Stalin[v=]

Rezumarea primului mesaj :

JOSEPH  VISSARIONOVICH  STALIN-
7]Evreii sînt spioni buni. 
6]Educaţia este o armă ale cărei efecte depind de cine o ţine în mâini şi spre cine este ţintită.
5]Recunoştinţa e boala câinilor.
4]Moartea e solutia tuturor problemelor. Fara oameni – fara probleme.
3]Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezinta doar o statistica.
2]Ideile sint mai puternice decit pustile - daca nu ii lasam pe dusmanii nostri sa aiba pusti, de ce ii lasam sa aiba idei?
1]Nu conteaza cine si ce voteaza. Conteaza doar cine numara voturile.

Imediat după apariţia volumului, istoricul Arthur Schlesinger, fost colaborator al preşedintelui John F. Kennedy, a făcut o cronică în revista „The Atlantic", care a republicat-o pe site-ul său de pe internet, acum, după ce autoarea a decedat. Pentru reputatul istoric, cartea este, dincolo de aparenţele sale romantice şi lirice, „o judecată rănită a unei fiice asupra tatălui ei, a unei epoci şi a unor speranţe trădate". Cea care a fost unica fiică a dictatorului bolşevic (Stalin a mai avut doi băieţi: unul a fost capturat de hitlerişti în timpul celui de al Doilea Război Mondial, care l-au propus la schimb cu un general german căzut prizonier, ceea ce liderul de la Kremlin a refuzat, naziştii împuşcându-l ulterior; iar celălalt a decedat în 1962) este considerată „un martor privilegiat, dar limitat". Svetlana a început să scrie la cererea unui prieten, fără a se gândi că volumul va fi publicat. Era un exerciţiu terapeutic în care se exprimă ambivalenţa sentimentelor sale faţă de un tată „pe care-l privea cu atâta dragoste şi groază". Ea, care era foarte îndrăgită de Stalin, îşi povesteşte copilăria, pe care o descrie fericită până în 1932, an în care mama ei a decedat. Din acel moment, relaţiile Svetlanei cu tatăl s-au degradat treptat. Ea povesteşte paranoia unui om care vedea duşmani peste tot. „În momentul în care scotea de la inimă pe cineva pe care-l cunoştea de multă vreme, în clipa în care decidea că acesta îi este duşman, era imposibil să mai vorbeşti cu el despre această persoană."

Într-un comentariu făcut în ziarul „New York Times", fiica lui Stalin spunea că toată copilăria ei a fost răvăşită de faptul că familia sa a fost „câmpul de luptă între idealismul şi realitatea puterii". Imediat după Revoluţia din 1917, bătălia se ducea între scop şi mijloace, bine şi rău, ale căror încarnare erau, pe rând, tatăl şi mama ei. Aceasta din urmă, cucerită de idealurile revoluţionare, nu putea să accepte că omul vieţii ei (Iosif - n.n.) era pe cale să pervertească idealul comunist. Tânăra Svetlana nu a descoperit decât târziu că ipoteza sinuciderii mamei sale era contrazisă de versiunea oficială sovietică, potrivit căreia decesul acesteia a fost cauzat de o criză de apendicită acută. Mărturii ale unor persoane din anturajul Kremlinului, publicate mai târziu, sugerează că, de fapt, mama ei a fost ucisă de Stalin într-o criză de nebunie. Pentru fiica dictatorului, sinuciderea mamei sale ar fi explicaţia unei forme de nebunii a tatălui său, devenit paranoic întrucât era incapabil să mai aibă încredere în oricine. El percepea reacţiile soţiei drept un act de trădare, revenind adesea în discuţiile cu fiica sa asupra a ceea ce ar fi condus-o pe soţia lui la acest final tragic.

Mărturia Svetlanei se alătură afirmaţiilor lui N.S. Hruşciov, urmaşul lui Stalin la conducerea URSS, în raportul secret din 1965 asupra marilor crime comise de fostul dictator bolşevic. El vedea inamici peste tot şi ajunsese să sufere chiar şi de mania persecuţiei. Dar, în ciuda cruzimii acestuia, Svetlana Alliluieva nu încetează să apere un „om singur şi dezolat", manipulat, spune ea, de Lavrenti Beria, temutul şef al poliţiei secrete bolşevice numite NKVD. Chemată la căpătâiul tatălui cu puţin timp înaintea morţii lui, Svetlana povesteşte ultimele lui clipe: „S-a petrecut ceva complet de neînţeles, ceva pe care nu pot să-l uit şi pe care nu o să-l înţeleg niciodată. El a ridicat brusc mâna lui stângă, ca şi cum ar fi arătat ceva în aer, şi ar fi blestemat pe cineva. Gestul era de neînţeles, plin de ameninţări, şi nimeni nu putea spune cui îi era destinat".

În 1967, în URSS, această carte a fost apreciată drept o parte a unei campanii orchestrate de SUA pentru umbrirea aniversării revoluţiei bolşevice. „Se poate înţelege supărarea lor faţă de o femeie care, din punctul lor de vedere, a făcut exact ceea ce condamna ea însăşi: a trădat pământul natal, l-a abandonat, fugind să caute confort material (...). Dar ruşii au greşit. Această carte nu este opera unei persoane senzaţionaliste sau a unui trădător. Este în mod profund o carte rusă. Este un testament pe care sperăm că, într-o zi, ruşii vor fi liberi să-l citească", scria, în 1967, amintitul istoric american Arthur Schlesinger.

http://www.cotidianul.ro/stalin-un-tata-pe-care-fiica-il-privea-cu-atata-dragoste-si-groaza-166300/

A murit singura fiică a lui Stalin: «Tata era un monstru spiritual şi moral»

Cum s-a răzbunat Stalin pe diplomaţii nazişti, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial

http://www.gandul.info/international/cum-s-a-razbunat-stalin-pe-diplomatii-nazisti-la-finalul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-8921803

O nouă carte, lansată în Germania, arată cum agenţii secreţi sovietici au răpit diplomaţi nazişti după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a-i judeca, închide şi tortura în secret, informează Daily Mail.

"Secretele diplomatice ale celui de-al Treilea Reich" aduce în atenţia publică arhive secrete ruseşti care vorbesc despre teribila închisoare Lubianka din Moscova, unde au fost aduşi foşti diplomaţi ai lui Hitler.

Generalul Alexei Mateievici Sidniev, din serviciile secrete sovietice, a fost însărcinat în vara anului 1945 să îl răzbune pe Stalin şi să îi găsească pe acei diplomaţi care ar fi pus la cale războiul împotriva URSS-ului.

Stalin şi Hitler încheiaseră un pact, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, care menţinut pacea între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică până în 1941, când Hitler l-a încălcat şi s-a decis să invadeze URSS-ul. Până la sfârşitul războiului, 27 de milioane de cetăţeni sovietici au murit, iar oraşele principale ale Uniunii Sovietice erau în ruină.

Stalin a considerat că de vină pentru război au fost diplomaţii străini care au servit cauzei nazismului, şi a încercat să se răzbune.

Cartea, scrisă de W.S. Christoforow, vorbeşte despre directiva 143c a lui Stalin, care includea o listă cu diplomaţi de top din Germania nazistă, pe care îi voia arestaţi. În fruntea listei se afla ministrul german de Externe, Joachim von Ribbentrop, care a fost capturat de aliaţii occidentali, judecat la Nurenberg şi spânzurat pentru crime de război.

Până în august 1945, la doar trei luni după sfârşitul războiului, Sidniev l-a informat pe Stalin că a reuşit să captureze 374 de diplomaţi în Germania şi în alte ţări europene, ocupate de Armata Roşie.

Printre cei capturaţi de sovietici se numără Fritz Grobb, trimisul lui Hitler la Bagdad, Carl Clodius, reprezentant special în România, Herbert von Richthofen şi Adolf-Heinz Beckerle, trimişi ai Reichului în Bulgaria. Acestora li se adaugă numeroşi ataşaţi militari, sub-secretari şi ambasadori, care au fost condamnaţi în secret la 25 de ani de muncă în Gulag.

Cartea urmăreşte cererile de clemenţă ale diplomaţilor germani, dar subliniază şi faptul că Stalin dorea să dovedească o conspiraţie în rândul ofiţerilor Armatei Roşii, în anii 1930, care a dus la pierderea a sute de mii de vieţi.

Dintre cei răpiţi, jumătate au reuşit să se întoarcă acasă, pe când unii dintre ei au murit la Lubianka, iar alţii în taberele de muncă.

Cum a ajuns Europa de Est sub talpa lui Stalin

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa de Est, cu largul concurs al Marii Britanii şi SUA, a intrat timp de aproape 50 de ani în sfera de influenţa a URSS-ului. În cartea sa „Diplomacy”, istoricul american Henry Kissinger, fost Secretar de Stat, scrie că adevăratul lider al coaliţiei Naţiunilor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial n-a fost Roosevelt, ci Stalin.

Stalin a încercat şi a reuşit nu doar să readucă în cadrul statului sovietic fostele teritorii ţariste desprinse în timpul revoluţiei bolşevice, ci să extindă cât se poate de mult influenţa şi puterea URSS-ului.

Dacă urmărim acest aspect, determinant în privinţa politicii externe promovate de dictatorul sovietic, putem înţelege că în aceeaşi notă se înscriu deopotrivă Pactul Ribbentrop-Molotov (prin care Polonia era împărţită, iar România pierdea Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa) şi Conferinţa de la Yalta (prin care se definesc multe din graniţele actuale ale Europei). Odată intrat în război de partea Aliaţilor, Stalin a ştiut să extragă de la aceştia avantaje maxime.

„Un petic de hârtie"

A înţeles importanţa momentului potrivit în toate negocierile. Dacă în 1941 era de aşteptat ca Aliaţii să se opună pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice, situaţia s-a schimbat în momentul în care Armata Roşie şi-a început ofensiva spre Vest. În 1943, la Teheran, Churchill acceptă integrarea estului Poloniei în URSS pentru a-i face pe plac lui Stalin, deşi acesta nici măcar nu ridicase problema. Una dintre surprizele de la Teheran a fost faptul că preşedintele SUA, Franklin Roosevelt, a fost găzduit, spre consternarea lui Churchill, în incinta Ambasadei URSS din capitala Iranului.

Europa de Est a fost reconstruită după bunul plac al lui Stalin şi cu acordul celorlalţi doi mari lideri ai momentului, care aveau nevoie ca trupele sovietice să termine ofensiva împotriva lui Hitler, fără a se gândi prea mult la consecinţele ulterioare.

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Yalta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990, stă mărturie asupra acestui lucru: România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia, Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25%.

Despre Polonia, deşi nu s-a discutat la Conferinţa de la Yalta, soarta îi era pecetluită. În viziunea lui Stalin aici nu putea fi altceva decât un guvern pro-sovietic, cu toate că Aliaţii sprijineau guvernul polonez aflat în exil la Londra din 1939.

Armata Roşie şi noii lideri

În privinţa Cehoslovaciei, dezvăluirile pe care fostul director general al NKVD-ului, Pavel Sudoplatov, le face în lucrarea Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni, sunt edificatoare. Acesta spune că preşedintele Eduard Beneş ar fi fost recrutat de NKVD, ajutat să fugă de trupele naziste şi plătit să stea la Londra în timpul războiului. După război, Stalin îl pregătise pe Klement Gottwald pentru funcţia supremă a Cehoslovaciei şi l-a trimis chiar pe Molotov să-i spună lui Beneş să se retragă, ceea ce s-a şi întâmplat.

Dacă pentru unele state implementarea comunismului a venit firesc pentru că partidul fusese în spatele mişcărilor de partizani, cum este cazul iugoslav, unde înlocuirea regelui cu generalul Tito nu a fost o surpriză, în altele Armata Roşie a adus şi noii lideri care au umplut vidul de putere lăsat în urmă de fugari, cum s-a petrecut în Bulgaria şi în Ungaria.

Churchill, înţeles cu Stalin

În România, lucrurile au stat diferit. Reprezentanţii partidelor politice nu au fugit cu nemţii, iar Regele Mihai I este cel din urmă lider democratic care a părăsit Europa de Est în 30 decembrie 1947.

Nici bătrânul Churchill nu se aştepta la o asemenea schimbare. După conferinţa de la Yalta, el scria că „săracul Neville Chamberlain a crezut că poate avea încredere în Hitler. S-a înşelat. Însă nu cred că eu mă înşel în privinţa lui Stalin". Un an mai târziu, în martie 1946, Churchill rostea celebrul discurs despre „cortina de fier". Se înşelase amarnic în privinţa tovarăşului Stalin.

Cum i-au spus finlandezii „Nu!” lui Stalin

Războiul sovieto-finlandez rămâne şi astăzi una dintre multele lacune din istoria URSS. Făcea parte cucerirea Finlandei dintr-un plan secret al lui Stalin de refacere a Imperiului Rus sau evenimentele din 1939-1940 au fost rezultatul unei comunicări defectuoase între cele două guverne? A sperat Stalin că „aurul baltic” îl va feri de un atac al Germaniei asupra statului pe care îl conducea? Un eşec anunţat pentru Moscova, o pagină de glorie pentru Helsinki – Războiul de iarnă a demonstrat că şi lui Stalin i s-a putut spune „Nu!”

Renaşterea Imperiului

Nicicând în istoria Rusiei spaţiul, ca idee - forţă, nu a fost atât de important ca în toamna anului 1939, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Dorinţa liderului sovietic de a călca pe urmele înaintaşilor săi „imperialişti” nu era străină de cuvintele pline de însemnătate scrise de Gogol cu un veac în urmă: „Rusia! (...) Ce prevesteşte, oare, acest spaţiu infinit? Şi tu, o Rusia, vei spulbera totul în calea ta, asemenea unei troici pe care nimeni nu o poate depăşi - drumul fumegând, podurile ce murmură sub roţile tale...” (Nikolai V. Gogol, Suflete moarte, 1842). În planurile sovietice imperialismul părea să se confunde cu Realpolitik, având în vedere că „spaţiul” trebuia să îi aducă lui Stalin deopotrivă securitate şi prestigiu. În august 1939, Moscova dorea să îşi menţină aparenţa unui actor internaţional paşnic, direcţiile urmate în politica externă fiind pe deplin motivate de războiul extrem care se prefigura şi de care aceasta dorea să se ţină departe: a) asigurarea securităţii la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, prin crearea unui brâu de securitate şi b) apărarea URSS de o eventuală „încercuire”, fie capitalistă (a democraţiilor occidentale), fie fascistă (Stalin privind alianţa cu Germania doar ca pe o soluţie temporară care îi permitea să tragă de timp pentru a-şi întări frontul intern).

Cele două obiective aveau să fie îndeplinite parţial încă din momentul semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939. Ascunzându-se în spatele necesităţii acute de securitate, Stalin putea privi cu încredere către renaşterea Imperiului, un înalt ideal pe care îl va urmări pe tot parcursul „domniei” sale la Kremlin şi care va înspăimânta, pe bună dreptate, tabăra occidentală a Războiului Rece, în a doua jumătate a secolului XX. Prin Pactul de neagresiune sovieto-german, completat prin cele două protocoale adiţionale secrete, Uniunii Sovietice i se confirma supremaţia în statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), în jumătatea estică a Poloniei şi asupra Basarabiei. Folosindu-se de strategia securităţii prin teritoriu[1], Stalin câştiga siguranţa frontierelor vestice şi, totodată, posibilitatea reîntregirii „infinitului spaţiu”, un laitmotiv nelipsit din operele clasicilor ruşi. Acordul consfinţea linia frontierei de nord sovieto-germană pe fluviile Narva, Vistula şi San, prin tratatul din septembrie (*Tratatul de prietenie şi delimitare a frontierei) Uniunii Sovietice oferindu-i-se mână liberă în Lituania, în schimbul cedării Germaniei hitleriste a regiunilor poloneze ale Varşoviei şi Lublinului.

Aurul baltic

Invadarea Poloniei de către Wermacht, la 1 septembrie 1939, urmată de intrarea trupelor sovietice în teritoriile estice poloneze două săptămâni mai târziu (17 septembrie), a reprezentat primul pas către îndeplinirea dezideratelor în materie de securitate a puterii sovietice. Victoria rapidă asupra polonezilor a încurajat conducerea de la Kremlin să se îndrepte spre coastele Balticii, ale cărei ape au reprezentat pentru Rusia o adevărată comoară, pentru a-l cita pe Ţarul Ivan al IV-lea, încă din secolul al XV-lea.
Pentru Uniunea Sovietică, aşa cum fusese şi pentru Imperiul Rus până la destrămarea sa, controlul asupra statelor baltice era una dintre necesităţile vitale de securitate şi apărare în faţa unui posibil agresor, care ar fi putut folosi teritoriile ţărilor învecinate pentru a lansa un atac asupra Moscovei. Măcinată de „sentimentul instinctiv de insecuritate”, analizat excelent de George Kennan, Moscova nu a ezitat să impună prin forţă guverne-prietene statului sovietic în Lituania, Letonia şi Estonia. Temându-se de o intervenţie armată sovietică, Estonia, la 23 septembrie 1939, Letonia, la 5 octombrie 1939, şi Lituania, la 11 octombrie 1939, au semnat împreună cu Uniunea Sovietică tratate de asistenţă mutuală, prietenie şi ajutor reciproc, inclusiv militar. Acelaşi scenariu trebuia urmărit şi în cazul Finlandei, a cărei poziţie geostrategică i-ar fi adus lui Stalin siguranţa coastei sudice a Golfului Finic şi o extindere a zonei controlate de flota sovietică în Marea Baltică. Cu puţin timp înainte de începerea negocierilor cu guvernul finlandez, un studiu al Comisiei navale sovietice de război atrăgea atenţia Kremlinului asupra pericolului ca teritoriul Finlandei să devină o bază de atac împotriva Uniunii Sovietice. Deloc surprinzător, având în vedere că Moscova urmărea încă de la venirea la putere a lui Hitler menţinerea Germaniei departe de zona baltică, ofiţerii sovietici nu făceau referire doar la iminenţa unei „încercuiri capitaliste”, ci şi la posibilitatea unui atac coordonat de proaspătul partener german, chiar de pe malul finic al Balticii. Planul pentru o posibilă intervenţie a Armatei Roşii pe teritoriul finlandez fusese conturat – cu trei luni înainte de demararea discuţiilor cu cabinetul lui Kajander! – de B. Shaposhnikov, şeful Statului Major sovietic, sub atenta supraveghere a lui Stalin.

Negocierile sovieto-finlandeze au început de-abia după intrarea definitivă a Poloniei în sfera de influenţă sovietică (22 septembrie 1939), deşi ambasadorul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen îi propusese vice-comisarului sovietic de la Externe, Vladimir Potiomkin, reluarea discuţiilor între cele două guverne încă de la 11 septembrie. Finlanda nu era în măsură să ducă un război cu o mare putere, asemenea Uniunii Sovietice, considera liderul Kremlinului. Evenimentele din toamna-iarna anului 1939 aveau să îi arate lui Stalin că puterea unui stat nu se măsoară întotdeauna doar în capacitatea militară şi economică, ci şi în „cantitatea” şi „calitatea” sentimentului naţional. „Buturuga mică”, sprijinită de un înflăcărat sentiment finlandez anti-sovietic, avea „să răstoarne carul mare”. De altfel, la sfârşitul războiului cu Finlanda, Stalin s-a convins că cea mai puternică armă împotriva adversarului nu este forţa militară (deşi aceasta este, bineînţeles, decisivă), ci câştigarea suportului maselor, o tactică pe care o va folosi cu succes în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Dialogul surzilor

Prima rundă a negocierilor sovieto-finlandeze a fost un real eşec, ambele tabere fiind convinse că nu este timpul concesiilor. În timp ce delegaţia finlandeză, condusă de Juho K. Paasikivi (ambasadorul Finlandei în Suedia) primise instrucţiuni clare de la Ministrul de Externe de la Helsinki, Eljas Erkko, să nu pună în discuţie cedarea de teritorii în Istmul Karelian sau crearea de baze militare sovietice în Insulele Aland şi Suursaari sau în Peninsula Hangö, precum şi refuzul categoric de a semna un tratat de asistenţă mutuală cu Moscova, delegaţia sovietică, aflată sub coordonarea maestrului de ceremonii Stalin, a insistat asupra necesităţilor de securitate ale URSS. Acestea nu puneau în pericol independenţa statului finlandez, susţineau reprezentanţii sovietici, Molotov şi Potiomkin, ci, mai mult, respectau dorinţa Finlandei de a rămâne neutră în prezentul război. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică nu urmărea o reluare a politicii ţariste şi nici crearea unui nou Ducat al Finlandei, asemenea celui instituit de Alexandru I în timpul Războaielor napoleoniene. Stalin cerea omologilor finlandezi acceptul asupra încheierii unui pact asemenea celor semnate cu Estonia, Lituania şi Letonia, cedarea Insulelor din Golful Finic şi a unor teritorii din Istmul Karelian şi din Peninsula Rîbacii, necesare creării unei zone defensive lărgite în jurul oraşelor-port Leningrad şi Murmansk. Liderul de la Kremlin îşi asigura astfel partenerul de discuţii de bunele sale intenţii: securitatea statului sovietic însemna şi securitatea Finlandei. În pofida faptului că o parte a conducerii de la Helsinki, reprezentată de generalul Mannerheim şi ministrul Comerţului, E. Tanner, considera că unele dintre cererile sovietice sunt îndreptăţite, delegaţia finlandeză nu a acceptat propunerile Moscovei nici în cea de-a doua etapă a negocierilor (21-23 octombrie). Stalin ştia că o invazie a Armatei Roşii i-ar fi adus oprobriul comunităţii internaţionale şi poate implicarea în război, un scenariu pentru care opinia publică sovietică nu era încă pregătită. Liderul autoritar făcuse tot posibilul pentru a crea o imagine a URSS de „campioană a păcii”, imagine care o scutise până acum de o inutilă vărsare de sânge. De aceea, la 23 octombrie Stalin mai făcea o ultimă încercare, propunând delegaţiei finlandeze să accepte concesionarea Peninsulei Hangö şi Rîbacii, în schimbul cedării districtelor kareliene din Repola şi Porajärvi şi a asigurării că numărul trupelor Armatei Roşii dispuse în bazele din Hangö va fi redus . De pe un alt ţărm al Balticii, oficialii finlandezi erau încrezători în forţele proprii, mai ales că rapoartele primite de la serviciile de informaţii înfăţişau o Armată Roşie slab pregătită şi cu moralul scăzut, incapabilă să răspundă idealurilor expansioniste ale Comandantului Suprem, Stalin. Totodată, semnalele primite de la Berlin erau favorabile finlandezilor, Germania trimiţând nave în Golful finic. În acest timp, Kirill Meretskov, Comandantul forţelor militare din Districtul Leningrad – care urma să coordoneze viitorul atac asupra teritoriilor finlandeze – punea la punct ultimele pregătiri pentru invazia sovietică.

În viziunea lui Stalin, forţele corelate ale Armatei Roşii (terestre, aeriene, navale) trebuiau să anihileze rapid armata finlandeză, guvernul de la Helsinki urmând să accepte imediat cererile Moscovei şi, odată cu acestea, controlul politic sovietic. Războiul sovieto-finlandez a început, astfel, având la bază un calcul greşit: pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clipă că Uniunea Sovietică se va aventura într-un război fără a fi pe deplin pregătită pentru acesta, iar, pe de altă parte, Stalin nu şi-a imaginat niciun moment că armata şi poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezistenţă în faţa colosului sovietic.

Războiul de iarnă: un eşec anunţat?
Oricât de mult şi-ar fi dorit să facă abuz de forţă în cazul Finlandei, Stalin nu şi-a exteriorizat nici de această dată mânia, preferând să dea ţării pe care a condus-o iluzia victimizării. Având în vedere că relaţiile dintre cele două state aflate într-un conflict latent erau încă sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat în 1932, Armata Roşie nu putea ataca Finlanda fără o denunţare prealabilă a pactului de către URSS. Soluţia era, în acest caz, să îi fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat în ochii opiniei publice ofensiva sovietică. În după-amiaza zilei de 26 noiembrie, „incidentul” necesar punerii în aplicare a planului Kremlinului a avut loc lângă Mainila, o localitate de graniţă din Istmul Karelian. Molotov l-a anunţat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, că forţele finlandeze au atacat baza sovietică, un număr de soldaţi sovietici fiind ucişi. Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trupele finlandeze să fie retrase de la graniţă. La 28 octombrie Molotov a anunţat că URSS denunţă tratatul cu Finlanda, având în vedere că aceasta, prin acţiunile recente, punea în pericol siguranţa Leningradului, şi astfel, a întregului teritoriu al Uniunii Sovietice. După nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. „Mergem în Finlanda nu drept combatanţi”, susţinea Meretzkov în comunicatul final adresat trupelor sale înainte de startul ofensivei, „mergem ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu suntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”[2].

Atunci când a decis să recupereze prin forţa armelor ceea ce el considera că era un drept al statului pe care îl conducea, Stalin s-a bazat pe numărul impresionant al soldaţilor Armatei Roşii şi pe superioritatea armamentului de care aceştia dispuneau. A omis să ia în calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care făceau referire la slaba pregătire atât a soldaţilor tineri, cât şi a ofiţerilor nou puşi în funcţii după „reformarea” Armatei, în 1937-1938, în urma căreia alături de mareşalul Tuhacevskii au fost omorâţi, arestaţi sau demişi - în timpul represiunii comandate de Stalin – aproape 40 000 de comandanţi de armată şi până la 3000 de comandanţi de nave. Lipsa de experienţă a ofiţerilor de comandă şi instituirea unui aprig control politic direcţionat de la Kremlin aveau să fie decisive pentru sovietici în Războiul de iarnă. Pe de altă parte, de această dată „victima” nu era tocmai un adversar uşor de învins, în ciuda inferiorităţii numerice (450 000 de soldaţi sovietici împotriva a puţin peste 250 000 de soldaţi finlandezi).
Cel puţin în prima etapă a desfăşurării ostilităţilor, armata finlandeză s-a bucurat de patru avantaje:
a) condiţiile meteorologice, defavorabile Armatei Roşii care nu era pregătită să lupte asemenea finlandezilor în echipamente de zăpadă de camuflaj şi pe schiuri;

b) teatrul de luptă – pădurile acoperite de zăpadă, lipsa drumurilor şi a căilor ferate;

c) susţinerea necondiţionată a întregului popor finlandez şi convingerea acestuia că luptă împotriva unui vechi şi aprig duşman;

d) faptul că oficialii militari finlandezi nu au permis un posibil atac surpriză al sovieticilor, aceştia recurgând la o mobilizare rapidă, încă din timpul negocierilor.

Stalin considera că efortul militar trebuia dublat şi de unul politic, care să contribuie la câştigarea suportului masei populare finlandeze, astfel încât a recurs la crearea unui guvern „popular democratic” , sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de graniţă ocupată de sovietici. La începutul lunii decembrie Molotov a semnat cu nou-înfiinţata Republică Democrată Finlandeză un pact de asistenţă mutuală şi prietenie, prin care Uniunea Sovietică primea un teritoriu din istmul Karelian însumând 4.000 km2, concesionarea peninsulei Hangö şi cedarea insulelelor din Golful Finlandei. În viziunea liderilor de la Kremlin toate acestea urmau să se întâmple în cel mai scurt timp – odată cu acutizarea luptei de clasă din Finlanda şi capitularea armatei „capitaliste”, Republica Democrată Finlandeză trebuia să adopte modelul sovietic şi să acţioneze la ordinele Moscovei.

Finlanda devine simbolul luptei anti-sovietice: cum i s-a spus „Nu!” lui Stalin
Pe câmpul de luptă şi în casele finlandezilor lupta părea să fie deja câştigată de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care îi făcea pe finlandezi să fie încrezători în succesul lor era complexul de fortificaţii finlandez (221 de fortificaţii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de „Linia Mannerheim”. Acesta, departe de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, între Golful Finic şi Lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian. Având în vedere că încercările iniţiale repetate ale armatelor lui Kliment Voroşilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eşec umilitor, Stalin începuse, încă de la jumătatea lunii decembrie, să fie îngrijorat, „chiar furios”, îşi aminteşte Hruşciov. În ianuarie 1940, Voroşilov a fost înlocuit cu Şapoşnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roşii şi un om de încredere al lui Stalin. Însă, în pofida reorganizării conducerii armatei, situaţia de pe front nu părea să se îmbunătăţească pentru soldaţii sovietici, care se confruntau cu o nouă problemă: slaba calitate a comunicaţiilor.

Trupele finlandeze, echipate în costume de camuflaj şi beneficiind de un antrenament potrivit pentru o luptă pe schiuri, într-un teritoriu împădurit, câştigaseră deja simpatia opiniei publice internaţionale. În iarna anului 1939, în Finlanda se aflau nu mai puţin de 300 de jurnalişti străini care le vorbeau celor de acasă de brava rezistenţă a tinerilor în alb. Implicarea activă în luptă a populaţiei civile finlandeze împotriva „duşmanului rus (sovietic)”, prin organizaţiile de voluntari – femei şi copii care nu au ezitat să îi susţină pe cei aflaţi pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere şi şosete- a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez. Mica naţiune din Nordul Europei părea că vrea să dea o lecţie tuturor celor ameninţaţi de puterea Imperiului Roşu. Oamenii din întreaga lume aflau acum din presă cum i se poate spune «nu» lui Stalin. După Bătălia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldată cu distrugerea a două divizii sovietice şi cu izolarea a altor două în zona Lacului Ladoga, la Kremlin situaţia devenea din ce în ce mai tensionată, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi decât semnul disperării: „ Acolo zăpada este adâncă; trupele noastre trebuie să mărşăluiască prin ea”, povestea Stalin, „acolo sunt multe unităţi de ucrainieni. Aceştia întreabă în ucraineană: «Unde sunt aceşti finlandezi?» Deodată, din flanc vine o cascadă de gloanţe. Oamenii noştri sunt la pământ. Finlandezii au ales o tactică de luptă deosebită în pădure: ei se caţără în pini [copaci], se camuflează în spatele crengilor, se îmbracă în haine albe sau costume de camuflaj, şi devin, astfel, complet invizibili. Când oamenii noştri se apropie, aceştia îi împuşcă din copaci. Aceşti trăgători sunt numiţi «cuckoos». Şi, din nou, ucrainienii întreabă – bineînţeles, în ucraineană- «Unde sunt aceşti cuckoos? Unde sunt aceşti cuckoos?»”[3]

Experienţa înfrângerii – cheia succesului URSS din Al Doilea Război Mondial
Sovieticii păreau să înveţe repede din propriile greşeli, astfel încât în februarie s-a hotărât iniţierea unei ofensive puternice în Istmul Karelian, sub coordonarea mareşalului S. K. Timoşenko. Era în joc siguranţa statului sovietic, însăşi existenţa sa, mai ales că Hitler părea să aibă cel mai mult de câştigat de pe urma unei înfrângeri a Armatei Roşii. Cum ar fi putut face faţă Uniunea Sovietică unui atac al Wermacht-ului dacă nu putea învinge o armată de dimensiunile celei finlandeze? Douăzeci şi trei de divizii, echipate cu o artilerie şi tancuri moderne ameninţau acum cele nouă divizii finlandeze din Istmul Karelian. După trei zile, în sfârşit, sovieticii reuşeau să treacă de Linia Mannerheim. Armata finlandeză, slăbită şi lipsită de resursele financiare necesare continuării luptei a trebuit să accepte victoria trupelor sovietice. Având în vedere că ajutorul englez şi francez promis era condiţionat de o posibilă implicare a Finlandei în războiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit să încheie o pace defavorabilă statului său, însă fără a-şi „preda” independenţa şi instituţiile democratice. La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga să cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hangö (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv oraşul Vîborg – aproape o zecime din capacitatea sa teritorială şi industrială), partea finlandeză a peninsulei Rîbacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari), precum şi un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietică îi restituia Finlandei oraşul Petsamo.

Stalin pierduse pentru moment iluzia vechiului Imperiului şi respectul comunităţii internaţionale, dar câştigase, prin acel „nu” categoric al demnităţii, rostit din inima Finlandei, o lecţie extrem de valoroasă – experienţa înfrângerii, cea care va fi decisivă în momentul atacului german surpriză din 22 iunie.

BOMBA ATOMICĂ SOVIETICĂ
În continuare,vom prezenta un aspect pe care istoricii militari şi analiştii nu l-au aprofundat/cercetat cu profesionalism,ori o fac cu intenţia vădită de a minţi opinia publică internaţională,la recomandarea guvernelor asupra cărora organismele şi forurile Noii Ordini Mondiale exercită presiuni pentru a fi păstrat secretul.
Istoricii contemporani afirmă că ruşii au obţinut secretele bombei atomice de la spionii americani Ethel şi Julius Rosenberg,care au fost acuzaţi şi condamnaţi pentru furnizarea acestor planuri în 1950.Şi în România au fost scrise ori traduse mai multe lucrări care scot în evidenţă acest lucru.Nu vrem să fim învinuiţi că fabulăm pe această temă,dar realitatea este cu totul alta.Cum am intrat în posesia acestor informaţii ? Daţi-ne voie să ne protejăm sursele, care şi la data când scriem aceste rânduri sunt cadre active ale unor servicii secrete ori oameni de ştiinţă care lucrează în domeniu. Despre aceste lucruri am luat la cunoştinţă încă de pe când activam la fosta Unitate Specială de Luptă Antiteroristă.Acum,considerăm că a sosit vremea să le aducem la cunoştinţa cititorilor,ele venind ca o mănuşă pe mână,în cadrul acestei lucrări, şi le-am coroborat cu mai multe informaţii pe care le-am găsit în materialul bibliografic…
Statele Unite sunt cele care au transmis secretele fabricării bombei atomice,inclusiv materialul radioactiv,ruşilor,încă din 1943,în cadrul programului care a fost prezentat anterior : Land-Lease.În cadrul acestui program,cu transferul descoperirilor în domeniul militar către ruşi a fost însărcinat maiorul George Racey Jordan.La baza aeriană Great Falls,din Montana, se încărcau avioane cu tehnologie americană care decolau şi zburat spre Fairbanks,în Alaska, Aici erau preluate de piloţi ruşi şi transportate în Uniunea Sovietică.Curios din fire,maiorul Jordan a deschis câteva serviete,valize şi containere mici.La vremea respectivă,descoperirile făcute nu l-au interesat.În trei transporturi de acest gen a descoperit aproape 750 kg de produse chimice…pe bază de uraniu şi un kilogram de uraniu metalic !!! A mai descoperit rapoarte ale Proiectului Mnhattan din Oak Ridge,Tennessee.Cuvintele : uraniu,proton,neutron,ciclotron,plutoniu ori „energie produsă prin fisiune” nu îi spuneau nimic.Cel puţin,schiţele erau de neînţeles.
În 1980,James Roosevelt,fiul fostului preşedinte Franklin Delano Roosevelt,a scris romanul „O problemă de familie”.”Un roman dramatic,cutremurător şi autentic” au concluzionat oamenii de ştiinţă şi personalităţi de marcă din domeniul cercetării obţinerii energiei prin fisiune.În acest roman se prezintă cum,pe parcursul a doi ani,1943-1944,Roosevelt l-a ţinut la curent pe Stalin cu cercetările oamenilor de ştiinţă americani în domeniu.
Rog cititorii să-şi amintească ce am amintit : înaintarea trupelor Aliate după deschiderea celui de al doilea front a fost încetinită cu premeditate.Oricât ar părea de neverosimil,Oculta Mondială le-a facilitat sovieticilor posibilitatea de a ajunge primii la Berlin,folosindu-se de Comandantul suprem al trupelor Aliate.Preşedintele Roosevelt era la curent cu rezultatele cercetărilor oamenilor de ştiinţă germani pentru fabricarea unei „arme care ar fi schimbat soarta războiului”.Să ne mai aducem aminte de un lucru pe care l-am subliniat în lucrările anterioare : şi americanii şi sovieticii au început o adevărată vânătoare pentru capturarea oamenilor de ştiinţă germani,a tuturor documentelor,transportaţi apoi în Statele Unite şi Uniunea Sovietică– fiecare cu partea sa,împreună cu tehnologia descoperită. Interesant este că serviciile americane şi britanice de informaţii erau la curent cu cercetările şi realizările germanilor în domeniu.Încă din 1942.Şi le frigeau mâinile să pună mâna pe ele.Dar acestea erau cunoscute doar de un număr foarte restrâns de persoane,aflate la cele mai înalte nivele.Aşa se explică multe din evenimentele celui de Al Doilea Război Mondial,asupra cărora încă nu s-au pus de acord toţi cercetătorii militari şi analiştii în domeniu : de ce poporul american a fost împins în război ? ; de ce operaţiunile militare s-au extins şi în Asia de Sud-Est ? ; de ce a avut loc debarcarea din Normandia,când alte zone geografice ofereau posibilităţi mai bune pentru deschiderea celui de al doilea front ? ; de ce conducerea americană şi britanică nu s-au înţeles de la început ? ; de ce Berlinul a fost împărţit în mai multe zone de ocupaţie ? ; de ce americanii s-au înfipt bine în Europa,de unde nu mai vor să plece ? şi încă multe altele…
Ufologul Vladimir Terzinski pretinde că,în ultimele zile ale războiului,capii celui de al treilea Reich s-au îmbarcat în submarine şi farfurii zburătoare.Mai pretinde că s-ar afla în posesia unui document video uluitor despre organizaţia germană secretă Thule Gesellschaft,oculta Thule,care,încă înainte de apariţia lui Hitler pe firmamentul politic al Germaniei,construise mare parte din ideologia dezvoltată de acesta.În anul 1942,naziştii au ajuns în Antarctica,pe care au rebotezat-o Neues-Schwabeland,unde au săpat oraşe subterane şi şi-au stabilit capitala la Noul Berlin.Astăzi,are o populaţie de peste două milioane de locuitori,cu o civilizaţie şi o tehnologie pe care nici nu o visăm,ce „terorizează” populaţia Terrei cu zborul farfu- riilor zburătoare…
„În mai 1945 – cu trei luni înainte de lansarea primei bombe atomice – i-au tras în piept pe americani şi au transportat un accelerator de particule în Institutul Kaiser William din Berlin – este vorba despre sovietici-n.n.”.
Să nu o mai lungim.În februarie 1949 Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică. Fără tam-tam-ul de rigoare.După care,în urma unor cercetări şi experimente continue,au reuşit să-i devanseze pe „profesorii” lor..

RĂZBOIUL ATOMIC FĂRĂ INAMIC
Pe data de 14septembrie 1954,la ora 9.30,în poligonul Toţki din regiunea Orenburg,în plină stepă,sovieticii au experimentat una dintre cele mai puternice,la acea dată,bombe nucleare.Testul s-a făcut pe 45.000 de militari selecţionaţi din 212 unităţi militare : 39.000 de soldaţi,caporali,sergenţi,6.000 de ofiţeri,generali şi mareşali.Pregătirile pentru testul respectiv au durat aproape trei luni,operaţiunea fiind codificată Fulg.Toţi participanţii au fost obligaţi să semneze un angajament prin care se obligau ca,timp de 25 de ani să păstreze secretul total asupra experimentului.Pe parcursul anilor,majoritatea acestora au murit de cancer,comoţii cerebrale şi infarct,ca urmare a radiaţilor la care au fost supuşi,circa 2000 supravieţuind până în zilele noastre.Nu au divulgat nimic nici măcar medicilor care-i îngrijeau.
Supravieţuitorii au declarat că „nimeni nu avea habar ce avea să se întâmple,nici chiar comandanţii de unităţi armate”.Cei 45.000 de militari au fost folosiţi pe post de cobai.
Evenimentele premergătoare acelui experiment,cât şi testul respectiv,au fost relatate de Maskovski Komsomoleţ.Unul dintre supravieţuitori (tuturor celor care au făcut diferite declararaţii li s-a păstrat anonimatul) a povestit că în ajunul experimentului,cei 6000 de ofiţeri au vizionat un film documentar secret despre efectele bombei atomice.Întrebarea firească pe care ne-am pus-o a fost următoarea : dacă până atunci ruşii nu experimentaseră efectele unei explozii nucleare pe fiinţe umane,de unde au avut documentarul respectiv ? Având în vedere „comerţul paşnic” desfăşurat între Statele Unite şi Uniunea Sovietică,pe care l-am prezentat
în această lucrare,şi asupra căruia vom mai reveni,răspunsul vine de la sine.”În acest scop – a relatat un supravieţuitor – a fost ridicat un pavilion special,unde intrarea se făcea pe bază de liste şi a unui permis deosebit.În general,aveau voie doar comandanţii de detaşamente şi agenţii KGB.Tot atunci ni s-a spus că „vi s-a acordat marea onoare ca,pentru prima dată în lume,să acţionaţi în condiţii reale de folosire a bombei nucleare”.
Conform agenţiei Rusia la Zi pregătirea pentru exerciţii s-a făcut sub tiruri de artilerie.
Sute de avioane bombardau sectoare dinainte stabilite.Cu o lună înainte de data fixată,un avion TU-4 a aruncat în epicentru macheta unei bombe de 250 kg.Ţinta fusese marcată cu desenul unei cruci albe cu dimensiuni de 100 pe 100 metri.Participanţii au fost hrăniţi ca la sanatoriu : carne,lapte condensat,fructe,legume.Unul dintre supravieţuitori povesteşte : „Cu trei zile înainte de exerciţii,în zonă au început să-şi facă apariţia şefii cei mari:mareşalii Vasiliev schi,Rokossovski,Konev,Malinovski.Au venit chiar şi oaspeţi din afară…Toţi au fost cazaţi într-o tabără special amenajată.Cu o zi înainte,au sosit Hruşciov,Bulganin şi creatorul bombei atomice,Kurciatov”.Întregul experiment a fost condus de mareşalul Jukov,eroul bătăliilor din Europa.În jurul epicentrului exploziei mişunau sute de animale : cai.oi,,capre,câini etc.
Supravieţuitorul MK a relatat :”În 14 septembrie,alarma a sunat la ora patru în zori.Cu o maşină am fost duşi până aproape de tribunele guvernamentale.Fiecare unitate şi-a ocupat poziţiile şi s-a fotografiat.Primul semnal a răsunat cu 15 minute înainte de explozia nucleară.
„Gheaţa s-a spart”.Cu 10 minute înainte de explozie,s-a auzit al doilea semnal.”Curg sloiurile”.Conform instrucţiunilor,am sărit din maşini şi ne-am aruncat în adăposturile dinainte pregătite în jurul tribunei.Ne-am aşezat pe burtă,cu capul în direcţia opusă ecploziei, cum fuseserăm învăţaţi,cu mâinile sub cap şi cu gura închisă.S-a auzit şi ultimul,al treilea semnal :”Fulgerul”.În depărtare a răsunat o bubuitură venită parcă de pe lumea cealaltă”.
Bomba avea încărcătură de plutoniu,puterea ei fiind echivalentă cu 40.000 tone de explozibil,de câteva ori mai mare decât cea detonată deasupra Hiroschimei,a fost lansată de la o înălţime de 8.000 de metri şi a explodat la 350 metri deasupra pământului.Tot MK povesteşte : „Valea pe care am traversat-o cu măştile de gaz pe faţă se afla la circa un kilometru şi jumătate de epicentrul exploziei.Cu coada ochiului puteam observa cum ard avioanele,automobilele,peste tot resturi de vaci şi oi.Pământul se transformase într-un fel de mâzgă ciudată.Priveliştea era de coşmar – nu mai era nimic în viaţă,totul fumega”.
Experimentul respectiv a fost,de fapt,un război nuclear fără inamic.Iar faptul că au participat şi oaspeţi de peste hotare denotă ajutorul primit de sovietici pentru construirea acelei bombe,oaspeţii fiind invitaţi să vadă îmbunătăţirile.Oculta Mondială a sprijinit ambele tabere

MIT SAU ADEVĂR ?
La 6 iunie 1944 are loc Debarcarea trupelor Aliate în Normandia : 94 de divizii americane, 31 de divizii britanice şi 14 divizii franceze,un total de 139 de divizii au fost mobilizate împotriva a numai 56 de divizii germane şi 3.000 de luptători din „Legiunea de eliberare a Indiei” răspândite prin Franţa,Belgia şi Olanda.Se poate considera această zi momentul decisiv al victoriei asupra Germaniei naziste ?
Să ne aducem aminte că până în anul 1940 patronatul american şi marii bancheri internaţionali au sprijinit înarmarea Germaniei,accesul la putere al lui Hitler şi au întreţinut spiritul revanşard,concomitent cu sprijinul acordat bolşevismului,apoi comunismului din Uniunea Sovietică.Omul de afaceri Henry Ford declara cu cinism :”Nici Aliaţii,nici Axa nu trebuie să câştige războiul.Statele Unite trebuie să furnizeze celor două tabere mijloacele de a continua să se bată până când cele două părţi se vor ruina”.
Iar Harry Truman,viitorul preşedinte al Statelor Unite spunea :”Dacă Germania câştigă,trebuie să ajutăm Rusia,iar dacă Rusia câştigă, trebuie să ajutăm Germania,cu scopul de a obţine maximum de la fiecare din părţi”…
Trebuie să revenim asupra unui aspect al celui de Al Doilea Război Mondial,pe care şi Oculta Mondială se face că nu-l cunoaşte.De ce în perioada 22 iunie-30 noiembrie 1941,Statele Unite nu i-au ajutat pe ruşi nici măcar cu o puşcă ruginită ? Când armatele germane au început să întâmpine o rezistenţă mai serioasă şi a început un război de uzură,americanii le-au sărit în ajutor ruşilor.”Comerţul paşnic” desfăşurat până la începutul războiului,prezentat anterior,se terminase pe 22 iunie 1941,pentru ca apoi portul Murmansk să devină centrul prin care americanii au trimis peste 17 milioane tone de materiale de război.Mulţi analişti din România, inclusiv intelectuali de renume,sunt de părere că acest ajutor a avut rolul „determinant” în victoria Armatei Roşii.Înseamnă cu nu au făcut nici măcar o zi de armată,nu cunosc cu ce se poartă luptele,ori sunt prea-plecaţi admiratori ai Occientului sau au rolul de a dezinforma.Cu circa 113.000 de pistoale mitralieră,pentru a da un singur exemplu de „ajutor”,cum poţi înarma milioane de soldaţi ? Hai să fin serioşi ! Adică realişti.Stalin se putea dispensa uşor de acest „ajutor”.Mai ales că tancurile americane de tipul Sherm erau mult inferioare tancului rusesc T-34 sau tancurilor germane de tipul Tigru şi Leoprad.
Occidentalii l-ar fi ajutat pe Stalin cu adevărat dacă deschideau mai repede cel de-al doilea front după cum i-a rugat acesta nu o dată…
Hitler a fost un mare admirator al lui Napoleon.Atacul asupra Uniunii Sovietice a început la 22 iunie 1941,ora 03.30,când artileria germană a deschis focul,iar în zorii zilei aviaţia germană a început bombardamentele în valuri asupra obiectivelor din adâncimea apărării.Se împlineau 129 ani de când Napoleaon Bonaparte a lansat ofensiva armatelor franceze,încheiată cu ocuparea Moscovei.Patru milioane de militari,3.300 de tancuri şi 5.000 de avioane şi 500.000 de militari finlandezi şi români au participat la invazie,pe un front cuprins între Marea Baltică şi Marea Neagră.Până la 9 mai 1945,în proporţie de până la 90%,operaţiunile de pe frontul din Europa s-au purtat în Vest,pe frontul germano-sovietic.În primele trei săptămăni,trupele invadatoare au înaintat cu o viteză medie zilnică de 35 km,un lucru fantastic.
Când toţi credeau că Uniunea Sovietică este învinsă,marele „urs polar” şi-a lins rănile, s-a ridicat în picioare şi…a pornit la ofensivă.Un lucru pe care majoritatea analiştilor şi istoricilor militari uită să-l recunoască : până la Debarcarea din Normandia,Armata Roşie a luptat singură împotriva Germaniei.La spartul târgului au venit americanii,canadienii şi francezii.Până atunci toţi au lăsat Armata Roşie să lupte singură,conform „indicaţiilor” Ocultei Mondiale.
Înfrângerea trupelor hitleriste în faţa Moscovei a reprezentat începutul sfârşitului acelui Blitzkrieg al lui Hitler.Începea retragerea şi drumul spre capitulare.În iarna ’42-’43,la Stalingrad armata hitleristă înregistrează o nouă înfrângere usturătoare,iar în iulie 1943,la Kursk are loc cea mai mare bătălie de blindate din istoria războiului : în zece zile de luptă,divizia Panzer,nucleul forte al armatei terestre germane a fost distrusă – 500.000 de morţi şi peste 1.000 de tancuri au fost numai pierderile germane în acea bătălie.
Din totalul de 3.250.000 de militari germani morţi în Al Doilea Război Mondial,două milioane au căzut până la Debarcarea din Normandia.Iar din celelalte pierderi umane germane până la sfârşitul războiului,două treimi au pierit tot pe frontul din răsărit.Indiferent cum a fost şi este catalogată Armata Roşie,”ce-i al Cezarului” trebuie recunoscut : şi-a adus contribuţia hotărâtoare la înfrângerea Germaniei naziste.Timp de doi ani,Stalin a solicitat anglo-americanilor să deschidă al doilea front în Europa pentru ca Hitler să-şi redisloce parte de divizii de pe frontul de răsărit.Însă interesele Ocultei Mondiale,după cum am subliniat,cerea practicarea unui joc dublu.Războiul aducea profituri imense oamenilor de afaceri americani,şi împovăra tot mai mult Anglia,care suporta greul în plan financiar.Puţini cunosc că înainte de 6 iunie 1944,Washingtonul avea deja asigurarea Londrei că,după război,îşi va abandona coloniile, ceea ce a şi făcut.Pe de altă parte,când s-a văzut că Armata Roşie se apropie cu paşi repezi de graniţele Germaniei,s-a hotărât debarcarea.MAI DEPARTE DE Berlin nu putea fi lăsată să înainteze.
Se ştie că de organizarea apărării plajelor din Normandia a răspuns personal celebrul general Rommel adus de pe frontul din Africa.Printre altele,acesta avea în rezervă câteva regimente de tancuri ce ar fi intervenit în cazul debarcării anglo-americanilor.Însă,aprobarea pentru ca ele să intervină o putea da numai Hitler personal.Când s-a produs inevitabilul,adică debarcarea,nu s-a putut lua legătura cu Fuhrerul,acesta dormea sub influenţa somniferului şi nimeni nu a avut curajul să-l trezească.Aşa că tancurile germane nu au intervenit,Aliaţii au reuşit să debarce,au format un cap de pod şi au intrat pe teritoriul Franţei.Deşi au avut pierderi foarte mari,în special pe plaja din Omaha,Aliaţii au ieşit învingători,în după-amiaza zilei 6 iunie 1944 peste 175.000 de militari americani,britanici,canadieni şi francezi înaintau deja spre est.
În Al Doilea Război Mondial Statele Unite au pierdut 400.000 de militari şi circa 6.000 de civili,pe când sovieticii aproape 12 milioane de militari şi între 17 şi 20 de civili.Aceste statistici macabre (prezentate parţial) nu reduc cu nimic sacrificiul suprem al fiecărui soldat american,britanic sau francez,indiferent unde a căzut.Fiecare dintre aceşti militari merită stima şi recunoştinţa istoriei.În aceeaşi măsură precum le merită fiecare soldat sovietic,polonez,italian,român,sârb sau grec.
Al Doilea Război Mondial a fost un dezastru pentru ţările de pe patru continente – cifra oficială a morţilor,30 milioane de persoane.Cât despre distrugerile materiale nu au putut fi niciodată evoluate.Fisurile sociale s-au adâncit, generând dezastre financiare şi economice.Două ţări au fost distruse aproape în totalitate,din toate punctele de vedere : Germania şi Japonia.
Statele Unite au cheltuit circa 400 miliarde de dolari şi au ridicat datoriile de stat la 220 miliarde dolari…
Întrebăm din nou : 6 iunie 1944 poate fi considerat momentul decisiv al victoriei asupra Germaniei naziste ? Bineînţeles că nu ! Oricât ne-ar critica istoricii,analiştii ori alte persoane, considerăm că şi în 2004,dar şi în 2005,la comemorarea a 60,respectiv 61 de ani de la Debarcarea Aliaţilor în Normandia,preşedintele George W.Bush a dorit capital electoral (în 2004) şi să-i crească „acţiunile” în 2005,mai ales că tot mai mulţi îl critică pentru războaiele din Afganistan şi Irak.Dar cîţi dintre cititori ori cei care ne vor critica,pentru că „aşa bate vântul” cunosc că primul milion de dolari din averea dinastiei Bush a fost obţinut de bunicul Prescott
Sheldon Bush,prin afaceri cu mult hulitul guvern nazist .La sfârşitul războiului,procurorul John Loftus a declerat :”Este deja scandalos faptul că familia Bush a contribuit ala producerea de bani pentru ca Tyssen (industriaş german –n.n.) să poată finanţa ajungerea lui Hitler la putere.Dar să acorzi susţinerea inamicului în timp de război,aceasta este trădare pur şi simplu.Chiar dacă finanţarea maşinii de război a lui Hitler este detestabilă,favorizarea şi încurajarea Holocaustului sunt de-a dreptul odioase.Minele de război ale lui Tyssen au utilizat deportaţi evrei,cu singurul păcat că erau produse de aruncat”.Şi a concluzionat :”rămâne de găsit un răspuns ala numeroasele întrebări istorice legate de delictul de crimă privind complicitatea familiei Bush”.Degeaba…dinastia Bush este de neatins.
De ce se caută ca generaţiilor actuale să li se inducă mitul contribuţiei decisive a StatelorUnite la victoria asupra Germaniei naziste ? Mit pe care şi generaţiile mai vârstnice încep să-l accepte.În continuare suntem minţiţi şi manipulaţi de aceeaşi politruci ori de analiştii şcoliţi la „democraţia” postdecembristă.
Orice istoric şi analist de bună-credinţă trebuie să recunoască că victoria în Al Doilea Război Mondial a fost „rezolvată” pe câmpiile şi stepele Uniunii Sovietice şi nu în Normandia.Acesta este un adevăr şi nu un mit…

JAPONIA,MAREA VICTIMĂ !
Pe 6 şi 9 august s-a petrecut cel mai teribil experiment din istoria umanităţii,în care drept cobai au servit oamenii aparţinând unei naţiuni deja învinse.”Hiroshima,Nagasaki…Două nume intrate definitiv în istorie. Cunoscute pretutindeni pe glob,trista lor celebritate se explică prin aceea că au fost primele ţinte ale unui bombardament atomic.Act nu numai funest,dar şi inutil,nejustificat de mersul războiului,a cărui soartă era pecetluită.Masele largi de pretutindeni,majoritatea istoricilor şi oamenilor politici oneşti şi lucizi l-au condamnat,considerându-l nu numai inutil,dar şi extrem de periculos prin implicaţiile lui”.
Astfel,Japonia a devenit marea victimă a celui de Al Doilea Război Mondial ! o victimă a politicienilor şi generalilor care n-au vrut să scape ocazia de a experimenta pe viu (ce oribul sună această sintagmă,atât de

banală în alte situaţii !) arma,pentru a-şi asigura un „atu” în evoluţia viitoare a evenimentelor.O victimă a politicienilor şi generalilor care n-au vrut – sau n-au putut – să înţeleagă nici în ceasul al 12-lea că strategia şi planurile lor au dat faliment.
Este adevărat,în câteva ocazii s-a sugerat că primul bombardament atomic ar fi fost o răzbunare pentru Pearl Harbor…
Precis la 8.16 a.m.,după 23 de secunde de cădere liberă în care a străbătut aproape şase mile,prima bombă atomică lansată de bombardierul „Enola Gay” – numele mamei colonelu-lui Paul Tibbets,comandantul echipajului primei misiuni atomice – exploda deasupra oraşului japonez Hiroshima,exact deasupra clinicii doctorului Shima.Bomba a fost poreclită „Băieţelul” şi a explodat la 1.890 de picioare deasupra solului (un picior=aproximativ 30,5 cm)…
Bombardierul a decolat de pe insula Tinian din arhipelagul Mariane,din care mai fac parte insulele Guam,Saipan,Rota,Pagan şi Asuncion,insulă transformată în timp record în „cel mai mare portavion nescufundabil din lume”,situată la 1.300 mile de Japonia (o milă marină=1.850 m.).
Nu vom insista asupra „Proiectului Manhattan”,despre care s-au scris sute de cărţi,mii de articole şi documentare.Ne vom opri puţin asupra celui care a răspuns de acest proiect şi a echipajului primei misiuni atomice…
Generalul de brigadă Leslie R.Groves a fost numit să răspundă de „Proiectul Manhattan” şi răspundea numai în faţa secretarului de Război Henry Stimson şi,prin el,în faţa preşedintelui Roosevelt.Era un remarcabil licenţiat în inginerie la West Point (Academia militară a Statelor Unite,înfiinţată în 1802,situată la sud-est de New York,pe malul vestic al fluviului Hud-son) şi a făcut parte din echipa de ingineri care a proiectat şi executat Pentagonul unde,din 1942 se află Ministerul Apărării şi Statul Major General al forţelor armate americane.Avea reputaţia de „cel mai bun constructor de cazărmi din armată”.Speculând,linguşind,dând cu palma şi cu pumnul,apreciind ocazional şi foarte rar cerându-şi scuze,acest general a realizat o ispravă pe care,cîndva,el însuşi o considera imposibilă.În doi ani a adus bomba atomică de la stadiul de proiect la punctul când avea să fie gata de testate.În faţa lui,cei mai mari magnaţi ai industriei erau trataţi ca nişte răcani,şi era făcut din acelaşi aluat ca MacArthur (generalul considerat artizanul victoriei asupra Japoniei) şi generalul G.Patton…
Iată componenţa echipajului primei misiuni atomice : col.Paul Tibbets,comandant ; cpt. Robert Lewis,copilot ; maior Thomas Ferebee,bombardier (omul din echipaj însărcinat cu lansarea bombelor) ; cpt.Theodore van Kirk,navigator ; cpt.de marină William Persons ; lt. Morris Jeppson,însărcinat cu armarea bombei ; lt.Jacob Beser,operator radar,de origine iudaică ; serg.Joseph Stiborik,mitralior ; serg.George R.Caron,mitralior ; serg.Robert Shumard,mitralior ; serg.Richard Nelson,radiotelegrafist şi serg.Wyatt Duzenbury,mecanic de bord.
Pentru fiecare membru al echipajului a fost întocmit câte un dosar detaliat.Informaţiile fuseseră culese de la membrii familiilor lor,prieteni,vecini,din rapoartele şcolare,fişe de angajare,fişe medicale etc.Mii de ore de muncă pentru fiecare om şi mulţi dolari au fost cheltuiţi pentru interceptarea convorbirilor telefonice,pentru deschiderea în secret a scisorilor,pentru a culege detalii asupra legăturilor extraconjugale,inclinaţiilor homosexuale şi afinităţilor politice.Dosarele reperezentau cea mai amănunţită investigaţie secretă făcută până atunci în numele guvernului Statelor Unite…
Pe data de 9 august 1945,orele 22.00 (ora Washingtonului),într-un discurs radiofonic preşedintele Truman s-a adresat naţiunii americane,subiectul carnagiului asupra Japoniei fiind atins periferic :”Lumea va lua notă că prima bombă atomică a fost lansată asupra Hiroshimei,o bază militară (!!! - n.n.).Prin acest prim atac am dorit să cruîm,atât cât este posibil,uciderea civililor (!! –n.n.).Dar acest atac este doar avertismentul asupra a ceea ce urmează.
Dacă Japonia nu capitulează,vom fi nevoiţi să-i bombardăm industriile de război şi,din nefericire,mii de civili îşi vor pierde vieţile.Îi somez pe civilii japonezi să părăsească imediat oraşele industriale şi să se salveze de la distrugere”.
Nici o vorbă despre faptul căşi oraşul Nagasaki fusese bombardat de o a doua bombă atomică.Nici un cuvând despre urmările celor două bombardamente,despre masacrarea civililor din cele două oraşe…
Considerăm că după constituirea ca şi stat,primul bombardament atomic din istoria umanităţii este al doilea pas,ca importanţă,prin care Statele Unite ale Americii şi-au asigurat rolul de putere unipolară pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale…

STALIN, ROOSEVELT, CHURCHILL ŞI CULISELE CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (II)

MASONERIA ENGLEZĂ ŞI PREMIERUL CHURCHILL
La 17 iunie 1940,Churchill a declarat că va continua lupta „până ce urma blestemată a lui Hitler va dispărea de pe câmpul umanităţii”.În acest timp,fără ştirea lui,câţiva miniştri din cabinetul său începuseră să ducă tratative de pace cu Germania.
Cei avizaţi cunosc că în mai 1940,deşi Regele George al VI-lea sprijinea candidatura lordului Halifax în funcţia de prim-ministru,a fost ales Churchill.Lucru ce demonstrează,dacă mai este necesar să subliniem,că în funcţiile de răspundere în stat,cuvântul hotărâtor îl are Oculta Mondială.În cazul de faţă ministatul City,situat în inima Londrei,cu o suprafaţă de 2,7 km pătraţi,o populaţie de 4.600 locuitori şi controlat în totalitate de imperiul Rothschild. Puteţi căuta în orice atlas,în orice lucrare de specialitate,oriunde doriţi dumneavoastră,stimaţi cititori,dar nu veţi găsi nicăieri acest ministat.

City nu este subordonat nici monarhiei,nici Parlamentului britanic,el fiind adevăratul guvern al Angliei.Primul ministru,cabinetul său şi parlamentul britanic crează doar impresia că guvernează.Totul este fals,ei fiind persoane şi instituţii ale statului manevrate de City.Guvernarea acestui ministat aparţine Coroanei,formată din „regele din City” şi 13 bărbaţi,în el aflându-se cele mai importante instituţii financiare : Banca Angliei,Lloyd’s of London,Bursa londoneză precum şi sediile concernelor internaţionale.
Tot aici se află şi sediile magnaţilor care conduc mass-media engleză.
Pe timpul când imperiul colonial se întindea în toată lumea,Marea Britanie avea,de fapt, două imperii separate : cel al familiei regale (din care făceau parte Africa de Sud,Australia, Noua Zeelandă şi Canada),celălat al Coroanei City din care făceau parte India,Egipt,Bermude ,Malta,Singapore,Gibraltar,Hong Kong şi coloniile din Africa Centrală.În timpul expansiunii celor două imperii coloniale a luat fiinţă British East India Merchant Company(BEIMC) care, în 1729 a format Comitetul celor 300 (Committee of 300),astăzi una din cele mai importante organizaţii secrete,numită şi Elita din City…
În cabinetul lui Churchill,lordul Halifax a fost numit ministru de Externe,adjunctul lui fiind subsecretarul de stat Richard Austen Butler.În seara zilei de 17 iunie 1940,acesta l-a chemat la Foreign Office pe Bjoern Prytz,ambasadorul Suediei la Londra,căruia i-a spus că englezii sunt dispuşi să încheie o pace cu Germania.Cum această poziţie nu se pupa deloc cu declaraţiile lui Chrchill,ambasadorul s-a arătat neîncrezător.Atunci Butler i-a spus că „problema păcii e unul din principalele motive ale disensiunilor existente la ora actuală în sânul guvernului” şi i-a înmânat din partea lordului Halifax un mesaj favorabil unei păci de compromis :”În această problemă,Anglia se va lăsa călăuzită de bunul-simţ,şi nu de o politică de bluf şi de lăudăroşenie”.
Înapoiat la ambasadă,Bjoern a telefonat guvernului suedez,relatând toată discuţia.Christian Gunther,ministrul de Externe suedez a remarcat că,în acest caz nu are rost să se împotrivească cererii lui Hitler.În felul acesta a primit Hitler permisiunea de a străbate Suedia,iar Ribbentrop să-i pomenească lui Ciano de „contactul stabilit cu Londra prin intermediul Suediei”.
Churchill era vulpe bătrână şi cunoştea toate disensiunile din cadrul cabinetului de Război şi le-a pus „botniţă” miniştrilor Chamberlain,Halifax şi Butler.Cel din urmă,în urma unui telefon primit pe linia privată a trecut de partea lui Churchill.Aşa se explică de ce,la câteva zile după convorbirea cu ambasadorul Bjoern,într-o convorbire cu ministrul României la Londra,Tilea,i-a spus „că nu era câtuşi de puţin vorba să se negocieze cu Germania atâta timp cât Wehrmachtul va ocupa un petic,oricât de mic,pe teritoriu străin”.
Asupra guvernului suedez s-au exercitat presiuni continue să tacă.
Se pot face diverse presupuneri pe marginea episodului prezentat mai sus.Ce s-ar fi întâmplat oare dacă în mai 1940 lordul Halifax l-ar fi învins pe Churchill ? Ce s-ar fi întâmplat oare dacă peste o lună tendinţa pacifistă din cabinetul britanic ar fi fost predominantă ? Soarta lumii,a Europei în special,ar fi fost alta…

AU ALES SĂ LUPTE
La 18 iunie 1940,în eter răsuna apelul generalului de Gaulle adresat poporului francez de a continua lupta.Scoatem în evidenţă un singur aspect al modului în care francezii au dat curs acestui apel : în perioada 17-30 iunie 1940,în jur de 500 de ofiţeri,subofiţeri şi elevi aviatori francezi au trecut cu avioanele lor sau la bordul unor nave,în Anglia.Alţii,din teritoriile „de peste mări”,s-au refugiat în Egipt,Liban,Nigeria ori la Singapore.Cei aflaţi în Maroc şi Algeria,sfidând interdicţiile impuse de guvernul de la Vichy,reuşeau,nu fără riscul de a fi doborâţi de artileria antiaeriană spaniolă,să ajungă la Gibraltar,iar de acolo în Anglia.
„În august 1940 au fost constituie oficial Forţele Aeriene Franceze Libere (FAFL),în componenţa cărora au intrat toate unităţile şi subunităţile de aviaţie (franceze,bineînţeles) din Anglia şi Franţa.În luna noiembrie a aceluiaşi an,personalul navigant al FAFL se ridica la 1.000 de oameni”.
Grăitor este şi gestul marinarilor francezi,care,sub privirile îngrozite dar şi pline de înţelegere ale marinarilor germani,ce le-au prezentat onorul,şi-au scufundat vasele în porturile din Algeria.
În toamna anului 1940,sub îndrumarea directă a generalului de Gaulle,în Anglia s-au constituit celebrele unităţi de comando franceze,care şi-au câştigat admiraţia şi aprecierea spe cialiştilor militari din întreaga lume pentru curajul şi „misiunile imposibil de executat” pe care le-au îndeplinit în Normandia înaintea debarcării Aliaţilor…

„LEGIUNEA DE ELIBERARE A INDIEI”
Soarta războiului din Asia de sud-este ar fi fost,poate,alta,dacă revoluţionarul indian Subhas Chandra Bose ar fi ajuns mai repede în Germania…
Spre sfârşitul războiului trei ofiţeri cu funcţii importante din Comandamentul Suprem German au dezertat şi s-au predat germanilor.Informaţiile şi documentele pe care aceştia le-au furnizat Serviciilor Secrete Britanice au fost considerate atât de delicate,încât au fost clasificate strict secrete şi încuiate într-un seif ce urma să fie deschis abia în 2021.Însă,în 2004, cu mult înainte de termen,un program de Documentare al BBC a primit un acces special la aceste documente ultrasecrete,dezvăluie cotidianul ZIUA în numărul din 27 septembrie 2004, în articolul semnat de Monica Bîcă.
Informaţiile dezvăluite de cei trei ofiţeri germani sunt şocante.Revoluţionarul indian Subhas Chandra Bose,arestat de 11 ori de către britanci pentru intenţia lui de a organiza revolta indienilor pentru a scăpa ţara de sub Coroana britanică,a fugit din ţară şi,în aprilie 1941 a ajuns în Germania.Intenţiona să obţină ajutorul lui Hitler pentru izgonirea britanicilor din India În toamna aceluiaşi an,sprijinit de Ministerul de Externe german a constituit „Centrul de Eliberare al Indiei” în exil,recunoscut de Hitler,care a fost de acord să se constituie o armată pentru a lupta ca India să-şi câştige independenţa.La acea vreme,în taberele din Germania se aflau zeci de mii prizonieri indieni capturaţi de armata lui Rommel în bătăliile din Africa de Nord.Forţele Waffen SS ale lui Himmler au recrutat soldaţi din aceste tabere şi,în august 1942,peste 3.000 de prizonieri indieni,înrolaţi în „Legiunea de eliberare a Indiei” au depus jurământul de credinţă lui Adolf Hitler : „Jur pe Dumnezeu că îl voi asculta pe liderul statului german,Adolf Hitler,care este comandantul forţelor armate germane care vor lupta pentru India al cărui lider este Subhas Chandra Bose !”.
Aceştia au fost îmbrăcaţi în haine militare germane şi înarmaţi.Însă,luptele de pe frontul de răsărit erau în favoarea Armatei Roşii,mai ales după bătăliile de la periferia Moscovei şi de la Stalingrad.Bose şi-a dat seama că Hitler nu va mai putea să-i acorde sprijin pentru eliberarea Indiei şi că va folosi armata pe care a creat-o pentru scopurile sale.În februarie 1943,fără să anunţe pe nimeni,îşi abandonează legionarii şi reuşeşte,ca,în cel mai deplin secret,cu ajutorul unui submarin să ajungă în Japonia.Aici a reuşit să formeze o altă armată de 60.000 de militari,însă fără nici un succes.
Legionarii rămaşi în Germani,fără lider,erau foarte demoralizaţi.La un moment chiar s-au răsculat,dar au fost repede „convinşi” să se cuminţească,fiind trimişi în Olanda şi sud-vestul Franţei,unde au primit ordinul să lupte contra Aliaţilor care vor veni !!!
După Debarcarea din Normandia (6 iunie 1944),sub loviturile Aliaţilor s-au retras împreună cu trupele germane.În retragerea lor precipitată au comis nenumărate atrocităţi împotriva francezilor : crime,violuri,furturi etc.
Legionarii indieni,în loc să lupte pentru eliberarea ţării lor,au fost folosiţi de Hitler pentru scopurile sale.De la loialitatea faţă de Coroana britanică,au cunoscut trădarea,disperarea şi neputinţa.În 1946 au fost trimişi înapoi în India,unde,după o scurtă perioadă petrecută în închisori,au fost eliberaţi.La scurt timp britanicii au fost nevoiţi să se retragă din India.
De atunci nu s-a mai auzit nimic despre aceşti legionari.Această adevărata saga a fost interzisă a fi redată opiniei publice până în zilele noastre.Oare de ce s-au ferit britanicii ca aceste lucruri să fie cunoscute ? …

GENERALUL EISENHOWER … SCLAV DEVOTAT
Despre operaţiunile militare de pe teatrele de război din Europa,Africa de Nord şi Asia de Sud-Est cititorul are cunoştinţe,ori se poate documenta din miile de lucrări apărute.Noi vom prezenta unele evenimente incredibile,adjectivul respectiv demonstrând faptul că ele s-au întâmplat cu adevărat...
Generalul Dwight D.Eisenhower a fost,poate,pionul cel mai important al Ocultei Mondiale,care a primit misiunea să întârzie deschiderea celui de al doilea front şi să încetinească premeditat înaintarea trupelor Aliate pentru a oferi Armatei Roşii posibilitatea de a ajunge la Berlin.Planul era divizarea Europei în sfere de influenţă pentru a se crea condiţiile necesare începerii Războiului Rece.La conferinţa Aliaţilor din Quebec (1943) a fost însuşită propunerea generalului George C.Marshall ca Uniunea Sovietică să dobândească o influenţă dominan tă în Europa după război.Aceasta era indicaţia Ocultei Mondiale.Ascensiunea fulgerătoare a generalului D.D.Eisenhower demonstrează că a fost sprijinit din umbră.La declanşarea războiului era locotenent,pentru ca la 24 decembrie,când a fost numit Comandantul suprem al trupelor aliate din Europa să aibă gradul de general cinci stele ! De când sunt armatele armate,în nici o ţară din lume,chiar în timp de război,nu s-a pomenit o asemenea ascensiune (exceptând dictatorii care şi-au luat cu de la sine putere gradele).Mai mult,în perioada 1953-1961 a fost chiar preşedintele Statelor Unite ale Americii…
Din Est înainta impetuos „victoriosul” Alioşa sub comanda celebrului general Jukov,”eliberând” ţară după ţară.Conform planului Ocultei Mondiale,pentru a facilita această înaintare ,după debarcarea trupelor americane în Italia şi alungarea germanilor din Roma,majoritatea acestor trupe au fost redislocate în Normandia,unde au suferit pierderi enorme- circa 100.000 de militari.Deşi victorioase,înaintarea trupelor americane spre Iugoslavia,Austria,Ungaria şi Cehoslovacia a fost stopată.Tate aceste ţări,inclusiv ţările baltice,Bulgaria şi România erau planificate să intre sub sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.Nici acest aspect nu este recu-
noscut de majoritatea covârşitoare a istoricilor militari şi cercetătorilor în domeniu.Dar să mai fie şi analizat.Cei care le aduc la cunoştinţa cititorilor sunt taxaţi în fel şi chip,numiţi chiar neofiţi…

SĂ ÎMPRUMUTĂM POMPA DE APĂ VECINILOR”
“Să presupunem că locuinţa vecinului meu a luat foc şi că eu am,la o distanţă de o sută cincizeci sau două sute de metri,o pompă de stropit.Dacă dau voie vecinului să ia pompa şi să o adapteze la gura lui de apă,este sigur că îl voi ajuta în felul acesta să stingă focul…Ce voiu face ? N-am să-i spun înainte de operaţia : „Vecine,pompa m-a costat 15 dolari,trebuie să-mi dai 15 dolari”.Nu asta este ceea ce mă interesează.N-am nevoie de cei 15 dolari –ceea ce doresc este să-mi înapoieze pompa după ce va stinge focul”. Aceste cuvinte au fost rostite de preşedintele Franklin Delano Roosevelt către gazetarii cu care se întâlnea săptămânal la Casa Albă.Era 17 decembrie 1940.Când a spus acesle cuvinte el avea ideea sa.În acel moment,se desfăşura cu o furie teribilă cea mai mare conflagraţie pe care omenirea a cunoscut-o,un incendiu uriaş pe care nimeni nu-l mai putea stinge.

La început au fost câteva mici incendii : în 1931 în Manciuria,care era departe şi fără interes pentru Statele Unite.În 1937 agresiunea japoneză s-a extins cu repeziciune,ameninţând să cuprindă întreaga Chină şi să se răspândească în restul Asiei,până în Pacific.Din 1933,în Europa un alt foc mocnea sub cenuşă,şi izbucnea din când în când cuprinzând : Etiopia,Spania,Austria,Albania şi Ceho-Slovacia.Naţiunile care nu erau atinse nu se înţelegeau să stingă acest foc.În 1939 focul a devenit un incendiu,în zece luni fiind nimicite Polonia,Danemarca,Norvegia,Olanda,Luxemburgul,Belgia şi Franţa.Când preşedintele american îşi ţinea conferinţa de presă săptămânală pe cerul Angliei se desfăşura celebra „bătălie” aeriană,englezii luptând cu disperare pentru ca incendiul să nu se extindă… Al Doilea Război Mondial a avut mai multe scopuri.Unul era ca Uniunea Sovietică să-şi extindă influenţa în ţările Europei de Est.Pentru aceasta Winston Churchill şi Roosevelt au amânat deschiderea celui de al doilea front până în vara anului 1944,deşi acest lucru fusese planificat pentru 1943.Cei doi masoni au trădat aşteptările şi speranţele celor douăzeci şi cinci de naţiuni care declaraseră război Germaniei,Italiei şi Japoniei.Iar când au debarcat în Normandia,au încetinit intenţionat înaintarea Aliaţilor,pentru a da posibuilitate Armatei Roşii să ajungă la Elba (asupra acestei probleme vom reveni)… Alt scop a fost crearea condiţiilor pentru crearea statului Israel.Trebuie precizat că reprezentanţii celor douăzeci şi cinci de state au semnat,la 1 ianuarie 1942, o „Declaraţie a Naţiunilor Unite”,în care se stipula că nici una din statele semnatare nu poate încheia separat armis tiţiu sau pacea cu cele trei ţări inamice.Fiind numit Comandant suprem al forţelor armate de pe teatrul de război din Pacific,generalul Douglas MacArthur a fost numit,de fapt,”COMANDANTUL NAŢIUNILOR UNITE DIN PACIFICUL DE SUD”.Concluzia : scopul real al războiului a fost crearea NAŢIUNILOR UNITE,cea mai mare şi mai numeroasă jojă masonică din lume,în fapt Guvernul Mondial care acţionează la vedere.A fost creată în 1945 la „Con ferinţa Naţiunilor Unite de la San Francisco”.Este organizaţie internaţională care a aprobat împărţirea Palestinei şi crearea statului Israel (detalii în lucrările amintite)… Toate cele prezentate făceau parte din planurile Ocultei Mondiale,concepute din timp… Până în decembrie 1940,Statele Unite au sprijinit modic naţiunile care luptau împotriva Axei.Încă nu erau hotărâte să le furnizeze armament şi tehnică de luptă modernă,exceptând cazurile care au fost prezentate anterior.După bătălia de la Dunkerque,mortală pentru britanici ,le-a vândut acestora tunuri din primul război mondial şi le-a dat cincizeci de distrugătoare învechite în schimbul unor baze navale.Preşedintele Roosevelt şi echipa sa intrevedeau un prilej bun pentru ca Statele Unite să se alăture Aliaţilor pentru a-şi îndeplini scopul : extinderea hegemoniei pe Planetă.A fost conceput un amplu program de Împrumut şi Închiriere – continuat ,ulterior,cu ajutor masiv şi intrarea în război.Poporului american i se spunea că totul este pentru ajutorarea Aliaţilor,pentru ca America să fie protejată.Conform celor spuse de preşedintele Roosevelt,trebuia :”împrumutată pompa de apă vecinilor pentru ca incendiul să nu le cuprindă şi casa lor”,războiul fiind comparat cu un incendiu care cuprinde ţară după ţară.În Congres au avut lor discuţii aprinse,uneori chiar violente.Cică aşa era felul democratic al americanilor de a-şi rezolva probemele. La 11 martie 1940,cu o mare majoritate,Congresul a votat Legea contractului de Împrumut şi Închiriere. Statele Unite au mobilizat o armată de două milioane de oameni,iar industria de război s-a dezvoltat într-un ritm ameţitor.De fapt,ulterior ea va deveni locomotiva întregii industrii americane. La data de 28 mai 1940,Edward R.Stettinius jr. a fost chemat la Casa Albă,iar preşedinte le Roosevelt i-a cerut să creeze Comisia Consultativă a Apărării Naţionale,numindu-l Comisar pentru Materiile Prime şi cerându-i să se ocupe de producţia de război.O persoană care şia creat un binemeritat prestigiu în lumea afacerilor,Stettinius jr. făcea parte din Preşedinţia Consiliului de administraţie a lui United States Steel.El şi-a format o echipă cu care a desfăşurat o muncă fantastică,formată din : William S.Knudsen,însărcinat cu producţia ; Sidney Hillman răspundea de personal şi repartiţia muncii ; Chester C.Davis,cu producţia agricolă ; Ralph Buda,cu transporturile ; Leon Henderson,cu preţurile,iar Harriet Eliot reprezenta interesele consumatorilor.Am enumerat această echipă,deoarece erau membri ai CFR-ului sau Comisiei Trilaterale. Trebuie precizat că,la 16 mai l940,preşedintele Roosevelt a primit aprobarea Congresului pentru primul credit special de peste două bilioane şi jumătate de dolari.Prin cererea : „Aş vrea să văd că naţiunea aceasta este în stare să producă 50.000 de avioane pe an” a electrizat Congresul.Naţiunea americană s-a mobilizat şi a făcut imposibilul.Mii de avioane de tip Herwards au fost vândute ţărilor angajate în marea conflagraţie mondială,pe care s-au antrenat zeci de mii de piloţi,inclusiv cei din Royal Air Force,deveniţi celebri în Bătălia Angliei. Au fost fabricate zeci de mii de bombardiere Lockheed-Hudson,devenite celebre pe fronturile din Europa,Africa de Nord şi Asia de Sud-Est.Producţia de tancuri,tunuri,nave de diferite tipuri etc. a atins cifre ameţitoare.În istoria marii conflagraţii au rămas memorabile rapiditatea cu care au fost construite porturi în Marea Roşie,în Golful Persic,Islanda de Nord,Hawaii,o şosea care străbătea junglele din Birmania,dar şi formarea podurilor aeriene din China,Africa de Nord prin Atlanticul de Sud şi deşerturile africane. Contractele de Împrumut şi Închiriere au devenit mecanismul vital graţie căruia ţările angrenate în marea conflagraţie au putut lupta contra Axei.Armamentul şi tehnica de luptă americană au înarmat aceste ţări şi au câştigat războiul.Fără „pompa de apă americană” incendiul ar fi cuprins nenumărate state.În Anglia,spre exemplu,militarii americani primeau milioane de tone de provizii pe care nu le plăteau.Trupele americane traversau Atlanticul pe nave de transport britanice ; navele americane aveau dreptul de a ancora gratis în toate porturile britanice din lume.În Australia şi Noua Zeelandă se întâmpla acelaşi lucru.Nu trebuie omis faptul că Anglia şi Franţa au construit în Statele Unite fabrici de motoare de diferite tipuri,pe care le-au şi echipat pe cheltuiala lor.Numai în perioada ianuarie 1939-30 iunie 1940 au comandat 10.800 de avioane de luptă.În perioada menţionată,guvernele străine au comandat americanilor material de război în valoare de 600 milioane de dolari.Nu are rost să plictisim cititorii cu alte cifre…



GERMANIA DOREA PACEA

Şi în zilele noastre,destui istorici militari şi cercetători în domeniu îşi pun întrebarea de ce Hitler nu a cucerit întregul teritoriu naţional al Franţei ? Iar cei care cunosc răspunsul la această întrebare se feresc să facă referiri la adevărul istoric.Pentru că în ziua de 17 iunie 1940 desfăşurarea celui de Al Doilea Război Mondial putea lua o altă întorsătură,iar destinul Europei putea fi altul.Dar,planurile erau făcute de mult… În ziua de 17 iunie 1940,la Sedan Hitler fusese trezit dis-de-dimineaţa : i-a fost înmânată o notă transmisă de guvernul spaniol – guvernul francez dorea să ştie „în ce condiţii ar fi dispus cancelarul Hitler să înceteze operaţiunile şi să încheie un armistiţiu”.Până să ajungă în mâinile lui Hitler nota respectivă a parcurs un drum destul de lung : la ora 1 noaptea,la Bordeaux ,Paul Baudoin,noul ministru francez al afacerilor Externe îi înmânase ducelui Lequerica,ambasadorul Spaniei,nota destinată guvernului german.Acesta a transmis-o imediat prin telefon la Madrid,de unde a fost transmisă la Berlin şi de acolo la Sedan . Hotărârea pe care trebuia să o i-a era destul de dificilă.Totul depindea de condiţiile pe care le va impune : dacă ar fi fost prea îngăduitor,germanii ar fi riscat să aibă spatele descoperit atunci când va începe bătălia decisivă împotriva Angliei.Dacă ar fi fost prea aspre,Franţa putea să continue războiul chiar din Algeria.Comandamentul german ştia că printre guvernanţii de la Bordeaux erau şi dintre cei duri,dispuşi să continue războiul. În „teribila zăpăceală de la Bordeaux” francezii uitaseră pur şi simplu să trimită şi italienilor o cerere asemănătoare de armistiţiu.Hitler a luat legătura telefonică cu Mussolini şi l-a informat,cerându-i să vină la Munchen. În noaptea de 17 spre 18,Hitler s-a urcat în trenul lui special,care a pornit imediat cu destinaţia Munchen.Când trenul străbătea Pădurea Neagră a fost oprit la o haltă mică.Responsabilitatea opririi trenului şi-o luase ambasadorul Hewel,de la statul-major al lui Ribbentrop, care i-a înmânat lui Hitler o notă ce provenea de la guvernul spaniol şi confirma oficial cererea de armistiţiu formulată de guvernul francez… Mussolini a sosit la Munchen împreună cu contele Ciano,ministrul de Externe al Italiei, în acelaşi timp şi ginerele său.Ciano avea să povestească :”Îl găsesc pe Mussolini nemulţumit (la reşedinţa acestuia din Roma,Palatul Veneţia –n.n.).Pacea asta neprevăzută şi sensibilă îl nelinişteşte…Ducele e extremist : ar vrea să acapareze întregul teritoriu francez şi predarea întregii flote.Dar îşi dă seama că părerea lui n-are decât o valoare pur consultativă :războiul a fost câştigat de Hitler fără vreun concurs militar activ din partea Italiei,aşa că Hitler este cel care hotăreşte.Asta îl tulbura,fireşte,şi-l întristează pe Mussolini”… Întrevederea are loc la Munchen,la palatul prinţului Carol.Hitler a spus :”DacăFranţa va refuza condiţiile mele,în mai puţin de cincisprezece zile armata germană va fi în Pirinei.Dar, din punct de vedere politic,nu e înţelept să ocupăm Franţa în întregime,ca să nu se creeze un teren favorabil pentru stabilirea unui guvern francez în Anglia sau în altă parte.E mai bine să lăsăm să existe un guvern francez în Franţa,care să fie singurul răspunzător.Pentru asta Germania n-o să ocupe teritoriul Franţei de dincolo de Loara,cu excepţia unei porţiuni care să se întindă de-a lungul coastei Atlanticului până în Spania şi a altei porţiuni în est,de-a lungul frontierei elveţiene”. Ciano,care se întreţinea separat cu Ribbentrop,a rămas interzis când acesta a spus : „Dacă cei de la Londra vor război,o să fie război,un război total,absolut,nemilos”.L-a surprins cuvântul „dacă”,şi la întrebarea :”Ce aţi dori,continuarea războiului sau pacea ?”,Ribbentrop i-a răspuns scurt :Pacea” şi i-a destăinuit că Londra a luat contact cu Berlinul prin intermediul Suediei. Multă vreme s-a crezut că aceste tratative în vederea încheierii unei păci de compromis nu existau decât în imaginaţia bogată a lui Joachim von Ribbentrop.E oare posibil ca la 17 iunie 1940 guvernul britanic să fi luat contact în secret cu guvernul german – şi asta chiar în ziua în care Winston Churchill jura,după dezertarea francezilor,că e neclintit în hotărârea lui de a duce războiul până la capăt ? Tot ce se ştia despre „bătrânul leu” şi despre caracterul lui neîmblânzit se opunea unei asemeneea ipoteze. Tratative ?Cu siguranţă nu era decât un zvon fantezist. Au trecut decenii până când adevărul a ieşit la iveală.Ribbentrop nu minţise.E absolut exact că Ministerul de Externe britanic a apelat,la 17 iunie 1940,la serviciile guvernului suedez pentru eventualitatea unor negocieri de armistiţiu cu Germania…

SĂ NE UNIM DESTINELE

Ca să înţelegem de ce a fost păstrată tăcerea atât de mult timp,ca să înţelegem cum a fost ruptă această tăcere,trebuie să ne întoarcem la 16 iunie 1940 – la ziua în care destinul a stat pentru o clipă în cumpănă.Vom vedea că această cumpănă a fost înclinată de Oculta Mondială… Parisul,oraşul deschis,oraşul luminilor,era ocupat,iar trupele franceze se retrăgeau într-o adevărată degrindoladă :”În faţa noastră se perindau adevărate imagini ale debandadei.Soldaţii despre care te întrebai ce-au făcut cu armele lor şi care se retrăgeau cu camioanele ; avioane care atacau în picaj şi punctau drumurile că ţăcănitul infernal al mitralierelor lor ; convoaie interminabile de maşini şiruri nesfârşite de oameni extenuaţi,fără să mai vorbim de cicliştii care adormeau pe ghidon şi se izbeau de copaci,cădeau în prăpăstii sau ajungeau sub roţile maşinilor” . Pentru guvernul Paul Reynaud hotărârea era dificilă şi avea trei variante : să părăsească Franţa,să treacă în Algeria pentru a continua,de acolo,războiul alături de Marea Britanie , să rămână în Franţa şi să ceară armistiţiu ; în ce priveşte a treia soluţie,ea fusese propusă de Londra,de un guvern englez strâns cu uşa.Totuşi,această ultimă soluţie avea drept iniţiator un francez,pe Jean Monnet,şeful delegaţiei economice franceze la Londra. Pe data de 16 iunie 1940,noaptea,Franţa ceruse să fie dezlegată de obligaţiile pe care le avea faţă de Marea Britanie.În dimineaţa zilei,generalul de Gaulle,subsecretar de stat la ministerul de Război,sosise la Londra.La Hyde Park Hotel,unde s-a cazat,a fost vizitat imediat de Corbin,ambasadorul Franţei la Londra şi Jean Monnet.Ultimul i-a propus ca la dejunul ce urma să-l ia cu Churchill,să-i prezinte acestuia intenţia Franţei ca cele două ţări să-şi unească toate resursele şi destinele pentru a continua lupta împotriva Germaniei.Generalul de Gaulle s-a arătat de acord şi,la dejunul de la Carlton Club i-a expus lui Churchill poiectul,acesta arătându-se entuziasmat de el… La Bordeaux,la orele 16.10,reprezentanţii guvernului britanic,sir Roland Campbell şi generalul Spears au fost introduşi în cabinetul lui Paul Reynaud.Aveau misiunea să transmită că guvernul britanic se învoia ca Franţa să ceară armistiţiu,cu condiţia ca flota franceză să se regrupeze în porturile britanice. Încurcate au fost căile diplomaţiei în acea zi de iunie 1940 ! … La orele 16.30,în sala de şedinţe de pe Dawing Street se discuta proiectul de unire.Proiectul salvator.Dacă era acceptat,cele două ţări aveau să alcătuiască din acel moment,o singură ţară.Toţi cetăţenii britanici aveau să beneficieze – în mod automat – de naţionalitatea franceză.Toţi cetăţenii francezi ar fi devenit cetăţeni britanici.N-ar mai fi existat decât un singur guvern ,format din francezi şi din englezi.Cele două parlamente ar fi alcătuit unul singur.În felul acesta n-aveau să mai existe,pe de o parte,o Franţă învinsă,şi,pe de altă parte,o Anglie neînvinsă.Ci un stat unic,franco-englez,hotărât să continue războiul până la obţinerea victoriei. Uşa se deschise şi în biroul în care aşteptau generalul de Gaulle şi ambasadorul Corbin pătrunseră miniştri englezi în frunte cu Churchill.Acesta avea faţa radioasă şi a spus atât : „Suntem de acord”,şi i-a înmânat generalului textul.Imediat,acesta l-a contactat telefonic pe Paul Reynaud căruia i-a dictat conţinutul textului.Generalul Spears îşi aminteşte că,Reynaud era foarte fericit la aflarea veştii.Fericit că Franţa va continua războiul.Nici nu se mai punea problema solicitării unui armistiţiu. La ora 17.15 când s-a întrunit Consiliul de Miniştri francez,prezidat de Lebrun Albert, preşedintele Republicii Franceze,propunerea britanicilor nu a stârnit nici un entuziasm.Camille Chautemps a declarat că nu vrea „ca Franţa să devină un dominion”.Paul Baudouin avea să-şi amintească de „stupoarea care a pus stăpânire aproape pe toţi miniştri atunci când preşedintele Reynaud le-a adus la cunoştinţă respectiva propunere.Fiecare dintre noi şi-a dat bine seama de importanţa unei propuneri cu consecinţe atât de hotărâtoare.Ea a răsunat ca un bubuit de tunet,peste spaimele din inimile noastre.Dar nu corespundea de loc aşteptărilor noastre.Nu lărgea laţul care sugruma ţara.Consiliul de Miniştrii n-a discutat-o fiindcă urma să examineze în ziua aceea o singură problemă,care,după părerea tuturor,trebuia soluţionată chiar în seara respectivă : era sau nu necesar să se pună capăt luptei ?”.În Consiliul s-a con-turat o majoritate favorabilă cererii de armistiţiu… În aceeaşi seară,la ora 20.000,în gara Waterloo,Winston Churchill împreună cu Sinclair, şeful partidului liberal,Attlee,şeful partidului laburist şi cei trei şefi ai statului-major,mulţi demnitari şi militari aşteptau să plece în Franţa.În cea mai mare fugă s-a apropiat de suită secretarul personal al lui Churchill care i-a înmânat mesajul pe care tocmai îl trimisese Champ- bell de la Bordeaux : “Criză ministerială deschisă…Sperăm să mai avem veşti pe la miezul nopţii…”.Stupoare generală… La ora 22.00 guvernul francez a demisionat.La ora 22.30,noul guvern francez,prezidat de generalul Petain era constituit,când a fost transmisă şi cererea de armistiţiu lui Hitler.Pe data de 18 iunie,la ora 21.00 a fost difuzată alocuţiunea înregistrată a lui Churchill :”În seara aceasta,veştile care ne parvin din Franţa sunt cât se poate de rele şi inima mea sângerează pentru curajosul popor francez,peste care s-a abătut o groaznică nenorocire.Nimic nu va fi însă în stare să zdruncine sentimentele pe care le avem faţă de el şi nici încrederea noastră că geniul Franţei se va înălţa din nou…Evenimentele din Franţa nu vor influenţa în nici un fel nici acţiunile noastre,nici ţinta noastră finală”. Nu mai încăpea nici o îndoială : atitudinea lui Churchill rămânea nezdruncinată.Era un dur.

SUEDIA DEZERTEAZĂ DE LA LEGILE NEUTRALITĂŢII

Mult timp s-a crezut că această atitudine a fost împărtăşită şi de majoritatea cabinetului britanic.Comentând atitudinea guvernanţilor francezi şi a celor britanici,istoricii s-au dedat la tot felul de comparaţii superficiale.O relevaţie nouă,cu totul neaşteptată,ne obligă să ne schim băm toate părerile care au existat până acum cu privire la această problemă.Deşi dezvăluirea pe care o vom prezenta nu este de dată foarte recentă,nici în ziua de astăzi nu este recunoscută în totalitate. Se ştie că în timpul războiului,Suedia şi Elveţia şi-au păstrat neutralitatea.O cerere făcută de Hitler sub formă de ultimatum,a trebuit să fie acceptată de guvernul suedez : unităţile blindate germane să aibă accesul pentru a străbate Suedia pentru a ajunge în nordul Normandiei. Suedia a fost obligată să dezerteze de la legile stricte de neutralitate,fapt ce i-a fost reproşat ani buni după terminarea războiului,în special de către britanici.Nici o oficialitate suedeză nu a formulat vreo explicaţie în acest sens.Până ce în vara anului 1965,când Bjoern Prytz,fostul ambasador al Suediei la Londra,în vârstă de 78 de ani,a făcut la posturile de radio suedeze câteva declaraţii senzaţionale :”Am ezitat îndelung înainte de a spune tot ce ştiu.De mai bine de douăzeci de ani ne-a fost oarecum impusă tăcerea în această privinţă.Şi tăcerea aceasta mă rodea,fiindcă ne făcea să ne simţim singurii vinovaţi în această chestiune.E oarecum vina mea că Suedia a fost învinuită în asemenea măsură.Astăzi însă trebuie să mărturisesc în faţa întregii lumi că noi,suedezii,nu suntem singurii vinovaţi în această chestiune”. Declaraţiile lui au fost uluitoare…

STALIN, ROOSEVELT, CHURCHILL ŞI CULISELE CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (I)

PROMISIUNI NEONORATE
În 1929,Statele Unite au patronat pactul Briand-Kellogg,prin care toate naţiunile se angajau să renunţe la război ca instrument politic.Nu au fost recunoscute cuceririle Japoniei,ale Germaniei şi Italiei,care violaseră acest pact.A fost iniţiativa preşedintelui Calvin Coolidge (1923-1929),continuată de Herbert Hoover (1929-1933).Preşedintele a pierdut în campania prezidenţială pentru un nou mandat,alesul fiind Franklin Delano Roosevelt,sprijinit de marii bancheri americani.Când,în 1937,spunea că „dacă li se îngăduie germanilor să-şi realizeze planurile,nu trebuie să ne închipuim că America va fi cruţată şi că Emisfera Occidentală nu va fi atacată”,cei mai mulţi americani ştiau,în fundul inimii lor,că preşedintele avea dreptate.Dar,nu mai vroiau să îndure tragediile unui nou război.
Ce nu ştia poporul American era că Roosevelt vroia să încheie o alianţă cu Hitler.A fost nevoie de un proces foarte lent şi deosebit de îndelungat pentru ca Administraţia de la Casa Albă, în special preşedintele Roosevelt,să târască Statele Unite în război contra voinţei poporului. De nenumărate ori a declarat că America îşi va menţine poziţia „neutră” şi nu se va implica în război.La 1 septembrie 1939,când Germania a invadat Polonia,conform pactului încheiat la 23 august cu Uniunea Sovietică (împărţirea Poloniei între cele două state),întrebat de un ziarist dacă Statele Unite se vor implica sau nu în acest război,pe preşedintele Roosevelt l-a luat gura pe dinainte când a afirmat : „Cred că putem şi Administraţia va face toate eforturile necesare pentru aceasta”.Şi,imediat l-a uns pe George Marshall Şef de Stat Major al Armatei. Acesta era membru CFR,pe când generalul Douglas Mac Arthur şi colaboratorii săi nu „beneficiau” de acest statut.Foarte pragmatică a fost poziţia lui Hans Thomsen,însărcinatul cu afaceri al Germaniei la Washington,care,la 12 septembrie 1939 a trimis guvernului german o telegramă,din care redăm esenţialul :”(…)Dacă Aliaţii (Anglia şi Franţa) vor fi ameninţaţi de înfrângere,Roosevelt este hotărât să intre în război împotriva Germaniei,chiar dacă ţara sa se va opune”.
Pe parcursul primului său mandat Roosevelt şi-a schimbat intenţiile.Când,în august 1940,Japonia,Germania şi Italia au semnat Tratatul Tripartid el ştia că problema s-a rezolvat.Oricare dintre acesta ţări ar fi atacat Statele Unite,acestea vor fi în război şi cu celelalte două. În secret şi-a luat angajamentul faţă de Winston Churchill că va intra în război contra Germaniei.Dar,totodată,a promis poporului american că,dacă va fi reales,”tinerii noştri nu vor lupta în războaie”.

„ZIUA INFAMIEI”
Urmarea se cunoaşte,şi se numeşte „Intoxicarea Pearl Harbor” sau „Ziua infamiei”.Vom prezenta cititorilor doar câteva aspecte mai puţin cunoscute,ce ar părea enigme sau bizare pentru un necunoscător,dar,care,în realitate,demonstrează că Administraţia de la Casa Albă şi Pentagonul,fiind în slujba Ocultei Mondiale,au făcut tot posibilul pentru ca pierderile să fie cât mai mari,iar naţiunea americană să ceară imperios intrarea în război de partea Aliaţilor.
În urma ordinului Comandantului suprem al Armatei – preşedintele Roosevelt – pe aeroporturile din insule toate avioanele de vânătoare au fost grupate în cercuri,cu elicele spre interior ! Motivul invocat şi transmis Comandamentului din Hawaii : se temea de acte de sabotaj împotriva avioanelor şi această măsură le proteja.Henry Elmer Barnes a sesizat : „Îngrămădirea avioanelor în cercuri,aripă lângă aripă,le-ar lăsa foarte expuse în cazul unui atac aerian neaşteptat”.Ceea ce s-a şi întâmplat.Aviatorii japonezi au avut la discreţie toată flotila americană,distrugerea acesteia la sol reprezentând un „exerciţiu” pentru ei.Pentru că avionul nu are marşarier”,iar gruparea lor în acest mod nu permitea ieşirea rapidă din cerc şi decolarea.Despre acest lucru nu s-a scris nicăieri,în filmele realizate pe tema atacului de la Pearl Harbor ele sunt dispuse în linie,aproape aripă lângă aripă,dar capabile să decoleze rapid.Prin cele de mai sus risipim nedumerirea acelor cititori din România,care vizionând filmul pe sticla televizoarelor (numai în anul 2004 a fost reluat de trei ori) s-au întrebat, probabil,de ce împotriva avioanelor japoneze au luptat numai două avioane de vânătoare americane.Atâtea s-au putut ridica în aer.
Iată un alt aspect bizar.Flota din Pacific avea în componenţă trei portavioane,noua nave de luptă şi un „roi” de nave mai mici.Cu puţin timp înainte de declanşarea atacului,la 28 decembrie,amiralul William F.Halsey a fost trimis în misiune la Wake,în Island,cu portavionul Enterprise,trei contratorpiloare mari şi nouă distrugătoare.La două zile înainte de atacul „surpriză” şi amiralul John E.Newton a fost trimis la Midway cu portavionul Lexington,escortat de trei crucişătoare mari şi cinci contratorpiloare.Iar portavionul Saratoga a fost trimis pe coasta Pacificului.Toate aceste mişcări s-au făcut la ordinul expres al preşedintelui Roosevelt, deoarece se considera că portavioanele,navele mai mici şi mai mobile,construite după primul război mondial vor avea un rol esenţial în războiul care se „prefigura” în Pacific.Ce au scufundat ori avariat grav japonezii erau nave uzate moral,care puteau fi „sacrificate”.Împreună cu echipajele lor.”Costul” a fost foarte ridicat : 2.341 de militari americani morţi şi 1.143 răniţi, optsprezece nave de luptă scufundate sau grav avariate,68 de civili ucişi şi peste 200de avioane distruse la sol.
Aceasta este realitatea crudă,necosmetizată a strategiei potentaţilor de la Casa Albă şi Pentagon,precum şi a celorlalte instituţii guvernamentale în drumul lor pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale.Şi-au trădat şi îşi trădează ţara,poporul,şi-i sacrifică pe tinerii nevinovaţi care se înrolează sub drapelul înstelat,crezând că apără democraţie şi valorile acesteia,că luptă împotriva terorismului,mai nou împotriva „tiraniei”.
Degetul pe rană l-a pus deputatul Oliver Ly Hleton,membru în Cabinetul de război al lui Churchill.La 24 iunie 1944,într-o adresă trimisă Camerei de Comerţ a Statelor Unite la Londra,a scris :”America a provocat Japonia în asemenea măsură încât japonezii au fost forţaţi să atace la Pearl Harbor.Ar fi o ironizare la adresa istoriei să spunem că America a fost forţată să intre în război”.
Spre surprinderea noastră,în materialul bibliographic am întâlnit un articol publicat de CFR în publicaţia sa Foreign Affairs în ianuarie 1974,din care cităm că „atacul japonez de la Pearl Harbor a târât într-adevăr Statele Unite în cel de-al doilea război mondial,dar administraţia Roosevelt hotărâse cu un an şi jumătate mai devreme să rişte intrarea în război,pentru a preveni instaurarea democraţiei totalitare în întreaga Europă”.
Când s-a adresat naţiunii,preşedintele Roosevelt a minţit : Nu ne place – şi nu vrem să ne implicăm -,dar suntem implicaţi şi vom lupta cu tot ceea ce avem la dispoziţie”.
Semnificativ ni se pare să precizăm că amiralul Kimmel şi generalul Walter C.Short,cei doi comandanţi ai forţelor armate din Pearl Harbor au cerut continuu să fie judecaţi de Curtea Marţială,considerând că reputaţia şi prestigiul le-au fost afectate.Nimeni nu le-a acordat dreptul de a se disculpa.Amiralul Robert Theobold a tras următoarele concluzii :”1.Preşedintele Roosevelt a forţat Japonia şi a momit-o să înceapă ostilităţile ţinând flota Pacificului în apele hawaiiene,ca o invitaţie la atac ;
2.Planurile de a folosi Pearl Harbor ca momeală au început în iunie 1940 ;
3.Războiul cu Japonia însemna război cu Germania şi
4.Roosevelt,Marshall şi Stark ştiau despre Pearl Harbor cu 21 de ore înainte de atac”(1).
Nimeni nu i-a tras la răspundere pe cei vinovaţi de „Ziua infamiei” – 7 decembrie 1941. Au avut grijă de aceasta organismele Ocultei Mondiale.Ele au realizat ceea ce şi-au propus : intrarea Statelor Unite în Al Doilea Război Mondial pe două fronturi : împotriva Germaniei în Europa şi împotriva Japoniei în Pacific.Floarea tineretului american a fost obligat să lupte pe viaţă şi pe moarte pe două teatre de război.Însuşi Jonathan Daniels,de origine iudaică,consilierul preşedintelui a recunoscut că Pearl Harbor a fost o înscenare,adăugând cu cinism : „Lovitura a fost mai dură decât speram că va fi.Dar riscul a meritat,pierderile au meritat”.
De fapt,după Al Doilea Război Mondial,Statele Unite au ieşit definitiv din izolaţionism şi s-au impus ca o mare Putere în lume,iar după prăbuşirea comunismului,care şi pe ei i-a luat prin surprindere,au devenit „Jandarmul Lumii”.Mai trebuie să menţionăm următorul fapt : când a fost informat despre atacul japonezilor asupra bazelor militare din Hawaii,Churchill a exclamat :”Am câştigat războiul !”.Fără comentarii.
Interpretarea evenimentelor de mai sus,coroborate cu declaraţiile unor personalităţi politice şi militare care au fost în mijlocul acestora scot în evidenţă activitatea Ocultei Mondiale,a cărei planuri şi scopuri se desfăşoară preponderent în spatele uşilor închise şi nu vor fi aduse niciodată la cunoştinţa profanilor.Mai trebuie să accentuăm că preşedintele Franklin Delano Roosevelt a fost mare maestru al Francmasoneriei şi membru în CFR şi Comitetul celor 300.
Ceea ce ne face să conchidem că a fost ţinut la curent cu planurile societăţilor secrete.De fapt, asupra unor activităţi din timpul mandatelor sale vom mai reveni…

ALIANŢA SECRETĂ DINTRE CAPITALISM ŞI COMUNISM
Atitudinea tradiţională a istoricilor contemporani şi a analiştilor în domeniu pretinde că dintotdeauna „lumea comunistă” i-a urât pe „capitaliştii”din „Lumea liberă” şi viceversa.Dr. Antony Sutton,un mare autor în domeniu,ale cărui lucrări se bucură de un binemeritat prestigiu internaţional,în lucrarea „Wall Street şi revoluţia bolşevică”,scrie :”(…)o barieră în calea înţelegerii mature a istoriei recente este noţiunea că toţi capitaliştii sunt duşmanii aprigi şi nesăbuiţi ai tuturor marxiştilor şi socialiştilor.Ideea este un nonsens.Există o alianţă continuă,deşi ascunsă,între capitalismul politic internaţional şi socialismul revoluţionar internaţional – spre binele lor reciproc”.
Doresc să precizez că Războiul Rece a fost o „gogoaşă” mare care a fost servită opiniei publice internaţionale.Crudul adevăr este că,aproape întreaga capacitate industrială şi militară,peste 90% din tehnologie care i-a permis Uniunii Sovietice să se dezvolte,Stalin să dorească cucerirea întregii Europe,apoi a lumii,au fost furnizate direct sau indirect de Statele Unite ale Americii şi aliaţii săi.Opinia publică nu ştie că schimburile comerciale cu Uniunea Sovietică,transferul de tehnologie a început imediat după Marea Revoluţie din 1917.Mai precis în 1918,pe timpul mandatului preşedintelui Woodrow Wilson (1913-1921),încă înainte ca bolşevicii să-şi instaureze puterea în toată Rusia.Regimul totalitar al acestora este rezultatul ajutorului „Lumii libere”,care,după cum vom vedea,a continuat şi după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial,pe toată durata Războiului Rece.Cele două sisteme,deşi cu ideologii complet diferite,s-au pupat dintotdeauna,având aceeaşi părinţi : Oculta Mondială şi „Lumea liberă”.Unii comunişti nu vedeau cu ochi buni „prietenia” cu „capitaliştii”.În 1922,Lenin le-a spus :”În primul rând trebuie să stabilizăm economia.Fără echipamente şi maşini din din statele capitaliste nu putem spera să îndeplinim această sarcină în puţinul timp pe care îl avem la dispoziţie…Când va veni vremea să-i spânzurăm pe capitalişti,vor intra în concurenţă care să ne vândă funia la un preţ mai bun.Capitaliştii ne vor acorda credite şi,furnizându-ne materiale şi tehnica pe care nu le avem,vor reconstrui industria noastră de război,care este esenţială pentru atacurile noastre viitoare”…
Putem afirma,fără teama de a greşi,că „Lumea liberă” i-a ajutat pe bolşevici să instaureze comunismul.Strategia occidentalilor şi a lui Lenin,apoi a continuatorului său,Stalin,a rămas necunoscută opiniei publice internaţionale : Uniunea Sovietică să-şi dezvolte puterea militară cu ajutorul „capitaliştilor” pentru a crea o ameninţare mondială de anihilare militară.Rezultatul : Uniunea Sovietică şi „Lumea liberă” să se unească într-un guvern mondial unic (a se vedea în acest sens şi vol.III la „Oculta Mondială.Marele Plan”).
Pentru aceasta s-a desfăşurat un „comerţ paşnic”.Planurile erau făcute din timp,şi de o parte şi de cealaltă.Exceptând anii antebelici,ruşii nu au cumpărat cantităţi mari de tehnologie ,fiecare maşinărie,dispozitiv sau instrument importat din „Lumea liberă” era analizat de specialiştii ruşi ,copiate şi adaptate apoi posibilităţilor interne de producţie.
Statele Unite au ascuns,încă de la început,scopul real al vânzării de tehnologie către ruşi.
Naţiunea era convinsă că aceste schimburi sunt civile,nu militare,şi că ajută la reconstrucţia economiei distrusă de război.În anii ’20 şi ’30 în oraşele Volgograd,Harkov şi Celiabinsk au fost construite primele fabrici de „tractoare” de către companiile americane,în număr de circa 80.De fapt,aceste „fabrici de tractoare” erau axate,în principal,pentru construirea de tancuri, blindate,camioane,armament greu şi uşor.Uzina Gorki,spre exemplu,a fost construită după schiţele lui Henry Ford.În domeniu armamentului şi a tehnicii de luptă,sovieticii i-au întrecut pe americani,după cum vom vedea în articolul următor.

Locuri unde nici musca nu patrunde La mii de ani dupa ce omul a pornit in fascinanta lui calatorie de colonizare si explorare a planetei, am putea spune ca practic nu mai exista „pete albe” pe Terra. Pamantenii au ajuns pe varfurile celor mai inalti munti dar si pe fundul celor mai adanci mari si oceane, au cutreierat intinderile nesfarsite ale deserturilor si gheturilor polare. Si totusi, chiar si in zilele noastre, cand, gratie satelitilor de observatie si al sistemelor GPS, putem „vedea” minut cu minut tot ce se intampla in orice zona de pe Pamant, exista locuri unde nu poate patrunde oricine. Despre unele dintre acestea se stie si se vorbeste in soapta, pe furis, altele nici macar nu sunt cunoscute, fiind tinute in cel mai deplin secret. Cert este ca nimeni neavizat nu poate patrunde in aceste locuri, pentru ca aici nu exista niciodata, asa cum se intampla, de pilda, in cazul resedintelor suveranilor de stat, o zi a „portilor deschise”...
Orasul din adancurile muntelui Iamantau

Ati auzit despre Mejgorie? Probabil ca nu si nu este o rusine: chiar si in Rusia, unde se afla acest oras, in interiorul masivului Iamantau, sunt putini cei care stiu de existenta lui. De fapt, insasi existenta sa este invaluita in ceata: candva, autoritatile sovietice au negat cu indarjire ca ar exista un astfel de oras, desi servicile americane de spionaj au avertizat inca din 1979 ca in Urali se construiesc importante facilitati nucleare si buncare. Toti satelitii americani de spionaj au fost indreptati in aceasta directie si s-a remarcat realizarea de ample lucrari de excavatii in muntele inalt de 1640 metri.

Chiar si dupa prabusirea Uniunii Sovietice, in anii ’90, amenajarea zonei a continuat si fostul presedinte Boris Eltin a declarat in repetate randuri ziaristilor curiosi ca este vorba despre simple proiecte civile – pe Putin n-a indraznit nimeni sa-l intrebe. In varful muntelui se afla doua puternice baze militare – Beloretk 15 si Beloretk 16, dar nimeni n-a putut descoperi ce se afla dedesubtul lor. Americanii presupun ca este vorba despre laboratoare secrete de cercetari si ansamblare de echipamente nucleare, in vreme ce oficialii rusi spun ca de fapt sunt exploatari miniere.

Clubul 33

In faimosul parc de distractii Disneyland nu doar copiii pot avea parte de senzatii tari, ci si adultii. Mai ales cei ce trec pragul misteriosului Club 33; desigur, nu oricine are acces aici, pentru ca este un club privat, singurul loc din parc unde se servesc bauturi alcolice. Interioarele cladirii au fost decorate de Walt Disney si sotia lui, iar invitatii se pot distra pe cinste in salile vaste, de la cele doua etaje ale cladirii.

Daca vreti sa fiti inclusi printre membri trebuie sa platiti mai intai o taxa cuprinsa intre 10.000 si 30.000 dolari, dupa care veti fi inscrisi pe o lista de asteptare, pentru a putea vizita cladirea. O lista destul de lunga, daca tinem seama de faptul ca oamenii care se inscriu de pilda astazi pe ea, vor ajunge sa ciocneasca un paharel de tarie in interiorul Clubului 33 abia peste 14 ani!

Metroul secret al lui Stalin

Va mai amintiti cata valva s-a facut, imediat dupa Revolutie, in privinta tunelurilor secrete despre care se zvonea ca s-ar fi aflat sub Casa Poporului si ar fi dus pana la resedinta dictatorului Ceausescu de la Snagov? In timp, aceste zvonuri s-au dovedit a fi false, ceea ce nu se poate spune si despre reteaua de tuneluri de sub Moscova. Este vorba despre asa-numitul Metro-2, un sistem de metrou aflat mai jos decat tunelurile „oficiale”, civile. Sistemul ar fi fost construit in anii ’30, din ordinul lui Stalin si numit, codificat, de catre KGB, D-6. Jurnalistii rusi au incercat in repetate randuri sa afle adevarul despre acesta dar desi unii oficiali le-au confirmat, sub acoperirea anonimatului, ca exista un astfel de sistem, nimeni n-a putut patrunde acolo.

Se spune ca lungimea sa ar depasi-o pe cea a metroului civil moscovit, avand 4 linii si zeci de kilometri de galerii, situate la 200 metri adancime! De asemenea, se crede ca tunelurile ar lega Kremlinul cu sediul FSB (agentia rusa de securitate), aeroportul Vnukovo si orasul subteran de la Ramenki, precum si cu alte locatii importante pentru siguranta nationala.

Clubul White

Numit oficial „Clubul gentlemanilor White” (foto), a fost intemeiat in 1693 de un negustor italian pe nume Francesco Bianco, naturalizat englez Francis White, care vindea aici ciocolata fierbinte, un produs delicios si foarte la moda. In cele din urma, insa, stabilimentul a devenit un local de lux, rezervat elitelor si exclusiv domnilor – nici o femeie nu are dreptul sa patrunda aici desi exista rumori potrivit carora de mai multe ori doamnele ar fi intrat deghizate, manate de curiozitate.

Putinii norocosi care au sansa sa intre aici trebuie sa fie inainte de toate putred de bogati si de o excentricitate frizand nebunia. Pentru ca pariurile care se incheie aici nu sunt nici pentru buzunarul nici pe gustul unor oameni intregi la minte. Astfel, pe la 1800 doi membri au mizat 3000 lire steline, o avere pentru vremea aceea, pe un pariu absurd: care dintre doua picaturi de la streasina va atinge prima cadrul ferestrei.

Pentru a putea patrunde in cercul restrans de participanti la asemenea „distractii”, o persoana trebuie sa fie recomandata de un membru cu drepturi depline, care are si sprijinul altor doi membri. Dar cei care nu sunt membri ai celei mai inalte aristocratii britanice sau nu au cel putin cateva sute de milioane de dolari in cont isi pot lua adio de la cooptarea in clubul White.

Camera 39

Camera sau biroul 39 reprezinta una dintre cele mai ciudate si mai enigmatice corporatii de pe planeta. Ea se afla la Phenian, intr-o cladire a guvernului nord-coreean iar scopul ei este sa obtina valuta pentru dictatorul Kim Jong-il – un fel de Crescent in varianta asiatica, dar fara Motanul Felix! Organizatia a fost infiintata de tatal actualului lider nord-coreean, Kim Ir Sen, la sfarsitul anilor ’70. Nu se stie de unde este originara denumirea ei, intrucat Camera 39 ocupa o intreaga cladire de birouri din capitala tarii. Nici activitatile sale nu sunt prea cunoscute, desi serviciile de spionaj occidentale au dat de urma unor conturi secrete, facute in numele guvernului de la Phenian, in peste 20 de banci din China si Elvetia, ca si de unele afaceri dubioase – falsificari de bancnote, spalare de bani si alte tranzactii ilicite.

Se vehiculeaza de asemenea ipoteza ca organizatia ar fi implicata in traficul de droguri si vanzarea ilegala de arme. Peste 120 de companii de comert exterior s-ar gasi sub jurisdictia ei, raspunzand direct fata de Kim Jong-il. Deocamdata, nici un spion strain nu a putut patrunde in interiorul Camerei 39 pentru a spune ce se gaseste acolo...

Marele templu Ise

Aflat in Japonia, acest complex de temple adaposteste peste o suta de altare, fiind cel mai sacru loc al tarii. Este dedicat zeitei Soarelui, Amaterasu, si dateaza din secolul al IV-lea d.Hr. Principala cladire adaposteste cel mai de pret artefact japonez – oglinda Naik, care a apartinut primilor imparati. Altarul Ise propriu-zis este demolat si reconstruit la fiecare 20 de ani, in conformitate cu ideea sintoista a mortii si renasterii (urmatoarea reconstruire va avea loc in 2013). Singurul om care are acces in altar este preotul zeitei, ce trebuie sa fie membru al familiei imperiale japoneze, asa incat nici unul dintre miliardele de pamanteni nu va putea vreodata altceva decat exteriorul faimosului altar.

Discursul lui Stalin din 3 iulie 1941: Sunt trupele...

Ultimul hohot de ras al lui Stalin

La suprafata, ideologia stangii politice pare incompatibila cu antisemitismul. In realitate, în mai multe randuri (începand cu pamfletul asupra Chestiunii evreiesti al tanarului Karl Marx, pamflet în acelasi timp antiburghez si antisemit), multi stangisti au identificat evreii cu banii, tranzactiile financiare dubioase si plutocratia. Mai ales în Franta, activistii socialisti din secolul al XIX-lea nutreau puternice sentimente antievreiesti.

În ultimele decenii, întrucat SUA au devenit simbolul si principalul reprezentant al capitalismului global, antisemitismul, anticapitalismul si antiamericanismul s-au raliat într-un mit politic eclectic, dar extrem de puternic.

Iosif Stalin, care a murit cu cincizeci de ani în urma la Moscova, a fost autorul celei mai rezonante formulari a acestui mit. Este una dintre mostenirile lasate de el timpurilor noastre.

Cu cateva luni înainte de moartea sa, la cel de-al nouasprezecelea Congres al Partidului Comunist din Uniunea Sovietica, în octombrie 1952, Stalin a tinut ultimul sau discurs important, proclamand necesitatea ca “fortele progresive ale omenirii” sa stranga randurile si sa sprijine lupta blocului sovietic pentru pace.

El a stigmatizat SUA si pe pretinsii sai lachei, democratiile vest-europene, ca fiind negustori a caror marfa era razboiul însusi. O luna mai tarziu, la Praga, pe 27 noiembrie, în ceea ce istoria avea sa numeasca “Procesul Slanski”, paisprezece acuzati - toti comunisti si aproape toti, cu exceptia a trei persoane, evrei - au fost gasiti vinovati de trotkism, titoism, sionism si spionaj pentru Occident. Cateva zile mai tarziu, unsprezece au fost spanzurati, inclusiv Rudolf Slanski, fost secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac, si varful de lance al propagandei prostaliniste Andre Simone (Otto Katz).

Procesul si executiile au fost strans legate de intensificarea fixatiilor antisemite ale lui Stalin dupa crearea statului Israel si cresterea rolului Statelor Unite ca fiind cel mai important oponent al expansionismului sovietic.

Mai trebuie amintite alte cateva exemple, pentru a sublinia componenta profund rasista si antisemita a stalinismului: în ianuarie 1948, agenti ai politiei secrete din Minsk l-au ucis pe celebrul actor Solomon Michaels. În acelasi an, Stalin a dezlantuit campania împotriva “cosmopolitilor fara radacini” si identitatea evreiasca a unor intelectuali proeminenti a devenit un argument pentru a le dovedi lipsa de “patriotism”.

Dupa 1948, autoritatile sovietice s-au angajat într-un efort sistematic de a suprima cultura evreiasca. Comitetul Antifascist Evreiesc a fost dizolvat si sute de scriitori, actori si ziaristi evrei au fost arestati. “Purificarea” a rezultat în eliminarea aproape completa a evreilor din orice fel de pozitii de conducere, mai ales în domenii delicate precum cel militar, al politiei secrete, al radioului si al sistemului juridic (evreul Lazar Kaganovici, subalternul loial al lui Stalin, a fost unul dintre cei mai înversunati sustinatori ai actiunii antievreiesti).

În august 1952, douazeci si cinci dintre cei mai importanti membri ai fostului Comitet Antifascist Evreiesc au fost executati în secret într-o închisoare din Liublianka. Într-un raport catre Stalin, unul dintre tortionari se lauda cu comportamentul sau nemilos fata de “parazitii evrei”. Spre lauda sa, veteranul bolsevic Solomon Lozovski, care fusese numit de Stalin însusi ca presedinte al Comitetului, precum si multi dintre ceilalti acuzati, au refuzat sa recunoasca acuzatiile suprarealiste inventate de politia secreta, conform scenariului dement al lui Stalin. Printre cei ucisi s-a aflat si apreciatul poet de limba idis Peretz Markish, care sperase ca în URSS sa îsi gaseasca o patrie lipsita de prejudecati rasiale.

La 13 ianuarie 1953, politica paranoiei antisemite a ajuns la apogeu atunci cand Pravda a anuntat arestarea unui grup de “doctori-sabotori” (ucigasii în halate albe): acestia erau medicii, majoritatea evrei, carora le fusese încredintata sanatatea personala a conducatorilor sovietici de la varf, acum acuzati ca ar fi conspirat pentru otravirea Generalului si a acolitilor sai. Ocupat cum era sa cugete la Marxism si chestiunea lingvisticii, “corifeul stiintei” (cum îl prezenta propaganda pe Stalin) a gasit timp si resurse de ura pentru a pune pe roate un proces monstruos, menit sa duca la executia acuzatilor si deportarea în masa a evreilor în Siberia.

Doar moartea lui Stalin a împiedicat desfasurarea procesului. În mod uimitor, de-a lungul acestor luni nu s-a auzit nici o voce (majora ori minora) a stangii occidentale procomuniste si antiamericane, care sa protesteze în fata adoptarii oficiale, de catre URSS si satelitii sai, a cliseelor si fantasmelor antisemite de tip nazist.

Stanga occidentala, inclusiv existentialistii luminati ai reputatei reviste Les Temps Modernes a lui Jean-Paul Sartre, erau prea ocupati cu denuntarea pretinsei folosiri de catre SUA a armelor bacteriologice în Coreea, ca sa nu mai vorbim de campania mondiala în favoarea lui Julius si Ethel Rosenberg, acuzati de spionaj pentru URSS (acum se dovedeste ca acuzatia, cel putin în cazul lui Julius Rosenberg, era perfect întemeiata).

Au trecut cincizeci de ani de la acele vremuri infame, si suntem martorii unei resurgente a acelorasi mituri ale urii. Israelul e vazut ca eminenta cenusie din spatele politicilor americane, fundamentalistii islamici devin eroi si sunt numiti “luptatori pentru libertate”, sionismul (de orice nuanta) e echivalat cu rasismul si fascismul, globalizarea e prezentata ca un complot menit sa subjuge tarile sarace, iar America e demonizata ca fiind principala cauza a tuturor problemelor mondiale (de la degradarea mediului la încercarea de a pune staptnire pe terenurile petrolifere din Irak). Pentru unii, chiar si evenimentele din 11 septembrie au fost justificate de subordonarea Americii la prezumtiva strategie sionista de dominare a lumii.

Ca si în trecut, stanga radicala si suporterii ei naivi prefera sa închida ochii în fata atrocitatilor comise de dictatorii antisemiti si antioccidentali. Se lasa prada unor manii selective si unor negari persistente. E momentul sa revedem traditiile unui segment întins al stangii si sa recunoastem faptul ca anticapitalismul a mers adesea mana în mana cu o puternica ostilitate fata de democratie, de drepturile individului si de internationalismul real. Cum altfel am putea interpreta declaratia romancierului portughez Jose Saramago, laureat al Premiului Nobel, care, întorcandu-se dintr-o vizita la Autoritatea Palestiniana, a mers pana acolo încat a declarat: “Ramallah este Auschwitz”? La începutul anilor ’50, stanga occidentala a tacut în privinta antisemitismului înveninat al lui Stalin.

Astazi, dupa cincizeci de ani, toate obsesiile fostului tiran sovietic au reaparut la suprafata în discursul noului antiamericanism si în identificarea maniacala a sionismului cu razboiul, colonialismul, oprimarea si rasismul. Din mormantul sau, înauntrul cetatii Kremlinului, Stalin trebuie ca îsi ranjeste cu gura pana la urechi, cu nespusa bucurie si cu sentimentul, pe deplin justificat, al razbunarii istoriei.
* Vladimir Tismaneanu, profesor de stiinte politice la University of Maryland (College Park), este autorul volumului Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism (University of California Press, 2003).
Traducere de Ilinca Anghelescu


http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2003-04-07&art=420

Salvarea evreilor: moartea lui Stalin

Liderul de la Kremlin, devenit din ce în ce mai suspicios spre
sfârșitul vieții și ca urmare a deteriorării accentuate a stării sale
de sănătate de pe urma unor atacuri vasculare cerebrale, a ordonat un
proces al medicilor “ucigași”. Numai că acest proces n-a mai avut loc
niciodată datorită morții lui Stalin la 5 martie 1953.

Arkadi Vaksberg scrie că urma ca o scrisoare semnată de personalități
evreești să fie publicată în cotidianul de partid Pravda, în care se
cerea “protejarea populației evreești” de furia “justificată a
measelor” – urmau să se declanșeze pogromuri “spontane” în urma
procesului “ucigașilor în halate albe”.

Există dovezi documentare cu privire la pregătirea unor mijloace de
transport pe calea ferată și a unor lagăre în extremul Orient unde
urmau să fie deportați TOȚI evreii din URSS. Stalin ajunsese la
sfârșitul vieții la aceeași concluzie ca Hitler. Există însă și dovezi
că unele personalități evreești între care Lazăr Kaganovici – ultimul
evreu din anturajul lui Stalin - și scriitorul (altfel docil) Ilia
Ehrenburg au refuzat să semneze scrisoarea. La 1 martie 1953 Stalin a
făcut un atac vascular cerebral și a intrat în comă, iar după moartea
sa, cu o rapiditate uluitoare, măsurile pe care le dispusese împotriva
evreilor au fost contramandate, iar executanții lor pedepsiți, adesea
cu moartea.

Aceasa nu a însemnat și sfârșitul antisemitismului oficial din URSS,
care a continuat și de fapt continuă și în Rusia de azi, sub alte
forme. “Sionismul” a rămas o acuzație gravă și până în 1989 evreii nu
au avut dreptul să emigreze în Israel (cu foarte puține excepții), iar
în perioada dezghețului hrușciovist destui evrei au fost executați
pentru presupuse delicte economice.

Ar fi multe de adăugat, dar lipsa de spațiu mă împiedică să o fac. Vă
recomand însă cu căldură lectura acestor trei cărți, care spulberă, zic
eu definitiv, miturile legate de evrei și comunism în URSS.

Stalin - emulul lui Hitler în relația cu evreii, “Evreii au adus comunismul” – această formulare poate fi auzită în
fiecare zi sau citită pe internet, în felurite forme, de la invocarea
(reală sau imaginară) a originii unor foști lideri comuniști până la
citate elucubrante din diferiți “gânditori” antisemiți, în frunte cu
Adolf Hitler.

Ba mai mult, recent, unul dintre colaboratorii de bază ai revistei ACUM
insistă să publicăm un articol despre Ana Pauker, chipurile ca să
contracarăm nu știu ce afirmații făcute pe pagina Amazon.com (!!!) și
care ar putea genera antisemitism.

Se știe bine ce înseamnă numele Anei Pauker – pentru mulți, și nu
neapărat antisemiți, persoana care ar fi introdus comunismul în
România. N-am de gând să vorbesc despre acest subiect, despre care s-a
ocupat cu competență politologul Vladimir Tismăneanu în cartea sa
“Stalinism pentru eternitate”.

În schimb am să mă refer la Stalin (el este cel care a introdus
comunismul în România, iar Ana Pauker, ca și ceilalți lideri comuniști
ai vremii, printre care Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu – români
neaoși – era doar o unealtă docilă a “părintelui popoarelor”) .

Este vorba de trei cărți: “Ultima crimă a lui Stalin”, de Jonathan Brent și Vladimir P. Naumov, “Pogromul secret al lui Stalin – inchiziția postbelică a Comitetului Anti-fascist Evreiesc”, de Joshua Rubenstein și Vladimir P. Naumov și ”Stalin împotriva evreilor”, de Arkadii Vaksberg.

Prima se referă la persecuția unor medici, dintre care unii evrei,
acuzați de conspirație împotriva liderului de la Kremlin (“ucigașii în
halate albe”), cea de-a doua despre procesul membrilor conducerii
Comitetului Anti-fascist Evreesc”, iar cea de-a treia înmănunchează pe
lângă cele două evenimente și alte aspecte ale antisemitismului de stat
în fosta URSS din perioada târzie a lui Stalin.

Autorii sunt cercetători occidentali – Jonathan Brent și Joshua
Rubenstein sau ruși – istoricul Vladimir P. Naumov este secretar
executiv al Comisiei Prezidențiale privind Reabilitarea Persoanelor
Reprimate, iar Arkadi Vaksberg este jurist și scriitor, autor a
numeroase cărți despre caracterul criminal al regimului sovietic. Între
cărțile sale se numără o biografie a vestitului procuror general din
procesele staliniste ale anilor ’37 – ‘ 38, Andrei Vîșinski, iar cea
mai recentă “Laboratorul de otrăviri” este o istorie a asasinatelor
politice din Rusia prin otrăvire la la Lenin la Putin.

Toate cele trei cărți demontează, cu argumente bazate pe documente
apărute din arhivele poliției secrete după 1991, mitul că evreii ar fi
fost în vreun fel favorizați de regimul bolșevic instaurat în 1917. Mai
mult, este acreditată ideea că, mai ales după 1937 și mai ales din
perioada celui de-al doilea război mondial a existat o politică
cvasi-oficială antisemită la nivelului statului sovietic.

Arkadii Vaksberg avansează chiar ideea că Stalin însuși ar fi fost
antisemit dintotdeauna și că primele semne le-a arătat chiar în
pamfletul său din 1913 “Marxismul și chestiunea națională” în care
scria că evreii nu constituie o națiune.

“Evreii nu au un strat stabil conectat la pământul care unește în
mod natural o națiune, nu doar în chip de cadru, ci și în calitate de
piață ‘națională’. Din 5 – 6 milioane de evrei ruși, doar 3-4 procente
sunt legați într-un fel sau altul de agricultură… Evreii servesc, în
mod esențial, ‘alte’ națiuni ... ca industriași și comercianți... fiind
în mod natural partenerii națiunilor ‘străine’ ” scria acum aproape
100 de ani “genialul” gânditor marxist-leninist, într-un pasaj pe care
Adolf Hitler l-ar fi aprobat fără rezerve.

Antisemitism oficial

Revenind la cele două evenimente majore care au marcat perioada târzie
a lui Stalin – procesul Comitetului Anti-fascist Evreesc și “complotul
medicilor”, cărțile citate sunt pline de documente care scot în
evidență caracterul deliberat al acestor acțiuni antisemite și
inițiativa personală a lui Stalin în declanșarea și finalizarea lor.

În fapt, cea de-a doua carte menționată include transcrierea integrală
a desfășurării procesului celor 15 membri ai Comitetului Anti-fascist
Evreesc și condamnarea lor de către Curtea Supremă a URSS, secția
militară. Dintre inculpați, 13 (între care două femei) au fost
condamnați la moarte și executați, Lina Ștern a fost condamnată la
cinci ani de lagăr de muncă, iar David Bergelson a murit în detenție
înainte de sfârșitul procesului. Sentința a fost executată în iulie
1952.

Inculpații, în frunte cu fostul ministru adjunct de externe, Solomon
Lozovski, erau acuzați de spionaj în favoarea americanilor, deoarece
începând cu 1942 – data înființării Comitetului – ar fi transmis
informații secrete în afara URSS. Comitetul evreesc era unul dintre
cele cinci comitete antifasciste – pe lângă cel slav, de femei, de
tineret și al oamenilor de știință – care fuseseră înființate pentru a
face apel la solidaritatea internațională cu URSS aflată în război cu
Germania nazistă, care ocupa la acel moment o bună parte a teritoriului
sovietic.

Comitetul Anti-fascist Evreesc și-a adus o importantă contribuție, nu
numai prin propaganda favorabilă pentru URSS prin articolele trimise în
străinătate, dar și prin colectarea de sume importante de bani, mai
ales de la evreii din Statele Unite, pentru efortul de război sovietic.


După război însă, când acest organism și-a pierdut utilitatea și era pe
cale să devină un fel de for reprezentativ al evreilor din URSS, Stalin
s-a decis să se răfuiască cu membrii săi de frunte, acuzându-i de
acțiuni care fuseseră în fapt aprobate de NKVD (poliția politică) sub
egida căruia funcționase. Ideea înființării unei republici evreești în
Crimeea, discutată cu aprobarea unor lideri de frunte, precum ministrul
de externe, Viaceslav Moltov, a devenit unul dintre principalele capete
de acuzare la proces.

Unul dintre momentele cheie ale persecuției evreilor a fost asasinarea
în ianuarie 1948 a președintelui Comitetului Anti-fascist Evreesc,
actorul și regizorul Solomon Mihoels, director al Teatrului Evreesc din
Moscova, probabil cel mai marcant lider evreu din URSS la acea dată.
Asasinatul, ordonat în secret de Stalin, a fost camuflat sub forma unui
accident de mașină la Minsk, ba chiar Mihoels a avut parte de funeralii
naționale.

La începutul lui 1949 a debutat un val de arestări de personalități
marcante evreești, iar în 1952 procesul s-a accelerat când au fost
arestați mulți doctori, printre care destui evrei, acuzați de complot
împotriva conducerii de partid șe de stat. A fost scos din arhivă un
denunț din 1948 a unei agente NKVD/MGB/KGB, doctorița Iulia Timașuk,
care “dezvăluia” tratamentul intenționat greșit la care fusese supus
Andrei Jdanov (care avea să decedeze în același an) - ideologul șef al
lui Stalin.
citeste[...]

Stalin a crezut în pacea cu Hitler până în ultima clipă
În 2006 apărea la editura americană Alfred A. Knopf din New York cartea scriitorului britanic Rodric Braithwaite, Moscow 1941: A city and its people at war (Moscova 1941: un oraş şi oamenii lui în război). Autorul volumului fusese între anii 1988-1992 ambasador al Marii Britanii la Moscova şi mai avea la activ o lucrare despre Moscova, Across the Moscow River (Dincolo de râul Moscova).
Cartea de faţă, Moscow 1941: A city and its people at war,este o istorie fascinantă şi excelent documentată a Bătăliei pentru Moscova din anul 1941, una dintre luptele decisive ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi, în acelaşi timp, prima înfrângere strategică a forţelor armate germane în marşul lor aparent invincibil de-a lungul Europei.
În bătălia pentru Moscova sovieticii au pierdut 926.000 de combatanţi, adică mai mult decât au pierdut anglo-americanii pe parcursul întregului război. Autorul demonstrează cu cifre concrete că, în funcţie de numărul combatanţilor care s-au înfruntat de ambele părţi, bătălia Moscovei ocupă primul loc în istoria artei militare din toate timpurile, cu şapte milioane de militari. Pe locul al doilea se situează bătălia de la Stalingrad, din anul 1942, cu patru milioane de combatanţi de ambele părţi, iar locul al treilea îl ocupă bătălia pentru Berlin, din anul 1945, cu 3,5 milioane de combatanţi. Pentru fiecare anglo-american ucis în Al Doilea Război Mondial, autorul scrie că japonezii au dat şapte vieţi, germanii – 20, iar sovieticii – 85 de vieţi. Mulţi analişti se întreabă despre ce fel de victorie se poate vorbi că a dobândit URSS-ul în condiţiile în care a pierdut 35 de milioane de oameni...
„Rasputitsa” – vremea când se înmoaie drumurile
Ca teritoriu, bătălia Moscovei s-a desfăşurat pe o suprafaţă egală cu cea a Franţei şi a durat şase luni, din septembrie 1941 până în aprilie 1942 (pag. 9). „Cel mai greu moment pentru Moscova este atunci când toamna face loc iernii şi iarna face loc primăverii. Este perioada pe care ruşii o numesc «rasputitsa», adică «vremea dizolvării drumurilor», când terenul este îmbibat cu apă şi când toate drumurile, exceptând pe cele ultramoderne, devin un coşmar pentru orice mulţime de oameni şi vehicule. Noroaiele, şi nu iarna, au oprit armatele lui Napoleon şi ale lui Hitler” (pag. 11).
La 10 martie 1918, Lenin a plecat la Moscova cu trenul, din capitala Rusiei, Petrograd, speriat de avansul trupelor germane; a plecat împreună cu soţia sa şi cu secretarul cabinetului său de prim-ministru. Mutarea capitalei la Moscova era, astfel, temporară până la terminarea Primului Război Mondial. Ea a devenit însă permanentă – un semn, în ochii multora, că Rusia a întors spatele Europei pentru a deveni din nou o putere asiatică. La venirea sa la putere, preşedintele Boris Elţîn a promis că Petersburg va redeveni capitala Rusiei renăscute după dezmembrarea URSS şi căderea regimului comunist, dar n-a reuşit să-şi ducă planul la bun sfârşit.
Război între Germania şi URSS sau cel mai mare şantaj din istoria lumii?
Rodric Braithwaite a consacrat multe pagini ale cărţii examinării contextului în care a avut loc invazia URSS de către germani, încercând să-şi explice cum de Stalin a ignorat cu bună ştiinţă toate semnalele de alarmă trimise de spionii lui bine plasaţi în diferite centre de decizie de la Berlin, Londra, Tokyo, Washington şi în toate capitalele Europei de Est. Astfel, sovieticii îşi aveau oamenii lor la Cartierul General al Aviaţiei germane, Luftwaffe, dar şi la Ministerul Economiei din Berlin. Ei îl aveau pe spionul Anthony Blunt la Londra şi pe superspionul Richard Sorge la Tokyo. Ambasadele URSS din toate ţările Europei de Est numărau trenurile germane cu echipamente militare care se deplasau zilnic spre frontierele sovietice. Avioane de recunoaştere ale Luftwaffe apăreau tot mai frecvent deasupra zonelor de graniţă ale Uniunii Sovietice. Ofiţeri imprudenţi din Wehrmacht se lăudau în gura mare că Armata Roşie va sucomba în câteva zile după atac: „va fi o plimbare militară”, ziceau ei.
Pe măsură ce iarna lui 1941 se transforma în primăvară, informaţiile primite de Stalin de la spionii săi deveneau mai amănunţite, mai precise, în timp real. Dar, scrie autorul, chiar şi atunci când informaţiile primare sunt exacte, totul depinde de modul în care ele sunt interpretate şi exploatate. Interpretarea acestui fluviu de informaţii alarmante cădea în sarcina Direcţiei Principale de Spionaj (GRU) din Ministerul Apărării, de sub comanda generalului Filip Golikov. În ochii britanicilor care s-au întâlnit cu acesta, Golikov se prezenta ca un general „extrem de inteligent şi bine informat”, care trebuia să aleagă între a evalua obiectiv informaţiile primite şi riscul de a înfrunta mânia lui Stalin, dacă interpretarea dată de el nu se potrivea cu percepţiile dictatorului. „Trei dintre predecesorii lui Golikov în funcţia sa fuseseră împuşcaţi din ordinul lui Stalin” (pag. 51). Interpretarea dată de Golikov lui Stalin este următoarea: „Majoritatea rapoartelor de informaţii care indică probabilitatea unui război cu Uniunea Sovietică în primăvara lui 1941 provin din surse anglo-americane al căror scop imediat este, indubitabil, înrăutăţirea relaţiilor dintre URSS şi Germania. Cel mai probabil moment pentru începerea operaţiunilor militare contra URSS va fi după o victorie germană asupra Marii Britanii sau după încheierea cu aceasta a unei păci avantajoase” (pag. 51).


Moscow 1941: A city and its people at war (Moscova 1941: un oraş şi oamenii lui în război), de Rodric Braithwaite, publicată la Editura americană Alfred A. Knopf din New York, 425 pagini
Aspectul cel mai surprinzător semnalat de această carte este însă următorul: nu numai Stalin a calculat incorect timpul rămas disponibil până la un război cu Germania, ci şi Comitetul Mixt pentru Informaţii al Marii Britanii, care a emis în luna mai 1941 următoarea interpretare pentru Winston Churchill: „Germanii au nevoie de ajutor economic din Rusia pentru Bătălia contra Angliei. Ei pot obţine acest ajutor economic fie prin acord comercial, fie prin instrumentul nesigur al războiului. Deci deplasarea trupelor germane spre frontierele Rusiei este un şantaj, din moment ce avantajele încheierii unui acord comercial cu URSS sunt copleşitoare, comparativ cu alternativa unui război” (pag. 52). Sâmbătă, 21 iunie 1941, în ultima zi de pace, ambasadorul Suediei la Moscova telegrafia codificat şefilor săi de la Stockholm următoarele rânduri: „Cei mai mulţi sunt convinşi că războiul este inevitabil şi iminent; alţii cred că nu va fi război, cel puţin nu acum şi că Stalin va face concesii mari pentru a evita războiul. Singurul lucru cert este că noi suntem în faţa fie a unei bătălii de importanţă globală între al III-lea Reich şi Imperiul Sovietic, fie în faţa celui mai gigantic şantaj din istoria lumii” (pag. 56).
Aceste indicii aduse de autor din arhive occidentale pun într-o lumină nouă atitudinea lui Stalin faţă de ignorarea pericolului german, care nu mai apare atât de inexplicabilă. El era pregătit pentru o serie nouă de concesii cu nemţii după tipul păcii de la Brest Litovsk din Primul Război Mondial. În orice caz se aştepta la un ultimatum de la Hitler. În ajunul invaziei, în noaptea de 21 iunie 1941, Molotov l-a convocat la biroul său pe Contele Friederich Werner von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, şi i-a pus acestuia următoarele întrebări: „«De ce întregul personal al Ambasadei Germaniei a părăsit în grabă URSS-ul? De ce guvernul german n-a răspuns la ramura de măslin oferită Germaniei de comunicatul TASS din 14 iunie? Este Germania nemulţumită de comportamentul Uniunii Sovietice şi dacă este aşa, de ce anume?» Aceste întrebări erau de-acum irelevante. Von Schulenburg n-a putut da nici un răspuns satisfăcător” (pag. 62).

22 iunie 1941 Oameni din Moscova ascutand declaratia de razboi citita la radio de Molotov
Jukov: „Germanii bombardează oraşele noastre!”
Autorul acordă multă atenţie modului în care s-a primit la Kremlin vestea invadării ţării de către germani, cu peste trei milioane de soldaţi, 2.000 de avioane şi 3.000 de tancuri, fără a mai menţiona şi trupele ţărilor aliate Germaniei (România, Italia, Ungaria). La ora 3:15, în zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, bombardiere germane au atacat bazele aeriene sovietice de la frontiera apuseană a URSS, distrugând, în cursul dimineţii, peste 1.200 de avioane, cele mai multe dintre ele aflate la sol. Forţele speciale ale Germaniei, multe dintre ele purtând uniforme sovietice, erau deja infiltrate în spatele frontului şi tăiau liniile telefonice, atacau punctele de comandă şi ocupau poduri-cheie. Şeful Marelui Stat Major, generalul Jukov, l-a trezit din somn pe Stalin la ora 3:30 a.m. „A răspuns vocea somnoroasă a ofiţerului de serviciu de la vila Kuntsevo: «Cine sunteţi?», «Jukov. Vă rog daţi-mi legătura cu Tovarăşul Stalin. Este urgent», «Cum, chiar acum? Tovarăşul Stalin doarme acum!», «Treziţi-l imediat! Germanii bombardează oraşele noastre!» După trei minute Stalin era la telefon. Jukov a raportat situaţia şi i s-a răspuns cu tăcere. «Aţi înţeles ce-am spus?», a întrebat Jukov. Din nou tăcere, se auzea doar respiraţia grea a dictatorului. Apoi, în fine s-a auzit ordinul lui Stalin: «Spune-i lui Poskrebîşev să convoace imediat întregul Birou Politic»”(pag. 65).
Generalul NKVD Alexander Poskrebîşev (1891-1965), şeful de cabinet al lui Stalin, i-a convocat rapid pe toţi magnaţii Kremlinului la cea mai grea şedinţă din viaţa lor, descrisă în detalii de toţi participanţii la dezbaterile din acea noapte fatidică. Ministrul Apărării, generalul Semion Timoşenko, a prezentat situaţia şi numele bazelor aeriene, porturilor şi nodurilor feroviare bombardate deja de germani. „Apoi a început să vorbească Stalin, rar, alegându-şi cu grijă cuvintele. Ocazional i se rupea vocea. Chiar şi acum el încerca să argumenteze că atacul german era o provocare a militarilor germani. «Dacă era necesar de organizat o provocare, generalii germani şi-ar bombarda propriile lor oraşe», a mormăit el. «Hitler, în mod sigur, nu ştie de asta». După ce a terminat de vorbit s-a lăsat o lungă şi apăsătoare tăcere” (pag. 65). Molotov a primit ordinul de a-l convoca imediat la sediul ministerului Afacerilor Externe pe ambasadorul german. Abia stăpânindu-şi starea de surescitare, ambasadorul Germaniei, un partizan constant al bunelor relaţii cu Rusia, i-a spus lui Molotov că Germania a declarat război: nu exista vreo intenţie de negocieri suplimentare. Stalin a primit cu calm ştirea adusă de Molotov; s-a întors spre generalii Timoşenko şi Jukov, întrebându-i: „Ce recomandaţi?”
Fotografia care a făcut istorie: moscoviţii ascultând proclamaţia de război la radio
S-a emis ordinul de mobilizare generală a tuturor bărbaţilor născuţi între anii 1901-1918, precum şi ordine de luptă pentru aviaţia din zonele de frontieră, dar forţele aeriene sovietice de acolo încetaseră să existe, germanii având deja controlul total al spaţiului aerian. Populaţia URSS nu ştia ce catastrofă se abătuse asupra ţării. Textul final al proclamaţiei guvernului privind starea de război poartă amprenta stilului brutal şi direct al lui Stalin şi el ar fi fost cel mai indicat s-o citească la radio. Dar l-a pus pe Molotov să facă asta, fie din cauza unei căderi nervoase, fie dintr-o tactică subtilă: „Erau explicaţii grele de dat populaţiei. Germanii au atacat în pofida Pactului de Neagresiune. Molotov a semnat acel Pact. El să ducă vestea asta!” (pag. 69). Una dintre cele mai emoţionante fotografii din istoria URSS-ului este cea făcută în acea duminică de 22 iunie 1941, pe strada Gorki din Moscova, în faţa unei mulţimi de oameni care ascultau la difuzoarele de pe stâlpi proclamaţia de război citită la radio de Molotov. Multă lume a plâns atunci în stradă de la Minsk până la Vladivostok, în Extremul Îndepărtat al Asiei... poate şi pentru că pe Molotov îl lăsa vocea în timpul citirii proclamaţiei către naţiune. Prima reacţie a populaţiei a fost să ia cu asalt magazinele alimentare; cozi de câte 300 de persoane se formau în faţa acestora. În unele prăvălii nu mai existau zahăr, sare, făină. La altele, aceste produse erau vândute până la ora prânzului. Oamenii îşi cheltuiau economiile pentru a cumpăra tot stocul de alimente. Pe măsură ce germanii se apropiau de Moscova, creştea starea de indisciplină, de haos şi disperare, care a dus la devalizarea magazinelor de tot ce mai aveau pe rafturi.

Planul sovietic: Moscova urma să fie distrusă; explozibilul fusese deja pregătit

Noi recruţi pornind spre linia întâi, în Moscova 1941

Dacă germanii ar fi reuşit să intre victorioşi în Moscova, ei ar fi găsit acolo un deşert. La 8 octombrie 1941, Stalin şi Comitetul de Stat pentru Apărare (STAVKA) au dat ordine de pregătire metodică a distrugerii întreprinderilor industriale din Moscova şi din zona învecinată. Un comitet format din cinci membri, sub comanda generalului NKVD Ivan Serov, ministru-adjunct la Afaceri Interne, a primit însărcinarea dinamitării Moscovei. Serov a prezentat o listă cu peste o mie de fabrici care urmau să fie distruse. Aceste fabrici au fost împărţite în două categorii. Cele care fabricau echipamente militare urmau să fie aruncate în aer. Celelalte fabrici urmau să fie distruse prin spargerea utilajelor sau prin incendiere. Alimentele sau produsele pentru consum din fabrici urmau să fie distribuite gratuit populaţiei. Lista clădirilor care trebuiau distruse includea brutăriile, depozitele frigorifice, fabricile de prelucrare a cărnii, gările şi alte clădiri ale feroviarilor, parcul de tramvaie şi autobuze, autobazele cu camioane, centralele electrice, podurile, Teatrul Bolşoi, monetăria naţională, clădirea Agenţiei Telegrafice a Uniunii Sovietice (TASS), toate centralele telefonice ale Moscovei, oraş care depăşea de două ori ca mărime capitala Marii Britanii.
Comandantul Kremlinului a primit explozivii necesari distrugerii clădirilor de servicii de acolo (inclusiv vila lui Stalin de la Kuntsevo). NKVD-ul şi-a organizat singur dinamitarea imensului complex de clădiri cunoscut sub numele de Lubianka. Acest iureş distructiv a culminat pe 15 octombrie 1941, când Stalin i-a convocat la Kremlin pe toţi membrii STAVKA, cărora le-a prezentat calm situaţia disperată în care se afla Moscova: „«Germanii pot străpunge în orice moment apărarea Capitalei şi trebuie făcute pregătirile necesare». După discuţii, el a dictat o listă scurtă de măsuri. Molotov urma să aranjeze ca membrii Prezidiului Sovietului Suprem, ai Guvernului şi al Corpului Diplomatic acreditat la Moscova să părăsească Capitala în acea zi cu destinaţia Kuibîşev (Samara) pe Volga, iar Molotov urma să meargă cu ei ca vicepreşedinte al Guvernului. Ministerele Apărării şi al Marinei Militare vor merge de asemenea la Kuibîşev, numai Marele Stat Major va merge la Arzamas, un orăşel izolat de lângă Nijni Novgorod, pe Volga. Laboratoarele de cercetări, institutele lor de educaţie superioară şi teatrele urmau să fie evacuate imediat către o multitudine de destinaţii. Beria şi Şcerbakov (primul secretar al comitetului orăşenesc de partid) vor fi responsabili de distrugerea fabricilor şi a clădirilor de pe lista demolărilor” (pag. 219). Tot la acea şedinţă din incinta Kremlinului s-a hotărât ca şi Stalin să părăsească Moscova a doua zi sau ulterior, în funcţie de situaţie. Dar în decurs de câteva ore, la sugestia lui Jukov, Stalin a decis să rămână în Moscova, fapt care a avut un ecou imediat şi pozitiv în rândurile ostaşilor care apărau Capitala.


Moscova pregătită pentru asediul german din iarna lui 1941-1942

„Lăsaţi utilajele unde se află ca să putem munci pentru Hitler, dacă apare pe aici!”
Pentru redarea atmosferei de agonie a Moscovei, autorul citează masiv din jurnalele ţinute atunci de diverşi intelectuali ai Capitalei URSS. „Cititorul cărţii trece de la râs la lacrimi, fără a uita vreo clipă că sângele curgea valuri”, descrie Simon Sebag Montefiore experienţa citirii acestei cărţi. Iată un exemplu edificator: „Oamenii spun cu voce tare lucruri care cu trei zile în urmă i-ar fi adus în faţa unui tribunal militar. Sunt cozi peste tot, nesfârşite cozi: zgomotoase, emotive, certăreţe, agonizante. Isteria de la vârf s-a transmis la masele de oameni. Oamenii încep să-şi amintească şi să numere toate umilinţele, oprimarea, nedreptăţile, aroganţa birocratică a oficialităţilor, îngâmfarea şi auto-mulţumirea birocraţilor de la partid, decretele draconice, lipsurile de tot felul, dezinformarea sistematică a populaţiei, minciunile şi lăudăroşenia căpeteniilor în ziare. Oamenii vorbesc din inimă. Se poate apăra un oraş în care predomină asemenea stare de spirit?” (pag. 226). Muncitorii de la o fabrică din Moscova au început să dezasambleze lăzile, pentru a preveni orice noi eforturi de a expedia în Urali maşinile şi utilajele de producţie. Unii ştabi de la partid au ordonat ca utilajele respective să fie reasamblate şi montate la loc. „O femeie a ţipat la ei: «Lăsaţi utilajele unde se află ca să putem munci pentru Hitler, dacă apare pe aici!»” (pag. 228).


Disperaţi, germanii dezbrăcau cadavrele ruşilor, ca să ia pufoaicele şi pâslarii
La ora aceea, germanii pătrunseseră aproape 1.000 de kilometri în interiorul URSS. Ei aveau sub ocupaţie cea mai industrializată parte a Uniunii Sovietice – care cuprindea aproape jumătate din populaţia ţării –, un teritoriu egal cu cel al Angliei, Spaniei, Italiei şi Franţei luate împreună! Capturaseră Kievul şi asediau Leningradul. În timpul retragerii, sovieticii au pierdut aproape patru milioane de oameni, morţi şi răniţi, 20.000 de tancuri, 17.000 de avioane, peste 60.000 de tunuri şi mortiere, aproape toate stocurile de armament construite în anii anteriori invaziei naziste. Ajunşi sub zidurile Moscovei, germanii erau epuizaţi. Feld-mareşalii von Rundstedt, von Bock şi generalul Guderian au fost înlocuiţi de Hitler pentru că cereau insistent trecerea pe poziţii defensive şi chiar o retragere parţială. La mijlocul lui octombrie 1941, germanii ajunseseră la 22 de kilometri de Moscova producând panică generală. Elemente huliganice au început devastarea oraşului, fapt care a dus la arestarea a 830.000 de persoane, dintre care peste 900 au fost împuşcate pe loc. La porţile oraşului se duceau lupte grele, înverşunate, pe viaţă şi pe moarte, la temperaturi de minus 40 de grade. Generalii Jukov şi Rokossovski au fost la un pas de a fi luaţi prizonieri împreună cu gărzile lor de corp. Mareşalul von Bock îl informa pe Hitler că un număr egal de morţi cu cel rezultat din lupte a fost cel al soldaţilor pierduţi din cauza frigului deoarece ei luptau în echipament de vară! Militarii săi ajunseseră să dezbrace cadavrele ruşilor căzuţi pentru a le lua pufoaicele de pe ei şi pâslarii din picioare!
Adevăratul salvator al Moscovei
Ministrul de Externe britanic Anthony Eden, aflat în vizită la Moscova în decembrie 1941, cere să meargă pe front şi este însoţit în apropiere de linia întâi; vede, cu acest prilej, cum casa lui Ceaikovski e vandalizată de germani, fapt care-i provoacă consternare şi furie... „La întoarcerea lui spre Moscova, Anthony Eden opreşte şoferul maşinii ca să vorbească cu un grup de prizonieri germani. (Ştia câteva cuvinte ruseşti, dar germana o vorbea fluent). Prizonierii dârdâiau de frig. Unii dintre ei erau în haine de vară, fără mănuşi. Alţii purtau haine civile şi îşi acoperiseră capul cu chiloţi de damă pentru a le ţine cald. Când s-a gândit ce îi aşteaptă pe toţi aceia, Eden a simţit că-i pare foarte rău pentru ei” (pag. 278).
Pe 29 octombrie 1941, Jukov îi spune lui Stalin: „Inamicul este epuizat. Dar dacă nu lichidăm pintenii primejdioşi înfipţi de germani în liniile noastre defensive, ei ar putea transfera rezerve substanţiale din Grupurile de armate Nord şi Sud pentru întărirea trupelor lor din faţa Moscovei şi situaţia va deveni mult mai grea” (pag. 274). Aşa au fost puse bazele contraofensivei sovietice conduse de Jukov şi Koniev, începând cu zorii zilei de 5 decembrie 1941, baze care s-au dezvoltat în următoarele zile şi au devenit o adevărată ofensivă sovietică. În următoarele 34 de zile, pe un front lung de 860 de kilometri, sovieticii i-au împins înapoi pe germani peste 240 de kilometri. Era pentru prima oară, din 1939, când germanii pierdeau iniţiativa luptelor. Moscova a ieşit din încleştarea asediului german, iar această situaţie nu s-a mai repetat niciodată pe toată durata celui de-Al Doilea Război Mondial. Moscova va fi declarată însă Oraş-Erou abia în anul 1995, întrucât Stalin şi cei care l-au urmat la cârma ţării n-au vrut să-i acorde mareşalului Jukov meritul recunoscut acum de istorici de a fi fost adevăratul salvator al Moscovei (şi nu Stalin, cum a susţinut fals propaganda sovietică).

Crima si pedeapsa

Cu exceptia catorva conflicte inegale din perioada coloniala, cand a fost suficient ca tunurile europenilor sa se dezlantuie pentru ca bastinasii sa ceara pace, nu a existat practic razboi in decursul istoriei care sa nu faca victime. Din pacate, aceste victime nu au existat doar in randurile luptatorilor ci si in cele ale civililor necombatanti. Dar pana la cel de-al doilea razboi mondial, nimeni nu indraznise sa faca din uciderea civililor o politica in sine. Nazismul, cu tot cortegiul lui de orori, a facut acest pas, zdrobind vietile a zeci de milioane de oameni. Pedepsele pentru aceste crime par infime dar justitia a cautat, inca de la sfarsitul conflagratiei mondiale, sa-i urmareasca si sa-i aduca in fata legii pe vinovati si o mai face si astazi. Care au fost cele mai renumite procese ale criminalilor nazisti va propunem sa aflam impreuna in randurile ce urmeaza.

Stalin - un antisemit notoriu




Mereu aflam noi amănunte despre Stalin. Cînd am constatat că era şi antisemit, mi s-au clarificat multe întîmplări din anii următori.
Am aflat acest lucru cu totul întîmplător. Eram într-o discuţie cu Mehlis. Chiar în acel moment, Stalin a ieşit din cabinetul său şi a venit spre noi.
Mehlis i-a spus: "Iată, tovarăşe Stalin, ce scrisoare a putut să ne trimită tovarăşul Faivilovici (acesta era al patrulea secretar al CC al Comsomolului). Tovarăşul Faivilovici este foarte nemulţumit de activitatea CC. El protestează, dă avertismente Comitetului Central, formulează cerinţe, consideră greşită politica CC etc.". Stalin a explodat: "Cine se crede acest jidan împuţit?". Dîndu-şi seama că l-a cam luat gura pe dinainte, tovarăşul Stalin a făcut repede stînga-împrejur şi a intrat în cabinetul său. I-am aruncat lui Mehlis o privire plină de curiozitate, pentru a-l vedea cum reacţionează, întrebîndu-l:
- Ce zici Levka, cum ţi-a căzut insulta?.
- Ce spui? Ce este?, s-a prefăcut a nu înţelege Mehlis. Despre ce vorbeşti?.
- Cum adică, despre ce?, i-am zis. Doar eşti şi tu evreu!.
- Nu, eu nu sînt evreu, eu sînt comunist, a replicat Mehlis.
Această poziţie i-a permis lui Mehlis să fie un stalinist fidel. Eram totuşi curios să ştiu cum se face că Stalin, un antisemit înveterat, se înconjurase de doi secretari evrei - Mehlis şi Kanner. M-am dumirit foarte repede, aflînd că aceştia fuseseră luaţi pe lîngă Stalin cu scopul evident al dictatorului de a-şi camufla acţiunile. În timpul războiului civil, Stalin condusese pe front un grup de fanatici, care îi duşmăneanu de moarte pe Troţki şi, respectiv, pe locţiitorul acestuia, Skianski, precum şi pe colaboratorii lor evrei din cadrul Comitetului Militar Revoluţionar, ceea ce a făcut ca Stalin să fie suspectat de antisemitism în sferele cele mai înalte ale conducerii de partid.
În perioada care a urmat, odată cu trecerea la activitatea paşnică, pentru a risipi bănuielile, Stalin i-a angajat pe Kanner şi Mehlis drept colaboratori ai săi apropiaţi în cadrul Inspecţiei Comitetului Popular al Muncitorilor şi Ţăranilor, unde el era conducător titular prin anii 1921-1922. Ulterior, Stalin i-a luat în secretariatul lui de la CC. Se poate spune că n-a avut de ce să regrete vreodată că a făcut această alegere, întrucît atît Kanner, cît şi în Mehlis i-au fost întotdeauna colaboratori credincioşi. Cu toate acestea, Stalin nu a ezitat să dispună executarea lui Kanner, în 1937, pentru a preveni în acest fel orice eventuală surpriză, avînd în vedere că acesta fusese confidentul său şi, desigur, executantul ordinelor staliniste în cele mai multe dintre afacerile lui tenebroase.
Citeste mai mult...

Cum a ajuns Europa de Est sub talpa lui Stalin

Cum a cerut Stalin Basarabia şi ocuparea României. 16 decembrie 1941

În decembrie 1941 Stalin le prezenta britanicilor pretenţiile sale pentru sfârşitul războiului. Dorea să se înstăpânească asupra Basarabiei, urmând ca în schimb României să i se retrocedeze Ardealul de Nord intrat în componenţa Ungariei prin Diktatul de la Viena. Toate aceste detalii se desprind din memoriul înaintat de ministrul britanic de Externe Anthony Eden, cel care s-a întâlnit cu Stalin la Moscova pe 16 decembrie 1941. Memoriul lui Eden (redactat pe 5 ianuarie 1942) cuprinde o transcriere a dialogului purtat cu Stalin. Documentul poate fi descărcat mai jos, integral în format pdf (documentul orginal provine din Arhivele Naţionale de la Londra având cota CAB/66/20/39).

Dictatorul URSS îşi continua vechile obiceiuri stabilite din vremea colaborării cu naziştii. Stalin dorea să existe două tratate ce urmau să fie publicate: un tratat de alianţă între Marea Britanie şi URSS şi un al doilea tratat care să prevadă un acord de natură generală asupra reconstrucţiei Europei după război. La acest al doilea tratat public Stalin dorea un protocol secret care să cuprindă harta Europei de după război. Aceeaşi metodă ca în cazul Protocolului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. De remarcat siguranţa de sine a lui Stalin: în decembrie 1941 trupele naziste se aflau la 30 de kilometri de Moscova, iar el planifica în detaliu viitoarele graniţe ale URSS (cerând în mod special Basarabia!). Redau în rândurile următoare spusele lui Stalin (pagina 11 în documentul de mai jos)
În ceea ce priveşte frontierele Uniunii Sovietice ne-ar plăcea să vedem frontierele din Finlanda şi provinciile baltice restaurate la poziţiile lor din 1941, imediat înainte de începerea războiului. În ceea ce priveşte Polonia, frontiera acesteia ar trebui să se bazeze pe Linia Curzon, cu mici modificări. Frontiera României ar trebui formată astfel încât Basarabia şi Bucovina de nord să fie incluse în Uniunea Sovietică.

În ceea ce privea viitorul României, Stalin avea şi aici opiniile gata formate: Ardealul de nord trebuia retrocedat şi trebuiau instalate baze sovietice în ţară:
Frontiera vestică a României ar trebui extinsă spre vest în defavoarea Ungariei de vreme ce în acea zonă trăiesc 1.250.000 de români sub stăpânire maghiară, iar Ungaria va trebui pedepsită pentru rolul ei în război. Mi-aş dori de asemenea o alianţă între România şi Uniunea Sovietică care să ofere garanţii României împotriva Ungariei şi care să dea Uniunii Sovietice puterea de a menţine baze militare şi navale pe teritoriul României.

Stalin ştia foarte bine ce vroia şi a reuşit să obţină. Click aici pentru a descărca documentul integral în format pdf.

Un portret memorabil, făcut de Tudor Arghezi lui I. V. Stalin: „UN ŢAR PROLETAR, CU FRUNTEA DE DOUĂ DEGETE”...


Tinereţea intelectuală începe să dureze puţin. Cîţiva scriitori de vîrste apropiate au dispărut la scurte intervale, de la Gib Mihăescu la Anton Holban şi la Sahia, după numele părintesc Stănescu. Cel din urmă nu împlinea 30 de ani şi ce a rămas din el e un mormînt în sudul judeţului, la Mînăstirea, acoperit acum cîteva zile.
Ca şi alţii din generaţia lui, Alexandru Sahia a colaborat sau poate şi-a făcut şi debutul literar la „Bilete de Papagal", seria cotidiană. Copil sfios, cu o pînză de tristeţe aşternută prea devreme pe ochi, îl întîlnesc în suvenirea aducînd un manuscris de liceean la prima noastră redacţie dintr-o tipografie. Vom căuta în colecţie să dăm de contribuţia lui (destul de rară), ca să-i prezintăm cititorului o imagine a scrisului acestui băiat isprăvit, care a fost în mijlocul colegilor de anii lui un bun, corect şi inimos camarad.
Între 20 şi 35 de ani, s-a manifestat şi la el, ca la ma-joritatea tinerilor cu o intuiţie, acea stare sufletească de nedesluşire şi haos frămîntat pe care o cunoaştem sub numele de criză, cînd au loc conversiunile, devotamentele, eroismele şi cele mai multe sinucideri... E timpul sincerităţilor primejdioase şi al jertfelor dezinteresate, pubertatea fecioriei chemată de acţiune. Un Ioan Evanghelistul şi un Werther sînt constant prezenţi în emoţia fragilă a fiecărui tînăr cărturar, aşteptînd vocaţia, dragostea sau pieirea.
Odinioară, în Catedrala Nôtre Dame din Paris am asistat la tunderea în monahism a cinci Doctori în Medicină, a doua zi după diploma definitivă. Nici unul din ei nu era mai bătrîn de 23 de ani şi fiecare se înfăţişa în frumuseţea tinereţii lui prea curate ca un sfînt din epoca marelui cre-ştinism. Tinerii medici călugări se consacrau leprozeriilor din colonii, adică unei morţi hidoase, care pe unii îi chinuieşte o viaţă şi pe alţii îi ucide în cîteva luni. Tărîmul conştiinţei e cel mai delicat şi cine se aventurează să calce prin tăcerile lui trebuie să se spele în aghiazmă astrală de orice ţărînă şi de orice gunoi.
Alexandru Sahia a vizitat Rusia bolşevică, o ţară de 150 de milioane de oameni, stăpînită de 2 milioane de comunişti, o ţară în care o clasă intelectuală a dispărut întreagă prin asasinat politic şi unde, zi de zi, orice năzuinţă de libertate şi orice tendinţă de individualizare sînt doborîte cu glonţul. Un Ţar proletar, cu fruntea de două degete, e dictatorul posomorît al noului imperiu. Lui Sahia, gingaş ca o mimoză, acest regim i-a lăsat o amintire fermecată... Criza lui morală, probabil, întîrzia, solicitată de moarte. L-am văzut cu cîteva luni înainte de a-şi fi pus mîinile pe piept şi, fără să cunosc răul care trebuia să-1 curme, l-am aflat şovăitor, umbrit în certitudini, descentrat şi confuz.
Bietul băiat de treabă, cinstit şi candid, s-a întors rănit de moarte în satul de unde pornise sănătos.
TUDOR ARGHEZI (1937)

Stalin, călăul de oţel
În urmă cu 58 de ani, la 5 martie 1953, omenirea a răsuflat uşurată. Unul dintre cei mai cruzi oameni din lume, acuzat de moartea directă sau indirectă a milioane şi milioane de oameni, a decedat. Este vorba despre Iosif Vissarionovici Djugaşvili-Stalin.
Mort în urma unei beţii?
Oficial, decesul lui Stalin, fost şef al Uniunii Sovietice, a fost cauzat de o hemoragie cerebrală. În fapt, hemoragia a survenit în urma unei straşnice beţii. Noaptea de 1 martie 1953 nu era prima în care Stalin chefuia alături de Lavrenti Beria (şeful Poliţiei sovietice şi omul care ducea la îndeplinire toate execuţiile pe care le ordona Stalin), de Nikita Hruşciov (viitorul lider sovietic), dar şi de Gheorghi Malenkov (fost premier al URSS). Doar că de data aceasta, probabil şi din cauza vârstei destul de înaintate a lui Stalin (73 de ani), beţia s-a prelungit nu cu o mahmureală, ci cu o... hemoragie cerebrală, dar care nu l-a omorât pe loc, ci a stat patru zile în comă.
După deces, corpul lui Stalin a fost îmbălsămat şi mumificat. Apoi, a fost păstrat până în 1961 în Mausoleul lui Lenin, şi ulterior îngropat lângă Zidul Kremlinului.
Se suspectează otrăvirea
Fiind toată viaţa un personaj controversat, nici moartea lui Stalin nu avea cum să fie clară. Astfel, de-a lungul timpului, au existat o serie de oameni care au declarat că „marele conducător”, aşa cum îi plăcea să i se spună, ar fi fost asasinat. Unul dintre oamenii care s-a sugerat că l-ar fi omorât pe Stalin a fost chiar Beria. Într-un volum de memorii, fostul ministru sovietic, Viaceslav Molotov, scria că Beria s-ar fi lăudat în faţa lui că a scăpat Rusia de Stalin. De asemenea, în 2003, un grup mixt de cercetători ruşi şi americani a făcut o afirmaţie surprinzătoare: Stalin a băut o soluţie de otravă de şobolani. Dacă vreuna dintre aceste afirmaţii este adevărată se va putea stabili doar dacă cineva va decide autopsia cadavrului.
Fiu de cizmar
Iosif Vissarionovici Djugaşvili s-a născut la 21 decembrie 1879, în localitatea georgiană Gori. Tatăl său, Vissarion Ivanovici Djugaşvili, un cizmar crud şi beţiv, nu a fost deloc alături de Iosif în copilăria acestuia. Cea care l-a ajutat şi care l-a susţinut a fost mama sa, Ekaterina Geladze, care nu a ezitat să spele podele sau haine la diverse familii doar pentru a-şi creşte copilul. Una dintre aceste familii era cea a lui David Papismedov, un evreu care l-a îndrăgit foarte tare pe micul Iosif. De altfel, i-a dăruit copilului primele cărţi, care i-au deschis lui Iosif apetitul pentru cunoaştere. Deşi sărac, nu s-a lăsat impresionat de colegii săi de şcoală mai bogaţi şi, în scurt timp, a devenit cel mai bun din şcoala sa.
Datorită rezultatelor sale, la 14 ani a primit o bursă la Seminarul Teologic din Teflis. Se întâmpla în 1894. O dată cu mutatul la Teflis, tânărul a luat contact cu mişcarea socialistă, care a devenit mai târziu comunistă. În perioada 1902-1917 a fost exilat de mai multe ori în Siberia, acuzat că încerca să convertească oamenii la comunism, însă de fiecare dată a reuşit să scape. În 1913, Iosif Vissarionovici a renunţat la numele de familie în favoarea celui de Stalin (Omul de oţel).
Ascensiune rapidă în vârful puterii
Se pare că decizia de a-şi schimba numele a fost mai mult decât benefică. Ferm convins că numele „Omul de oţel” se potriveşte doar unei persoane dure şi fără scrupule, Stalin s-a transformat încet-încet într-unul dintre cei mai cruzi oameni.
După ce, în 1912, a fost ales în Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic, a început ascensiunea. La început înceată, apoi, de-a dreptul fulminantă. În doar zece ani a devenit secretar general al Partidului Comunist, post iniţial neimportant, dar transformat de el în cea mai puternică funcţie. După decesul lui Lenin nimic nu l-a mai oprit şi a devenit conducătorul URSS. Şi al mai bine de jumătate de Europă.
A făcut şi fapte bune
Chiar dacă sunt multe lucruri rele ce i se pot imputa lui Stalin, există şi unele bune. Cel mai important dintre ele, industrializarea rapidă a Rusiei. Apoi, colectivizarea. Graţie primelor două planuri cincinale, Rusia s-a transformat într-unul dintre statele puternice ale lumii. Un alt lucru cu care Stalin s-a mândrit şi cu care a ajuns rapid în inimile ruşilor de rând a fost accesul gratuit al maselor la serviciile medicale. De asemenea, din dorinţa de a creşte mândria ruşilor, a apelat la următoarea stratagemă: a atribuit oamenilor de ştiinţă ruşi patentul unor invenţii realizate de alte persoane. Astfel, ruşii au fost convinşi multă vreme că becul electric a fost inventat de Iablocikov, şi nu de Thomas Edison, că radioul a fost creat de Popov, şi nu de Marconni, şi tot aşa.
Atrocităţile sale au şocat lumea
Orice medalie are şi revers. În timp ce oamenii săraci se bucurau de beneficiile comunismului, intelectualii au avut foarte mult de suferit. Convins că ar putea să fie contrazis în tezele sale mai ales de oamenii cu carte, Stalin a decis să epureze intelectualitatea. Astfel, la 5 martie 1940, liderul sovietic a semnat asasinarea a nu mai puţin de 25.700 de intelectuali. Alte milioane de oameni au fost ucişi sau trimişi în lagărele de muncă forţată. Tot Stalin a fost cel care a redesenat harta populaţiilor din Uniunea Sovietică, redistribuind popoarele. Astfel, milioane de polonezi, nemţi, turci sau lituanieni au fost mutaţi din zonele natale în republicile din Asia Centrală.
A refuzat să îşi salveze fiul


Faptul că nu a avut o familie foarte fericită - tatăl său îi bătea crunt pe el şi pe mama sa - nu l-a împiedicat pe Stalin să nu îşi întemeieze una. De aceea, s-a căsătorit în 1903 cu Ekaterina Svanidze, o georgiancă frumoasă care i-a născut un băiat. Ekaterina a murit la doar patru ani de la căsătorie. Băiatul celor doi, Iakov, nu a găsit calea cea mai bună pentru a ajunge la inima celebrului său tată. Ofiţer al Armatei Roşii în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, Iakov a fost luat prizonier de nemţi. Există o legendă conform căreia aceştia au cerut un grup mare de ofiţeri în schimbul fiului, dar Stalin ar fi refuzat oferta. La scurt timp, Iakov a murit electrocutat, după ce s-a aruncat pe gardul care înconjura lagărul.
Stalin nu s-a dat bătut în ceea ce priveşte familia. A mai încercat o dată, în 1919. Cea care i-a devenit a doua soţie a fost Nadejda Allilueva (19 ani), fiica unui fost revoluţionar comunist. Nici de data aceasta nu a fost cu noroc. Şi a doua sa soţie a murit în 1932. Deşi s-a spus că decesul a fost cauzat de o boală, se ştia că femeia a decis să se împuşte în urma unei dispute cu soţul său. Cu a doua sa soţie, Stalin a avut doi copii: un băiat (devenit ofiţer şi decedat din cauza alcoolismului) şi o fiică, Svetlana, care a emigrat în SUA în 1967.