peste 30.000 de muncitori, iar la terminarea construcţiei peste 60.000 de muncitori, o singură fabrică de tancuri! Am ocupat-o, o fabrică gigantică! Mase de muncitori care însă trebuiau să trăiască ca şi animalele.
Mannerheim În regiunea Donetk?
Hitler: În regiunea Donetk
Mannerheim: Da, dacă ne gândim că au avut libertate să se înarmeze timp de 20 de ani, peste 20 de ani, aproape timp de 25 de ani... şi tot, tot ce au avut au cheltuit pe înarmare, numai pe echipare!
Hitler: Numai! Îi spuneam înainte Domnului Preşedinte (al Finlandei, n. r), că nu mi-aş fi imaginat lucrul acesta înainte, dacă aş fi presimţit asta, atunci mi-ar fi fost şi mai greu, însă decizia (de a atacă URSS, n.r.) aş fi luat-o cu atât mai mult. Pentru că nu aveam altă alternativă. Îmi era clar încă din iarnă '39/'40 că atacul asupra Rusiei trebuia să vină. Însă eu (...) războiul pe două fronturi, el ar fi fost o nenorocire, atunci am fi fost distruşi. Astăzi vedem asta mai bine decât puteam atunci. Atunci am fi fost terminaţi. De fapt eu vroiam, iniţial încă în toamnă anul 1939 vroiam să realizez campania din vest. Numai permanenta vreme proastă pe care am avut-o ne- a împiedicat. Pentru că toate armele noastre erau ... sunt arme "de vreme bună". Sunt foarte fiabile, sunt foarte bune, sunt însă din păcate arme de vreme bună, am văzut asta şi acum în campania aceasta. Toate armele noastre sunt desigur proiectate pentru vestul Europei, şi noi cu toţii am fost convinşi, asta era părerea noastră încă din vremurile vechi, că iarnă nu se poate purta război. Iar tancurile germane nu au fost testate pentru a fi pregătite pentru războiul de iarnă, ci din contra s-au făcut probe pentru a dovedi că iarnă nu se poate purta război. Ar fi fost alta situaţie, mă înţelegeţi, în toamnă lui 1939 mă aflăm mereu în faţă întrebării, iar eu vroiam doar să atac în orice caz! Şi aveam convingerea că voi fi terminat Franţa în şase săptămâni. Însă când s-a pus întrebarea a venit brusc ploaia. Şi vremea ploioasă durează, iar eu cunosc foarte bine regiunea asta franceză; şi nici eu nu am putut ignora punctele de vedere a multor dintre generalii mei, anume că probabil nu am fi reuşit să avansam cu elan, că nu am fi putut exploata arma tancului, că nu am fi putut exploata nici aviaţia cu pistele improvizate pe câmp din cauza ploii, am fost acolo că soldat timp de patru ani în Marele Război.
Şi aşa a venit întârzierea aceasta. Dacă aş fi terminat cu Franţa în anul 1939, altfel ar fi decurs istoria lumii. Aşa a trebuit să aştept până în anul 1940, şi din păcate n-a mers înainte de luna mai, abia -pe10 mai a fost prima zi frumoasă, pe 10 mai am atacat imediat. Pe 8 mai am dat ordinul pentru atacul din 10 mai. Şi pe urmă a trebuit să realizăm această uriaşa mutare a diviziilor din vest către est. Am avut şi acea sarcină, ocupaţia Norvegiei. Şi în aceeaşi clipă s-a abătut peste noi un, astăzi pot să-i spun aşa liniştit, un foarte mare ghinion, şi anume slăbirea care a rezultat în Italia; prin, în primul rând prin situaţia nord-africană, în al doilea rând prin situaţia din Albania şi Grecia, o nenorocire. A trebuit să ajutăm, asta a însemnat pentru noi brusc din nou o împărţire a aviaţiei, o împărţire a diviziilor noastre de tancuri. Când tocmai eram pe cale să pregătim tancurile aici pentru frontul de est, a trebuit din senin să renunţăm la două divizii, două divizii mari, până la urmă au fost trei, şi să suplinim frecvent colo pierderi foarte mari. Au fost lupte sângeroase care s-au dat acolo în deşert. Toate astea ne-au lipsit foarte mult în est, şi nu aveam altă alternativă decât decizia care era inevitabilă.
Am avut pe urmă o întâlnire cu Molotov atunci, şi era foarte clar: Molotov a plecat de la întâlnire decis să înceapă războiul, iar eu m-am despărţit de el cu decizia să i-o iau înainte dacă e posibil. Căci pretenţiile sale aveau că obiectiv final foarte clar stăpânirea Europei.

Pentru noi deja în toamnă lui 1940 s-a pus necontenit întrebarea dacă să provocăm o ruptură. Eu atunci am sfătuit mereu guvernul finlandez să negocieze şi să câştige timp şi să trateze lucrurile diversionist. Pentru că am avut întotdeauna o frică: că Rusia va ataca în mod surprinzător România în toamna târzie. Pentru a ajunge în posesia surselor de petrol. Iar noi nu am fi fost gata pregătiţi în toamnă târzie a lui 1940. Dacă atunci Rusia ar fi ocupat sursele de petrol româneşti, păi atunci Germania ar fi fost pierdută! Cu 60 de divizii ruseşti treaba s-ar fi făcut. Atunci noi nu aveam în România forţe militare. Guvernul României ni s-a adresat abia mai târziu, iar ceea ce aveau ei (armată romană, n. r.) ar fi fost ceva ridicol. Ăia trebuiau doar să-şi asigure sursele de petrol. Eu nu puteam să mai încep un război au armele noastre în septembrie sau octombrie, păi asta ar fi fost imposibil. Nici mutarea armatei către est nu o aveam încă pregătită. A trebuit mai întâi să punem în ordine armele. Pentru că în cele din urmă am avut desigur şi de suferit sacrificii în campania din vest. Ar fi fost imposibil să pornim înaintea primăverii lui 1941. Iar dacă rusul ar ar fi ocupat România în toamnă lui 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producţie germană, însă ceea ce înghite numai aviaţia, ce înghit diviziile noastre de tancuri, sunt totuşi cantităţi monstruoase. Este un consum care depăşeşte toate imaginaţiile. Fără contribuţia a cel puţin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat. De aceea şi obiectivul meu a fost de a scurge prin negocieri această perioadă, am fost de puternici răspundem acestor pretenţii de şantaj. Pretenţiile erau pur şi simplu şantaj gol-goluţ. Era un şantaj, ruşii ştiau că nu avem încotro, că eram legaţi în vest, puteau să obţină de la noi orice prin şantaj. Iar abia la vizită lui Molotov am (...)
Astfel negocierile s-au terminat foarte abrupt. Era vorba de 4 puncte. Primul punct, care privea Finlanda, libertatea de a se apăra în faţă ameninţării finlandeze. Zic eu: " Nu-mi puteţi spune mie că Finlanda v-ar ameninţă!". Molotov: "Finlanda lucrează împotrivă prietenilor Uniunii Sovietice, aceştia sunt urmăriţi fără încetare". O mare putere nu poate permite să-i fie periclitată existenţa de către un stat mic.
Îi zic: "Păi existenţa Dumneavoastră nu e ameninţată de Finlanda. Nu puteţi să-mi povestiţi mie că existenţa Dumneavoastră ar fi ameninţată de Finlanda". Ba da, ar există şi o ameninţare morală a existenţei unui mare stat, şi ceea ce ar urmări Finlanda ar fi o ameninţare la adresă existenţei morale. Atunci i-am spus că nu vom mai tolera că spectatori pasivi un nou război la Marea Baltică. M-a întrebat care este poziţia noastră în România. Căci noi dădusem garanţia. Dacă garanţia se îndreptă şi împotrivă Rusiei I- am răspuns atunci că nu cred că se îndreaptă împotrivă lor, deoarece "doar nu aveţi intenţia să atacaţi România". "Nu am auzit niciodată că aţi avea intenţia de a invada România. Aţi spus mereu că Basarabia vă aparţine, dar nu aţi spus niciodată că vreţi să atacaţi România", Da, zicea el, că doreşte să ştie precis dacă această garanţie ... (sfârşitul înregistrării)

Hitler îşi luase ca amantă propria nepoată
Studiind arborele genealogic al lui Hitler, istoricii au descoperit un incest posibil si un altul cert în viata acestuia. Pentru ca lucrurile sunt foarte complexe si pentru ca pe tema în discutie s-au scris de-a lungul timpului mii de pagini, îndraznim doar sa preluam dintre acestea lucrarea "Viata intima a lui Hitler" a istoricului rus G. Hlebnikov, aparuta la Moscova, în 1995 si publicata în limba româna, de editura Crater, în anul 1997. Autorul a beneficiat de o documentare demna de invidiat, având acces la arhivele ultrasecrete ale celui de-al III-lea Reich, capturate de armatele sovietice, inclusiv la Mapa albastra - dosarul medical si la Dosarul negru ("de cadre") ale Führerului, cunoscute doar de câtiva intimi ai acestuia.
Mama Führerului a fost casatorita cu propriul unchi
Adolf Hitler s-a nascut la 20 aprilie 1889, la ora 8,30, în orasul Braunau, de pe Inne, din Austria. Mama sa, Klara Poltzl (1860-1907), s-a format sub influenta culturii de la tara, unde domina forta barbatului. Înca nu împlinise 16 ani, când s-a mutat în gospodaria unchiului Alois, var primar cu mama sa. A stat însa putin timp aici, deoarece Fanni (Franceska Matzelberger), sotia legitima a stapânului, a trimis-o înapoi la ferma parintilor ei. Va reveni însa dupa patru ani, când Fanni va fi atinsa de o boala incurabila, pentru a îngriji de copiii stapânilor.
Klara devenise între timp o femeie trupesa, linistita si neobisnuit de frumoasa. Fusese educata în spiritul catolic sever, cu o conceptie clara despre pacat si despre pedeapsa lui Dumnezeu si era foarte credincioasa, habotnica chiar. Modestia si rabdarea i-au fost de mare ajutor atunci când a trebuit sa-i ia în îngrijire pe copiii unchiului, stapânului si amantului Alois. S-a descurcat foarte bine si a devenit mama adoptiva pentru Angela, în vârsta de 3 ani, si Alois, de 2 ani.
În august 1884, a ramas însarcinata, exact cu patru luni înainte de nunta, si va naste primul copil, pe Gustav. Avea atunci douazeci si cinci de ani, iar sotul - patruzeci si opt. Ea a fost a treia sotie a lui Alois, caruia i-a facut sase copii, din care patru au murit de mici. Lui Gustav (1885) i-au urmat Ida (1886) si Otto (1887), care a trait doar câteva zile.
Nenorocirile s-au tinut una dupa alta: în acelasi an, ceilalti doi copii s-au îmbolnavit de difterie, boala fara leac pe acele timpuri. În decembrie, l-au înmormântat pe Gustav si peste o luna, pe Ida. Viata si-a urmat însa cursul si, nu peste mult timp, Klara va ramâne din nou gravida. Adolf sau Rudolf, cum i s-a spus la început, era, deci, al patrulea copil al lui Alois si al Klarei Hitler.
Viitorul Fuhrer al nemtilor a vazut lumina unei zile înnourate, posomorâte, la 20 aprilie 1889, în ajunul Pastelui catolic. Era un copil bolnavicios si mama sa îl lua adesea cu ea în pat, alaptându-l pâna la aproape doi ani. Klara a mai nascut înca doi copii - Eduard (1894) si Paula (1896), mezina familiei, care a murit în 1960, la Berthesgaden, unde a locuit sub numele de Paula Wolf.
Fata de mama sa, Hitler a nutrit întotdeauna o afectiune exaltata. Omul care se considera "rece ca gheata" si "tare ca otelul" a fost toata viata însotit de imaginea mamei sale. Portretul Klarei atârna deasupra patului în toate dormitoarele sale - la cancelaria Reichului, la Munchen si la Obersalzberger.
Majoritatea vecinelor considerau relatiile mamei cu fiul ca "la limita patologicului". Dezamagita de sot, care, dupa cum va recunoaste prietenul acestuia, abia daca-i adresa vreun cuvânt si era un mitocan notoriu, Klara si-a concentrat toata dragostea asupra copiilor si asupra casei, ce sclipea de curatenie - nici o pata sau un fir de praf, iar copiii aratau ca scosi din cutie.
Casa lui Frau Hitler era printre cele mai curate din oras. Dupa cum marturisesc vecinii, ea nu se oprea niciodata la palavre pe strada, ci se grabea acasa. Adolf o iubea enorm. Medicul de familie a declarat ca nu a mai întâlnit în practica sa "o legatura atât de strânsa între mama si fiu", negând însa, categoric, caracterul ei anormal.
Când mama sa a murit, la 17 decembrie 1907, de cancer mamar, el a ramas aplecat deasupra corpului neînsufletit, din amurg pâna în miez de noapte, pentru a-i face portretul. Va recunoaste mai târziu, ca a plâns doar de trei ori în viata sa: în 1918, când patria i-a fost înfrânta, în decembrie 1907, la mormântul mamei sale si la mormântul lui Geli. În 1923, îi va dedica o poezie, ce va fi publicata de-abia în 1933.
El i-a mostenit, printre altele, privirea enigmatica, renumita "privire fixa a lui Hitler", de care se va face mare caz. Avea în casa un tablou în care era pictat capul teribil al Meduzei Gorgona si compara mereu ochii acesteia cu ochii misteriosi, albastri spre verde ai mamei sale.
Tatal Führerului, Alois, copil din flori
Tatal - Alois Hitler (1837-1903) - a fost copilul din flori al Mariei-Anne Schiklgruber (1796-1847). Genealogia familiei este pâna la un punct neclara, sursele dând date diferite. Situatia este complicata, mai ales ca, din ordinul lui Hitler, au fost distruse toate dovezile, mergându-se pâna la stergerea cu dalta a numelui de Hidler-Hudler de pe pietrele de mormânt. De aceea, nu se stie cine a fost tatal lui Alois Schiklgruber. Ura patologica împotriva evreilor s-ar putea explica partial si prin faptul ca Anne Schiklgruber a fost sedusa de un evreu, fiul patronului la care lucra atunci. Am spus partial, pentru ca, dupa alte surse, aceasta s-ar fi datorat faptului ca tânarul Hitler a luat de la o prostituata evreica din Viena (dupa toate probabilitatile în toamna lui 1906) un sifilis de care nu va mai scapa niciodata.
Alois a fost, incontestabil, copil din flori si s-a nascut la 7 iunie 1837, când Marie-Anne avea deja patruzeci si unu de ani. Copilul a vazut lumina zilei la ora 10,30 si a fost botezat în aceeasi zi, dupa canoanele religiei catolice.
Desi pe atunci bastarzii nu erau o raritate în Austria (asa apareau pe lume 40% din copii, majoritatea fiind apoi legitimizati), pentru locuitorii micului orasel Dollersgeim, evenimentul nu a trecut neobservat. Tatal a refuzat sa-si ia acasa fata dezonorata si de-abia dupa nasterea copilului i-a acceptat pe amândoi.
Peste cinci ani, Anne se va casatori cu Johann Georg Hidler (1792-1857), care a refuzat sa-i dea bastardului numele sau. În actul de casatorie, Johann Georg s-a declarat "necasatorit", desi ramasese vaduv dupa Anna Maria Bauer, cu care convietuise doar trei ani.
Dupa încheierea casatoriei, Alois, în vârsta de cinci ani, a fost adoptat de familia tatalui sau vitreg, Johann Nepomuk Hidler (Hudler, 1807-1888), unde a fost crescut si educat împreuna cu cele trei fiice ale acestuia (una dintre ele fiind chiar Johanna, bunica dinspre mama a lui Hitler!). Adolescentul de treisprezece ani este trimis la Viena pentru a învata cizmaria, dar nici nu împlinise nouasprezece, când îl vedem functionar la stat. Desi nu urmase decât scoala primara, tânarul Schiklgruber face repede cariera si, în 1892, obtine cea mai mare functie la care putea aspira un tânar fara studii liceale - functionar clasa a IX-a si gradul de Oberofizial al Vamei Imperiale.
În anii 1867-1868, Alois a trait în concubinaj cu Tekla (Telka) P., care i-a daruit o fiica, Teresa. Se va casatori, în 1873, cu Anne Glassel (n.1823), fiica unui functionar la guvern. Mireasa avea cincizeci de ani, mirele treizeci si sase. Era si cu 14 ani mai mare, si urâta, dar era bogata si, în plus, influenta socrului-inspector putea sa-i fie de folos în cariera. Chiar din primul an de casatorie, Alois a angajat-o ca servitoare pe ochioasa Antonina Meir. La cererea tatalui adoptiv, Johann Nepomuk va lua peste trei ani numele de Hitler. Dupa una dintre versiuni, acesta nu voia sa i se stinga stirpea, explicatie putin plauzibila, întrucât Anne avea deja 53 ani si înca nu avea copii. Mai verosimila pare versiunea potrivit careia, dupa moartea sotiei, Johann Nepomuk voia sa-si împarta averea între fiica si nepotul iubit sau, dupa o ipoteza destul de raspândita, unicul fiu.
Asa ca, din ianuarie 1877, functionarul vamal Alois Schiklgruber se va numi Alois Hitler, devenind dintr-o trasatura de condei copil legitim si ascunzându-si astfel filiatiunea evreiasca.
Casatorit cu Fanni, Alois astepta copil de la Klara
Daca Alois a fost într-adevar fiul nelegitim al lui Hudler, atunci în genealogia lui Hitler apare un incest: "Alois Hitler s-a casatorit cu Klara Poltzl, al carei bunic dinspre mama a fost Johann Nepomuk Hitler, de aceea, daca Nepomuk a fost tatal lui Alois, atunci el devine bunicul lui Hitler dupa tata si strabunic dupa mama!" (E. Davidsohn).
S-a pastrat o informatie bogata despre aventurile de alcov ale lui Alois Hitler. Cititorul stie deja ca acesta devenise tata fara sa fi fost casatorit, dar înca în timpul casatoriei cu prima sotie astepta copil de la viitoarea sotie, iar traind înca cu a doua sotie, va astepta copil de la viitoarea a treia (respectiv mama lui Hitler)!
Fiind, asadar, casatorit cu Anne Glassel, el are relatii amoroase cu doua tinere - Franciska Matzelsgerger, de 19 ani (nascuta la 24 ianuarie 1861), careia toti îi spuneau Fanni, si cu propria-i nepoata, Klara Poltzl, de numai 16 ani. Fanni provenea dintr-o familie taraneasca si lucra la bucataria hotelului Streif, amplasata în cladirea unde locuiau si sotii Hitler. Se pare ca Frau Hitler a suportat multa vreme adulterul "tânarului" ei sot, dar zâmbetele pline de compasiune ale vecinilor si apropourile transparente ale cunostintelor au facut ca scandalul sa devina inevitabil, fapt pentru care, pe 7 noiembrie 1880, a urmat divortul.
Fanni avea o vointa puternica si un caracter iesit din comun si atunci când Alois a luat-o la el, i-a pus o conditie: sa plece Klara. Desi era tânara si lipsita de experienta vietii, n-a crezut în sentimentele de rudenie ale amantului sau pentru mult prea tânara nepoata. Traind înca în concubinaj, Fanni i-a nascut un fiu, pe care l-a botezat Alois. Acest Alois, frate dupa tata cu Adolf, se va casatori cu irlandeza Briggite si va deveni William Patrick Hitler, nepotul vesnic fara bani, care la sfârsitul anilor '20 va începe sa-si santajeze unchiul cu originea lor evreiasca comuna.
Când a murit Anne (6 aprilie 1883), Alois nici nu s-a dus la înmormântare. Iar peste o luna si jumatate de la moartea nefericitei Glassel, mai exact la 22 mai 1883, se va casatori cu Fanni. Mireasa avea 22 de ani, mirele 46 si asteptau deja al doilea copil. Ca si Anne Glassel, si Franceska Matzelsberger i-a adus o zestre considerabila pentru vremea aceea - 1.000 guldeni (Alois primea pe an 1.100). La 28 iulie 1883, la Viena, unde locuiau rudele sotului, noua Frau Hitler a nascut-o pe Angela.
Angela se va casatori cu Leo Raubal, cu care va avea trei copii: pe cel mare îl vor boteza ca pe tata, iar pe mijlociu - ca pe mama. Ea va fi acea Geli Raubal, singura femeie pe care Führerul a iubit-o cu adevarat!
Pentru casatoria Klarei cu unchiul, s-a cerut acceptul Vaticanului
Se pare ca menajul nu a mers prea bine: Hitler îsi petrecea tot timpul liber cu albinaritul si, probabil, cu Klara, la care nu renuntase si voia sa o aduca iarasi în casa. Situatia s-a rezolvat însa de la sine: pe 10 august 1884, Franceska moare la numai 23 de ani.
Cât priveste relatiile dintre Klara si Alois, sursele ofera date destul de diferite pentru perioada când aceasta apare pentru a doua oara în casa unchiului. Este evident ca ei au început sa traiasca împreuna, înca din primavara lui 1884, dar existau piedici serioase în calea casatoriei lor oficiale; dupa legitimizare, tatal lui Alois Hitler era considerat Georg Hitler, fratele lui Nepomuk, si, ca urmare, Klara îi devenise ruda de gradul doi si trei; pentru celebrarea casatoriei nu mai era suficienta aprobarea episcopului si trebuia sa se adreseze pentru aceasta direct Papei de la Roma.
Întrucât Klara era deja însarcinata, pastorul local a fost nevoit sa intervina direct la Vatican. Într-adevar, brevetul papal nu s-a lasat asteptat si, pe 7 ianuarie 1885, Klara a devenit a treia Frau Hitler.
Îsi va aminti mai târziu: "Ne-am casatorit la ora 6,00 dimineata, la Catedrala orasului Braunau, dar la ora 7,00, sotul a plecat la serviciu". Pe vremea aceea tinerii casatoriti nu beneficiau de nici un fel de concediu pentru nunta!
Într-o fotografie facuta la începutul anilor '80, îl vedem pe Alois Hitler în uniforma de functionar vamal: un tânar stralucitor, cu doua decoratii pe rever, cu spada si pince-nez-ul ce ascundea privirea strengareasca a barbatului ce stie sa aprecieze adevaratele valori ale vietii! Era, într-adevar, destul de impozant, pentru a suci capul unei fete de 17 ani, "zvelta, cu parul castaniu-închis" si a o duce la el acasa si a o subjuga pentru toata viata.
Iar Klara l-a cucerit prin firea ei supusa, prin rabdare si prin faptul ca a devenit o mama buna pentru cei doi copii ai lui - pentru Alois, de doi si pentru Angela de un an - dar, mai mult ca sigur, pentru ca a stiut sa creeze un adevarat cult al sotului. Înca multi ani dupa moarte, portretul lui Alois Hitler continua sa domine în camera de zi, iar "pe rafturile din bucatarie erau înca aranjate cu grija pipele lui".
Hitler o aduce în locuinta sa pe nepoata Geli
Alois a murit pe neasteptate, usor, asa cum a trecut si prin viata. Luase obiceiul de a se duce zilnic, la ora zece dimineata, la cel mai apropiat birt, unde se aseza la masa si bea de fiecare data câte doua-trei pahare cu vin. Sâmbata, 3 ianuarie 1903, a intrat în beraria Wiesinger, unde, dupa prima înghititura, a cazut ca fulgerat si a murit pâna sa vina doctorul si pastorul.

Geli a aparut în casa din Munchen a unchiului ei în septembrie 1929. Mama sa - Angela Raubal - era administratora casei fratelui dupa tata. "Unchiul Alfi", în vârsta de 40 de ani, se autonumise tutore si protector al ei si a instalat-o în camera vecina cu dormitorul sau.
Era tipul de femeie total opus celor care-i placeau lui Hitler. Avea parul negru scânteietor si fata ovala de slava (mostenire de la tatal ei). Era înalta, subtirica si vorbea cu un accent vienez placut. Nu era nici irascibila, nici isterica. Era cu nouasprezece ani mai tânara decât unchiul ei si avea aproximativ aceeasi vârsta cu mama lui, când aceasta se casatorise tot cu un unchi. Asemenea "coincidente" îl fascinau pe Hitler. Pretindea ca Geli sa-i spuna "unchiule Alfi", iar el i se adresa totdeauna "nepoata mea Geli", imitându-si, astfel, parintii, care întotdeauna se adresasera unul altuia cu "unchiule" si "nepoata". Desi era un dusman convins al papalitatii, critica pe un ton dur catolicismul si, în general, crestinismul, îi placea ca Geli, precum mama lui, fiind o fiinta religioasa, sa mearga cu regularitate la biserica. O adora...
Doi ani mai târziu, Geli se sinucide
În ajun s-au auzit din apartamentul ei un zgomot înfundat si voci iritate. A doua zi dimineata - era într-o zi de sâmbata, mai precis pe 18 septembrie 1931 - Anna Winter, camerista lui Adolf Hitler - a gasit camera lui Geli încuiata pe dinauntru. A batut mai întâi încet, apoi mai tare, dar nu a raspuns nimeni. Când sotul Annei a spart usa, Geli Raubal zacea pe covor. Camasa de noapte bleu-azur, brodata cu trandafiri rosii, era plina de sânge. Alaturi se afla pistolul "unchiului Alfi", un Walter de 6,35 mm.
Glontul trecuse pe lânga inima, însa sângele s-a scurs în timp. Celor ce o cunosteau bine pe Geli, sinuciderea li s-a parut de neînteles. Seara, Adolf plecase într-un turneu propagandistic prin Germania si ea îi facuse cu mâna semn de la balcon. Iar luni, 20 septembrie, trebuia sa vina mama ei. În plus, din dispozitia personala a Fuhrerului, care era foarte gelos pe nepoata sa, era supravegheata tot timpul de politia politica.
Frau Winter l-a anuntat imediat pe Rudolf Hess, care a luat legatura cu Hitler, dându-i de înteles ca Geli a suferit un accident grav si ca el trebuie sa se întoarca repede. În timp ce Hitler gonea cu Mercedesul sau din Nurnberg spre München, Hess s-a dus personal la locuinta ultraluxoasa a acestuia din Prinzregentplatz, pentru a inspecta locul nenorocirii înainte de sosirea politiei.
Peste doua ore va afirma în fata lui Hitler ca a fost o sinucidere, dar sotiei sale, lui Goring si lui Gobbels le va spune ca Geli nu s-a sinucis: "Am intrat în camera si m-am uitat atent la corpul ei. Pe nas avea niste vânatai suspecte, la fel pe umeri, pe partea de sus a coapselor si pe sânul drept, care era dezgolit.
Probabil pentru ca se rupsese breteaua camasii de noapte". Presupunea ca în noaptea de vineri spre sâmbata a intrat în camera ei vreun rival de-al lui Hitler si a ucis-o din gelozie, ipoteza putin verosimila.
Dupa moartea ei, Hitler le va spune tuturor femeilor care-i vor placea ca seamana cu Geli, iar celor apropiati li se va confesa ca a iubit doar o singura femeie, cu care poate s-ar fi casatorit - nepoata sa. Nu facea din aceasta un secret, iar ea îi cunostea sentimentele si de aceea pare si mai neverosimila supozitia ca Geli s-ar fi sinucis din gelozie fata de Eva Braun. Se impune a fi analizata si aceasta versiune.
Din marturia Annei Winter:
"Vineri, 17 septembrie, Geli m-a ajutat sa fac curatenie în camera unchiului ei. Am vazut-o cum scotocea prin buzunarele sacoului lui si a gasit o scrisoare. Am citit-o si eu mai târziu - era scrisa de mâna pe hârtie de culoare bleu. A rupt-o furioasa în patru si a pus-o la loc vizibil pe masuta, cu intentia vadita ca unchiul sa o observe".
Iata textul scrisorii: "Draga domnule Hitler, Va multumesc înca o data pentru invitatia la teatru. Îmi voi aminti totdeauna de aceasta seara minunata. Va sunt recunoscatoare pentru amabilitatea Dv. si numar deja clipele pâna la urmatoarea întâlnire. A Dumneavoastra, Eva".
Desigur, scrisoarea denota cointeresarea Evei, dar nu este nici exagerat de deschisa, nici cu vreun sens dublu. El primea mesaje cu mult mai stravezii, chiar propuneri directe de la foarte multe femei. Acesta nu era un motiv pentru sinucidere. Ce sa mai zicem atunci de Eva, care rabda totul.
Hotarâtoare erau sentimentele lui Hitler, dar, dupa câte stim, pâna la moartea lui Geli el manifesta fata de Braun mai curând un interes vegetarian si nu ascundea fata de nimeni, în limitele bunului simt, desigur, marea sa dragoste fata de nepoata, a carei putere asupra lui devenea tot mai evidenta. Aceasta tânara fermecatoare, care, dupa câte se bârfea, se deda cu placere tentatiilor trupului, era foarte cocheta si purta toalete extravagante.
Henrietta Hoffman si sotul ei, Baladur von Schirach, care o cunosteau bine pe Geli, o gaseau simpla, placuta si încântatoare. În "Memoriile" sale, von Schirach îsi aminteste ca Fuhrerul a prezentat-o partidului într-o noapte din ajunul Craciunului: "...În vocea lui era un amestec de mândrie si tandrete când a prezentat-o, . Ea i se adresa , ceea ce nu stiu nici eu de ce, m-a socat.
El conversa înflacarat, îi atingea mereu mâinile si abia a mai gasit timp pentru un speach scurt. La 11,00 s-au ridicat si au iesit împreuna, când atmosfera tocmai începuse sa se învioreze. Aveam impresia ca Geli ar fi vrut sa mai stea... Noi am îndragit-o imediat... Prezenta ei îi atenua starea de nervozitate si îl destindea. I-a aratat numarul sau preferat cu stancutele negre. Pasarile intrau la comanda lui pe fereastra deschisa si el se amuza privindu-le cum se bateau cu câinii lui. Geli avea dreptul sa faca glume pe seama "unchiului", sa-i aranjeze nodul la cravata. Nu trebuia sa para deosebit de desteapta sau vesela. Aparea asa cum era în realitate: proaspata si deloc complicata".
S-ar fi casatorit cu ea, dar poporul îl voia fara familie
Soferul lui Hitler, Emil Moris, care a fost de la început în serviciul sigurantei Partidului National-Socialist German, dar concediat apoi de stapân când îl va banui ca întretine relatii intime cu Geli (se afirmase chiar ca acesta ar fi întretinut astfel de relatii si cu Hitler), vorbea cu admiratie despre tânara femeie: "...Era ca o printesa..! Oamenii întorceau capul pe strada dupa ea, sa o mai vada, desi în Munchen asa ceva nu se cuvenea sa faci". "Lui Hitler îi facea placere sa iasa cu ea, îi placea sa o arate peste tot... O iubea, însa cu o dragoste ciudata, care nu îndraznea sa se manifeste. Era prea mândru pentru a-si recunoaste pasiunea".
Fuhrerul va vorbi despre sentimentele sale pentru Geli si nedespartitului sau prieten Hoffman, care va declara: "Recunostea ca o iubeste, dar nu se poate casatori cu ea, pentru ca adulatorii sai întelegeau ca el sa apartina în totalitate poporului, fara nici o obligatie de familie".
Demne de atentie sunt si aprecierile unor persoane care nu o simpatizau pe Geli. Astfel, Anni Winter, cam de aceeasi vârsta cu Geli, îndragostita si ea de Hitler, declara: "El o iubea cu o dragoste paterna. Îi voia numai binele. Geli era o fiinta usurateca, ce-si pusese în gând sa seduca pe toata lumea, inclusiv pe unchiul ei. Pe când el voia doar sa o protejeze". Gelozia e evidenta. Mult mai dura este însa caracterizarea data de Ernst Hanfstengl: "Era o târfulita fara nimic în cap - frumoasa ca o servitoare, cu gândurile aiurea si lipsita de caracter. Placerea ei era sa se îmbrace cu rochii elegante si, dupa cât se pare, nici nu raspundea la tandretea perversa a lui Hitler".
Doar Geli mi-a trezit pasiune
Erau însa cu totii de acord ca Hitler era subjugat cu totul de nepoata sa. Îsi pierduse capul din cauza ei, ceea ce devenea de acum periculos. Unchiul îi alegea singur rochiile si bijuteriile, o însotea la cumparaturi, la plimbare, la picnicuri, în calatorie. Mergea cu ea la opera, la cinema, îi alegea cercul de prieteni si societatea. Era de o gelozie oarba, o urmarea, îi facea programul (ceea ce, dupa unele afirmatii, nu o împiedica sa întretina relatii sexuale cu unii din paznicii ei, alesi cu grija de însusi Hitler!) Hitler devenea alt om în prezenta ei - conciliant, mai moale, destins, fericit, "se purta ca un pusti îndragostit".
Multi ani mai târziu, însusi Hitler va recunoaste fata de secreatara sa: "Eva (Braun) e foarte draguta, însa în viata mea numai Geli a fost în stare sa-mi trezeasca pasiuni. Nu ma voi însura niciodata cu Eva. Geli a fost singura femeie de care mi-as fi putut lega soarta" (1943). Iar cu o luna înainte de catastrofa finala, în martie 1945: "Geli a fost singura femeie care a reusit sa-mi cucereasca inima si cu care as fi putut sa ma casatoresc. Moartea ei a fost pentru mine o încercare teribila. Analizând însa unele evenimente, încep sa cred ca a fost mai bine asa, pentru ca nu as fi putut sa-i ofer fericirea pe care o merita".
Cercetarile au fost stopate fortat
Moartea acesteia i-a schimbat complet atitudinea fata de oameni. De acum el devenise cu totul liber. Absolut si îngrozitor de liber. Nu mai exista nici o fiinta umana care sa-l retina. Însa încercarea a fost teribila. Hitler s-a aflat o saptamâna întreaga la limita colapsului. În loc sa se duca în acea zi tragica la mama lui Geli, el s-a dus la vila lui Adolf Muler, pe malul Tegernesei. Hess, Goring si Strosser nu l-au parasit o clipa. I-au sustras cele doua Walter ce le avea asupra sa si i-au tinut companie timp de doua zile si doua nopti. Hitler aproape ca nu a dormit si nu a mâncat nimic. Nu auzea si nu vedea pe nimeni.
Masura cu mersul sau agitat camera dintr-un colt în altul si gândea cu voce tare: "Dar de ce? Pentru cine? Nu, voi renunta categoric la politica". L-au auzit spunând ca se va sinucide, ca nu se va mai uita niciodata la vreo femeie, ca s-a sfârsit cu cariera sa etc...
Zarva iscata în jurul mortii lui Geli s-a stins însa repede. Social-democratii care publicasera un articol pe doua pagini de ziar, îl învinuiau pe Hitler, daca nu de crima, cel putin de faptul ca ar fi împins-o la sinucidere.
Oamenii partidului au facut tot ce s-a putut pentru a calma spiritele. De la ministrul de justitie al landului Bavaria s-a obtinut aprobarea de a transporta cadavrul la Viena si ordinul de încetare a cercetarilor (peste un an va fi recompensat cu functia de ministru de justitie la Reichului). Geli a fost înmormântata în prezenta lui Himmler si Rhem în Cimitirul Central. A doua zi, Hitler s-a dus împreuna cu nedespartitul sau Hoffman si a varsat lacrimi amare pe mormântul ei. Cu greu l-au scos de acolo. Starea depresiva a durat câteva saptamâni...
Camera lui Geli a ramas intacta
Camera lui Geli din Prinzregentplatz, mobilata opulent si fara gust, cu peretii în vernil, pe care se afla si o acuarela a lui Hitler ce reprezenta câmpul de lupta din Belgia, a fost transformata în sanctuar. El i-a încuiat usa si a interzis tuturor sa intre, în afara de Frau Winter, care însa nu avea voie sa schimbe si sa scoata nimic din camera. Trebuia sa puna zilnic un buchet de crizanteme proaspete în camera. În primul testament din 1938, Hitler a dat dispozitie în mod special asupra lucrurilor ce apartinusera lui Geli: "Nu trebuie sa le atinga nimeni; sa fie restituite mamei ei".
Profesorul Adolf Ziegler, presedintele Academiei de arte plastice din Germania, a desenat dupa fotografii tabloul domnisoarei Raubal, care a fost pus în salonul de la Berghof. Profesorul Thorak i-a facut bustul, care domina în cancelaria Reichului. Pâna la începerea razboiului, în fiecare an, în seara din ajunul Craciunului (ziua când Hitler a prezentat-o pe Geli partidului), Adolf va veni în aceasta încapere si va cadea prada amintirilor.
În anturajul Fuhrerului exista o lege nescrisa, care interzicea sa se pomeneasca numele lui Geli în prezenta lui. Iar când vorbea despre ea, pe Hitler îl podideau lacrimile.

„Cum a fost posibil”
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/cum-fost-posibil
„Cum de a fost posibil?“ Chiar şi la mai bine de 60 de ani de la sfîrşitul celui De-Al Doilea Război Mondial, încă mai pluteşte în aer această întrebare. Cum a fost posibil ca Hitler şi naţional-socialiştii să cîştige încrederea germanilor şi să obţină un sprijin popular atît de larg pînă foarte aproape de sfîrşitul războiului? Muzeul de Istorie din Berlin încearcă să caute răspunsuri în cadrul unei expoziţii cu titlul Hitler und die Deutschen. Volksgemeinschaft und Verbrechen (Hitler şi Germanii. Comunitatea naţională şi crima). Expoziţia de mari dimensiuni ilustrează ascensiunea dictatorului şi relaţia sa cu partizanii şi naţiunea germană, prin obiecte aflate în patrimoniul muzeului şi documente originale împrumutate din arhivele de stat. Sălile muzeului (întinse pe 1000 de metri pătraţi) cuprind busturi ale dictatorului, înregistrări audio-video cu discursurile sale, diverse materiale de propagandă (destinate civililor sau militarilor), articole de presă, afişe, fotografii, planuri, uniforme ale ofiţerilor etc. Multe dintre documentele prezentate nu au mai fost expuse în vreo expoziţie. Aşa cum era de aşteptat, criticile nu au întîrziat. Numeroşi istorici reproşează muzeului încălcări ale deontologiei sau chiar rea-credinţă. Hitler vinde – şi atunci expunerea sa într-un context eroizant (chiar şi neintenţionat) e privită cu suspiciune mai ales în Germania, unde discuţiile despre culpa pentru crimele naziştilor nu au fost încă asimilate.




De altfel, în urmă cu cîţiva ani, expoziţia fusese respinsă de muzeu tocmai de teama eventualelor reproşuri din partea societăţii civile. Conceptul a fost revizuit de curatorii Hans-Ulrich Thamer şi Simone Erpel şi a primit aprobarea comisiei de-abia anul acesta. Conform conceptului expoziţional, cîteva exponate nu au mai fost prezentate deloc, în vreme ce altele sînt expuse într-o manieră neobişnută, ironică. Astfel, pentru a se evita eroizarea dictatorului unele dintre imagini (mai ales cele care prezintă simboluri naziste) sînt atîrnate oblic pe pereţi. Oricîte i s-ar reproşa şi orice ar crede vizitatorii neavizaţi, nu e o expoziţie despre Hitler. O fi dictatorul eroul central, dar subiectul e poporul german şi ataşamentul său faţă de ideologia criminală. Şi totuşi, criticile nu contenesc: Der Spiegel, Die Welt, Süddeutsche Zeitung, Die Zeit etc. au publicat reportaje ample din expoziţie în care vizitatorii se declară uimiţi de descoperirea acestei părţi a trecutului lor. Comentariile editorialiştilor vizează în special modul în care sînt expuse obiectele şi pericolul pe care îl reprezintă afişarea acestor simboluri pentru opinia publică. Spiegel acuză muzeul de „pornografie“, făcînd referire directă la faptul că s-a mizat de la bun început pe faptul că portretele oficiale, propagandistice, ale lui Hitler nu fac decît să-i accentueze (ba chiar să-i actualizeze) charisma. După cum se ştie, propaganda nazistă, în orice formă, precum şi negarea Holocaustului sînt considerate delicte în Germania şi cei care se fac vinovaţi riscă pedepse aspre, inclusiv cu închisoarea. (De pildă, chiar săptămîna trecută autorităţile germane au închis un post privat de radio şi au arestat în jur de zece persoane pentru că au difuzat cîntece naziste.)


Acuza nu s-ar putea susţine în cazul Muzeului de Istorie, care utilizează imagini ale lui Hitler în scop didactic. Una dintre intenţiile declarate ale lui Thamer a fost să spulbere mitul conform căruia populaţia civilă a Germaniei n-ar fi aflat despre ororile din lagărele naziste decît după încheierea războiului. Fără voinţa poporului nu ar fi putut exista nici Führerul – acesta e unul dintre mesajele pe care încearcă să le transmită expoziţia. Rudolf Trabold, unul dintre conducătorii muzeului, a explicat răspicat că scopul muzeului nu a fost să prezinte biografia lui Hitler. De altfel, evenimentul nici măcar nu îi e consacrat dictatorului. „Vrem să arătăm cum această persoană a reuşit să realizeze o relaţie de simbioză cu propriul popor german, cum a devenit o proiecţie a dorinţelor acestui popor.“
Angoasele cu privire la oportunitatea expoziţiei nu sînt însă chiar neîntemeiate, de vreme ce, tot mai des, sondajele de opinie dezvăluie tendinţe naţionaliste şi xenofobe. Conform unei cercetări realizate de Fundaţia „Friedrich Ebert“, 35% dintre germani consideră că numărul imigranţilor e îngrijorător şi peste o jumătate crede că libertatea religioasă a musulmanilor ar trebui restricţionată. Tot nu se ştie „cum a fost posibil“, dar astăzi 1 din 10 germani e de părere că ţara ar trebui condusă de „o mînă de fier“.

S-a descoperit o veioza realizată din piele umană, de pe vremea lui Hitler

Descoperire macabră! Acest abajur, asemănător oricărui astfel de obiect pe care il găseşti în podul bunicii, este realizat din... piele umană.
"Cu totii am auzit povestile despre lampile nazistilor facute din piele umana" , spune proprietarul abajurului, Mark Jacobson, care a primit lampa de la un prieten apropiat.De-a lungul timpului au existat mai multe falsuri, dar niciun exemplar despre care sa stim sigur ca este facut din piele umana prelevata de la prizonierii evrei tinuti in lagarele de concentrare, in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial.

Hitler avea o ascunzătoare secretă în Alpi

Arhivele Naţionale din Marea Britanie au făcute publice, în această dimineaţă, documente care prezintă o zi obişnuită din viaţa lui Adolf Hitler, dar şi o ascunzătoare secretă a dictatorului german.
În aceste documente sunt prezentate atât felurile de mâncare ale lui Hitler, cât şi obiceiurile lui zilnice. „Hitler este temperat când discută cu cineva între patru ochi, dar în timpul conferinţelor poate deveni foarte agitat, ţipând şi lovind în masă“, se arată în aceste documente, oferite de către un prizonier de război, identificat ca SS Schuetze Obernigg.
Obernigg a povestit că Hitler obişnuia să se trezească la 10.00 dimineaţa, să mănânce pâine cu marmeladă, să bea cafea, să primească diferite vizite şi să muncească până la 4.00 dimineaţa. În plus, prizonierul a dezvăluit, în documentele secrete, şi comportamentul dictatorului faţă de subalternii lui. „Hitler nu suporta ca cineva să se uite la el. Gardienii erau instruiţi să-l ţină sub supraveghere, dar să nu fie observaţi“, se arată în documente.
În plus, britanii au prezentat şi alte dosare secrete, în care se vorbeşte despre teama forţelor Aliate din Al Doilea Război Mondial în legătură cu o preupusă ascunzătoare în Munţii Alpi a naziştilor. În această ascunzătoare aveau loc aproximativ 60.000 de persoane, iar armata lui Hitler urma să se reorganizeze şi apoi să pornească un ultim atac asupra Aliaţilor.
„Aliaţii aveau informaţii secrete despre transporturi de arme, de benzină şi de mâncare în zona Alpilor. Erau informaţii care indicau că germanii se vor lupta până la ultima picătură de sânge“, a spus Mark Dunton, un specialist al Arhivelor Naţionale din Marea Britanie.

Hitler mânca pâine cu marmeladă la micul ...
Adolf Hitler prefera pâinea cu marmeladă la micul dejun şi era amabil în relaţiile ...