Stalin[v=]

Rezumarea primului mesaj :

JOSEPH  VISSARIONOVICH  STALIN-
7]Evreii sînt spioni buni. 
6]Educaţia este o armă ale cărei efecte depind de cine o ţine în mâini şi spre cine este ţintită.
5]Recunoştinţa e boala câinilor.
4]Moartea e solutia tuturor problemelor. Fara oameni – fara probleme.
3]Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezinta doar o statistica.
2]Ideile sint mai puternice decit pustile - daca nu ii lasam pe dusmanii nostri sa aiba pusti, de ce ii lasam sa aiba idei?
1]Nu conteaza cine si ce voteaza. Conteaza doar cine numara voturile.

Până şi Stalin e muritor!

Introducere în studiul stalinismului

Deşi a apărut pentru prima oară acum trei decenii, cartea lui Martin McCauley se dovedeşte încă a fi un volum de reper pentru o introducere în problema, foarte controversată, a regimului stalinist. » citeste mai mult

Reteta de condus un popor – Gâsca lui Stalin
După ce Rusia bolşevică a devenit, cu ajutorul puterilor occidentale, stăpân pe jumătate
din ţările Europei, Stalin – atotputernicul lider comunist – a convocat la Kremlin pe toţi şefii statelor răsăritene,

pentru un instructaj asupra metodelor de conducere a popoarelor.

Drept material didactic, fiecare participant trebuia să aducă o gâscă.
Imediat, noii conducători au procurat câte o gâscă, au pus-o la îngrăşat şi au făcut o colivie pe măsura situaţiei lor.
La data stabilită s-au adunat în sala mare a Kremlinului toţi cei invitaţi şi gâştele lor.

Cu vreun sfert de oră întârziere a apărut pe uşa care ducea la tribună şi Stalin, însoţit de o gâscă slăbănoagă,

fără nici un fel de colivie şi care era tot timpul cu gâtul întins la buzunarul de unde îi dădea din când în când câte un grăunte.

După ce s-au ridicat toţi în picioare şi s-au gratulat reciproc, Stalin le-a cerut să deschidă coliviile şi să dea drumul la gâşte.

Acestea, când s-au simţit libere au plecat care încotro neluând seama de stăpânii lor.

Singură gâsca lui Stalin a rămas credincioasă şi atentă la buzunarul din care i se dădea din când în când câte un grăunte.

În această situaţie Stalin a tras concluzia: ”Vedeţi ce se întâmplă dacă le-aţi dat mâncare pe săturate! nu vă mai recunosc.

Gâsca mea, ţinută cu câteva grăunţe să nu moară de foame, este cea mai credincioasă fiinţă.

La fel trebuie să vă purtaţi cu popoarele dacă vreţi să fie credincioase şi să nu vă creeze probleme.”


Cu un presedinte competent, Brazilia a ajuns a sasea putere economica mondiala,

Tânărul Stalin - un Al Capone din Caucaz

Toată viaţa sa, până la decesul fulgerător din martie 1953, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din faşă orice încercare de cercetare, documentare şi publicare a biografiei sale din tinereţe, care ar fi putut aduce atingere biografiei oficiale a dictatorului de mai târziu. Sub acest aspect, ultima carte a lui Sebag Montefiore, publicată la editura McArthur & Company din Toronto, cu titlul „Young Stalin“ (Stalin Tânăr), este o premieră mondială pentru că descrie în detalii cum a devenit gruzinul Osip Giukaşvili din Osetia dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin din capitala URSS-ului.


Toate lucrările despre Stalin, publicate până azi, tratează laconic anii de tinereţe petrecuţi în Georgia natală de către dictatorul sovietic. Cartea de faţă prezintă în cele 442 de pagini numai anii de tinereţe ai lui Osip Giukașvili în Caucaz, înaintea autoexpatrierii sale în Rusia ţaristă. În mod ferm și incontestabil, Sebag Montefiore s-a impus drept biograful occidental cel mai bine documentat despre viaţa lui Stalin. Acest fapt este admis de scriitori consacraţi, precum profesorul universitar Robert Service din Anglia sau Robert Conquest din SUA, care au cercetat o viaţă întreagă istoria URSS-ului și sunt cunoscuţi în Occident drept kremlinologi.

Prima surpriză pe care o aduce această carte este lista detaliilor total inedite care fac din această biografie o premieră absolută la scară mondială. Lumea se întreabă de unde a procurat autorul atâtea detalii intime și mai ales atâtea fotografii unicat? Răspunsul este dat în ultimele șase pagini care cuprind sute de nume și prenume ale oamenilor din toate colţurile lumii care au furnizat detalii și fotografii inedite din tinereţea lui Osip Giukașvili, începând cu familia prezidenţială a ţării sale natale, Georgia: Sandra și Mihail Saakașvili.

Autorul scrie că președintele Georgiei a emis un decret prezidenţial pentru admiterea sa în arhivele secrete ale Georgiei fără de care custozii arhivelor au refuzat să-l primească pe autor. Și mai eficace a fost însă invitaţia făcută publicului georgian la televiziunea naţională, ca „cei“ care deţin detalii inedite, jurnale intime sau memorii nepublicate ale celor care l-au cunoscut sau au lucrat cu Stalin să le aducă la Cancelaria prezidenţială a Georgiei care va garanta anonimatul sursei lor, dacă o cer.

Un gangster pur şi simplu


Este evident faptul că autorul cărţii a beneficiat masiv de concursul și prietenia familiei prezidenţiale a Georgiei în colectarea atâtor izvoare de informaţii privind tinereţea gruzină a lui Stalin. Cititorul care are răbdarea și curiozitatea să parcurgă metodic acele ultime șase pagini ale cărţii de faţă rămâne siderat. Sunt acolo nu numai nume georgiene şi rusești, ci provin de la toate etniile din cele patru colţuri ale lumii, de la moștenitori de a treia generaţie, care au păstrat cu mândrie de la bunicii lor documente, fotografii sau jurnale cu însemnări nepublicate, care atestă participarea lor directă la istoria stalinistă a Georgiei sovietice și l-au cunoscut pe Osip Giukașvili înainte de a-și lua numele conspirativ de Stalin.

Istoricii occidentali găsesc în această carte unele explicaţii la declaraţia făcută de premierul Winston Churchill: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere a lumii întrecută doar de America“. Cu alte cuvinte, în decursul a 29 de ani, acest gruzin a reușit să facă din Rusia o superputere mondială, ceea ce americanii au putut să facă din ţara lor abia în 200 de ani cu trei duzini de președinţi.

A doua surpriză a cărţii de faţă este dezvăluirea secretului arzător al tinereţii lui Stalin, păzit cu strășnicie atât de către dictator, cât și de succesorii lui de până acum: înainte de a deveni un conducător politic, Osip Giukașvili a fost un gangster, un brigand și un criminal de drept comun, cu multiple arestări în Gruzia natală, spărgător de bănci și escroc calificat. A început prin a estorca bani de la patronii din Caucaz ca „taxă de protecţie“.

Cine refuza să plătească primea un prim avertisment prin incendii organizate de Giukașvili pe proprietăţile lor, provocând pagube mai mari decât taxa de protecţie cerută anterior. După acest avertisment urmau răpiri de persoane din familia patronilor. Baronul Rotschild, care avea întreprinderi petroliere în Caucaz, avea un angajat cu salariu a cărui unică atribuţie era să asigure plata la timp a sumelor cerute de Giukașvili drept taxă de protecţie. Există fotografii în această carte care-l arată pe Osip Giukașvili în arhiva poliţiei din capitala Georgiei, Tiflis, astăzi Tbilisi, îmbrăcat ca Al Capone de la Chicago – superelegant, din banii furaţi din spargerea băncilor Georgiei.

Stalin a fost bătut crunt de mama sa în copilărie


La vârsta de 80 de ani, mama sa, Keke Giukașvili, a scris în memorii nepublicate până azi, că fiul ei Osip a suferit, când avea șase ani, două accidente are l-au lăsat invalid pentru tot restul vieţii (pag. 34). Cu mâna stângă, rămasă mai scurtă decât cea dreaptă, el nu putea ridica o ceașcă de ceai (pag. 33). Am mai auzit asta la Miami, Florida, la o conferinţă de presă a senatorului democrat Claude Pepper care l-a vizitat pe Stalin la Kremlin. Întrebat de un jurnalist ce anume l-a impresionat când a dat mâna cu Stalin, Claude Pepper a răspuns că a observat că nu putea vedea mâna stângă a dictatorului, deoarece mâneca hainei era mai lungă decât mâna respectivă.

La timpul respectiv n-am crezut acest detaliu neverosimil deoarece făcea din Stalin un estropiat fizic. Autorul adaugă acest amănunt deloc neglijabil pe lista complexelor de inferioritate pe care le-a avut Stalin de-a lungul vieţii.

Alte detalii pe această listă de complexe: degete lipite la un picior, infirmitate care l-a descalificat medical de la efectuarea serviciului militar obligatoriu; faţa brăzdată de cicatrici de la vărsat de vânt și, mai ales, zvonurile persistente că era copil din flori făcut de Keke cu un nobil gruzin, Koba Egnatașvili, a cărui fotografie apare în carte. Pe lângă faptul că era un invalid din punct de vedere fizic, cartea demonstrează că Stalin a fost vătămat psihic în copilărie de pe urma ambilor părinţi. La ultima întâlnire avută de Stalin cu mama sa Keke în anii 1930, martori oculari au relatat că Stalin a întrebat-o de ce îl bătea așa sălbatic când era copil. La care Keke a răspuns prompt: „Dacă nu te băteam, nu ai fi ajuns ce ești astăzi“.

La moartea mamei sale, la Tbilisi, Stalin nu s-a dus la funeralii, preferând să-l trimită pe Lavrenti Beria să se ocupe de înmormântarea lui Keke. De reţinut faptul că Keke nu știa rusește și, ca o consecinţă, n-a putut vorbi cu copiii lui Stalin, Vasili și Svetlana, decât prin translatori din gruzină în rusă. Soţia lui Beria, Nina, a rezumat admirabil într-o propoziţie că Stalin și soţul ei Lavrenti au trăit, au muncit, au murit și sunt îngropaţi într-o ţară străină, Rusia.

Din anii săi de școală la Seminarul Teologic din Tiflis, Osip Giukașvili a păstrat o amintire frumoasă unui singur dascăl, profesorul de istorie Makhatadze a cărui viaţă a salvat-o în anul 1931, când era în închisoare așteptându-și execuţia. Autorul reproduce în carte următoarea telegramă trimisă de la Moscova de Stalin, primului secretar de partid din Georgia: „Nikolai Dimitrievici Makhatadze în vârstă de 73 de ani este deţinut la închisoarea Metehi. Îl cunosc pe acesta de la Seminar și nu cred că el reprezintă un pericol pentru puterea sovietică. Îţi cer să-l eliberezi pe bătrân și să-mi comunici rezultatul“ (pag. 70).

Cum s-a născut numele Stalin


Autorul acestei cărţi a găsit sursa numelui conspirativ sub care Osip Giukașvili a intrat în istorie. Printre numeroasele amante pe care le-a avut în Georgia, se numără și o activistă, pe nume Liudmila Stal. Era fiica proprietarului unei oţelării din sudul Ucrainei, cu șase ani mai în vârstă și o veterană a închisorilor ţariste. Idila lor amoroasă a fost intermitentă întrucât ea s-a autoexilat la Paris.

Aceasta a lucrat îndeaproape cu Lenin în exil și de câte ori s-a văzut cu Lenin în străinătate, Stalin s-a revăzut și cu Liudmila Stal, care a exercitat o evidentă influenţă asupra tânărului georgian. S-au revăzut în mod cert în anul 1917. Nu a supravieţuit nimic din prietenia lor, cu excepţia unei surprinzătoare decizii pentru restul vieţii sale: georgianul Giukașvili a luat de la această Liudmila Stal numele său conspirativ de Stalin. Autorul a inclus în galeria fotografiilor inedite din această carte și poza Liudmilei Stal din perioada tinereţii ei.

Tot la acest capitol, autorul scrie că și Lenin avea multe amante la activ. În exil Lenin s-a implicat într-o idilă amoroasă pasionantă cu Inessa Armand, o femeie frumoasă măritată cu un bogătaș francez. După ce a ajuns la putere în 1917, Lenin a avut relaţii amoroase cu secretarele sale și, potrivit lui Stalin, soţia lui Lenin, Nadejda Krupskaia s-a adresat Biroului Politic pentru a reclama comportamentul acelor secretare (pag. 151).

În primii ani după Revoluţia Rusă din 1917, Inessa Armand i-a cerut voie lui Lenin s-o lase să plece la băi, la Karlsbad, în Germania. Lenin a convins-o să se ducă în Caucaz mai curând decât în Germania și ea a acceptat sugestia. Numai că în Caucaz, Inessa Armand s-a îmbolnăvit de tifos și cu toate îngrijirile medicilor a decedat acolo.

Martori oculari, care erau în gara moscovită la sosirea trenului funerar ce o aducea acasă pe Inessa Armand, n-au putut să uite că Lenin era pe peron într-o asemenea stare încât trebuia susţinut de ambele braţe de soţia sa și de alţi apropiaţi.

N-a venit la birou multe zile după înmormântarea ei. Un detaliu minor, dar extrem de ilustrativ: Inessa Armand are mormântul în Piaţa Roșie în spatele mausoleului lui Lenin, alături de marile celebrităţi ale statului sovietic, ca președinţii URSS, Yakov Sverdlov, Mihail Kalinin, Leonid Brejnev, în timp ce soţia lui Lenin a fost incinerată și urna ei este cimentată în zidul Kremlinului, alături de personalităţi de rang secund, precum mareșalii Jukov și Malinovski. Tot în același cimitir din Piaţa Roșie se află îngropat și sarcofagul lui Stalin după ce a fost scos din mausoleu la ordinul lui Hrușciov.

Din această carte mai aflăm că meseria de bază și singura ocupaţie legitimă avută de Stalin a fost cea de cizmar, meserie învăţată de la tatăl său, Beso Giukașvili, mort de tânăr într-o încăierare cu alţi beţivi din Osetia natală (pag. 45). Ar fi rămas probabil cizmar tot restul vieţii dacă mama sa, Keke, n-ar fi apelat la ajutorul lui Koba Egnatașvili pentru obţinerea unei burse de studii pentru fiul ei Osip. Așa va ajunge acesta să studieze teologia la Seminarul din Tiflis, de unde va fi exmatriculat pentru indisciplină, insubordonare faţă de profesori și lecturi interzise. Visul lui Keke de a-l vedea preot s-a spulberat, Osip preferând o viaţă subterană, cu activităţi criminale soldate cu nouă arestări și opt evadări din exilul siberian.

Din lectura acestei cărţi rezultă faptul că georgianul Osip Giukașvili a câștigat simpatia lui Lenin pe când acesta se afla în exil în Elveţia. O bună parte din finanţarea activităţilor politice ale lui Lenin din exil au fost asigurate din banii trimiși de acest georgian, din jefuirea băncilor din Caucaz. „Jefuirea băncilor nu era singura sursă de finanţare a lui Lenin. El a ordonat unei perechi de bandiţi bolșevici să seducă două surori retrase care au moștenit o avere imensă de la unchiul lor, industriașul Schmidt.

Activităţile politice ale lui Lenin, sponsorizate din jafurile lui Stalin

Dubla seducţie a reușit, deși Lenin a recunoscut că n-ar fi putut s-o facă el însuși. Unul dintre seducători, Victor Taratuta, a furat o sumă considerabilă din moștenire pentru a o cheltui pe picior mare înainte de a expedia lui Lenin restul banilor“(pag. 190). În această carte este descrisă și lansarea ziarului bolșevic „Pravda“, în anul 1912, fondatorii lui fiind tânărul Stalin și Viaceslav Scriabin, intrat în istorie sub numele conspirativ de Molotov, care va fi mâna dreaptă a lui Stalin pentru următorii 41 de ani. Sunt multe articole scrise de Stalin și tipărite în „Pravda“ sau sub formă de broșuri. Marxismul și problema naţională este cea mai cunoscută lucrare scrisă de Stalin.

El nu s-a oprit din a edita această lucrare pe toată durata vieţii sale. Lucrarea a fost un răspuns la propunerea socialiștilor austrieci înaintată lui Lenin înainte de revoluţie și numită de Lenin „o federaţie austriacă în interiorul Partidului“. Ca întotdeauna, Lenin era pragmatic, vizionar și doctrinar. El s-a temut că evreii Bund-ului și menșevicii georgieni, care susţineau diverse versiuni de autonomie culturală sau chiar separatism naţional, vor face Partidul și Imperiul Rus neguvernabil sub bolșevici. Lenin avea nevoie de o teorie care să ofere idealul autonomiei și dreptul la secesiune fără a-l acorda în practică pe vreunul dintre ele. Lenin și Stalin au căzut de acord că nimic n-ar trebui să stea în calea Statului Centralizat.

Stalin a definit naţiunea ca fiind: „o comunitate de oameni, formată istoric, unită prin comunitatea de limbă, teritoriu, viaţă economică și profil psihologic“. Despre evrei Stalin se întreba: „Ce fel de naţiune este o naţiune evreiască care constă din evrei georgieni, evrei daghestani, evrei ruși și evrei americani care nu se înţeleg între ei, locuiesc în diferite părţi ale globului... și nu acţionează niciodată împreună și unitar în timp de pace sau război? Ei sunt asimilaţi pentru că nu au «un stat stabil şi larg legat de teritoriu»“.
Dreptul la secesiune a fost oferit în această lucrare (dar numai în teorie), și niciodată aplicat în practică (cu excepţia Finlandei). Această doctrină a naţionalităţilor n-a fost scrisă frumos, dar a avut un fel de subtilitate care s-a transformat în realitate când Stalin a creat reţeaua de republici unionale care vor constitui URSS-ul. Ea rămâne relevantă pentru că dezmembrarea URSS-ului în anul 1991 a permis unor mari republici ca Ucraina, Estonia și Georgia să devină independente (pag. 277). Tot în această perioadă tânărul Stalin face cunoștinţă cu Lev Rosenfeld, pe numele conspirativ Kamenev, cu care Stalin va conduce un timp ţara, după moartea lui Lenin în 1924.

Tatăl lui Lev Rosenfeld-Kamenev era un inginer bogat care a construit calea ferată Batumi-Baku, inginer care și-a finanţat fiul marxist, Lev, în activităţile sale comuniste. Deși mai tânăr, Lev Kamenev s-a împrietenit cu Stalin, dar a făcut greșeala capitală să-l patroneze pe acesta prin educaţia sa aleasă până când a fost prea târziu s-o mai dreagă, sfârșind în faţa unui pluton de execuţie, la ordinul lui Stalin.

Un alt nume sonor prezentat în această carte este cel al unui meșteșugar evreu, Meyer Wallach, pe numele conspirativ Maxim Litvinov, ajuns ministru de Externe al URSS și amic de-al lui Nicolae Titulescu în perioada interbelică. Un detaliu interesant îl reprezintă dezvăluirea multiplelor călătorii internaţionale ale lui Stalin, efectuate sub numele conspirativ de Ivanovici.

A călătorit la Londra și Berlin (unde s-a întâlnit cu Lenin), la Stockholm (unde l-a cunoscut pe strungarul Voroșilov), la Viena etc. Ajuns dictator la Kremlin, Stalin n-a mai călătorit în afara URSS decât pentru cele două întâlniri cu liderii aliaţi anglo-americani la Teheran, în 1943, și la Potsdam, în 1945. A fost la un pas să se întâlnească cu Hitler, dacă Stalin ar fi preferat să negocieze cu Hitler Pactul de Neagresiune de la 23 August 1939, în loc de von Ribbentrop.

Hitler este înregistrat documentar că s-a declarat gata să meargă personal la Moscova, dacă va fi nevoie, ca să semneze Pactul de Neagresiune. Dar în loc de pactul Stalin-Hitler, el a intrat în istorie ca Pactul Molotov-Ribbentrop... O posibilă explicaţie este dată de faptul că lui Stalin îi era frică de avion. La plecarea sa spre Teheran, în 1943, pe aeroportul din Moscova Stalin și-a uimit însoţitorii prin faptul că în loc să urce în avionul care-l aștepta, s-a urcat în avionul pregătit pentru Beria! La întâlnirea cu Truman și Churchill de la Potsdam în 1945, Stalin s-a dus cu un tren blindat, iar pe fiecare parte a căii ferate erau postaţi la fiecare 500 de metri soldaţi sovietici.

Un alt detaliu pitoresc este faptul că la abdicarea ţarului de la tronul Rusiei, toţi conducătorii bolșevici erau în străinătate: „Troţki și Buharin la New-York, Lenin și Martov în Elveţia. Bolșevicii descumpăniţi din Petrograd erau conduși de un tânăr muncitor, de 33 de ani, pe nume Alexandr Șliapnikov și de Molotov care avea 27 de ani. Existau mai puţin de 25.000 de bolșevici în întreaga Rusie și numai 1.000 dintre ei erau activişti veterani“ (pag. 324).

Acești oameni habar n-aveau atunci că ei fac istoria ţării lor pentru următorul secol! În concluzie, portretul rezultat din această carte ne dezvăluie în persoana lui Osip Giukașvili-Stalin un om estropiat și vătămat psihic încă din copilărie, total lipsit de căldură sufletească, a cărui supremă plăcere era să ucidă. Acest portret veridic, neretușat apare abia la o jumătate de secol de la moartea dictatorului, după ce s-a făcut responsabil de moartea a zeci de milioane de bărbaţi, femei și copii.

Moscova ameninţă România

Locul argumentelor luat de lovitul cu pumnul în masă

După ce, zilele trecute, atât în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cât şi ministrul român de Externe, într-o declaraţie de presă, ca şi în unele publicaţii bucureştene s-a evocat problema Tezaurului României, s-a consemnat o luare de poziţie şi pe site-ul „Vocea Rusiei", care, dat fiind statutul acestuia, definit exact de titlul său ca exprimând opinia Kremlinului, este foarte importantă şi trebuie cunoscută de cititorii noştri, ca şi de politicieni. Faptul devine aproape obligatoriu întrucât este o intervenţie ce şochează încă din primele rânduri, ea depăşind atributele unui punct de vedere şi devenind, pe măsură ce se parcurge textul, un avertisment dintre cele specifice Kremlinului bolşevic de la începutul anilor '50. Adică din perioada în care se trecea uşor de la critici vehemente la ameninţări violente, când arsenalul comentatorilor moscoviţi era impregnat de climatul Războiului Rece din momentele sale de vârf, când locul argumentelor era luat de lovitul cu pumnul în masă, când forţei cuvântului i se opunea direct forţa militară, când unitatea unui stat, chiar „frâţesc", era pusă în pericol de o simplă mahmureală a lui Stalin, când, înainte de toate şi de orice, contau hegemonia sovietică şi sfera sa de influenţă, tranşate la Yalta de acelaşi lider bolşevic, acompaniat cu brio de premierul britanic Winston Churchill şi preşedintele american Franklin D. Roosevelt.

A.P.C.E. a refuzat să includă în textul rezoluţiei o referire concretă la problema Tezaurului, aşa cum au cerut reprezentanţii României.

Semnat de Valentin Mândrăşescu, un nume ce apare frecvent în „Vocea Rusiei" când este vorba de probleme româneşti, articolul a fost publicat la 12 octombrie, ora 9.53 (ora Moscovei), cu titlul „Despre Tezaur, revizionism şi programul PPE", el şocând prin faptul că, între altele, leagă Tezaurul românesc de... Kosovo, Osetia de Sud şi chiar de Siria, pentru ca, mai târziu, să fie evocate şi mişcările secesioniste din... Scoţia, Catalonia şi Veneţia. Încă de la început, ca să nu fie niciun dubiu asupra poziţiei exprimate de „Vocea Rusiei", se precizează: „Utilizarea problemei Tezaurului în cadrul disputelor politice interne din România este o tradiţie interesantă şi destul de veche. Diverse forţe politice participă la un joc în care câştigă cel care reuşeşte să «demonstreze» că oponentul a cedat în faţa Moscovei. Traian Băsescu îl acuza pe Adrian Năstase de «renunţare la tezaur», iar Antena 3 lansează acuzaţii identice la adresa lui Mihai Răzvan Ungureanu. Ironic, nu-i aşa? Aşa cum se întâmplă de cele mai deseori, realitatea politică este mult mai pragmatică în comparaţie cu cea prezentată în discursurile publice ale politicienilor. Există anumite restricţii în privinţa lucrurilor pe care politicienii le pot spune sau face la nivel internaţional,aceste limitări de natură obiectivă sunt aplicabile atât marilor puteri, cât şi altor ţări. Ceea ce au făcut sau nu au făcut Adrian Năstase, MRU sau Traian Băsescu a fost deseori dictat de circumstanţe care ţin de realitatea implacabilă a relaţiilor internaţionale, aceast[ realitate fiind deseori invizibilă pentru ochiul liber. Cum se poate constata, fiecare paragraf şi chiar fiecare frază se pretează la comentarii, ele conţinând afirmaţii dintre cele mai dure sau chiar neobişnuite Europei acestui timp. Dar să exemplificăm mai departe: „Problema Tezaurului nu este una economică sau istorică, ci una politică. Comentatorii entuziasmaţi excesiv de rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin care Rusia este chemată să negocieze cu «toate statele» în vederea restituirii unor «bunuri culturale», ar face bine să-şi concentreze atenţia asupra următorului detaliu: A.P.C.E. a refuzat să includă în textul rezoluţiei o referire concretă la problema Tezaurului, aşa cum au cerut reprezentanţii României. Motivaţia «oficială» pe care delegaţia română a prezentat-o presei este penibilă. Se spune că menţiunea (menţionarea - n.n.). Tezaurului a fost refuzată din cauza faptului că este «prea specifică». Rezoluţia adoptată de A.P.C.E. a fost foarte critică la adresa Rusiei şi extrem de specifică, particularizând o serie întreagă de acuzaţii, începând cu presupusele «derapaje» de la principiile democratice şi terminând cu cazul Pussy Riot. În mod normal, A.P.C.E. ar fi inclus în rezoluţie pretenţiile tuturor ţărilor care au probleme asemănătoare cu cea a Tezaurului, măcar pentru a irita Moscova. Motivul pentru care această instituţie europeană s-a limitat la o recomandare generică ţine de o realitate geopolitică implacabilă. Din perspectiva internaţională, Tezaurul face parte dintr-un imens ghem de probleme care au fost tranşate definitiv şi irevocabil în cadrul tratativelor de pace după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Revizuirea oricărui element, oricând (sau oricât? - n.n.) de mic sau insignifiant, are potenţialul să deschidă o veritabilă cutie a Pandorei în privinţa revizuirii la scară largă a rezultatelor războiului, iar deputaţii europeni, oricât de rusofobi ar fi unii dintre ei, momentan preferă să nu se joace cu focul".

„Tendinţele revizioniste"

Aşadar, autorul invocă rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial şi tratatele ce au consfinţit încheierea lui. Să reţinem acest lucru, întrucât, în final, aceleaşi fapte sunt abandonate sau ignorate! Pe urmă, el asociază parlamentarii europeni la ideea moscovită privind rezolvarea problemei Tratatului, ceea ce este fals şi contrazis chiar de reuniunea respectivă a A.P.C.E.. „Vocea Rusiei" continuă astfel: „În ultimii ani, varii actori internaţionali au încălcat cu bună ştiinţă câteva principii care au fost considerate inviolabile. De fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, violarea acestor principii a dus la o «reproducere în oglindă» a acţiunilor unor forţe din Occident. De exemplu, se poate spune că precedentul creat în Kosovo a deschis calea către independenţa Osetiei de Sud. Probabil, unul dintre motivele pentru care o intervenţie militară în Siria încă nu a avut loc este legat de faptul că mulţi factori de decizie conştientizează tipul de precedent care ar fi fost creat în această situaţie şi modul în care acesta ar putea fi folosit de alte Mari Puteri. Se pare că s-a ajuns într-o situaţie în care există un consens tacit în privinţa necesităţii de a evita crearea unor precedente care ulterior pot provoca consecinţe imprevizibile".

Mergând pe linia amintită a legăturilor aberante, forţate şi distorsionate, articolul ajunge la ceea ce el numeşte „Tendinţele revizioniste pe care le manifestă unele forţe politice de la Bucureşti", afirmând tranşant că acestea „sunt periculoase în primul rând pentru România. Statele din U.E. deja încep să «scârţâie» sub presiunea crescândă a mişcărilor secesioniste (Scoţia, Catalonia, Veneţia etc.) a căror forţă devine mai mare pe măsura adâncirii crizei economice globale". Ca să vezi cât de periculos este să se evoce problema Tezaurului şi unde se poate ajunge din acest motiv!

România - ameninţată cu „secesiunea Transilvaniei"

Respectând faimosul adagiu, potrivit căruia sfârşitul încoronează opera, „Vocea Rusiei" preia locul liderilor bolşevici de la Kremlin, care, până mai ieri, nu se dădeau în lături de la nimic când voiau să-şi impună punctul de vedere. Cum se va vedea, România este ameninţată fără nicio reţinere cu „secesiunea Transilvaniei", precedată de o „autonomie" a aceluiaşi teritoriu, aşa cum le-ar fi promis liderilor U.D.M.R. unii lideri ai P.P.E.. Totodată, ca avertismentul să fie luat în seamă şi de Bruxelles, pe plan general i se flutură Europei spectrul unui nou război mondial: „Revizuirea ansamblului de probleme care au fost închise după cel de-al Doilea Război Mondial ar putea avea consecinţe nefaste pentru revizuitori, mai ales în contextul în care mulţi politicieni români îşi doresc din tot sufletul crearea unei Europe federalizate în care suveranitatea să fie concentrată la Bruxelles. Dacă birocraţia bruxelleză poate impune un preşedinte sau anula rezultatul unui vot popular, atunci ce o va împiedica să redeseneze harta împărţirii teritoriale a unei federaţii europene? Această întrebare este cu atât mai valabilă în contextul declaraţiei lui Kelemen Hunor, care susţine că a obţinut o «promisiune fermă» din partea preşedintelui PPE, Wilfried Martins, care s-a angajat să sprijine includerea în programul PPE a «chestiunii autonomiei». Dorinţa de a implica Europa în calitate de arbitru autoritar în disputele internaţionale pe care le are România, ar putea avea «efecte secundare» foarte costisitoare".

Cine va anula un eventual „Dictat de la Bruxelles"?

Textul „Vocii Rusiei" nu se opreşte aici, după această ameninţare publică fără precedent la adresa României, dacă luăm în seamă multe decenii trecute. El are şi un post scriptum, în care este invocat numele lui Stalin şi se afirmă că el este cel care ne-a dat transilvania cadou la sfârşitul războiului şi nu am recăpătat-o datorită jertfelor şi sângelui sutelor de mii de români căzuţi pe frontul de Vest. Cum spuneam, finalul „Vocii Rusiei" este halucinant: „PS: Efectele Dictatului de la Viena au fost anulate prin voinţa lui Iosif Stalin, care le-a restituit românilor Transilvania de Nord. Cine va anula un eventual «Dictat de la Bruxelles»?".
Aşa cum se constată, „Vocea Rusiei" face la sfârşit şi bine plasat una dintre cele mai dure afirmaţii, ea susţinând mai mult decât deschis că UE va hotărî soarta Transilvaniei în detrimentul „ţării mamă", dar, spre deosebire de trecut, când destinul teritoriului a fost schimbat de „Tătucul popoarelor", de data aceasta nu va mai avea cine să facă acelaşi lucru! Culmea ironiei, mai înainte se invocau rezultatele şi tratatele ce au pus capăt războiului - ele decizând inclusiv soarta Tezaurului - şi au consfinţit noua ordine, chiar şi cazul Transilvaniei, acum, aceleaşi documente sunt respinse ori ignorate, în funcţie de interesele unei mari puteri precum Rusia.

Ordin făţiş şi arogant de a lua poziţia de drepţi şi a ţine gura închisă

În peste 40 de ani de activitate jurnalistică pe probleme internaţionale, am avut extrem, extrem de rar ocazia să citesc şi să comentez texte precum cel de mai sus. Atât eu, cât şi alţi confraţi am avut aceeaşi impresie: este vorba, în fond, de un ordin făţiş şi arogant de a lua poziţia de drepţi şi a ţine gura închisă în faţa puterii de la Răsărit!

Prigoana răzbunării lui Stalin împotriva naziştilor -

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat pentru dictatorul Uniunii Sovietice începutul unei adevărate prigoane împotriva foştilor diplomaţi ai regimului nazist.



Iosef Stalin l-a însărcinat pe generalul responsabil cu serviciile de inteligenţă, Alexei Matveievitci Sidniev, la doar câteva luni după încetarea ostilităţilor să înceapă prigoana împotriva reprezentanţilor care au lucrat în Departamentul de Externe al Germaniei naziste, se arată în volumul „Secretele Diplomatice ale celui de-al Treilea Reich”, apărut recent. Stalin i-a învinovăţit pe diplomaţii germani pentru invazia asupra URSS, din iunie 1941, şi l-a pus în capul listei pe fostul ministru de externe, Joachim von Ribbentrop, însă acesta fusese deja capturat de puterile occidentale, fiind condamnat la moarte prin spânzurare după procesul de la Nurnberg. Răzbunarea sovieticilor a fost atât de rapidă încât, până în august 1945, aceştia reuşiseră să captureze 374 de dipolomaţi germani, printre care ambasadorul nazist de la Bagdad, Fritz Grobb, reprezentantul special din România, Carl Clodius, sau Adolf-Heinz Beckerle, aflat în Bulgaria. Toţi aceştia au fost judecaţi în secret şi au primit pedepse de 25 de ani de muncă în gulag, după ce au fost deţinuţi în temuta închisoare sovietică Lubianka (foto).



Dovezile proceselor sumare, ale torturii şi încarcerării acestora nu au ieşit la lumina zilei până anul trecut, când un dosar de protocol de 900 de pagini a fost desecretizat de Moscova.

Ferma Animalelor, o carte cu renume


“Ferma animalelor” prezintã o criticã acerbã a istoriei revoluţiei bolşevice. Opera expune in forma unei fabule povestea instaurãrii şi dezvoltãrii comunismului, alegorizând ascensiunea la putere a dictatorului Iosif Stalin.

In operã, rãsturnarea opresorului uman Mr. Jones de cãtre coaliţia democraticã a animalelor este însotitã de o consolidare a puterii porcilor. Asemenea intelighentiei ruseşti, ei devin clasa dominantã în noul regim. Lupta pentru supremaţie între Lev Trotki şi Stalin este reiteratã sub masca luptei dintre Snowball şi Napoleon. Atât in ficţiunea lui Orwell, cât şi în realitatea istoricã, idealistul, dar în acelasi timp politicianul mai slab, Snowball, respectiv Troţki, este deposedat de puterea din statul revoluţionar de cãtre un personaj mai maliţios, dar foarte abil, care devine uzurpatorul puterii, anume Napoleon, respectiv Stalin.

Felul in care Stalin işi elimina gradual adversarii şi consolideazã baza politicã işi gãseşte expresia in mãrturiile false şi execuţiile unor animale pe care Napoleon le suspecteazã, ca urmare a distrugerii morii. Guvernarea tiranicã stalinistã şi abdicarea de la principiile iniţiale ale revoluţiei bolşevice se reflectã în transformarea regimului porcinelor într-unul violent şi aderarea la atitudini si caracteristici umane împotriva cãrora ele luptau iniţial. Deşi autorul credea în valorile socialiste, el subliniazã pe parcursul romanului ideea cã aceste valori au fost puse în practicã într-un mod terifiant şi aberant. Acesta este şi scopul ironiei robuste prin care Orwell aratã pervertirea idealurilor animaliere de cãtre puterea orbitoare a politicului. “Ferma animalelor” nu are drept scop principal condamnarea despotismului şi tiraniei, ci mai degrabã denunţã ipocrizia delirantã a tiraniilor care s-au bazat iniţial pe doctrine care promovau libertatea şi egalitatea. Dezintegrarea treptatã şi pervertirea celor “şapte porunci” evidenţiazã ipocrizia fãţişã, ca şi argumentele elaborate ale lui Squealer pentru acţiunile neprincipiale ale porcilor. Romanul atrage atenţia asupra unei duble violenţe a stalinismului: împotriva supuşilor regimului, dar şi împotriva componentelor ideatice, lingvistice şi logice ale gândirii umane.

“Ferma animalelor” comenteazã asupra dezvoltãrii tiraniei în cadrul clasei unice create şi tendinţei de a restabili structurile de clasã chiar şi în societãţi care le-au abolit. Este ilustratã ideea cã odatã ce inamicul impotriva cãruia clasele sociale fac front comun, aşa cum este omul pentru animale, este eliminat, se poate produce din nou o diviziune internã în cadrul acestora. Expulzarea lui Mr. Jones creeazã un vid de putere şi este numai o chestiune de timp pânã ca acesta sã fie umplut de un nou opresor care impune un regim totalitar. Divizarea naturalã între munca intelectualã şi fizicã ajunge sa se exprime ca un nou set de divizãri sociale, în care porcii, pretinzându-se a fi cei ce “lucreazã cu creierul” se folosesc de inteligenţa lor pentru a manipula societatea în propriul beneficiu. Nu se lãmureşte însã dacã aceasta situaţie negativã reprezintã un aspect inerent al societãţii sau doar un rezultat condiţionat de integritatea intelighentiei din societate. Oricum ar fi, se puncteazã însã forţa acestei tendinţe în direcţionarea stratificãrii sociale şi ameninţãrii libertãţii şi democraţiei.

O realizare importantã a lucrãrii este portretizarea atât a personajelor aflate în posesia puterii, cât şi a celor oprimate de ea. Povestea este naratã din perspectiva comunitãţii animalelor ca întreg. Credulitatea, loialitatea şi hãrnicia acestora îi oferã lui Orwell prilejul de a ilustra cum cazurile de oprimare işi au originea nu numai în tactica oprimanţilor, ci şi in naivitatea oprimaţilor, care nu se bucurã de o educaţie adecvatã. De exemplu, aflat în faţa unei dileme, Boxer preferã sã nu disece el consecinţele unor posibile acţiuni, ci sã se mulţumeascã cu gândul cã Napoleon are mereu dreptate. Romanul aratã cum incapacitatea de a pune autoritatea sub semnul îndoielii condamnã clasa muncitoare sã sufere oprimarea la modul absolut.

Un alt aspect de care s-a preocupat autorul este modul în care limba poate fi manipulatã astfel încât sã serveascã drept instrument de control. Porcinele denatureazã şi distorsioneazã o retoricã a revoluţiei socialiste pentru a da o justificare acţiunilor şi a manipula masele. Animalele se aratã foarte receptive la discursul idealist-socialist al lui Major (Lenin), dar dupa moartea acestuia, porcii îi modificã treptat mesajul. In consecinţã, animalele se vãd în imposibilitatea de a se opune porcilor fãrã a nega idealurile revoluţiei. Pânã la sfârşitul romanului, dupã reconfigurarea reiteratã a celor “şapte porunci” de cãtre Squealer, cu scopul de a autoriza înşelãtoriile porcilor, fundamentul fermei poate fi sintetizat cu afirmaţia: “ toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”. Abuzul faţã de conceptul şi idealul egalitãţii este caracteristic pentru metodele îndrãzneţe ale porcinelor. Expoziţia sofisticatã a abuzului lingvistic rãmâne o trãsãturã esenţialã a operei lui Orwell.

In concluzie, Orwell utilizeazã contextul istoric al instaurãrii comunismului pentru a realiza o paralelã distopicã ce criticã subordonarea acţiunii colective unei minoritãţi care o dominã şi îi anuleazã posibilitãţile de exprimare a libertãţii. Revoluţia bolşevicã, ascensiunea lui Lenin, lupta pentru putere dintre Stalin si Troţki, jocurile de culise ale primului, procesele regizate şi eliminarea sistematicã a adversarilor, instaurarea regimului de teroare constituie câteva dintre evenimentele punctate alegoric de cãtre autor. “Ferma animalelor” este aşadar un atac la adresa puterii politice, retorice sau militare care ţinteşte abolirea libertãţii individuale sub pretextul promovãrii un climat egalitarist, care în cele din urma degenereazã in totalitarism.

Stalin, “maestrul-păpuşar”

În august 1942, la sfărşitul unei seri petrecute în apartamentul privat al lui Stalin, Churchill îi spunea ambasadorului britanic la Moscova că era o adevărată plăcere să lucrezi „acest mare om”.

Astăzi, această caracterizare poate părea ciudată. Imaginea unui Stalin dur, crud şi cinic, este cea predominantă în mentalul colectiv din timpul şi după sfărşitul Războiului Rece. Însă, în anii celui de-al doilea război mondial, liderii Aliaţilor erau aproape fascinaţi de personalitatea „Unchiului Joe”. Aşa cum observă unul dintre biografii săi, Simon Sebag-Montefiore, Stalin se purta splendid cu oamenii, dându-le impresia că îi erau indispensabili, şi cultiva o anumită sensibilitate şi linişte în jurul său.

Cu toate acestea, moştenirea sa rămâne neschimbată. Există foarte puţine dovezi care să poată demonstra că Stalin ar fi fost capabil de o veritabilă compasiune sau umanitate. Extrem de suspicios şi paranoic, a recurs la nenumărate asasinate pentru propria-i supravieţuire politică, iar în timpul războiului s-a folosit, tot în acest scop, atât de forţă, cât şi de capacitatea sa de a înşela oamenii prin carismă.

Un lucru este sigur: prin abilităţile sale extraordinare de negociator, Stalin a fost marele câştigător al războiului, obţinând din partea Aliaţilor numeroase concesii care au modelat lumea postbelică după placul său.

Prioritizarea problemelor



Patru calităţi au jucat un rol esenţial în abilitatea sa de a negocia. În primul rînd, Stalin era genul de persoană care îşi concentra atenţia strict asupra problemelor esenţiale. Spre exemplu, încă de la începutul relaţiei sale cu Aliaţii occidentali, liderul de la Kremlin s-a concentrat pe 2 ţeluri cheie: păstrarea teritoriilor obţinute de URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov şi siguranţa că statele vecine păstrau o atitutine „de prietenie” faţă de regimul său. În jurul acestor 2 probleme Stalin şi-a definit cadrul foarte rigid în care accepta să negocieze.

Încă din 1941 şi-a anunţat pretenţiile asupra estului Poloniei în faţa unei delegaţii britanice, în ciuda faptului că trupele germane se aflau la momentul respectiv la doar câţiva kilometri de Moscova. Însă Stalin plănuia mereu pe termen lung, lăsând lucrurile urgente pe plan secundar în faţa problemelor pe care el le considera esenţiale. Nu este de mirare că, într-un final, a obţinut exact ce a dorit.

Alegerea momentului pentru declanşarea negocierilor


În al doilea rând, Stalin a înţeles foarte bine importanţa momentului potrivit în toate negocierile. În 1941 era de aşteptat ca Aliaţii să se opună vehement pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice. Însă situaţia s-a schimbat în momentul în care Armata Roşie şi-a început ofensiva spre Vest. În 1943, la Teheran, Churchill acceptă integrarea estului Poloniei în URSS pentru a îi face pe plac lui Stalin, deşi acesta nici măcar nu ridicase problema – doar a aşteptat ca englezii să îi ofere ceea ce căutase de la bun început.

Un an mai târziu, la Conferinţa de la Yalta, tot Polonia a fost prilejul pentru ca Stalin să-şi dovedească extraordinara capacitate de manipulare. Odată încorporate teritoriile estice ale Poloniei, URSS se învecina la graniţele sale vestice cu „noua” Polonie, unde, conform politicii sovietice, trebuia să existe un regim pro-sovietic. Aliaţii occidentali sprijineau guvernul polonez aflat în exil la Londra încă din 1939, însă Stalin căuta să instaleze la Varşovia un guvern propriu.

Amănînd negocierile cu privire la guvernarea Poloniei, Stalin aduce în discuţie problema Naţiunilor Unite şi a numărului de voturi de care URSS ar trebui să beneficieze în cadrul Adunării Generale. Iniţial, Stalin insistase ca fiecare din cele 16 republici din cadrul Uniunii Sovietice să aibă un vot, pretenţie de neacceptat în opinia lui Roosevelt. Însă, în ultima clipă, el anunţă că s-a răzgîndit şi că se mulţumeşte cu doar 2-3 voturi. Astfel, în cadrul unei atmosfere de recunoştiinţă şi prietenie faţă de Stalin, aliaţii vor accepta guvernul polonez susţinut de sovietici.

Ameninţări şi pragmatism


Cea de-a treia calitate esenţială a lui Stalin stă în capacitatea sa de a înţelege puterea forţei şi de a o folosi. Un foarte bun exemplu în acest sens este incidentul de la Katyn. În plus, Stalin nu era omul care să se încreadă în cuvinte sau tratate, ale căror înţelesuri le redefinea în funcţie de interesele sale. Spre exemplu, după ce Roosevelt şi Churchill au acceptat guvernul „prieten” din Polonia, Stalin a redefinit termenul de „prieten” – de la ideea că niciun „fascist”nu poate face parte din guvernarea Poloniei, a ajuns să numească drept fascist pe oricine nu era adept al stalinismului.

Manipulare liderilor occidentali


Nu în ultimul rând, cel de-al patrulea atribut al lui Stalin, poate şi cel mai important, a fost faptul că reuşea să îi facă pe oameni să creadă că este o persoană demnă de încredere şi chiar înţelegătoare. Această mască i-a câştigat încrederea Occidentului de care s-a folosit pentru a-şi urmări scopurile.

De fapt, pe el nu îl interesau defel indivizii, ci interesele geopolitice şi securitatea Uniunii Sovietice. Totuşi, foarte puţini oameni şi-au dat seama de acest lucru în timpul războiului. Alan Brooke, comandant britanic, nota în jurnalul său, în 1942, impresia că Winston Churchill apela la sentimente ale lui Stalin de care el se îndoia că există.

Liderul britanic însă era de o cu totul altă părere. Acesta scria, în februarie 1945 (după conferinţa de la Yalta), că „săracul Neville Chamberlain a crezut că poate avea încredere în Hitler. S-a înşelat. Însă nu cred că eu mă înşel în privinţa lui Stalin.”

Doar un an mai târziu, în martie 1946, Churchill rostea celebrul discurs despre „cortina de fier”. Se înşelase amarnic în privinţa tovarăşului Stalin. Acesta, prin farmecul său, abilitatea de manipulare şi intuiţia extraordinară, s-a folosit de aliaţii săi într-o manieră am putea spune chiar admirabilă, obţinând de la aceştia exact ce urmărise.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9434/8/

La 26 iunie 1907, la Tbilisi (Georgia), in Imperiul tarist, s-a produs unul dintre cele mai mari atacuri banditesti asupra unui transport bancar. Autorul moral al acestui jaf de rasunet a fost conducerea bolsevica a Partidului Social Democrat Rus al Muncii (precursorul partidului comunist) in care se aflau Lenin, Stalin, Litviov, Kresin si altii. Pe atunci se executau "exproprieri" (eufemism pentru jaf) pentru fonduri revolutionare de lupta impotriva tarului. Nu a fost prima "expropriere", dar a fost cea mai imbelsugata, prada fiind de 3,4 milioane dolari SUA in banii de azi.

Exterminarea prin foamete - metoda de convingere preferată de Stalin

Unul dintre instrumentele politice care a facilitat consolidarea
sistemului sovietic a fost foametea de la sfârşitul anilor
’20-începutul anilor ’30; foamete pricinuită şi întreţinută de
autorităţile sovietice pentru nimicirea oricărei forme de rezistenţă a
ţăranului. Deşi relaţiile diplomatice româno-sovietice nu fuseseră
încă stabilite (acest lucru se va întâmpla abia în 1934), dimensiunea
acestei catastrofe umanitare, soldată cu dispariţia violentă şi subită
a milioane de ţărani înfometaţi, inclusiv a celor români, a fost
cunoscută la Bucureşti. Astfel, comunicările misiunilor şi ale
oficiilor consulare româneşti din diverse capitale, prea puţin
valorificate până în prezent, completează volumul imens de materiale
tematice de arhivă publicate în alte state.

Dintre actele care au marcat lupta pentru existenţă a satului sovietic
la nivelul anului 1930, trei au fost mai importante: 1) directiva ŢK
VKP(b) privind ritmul colectivizării şi acordarea ajutorului
construirii colhozurilor, din 5 ianuarie, care fixează ca termen de
finalizare a procesului de colectivizare primăvara anului 1931,
organizaţiile de partid şi cele sovietice locale fiind orientate spre
colectivizarea forţată şi exproprierea abuzivă a ţăranilor; 2)
propunerea lui G.G. Iagoda de elaborare a măsurilor de aplicare a
politicii de lichidare a „clasei kulacilor” prin extinderea „la
limită” a reţelei lagărelor de concentrare şi crearea unor lagăre noi
în URSS; 3) directiva Politburo ŢK VKP(b) privind măsurile de
lichidare a gospodăriilor kulacilor în raioanele cu colectivizare în
masă, din 30 ianuarie.

Rapoartele diplomaţiei de la Bucureşti pe tema foametei artificiale,
reportajele şi analizele tematice din publicaţiile internaţionale
monitorizate, toate facilitau schiţarea unei imagini pertinente asupra
realităţilor din stânga Nistrului, confirmând situaţia dramatică a
ţăranilor din URSS.

„Ţinuturi întregi din interiorul Rusiei se află deja azi sub semnul foametei”

În context, comunicarea Legaţiei României la Varşovia nr. 804/30 din 1
martie 1930 tratează cele două probleme de actualitate, exterminarea
ţăranilor şi colectivizarea forţată: „Guvernul sovietic execută
această lichidare cu o lipsă de scrupule nemaipomenită şi şefii
regimului declară în public că, în sfârşit, a sosit momentul aşteptat,
când Partidul Comunist se simte destul de tare pentru ca – după
lichidarea comerţului privat – să înlăture şi ultimul obstacol ce se
opunea până în prezent comunizării în întregime a vieţii maselor.
Autorităţile sovietice nu ezită de a aplica violenţa şi de a comite
orice nedreptăţi, luând ţăranilor mai bogaţi toată averea lor mobilă
şi imobilă şi deportând pe proprietarii ruinaţi în provinciile din
Nord, întemniţîndu-i sau împuşcându-i. Lichidarea clasei kulacilor
este Cruciada comunismului la sate, pentru a întemeia pe ruinele
proprietăţii private mari economii colective sau de stat. […]
Colectivizarea vitelor şi cailor a îndemnat ţărănimea să taie vitele
şi să vândă carnea pe preţuri de nimic, să pună foc grajdurilor de cai
colective, să-şi omoare caii lor proprii etc.”[1].

Raportul misiunii elene la Moscova din 1 ianuarie 1931 constată eşecul
„reformelor” staliniste: „S-a dovedit pe deplin că faimosul program
economic de 5 ani pentru refacere, a cărui punere în aplicare a fost
atât de trâmbiţată, a avut o înfrângere adâncă. Singurele roade ce a
dat sunt sărăcia îngrozitoare şi deznădejdea. Nu ar fi o exagerare
dacă s-ar spune că o foamete îngrozitoare ameninţă regiuni întregi de
la ţară”.

Evaluarea este confirmată de raportul Legaţiei României la Haga nr.
113/9 din 27 ianuarie 1931: „situaţiunea agricolă din URSS este astăzi
disperată în urma spolierii desăvârşite a ţăranilor, efectuată de
către autorităţile sovietice timp de mai multe luni cu o aşa barbarie,
încât ţinuturi întregi din interiorul Rusiei se află deja azi sub
semnul foametei. Situaţiunea se complică încă, după cum arată raportul
agentului firmei cerealiste, prin faptul că aglomerarea produselor
ruseşti pe târgul mondial (silozurile uriaşe din Rotterdam şi
Liverpool gem de cereale ruseşti) a atras după sine o aşa scădere
vertiginoasă a preţurilor, încât însăşi prevederile financiare ale
guvernului sovietic, pe care Stalin întemeiase executarea tranşei
actuale a planului de 5 ani, au fost înşelate”.

„Sovietele, pentru a arunca praf în ochii vizitatorilor străini, au
organizat o viaţă de belşug în hotelul principal din Odesa...”

La 20 ianuarie 1931, ministrul plenipotenţiar român la Roma raportează
opinia lui Pontus Artti, şef al misiunii Finlandei la Moscova: „în cei
4 ani cât a stat în Rusia, a avut prilejul să viziteze diferite
regiuni şi că mizeria şi lipsa de produse necesare pentru traiul
zilnic sunt atât de cunoscute, încât nimeni nu călătoreşte fără mari
cantităţi de provizii, în oraşe însemnate ca Kiev şi Kazan, în afară
de adăpost, este cu neputinţă a găsi în hoteluri mâncare sau lucrurile
cele mai elementare. Sovietele, pentru a arunca praf în ochii
vizitatorilor străini, au organizat o viaţă de belşug în hotelul
principal din Odesa, cât timp a durat acolo o conferinţă
internaţională de căi ferate, dar această înscenare a încetat cu
închiderea congresului şi plecarea oaspeţilor, mai mult sau mai puţin
încrezători”.

Într-un raport al misiunii elene la Moscova din 6 februarie 1931 se
arată că „Mijloacele băneşti cu care s-au cumpărat tractoarele, în
scopul de a se ajunge la înfăptuirea programului agricol, sleiseră cu
desăvârşire ţărănimea, după ce, mai întâi, au fost nimiciţi 6 milioane
de ţărani bogaţi (kulaki) şi au adus într-o stare de plâns celelalte
mase de agricultori, care, spre a nu fi consideraţi kulaki, au fost
siliţi să-şi taie vitele lor. Numărul prea mare de tractoare, ajunse
într-o stare că nu mai puteau fi întrebuinţate, pentru plata cărora
guvernul sovietic a făcut export de cereale, a fost cea dintâi pricină
care a dat naştere la faimosul dumping din partea Sovietelor, care nu
numai că a avut mare înrâurire pe piaţa mondială, dar a adus şi o
foamete adânc simţită în întreaga Rusie, deoarece alimentele şi
celelalte articole de primă necesitate au fost cu totul isprăvite”.

„Pe străzi se văd oameni în haine cenuşii, zdrenţoase, palizi la faţă,
mergând lihniţi de foame şi suferinţă”

Preocupat de soarta grecilor din URSS, terorizaţi de regim,
reprezentantul diplomatic elen la Moscova, la 20 februarie 1931,
precizează: „Impozitele se încasează de la ţărani într-un chip ce-i
despoaie cu desăvârşire. Li se impune de a preda la depozitele
statului atâta cantitate de cereale, încât, deseori, li se ia întreaga
recoltă, nelăsându-se niciun grăunte de grâu pentru întreţinerea lor.
Impozitul asupra cărnii se aplică în aşa chip, încât li se ia cea mai
mare parte din vitele sau oile lor. În folosul statului se
expropriază, în chip forţat, averile lor şi, de multe ori, se întâmplă
ca o vacă să fie preţuită cu 20 de ruble. Dar ceea ce e mai rău decât
toate e confiscarea averii lor, a uneltelor agricole, până şi a
obiectelor de gospodărie, ori de câte ori ţăranii nu plătesc aceste
impozite, care înadins sunt fixate la sume ce depăşesc puterile lor.
[...] Din toate satele greceşti, se primesc la legaţiune numeroase
cereri şi telegrame, în care se arată cum supuşii eleni sunt despuiaţi
de averile lor de către autorităţile locale şi cum sunt siliţi prin
foame a preda pământurile lor la kolhozuri”.

La 2 mai 1931, Legaţia României la Atena reţine dintr-o comunicare a
Legaţiei Greciei la Moscova din 15 aprilie 1931: „Poporul se împarte
în două grupuri: cei sătui, care sunt foarte puţini şi cei flămânzi,
care sunt foarte mulţi. Mâncărurile în restaurante sunt numai pentru
clasa de sus. O mâncare costă 70 kopeici. Pe străzi se văd oameni în
haine cenuşii, zdrenţoase, palizi la faţă, mergând lihniţi de foame şi
suferinţă. Când văd străini îmbrăcaţi bine, se adună în jurul lor şi
îi întreabă de unde au aceste haine frumoase şi câte grame de pâine şi
carne primesc pe zi. Sistemul sovietic de muncă colectivă este numai o
fata morgana. Nimeni nu mai poate să ascundă situaţia mizerabilă în
care se găseşte poporul rus”.

„Se povestesc lucruri îngrozitoare ce nu pot fi crezute de cei care nu
au cunoscut situaţia de aici”

Răscoalele înregistrate în anul 1931 au continuat şi în anul 1932. La
16 aprilie, ministrul României la Atena raportează: „Întreg Caucazul e
în răzvrătire, iar foametea domneşte peste tot. Asupriţi şi muritori
de foame, cete întregi de ţărani încearcă a trece în Turcia, dar
soldaţii roşii îi seceră cu puşti şi mitraliere, întocmai ca şi pe
malul Nistrului. Colegul meu îmi spunea că se petrec scene de
sălbăticie ce nu se pot descrie”. „Ucraina care, după cum se ştie, era
socotită ca grânarul şi ca cea mai bogată regiune a Rusiei, a fost
prefăcută astăzi într-un adevărat deşert, iar locuitorii ei, în faţa
primejdiei de a muri de foame, după informaţiile date de un martor
care a văzut cu ochii săi, năvălesc în trenurile prea încărcate cu
călători, fără bilete, deoarece nu au bani ca să le cumpere, spre a
merge din oraş în oraş ca să-şi găsească cele trebuincioase pentru
trai. Se povestesc lucruri îngrozitoare ce nu pot fi crezute de cei
care nu au cunoscut situaţia de aici”, informează acelaşi diplomat, la
23 iunie 1932.

În plus, Constantin Langa-Răşcanu, ministrul României în Grecia,
precizează: „Nu pot a nu aminti şi de o informaţiune, ce e adânc de
caracteristică, căpătată de la un consul străin, ce a văzut cu ochii
săi, cu prilejul călătoriei în urmă a Primului Ministru turc, anume că
restaurantele gărilor centrale din Ucraina, prin care a trecut trenul
special ce aducea pe oaspeţii străini de la Odesa la Moscova, au fost
îmbogăţite cu lucruri de mâncare ce demult fuseseră uitate de
locuitori şi pe care se puseseră preţuri ieftine. E uşor de înţeles că
mulţimea a dat îndată năvală asupra lor, dar a fost oprită de poliţie
care a declarat că ele erau destinate pentru oaspeţii străini. Îndată
după plecarea trenului, tabelele pe care erau arătate preţurile au
fost înlocuite cu altele în care preţurile erau de zece ori mai mari
decât cele de mai înainte. Cred de prisos a arăta chipul în care
bolşevicii caută a face impresiune bună străinilor distinşi care
vizitează Uniunea Sovietelor”.

Caracterul organizat al foametei din URSS de la sfârşitul anilor
’20-începutul anilor ’30 este subliniat şi de ministrul României la
Riga, în raportul nr. 442 din 25 august 1932: „Industria este
instrument de luptă, organele centrale sunt cele care măsoară şi
dozează nivelul de trai al populaţiei: «Nous nous occuperons de cela
plus tard», îmi spunea domnul Stomoniakov, vorbind despre standardul
de viaţă în Rusia sovietică. De fapt, standardul de viaţă al
populaţiunii este măsurat şi dozat exact de organele centrale, care au
facultatea, orişicând, a-l ameliora, chiar până la belşug, prin
scăderea stocului exportat în favoarea celui consacrat consumaţiei
interne. Progresele regimului se măsoară însă în alt sector: cel al
industriei grele şi al producţiei materialelor prime. El reprezintă
visurile de dominaţiune, el constituie unealta de luptă şi de
distrugere a Kremlinului”.

Buharin: „Ţara zdrobită de foamete, de boli şi de lipsuri nu
îndrăzneşte să facă cea mai mică opoziţie”

La 14 ianuarie 1933, Legaţia României la Atena descrie revolte ale
ţăranilor din URSS pe toată durata toamnei anului 1932, sesizând
legătura dintre ostilitatea maselor faţă de sistem şi criza
alimentară: „Starea de plâns în care se află astăzi întreaga ţară şi
prigonirile sălbatice ale autorităţilor sovietice împing pe bietele
populaţiuni – şi mai ales pe ţărani – a se răzvrăti şi a încerca a
scăpa de jugul bolşevic. Aşa, în luna noiembrie, luă naştere în
regiunile mongolice ale Uniunii o răscoală ce cu greu putu fi
astâmpărată. Iar acum câteva săptămâni a izbucnit, în Caucazul de
Nord, în oraşul Armaviz şi în împrejurimi, o răscoală adânc de
îngrijorătoare. Spre a o potoli, guvernul de la Moscova s-a văzut
nevoit a trimite pe însuşi Secretarul Partidului Comunist, faimosul
Kaganovici, şi pe ministrul Mikoian, fost Secretar General al
Partidului Comunist din Caucazul de Nord. Răscoala a fost înecată în
sânge, dar cu adâncă greutate”.

Conexiunea dintre înfometare şi rezistenţa populaţiei este relevată de
maxima lui N.I. Buharin: „Ţara zdrobită de foamete, de boli şi de
lipsuri (e un mijloc splendid!), nu îndrăzneşte să facă cea mai mică
opoziţie. O vom ţine în mod perpetuu astfel între CEKA şi Armată!”.
Relevante sunt şi metodele campaniei de colectare a cerealelor din
luna decembrie 1932: „Măsurile cele mai drastice au fost luate în
ultimele săptămăni pe cele trei terenuri ale producţiei agricole
(agricultorul individual rescotocit până în buzunare, confiscarea unei
părţi din cantităţile lăsate la o primă distribuţie ca plată
lucrătorilor fermelor colective, funcţionarii fermelor de stat
executaţi şi închişi)”. Ca efect al politicii deliberate, „prin
dezrădăcinarea şi împrăştierea în toate colţurile imperiului, regimul
a scăpat de primejdia ce o putea reprezenta ţăranul fruntaş şi
mijlociu. În ceea ce priveşte proletariatul satelor, mijlocul splendid
al îngenuncherii prin privaţiuni, boli şi foamete, a reuşit atât de
bine, încât autorităţile sovietice îşi pot permite oricând, de la un
capăt la altul al teritoriului, rechiziţiile cele mai crude,
înfometarea unei regiuni întregi, fără altă reacţiune decât rezistenţe
sporadice, din ce în ce mai slabe de altfel, repede lichidate de
mitralierele GPU şi ale armatei”. (Raportul Legaţiei României la Riga
din 10 ianuarie 1933).

„Transformarea definitivă a exploatărilor agricole colective în lagăre
de concentrare”

Raportul Legaţiei României la Atena nr. 230 din 28 ianuarie 1933,
intitulat „Ştiri din Moscova. Starea de plâns a Rusiei”, explică
degradarea condiţiilor de trai: „Roadele politicii agricole, aplicate
încă din iarna anului 1929, au fost mai mult decât şi-ar putea
închipui cineva de jalnice. Creşterea de animale a fost nimicită,
întinderi mănoase au fost părăginite, vechile şi noile unelte, de
altfel, rău făcute, au ajuns nefolositoare de pe urma întrebuinţării
neîndemânatice, chiar şi în regiunile agricole cele mai bogate
populaţiunea este descurajată, deznădăjduită. Reacţiunea sa a fost
zdrobită, dar în loc de aceasta, se observă la ţară o reacţiune pasivă
în contra regimului sovietic, ce e în firea ţăranului rus. Aceasta e
pricina pentru care starea agricolă a ajuns astăzi a fi de plâns. În
Rusia se petrece astăzi un lucru de necrezut, agricultorii care fac
parte din asociaţiunile numite kolhoz încep a lucra pământul pe la
amiază. Recolta de cereale din urmă a fost rea, deşi condiţiunile
atmosferice au fost anul acesta adânc de bune, iar sămânţa pentru
semănăturile de primăvară nu se află”.

„Adevărul este că Kremlinul şi-a dat, în fine, seama că orişice ţăran
este un kulak, că distrugerea acestui element de reacţiune este, deci,
imposibilă şi că singurul mijloc de a impune şi menţine colectivizarea
pământului este iobăgirea administrativ organizată a întregii
ţărănimi”,concluzionează Mihail Sturdza în raportul nr. 84 din 21
februarie 1933. În fapt, măsurile adoptate de executivul sovietic
presupun: „transformarea definitivă a exploatărilor agricole colective
în lagăre de concentrare, transformarea uzinelor şi exploatărilor
industriale în cazărmi, asanarea Partidului Comunist şi instaurarea
lui în noi atribuţiuni şi privilegii”. Un exemplu de impunere a
sistemului este expus de un inginer străin care a locuit timp de trei
luni în regiunea Kuban: „Ca represalii pentru rezistenţa arătată la
rechiziţia stocurilor de cereale lăsate ţăranilor de o primă hotărâre
a autorităţilor, 32 kolhozuri au fost mai întâi decimate, iar în urmă,
dezrădăcinate şi transportate în Siberia, copiii mai tineri de 15 ani
fiind reţinuţi şi despărţiţi de părinţi”.

„Populaţiunile flămânde atacă trenurile spre a jefui orice ar găsi”

„În satele din Caucaz au murit, în lunile din urmă, aproape toţi pruncii”

Paralela cu prima foamete sovietică rezultă din informarea Legaţiei de
la Atena nr. 1086 din 9 mai 1933: „Rusia, care altă dată era socotită
ca grânarul Europei, astăzi se află într-o aşa de îngrozitoare criză
agricolă ce seamănă cu cea din anul 1921. Şi dacă guvernul sovietic nu
ar voi să lase milioane de oameni a muri de foame, va fi silit a
suferi nemaipomenita înjosire de a cumpăra grâu din străinătate.
Starea aceasta de plâns a fost pricinuită de încercarea lui Stalin de
a impune cu sila principiile comuniste în agricultură şi să o prefacă
într-o întreprindere colectivistă. […] Foametea se arată îngrozitoare
în acele regiuni, foamete ce, după lunile de vară, va fi în adevăr
secerătoare. În împrejurimile oraşului Harkov, precum şi în întreaga
această provincie oamenii mor de foame cu sutele, toţi înfăţişează
chipul galben al unui om flămând: umflături la picioare, feţe palide
şi ochii găunoşi. Aproape în fiecare zi populaţiunile flămânde atacă
trenurile spre a jefui orice ar găsi. La Novorosiisk, pâinea ce se
împarte prin buletine şi în cantitate abia îndestulătoare spre a ţine
omul în viaţă este de tot neagră şi de o calitate atât de proastă,
încât cu greu se poate mânca. Nici în timpul războiului, europenii nu
au mâncat o astfel de pâine. În oraşele şi satele din Crimeea oamenii
mor de foame pe străzi, ca şi în anul 1921. În satele din Caucaz au
murit, în lunile din urmă, aproape toţi pruncii”.

Potrivit raportului diplomatic elen din 22 iunie 1933, obţinut de
Legaţia României la Atena, „Ambasadorul Italiei, care s-a întors acum
două zile din călătoria sa la Batumi, prin Kiev şi Harkov, povesteşte
lucruri ce cu greu le-ar fi putut crede cineva, dacă aceste ştiri ar
porni din alt izvor. El a povestit că se petrec scene de o
nemaipomenită sălbătăcie, ce i-au fost raportate, în chip oficial, de
către consulatele respective. De asemenea, că la Harkov, în fiecare
zi, mor de foame 250 de oameni. Dânsul adaogă că oamenii ce a văzut în
trecerea sa prin Ucraina par a fi nişte umbre, iar pe feţele lor se
oglindesc în chip vădit semnele adânci ale suferinţei de foame.
Guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru scăparea populaţiunii, el
s-a mărginit numai a arăta că reaua recoltă e datorită reacţiunii
populaţiunii din Ucraina în contra măsurilor guvernamentale şi a
privit cu nepăsare foametea ce ea îndură. Singura lui grijă a fost ca
noile semănături să izbândească. E cu neputinţă a se bizui pe
populaţiunea flămândă”.

În Ucraina „a luat loc canibalismul”

O comunicare a Consulatului General al României la Lvov are ca obiect
discursul preşedintelui fracţiunii parlamentare ucrainene, deputatul
D. Leviţki, în şedinţa Sejmului din 3 noiembrie 1933: „Pentru a
înfrânge curentul de liberare al ţăranilor, pentru a face din
proprietari liberi salahori pe propriul lor pământ, s-a întrodus
vechea robie în forma cea mai nesuferită pentru ţărani şi anume în
forma colectivizării economiei rurale, iar când şi aceasta a rămas
fără rezultat, când şi aceasta n-a putut înfrânge pe ţăranul ucrainean
şi când el cu îndârjire şi cu cele mai mari sacrificii ducea luptă cu
duşmanul său de moarte, bolşevismul a trecut la cel mai teribil
mijloc, pe care omenirea l-a întrebuinţat vreodată, mijloc faţă de
care pălesc masacrele armenilor sau invaziile lui Ginghis Han, a decis
să lase să piară de foame populaţiunea locală, iar produsele ei
alimentare să le ducă în metropola rusească. […] Nu sursele noastre,
dar cele străine, ale martorilor oculari, ale englezilor şi ale
francezilor, constată că pe teritoriile cele mai roditoare din Europa,
în Ucraina, au murit de foame 2 milioane de oameni, că acolo a luat
loc canibalismul şi că în anul curent această catastrofă se mai
întinde. Şi toate acestea se petrec nu în urma unei catastrofe
întâmplătoare, ci în urma politicii bolşevice conştiente”.

Conform comunicării Legaţiei României la Atena nr. 3147 din 22
decembrie 1933, „Teama de o viitoare foamete se sprijină pe faptul că
nu s-au luat de îndată ce s-au văzut aceste pierderi măsuri ce ar fi
luate de orice guvern civilizat şi cu dragoste de populaţiune.
Diriguitorii de aici, cu totul nepăsători de soarta oamenilor, nu
numai că nu au făcut nimic spre a înlătura foametea, din anul trecut,
dar încă s-au arătat mulţumiţi că s-a ivit. Şi anul acesta, socotind
că pierderile se datorează nepăsării sau greşelilor populaţiunii,
privesc cu mulţumire ivirea din nou a foametei, de pe urma căreia se
vor prăpădi alte milioane de oameni. […] Un ministru izraelit, vorbind
ambasadorului Angliei, sosit de curând, cu privire la starea
lăuntrică, spunea: «Dacă ţăranii nu voiesc să muncească, primim ideea
de a-i nimici prin foamete». Acest mare cârmuitor uită că puterea
executivă nu se poate exercita în văzduh, că, spre a avea fiinţă o
clasă conducătoare, e nevoie să fie şi populaţiune”.

Viziunea liderilor de la Kremlin asupra evoluţiilor din anul care a
marcat apogeul foametei poate fi identificată în „Discursul
revoluţionar al lui Kalinin”, transmis la Bucureşti de Legaţia din
Atena, la 14 ianuarie 1934. Cetăţenilor li se cere să conştientizeze
„marea izbândă”, dar şi faptul că orice piedică în calea „armatei
socialiste a muncii” va fi înlăturată: „Sistemul de asociaţiuni al
kolhozurilor s-a întărit, iar urmările lucrării pământului pe calea
colectivistă au fost adânc de rodnice în anul trecut. Nu numai
producţiunea de grâu şi alte articole ale economiei agricole a fost
mare, dar aceasta a fost văzută de înşişi ţăranii care şi-au dat seama
că îndrumarea croită de Lenin e calea ce duce spre adevăratul
socialism şi le făgăduieşte o viaţă fericită şi uşoară. Tovarăşi,
aceasta este o adânc de mare izbândă pe care cu greu am putea să o
preţuim în această clipă! Nu mă îndoiesc însă că rezultatele vor fi
uimitoare. Gândiţi-vă: zeci de milioane de oameni s-au convins că
păşesc pe adevărata cale a fericirii. Spuneţi-mi, ce putere din lume
le-ar putea stăvili mersul lor? Orice piedică va fi înlăturată din
drumul pe care merge marea armată socialistă a muncii! Poruncile lui
Lenin se înfăptuiesc în fiecare an în chip mai vădit, graţie
îndrumării partidului leninist şi a şefului său, Stalin”.

În concluzie, constatăm că documentele diplomatice de la începutul
anilor ’30 relevă suficient de clar evoluţiile interne, „modernizarea”
imperiului sovietic prin mijloace generalizate de represiune, procesul
de configurare a cultului liderului unic, starea de spirit a
populaţiei, esenţa ideologică a foametei artificiale. Poziţia şi
reacţia României faţă de evenimentele din stânga Nistrului, reflectată
în materiale inedite, vor face obiectul unui articol viitor.

Fiul cel mare al lui Stalin a fost executat intr-un lagar nazist

Istoricii sustin ca au rezolvat unul dintre misterele istoriei sovietice, privind moartea celui mai mare dintre fiii lui Iosif Stalin, Iakov, afirmand ca acesta a fost ucis de un gardian nazist intr-un lagar de concentrare, conform unor arhive declasificate.

O nouă teorie istorică: Stalin l-a ...

Fondatorul rus al comunismului, Vladimir Lenin, a murit după ce a fost otrăvit de succesorul său politic, Iosif Stalin, arată o nouă teorie istorică.

Istoricul rus Lev Lurie susţine că Lenin se afla deja într-o stare precară de sănătate, după ce a suferit multiple accidente vasculare cerebrale, însă Stalin i-a grăbit sfârşitul.

Motivul? Lenin a susţinut iniţial venirea la putere a lui Stalin, însă apoi a încercat să se alieze cu Troţki. În notele dictate înainte de moartea sa, Lenin critica manierele grosolane ale lui Stalin şi ambiţia dovedită de acesta. El chiar a sugerat că Stalin ar trebui să fie eliminat din poziţia de secretar general al Partidului Comunist.

Otrăvirea se va dovedi, mai târziu, a fi metoda preferată prin care Stalin scăpa de adversarii politici.

"Creierul lui Lenin este conservat încă la Moscova, aşa că putem investiga", spune Lev Lurie, pentru Daily Mail.
Teoria acceptată susţine că Lenin ar fi murit de sifilis, o boală cu transmitere sexuală, pentru care la momentul respectiv nu exista tratament adecvat.

Trupul îmbălsămat al lui Lenin se află în mausoleul din Piaţa Roşie, la aproape 20 de ani după prăbuşirea statului comunist.

Istoricul Lurie şi neurologul de la UCLA dr. Harry Vinters au analizat înregistrările lui Lenin pentru o conferinţă pe tema deceselor celebrităţilor. Totuşi, dr. Vinters a dus mai departe o teorie care arăta că stresul sau un anume istoric medical provenit din familie ar fi putut contribui la moartea lui Lenin.

Starea sa de sănătate se deteriorase mult timp înainte, el fiind paralizat şi în imposibilitatea de a vorbi. O autopsie a constatat că vasele de sânge din creierul lui deveniseră foarte rigide, susţine dr. Philip Mackowiak, care organizează evenimentul anual privind moartea celebritatilor.

"În primul rând, el era tânăr şi, în al doilea rând, nu existau factori de risc importanţi", susţine Mackowiak. Lenin avea 53 de ani când a murit şi nu fuma, nepermiţând altor persoane să fumeze în preajma sa. El nu avea diabet, nu era supraponderal şi autopsia nu a scos la iveală că ar fi avut hipertensiune arterială.

Nu au existat suspiciuni demne de luat în seamă în rândul ruşilor, care au crezul că pe Lenin l-a ucis sifilisul. El a fost tratat de această boală, folosindu-se metodele primitive ale momentului, iar boala poate provoca accidente vasculare cerebrale, dar nu există dovezi care să arate că ar fi fost şi cazul său.

Pe de altă parte, dr. Vinters, care a analizat înregistrările autopsiei şi istoria clinică a liderului sovietic, şi-a dat seama că teste toxicologice care să fi scos la iveală o posibilă otrăvire nu a fost făcute.


Rapoartele arată, de asemenea, că Lenin a fost activ şi a vorbit câteva ore înainte de moartea sa. "Apoi el a avut o serie de convulsii puternice, ceea ce este neobişnuit pentru cineva care are un accident cerebral", mai spune Vinters.

L-a otrăvit Beria pe Stalin?


„Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când el a murit, ţara sa era cea mai mare putere a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii” (Winston Churchill). Dacă Stalin ar citi azi cuvintele alese mai sus drept motto, ar fi dat probabil următoarea replică la aprecierea lui Churchill: „Când Churchill a venit la conducerea Imperiului Britanic, ţara sa era atât de mare încât soarele nu apunea niciodată pe teritoriul ei. La moartea sa, în anul 1965, era doar o insulă...”


La 5 Martie s-au împlinit 57 de ani de la decesul fulgerător al lui Stalin, la vila sa de la Kuntsevo. Acesta a fost un prilej pentru istoricii occidentali de a relua dezbaterile privind locul acestuia în istoria lumii. Dacă Petru I este supranumit Petru cel Mare pentru că a făcut din Rusia o putere continentală, cum procedăm cu Stalin care a făcut din URSS o super-putere mondială în cei 29 de ani, cât a fost stăpân absolut la Kremlin? America a avut nevoie de două secole şi de 33 de preşedinţi ca să ajungă la poziţia de lider

Stalin a avut „nervi de oţel”


În cartea sa „Diplomacy”, istoricul american Henry Kissinger, fost ministru de Externe al SUA, scrie că adevăratul lider al coaliţiei Naţiunilor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial n-a fost Franklin Roosevelt, cum s-a crezut până acum, ci I.V. Stalin care „a avut nervi de oţel şi a ştiut să aştepte momentul oportun.” Iar Kissinger nu este singurul istoric occidental cu asemenea reconsiderări ale rolului jucat de Stalin pe scena lumii. Este doar unul dintre cei mai influenţi, pentru că în funcţiile de stat pe care le-a avut în guvernele lui Richard Nixon şi Gerald Ford, el a avut acces la informaţii încă inaccesibile celorlalţi cercetători.

Un alt cercetător al istoriei Rusiei, Stephen Koch, profesor la Universitatea Columbia dintre New York, a primit în1993 permisiunea preşedintelui Elţîn de a intra în arhiva prezidenţială sovietică, păstrată în fostul apartament al lui Stalin din incinta Kremlinului. Rezultatul acestui acces unic la arhiva prezidenţială a URSS este cartea scrisă de Stephen Koch sub titlul „Double Lives” (Vieţi duble), în care sunt dezvăluite detalii total inedite de­spre Stalin, prezentate în numărul trecut al revistei „Historia”, şi pe care doar le amintim: colaborarea dintre Stalin şi Hitler a început din 1933, incendierea clădirii parlamentului german – „Reichstag”-ul – a fost efectuată de către oamenii Komintern-ului sau sprijinul logistic primit de Stalin de la ofiţerii Gestapo în uciderea mareşalului sovietic Tuhacevski. Cartea a avut un asemenea ecou încât a speriat oamenii de la Kremlin şi nu s-a mai permis de atunci accesul vreunui istoric occidental la arhiva prezidenţială sovietică.

Cum a devenit Stalin „Ţarul Roşu”


În acelaşi grup de cărţi de mare succes despre Stalin, apărute recent cu elemente inedite din studiul arhivelor secrete din Rusia, se situează şi cartea britanicului Simon Sebag Montefiore, intitulată „Stalin-The Court of the Red Tsar” (Curtea Ţarului Roşu), publicată de editura Weidenfeld & Nicolson din Londra.

Autor al mai multor cărţi de succes, S. Sebag Montefiore a muncit şase ani la documentarea acestei cărţi, ani petrecuţi în Rusia de după Gorbaciov, unde s-a întâlnit cu sute de persoane din cercul apropiat lui Stalin (membri de familie, colaboratori, medici, militari din garda de corp, specialişti în arhivele Kremlinului etc.). Simpla lectură a bibliografiei de 11 pagini uimeşte prin ineditul surselor, multe dintre ele nepublicate – între acestea, jurnalul de însemnări al lui Nikolai Iejov, predecesorul lui Beria la conducerea NKVD-ului.

Spre deosebire de biografiile anterioare ale lui Stalin, Sebag Montefiore îl prezintă în detalii pe georgianul Osip Giukashvili ca om, cu defectele şi calităţile sale omeneşti care l-au ajutat să devină Ţarul Roşu. Accesul la membrii familiei lui Stalin era imposibil pentru occidentali înaintea disoluţiei statului sovietic în 1991 şi sub acest aspect cartea lui Sebag Montefiore este o premieră.

Cartea demontează multe dintre miturile şi legendele create pentru a servi cultului lui Stalin. Între acestea poate fi amintit faptul că informaţia potrivit căreia Stalin era un seminarist cvasi-primitiv, complexat şi intimidat de intelectuali ca Lenin sau Troţki, este inexactă. Stalin apare descris ca un autodidact, dotat cu o memorie de invidiat, care citea zilnic peste 500 de pagini, comentate în scris în mod competent pe marginea paginilor citite, iar observaţiile sale demonstrează că erau ale unui intelectual. Un alt detaliu surprins de carte aminteşte că Stalin avea talentul analitic de a sintetiza pe o singură pagină un subiect complex dezbătut în faţa lui de alţii, timp de ore lungi şi de detalii stufoase, într-un rezumat pe care el îl dicta rar şi calm unuia dintre stenografii prezenţi. Martori oculari descriu starea de uimire pe care o provoca Stalin unor intelectuali ca Buharin sau Kamenev, prezenţi la astfel de dezbateri prelungite.

„Translatorul a fost împuşcat“


Stalin a ştiut să extragă de la aliaţii occidentali avantaje maxime în timpul războiului. La conferinţa de la Teheran din 1943, preşedintele SUA Franklin Roosevelt a fost găzduit, spre consternarea lui Churchill, în incinta Ambasadei URSS din capitala Iranului. Motivaţia oficială era că Hitler trimisese în Iran pe Otto Skorzeny cu legendarul lui comando, pentru a-l asasina pe Roosevelt (care aflase până şi codul misiunii germane: „Saltul cel Lung”).

Aparent, Roosevelt a avut mai multă încredere în măsurile de pază ale lui Stalin decât în cele luate de britanici pentru protecţia lui Churchill. Stalin a profitat de această situaţie fără precedent în analele diplomatice şi a avut întrevederi private cu Roosevelt fără participarea lui Churchill, la care cei doi au împărţit lumea. Se poate imagina importanţa celor discutate de cei doi la Teheran după următorul schimb de telegrame descoperite la Casa Albă: „Roosevelt către Stalin: «Domnule Mareşal, după cum ştiţi, sunt în campanie electorală pentru realegerea mea pentru a patra oară ca preşedinte al SUA. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura discuţiilor purtate împreună la ambasada URSS din Teheran».

Stalin către Roosevelt: «Domnule Preşedinte: Confirm primirea telegramei Dvs. şi vă comunic măsurile luate aici: stenogramele discuţiilor noastre au fost arse, iar translatorul împuşcat»”. Aceste telegrame au făcut senzaţie în SUA când au fost citite la televiziunea naţională de către jurnalistul David Brinkley.
În pofida propagandei oficiale care-l prezenta pe Stalin drept rus, el a rămas toată viaţa lui un georgian din Osetia. Vorbea în limba georgiană, mânca bucate gătite după reţete din Caucaz şi prefera să bea vinuri uşoare din Georgia natală. A condus personal destinele Georgiei de la Kremlin prin intermediul unor şefi de la Tbilisi, care nu-i ieşeau din cuvânt. S-a implicat personal în toate disputele mărunte de acolo, ducea dorul prietenilor lui şi a trăit ultimii lui opt ani de viaţă, izolat de res­tul lumii într-un microclimat care-i amintea de Georgia natală.

„Succesorul va trebui să fie un rus”


Este inexactă teoria că Stalin ar fi refuzat desemnarea unor succesori la conducerea URSS după moartea sa. La pagina 516, Sebag Montefiore descrie o scenă confirmată de cei care au fost prezenţi: „Mikoian şi Molotov erau consideraţi prea bătrâni pentru a-l succeda pe Stalin. Mikoian la 52 de ani, mult mai tânăr decât Stalin, a considerat acest argument ca fiind prostesc, dar n-a spus nimic. «Succesorul – a spus Stalin – va trebui să fie un rus, nu un caucazian». Molotov rămânea un asemenea candidat, dar Stalin era dezamăgit de el. Apoi Stalin a îndreptat degetul spre faţa lungă a lui Kuznetsov, protejatul lui Jdanov spunând: «Acesta-i omul» pe care-l voia ca să-i succeadă ca Secretar General. Voznesenski urma să-i succeadă ca Prim-Ministru. Mikoian a simţit imediat că declaraţia asta va fi de un mare deserviciu pentru Kuznetsov, gândindu-se la cei care visau în secret să aibă acea funcţie.”

O altă legendă demolată este teoria că Beria a ucis mulţi oameni din proprie iniţiativă, fiindcă erau duşmanii lui sau presupuşi a-i fi duşmani în viitor. Molotov scrie în memoriile sale că Beria tremura de frica lui Stalin şi că nu era decât un funcţionar zelos al ordinelor dictatorului. Mai mult chiar, Molotov recunoaşte că el însuşi a fost coautor al deciziilor de execuţii în masă în perioada terorii staliniste. „Eu nu l-am considerat niciodată pe Beria ca principal răspunzător pentru teroare. Am susţinut întotdeauna că principala răspundere a fost a lui Stalin şi a acelora dintre noi care au aprobat teroarea şi au fost activ implicaţi în ea. Eu am fost totdeauna activ şi am fost în favoarea adoptării acestor măsuri. N-am regretat niciodata şi nu voi regreta vreodată că noi am acţionat foarte dur. Dar greşeli s-au făcut.” (Molotov: „Inside Kremlin Politics”, editura Ivan R. Dee, Chicago, 1993, pag. 339.)

Este inexactă şi informaţia că Stalin l-ar fi dispreţuit pe Churchill pentru tergiversarea deschiderii celui de-al doilea front. „Stalin l-a preferat pe Roosevelt, dar cel mai mult l-a admirat pe Churchill: «Un politician puternic, abil şi ingenios», îşi va aminti Stalin în anul 1950. „În anii războiului, Churchill s-a purtat ca un gentleman şi i-au reuşit multe. El a fost cea mai puternică personalitate a lumii capitaliste.“ („Stalin – The Court of the Red Tsar”, pag. 443.)

Beria: „Eu l-am eliminat”


Circumstanţele exacte ale decesului lui I.V. Stalin au fost dificil de investigat până la dezmembrarea URSS, deoarece accesul la arhive era sever limitat de către autorităţile sovietice. În ultimii ani însă, au fost publicate în Occident noi volume bazate pe o documentare minuţioasă a arhivelor recent deschise la Moscova, cărţi care tratează circumstanţele decesului lui Stalin, din care apar indicii care contrazic versiunea oficială, potrivit căreia Stalin ar fi avut o moarte naturală. Cartea „Stalin – The Court of the Red Tsar” are un capitol final intitulat sugestiv: „Eu l-am eliminat”. Aceste cuvinte le-ar fi spus Beria lui Molotov în ziua de 1 mai 1953. Cei doi ştiau că se aflau pe lista celor pe care Stalin se pregătea să-i ucidă curând.

Iată cum prezintă Sebag Montefiore faptele. În ziua de duminică, 1 martie 1953, Stalin este găsit de personalul de serviciu al vilei din Kuntsevo, căzut pe podea de pe divanul pe care dormise. Deşi conştient, era imobil şi nu putea răspunde întrebărilor slujitorilor speriaţi decât cu un şuierat printre dinţi. Avea paralizată partea dreaptă a corpului şi suferea de afazie. Zăcuse pe podea peste 15 ore. Tremura de frig având pe el doar pantalonii pijamalei. L-au ridicat pe divan şi l-au învelit cu o pătură. Logaciov, comandantul gardienilor, a telefonat lui Ignatiev, şeful său care avea răspunderea chemării medicilor, dar acesta, speriat, a cerut subordonaţilor lui de la vila lui Stalin să-i cheme pe Lavrenti Beria, adjunctul lui Stalin la guvern, şi pe Gheorghi Malenkov, adjunctul lui Stalin la partid. Abia după alte patru ore vor sosi cei doi, care l-au găsit pe dictator adormit sub pătură şi sforăind zgomotos.

Beria l-a admonestat pe Logaciov că provoacă panică şi a ordonat să-l lase pe Stalin să doarmă şi să nu mai telefoneze nimănui. Faptul că alte 12 ore au fost lăsate să treacă fără chemarea medicilor este invocat ca probă că liderii sovietici l-au lăsat pe Stalin fără asistenţă medicală cu scopul de a-l ucide. Ignatiev şi protectorul său, Hruşciov, au fost identificaţi ca fiind la originea deciziei de amânare a chemării medicilor pentru a câştiga timp în protejarea funcţiilor lor în noul guvern în curs de constituire după decesul lui Stalin. Beria este citat în cartea lui Sebag Montefiore că s-a confesat lui Molotov cu următoarele cuvinte: „Eu l-am eliminat! V-am salvat pe toţi!” (pag. 568). Cercetări recente sugerează faptul că probabil vinul lui Stalin de la cina precedentă a fost stropit cu un produs farmaceutic, warfarin, care poate produce o congestie cerebrală (pag. 569).

Aceste afirmaţii se fac pe baza cercetării notiţelor scrise de medici în ziua de 5 martie 1953, la prânz, note care menţionau ca Stalin a vomitat sânge, iar acesta a fost trimis la analize de laborator (unde au fost detectate urme de warfarin). Acest detaliu n-a apărut în raportul final şi a fost probabil omis întrucât putea semnifica otrăvirea lui Stalin. Warfarinul ar fi putut într-adevăr declanşa acea hemoragie suspectă.

Molotov: „Stalin n-a avut o moarte naturală”


Sergo, fiul lui Beria descrie în cartea sa, „Beria, mon père”, publicată de editura pariziană Plon, că a fost martor ocular la următorul porumbel scăpat din gura tatălui său când a văzut că nevasta sa, Nina Beria, a izbucnit în plâns la aflarea morţii lui Stalin: „Tu eşti de-a dreptul nostimă, Nina! Moartea lui ţi-a salvat viaţa! Un an dacă mai rezista, nici un membru al Biroului Politic n-ar fi supravieţuit!” (pag. 348).

În cartea sa de amintiri „Molotov Remembers”, acesta spune textual: „Unii oameni sunt convinşi că Beria l-a ucis pe Stalin. Eu cred cu convingere că această posibilitate nu poate fi exclusă” (pag. 326). Sebag Montefiore spune însă şi numele celui care l-a ajutat pe Beria în acţiunea de suprimare a dictatorului: colonelul Ivan Hrustalev, care era de serviciu în vila lui Stalin în noaptea de 28 februarie spre 1 martie 1953: „«Mă duc să mă culc», i-a spus Stalin lui Hrustalev. «Poţi să dormi şi tu. Nu te voi chema.» Gardienii erau încântaţi: Stalin nu le dăduse niciodată până atunci o noapte de somn. Au încuiat toate uşile” (pag. 565). Se poate concluziona că dacă Stalin a fost eliminat de Beria, rămâne doar de stabilit dacă a făcut-o otrăvindu-l cu warfarin sau, pur şi simplu, lăsându-l fără ajutorul medicilor – ceea ce în final a dus la acelaşi rezultat. Tot Molotov rămâne cel care a rezumat totul într-o propoziţie: „Stalin n-a avut o moarte naturală”.

În încheiere, se poate afirma că după deschiderea arhivelor şi a noilor surse de documentare, Stalin apare mai clar decât oricând, nemaifiind suficient pentru a-l descrie ca o „enigmă”. Ştim acum cum discuta el în mod constant despre el însuşi, adesea cu o uimitoare onestie. A refuzat să poarte Ordinul de Erou al URSS insistând că nu-l merită (Mareşalul Jukov le purta pe toate patru, fiind decorat de patru ori cu titlul de Erou al URSS). Singura decoraţie pe care o purta pe uniformă era cea de Erou al Muncii Socialiste.

Omul Osip Giukashvili, intrat în istorie sub numele conspirativ de Stalin, a fost un politician dotat cu supra-inteligenţă nativă, pentru care rolul său istoric era suprem ca prioritate, un intelectual cu nerv, care citea zilnic ca un maniac, scriind pe marginea paginilor comentarii, ce uimesc şi azi specialiştii în domeniu! Gregar, sociabil şi fin observator de oameni, acest individ singuratic şi profund nefericit şi-a ruinat fiecare legătură de iubire sau prietenie de-a lungul întregii sale vieţi, sacrificând fericirea sa intereselor politice ale zilei şi unui sindrom paranoic vecin cu nebunia.

Vătămat într-o copilărie grea şi anormal de rece în temperament, Stalin a încercat să fie un soţ şi tată iubitor, dar care a otrăvit fiecare izvor emoţional. Acest iubitor de trandafiri şi mimoze credea că soluţia la orice problemă omenească era moartea, fiind obsedat de execuţii. Acest ateu datora totul preoţilor şi interpreta lumea prin conceptul de „păcat” şi „pocăinţă”, fiind însă din tinereţe un marxist fanatic. Şi-a asumat misiunea imperială a ruşilor, dar a rămas toată viaţa un Georgian, aducând la Moscova răzbunările strămoşilor lui gruzini. Succesul lui Stalin în viaţă n-a fost un accident. Un om care şi-a inventat numele, data naşterii, naţionalitatea, educaţia şi întregul lui trecut pentru a schimba istoria în rol de conducător, avea toate şansele de a ajunge la un spital psihiatric. Doar dacă el va adera prin voinţă, noroc şi abilitate la un partid în momentul în care acel partid poate răsturna ordinea lucrurilor. Stalin a fost un asemenea om.

Platforma de lansare a fost partidul bolşevicilor, iar momentul prielnic – prăbuşirea monarhiei Rusiei. Nimeni din cei care au trăit acele vremuri n-a fost mai abil în conspiraţii, intrigi, dogmatism şi duritate în partidul lui Lenin. E greu de găsit o sinteză mai bună între un om şi un partid decât mariajul dintre Stalin şi bolşevism. Surprins de marele interes pentru Stalin şi de succesul internaţional al cărţii sale, Simon Sebag Montefiore s-a dus recent în ţara natală a lui Stalin, s-a împrietenit cu preşedintele Georgiei, Saakashvili, care i-a deschis arhivele şi i-a înlesnit acestui britanic scrierea unei noi biografii despre tinereţea şi anii de transformare a lui Osip Giukashvili în Iosif Stalin. Această nouă carte a apărut în Anglia sub titlul „Stalin, Young” şi o vom prezenta ca recenzie într-un număr viitor al revistei „Historia”.

Moartea lui Stalin

La 5 martie 1953, Stalin se stingea din viaţă, la vârsta de 73 de ani, fiind îmbălsămat pe 9 martie. Oficial, cauza morţii a fost o hemoragie cerebrală. Trupul lui Stalin a fost depus în Mausoleul lui Lenin, unde a rămas până în octombrie 1961, când a fost îngropat în apropierea zidurilor Kremlinului, din ordinul lui Hruşciov

Pe 1 martie 1953, după un chef de pomină, desfăşurat la reşedinţa lui Stalin din Kunţevo, localitate situată la circa 15 kilometri de Moscova, în compania ministrului de Interne Lavrenti Beria şi a viitorilor premieri Ghiorghi Malenkov, Nicolai Bulganin şi Nikita Hruşciov, Stalin n-a mai ieşit din cameră toată ziua. Deşi gărzilor li s-a părut suspectă tăcerea din încăperea liderului comunist, nimeni n-a îndrăznit să intre şi abia la orele 22.00 Beria a fost anunţat de situaţie. Acesta a sosit la reşedinţa din Kunţevo la primele ore ale dimineţii pe 2 martie.
După cum afirmă Hruşciov în memoriile sale, Stalin participa deseori la chefuri nocturne alături de aghiotanţii săi, după care dormea toată ziua, conducerea ţării rămânând pe mâna secunzilor dictatorului.
La 4 martie, a început publicarea buletinelor despre starea sănătăţii conducătorului sovietic. În aceste buletine, contrar situaţiei reale, se anunţa în mod oficial: „În noaptea de 1 spre 2 martie I.V.Stalin a suferit o congestie cerebrală... pe baza hipertensiunii şi a arteriosclerozei”. Aceste afirmaţii au fost susţinute de Beria şi oamenii lui, Malenkov şi Hruşciov, imediat după ce aceştia au ajuns la putere.
Stalin a fost găsit în stare de inconştienţă, pe podea. Consultat de medicii veniţi în grabă, a fost diagnosticat un atac cerebral. Trei zile mai târziu, la 5 martie 1953, Stalin se stingea din viaţă, la vârsta de 73 de ani, fiind îmbălsămat pe 9 martie. Oficial, cauza morţii a fost o hemoragie cerebrală. Trupul lui Stalin a fost depus în Mausoleul lui Lenin, unde a rămas până în octombrie 1961, când a fost îngropat în apropierea zidurilor Kremlinului, din ordinul lui Hruşciov.
Încă din momentul morţii sale a existat şi presupunerea că Stalin ar fi fost otrăvit. În memoriile fostului ministru de externe Molotov, publicate în 1993, acesta preciza că l-ar fi auzit pe Beria spunând că „l-a eliminat” pe dictator. În 2003, mai mulţi istorici ruşi şi americani au susţinut ipoteza că Stalin ar fi fost ucis cu varfarină, o puternică otravă de şobolani, inodoră şi nedetectabilă la orice autopsie practicată în anii ’50, otravă care predispune victima la hemoragii cerebrale. Otrava puternică ingerată i-a provocat lui Stalin fluidizarea sângelui, hemoragii şi atacuri cerebrale.
Varianta otrăvirii dictatorului comunist de către Beria este cu atât mai plauzibilă cu cât epurările ce au urmat „complotului doctorilor evrei” ar fi putut
să-l vizeze, în cele din urmă, şi pe terifiantul ministru, de a cărui putere se pare că Stalin începuse să se teamă. Faptul că Lavrenti Pavlovici Beria se pregătea de un „război împotriva lui Stalin” nu este negat nici de fiul său, Sergo. Se pare că Beria aflase că Stalin pregătea arestarea sa. „În 1952, tatăl meu îşi dădea deja seama că n-are ce să piardă... Tatăl meu nu era nici laş, nici un berbec care merge cuminte la abator. Nu exclud că putea să pună la cale ceva...
Pentru aceasta avea în organe oamenii săi... În afară de aceasta, avea propriul serviciu de informaţii, care nu depindea de nici o structură existentă!”
Din amintirile paznicilor lui Stalin reiese că, cel mai probabil, liderul sovietic a fost otrăvit imediat după ce a băut dintr-o sticlă de apă minerală. Drept mărturie este faptul că Stalin a fost găsit culcat lângă un birou pe care stătea o sticlă cu apă minerală şi un pahar din care băuse.
Iar întrucât otrava a acţionat aproape imediat, Stalin a căzut pe loc, potrivit unor date, pierzându-şi cunoştinţa. În această stare l-a găsit personalul din vilă după ce a spart uşa care ducea la încăperile lui.
Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuţie ipoteza otrăvirii lui Stalin încă din 1975. Adevărul despre cauza morţii lui Stalin ar putea fi aflat doar în condiţiile autopsierii cadavrului îmbălsămat al acestuia.
Istoricul şi publicistul Nikolai Dobriuha a realizat o anchetă publică, ajungând la concluzia că totate afirmaţiile potrivit cărora congestia cerebrală intervenită şi moartea fulgerătoare a lui Stalin au fost consecinţele sănătăţii lui precare sunt dezminţite complet de rezultatele examenelor medicale realizate de-a lungul a peste 30 de ani.
Extrasele din examenele medicale ale lui Stalin efectuate între septembrie 1947 şi ianuarie 1952 arată că liderul sovietic avea o tensiune arterială şi pulsul aproape ideale pentru vârsta sa şi nu ar fi existat nici un semn care să indice hipertensiune.
Concluziile „Stalin a fost grav bolnav, în special în urma încordării supraomeneşti din anii celui de-al doilea război mondial”, nu corespund realităţii.
Documentele descoperite confirmă faptul că otrăvirea a avut loc la 28 februarie – 1 martie 1953, adică în noaptea de sâmbătă spre duminică, când personalul medical principal era liber şi era mai greu de găsit repede un medic. Este posibil ca şi acest aspect să susţină ideea că otrăvirea dictatorului a fost gândită temeinic, pentru cazul în care otrava nu ar fi avut un efect imediat, ceea ce s-a şi întâmplat.

Moartea lui Stalin, în „Scânteia”

În ediţia sa din 6 martie 1953, „Scânteia” anunţa că „Tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin a încetat din viaţă”, prima pagină a ziarului fiind în chenar negru. „A încetat să bată inima lui Iosif Vissarionovici Stalin, tovarăşul de luptă şi genialul continuator al cauzei lui Lenin, înţeleptul conducător şi învăţător al Partidului Comunist şi al poporului sovietic”, sunt informaţi oamenii muncii în oficiosul comunist de către Comitetul central al PCUS, Consiliul de Miniştri al URSS şi Prezidiul Sovietului Suprem al URSS. „Împreună cu Lenin, Stalin a făurit puternicul partid al comuniştilor, l-a educat şi l-a oţelit; împreună cu Lenin, tovarăşul lui Stalin, a fost inspiratorul şi conducătorul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, întemeietorul primului Stat socialist din Lume”, mai spunea ziarul, după care erau enumerate meritele pe care le-a avut răposatul. Articolul se încheia cu convingerea că „numele nemuritor al lui Stalin va trăi veşnic în inima poporului sovietic şi a întregii omeniri progresiste.”
În acelaşi ziar, un alt articol anunţa „Concluzia medicală asupra bolii şi morţii lui I.V.Stalin” semnată de o comisie de medici sovietici, anume „hemoragie cerebrală (în emisfera stângă), în urma maladiei hipertonice şi a arterosclerozei”.
„Vom face zid şi mai puternic în jurul steagului victorios al lui Lenin-Stalin!” este titlul unui alt articol din ziar care relatează adunările din diferite întreprinderi „în care zeci şi zeci de mii de oameni au ascultat comunicatul guvernamental şi buletinele asupra stării sănătăţii tovarăşului Stalin.” Fiecare din biruinţele poporului nostru în lupta pentru făurirea unei vieţi fericite se datoreşte ajutorului părintesc al tovarăşului Stalin. Noi, oţelarii reşiţeni, suntem hotărâţi să păşim înainte spre noi victorii pe drumul luminat de învăţătura marelui Stalin, dând zi de zi tot mai multe tone de oţel şi fontă pentru apărarea patriei noastre dragi, pentru apărarea păcii”, s-a spus într-o adunare a oamenilor muncii.
De la un alt miting sunt relatate cuvintele tovarăşei Tudora Marin, sudoriţă la cazane:
„Vestea îmbolnăvirii tovarăşului Stalin ne-a îndurerat adânc. Ştim că această durere o simte fiecare om muncitor dornic de pace şi libertate, pentru că tovarăşul Stalin e părintele şi călăuzitorul tuturor popoarelor care iubesc pacea şi libertatea. Să întărim neâncetat prietenia şi alianţa cu Uniunea Sovietică. Ne vom strânge şi mai mult rândurile în jurul partidului, luându-ne angajamentul de a nu precupeţi eforturile în lupta pentru realizarea planului cincinal în 4 ani, pentru apărarea păcii”, la care stahanovistul Ion Tiţa a adăugat: „Să dovedim prin fapte, prin succesele noastre pe frontul construcţiei paşnice, că ţara noastră este demnă de înaltul titlu pe care tovarăşul Stalin l-a dat ţărilor de democraţie populară – acela de brigăzi de şoc ale mişcării revoluţionare şi muncitoreşti mondiale”.

Jurnalul medicilor

Jurnalul medicilor reduce aproape la zero toate memoriile şi cercetările privind ultima boală şi moartea lui Stalin. După toate aparenţele, medicii şi-au dat seama că Stalin a fost otrăvit. De aceea, printre prescrierile medicilor exista aproape tot ce se aplica în cazul intoxicărilor: o compresă cu gheaţă aplicată la cap, ceai dulce cu lămâie, curăţarea stomacului cu magneziu acido-sulfuric. În consemnarea din 4 martie 1953, ora 8.00, se înregistrează: Cianoza pronunţată a feţei şi a extremităţilor” Nu este exclus ca Stalin să fi fost otrăvit cu un amestec de diverse otrăvuri. Începând cu ora 15.00 şi până la ora 21.00, în 4 martie, adică timp de 6 ore, jurnalul medicilor, nu se ştie din ce cauză, nu a fost completat. S-au făcut doar însemnări generale privind starea bolnavului şi procedurile aplicate. Lipsesc însemnări şi din alte intervale orare.
În noaptea de 4 pe 5 martie au sosit analizele de urină şi sânge, din care reieşea o singură concluzie: otrăvirea.
Concluzia consiliului de la ora 1 noaptea, din 5 martie, este laconică: „La cercetarea sângelui s-a consemnat creşterea corpurilor sanguine albe până la 17.000 (în loc de 7.000-8.000 normal), cu grăunţe toxice în leucocite. La cercetarea urinei s-a descoperit proteina.” Se pare că unul dintre medici, având deja analizele repetate, i-a comunicat în mare secret fiului lui Stalin, Vasili, ceea ce s-a întâmplat în realitate cu tatăl lui. După cum relatează sora lui, Svetlana, Vasili ar fi strigat: „Tata a fost otrăvit!”

http://www.jurnalul.ro/fun/scrisori-dragoste-napoleon-stalin-mussolini-604277.htm

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/stalin-stiut-inamicul-ce-ora-serveau-ceaiul-pilotii-nostri

În aprilie 1940, comandanţii Armatei Roşii îi împărtăşesc lui Stalin experienţele lor de pe frontul finlandez. Analiza activităţii soldaţilor sovietici din războiul cu Finlanda va duce la o rapidă îmbunătăţire a capacităţii militare sovietice.

„Kirponos: Voi raporta asupra stării comunicaţiilor. Tovarăşe comisar, comunicarea prin cablu s-a desfăşurat bine în divizia mea, comunicarea prin radio a fost mai proastă. Ei spun că, în primul rând, nu preferă comunicarea prin radio şi că, în al doilea rând, noi nu o dezvoltăm. Este adevărat că nu sunt preferate comunicaţiile radio, din cauza faptului că nu le stăpânesc. Trebuie să înveţe să mânuiască radio-ul.Permiteţi-mi să spun câteva cuvinte despre aviaţie. Am avut o situaţie interesantă în aviaţie, tovarăşe comisar. Piloţii noştri au ieşit la 6 după-amiaza să servească cina sau ceaiul, iar inamicul ne-a bombardat chiar la acea ora. Încă nu se înserase.

Stalin: A ştiut inamicul la ce ora serveau ceaiul piloţii noştri?

Kirponos: Sigur că a ştiut. Noi înşine am creat condiţii propice inamicului. Toate acestea ar trebui luate în considerare.

(...)

Sinitsyn(Comisarul Regimentului, Comisarul Frontului de blindate şi al trupelor de autoblindate): Tovarăşi, consider ca este de datoria mea să ridic anumite probleme la întâlnirea Consiliului Şefilor Militari. Aceste probleme se referă la implicarea tancurilor şi a autoblindatelor în evenimentele petrecute în vestul Ucrainei şi în războiul împotriva finlandezilor albi.

Antevorbitorii mei au avut dreptate când au ridicat problema slabei interacţiuni dintre tancuri şi infanterie. Cu toate că am servit tancurile pentru o lungă perioadă de timp, nu am văzut niciodată acţiuni bine coordonate ale tancurilor şi ale infanteriei în timpul exerciţiilor majore. În opinia mea, dacă vrem cu adevărat să ne coordonam trebuie să ataşăm brigadele de tancuri la corpurile de artilerie şi să facem din comandanţii corpurilor de artilerie instructori pentru infanterie şi tancuri în vederea cooperării celor două. Aceasta ar duce, cu siguranţă, la rezultatul dorit.

(...)

Sinitsyn: Da. Trebuie să punem aceste tancuri în folosinţă cât mai curând.

Următorul punct este disciplina. Cred că vorbim mult şi lucrurile nu cunosc nicio îmbunătăţire. Trebuie să ne oprim din vorbit şi să pregătim trupele aşa cum trebuie. Vă voi da un exemplu. Este vorba despre ceva ce am văzut în Armata 13. Un soldat avea mâna stângă uşor rănită. Trei sau patru oameni, conduşi de instructorul politic l-au condus în spatele frontului, arătându-i cât de mult le pasă de soldaţi. Apoi, toţi rămăseseră în spatele frontului în loc să se întoarcă la luptă. De aceea cred că este necesar ca antrenamentul militar al soldaţilor să fie îmbunătăţit. Avem locotenenţi în unităţile noastre, absolvenţi ai şcolilor militare, care nu ştiu să folosească baionetele. Instructorii politici merită o atenţie specială. Mulţi dintre aceşti tovarăşi au foarte puţine cunoştinţe militare. Această situaţie trebuie să dispară. Trebuie să ne pregătim mai bine comandanţii şi instructorii politici.