Stalin[v=]

Rezumarea primului mesaj :

JOSEPH  VISSARIONOVICH  STALIN-
7]Evreii sînt spioni buni. 
6]Educaţia este o armă ale cărei efecte depind de cine o ţine în mâini şi spre cine este ţintită.
5]Recunoştinţa e boala câinilor.
4]Moartea e solutia tuturor problemelor. Fara oameni – fara probleme.
3]Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezinta doar o statistica.
2]Ideile sint mai puternice decit pustile - daca nu ii lasam pe dusmanii nostri sa aiba pusti, de ce ii lasam sa aiba idei?
1]Nu conteaza cine si ce voteaza. Conteaza doar cine numara voturile.

Jurnalul secret al celui mai temut acolit al lui Stalin a fost facut public. De ce plingea Stalin si ce boala a ascuns dictatorul de medici
Dupa 50 de ani, in presa rusa au fost publicate extrase din jurnalul personal al elevului lui Iosif Stalin, Lavrenti Beria (seful NKVD, securitatea de stat sovietica), in care acesta relateaza despre conducator. Astfel, au fost dezvaluite o serie de momente destul de intime. Spre exemplu, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Stalin a plans de doua ori in prezenta lui Beria.
In acelasi timp, in presa au aparut extrase din notele medicului lui Stalin, Aleksandr Miasnikov, care a ajuns la concluzia ca statul a fost condus de un om ale carui trasaturi patologice s-au acutizat din cauza bolii, scrie Komsomolskaia pravda.



La inceputul lunii mai 1941, Lavrenti Beria scria ca, potrivit lui Andrei Jdanov, Stalin nu a crezut ca Germania va declara razboi Rusiei. „I-am spus lui Andrei ca este posibil, dar ca informatii de peste hotare sunt destul de nasoale. Nimeni nu deplaseaza trupe doar asa, de dragul artei. Apoi ei consolideaza podurile de lemn cu otel. Pentru ce? Pentru dezinformare? Se pregatesc serios”, dezvaluia Beria propriile lui indoieli fata de pozitia lui Stalin.

In septembrie 1941, Beria visa la o vacanta. „As lasa totul si m-as duce, daca s-ar putea. Dar nu, nu se poate. Controlez cele mai active locuri: ce se vorbeste, ce se aude si spatele. Lavrenti vino aici, Lavrenti du-te acolo. Tovarase Beria trebuie, tovarase Beria imediat!”. In aprilie, Beria scria despre arestarea fotbalistilor clubului Spartak – fratii Aleksandr, Nikolai, Petr si Andrei Starostin. „La minge se pricep, dar ca oameni s-au dovedit de doi bani. Se considera intelectuali”, nota Beria.

Cei patru au fost arestati, potrivit diferitelor versiuni, pentru ca ar fi pus la cale asasinarea lui Stalin, sau pentru ca ar fi furat. Ei au fost eliberati dupa doi ani de inchisoare.

In august 1942, Beria scria ca l-a sfatuit pe Stalin sa-l cinsteasca pe Churchill. „Koba (asa il numeste pe Stalin) mi-a spus ca ideea mea a fost buna. Churchill a fost de acord, a baut si l-a luat apa. Koba povestea si radea. Apoi mi-a spus: e bine sa stii dinainte care sunt punctele slabe ale dusmanului”. Conform jurnalului lui Beria, pentru prima data in viata lui l-a vazut pe Stalin cu lacrimi in ochi la 23 septembrie 1942, cand l-a informat cum lupta oamenii langa Stalingrad. A doua oara s-a intamplat la 10 mai 1945. „Koba ne-a chemat din nou la cina. Si din nou Koba parca nu era el. Era si mai moale, ba chiar a varsat o lacrima. Nici pe mine nu m-am recunoscut. In ultima instanta, am scapat de o asemenea povara ca nici nu-mi vine sa cred. Ce povara am scuturat!”.

In ceea ce priveste medicul lui Stalin, Miasnikov s-a numarat printre cei care s-au aflat alaturi de „tatuc” in ulitmele zile ale vietii acestuia. „La 3 martie 1953, medicii chemati in ajun la resedinta lui Stalin au fost informati ca starea pacientului este grava si ca decesul este inevitabil. Ni s-a dat de inteles ca se spera ca eforturile noastre sa permita mentinerea in viata a bolnavului pentru o perioada suficienta de timp. Am inteles ca este vorba de ragazul necesar pentru a organiza noua putere si, implicit, pentru a pregati opinia publica”, noteaza Miasnikov.

"Toata ziua de 5 martie colegii mei s-au agitat cumplit, pe langa pacient, completau tot felul de hartii. La etajul superior venise multa lume din conducerea statului si partidului. Fiecare trecea pe langa patul muribundului. Nu toti au avut insa curajul de a trece pragul incaperii. Moartea, asteptata in fiecare clipa, a survenit la ora 9.50 seara”, a mai scris medicul. „Stand in jurul patului, tacuti, fiecare se gandea probabil, la ale lui. Dar sentimentul general a fost acela al schimbarii, care trebuia sa vina in viata tarii, a noastra a tuturor”.

Miasnikov scrie ca disectia a scos la iveala o ateroscleroza avansata. „Acest lucru a accentuat, probabil, cruzimea lui Stalin, neincrederea si suspiciunea lui, teama permanenta de dusmani, incapatanarea extrema, perceperea deformata a evenimentelor. De fapt, statul a fost condus de un om bolnav. El si-a ascuns suferinta, i-a evitat pe medici, temandu-se ca oamenii vor afla adevarul despre el”, a concluzionat medicul.

Svetlana Alliluyeva, fiica lui Stalin
Svetlana Alliluyeva, născută la 28 Februarie, 1926 la Moscova, in Uniunea sovietică, e poate una dintre cele mai controversate figuri ale perioadei staliniste. A fost singura fiică a marelui dictator Stalin şi a Nadezhdei Alliluyeva. Datorită mediului în care a fost crescută şi constrângerilor de care a avut parte, Svetlana a încalcat regulile sovietice şi a plecat în India, fară ganduri de întoarcere în Uniunea Sovietică, iar în 1967 a evadat în America devenind cetăţean american.
Copilul dictatorului
Cunoscută şi ca Lana Peters, a fost singura fiica a lui Stalin, deşi au existat momente în viaţa ei când, poate, nu şi-ar fi dorit asta.
Svetlana vorbeşte deschis despre copilăria ei,în cartea sa “Tatăl meu, Stalin”. A fi fiica unui mare dictator nu este întotdeauna cel mai bun lucru. Svetlana a crescut departe de părinţii ei, fiind crescută de bonă, în casa de vacanţa a lui Stalin. A avut parte de o copilărie sumbră şi rece, mama ei Nadezhda Alliluyeva a murit în 1932, pe când Svetlana avea doar 6 ani. Stalin şi-a iubit fiica, însă a ţinut-o departe de el, crezând ca astfel o protejează. Caracterul dificil a lui Stalin a făcut ca Svetlana să creadă că acesta e vinovat de moartea mamei sale, şi să-l urască chiar dacă acesta îi era tată.
De la vârsta de 16 ani, de când a început să se îndragostească, tatăl ei, Stalin, nu era de acord cu nici un potenţial iubit al fiicei sale. Aceştia erau imediat învinovăţiţi pentru lucruri pe care nu le-au făcut şi erau cel mai adesea aruncaţi în închisoare. Lumea închisă în care trăia Svetlana s-a deschis odată cu începerea facultăţii, unde aceasta a avut ocazia să cunoască lume nouă, lume care nu o judeca prea aspru pentru faptul că era fiica marelui Stalin.
A avut trei copii, Joseph, Yekaterina şi Olga, primul din căsătoria cu Grigory Morozov, pe care Stalin nici nu a vrut să-l întâlnească, al doilea din căsătoria cu Yuri Zhdanov, fiul lui Andrei Zhdanov-mâna dreaptă lui Stalin, iar al treilea din căsătoria cu cetăţeanul american William Wesley Peters.
Sfârşitul

În 1953, când Stalin şi-a găsit sfârşitul, Svetlana nu a plâns la căpătâiul tatălui său, ci a simţit o mare tristeţe urmată de o şi mai mare senzaţie de eliberare din mâinile celui care i-a condus viaţa până atunci.
A luat numele mamei sale, Alliluyeva, şi a început o carieră ca profesoară si traducătoare la Moscova. În timpul petrecut la un spital pentru o intervenţie chirurgicală, Svetlana l-a întâlnit pe Brajesh Singh, cu mult mai batrân decât ea, şi de care s-a îndrăgostit orbeşte. Nu le-a fost îngăduit să se căsătorească, iar Brajesh a murit în 1966 fiind grav bolnav. Datorită iubirii pe care i-o purta, Svetlana a cerut Guvernului Sovietic permisiunea de a pleca în India pentru a duce cenuşa lui Brajesh acasă. După multe intervenţii a obţinut permisiunea şi a plecat cu gândul de a nu se mai întoarce vreodată.
Evadarea din URSS

Sub strictă supraveghere sovietică, chiar dacă era în India, Svetlana a încercat să găsească o cale de a nu se mai întoarce în Uniunea Sovietică. Singura ei cale era de a apela la ambasada americană, iar asta însemna o mare trădare pentru ţara ei, pentru tatăl ei, şi mai ales, dacă ar fi fost prinsă nu era scutită de pedeaspsă chiar dacă era fiica fostului dictator Stalin.
A reuşit să plece cu ajutorul lui Chester Bowles şi să obţină azil politic, iar în 1967 aflată la New York a susţinut o conferinţă de presă unde a vorbit despre Guvernul Sovietic,şi mai ales despre Stalin, ca dictator şi nu ca tată. Guvernul Sovietic a fost nemulţumit de declaraţiile Svetlanei, aceasta provocând un adevărat scandal şi datorită faptului că îşi anunţase publicarea manuscrisului “20 de scrisori către un prieten”, de care Guvernul Sovietic se temea, crezând că va conţine informaţii defăimătoare la adresa Uniunii Sovietice.
America a fost pentru Svetlana locul unde a început o nouă viaţa departe de zidurile gri ale Kremlinului. Aici s-a măritat cu William Wesley Peters, membru al comunităţii Talisin şi au avut o fiica Olga. Svetlana Alliluyeva a rămas multă vreme în America, dar s-a întors la Moscova, după căderea comunismului. În prezent locuieşte la Richland Center, Wisconsin în Statele Unite.
Svetlana Alliluyeva a rămas o personalitate controversată continuând sa publice multe din secretele din spatele zidurilor Kremlinului. A rămas în istoria Uniunii Sovietice ca fiică a lui Stalin şi mai mult decât atât, ca una dintre singurele personalităţi ale regimului care a reuşit să se elibereze de acesta.

Stalin în 1941: Ungaria trebuie pedepsită. Transilvania trebuie dată României

Un loc important in elaborarea politicii sovietice fata de Romania l-a ocupat problema Transilvaniei. Însemnatatea acordata de Moscova rezolvarii litigiului teritorial romano-ungar se explica prin faptul ca problema Transilvaniei a fost perceputa de conducerea sovietica nu numai din unghiul de vedere al raporturilor sovieto-romane si sovieto-ungare, ci si ca un mijloc de consolidare a influentei sovietice in Europa de Sud-Est.

Fara a intra in toate detaliile evolutiei atitudinii sovietice in problema Transilvaniei este de mentionat ca, in intrevederea din 23 iunie 1941 dintre Molotov si ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, seful diplomatiei sovietice a declarat ca"Uniunea Sovietica nu are nici un fel de probleme litigioase in relatia cu Ungaria si nu are nici un fel de pretentii fata de Ungaria. Uniunea Sovietica nu are obiectii in legatura cu extinderea teritoriului Ungariei pe seama Romaniei". Aceasta atitudine se explica prin faptul ca, in acel moment, Uniunea Sovietica dorea sa determine guvernul ungar sa nu se alature atacului german impotriva URSS. De indata ce, chiar in aceeasi zi, la 23 iunie Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu URSS si la 27 iunie 1941 a declarat razboi Uniunii Sovietice, pozitia atat de binevoitoare a Moscovei fata de Ungaria si fata de litigiul teritorial romano-ungar s-a schimbat radical.






"Ungaria trebuie pedepsita" (Stalin dixit)
In discutia dintre Stalin si Eden din 16 decembrie 1941, in cursul careia cel dintai a subliniat necesitatea extinderii teritoriale a Romaniei in detrimentul Ungariei (era vorba evident la acea data de anularea Arbitrajului de la Viena), dictatorul sovietic a exprimat in repetate randuri ca Ungaria trebuie "pedepsita" pentru atitudinea ei din timpul razboiului, altfel spus pentru intrarea ei in razboi alaturi de Germania, fara ca ea sa fi avut vreun litigiu cu Uniunea Sovietica.
In nota intitulata "Despre Transilvania" redactata de Comisia Litvinov, la 5 iunie 1944, se arata ca"atat Ungaria cat si Romania isi fundamenteaza in mod convingator pretentiile lor asupra Transilvaniei. Ungaria arata in mod just ca, in decursul unei perioade indelungate, de mai multe veacuri, Transilvania a fost strans legata de ea in diverse grade atat din punct de vedere politic cat si spiritual. Argumente istorice in folosul pretentiilor ei aduce si Romania, referindu-se la originea actualei Transilvanii din provincia romana a Daciei in care, din timpuri stravechi, s-au aflat romani si unde maghiarii si secuii fie au navalit ulterior, fie au sosit in calitate de colonisti...".
Nota arata ca, din punct de vedere etnic, doar Romania isi poate fundamenta revendicarea asupra Transilvaniei intrucat majoritatea populatiei o formeaza romanii. O delimitare pe principii etnice este insa imposibila din cauza intrepatrunderii populatiei romane si maghiare. Subliniind ca Tratatul de la Trianon si-a pierdut valabilitatea textul sovietic arata ca"din punct de vedere politic este imposibil de a pastra in vigoare" decizia arbitrilor de la Viena. A acorda Transilvania Ungariei este o imposibilitate intrucat "Ungaria a fost primul stat care a aderat la Pactul Anticomintern. Ea nu a manifestat nici cea mai mica inclinatie pentru apropiere cu Uniunea Sovietica si dimpotriva a participat la toate intrigile antisovietice ale Poloniei. Ungaria a intrat in razboi impotriva URSS de partea Germaniei imediat dupa atacul acesteia din urma, faranici cea mai mica justificare. Ea nu a avut nici macar acele pretentii fatade URSS cu care incearca sa justifice participarea lor la razboi Finlanda si Romania".
In ceea ce priveste Romania desi ea este un stat inamic "care merita pedeapsa si nu recompensa" totusi in cazul primirii Transilvaniei i s-ar putea cere din partea Uniunii Sovietice garantii pentru o "stransa si indelungata colaborare cu URSS si renuntarea deplina la pretentiile ei asupra Basarabiei si Bucovinei". Nota sovietica atrage atentia asupra faptului ca in Romania si inainte de razboiul in curs, s-au aflat forte politice dispuse sa colaboreze cu URSS si ca "in cazul primirii Transilvaniei, partizanul unei astfel de colaborari ar putea deveni PNŢ in frunte cu Maniu. Aceasta colaborare ar gasi, de asemenea, partizani inflacarati in randurile populatiei romane din Transilvania, izbavita in sfarsit de cosmarul asupririi ungare".

Transilvania stat separat
Comisia insa era mai inclinata spre solutia crearii unei Transilvanii independente avand in vedere ca "recunostinta se epuizeaza repede iar amaraciunea provocata de pierderea teritoriului dureaza mult". În aceste conditii, garantiile oferite de Romania ramaneau sub semnul intrebarii si existenta unui stat transilvanean, ramas in afara oricaror uniuni sau federatii, servea mult mai bine interesele sovietice: "ramanand un mar de discordie intre cele doua state vecine, Ungaria si Romania, Transilvania nu ar putea exista fara protectia unui stat puternic apropiat de ea, care in cazul de fata este Uniunea Sovietica avand cu ea o granita comuna. O astfel de rezolvare a problemei ar raspunde si mai mult principiului autodeterminarii popoarelor". Ea ar fi mai avantajoasa si prin faptul ca nu favorizeaza nici Ungaria, nici Romania iar controlul URSS asupra noului stat transilvanean i-ar permite sa exercite presiuni asupra Ungariei si Romaniei, impiedicandu-le sa se alature oricaror tipuri de demersuri antisovietice "un astfel de control ar consolida si influenta noastra asupra statelor balcanice si indeosebi asupra Iugoslaviei" care se invecineaza cu Banatul. Existenta unui stat transilvanean era insa vazuta ca o solutie provizorie pana la stabilirea unei colaborari garantate cu Romania sau Ungaria ceea ce avea sa determine hotararea corespunzatoare a Moscovei in aceasta problema.
Trei zile mai tarziu, la 8 iunie 1944, s-a desfasurat sedinta Comisiei Litvinov pe a carei ordine de zi s-a aflat problema Transilvaniei. În deschiderea dezbaterii Litvinov a prezentat patru modalitati de solutionare a problemei transilvanene:

1. mentinerea situatiei existente;
   
2. unirea Transilvaniei cu Ungaria;
   
3. unirea Transilvaniei cu Romania;
   

crearea unui stat transilvan independent. Discutiile foarte vii din cadrul Comisiei au pus in luminatoate avantajele si dezavantajele solutiilor invocate pentru interesele sovietice.
Fara a fi prezent la dezbatere, cunoscutul istoric sovietic academicianul Evgheni V. Tarle si-a formulat in calitate de expert al Comisiei opiniile in problema Transilvaniei, pronuntandu-se in favoarea unui stat transilvanean independent: "orice alta solutie este pentru noi nefavorabila". "Daca este de ales intre doua rele atunci raul mai mic este de a da Transilvania Romaniei cerandu-i in schimb diverse compensatii".
Actul de la 23 august 1944 a obligat conducerea sovietica sa adopte o pozitie in problema Transilvaniei. inca in conditiile de armistitiu transmise la 12 aprilie 1944 guvernului roman, guvernul sovietic declarase ca injusta decizia de la Viena din 30 august 1940 si isi exprimase disponibilitatea de a participa impreuna cu Romania la operatiuni destinate sa elibereze teritoriul transilvanean.
În textul Conventiei de armistitiu semnata in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, articolul 19 declara nulitatea Arbitrajului de la Viena si arata ca"Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)" urma "sa fie restituita Romaniei". Rezerva formulata in ceea ce priveste teritoriul Transilvaniei care urma sa revina Romaniei se explica prin dorinta de a oferi Ungariei un stimul in vederea desprinderii ei de Germania. Daca fortele politice din Ungaria stiau ca pot spera la o modificare a frontierei romano-ungare altfel cum fusese ea fixata prin Tratatul de la Trianon atunci ele ar fi fost evident tentate sa intoarca armele impotriva Germaniei pentru a obtine bunavointa celor trei mari in litigiul romano-ungar. Acest calcul s-a dovedit corect intrucat Horthy insusi a incercat la 15 octombrie 1944 desprinderea de Reich tentativa rapid anihilata de catre germani, iar autoritatile maghiare au incercat in perioada 1945-1946 sa valorifice in beneficiul lor formula din armistitiul romanesc "Transilvania (sau cea mai mare partea a ei)".
In ciuda recomandarilor Comisiei Litvinov, Stalin a ramas constant pe pozitia caTransilvania trebuie sa apartinaRomaniei. Aceasta nu inseamna insa ca el nu a utilizat Transilvania ca un mijloc de presiune asupra Romaniei si Ungariei asa cum procedase inainte de el si Hitler in anii 1940-1944. Nu dispunem in prezent de documente care sa permita o explicatie absolut sigura asupra motivelor deciziei sale de a expulza autoritatile romane proaspat instalate in Transilvania de Nord si a introduce administratia sovietica in 14 noiembrie 1944. Cand guvernul roman s-a adresat Comisiei Aliate de Control cerand explicatii in legatura cu o decizie considerata a fi in dezacord cu prevederile armistitiului, maresalul Malinovski a raspuns: "conventia de armistitiu prevede ca chestiunea Transilvaniei va fi solutionata prin Tratatul de pace, cand se va hotari daca partea cea mai mare sau Transilvania intreaga va intra in compunerea statului roman. Prin urmare, pana la semnarea Tratatului de pace nu este posibil a se reinfiinta in Transilvania administratia romaneasca".
Afirmatia maresalului sovietic avea sa fie contrazisa de Stalin insusi. Pentru el nu semnarea Tratatului de pace, ci instaurarea unui guvern condus de comunisti avea sa fie momentul de revenire a administratiei romanesti in Transilvania de Nord, asa cum se va intampla in martie 1945, cateva zile dupa ce A.I. Visinski impusese la Bucuresti guvernul Petru Groza.

A fost Stalin un idiot alcoolic?

Până la căderea regimului sovietic, a fost extrem de dificil pentru istoricii occidentali să se documenteze asupra lui Stalin dincolo de ceea ce era versiunea oficială. Lucrarea de faţă aduce însă o cu totul altă perspectivă.

În numărul anterior al revistei „Historia“, am prezentat recenzia cărţii Stalin Young (Stalin tânăr), scrisă de acelaşi autor, Simon Sebag Montefiore. Am dat prioritate recenzării acelei cărţi pentru că s-a scris foarte puţin despre Osip Giukaşvili şi activităţile anterioare expatrierii sale din Georgia natală, pentru a deveni, în Rusia, liderul bolşevic cunoscut sub numele de Stalin. Cartea de faţă, Stalin. Curtea Ţarului Roşu, a făcut senzaţie în Occident la apariţia ei, la Londra, în anul 2003, din mai multe considerente. Autorul trăise în Rusia aproape şase ani pentru cercetarea şi documentarea cărţii, intervievând rude apropiate din familia dictatorului şi membri apropiaţi din anturajul acestuia. Simpla lectură a celor unsprezece pagini de bibliografie atestă adâncimea cercetării, unele surse citate fiind total inedite.

Prima mare surpriză a cărţii este demolarea totală a mitului că Stalin a fost un semidoct, teorie propagată de către detractorii săi. Era şi uşor de acceptat această teorie, cunoscând faptul că Stalin fusese exmatriculat de la Seminarul Teologic din Tiflis (azi Tbilisi) şi n-a mai urmat altă şcoală până la moarte.
Aflăm însă că Stalin citea zilnic în medie 500 de pagini, în special din domeniul istoriei şi al literaturii universale. Biblioteca sa personală din vila de la Kuntsevo număra peste 20.000 de volume atent adnotate cu observaţii, care uimesc specialiştii din domeniile respective. Stalin ştia să deosebească geniile autentice de simplii meşteşugari ai condeiului. De exemplu, el îi considera genii native pe Mihail Bulgakov, Boris Pasternak şi Osip Mandelstam. Privind pe acesta din urmă, instrucţiunile lui Stalin au fost clare: „să fie izolat, dar protejat“. Mandelstam a murit în Gulag pentru o poezie în care-l descria pe Stalin drept: „munteanul cu degete unsuroase care mănâncă oameni!“. Stalin avea o memorie fenomenală, care nu l-a părăsit până la moarte şi de care se temeau cumplit cei din jurul lui.



Un alt mit demolat este acela că Stalin era dependent de alcool. „Stalin consuma puţin alcool şi cerea celor din jurul său să fie treji. Generalul de artilerie Iakovlev a venit odată la Kremlin fortificat cu coniac. Fără să ridice capul de pe hârtiile din faţa lui, Stalin i-a spus: «Vino mai aproape, tovarăşe Iakovlev». Iakovlev a făcut un pas în faţă. «Mai aproape». Şi apoi: «Eşti un pic beat, aşa-i?». «Da, un pic, Tovarăşe Stalin». Stalin n-a mai spus nimic“ (pag. 392). Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că Stalin se folosea de alcool pentru a coborî garda şi instinctul de conservare al comesenilor săi. Edificatoare este următoarea scenă: „Oleg Troianovsky, un translator de 26 de ani din Ministerul Afacerilor Externe, este trimis în Caucaz să-i traducă lui Stalin o întrevedere cu un parlamentar al Partidului Laburist britanic... L-a plăcut pe Oleg aşa de mult că, după plecarea englezului, Stalin îi spune lui Troianovsky: «De ce nu stai o vreme cu noi aici? Te vom îmbăta şi apoi vom vedea ce fel de om eşti». După abia nouă zile a scăpat întreg de acolo tânărul Troianovsky, dar alţii n-au avut norocul lui. La plecare, Stalin i-a spus: «Este probabil plictisitor pentru tine aici. Eu m-am obişnuit cu singurătatea. Am dobândit în închisoare obişnuinţa asta»“ (pag. 507-508).
Cartea de faţă abundă în scene cu petreceri organizate în apartamentele lui Stalin de la Kremlin sau din vilele sale, scene greu de găsit la alţi autori. Pentru sceptici, Montefiore publică şi numeroase fotografii de la asemenea agape, cu femei care se înghesuiau în jurul unui Stalin zâmbitor şi flatat.


Femeile din viaţa lui Stalin


Autorul are un capitol întreg dedicat femeilor care s-au aflat lângă Stalin pentru o perioadă de timp şi un subcapitol despre evreicele din viaţa lui. Multe dintre ele au fost împuşcate, deşi erau nevestele unor înalţi demnitari ai statului. „În luna mai 1939, Stalin ordonă răpirea soţiei generalului Kulik, Kira, la a cărei locuinţă Stalin fusese oaspete în noiembrie 1938. Beria l-a însărcinat pe adjunctul său, Merkulov, cu această răpire. Pe data de 5 mai, în drum spre dentist, în plină stradă, Kira este răpită de pe trotuar, urcată într-o maşină şi dusă la Lubianka. Stalin şi Beria aveau amândoi o plăcere perversă şi sadică în asemenea jocuri depravate. Motivul răpirii este un mister pentru că niciun fel de acuzaţii n-au fost aduse contra ei. Niciun fel de documente n-au fost redactate şi răpirea a fost ilegală, chiar şi conform normelor judiciare bolşevice. Uciderea acestei femei fără vreo acuzare sau judecată formală a fost printre primele capete de acuzare contra lui Beria, la arestarea lui, în iunie 1953“.

Absolut memorabilă este şi scena descrisă autorului de un martor ocular. Povestea se desfăşoară imediat după război, când Stalin se afla în concediu la una dintre vilele din Caucaz, în timpul unei cine la care participă Molotov, generalul Poskrebîşev, şeful de cabinet al lui Stalin, şi câţiva lideri caucazieni. „Stalin cere o hartă a imperiului sovietic şi, cu pipa din mână drept indicator, începe să explice: «Să vedem ce-am dobândit: în nord totul este în regulă. Finlanda a greşit rău faţă de noi, aşa că am mutat graniţa mai departe de Leningrad. Statele baltice, care au fost teritoriu rus din vremuri îndepărtate, sunt ale noastre din nou, toţi bieloruşii sunt ai noştri acum, ucrainenii la fel, şi moldovenii sunt din nou la noi. Deci în vest totul este în regulă». Dar apoi el se întoarce spre est. «Ce avem aici? Insulele Kurile sunt ale noastre şi tot Sahalinul... China, Mongolia, toate aşa cum ar trebui să fie». Pipa Dunhill a început să alunece încet spre sud. «Acum, această graniţă nu-mi place deloc. Dardanelele... Avem pretenţii asupra teritoriului turcesc şi asupra Libiei». Acesta putea fi discursul unui ţar rus, deloc al unui bolşevic gruzin. Molotov şi-a împărtăşit gândurile sale: «Sarcina mea ca ministru de Externe a fost să extind frontierele patriei. Şi se pare că Stalin şi eu am colaborat destul de bine. Da, nu m-aş supăra în luarea înapoi a Alaskăi», a glumit el. Dar Molotov a înţeles că nu există nicio contradicţie între bolşevism şi construcţia imperiului: «E bine că ţarii ruşi au luat atâta pământ în războaie. Asta face mai uşoară lupta noastră contra capitalismului»“ (pag. 454).


Milionarii lui Stalin


Demn de menţionat este faptul că perioada stalinistă a avut milionarii ei. Pe primul loc s-a aflat Maxim Gorki, iar pe locul doi, Alexei Tolstoi, mulţumită adeziunii şi sprijinului lor direct la politica lui Stalin. În anul 1931, Gorki s-a lăsat convins de Stalin să revină în URSS din exil pentru a deveni „un ornament literar pentru Stalin care i-a acordat o mare remuneraţie, precum şi milioane rezultate din tipărirea cărţilor sale. Acesta a locuit într-un conac mare din Moscova care a aparţinut magnatului Riabuşinsky, o vilă mare în apropierea capitalei şi un palat în Crimeea împreună cu mult personal, toţi agenţi GPU. Casele lui Gorki au devenit cartier general al intelectualităţii sovietice, unde el a ajutat scriitori tineri străluciţi ca Isaac Babel şi Vasili Grossman. Magnaţii l-au adoptat pe Gorki drept celebritatea lor literară, în timp ce cekistul Yagoda a preluat detaliile administrării gospodăriei lui Gorki. Stalin şi-a dus propriii copii să-l vadă pe Gorki, unde copiii se jucau cu nepoţii acestuia; Mikoian şi-a adus fiii să se joace cu maimuţele lui Gorki. Voroşilov venea ca să cânte acolo. Stalin îl plăcea: «Gorki a fost aici», îi scria el lui Voroşilov într-o notă nedatată. «Am vorbit despre diverse lucruri... O persoană prietenoasă, deşteaptă, bună. Este favorabil politicii noastre. Înţelege totul... În politică este cu noi împotriva celor de Dreapta». Dar el era convins că Gorki poate fi cumpărat. În anul 1932, Stalin a ordonat sărbătorirea celor 40 de ani de activitate literară a lui Maxim Gorki. Oraşul în care s-a născut, Nijni Novgorod, a fost rebotezat cu numele lui. La fel s-a procedat cu strada principală a Moscovei, Tverskaia. Când Stalin a redenumit Teatrul de Stat din Moscova cu numele scriitorului, birocratul literar Ivan Gronsky a încercat să protesteze: «Dar, Tovarăşe Stalin, Teatrul de Stat din Moscova este realmente asociat de Cehov!», «...Nu contează asta! Gorki este un om orgolios. Trebuie să-l legăm de Partid cu cabluri», a răspuns Stalin. Şi asta a dat rezultate: în timpul lichidării chiaburilor, Gorki şi-a dezlănţuit ura sa contra ţăranilor în ziarul Pravda: «Dacă inamicul nu se predă, el trebuie exterminat»“ (pag. 84).


Eliminarea personajelor incomode


Henrik Yagoda este citat în carte cu vorbele rostite în închisoare înainte de a fi împuşcat: „«Pentru prima dată în viaţă va trebui să spun tot adevărul despre mine,» a oftat cekistul ca un fel de uşurare. Vladimir Kirshon, scriitorul pe care Stalin l-a consiliat în munca sa de dramaturg şi care va fi şi el împuşcat curând, a fost introdus ca iscoadă în aceeaşi celulă cu Yagoda. Şi Yagoda l-a întrebat ce se vorbeşte în oraş pe seama lui, murmurând trist: «Vreau să te întreb simplu despre Ida (soţia lui Yagoda) şi Timoşa (amanta sa, nora lui Gorki), despre copil, despre familia mea şi să văd unele figuri familiare înainte de moarte». Apoi a vorbit despre moarte. «Dacă aş fi sigur că mi se va permite să trăiesc, aş purta povara mărturisirii de a-l fi ucis pe Gorki şi pe fiul lui. Dar este intolerabil de greu de a declara istoric în faţa tuturor, în special a lui Timoşa». Yagoda a spus anchetatorului: «Poţi să scrii în raportul tău către Iejov că am spus că trebuie să existe un Dumnezeu până la urmă. De la Stalin n-am meritat altceva decât gratitudine pentru serviciile mele loiale; de la Dumnezeu am meritat cea mai severă pedeapsă pentru violarea de mii de ori a poruncilor sale. Acum priveşte unde sunt şi întreabă-te: există un Dumnezeu sau nu?»“ (pag. 196).

După Yagoda a urmat bărbierul ungur şi favorit al copiilor Kremlinului, Karl Pauker, de 44 de ani, arestat la 15 aprilie 1937, vinovat de a şti prea multe. Acesta a fost împuşcat fără zarvă şi fără judecată pe 14 august 1937. Este primul membru al Curţii Ţarului Roşu care va fi împuşcat şi care, spre deosebire de alţii, nu va fi reabilitat postum.
Un subiect care provoacă şi azi oroare istoricilor din toată lumea este împuşcarea corpului de comandă al Armatei Roşii, în frunte cu mareşalii Mihail Tuhacevsky, Vasili Bluecher, Jonah Yakir, generalii Uborevici, Gamarnik. Se va constata lipsa lor după invazia URSS de către nazişti, în vara anului 1941. La comanda Armatei Roşii se afla ca ministru al Apărării Kliment Voroşilov, un om cu două clase primare, de meserie strungar, pe care Beria îl numea în familia lui „un cretin absolut“ (pag. 46). El îl înlocuise ca ministru din anul 1925 pe basarabeanul Mihai Frunză, mort în mod suspect, după ce fusese internat cu forţa într-un spital de unde n-a mai ieşit viu. Voroşilov era omul care, în loc să-şi apere subordonaţii, l-a aţâţat pe Stalin pentru uciderea lor. Întregul capitol consacrat acestui măcel este imposibil de citit cu calm şi detaşare. Istoria artei militare a lumii moderne nu cunoaşte un alt exemplu de barbarie mai cumplită decât cel comis de Stalin contra propriei sale armate! Au fost unii care au încercat să-l incrimineze şi pe Jukov, şi să-l trimită în faţa plutonului de execuţie. L-a salvat mareşalul Semion Budionîi, şeful direct al lui Jukov, cunoscut ca fiind printre puţinii din jurul dictatorului care îndrăznea să-l contrazică pe Stalin. Autorul scrie că „fermitatea şi umorul aveau efect asupra lui Stalin: el l-a admirat si protejat pe Jukov şi chiar pe Hruşciov pentru opiniile lor ferme“ (pag. 467).
Aici trebuie menţionat şi un caz unic întâmplat pe timpul Marii Terori a lui Stalin. Într-o zi, NKVD s-a prezentat la locuinţa mareşalului Budionîi pentru a-l aresta şi pe el, iar bătrânul cavalerist nu şi-a pierdut cumpătul, ci a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe Stalin. Nimeni n-a aflat ce a putut să-i spună dictatorului, dar se cunosc rezultatele acestui demers – Stalin l-a cerut la telefon pe comandantul patrulei şi i-a ordonat să-l lase pe mareşal în plata Domnului. Şi Domnul nu l-a chemat la El până în anul 1973, când împlinise 90 de ani!


Parada Victoriei din Piaţa Roşie




I-am văzut mormântul într-una dintre vizitele mele la Moscova şi am remarcat că Budionîi e îngropat la câţiva metri distanţă de mormântul lui Stalin. Tot mareşalul Budionîi se află în centrul unui incident cu consecinţe istorice. El i-a oferit lui Stalin un armăsar alb de rasă arăbească, pe care Stalin să-l încalece cu ocazia primirii Paradei Victoriei organizate în Piaţa Roşie pentru ziua de 24 iunie 1945. Cu zece zile înainte de eveniment, Stalin, însoţit de fiul său, Vasili Iosifovici, şi de generalul Vlasik, comandantul Gărzii Kremlinului, s-a urcat pe calul lui Budionîi ca să se antreneze. Calul l-a trântit de două ori la pământ, deşi Stalin s-a ţinut strâns de coama lui. După a doua căzătură, care i-a învineţit umărul, Stalin a scuipat cu obidă şi s-a lăsat păgubaş zicând: „să-l călărească Jukov, că el este cavalerist...“. Prin anul 1972, aflându-mă la Moscova, am cumpărat dintr-o librărie cartea de memorii a mareşalului Jukov, Vospominania i Razmîşlenia (Amintiri şi reflecţii). Am devorat-o la hotel în câteva nopţi şi, deşi au trecut de atunci 39 de ani, ţin minte descrierea lui Jukov a acestei scenei. Stalin l-a luat pe nepregătite întrebându-l dacă a uitat să călărească la cei 49 de ani câţi avea atunci. Nedumerit, Jukov a răspuns intrigat: „N-am uitat, mai călăresc uneori“. La care Stalin i-a spus direct: „Bine... Vei primi Parada Victoriei“. Jukov scrie că s-a speriat, convins fiind că Stalin îl pune la încercare. Din teama de vreo capcană, Jukov a refuzat în primul moment. Stalin a avut răbdarea să-i explice că, la cei 66 de ani ai săi, e prea bătrân pentru a învăţa echitaţia. Bănuitor, Jukov a încercat încă o linie defensivă întrebându-l pe Stalin: „Ce vor spune ceilalţi mareşali cu merite deosebite în război?“ Se gândea la mareşalul Koniev, care ajunsese la Berlin aproape simultan cu Jukov. Stalin a dat din mână a lehamite zicând: „Ei ştiu că eşti din 1943 locţiitorul meu şi că în această calitate ai primit capitularea Germaniei“. Restul este istorie.
Primul film color al Studiourilor Cinematografice Mosfilm este Parada Victoriei din 24 iunie 1945 din Piaţa Roşie şi este frecvent difuzată la televiziunea americană pentru că la finalul ei are loc festivitatea aruncării în pas de defilare a trofeelor de război capturate de Armata Roşie: drapele de luptă aparţinând marilor unităţi ale Wehrmacht-ului, ca, de exemplu, „Das Reich“, „Deutschland“, sau stindarde de luptă ca „Leibstandarde Adolf Hitler“, divizia care asigura paza dictatorului nazist etc. Stalin a fost simplu spectator de la tribuna mausoleului lui Lenin împreună cu ceilalţi conducători sovietici. Jukov a fost în centrul atenţiei şi tot el a fost cel care a rostit cuvântarea solemnă, după ce a trecut în revistă trupele aliniate în Piaţa Roşie. Au trecut 65 de ani de atunci şi toţi sunt decedaţi, dar filmul acela provoacă emoţii şi azi.


Stalin, „însurat cu bolşevismul“


Autorul a consacrat mult timp de documentare asupra femeilor din viaţa lui Stalin. Stalin a avut cinci copii: un băiat, Yakov, cu Ekaterina Svanidze, prima lui soţie, un fiu, Vasili, şi o fată, Svetlana, cu Nadia Aliluieva, a doua soţie, precum şi doi copii din flori, ambii băieţi. Autorul este surprinzător de categoric la acest capitol: „Stalin n-a fost deloc afemeiat: el a fost însurat cu bolşevismul şi angajat emoţional propriei sale drame pentru cauza Revoluţiei. Orice emoţii private erau bagatele în comparaţie cu creşterea bunăstării omenirii prin marxism-leninism. Dar şi dacă ele erau ultimele pe lista sa de priorităţi, chiar dacă era vătămat emoţional, el nu era dezinteresat de femei, şi femeile erau clar interesate în persoana sa, chiar «îndrăgostite», potrivit lui Molotov. Una dintre femeile din anturajul lui Stalin a spus ulterior că dictatorul s-a plâns că femeile Aliluiev «nu-l lăsau în pace» pentru că «toate voiau să se culce cu el». Există ceva adevăr în această privinţă. Fie că erau soţiile tovarăşilor săi, rude sau servitoare, femeile zumzăiau în jurul lui ca albinele înamorate. Noile arhive recent deschise dezvăluie cum era el bombardat cu scrisori de la admiratoare deloc diferite de acelea primite de stelele de la Hollywood. Uneori, el trebuie să-i fi spus şefului său de cabinet că ar fi înclinat să-şi întâlnească admiratoarele. Această presupunere este confirmată de povestea Ekaterinei Mikulina, o fată ambiţioasă şi atrăgătoare de 23 de ani, care a scris un tratat – Concurenţa Socialistă a Poporului Muncitor – pe care ea l-a trimis lui Stalin recunoscând că-i plin de greşeli şi cerând ajutorul lui. El a invitat-o să-l viziteze pe 10 mai 1929. A plăcut-o şi s-a spus că a rămas peste noapte la vilă în absenţa soţiei. Ea n-a primit vreun beneficiu din această scurtă legătură decât onoarea de a-i fi scris prefaţa tratatului“ (pag. 12).
Autorul cărţii aduce critici istoricilor Kremlinului că, în acţiunea lor de a demonstra monstruozitatea lui Stalin, ei au ignorat complet cât de grosier s-a purtat Nadia Aliluieva, a doua soţie a dictatorului, cu soţul ei. Karl Pauker, gardianul-şef, o descrie pe Nadia drept „o femeie temperamentală“ care ţipa frecvent în public la Stalin. Molotov o califică în cartea sa de memorii ca „instabilă mintal“. Aceasta avea 31 de ani când s-a sinucis, iar Stalin era cu 24 de ani mai în vârstă.


Stalin şi Churchill, la un păhărel



Cartea furnizează şi detalii pitoreşti din culisele negocierilor dintre Stalin şi Churchill. De exemplu, aflăm că Churchill a fost insultat de Stalin în toamna anului 1942, când s-a dus la Moscova cu vestea că anglo-americanii nu vor deschide al doilea front în anul următor, aşa cum cereau sovieticii. În acele zile, se dădeau lupte grele sub zidurile Stalingradului. Tensionat de gravitatea misiunii sale la Moscova, Churchill îi spune lui Molotov, venit să-l preia de la vila unde era cazat: „Stalin va face o mare greşeală dacă se va purta urât după ce am călătorit atâta drum până aici…“ (pag. 370). Ajunşi în biroul lui Stalin, primul act comis de Churchill a fost să se debaraseze de vestea proastă, care îi apăsa negativ atmosfera tratativelor. Prima reacţie a lui Stalin a fost să spună: „Nu se pot câştiga războaie dacă vă este frică să vă asumaţi riscuri“.


Întâlnirea prietenească dintre Churchill, Truman şi Stalin la Postdam, în 1945

Apoi a continuat ironizând teama britanicilor de a-i înfrunta pe germani. Ofensat, Churchill a dat următoarea replică: „Iert remarca Dvs. numai din consideraţie pentru vitejia trupelor ruseşti“, şi a continuat cu o pledoarie privind angajamentul ferm al anglo-americanilor în războiul contra lui Hitler. Întors la vilă, Churchill le-a spus furios membrilor delegaţiei britanice să-şi facă bagajele întrucât a fost insultat de Stalin şi vrea să plece imediat. Autorul cărţii relatează cum a comentat ambasadorul britanic la Moscova situaţia creată: „Churchill, aristocratul şi omul de lume, credea că va găsi la Kremlin oameni de aceeaşi factură. Nu erau. Erau oameni veniţi direct de la plug şi de la strung“ (pag. 372).
Merită arătat în continuare cum a rezolvat Stalin această criză. În primul rând, la cererea ambasadorului britanic de a-l primi pe Churchill, care vrea să-şi ia rămas bun în drum spre aeroport, oamenii Kremlinului au spus că mareşalul Stalin a ieşit din clădire la o mică plimbare... Englezii au înţeles natura diplomatică a răspunsului şi au decis să aştepte. Asta a permis ambelor tabere să dezamorseze atmosfera încinsă dintre cei doi lideri. Când Churchill a ajuns din nou la Kremlin pentru rămas bun, Stalin a întrebat când şi unde vor avea ocazia să se mai întâlnească şi, în timp ce i se traducea întrebarea, înainte ca Churchill să poată răspunde, Stalin a continuat zicând: „Ce-ar fi să veniţi la apartamentul meu să bem un păhărel?“. Churchill a dat un răspuns hilar: „În principiu, am fost întotdeauna favorabil unei asemenea politici“. Aşa se face că Stalin l-a luat numai pe Churchill şi pe translatorul britanic Birse la locuinţa lui din incinta Kremlinului.
Acolo, Stalin a spus: „«Cu câţiva ani în urmă, am primit vizita lui Lady Astor, care ne-a sugerat să-l invităm în Rusia pe Lloyd George. Am întrebat-o: De ce ar trebui să-l invit... pe şeful intervenţioniştilor britanici contra tânărului stat sovietic? Lady Astor mi-a răspuns: Asta nu-i adevărat! Churchill a fost acela!». Atunci i-am spus lui Lady Astor: Dacă vine o alta criză englezii... s-ar putea reîntoarce la acel bătrân cal de război, care e Churchill. În plus, noi preferăm un duşman deschis unui fals prieten». Vădit surprins, Churchill l-a întrebat pe Stalin: «M-aţi iertat?», «Totul a fost în trecut – a replicat Stalin – iar trecutul aparţine lui Dumnezeu. Istoria ne va judeca!»“ (pag. 371).
În ziua de 5 martie 2003, televiziunea americană a transmis din Piaţa Roşie din Moscova ceva neaşteptat. Deşi URSS-ul nu mai exista ca stat de 12 ani, Piaţa Roşie se umpluse de vreo 3.000 de oameni îmbrăcaţi de sărbătoare cu decoraţii pe piept, purtând steaguri roşii. Veniseră la mormântul lui Stalin de la a cărui moarte se împlineau 50 de ani. Prezentatorul Peter Jennings a comentat imaginile astfel: „Trebuie să fi fost cineva în viaţă ca să fii în stare să aduci 3.000 de oameni la mormântul tău, la 50 de ani de la moartea ta…“

Stalin, “maestrul-păpuşar”

În august 1942, la sfărşitul unei seri petrecute în apartamentul privat al lui Stalin, Churchill îi spunea ambasadorului britanic la Moscova că era o adevărată plăcere să lucrezi „acest mare om”.

Astăzi, această caracterizare poate părea ciudată. Imaginea unui Stalin dur, crud şi cinic, este cea predominantă în mentalul colectiv din timpul şi după sfărşitul Războiului Rece. Însă, în anii celui de-al doilea război mondial, liderii Aliaţilor erau aproape fascinaţi de personalitatea „Unchiului Joe”. Aşa cum observă unul dintre biografii săi, Simon Sebag-Montefiore, Stalin se purta splendid cu oamenii, dându-le impresia că îi erau indispensabili, şi cultiva o anumită sensibilitate şi linişte în jurul său.

Cu toate acestea, moştenirea sa rămâne neschimbată. Există foarte puţine dovezi care să poată demonstra că Stalin ar fi fost capabil de o veritabilă compasiune sau umanitate. Extrem de suspicios şi paranoic, a recurs la nenumărate asasinate pentru propria-i supravieţuire politică, iar în timpul războiului s-a folosit, tot în acest scop, atât de forţă, cât şi de capacitatea sa de a înşela oamenii prin carismă.

Un lucru este sigur: prin abilităţile sale extraordinare de negociator, Stalin a fost marele câştigător al războiului, obţinând din partea Aliaţilor numeroase concesii care au modelat lumea postbelică după placul său.
Prioritizarea problemelor




Patru calităţi au jucat un rol esenţial în abilitatea sa de a negocia. În primul rînd, Stalin era genul de persoană care îşi concentra atenţia strict asupra problemelor esenţiale. Spre exemplu, încă de la începutul relaţiei sale cu Aliaţii occidentali, liderul de la Kremlin s-a concentrat pe 2 ţeluri cheie: păstrarea teritoriilor obţinute de URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov şi siguranţa că statele vecine păstrau o atitutine „de prietenie” faţă de regimul său. În jurul acestor 2 probleme Stalin şi-a definit cadrul foarte rigid în care accepta să negocieze.

Încă din 1941 şi-a anunţat pretenţiile asupra estului Poloniei în faţa unei delegaţii britanice, în ciuda faptului că trupele germane se aflau la momentul respectiv la doar câţiva kilometri de Moscova. Însă Stalin plănuia mereu pe termen lung, lăsând lucrurile urgente pe plan secundar în faţa problemelor pe care el le considera esenţiale. Nu este de mirare că, într-un final, a obţinut exact ce a dorit.
Alegerea momentului pentru declanşarea negocierilor



În al doilea rând, Stalin a înţeles foarte bine importanţa momentului potrivit în toate negocierile. În 1941 era de aşteptat ca Aliaţii să se opună vehement pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice. Însă situaţia s-a schimbat în momentul în care Armata Roşie şi-a început ofensiva spre Vest. În 1943, la Teheran, Churchill acceptă integrarea estului Poloniei în URSS pentru a îi face pe plac lui Stalin, deşi acesta nici măcar nu ridicase problema – doar a aşteptat ca englezii să îi ofere ceea ce căutase de la bun început.

Un an mai târziu, la Conferinţa de la Yalta, tot Polonia a fost prilejul pentru ca Stalin să-şi dovedească extraordinara capacitate de manipulare. Odată încorporate teritoriile estice ale Poloniei, URSS se învecina la graniţele sale vestice cu „noua” Polonie, unde, conform politicii sovietice, trebuia să existe un regim pro-sovietic. Aliaţii occidentali sprijineau guvernul polonez aflat în exil la Londra încă din 1939, însă Stalin căuta să instaleze la Varşovia un guvern propriu.

Amănînd negocierile cu privire la guvernarea Poloniei, Stalin aduce în discuţie problema Naţiunilor Unite şi a numărului de voturi de care URSS ar trebui să beneficieze în cadrul Adunării Generale. Iniţial, Stalin insistase ca fiecare din cele 16 republici din cadrul Uniunii Sovietice să aibă un vot, pretenţie de neacceptat în opinia lui Roosevelt. Însă, în ultima clipă, el anunţă că s-a răzgîndit şi că se mulţumeşte cu doar 2-3 voturi. Astfel, în cadrul unei atmosfere de recunoştiinţă şi prietenie faţă de Stalin, aliaţii vor accepta guvernul polonez susţinut de sovietici.
Ameninţări şi pragmatism



Cea de-a treia calitate esenţială a lui Stalin stă în capacitatea sa de a înţelege puterea forţei şi de a o folosi. Un foarte bun exemplu în acest sens este incidentul de la Katyn. În plus, Stalin nu era omul care să se încreadă în cuvinte sau tratate, ale căror înţelesuri le redefinea în funcţie de interesele sale. Spre exemplu, după ce Roosevelt şi Churchill au acceptat guvernul „prieten” din Polonia, Stalin a redefinit termenul de „prieten” – de la ideea că niciun „fascist”nu poate face parte din guvernarea Poloniei, a ajuns să numească drept fascist pe oricine nu era adept al stalinismului.
Manipulare liderilor occidentali



Nu în ultimul rând, cel de-al patrulea atribut al lui Stalin, poate şi cel mai important, a fost faptul că reuşea să îi facă pe oameni să creadă că este o persoană demnă de încredere şi chiar înţelegătoare. Această mască i-a câştigat încrederea Occidentului de care s-a folosit pentru a-şi urmări scopurile.

De fapt, pe el nu îl interesau defel indivizii, ci interesele geopolitice şi securitatea Uniunii Sovietice. Totuşi, foarte puţini oameni şi-au dat seama de acest lucru în timpul războiului. Alan Brooke, comandant britanic, nota în jurnalul său, în 1942, impresia că Winston Churchill apela la sentimente ale lui Stalin de care el se îndoia că există.

Liderul britanic însă era de o cu totul altă părere. Acesta scria, în februarie 1945 (după conferinţa de la Yalta), că „săracul Neville Chamberlain a crezut că poate avea încredere în Hitler. S-a înşelat. Însă nu cred că eu mă înşel în privinţa lui Stalin.”

Doar un an mai târziu, în martie 1946, Churchill rostea celebrul discurs despre „cortina de fier”. Se înşelase amarnic în privinţa tovarăşului Stalin. Acesta, prin farmecul său, abilitatea de manipulare şi intuiţia extraordinară, s-a folosit de aliaţii săi într-o manieră am putea spune chiar admirabilă, obţinând de la aceştia exact ce urmărise.

Ce citesti?


De ce a decapitat Stalin armata?

Cum au fost plânşi Stalin şi Gheorghiu-Dej
de CLAUDIU PADUREAN | 12 nov
Doi dintre cei mai sângeroşi lideri comunişti ai secolului XX, Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, au avut parte la ...

Tânărul Stalin - un Al Capone din Caucaz
Toată viaţa sa, până la decesul fulgerător din martie 1953, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din faşă orice încercare de cercetare, documentare şi publicare a biografiei sale din tinereţe, care ar fi putut aduce atingere biografiei oficiale a dictatorului de mai târziu. Sub acest aspect, ultima carte a lui Sebag Montefiore, publicată la editura McArthur & Company din Toronto, cu titlul „Young Stalin“ (Stalin Tânăr), este o premieră mondială pentru că descrie în detalii cum a devenit gruzinul Osip Giukaşvili din Osetia dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin din capitala URSS-ului.

Toate lucrările despre Stalin, publicate până azi, tratează laconic anii de tinereţe petrecuţi în Georgia natală de către dictatorul sovietic. Cartea de faţă prezintă în cele 442 de pagini numai anii de tinereţe ai lui Osip Giukașvili în Caucaz, înaintea autoexpatrierii sale în Rusia ţaristă. În mod ferm și incontestabil, Sebag Montefiore s-a impus drept biograful occidental cel mai bine documentat despre viaţa lui Stalin. Acest fapt este admis de scriitori consacraţi, precum profesorul universitar Robert Service din Anglia sau Robert Conquest din SUA, care au cercetat o viaţă întreagă istoria URSS-ului și sunt cunoscuţi în Occident drept kremlinologi.
Prima surpriză pe care o aduce această carte este lista detaliilor total inedite care fac din această biografie o premieră absolută la scară mondială. Lumea se întreabă de unde a procurat autorul atâtea detalii intime și mai ales atâtea fotografii unicat? Răspunsul este dat în ultimele șase pagini care cuprind sute de nume și prenume ale oamenilor din toate colţurile lumii care au furnizat detalii și fotografii inedite din tinereţea lui Osip Giukașvili, începând cu familia prezidenţială a ţării sale natale, Georgia: Sandra și Mihail Saakașvili.
Autorul scrie că președintele Georgiei a emis un decret prezidenţial pentru admiterea sa în arhivele secrete ale Georgiei fără de care custozii arhivelor au refuzat să-l primească pe autor. Și mai eficace a fost însă invitaţia făcută publicului georgian la televiziunea naţională, ca „cei“ care deţin detalii inedite, jurnale intime sau memorii nepublicate ale celor care l-au cunoscut sau au lucrat cu Stalin să le aducă la Cancelaria prezidenţială a Georgiei care va garanta anonimatul sursei lor, dacă o cer.
Un gangster pur şi simplu

Este evident faptul că autorul cărţii a beneficiat masiv de concursul și prietenia familiei prezidenţiale a Georgiei în colectarea atâtor izvoare de informaţii privind tinereţea gruzină a lui Stalin. Cititorul care are răbdarea și curiozitatea să parcurgă metodic acele ultime șase pagini ale cărţii de faţă rămâne siderat. Sunt acolo nu numai nume georgiene şi rusești, ci provin de la toate etniile din cele patru colţuri ale lumii, de la moștenitori de a treia generaţie, care au păstrat cu mândrie de la bunicii lor documente, fotografii sau jurnale cu însemnări nepublicate, care atestă participarea lor directă la istoria stalinistă a Georgiei sovietice și l-au cunoscut pe Osip Giukașvili înainte de a-și lua numele conspirativ de Stalin.
Istoricii occidentali găsesc în această carte unele explicaţii la declaraţia făcută de premierul Winston Churchill: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere a lumii întrecută doar de America“. Cu alte cuvinte, în decursul a 29 de ani, acest gruzin a reușit să facă din Rusia o superputere mondială, ceea ce americanii au putut să facă din ţara lor abia în 200 de ani cu trei duzini de președinţi.
A doua surpriză a cărţii de faţă este dezvăluirea secretului arzător al tinereţii lui Stalin, păzit cu strășnicie atât de către dictator, cât și de succesorii lui de până acum: înainte de a deveni un conducător politic, Osip Giukașvili a fost un gangster, un brigand și un criminal de drept comun, cu multiple arestări în Gruzia natală, spărgător de bănci și escroc calificat. A început prin a estorca bani de la patronii din Caucaz ca „taxă de protecţie“.
Cine refuza să plătească primea un prim avertisment prin incendii organizate de Giukașvili pe proprietăţile lor, provocând pagube mai mari decât taxa de protecţie cerută anterior. După acest avertisment urmau răpiri de persoane din familia patronilor. Baronul Rotschild, care avea întreprinderi petroliere în Caucaz, avea un angajat cu salariu a cărui unică atribuţie era să asigure plata la timp a sumelor cerute de Giukașvili drept taxă de protecţie. Există fotografii în această carte care-l arată pe Osip Giukașvili în arhiva poliţiei din capitala Georgiei, Tiflis, astăzi Tbilisi, îmbrăcat ca Al Capone de la Chicago – superelegant, din banii furaţi din spargerea băncilor Georgiei.
Stalin a fost bătut crunt de mama sa în copilărie

La vârsta de 80 de ani, mama sa, Keke Giukașvili, a scris în memorii nepublicate până azi, că fiul ei Osip a suferit, când avea șase ani, două accidente are l-au lăsat invalid pentru tot restul vieţii (pag. 34). Cu mâna stângă, rămasă mai scurtă decât cea dreaptă, el nu putea ridica o ceașcă de ceai (pag. 33). Am mai auzit asta la Miami, Florida, la o conferinţă de presă a senatorului democrat Claude Pepper care l-a vizitat pe Stalin la Kremlin. Întrebat de un jurnalist ce anume l-a impresionat când a dat mâna cu Stalin, Claude Pepper a răspuns că a observat că nu putea vedea mâna stângă a dictatorului, deoarece mâneca hainei era mai lungă decât mâna respectivă.
La timpul respectiv n-am crezut acest detaliu neverosimil deoarece făcea din Stalin un estropiat fizic. Autorul adaugă acest amănunt deloc neglijabil pe lista complexelor de inferioritate pe care le-a avut Stalin de-a lungul vieţii.
Alte detalii pe această listă de complexe: degete lipite la un picior, infirmitate care l-a descalificat medical de la efectuarea serviciului militar obligatoriu; faţa brăzdată de cicatrici de la vărsat de vânt și, mai ales, zvonurile persistente că era copil din flori făcut de Keke cu un nobil gruzin, Koba Egnatașvili, a cărui fotografie apare în carte. Pe lângă faptul că era un invalid din punct de vedere fizic, cartea demonstrează că Stalin a fost vătămat psihic în copilărie de pe urma ambilor părinţi. La ultima întâlnire avută de Stalin cu mama sa Keke în anii 1930, martori oculari au relatat că Stalin a întrebat-o de ce îl bătea așa sălbatic când era copil. La care Keke a răspuns prompt: „Dacă nu te băteam, nu ai fi ajuns ce ești astăzi“.
La moartea mamei sale, la Tbilisi, Stalin nu s-a dus la funeralii, preferând să-l trimită pe Lavrenti Beria să se ocupe de înmormântarea lui Keke. De reţinut faptul că Keke nu știa rusește și, ca o consecinţă, n-a putut vorbi cu copiii lui Stalin, Vasili și Svetlana, decât prin translatori din gruzină în rusă. Soţia lui Beria, Nina, a rezumat admirabil într-o propoziţie că Stalin și soţul ei Lavrenti au trăit, au muncit, au murit și sunt îngropaţi într-o ţară străină, Rusia.
Din anii săi de școală la Seminarul Teologic din Tiflis, Osip Giukașvili a păstrat o amintire frumoasă unui singur dascăl, profesorul de istorie Makhatadze a cărui viaţă a salvat-o în anul 1931, când era în închisoare așteptându-și execuţia. Autorul reproduce în carte următoarea telegramă trimisă de la Moscova de Stalin, primului secretar de partid din Georgia: „Nikolai Dimitrievici Makhatadze în vârstă de 73 de ani este deţinut la închisoarea Metehi. Îl cunosc pe acesta de la Seminar și nu cred că el reprezintă un pericol pentru puterea sovietică. Îţi cer să-l eliberezi pe bătrân și să-mi comunici rezultatul“ (pag. 70).
Cum s-a născut numele Stalin

Autorul acestei cărţi a găsit sursa numelui conspirativ sub care Osip Giukașvili a intrat în istorie. Printre numeroasele amante pe care le-a avut în Georgia, se numără și o activistă, pe nume Liudmila Stal. Era fiica proprietarului unei oţelării din sudul Ucrainei, cu șase ani mai în vârstă și o veterană a închisorilor ţariste. Idila lor amoroasă a fost intermitentă întrucât ea s-a autoexilat la Paris.
Aceasta a lucrat îndeaproape cu Lenin în exil și de câte ori s-a văzut cu Lenin în străinătate, Stalin s-a revăzut și cu Liudmila Stal, care a exercitat o evidentă influenţă asupra tânărului georgian. S-au revăzut în mod cert în anul 1917. Nu a supravieţuit nimic din prietenia lor, cu excepţia unei surprinzătoare decizii pentru restul vieţii sale: georgianul Giukașvili a luat de la această Liudmila Stal numele său conspirativ de Stalin. Autorul a inclus în galeria fotografiilor inedite din această carte și poza Liudmilei Stal din perioada tinereţii ei.
Tot la acest capitol, autorul scrie că și Lenin avea multe amante la activ. În exil Lenin s-a implicat într-o idilă amoroasă pasionantă cu Inessa Armand, o femeie frumoasă măritată cu un bogătaș francez. După ce a ajuns la putere în 1917, Lenin a avut relaţii amoroase cu secretarele sale și, potrivit lui Stalin, soţia lui Lenin, Nadejda Krupskaia s-a adresat Biroului Politic pentru a reclama comportamentul acelor secretare (pag. 151).
În primii ani după Revoluţia Rusă din 1917, Inessa Armand i-a cerut voie lui Lenin s-o lase să plece la băi, la Karlsbad, în Germania. Lenin a convins-o să se ducă în Caucaz mai curând decât în Germania și ea a acceptat sugestia. Numai că în Caucaz, Inessa Armand s-a îmbolnăvit de tifos și cu toate îngrijirile medicilor a decedat acolo.
Martori oculari, care erau în gara moscovită la sosirea trenului funerar ce o aducea acasă pe Inessa Armand, n-au putut să uite că Lenin era pe peron într-o asemenea stare încât trebuia susţinut de ambele braţe de soţia sa și de alţi apropiaţi.
N-a venit la birou multe zile după înmormântarea ei. Un detaliu minor, dar extrem de ilustrativ: Inessa Armand are mormântul în Piaţa Roșie în spatele mausoleului lui Lenin, alături de marile celebrităţi ale statului sovietic, ca președinţii URSS, Yakov Sverdlov, Mihail Kalinin, Leonid Brejnev, în timp ce soţia lui Lenin a fost incinerată și urna ei este cimentată în zidul Kremlinului, alături de personalităţi de rang secund, precum mareșalii Jukov și Malinovski. Tot în același cimitir din Piaţa Roșie se află îngropat și sarcofagul lui Stalin după ce a fost scos din mausoleu la ordinul lui Hrușciov.
Din această carte mai aflăm că meseria de bază și singura ocupaţie legitimă avută de Stalin a fost cea de cizmar, meserie învăţată de la tatăl său, Beso Giukașvili, mort de tânăr într-o încăierare cu alţi beţivi din Osetia natală (pag. 45). Ar fi rămas probabil cizmar tot restul vieţii dacă mama sa, Keke, n-ar fi apelat la ajutorul lui Koba Egnatașvili pentru obţinerea unei burse de studii pentru fiul ei Osip. Așa va ajunge acesta să studieze teologia la Seminarul din Tiflis, de unde va fi exmatriculat pentru indisciplină, insubordonare faţă de profesori și lecturi interzise. Visul lui Keke de a-l vedea preot s-a spulberat, Osip preferând o viaţă subterană, cu activităţi criminale soldate cu nouă arestări și opt evadări din exilul siberian.
Din lectura acestei cărţi rezultă faptul că georgianul Osip Giukașvili a câștigat simpatia lui Lenin pe când acesta se afla în exil în Elveţia. O bună parte din finanţarea activităţilor politice ale lui Lenin din exil au fost asigurate din banii trimiși de acest georgian, din jefuirea băncilor din Caucaz. „Jefuirea băncilor nu era singura sursă de finanţare a lui Lenin. El a ordonat unei perechi de bandiţi bolșevici să seducă două surori retrase care au moștenit o avere imensă de la unchiul lor, industriașul Schmidt.
Activităţile politice ale lui Lenin, sponsorizate din jafurile lui Stalin
Dubla seducţie a reușit, deși Lenin a recunoscut că n-ar fi putut s-o facă el însuși. Unul dintre seducători, Victor Taratuta, a furat o sumă considerabilă din moștenire pentru a o cheltui pe picior mare înainte de a expedia lui Lenin restul banilor“(pag. 190). În această carte este descrisă și lansarea ziarului bolșevic „Pravda“, în anul 1912, fondatorii lui fiind tânărul Stalin și Viaceslav Scriabin, intrat în istorie sub numele conspirativ de Molotov, care va fi mâna dreaptă a lui Stalin pentru următorii 41 de ani. Sunt multe articole scrise de Stalin și tipărite în „Pravda“ sau sub formă de broșuri. Marxismul și problema naţională este cea mai cunoscută lucrare scrisă de Stalin.
El nu s-a oprit din a edita această lucrare pe toată durata vieţii sale. Lucrarea a fost un răspuns la propunerea socialiștilor austrieci înaintată lui Lenin înainte de revoluţie și numită de Lenin „o federaţie austriacă în interiorul Partidului“. Ca întotdeauna, Lenin era pragmatic, vizionar și doctrinar. El s-a temut că evreii Bund-ului și menșevicii georgieni, care susţineau diverse versiuni de autonomie culturală sau chiar separatism naţional, vor face Partidul și Imperiul Rus neguvernabil sub bolșevici. Lenin avea nevoie de o teorie care să ofere idealul autonomiei și dreptul la secesiune fără a-l acorda în practică pe vreunul dintre ele. Lenin și Stalin au căzut de acord că nimic n-ar trebui să stea în calea Statului Centralizat.
Stalin a definit naţiunea ca fiind: „o comunitate de oameni, formată istoric, unită prin comunitatea de limbă, teritoriu, viaţă economică și profil psihologic“. Despre evrei Stalin se întreba: „Ce fel de naţiune este o naţiune evreiască care constă din evrei georgieni, evrei daghestani, evrei ruși și evrei americani care nu se înţeleg între ei, locuiesc în diferite părţi ale globului... și nu acţionează niciodată împreună și unitar în timp de pace sau război? Ei sunt asimilaţi pentru că nu au «un stat stabil şi larg legat de teritoriu»“.
Dreptul la secesiune a fost oferit în această lucrare (dar numai în teorie), și niciodată aplicat în practică (cu excepţia Finlandei). Această doctrină a naţionalităţilor n-a fost scrisă frumos, dar a avut un fel de subtilitate care s-a transformat în realitate când Stalin a creat reţeaua de republici unionale care vor constitui URSS-ul. Ea rămâne relevantă pentru că dezmembrarea URSS-ului în anul 1991 a permis unor mari republici ca Ucraina, Estonia și Georgia să devină independente (pag. 277). Tot în această perioadă tânărul Stalin face cunoștinţă cu Lev Rosenfeld, pe numele conspirativ Kamenev, cu care Stalin va conduce un timp ţara, după moartea lui Lenin în 1924.
Tatăl lui Lev Rosenfeld-Kamenev era un inginer bogat care a construit calea ferată Batumi-Baku, inginer care și-a finanţat fiul marxist, Lev, în activităţile sale comuniste. Deși mai tânăr, Lev Kamenev s-a împrietenit cu Stalin, dar a făcut greșeala capitală să-l patroneze pe acesta prin educaţia sa aleasă până când a fost prea târziu s-o mai dreagă, sfârșind în faţa unui pluton de execuţie, la ordinul lui Stalin.
Un alt nume sonor prezentat în această carte este cel al unui meșteșugar evreu, Meyer Wallach, pe numele conspirativ Maxim Litvinov, ajuns ministru de Externe al URSS și amic de-al lui Nicolae Titulescu în perioada interbelică. Un detaliu interesant îl reprezintă dezvăluirea multiplelor călătorii internaţionale ale lui Stalin, efectuate sub numele conspirativ de Ivanovici.
A călătorit la Londra și Berlin (unde s-a întâlnit cu Lenin), la Stockholm (unde l-a cunoscut pe strungarul Voroșilov), la Viena etc. Ajuns dictator la Kremlin, Stalin n-a mai călătorit în afara URSS decât pentru cele două întâlniri cu liderii aliaţi anglo-americani la Teheran, în 1943, și la Potsdam, în 1945. A fost la un pas să se întâlnească cu Hitler, dacă Stalin ar fi preferat să negocieze cu Hitler Pactul de Neagresiune de la 23 August 1939, în loc de von Ribbentrop.
Hitler este înregistrat documentar că s-a declarat gata să meargă personal la Moscova, dacă va fi nevoie, ca să semneze Pactul de Neagresiune. Dar în loc de pactul Stalin-Hitler, el a intrat în istorie ca Pactul Molotov-Ribbentrop... O posibilă explicaţie este dată de faptul că lui Stalin îi era frică de avion. La plecarea sa spre Teheran, în 1943, pe aeroportul din Moscova Stalin și-a uimit însoţitorii prin faptul că în loc să urce în avionul care-l aștepta, s-a urcat în avionul pregătit pentru Beria! La întâlnirea cu Truman și Churchill de la Potsdam în 1945, Stalin s-a dus cu un tren blindat, iar pe fiecare parte a căii ferate erau postaţi la fiecare 500 de metri soldaţi sovietici.
Un alt detaliu pitoresc este faptul că la abdicarea ţarului de la tronul Rusiei, toţi conducătorii bolșevici erau în străinătate: „Troţki și Buharin la New-York, Lenin și Martov în Elveţia. Bolșevicii descumpăniţi din Petrograd erau conduși de un tânăr muncitor, de 33 de ani, pe nume Alexandr Șliapnikov și de Molotov care avea 27 de ani. Existau mai puţin de 25.000 de bolșevici în întreaga Rusie și numai 1.000 dintre ei erau activişti veterani“ (pag. 324).
Acești oameni habar n-aveau atunci că ei fac istoria ţării lor pentru următorul secol! În concluzie, portretul rezultat din această carte ne dezvăluie în persoana lui Osip Giukașvili-Stalin un om estropiat și vătămat psihic încă din copilărie, total lipsit de căldură sufletească, a cărui supremă plăcere era să ucidă. Acest portret veridic, neretușat apare abia la o jumătate de secol de la moartea dictatorului, după ce s-a făcut responsabil de moartea a zeci de milioane de bărbaţi, femei și copii.

Hobby-urile dictatorilor: Hitler desena pitici, iar Stalin bărbaţi dezbrăcaţi

Vasile ERNU - Bucătăria lui Stalin. A existat, oare, o gastronomie comunistă?

Pe Irina Gluşcenko – autoarea unei faimoase cărţi despre bucătăria sovietică, Alimentaţia publică: Mikoian şi bucătăria sovietică (Moscova, 2010) – am cunoscut-o din întîmplare la Festivalul Internaţional de Literatură de la Moscova din această vară. Ea îşi lansa cartea, iar eu am ţinut neapărat să fiu prezent, pentru că subiectul mi s-a părut fascinant. După ce i-am citit cartea şi am stat la poveşti pe îndelete, mi-am dat seama că o temă precum mîncarea în comunism este esenţială pentru a înţelege natura acestui regim şi modul lui de funcţionare. Păcat că în România acest gen de cercetări nu se fac. O analiză a gastronomiei comuniste, de exemplu, poate ne-ar ajuta mai mult să înţelegem ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă cu noi.



Dragă Irina, să le povestim celor care încă nu au citit cartea ta despre ce vorbeşte ea. În ce măsură subiectul de care se ocupă îi mai poate interesa pe cei ieşiţi din comunism acum 20 de ani ?Mai simplu ar fi să spun că această carte este exact despre ce scrie pe copertă: despre obşepit (prescurtare de la sintagma sovietică: Ó·˘ÂÒÚ‚ÂÌÌÓ ÔËÚ‡ÌË = alimentaţie publică, n. trad.) : Alimentaţia publică: Mikoian şi bucătăria sovietică. Dar consider că o discuţie pe acest subiect e doar un mod în plus de a înţelege epoca sovietică. Mi-e foarte dragă sintagma lui Ilf şi Petrov despre „lumea cea mare“ şi „lumea cea mică“. Iată, mîncarea, alimentaţia sînt exact acea „lume mică“ de zi cu zi, privată, care năzuieşte să se separe de cataclismele istoriei. Putem să pricepem ce anume se află în „lumea mică“, iar asta te ajută să înţelegi cîte ceva şi din „lumea cea mare“. Întrebarea legată de producerea mezelurilor în URSS devine la fel de importantă precum chestiunea dacă omul sovietic a existat cu adevărat. Mai mult, cu cît aprofundez studiul vieţii cotidiene sovietice, cu atît ajung să înţeleg că studiul reperelor „lumii celei mici“ te conduce inevitabil spre întrebări foarte serioase, cum ar fi: de ce în Rusia a reuşit revoluţia bolşevică?; era oare nevoie de industrializarea ţării? Etc. Chiar aşa – nici mai mult, nici mai puţin.



Cum ţi-a venit ideea unei astfel de cărţi?

E o poveste curioasă. Nu intenţionam să scriu nici o carte. Dar s-a întîmplat că într-o zi a anului 2002 mergeam în metrou şi mă uitam la reclamele care abundă acolo. Am văzut reclama Combinatului Mikoian – reprezentări de mezeluri, imaginea Kremlinului şi sloganul: „Mikoian – furnizorul oficial al Kremlinului din anul 1933“. Se avea în vedere nu Mikoian-omul, personajul istoric, ci Combinatul Mikoian, construit în 1933 la indicaţiile Narkom-ului (Comisar al Poporului) alimentaţiei publice, Anastas Mikoian, combinat care multă vreme i-a purtat numele. M-a mirat foarte mult referinţa la anul 1933 – era o trimitere directă la vremurile staliniste ca simbol al prosperităţii şi stabilităţii. Totodată, confirmă recunoaşterea continuităţii Kremlinului de azi cu cel al vremurilor staliniste. Dar cine era la Kremlin în 1933? Tocmai se finalizase procesul colectivizării, iar peste mai puţin de un an avea să fie asasinat Kirov, începea „Marea Teroare“.Despre toate aceste lucruri am scris un articol în publicaţia The Moscow Times, după care am uitat şi de mezeluri, şi de Mikoian. După un an, am primit un mesaj din Texas, de la editorii unui Dicţionar Culinar, spunîndu-mi-se că se interesează, ca urmare a articolului meu, de figura lui Anastas Mikoian, şi că mi se cere să scriu un articol despre el. Evident, am consimţit, dar mi-am dat seama cît de puţin ştiu despre Mikoian. M-am pus pe citit, i-am cunoscut copiii, apoi nepotul. În cele din urmă, am intrat în arhive. Ajungînd la Combinatul Mikoian, am consultat publicaţia întreprinderii. Articolul despre Narkom fusese scris demult, cînd mi-am dat seama că adunasem material cît pentru o carte. Atunci m-am decis să o scriu.



Mi-am dat seama din carte că Mikoian a jucat un rol determinant în articularea industriei alimentare. În ce a constat acest rol? El a creat-o. Mai ales că, pînă la el, un astfel de domeniu nici nu a existat în Rusia, cum nu au existat multe altele. Naşterea industriei alimentare era parte din procesul global al industrializării, care, la rîndu-i, devenise obiectivul principal al statului sovietic, în pofida retoricii potrivit căreia în URSS se construiau socialismul şi comunismul. Doar se ştie că socialismul implică nişte raporturi sociale. Cunoscutul istoric rus Alexandr Şubin, de pildă, numeşte sistemul sovietic „societate industrială centralizată cu elemente de stat social“. Bucătăria sovietică oglindea aceste aspecte ale orînduirii sociale: standardizarea, egalitatea declarată şi coordonarea dintr-un singur centru.



Unul dintre momentele-cheie în activitatea lui Mikoian, în procesul de creare a industriei alimentare, a fost călătoria sa în SUA. Citind autori diferiţi, de la Benjamin pînă la Ilf şi Petrov (cu precădere însemnările lor din America fără etaje), am simţit similitudinea dintre cele două orînduiri politice. În ce măsură industria alimentară americană a influenţat constituirea celei sovietice?A influenţat-o, în sensul că industrializarea americană a fost luată drept exemplu. Noi am concurat mereu în special cu SUA, nu cu India, de pildă, ceea ce ar fi fost mai raţional. Mai mult, în acel timp, America era văzută foarte bine. Dar trebuie să ţinem cont că, „minunile tehnicii americane, altoite pe teren sovietic“, după spusele lui Mikoian în-suşi, ofereau nişte roade uimitoare, care nu semănau cu nimic. Exact ca la americani, oricum, nu reuşea, dar rezultatele erau deosebite, unice în felul lor. Mikoian, spre exemplu, a fost profund impresionat de hamburgerii americani. A văzut în ele exact ceea ce-i lipsea cetăţeanului sovietic, atunci cînd era în parc sau pe stadion – o pîrjoală fierbinte ascunsă într-o chiflă. Gustos, hrănitor şi accesibil. A şi comandat o linie de producţie, dar producerea lor a fost împiedicată de de-clanşarea războiului. Totuşi, ideea unor chiftele gata preparate, oricînd la îndemînă, s-a înrădăcinat temeinic în capul lui Anastas Mikoian şi pînă la urmă a fost pusă la punct producerea lor la scară industrială. Nu erau, fireşte, hamburgeri americani, ci pîrjoalele strandardizate, de şase copeici, pe care o lume întreagă le cunoştea cu numele lui: kotlete (pîrjoale) „Mikoian“. În consecinţă, se poate spune că sînt un soi de hamburgeri „nedezvoltaţi“, prea anemici pentru a fi autentici!



Pasionant este că Mikoian şi Ilf cu Petrov au călătorit în America cam în acelaşi timp. Mikoian e cucerit de ceea ce a văzut în materie de alimentaţie, vede în industria alimentară de acolo un potenţial uriaş pentru crearea uneia similare, care să fie pusă în slujba statului sovietic, în timp ce Ilf şi Petrov sînt foarte critici şi nu sînt atraşi de absolut nimic în materie de gastronomie. De ce au ei atitudini atît de diferite?

Au scopuri diferite, iar viziunile lor sînt divergente. Ilf şi Petrov sînt nişte gurmanzi, nişte esteţi. Se simt bine cînd stau într-un restaurant franţuzesc, cînd tranşează o carne bună în bucăţele mici şi savurează un vin roşu. Pe cînd Mikoian „trebuie să-l hrănească pe omul muncii“. Simţi diferenţa? Dinamica e alta, iar principiile sînt de-a dreptul opuse. Ilf şi Petrov sînt oamenii cărora le displac produsele congelate, detestă mîncărurile arătoase, dar „fără gust“ din cantinele cu autoservire. Pentru Mikoian, acest fapt este salvator. Nu trebuie uitat că se schimbă în această ţară şi modul de viaţă: milioane de ţărani devin muncitori. Oameni care altădată mîncau ceea ce produceau devin consumatori şi lor trebuie să le asiguri cele necesare. Aceste chestiuni trebuiau rezolvate rapid şi, mai ales, în parametri nemaivăzuţi. Să luăm ca exemplu mitologicul salam. Producerea lui în masă a fost chiar un rezultat al industrializării. În consumul popular, un astfel de produs nu a existat. Problema penuriei lui apăruse ca rezultat al propagării masive în întreaga ţară, cînd populaţia a început să-l consume masiv, nu se mai făcea faţă cererii.



Una dintre temele de căpătîi ale cărţii se ocupă de definirea conceptului de „bucătărie sovietică“. Se poate vorbi despre existenţa unei „bucătării sovietice“? Chiar a existat aşa ceva? E o chestiune extrem de importantă, căci dacă acest „proiect“ a reuşit înseamnă că putem vedea şi ce s-a întîmplat cu „omul sovietic“, cu „proiectul statului sovietic”. A existat în aceeaşi măsură în care au existat Uniunea Sovietică şi omul sovietic. Chiar aş afirma că existenţa bucătăriei sovietice era ceva şi mai real şi palpabil decît celelalte două fenomene. Bucătăria sovietică a supravieţuit contextului care a generat-o. Personal, analizez acest fenomen nu doar din perspectiva reţetelor, nu doar ca totalitate a produselor şi bucatelor, ci din unghiul „practicilor domestice“, cum le definesc culturologii. Avem parte aici de un fenomen unic. Să luăm, spre pildă, buterbrod-ul meu preferat. Cuvîntul e nemţesc, însă germanii nu-l înţeleg. În perioada sovietică s-a născut o întreagă cultură a preparării şi a îngurgitării acestui produs. O bucată groasă de pîine unsă cu un strat consistent de unt, peste care se pune o felie mare de caşcaval sau cîrnat – aşa ceva există doar în cultura sovietică. Mi-amintesc că eram la New York cînd mi s-a făcut poftă de un buterbrod cu caşcaval. Amicul meu american s-a luat cu mîinile de cap. „Gastronomie franţuzească? – a întrebat el – asta e ceva foarte scump“. Apariţia industriei alimentare în URSS este tocmai de aceea plină de interes, întrucît într-un unic proces s-au contopit atît producţia, cît şi gusturile personale şi eforturile colective. În mod neaşteptat, spaţiul privat şi cel public s-au întrepătruns. Reţetele propuse ca standard oficial influenţează deopotrivă pregătirea hranei în cantinele muncitoreşti şi pe cea domestică. Într-o ţară enormă, oamenii gătesc aceleaşi feluri de mîncare. Bucătăria devenită comună pentru toţi formatează coeziunea societăţii. Această coeziune se întrepătrunde cu ideologia – şi nu doar pentru că volumul Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă e împănat cu citate din Stalin şi Mikoian, ci şi pentru că reţetele însele reflectă o concepţie ideologizată, un sistem de valori clar determinat. În timpul unei dezbateri pe marginea cărţii mele, mi s-a spus că bucătăria sovietică nu a putut exista tocmai pentru că bucătăria trebuie să aibă fie o dimensiune socială, să aparţină unui grup social (burghez, aristocrat), fie una naţională. Dar tocmai aici e clenciul, în URSS s-a reuşit crearea unei bucătării care nu avea nici specific social, nici naţional. A însemnat, într-un anume fel, marea cotitură, şi nu doar în materie de gastronomie.



Parcurgînd volumul semnat de tine, mi-am dat seama cît de puţin ştim despre ce anume se întîmpla la etajele inferioare ale URSS – care e fundamentul societăţii sovietice. Cum crezi ca ajută la înţelegerea cît mai bună a „proiectului URSS“ felul în care s-a elaborat şi implementat proiectul „bucătăria sovietică“?

Oare poate fi privită univoc o epocă istorică, oricare ar fi ea? Eu am scris despre tragica dedublare a acelor timpuri – pe de o par-te, existau represiunile (deopotrivă prezente şi în industria alimentară), iar pe de alta, exista entuziasmul şi participarea asumată, deşi un pic naivă, a populaţiei la zidirea unei societăţi noi. Dramatismul epocii e dat tocmai de preţul exorbitant plătit pentru progresul atins şi amploarea realizărilor, din rodul cărora ne hrănim pînă în vremea noastră.Înţelegerea istoriei se produce atunci cînd încetăm să mai caricaturizăm trecutul sau să-l exaltăm. În ceea ce priveşte „etajele inferioare“, nu cred că e foarte simplu să le identificăm. Istoricilor li se pare interesant faptul că Stalin coordona ridicarea Casei Sovietelor, dar par total neinteresaţi de felul în care se făcea săpunul în URSS, deşi la o analiză atentă se constată că lucrurile se petreceau oarecum similar. Stalin nu doar că studia cu atenţie diverse proiecte şi schiţe arhitecturale, ci mirosea şi diferite tipuri de săpun. Mikoian relata despre aceste lucruri ca despre un exemplu autentic, ce trebuie să fie urmat de orice conducător. De unde se poate deduce că, într-o astfel de societate, nu există scopuri secundare. Iar neglijenţa unui lider – implicat în producerea săpunului – putea atrage după sine moartea sa.



Implicarea ta în sondarea temei mi se pare remarcabilă. Atunci cînd discuţi despre industria alimentară, aduci pe tapet întreaga gamă de factori constitutivi: mecanismul industrializării şi al modernizării ţării, rolul ideologiei în acest proces, metoda prin care statul instrumentalizează alimentaţia publică cu scopul de a deţine controlul şi dominaţia absolută asupra populaţiei. E acest proces ceva specific modernităţii sau e doar o caracteristică a spaţiului sovietic?Neîndoielnic, toţi aceşti factori ai societăţii industriale şi de consum nu erau prezenţi doar în Uniunea Sovietică. În URSS, multe dintre aceste caracteristici erau exprimate deosebit de clar şi consecvent, iar uneori, împinse pînă la grotesc. Sigur că ideologia era prezentă în mai toate sferele vieţii, iar acest lucru deosebeşte spaţiul sovietic de restul lumii. În Uniunea Sovietică, această prezenţă era declamată, exprimată deschis. Însă rezultatul, vizibil la fiece pas, era altul: neconcordanţa dintre viaţa de zi cu zi şi expresia ideologică.



Să ne referim la „biblia gastronomiei sovietice“, pe care o numeşti „ortodoxia gastronomică“: şi anume, Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă. Acest volum a jucat un rol major în societate, pentru că au crescut cu ea generaţii de cetăţeni sovietici. La o aprofundare a textului, ajungi să înţelegi că înainte de toate e un material ideologic şi doar în subsidiar – gastronomic. Care e rostul acestei cărţi şi ce funcţie a exercitat în societate?Înainte de toate uimeşte faptul că avem de-a face cu un document normativ. Deloc întîmplător îl numesc „codex gastronomic“ sau „biblie gastronomică“. Stalin comasează toate asociaţiile scriitoriceşti într-o Uniune a Scriitorilor, care trebuie să se ghideze după o singură metodă de creaţie. La fel procedează cu arhitecţii, artiştii plastici, muzicienii. Întocmai se pune la cale o carte de bucate. Una pentru întreaga ţară, pentru toate popoarele. Arhitecţii sînt chemaţi să „studieze tradiţia“ şi cartea de bucate adună laolaltă moştenirea popoarelor URSS, alături de cea europeană, iar rezultatul nu e doar o sinteză. Bucătăria sovietică trebuie să devină culmea, încununarea gastronomiei universale; tot ce e mai bun e chemat să se alăture, spre folosul omului sovietic. Fireşte că avem de-a face cu o utopie. Mîncarea reală era foarte departe de idealul reprezentat de imaginile cărţii. Multe dintre produsele prezentate erau pur şi simplu inaccesibile în viaţa de zi cu zi. Pe de altă parte însă, ele erau, totuşi, reale. Măcar odată în viaţă, cineva le vedea şi chiar le gusta.



Cum a pătruns gastronomia sovietică în rîndul maselor? A existat o propagandă intensivă în favoarea acesteia? Exact prin intermediul acestei Cărţi despre hrana gustoasă şi sănătoasă s-a şi propagat. Greu de imaginat o propagandă mai eficientă. Mai ales că la reuşita acesteia a contribuit şi grandiosul material ilustrativ. Dacă-ţi aminteşti imaginile, ele exaltă şi astăzi imaginaţia. Iar faptul că reprezentau un ideal este chiar raţiunea articulării acestei propagande. Graniţa dintre mit şi realitate în cotidianul sovietic nu era doar convenţională, ci şi flexibilă. Tabloul vieţii sovietice includea simultan ceea ce ar trebui să fie, ce este şi ce va fi. Visul utopic devine o practică cotidiană, iar utopia se transformă în realitate. Utopia se topeşte continuu în realitate şi parcurge ea însăşi un traseu evolutiv.



Aceasta era o bucătărie generalizată sau alternativă? Ce raporturi avea cu bucătăriile tradiţionale? Bunăoară, în Occident majoritatea şi-a pierdut practica preparării zilnice a hranei, şi consumă semifabricate... Era generalizată, fireşte. În societatea sovietică era practic inexistentă ideea de alternativă. Desigur, gastronomia sovietică a înghiţit-o pe cea rusească. Cît priveşte bucătăriile tradiţionale, cele caucaziene, să spunem, ele se deosebeau simţitor de cea sovietică, deşi foloseau aceleaşi materii prime. Bucătăria sovietică a asimilat voiniceşte unele mîncăruri dintre cele naţionale – şaşlîk, sup-harcio, ceburek – simplificîndu-le şi omogenizîndu-le pînă la nivelul la care şi-au pierdut orice similitudine cu bucătăria tradiţională.



Am observat un lucru care m-a surprins. În interiorul industriei alimentare s-a dezvoltat – pe lîngă uzine, în speţă – şi s-a încetăţenit o adevărată cultură de masă, cu cercuri (teatrale, muzicale, literare, jurnalistice etc.) la care participau muncitorii. La o analiză a materialului scris şi montat pe scenă se poate constata că, pe lîngă elementele de propagandă, grotesc şi kitsch inimaginabil, apărea şi un anume tip de cultură de masă autentică. Citind scrisorile trimise redacţiei ziarului muncitoresc, putem identifica chiar şi o atitudine foarte specială faţă de lume. Lumea riposta, dialoga, avea opinii. În ziua de astăzi, aceste mecanisme de comunicare sînt practic imposibil de înţeles, mai ales în ţări unde industria etatizată practic a dispărut. Cum percepi şi interpretezi acel tip al vieţii sociale, culturale şi politice, propriu acelei clase sociale?

Bănuiesc că te referi, în speţă, la spectacolul Belşug, montat la Combinatul Mikoian, pe la mijlocul anilor ’30? Oh, dar asta e o istorie fantastică! Imaginează-ţi doar: muncitorii nu doar prepară crenvurşti, ci joacă rolul lor, transpunîndu-i plastic, dar într-o manieră pe care însuşi Stanislavsky ar fi invidiat-o. În presa întreprinderii am găsit notiţe publicate de cei care au jucat în spectacol, povestind cum au lucrat la „transpunerea“ în rolul de crenvurşti… Dar cît de savuros poate fi textul piesei în versuri: „Noi, sovietice mezeluri, am pătruns adînc în mase…“, apoi refrenul despre cîrnatul de ceai şi salamuri. Încearcă să înţelegi ceva din acea epocă. Industria sovietică a încercat nu doar să menţină producţia, ci să şi formeze, dacă nu chiar să „reproducă“ clasa muncitoare. Conducătorii munceau permanent asupra conştiinţelor celor subordonaţi. Efectul era dual. Pe de o parte, avea loc apropierea de cunoaştere, de cultură. Iar pe de alta, toate astea erau strîns legate de inocularea ideologiei oficiale, de transmiterea acelor valori care convin puterii. Un bun exemplu este cel deja citat, spectacolul Belşug, care cochetează într-o manieră vizibilă cu estetica barocului, deşi muncitorii nici nu cunosc termenul. Noua estetică stalinistă se arată foarte conservatoare, afirmînd ideea măreţiei statului, cum a făcut şi barocul clasic.



Gustul e o idee burgheză şi un rudiment, din punctul de vedere al bolşevismului puritan – mîncarea are o funcţie concretă, nu trebuie să producă plăcere. Vine Mikoian, care are o educaţie caucaziană, şi proclamă că mîncarea trebuie să aibă gust. Cum a rezolvat Mikoian problema gustului?

Nu sînt foarte sigură că a putut să o rezolve. Deşi şi-a dorit-o mult. Dietologii sovietici erau neînduplecaţi. Principalul e să consumi cantitatea necesară de grăsimi, albumină, hidrocarburi. Cum vor fi ele ambalate e o treabă neimportantă. Mai mult, aceşti specialişti considerau că mîncarea nu trebuie să fie condimentată, piperată, toate astea agită şi irită; mîncarea trebuie să fie liniştit-neutră; cît mai multe mîncăruri fierte, înăbuşite şi pasate, omogenizate... Ca pentru copii... Acest fel de a găti, lui Mikoian, ca om venit din Caucaz, îi repugna. Pe unde putea, impunea ceva cu gust, condimentat, expresiv. El s-a luptat anume pentru acest titlu: Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă, iniţial ea trebuia să fie Cartea despre hrana folositoare şi sănătoasă. Mikoian nu înceta să spună: „Gustul trebuie educat“.

Aici e aceeaşi problemă ca în întregul sistem al planificărilor sovietice. Industrializarea sovietică s-a luptat de la început pentru coeficientul de cantitate, iar întregul angrenaj răspundea pentru asta. Dar, citîndu-l pe istoricul Şubin: „Concentrîndu-se pe cantitate, industria sovietică a pierdut bătălia pentru calitate“. Sistemul centralizat sovietic îţi permitea să rezolvi rapid probleme simple, imediat ce ele deveneau ceva mai complexe, apăreau complicaţiile. Chestiunea gustului, care nu poate fi soluţionată prin indici formali, e grăitoare în acest sens. Ce putea face Mikoian în această situaţie? Exact ce făcea şi Stalin: intervenea în amănunte şi controla personal calitatea. Un anume despotism subiectiv care contracara formalismul birocratic. În consecinţă, singurul gust subiectiv care era demn de luat în seamă la nivel industrial era cel al lui Mikoian. El întruchipa interesul consumatorului, iar gustul lui devenea preferinţa milioanelor de oameni.



Surprinde de-a dreptul felul în care se luau la nivel înalt deciziile în chestiuni dintre cele mai banale. Nu mi-aş fi imaginat că problematica săpunului sau a etichetei pentru cutia de conserve se poate dezbate la vîrful piramidei politice. Aproape e cu neputinţă să ţi-l imaginezi pe Mikoian venind la CC cu cîteva mostre de săpun, iar pe Stalin&co. să le miroasă pe fiecare ca să aleagă varianta cea mai bună pentru poporul sovietic. Cum se luau deciziile? De ce intervenea Stalin în chestiuni aşa minore precum gustul, mirosul? Chiar să fi devenit gusturile unora ca Mikoian sau Stalin gusturile noastre? În ce măsură preferinţele lor gastronomice au determinat viaţa de zi cu zi a cîtorva generaţii de cetăţeni sovietici? Episodul cu săpunul nu e o legendă, e preluat dintr-o alocuţiune a lui Mikoian din anii ’30. El nu şi-ar fi permis niciodată să inventeze ceva despre Stalin, dacă n-ar fi existat în realitate. Stilul acesta despotic de a conduce ţara era agreat şi îngăduit de toţi. Scena cu pricina – care astăzi pare grotescă şi aproape neverosimilă – nu provoca pe atunci nici cea mai mică ironie. Şi asta, în condiţiile în care, şi ţine cont de asta, puterea nu avea încredere în propriul popor. Dar e de înţeles: cum te poţi încrede în populaţia pentru care era nevoie să menţionezi în orice context: „A nu se scuipa pe podea“? Dacă această avertizare trebuia amintită la nivel de stat, înseamnă că majoritatea scuipa pe jos şi considera acest lucru absolut firesc. Tocmai de aceea, atunci cînd vorbim despre „Rusia pe care am pierdut-o“, e nevoie să ne amintim, în primul rînd, că pe lîngă intelighenţia şi curtenii vechii Rusii, exista şi o populaţie analfabetă, pe care trebuia să o înveţi lucruri elementare... Puterea funcţiona într-un rol dublu: de conducător, căruia nu-i scapă nici un amănunt, dar şi de educator. Greu de spus unde se termină prima funcţie şi unde începe cealaltă.



Cum crezi, în ce măsură metoda care a dus la crearea alimentaţiei publice a influenţat viaţa privată, bucătăria de acasă – „locul sacru“ al cetăţeanului sovietic?De la un moment dat încolo, noi am încetat să ne mai gîndim că aceste produse sau practici au fost inventate şi introduse de cineva anume. Pentru generaţiile care s-au succedat, ele au devenit fireşti. Mai mult, în anii ’60, cînd urgia stalinismului s-a ascuns după cortina trecutului, unele elemente ale utopiei s-au materializat. E clar că „bunăstarea“ stalinistă nu era decît un slogan. Dar peste trei decenii, viaţa sovietică dobîndeşte înfăţişări care erau percepute cîndva doar ca un ideal. Că tot am pomenit de ea, Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă şi-a avut momentul de glorie exact în anii ’60. Doar că oamenii îşi doresc mereu altceva. Năzuiesc să spargă tiparele rutinei domestice sovietice. Iar acum, cînd toate acestea au rămas în trecut, ne încearcă nostalgia. Evocăm produsele mitologiei sovietice: îngheţata Eskimo, zefirul, „acelaşi ceai“ cu elefantul pe ambalaj, mezelul „Amatorul“, şi ne plîngem că nu mai au acelaşi gust... Dar reclama se opinteşte să ne convingă că toate au rămas cum au fost!



O ultimă întrebare: gastronomia sovietică a murit odată cu URSS? A devenit un „exponat“ de muzeu? Sau îşi continuă existenţa, pe alte căi?

Am făcut la un moment dat o glumă, spuneam că bucătăria sovietică se conservă în structurile închise: creşe, grădiniţe, spitale, penitenciare. Concret, în acele locuri unde alimentaţia reprezintă mîncare caldă de trei ori pe zi (uneori, se adaugă gustarea de după-amiază, poldnik), iar prînzul are trei feluri. Tuturor ne este cunoscut: la felul întîi, supa sau ciorba, la felul doi, carne sau peşte cu garnitură, şi compot. Posibil ca acest tip de alimentaţie să se conserve şi în unele sanatorii sau case pentru odihnă, dar într-o formă diminuată.

Actuala „alimentaţie publică“ are şi bucate vechi, şi bucate tradiţionale. Ca în ţările exotice, unde se serveşte gastronomie „europeană“ alături de cea autohtonă. În cafenelele noastre, alături de bucatele noi, fără de care tineretul nu-şi mai poate concepe alimentaţia, se poate servi şi vinegret sovietic sau peşte murat sub un strat de sfeclă fiartă...

În ceea ce priveşte bucătăria domestică, cred că ea e ceva mai conservatoare. În mod explicabil, hrana se pregăteşte preponderent pentru copii... Piureul de cartofi, supa de legume, pîrjoalele, terciurile, toate sînt mai degrabă mîncăruri dietetice, pentru copii.

În GUM (magazinul central din Moscova) există aşa-zisa „Cantină Nr. 57“ care imită ambianţa uneia sovietice. În fapt, nu e decît o cantină sovietică ideală şi, aş adăuga, puternic cosmetizată şi înfrumuseţată. Ea îmbină armonios cuceririle orînduirii sovietice cu excesele capitalismului. Tot un soi de utopie.

Viata amoroasa a lui Stalin

Iosif Stalin a ramas in istoria lumii drept unul dintre cei mai sangerosi tirani, iar in amintirea contemporanilor sai - un cosmar fara sfarsit. Insa, in timp ce despre latura publica a vietii sale se cunosc foarte multe lucruri, viata intima a tiranului de la Kremlin ramane un secret bine pazit. Detalii incomode Inca pe cand traia, Stalin supraveghea atent ca nu cumva unele detalii incomode ale vietii sale sa ajunga in atentia opiniei publice, de aceea toate biografiile dictatorului sovietic sunt punctate de pete albe. Bunaoara, nu se cunosc detalii despre numerosii sai copii (pe unii dintre ei i-a crescut, iar pe altii i-a lasat de izbeliste, fara sa se intereseze vreodata de ei), iar singura femeie careia tiranul ii implinea si cele mai extravagante capricii a fost fiica Svetlana Aliluieva. Dupa ce mama Svetlanei, cea de-a doua sotie a lui Stalin, s-a sinucis, impuscandu-se, fiica cea mica a avut o influenta covarsitoate asupra tatalui, devenind un fel de stapana a inimii lui, dupa cum recunostea insusi Stalin. Casatoria dictatorului cu Nadejda Aliluieva este de asemenea acoperit de un val de mister. Cei doi au convietuit impreuna 12 ani, dar, dupa cum marturiseste o prietena apropiata a Nadejdei, aceasta n-a fost vazuta niciodata calma in anii de casnicie. Cu cateva zile inainte ca Nadejda sa-si curme viata, conform versiunii oficiale, Stalin i-ar fi aruncat in fata, in timp ce se certau: Stii tu oare ca-mi esti fiica? Cum indraznesti sa mi te opui?! Nici pana in prezent nu se stie daca aceasta declaratie are sau nu acoperire. Din prima casnicie, cu tanara Ekaterina Svanidze, Stalin il avea pe fiul Iasa. Relatiile sale cu acesta erau extrem de tensionate, o data Iasa incercand chiar sa se sinucida. Dar tentativa sa nu i-a atras decat ironie din partea tatalui sau care i-a spus, fara ocol: Esti un mare pampalau, nici sa te omori nu esti in stare! Dictatorul nu era mai tandru nici cu cel de-al doilea fiu al sau, pe care l-a avut din casnicia cu Nadejda Aliluieva, Vasili. Stalin a fost aspru cu ambii sai fii, iar cu unii dintre copiii sai nu a comunicat vreodata. Astfel, in 1911, pe cand se afla in exil in Siberia, la Solvacegodsk, Stalin fusese cazat in casa fiicei diaconului din localitate. In curand, aceasta i-a nascut un baietel pe care l-a botezat Kostea. Putini stiau ca baiatul Matrionei este fiul lui Stalin, oficial Kostea avea patronimicul Kuznetov, dupa numele sotului Matrionei, decedat cu doi ani inaintea de venirea lui Stalin in exil. Dupa ce i-a expirat termenul de recluziune, Stalin nu s-a mai interesat niciodata de Kostia. Seducatorul minorelor In timpul celui de-al doilea exil, in satul Kureika (regiunea Turuhanovsk), intre 1914-1917, Stalin a locuit in casa unei adolescente de 14 ani, Lida Perepraghina, care i-a nascut doi gemeni. Unul dintre baieti a murit, iar celalaLt, a fost inscris cu numele de Aleksandr Djugasvili, numele real de familie al lui Stalin. Pentru ca abuzase de tanara fata, Stalin risca sa fie judecat si condamnat la inchisoare, conform legilor vremii, insa el a promis ca se va casatori atunci cand ea va ajunge la majorat, iar pana atunci va avea grija de copil. Se poate spune ca s-a tinut de cuvant: dupa cateva discutii in fapt de seara, fiul lui Stalin a fost infiat de taranul Iakov Davadov, care a luat-o pe Lida de nevasta. Stalin nu s-a interesat niciodata de acest copil, dupa ce a plecat din exil. Nu se stie daca Stalin a nutrit vreun sentiment deosebit pentru mamele copiilor sai. Se cunoaste doar ca Stalin era un individ viril: cea de-a doua sotie a dictatorului suferise 11 avorturi, iar toate femeile lui Stalin erau cu mult mai tinere decat el. Dupa moartea Nadejdei Aliluieva, Stalin nu s-a mai casatorit, insa a avut nenumarate aventuri cu actrite, balerine, intre care Marina Semionova si Olga Lepsinskaia, cu cantaretele Valeria Briusov, Natalia Spiller si Vera Davadov, pe cea din urma, conform legendelor, Stalin ar fi iubit-o cu adevarat. Insa nu s-a legat de nici una. Era prea preocupat de puterea sa si calca pe cadavre pentru a-si atinge telul.


http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=3869

„Jurământul” sau Stalin înainte de toate
Pelicula sovietică „Jurământul”(1946), a regizorului gruzin Mihail Ciaureli, este una dintre „capodoperele” cinematografiei de partid şi ale realismului socialist revoluţionar al vecinilor de la Răsărit.
Chiar dacă în URSS nimeni n-ar fi avut curajul să întrebe cum s-au irosit milioane de vieţi, folosite drept carne de tun în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, întrebarea persista în mintea multora. Aşa că turnarea unui film despre „măreţele” realizări ale conducătorului iubit şi ale poporului sovietic era mai mult decât binevenită. Imaginea pe care pelicula „Jurământul” încearcă să o impună este una a sacrificiilor colective şi a unui lider înţelept şi uman.
Deşi informaţiile pe care le poţi obţine astăzi despre un film atât de propagandistic sunt extrem de rare, în anii de după „eliberarea roşie” a României ele erau prezente în toate gazetele de specialitate. Rusificarea şi mai ales sovietizarea imaginarului şi a mentalităţii româneşti se producea la toate nivelurile.
Subiectul filmului este unul cât se poate de politic: jurământul pe care Stalin îl face la mormântul lui Lenin şi realizările înfăptuite sub comanda sa, cu sacrificii supraomeneşti ale poporului ales să ducă societatea umană pe culmile comunismului. Firul epic este şi el unul plicticos, previzibil şi canonic (în sensul liniei de partid). O familie de ţărani georgieni (asemenea lui Stalin), care suferă din cauza culacilor, a războiului civil şi apoi a celui de-Al Doilea Război Mondial şi care pierde toţi membrii familiei cu excepţia femeii-mame. Aceasta din urmă este dată drept exemplu de Stalin ca mamă eroină, femeia care a dăruit totul pentru ţara sa.
Ales să-l interpreteze pe Stalin, actorul Mihail Ghelovani afirma într-un interviu, la pu­ţină vreme după lansarea peliculei: „M-am străduit să absorb în mine toate cunoştinţele şi impresiile despre Stalin şi să-l înfăţişez sincer, liber, natural, în diferitele situaţii şi diferitele perioade ale vieţii sale şi a popoarelor.
Dacă această muncă a mea va ajuta spectatorul să înteleagă: cine este Stalin pentru poporul sovietic şi de ce a devenit dânsul conducătorul acestui mare popor după moartea lui Lenin, de ce este el continuatorul operei lui Lenin, şi de ce e atât de puternică legătura lui cu poporul, cum a ştiut Stalin să cimenteze laolaltă poporul sovietic şi să aducă ţara la cea mai mare victorie din istoria omenirii, eu mă voi socoti pe deplin satisfăcut.”

12 august 1952 - Noaptea poetilor asasinati
Cu 58 de ani in urma, pe 12 august 1952, 13 intelectuali evrei de marca au fost asasinati la Moscova din ordinul direct al lui Stalin. Ei faceau parte din Comitetul Evreiesc Anti-Fascist, creat de sovietici in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, pentru a face lobby pe langa guvernul american, in vederea sprijinirii lui Stalin. Doi dintre organizatorii Comitetului, Isaac Fefer si Solomon Mikhoel au facut un turneu in Statele Unite, in 1943, timp de sapte luni, bucurandu-se de o calda primire din partea liderilor americani.

Stalin a fost implicat înt-un scandal sexual cu o minoră
Un document, rămas secret mai bine de jumătate de secol, în arhivele sovietice şi descoperit recent de istoricul rus Boris Ilizarov, relevă faptul că Iosif Vissarionovici Djugaşvili (cunoscut lumii sub numele său conspirativ – Stalin, Omul de oţel) a întreţinut raporturi sexuale cu o minoră, care i-a născut şi un copil, dar “ţarul roşu“ i-a abandonat pe amândoi.
Potrivit documentului, Stalin a avut o relaţie intimă cu Lidia Perelighina, care l-a născut pe Aleksandr în 1916. Această relaţie a avut loc pe când Iosif Vissarionovici era exilat în Siberia de către Okhrana, poliţia secretă a Imperiului Ţarist, pentru “activităţi revoluţionare”, la finele anului 1913.
Aici a cunoscut-o pe orfana Lidia, căreia, după aproape doi ani de convieţuire, îi promitea că o va lua de nevastă. Lidia avea în acel moment vârsta de 14 ani, iar Stalin era cu vreo 20 de ani mai bătrân decât ea.
Iosif Vissarionovici făcuse promisiunea, deoarece relaţia lui cu minora era deja cunoscută autorităţilor locale, care l-au ameninţat cu ani mulţi de închisoare.
Documentul incriminator a fost redactat de KGB la trei ani după moartea dictatorului, în 1956, când noul stăpân al URSS, Hruşciov, a început procesul numit destalinizare, prin care se încerca condamnarea memoriei fostului dictator.
El a iniţiat o serie de reforme şi a şocat delegaţii la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 23 februarie 1956, atunci când a prezentat faimosul său Raport Secret prin care denunţa „cultul personalităţii“ care îl înconjurase pe Stalin, acuzându-l pe acesta de comiterea de crime pe durata Marii Epurări.

Cum să nu se creadă Stalin genial?




Cum să nu se creadă Stalin genial dacă atîţi străini celebri l-au omagiat? Iată cum îi ridicau osanale cîţiva dintre ei. George Bernard Shaw: "Unde vedeţi voi penurie de hrană? Stalin a obţinut o producţie la o scară ce părea imposibilă acum 10 ani, aşa că îmi scot pălăria în faţa lui". H. G. Wells:
" N-am întîlnit niciodată un om mai candid, mai drept şi mai cinstit; nimeni nu se teme de el şi toţi au încredere în el". Ambasadorul SUA, Joseph E. Davies: "Ochiul lui căprui este extrem de înţelept şi de blînd. Unui copil i-ar plăcea să-i stea în poală, iar un cîine s-ar gudura pe lîngă el". Emil Ludwig: "Stalin e un om în grija căruia aş încredinţa, oricînd, educaţia copiilor mei". Pablo Neruda: "E un om cu suflet bun şi cu principii".
Culmea, pînă şi un homosexual cinic, ca André Gide, se extaziază în faţa lui! În "Jurnal", la 25 februarie 1932, acesta scrie: "Citesc cu cel mai mare interes ultimul discurs al lui Stalin, care răspunde exact obiecţiilor şi temerilor mele... (discursul de pe 25 iunie 1931); îi sprijin ideile din toată inima". Iar după cîteva zile scrie, pradă unui fanatism greu de înţeles: "Şi, dacă ar fi nevoie să-mi dau viaţa pentru succesul URSS-ului, n-aş ezita nici o clipă" (?!).
Citeste mai mult...

Fiul lui Stalin, "ucis" de propriul tată



Povestea lui Iacov Giugaşvili, fiul unui dintre cei mai puternici oameni ai planetei în timpul celui de-al doilea război, este cu adevărat tristă. Acesta a sfârşit prin a se sinucide într-un lagăr nazist, fără ca tatălui său să-i pese.

STALIN MÎNCA MULT ŞI BEA VIN ROŞU, AMESTECAT CU VODCĂ

Apoi Stalin ne-a invitat să mergem la cină, însă în hol ne-am oprit în faţa hărţii mondiale, pe care Uniunea Sovietică era colorată în roşu şi din cauza aceasta era mai evidentă şi părea mai mare decît în realitate. Stalin şi-a petrecut mîna peste Uniunea Sovietică şi a exclamat, în strînsă legătură cu cele spuse cu puţin timp înainte împotriva britanicilor şi americanilor: ei nu se vor împăca niciodată cu faptul ca un spaţiu atît de mare să fie roşu: niciodată, niciodată! Mi-a atras atenţia pe hartă spaţiul de la Stalingrad, înconjurat înspre vest cu un creion albastru: evident, aceasta o făcuse Stalin, în ajunul sau în cursul bătăliei pentru Stalingrad. El a observat privirea mea şi am avut impresia că îi făcea plăcere, însă nu şi-a exteriorizat în nici un fel sentimentul. Nu-mi amintesc bine de ce am făcut observaţia: Fără industrializare, Uniunea Sovietică nu ar fi rezistat şi nu ar fi putut duce un astfel de război. Stalin a adăugat: Tocmai în legătură cu aceasta ne-am certat cu Troţki şi cu Buharin. Şi acesta a fost singurul lucru pe care l-am auzit vreodată de la el în legătură cu adversarii aceştia ai săi, acolo în faţa hărţii: "Ne-am certat!".
În sufragerie ne aşteptau în picioare două sau trei persoane din conducerea sovietică, însă nimeni din Biroul Politic, cu excepţia lui Molotov. Eu i-am uitat; de altminteri ei au fost tăcuţi şi retraşi toată noaptea.
În memoriile sale, Churchill descrie plastic o cină improvizată în Kremlin, la Stalin. Dar la Stalin, de regulă, se cina astfel.
Într-o sufragerie spaţioasă, lipsită de ornamentaţii, dar aranjată cu gust, se aflau aşezate pe jumătatea din faţă a unei mese lungi tot felul de mîncăruri, în vase grele, de argint, acoperite şi încălzite, precum şi băuturi, farfurii şi alte tacîmuri. Fiecare se servea singur şi se aşeza unde dorea în jurul jumătăţii libere a mesei. Stalin nu se aşeza niciodată în capul mesei, însă stătea întotdeauna pe acelaşi scaun: primul din stînga de la capul mesei. Colecţia de mîncăruri şi de băuturi era enormă, predominînd cărnurile şi rachiurile tari. Însă, în rest, totul era simplu şi comun. Nimeni din personalul de serviciu nu intra dacă nu suna Stalin. Singura ocazie s-a ivit atunci cînd eu am dorit bere. Putea să intre doar ofiţerul de serviciu. Fiecare putea să mănînce ce dorea şi cît poftea, doar îndemnurile şi provocările la băutură şi la toasturi erau exagerat de multe.
O astfel de cină dura cîte şase şi chiar mai multe ore: de la zece seara pînă la patru, cinci dimineaţa. Se mînca şi se bea încet, se vorbea liber, de la bancuri şi anecdote se trecea la cele mai serioase teme politice, se abordau chiar teme filozofice. La aceste cine, în mod neoficial, dar real, prindea contur o bună parte a politicii sovietice, iar ele constituiau şi petrecerea cea mai potrivită şi mai frecventă, fiind unicul lux în viaţa lui Stalin, altminteri monotonă şi posomorîtă. Şi colaboratorii lui Stalin se obişnuiseră în mod evident cu acest mod de viaţă şi de muncă; petrecîndu-şi nopţile la cina lui Stalin sau la vreunul dintre ei, de regulă ei nu veneau la birou înainte de prînz, rămînînd de obicei pînă seara tîrziu. Aceasta complica şi îngreuna activitatea administraţiei superioare, însă ea s-a acomodat, ca de altfel şi corpul diplomatic, în măsura în care avea de a face cu vreunul dintre membrii Biroului Politic.
Nu exista nici un fel de ordine stabilită după care membrii Biroului Politic sau alţi înalţi activişti participau la cine. De regulă, erau prezenţi cei care aveau vreo legătură cu treburile oaspetelui sau cu probleme de actualitate. La aceste cine, conducătorii sovietici erau şi mai apropiaţi şi mai intimi între ei. Fiecare relata noutăţile sectorului său, întîlnirile pe care le avusese în decursul zilei, intenţiile pe care le avea. Masa bogată şi cantităţile considerabile de alcool, deşi moderate, înviorau spiritele şi întăreau atmosfera de cordialitate şi de firesc. Vizitatorul neavertizat abia dacă ar fi observat diferenţa dintre Stalin şi ceilalţi. Însă aceasta exista: opinia lui era urmărită cu atenţie şi nimeni nu i se opunea cu încăpăţînare; totul semăna într-o anumită măsură cu o familie patriarhală în frunte cu un gospodar autoritar, de ale cărui ciudăţenii membrii familiei se temeau în permanenţă.
Stalin se servea cu cantităţi de hrană enorme chiar pentru o persoană mult mai corpolentă. Cel mai des lua carne, preferinţă prin care îşi trăda originea lui de muntean. Îi plăceau şi diversele specialităţi în care abundă această ţară cu diferite clime şi civilizaţii, însă n-am observat ca o anumită mîncare să-i placă în mod deosebit. De băut bea mai ponderat, cel mai adesea amestecînd în pahare mici vin roşu şi vodcă. N-am observat niciodată la el semne de beţie, lucru pe care însă nu l-aş putea afirma despre Molotov şi cu atît mai puţin despre Beria, care aproape că era beţiv. În majoritate îmbuibîndu-se la aceste cine, conducătorii sovietici mîncau puţin şi neregulat în cursul zilei, iar mulţi dintre ei o zi pe săptămînă - pentru razgrujenie ("descărcarea stomacului") - mîncau numai fructe şi sucuri. La aceste cine se croia soarta imensului pămînt rusesc, a ţărilor de curînd cucerite şi, în bună măsură, a seminţiei omeneşti. Şi dacă în cadrul lor nu au fost impulsionate opere de seamă ale creatorilor spirituali, "ingineri ai sufletelor omeneşti", în mod sigur multe au fost îngropate pentru totdeauna.
Totuşi, nu am auzit niciodată vorbindu-se despre vreo opoziţie din interiorul partidului sau despre vreo răfuială cu ea. În mod evident, aceasta cădea în principal în competenţa lui Stalin şi a poliţiei secrete; şi cum înşişi conducătorii sovietici erau oameni, ei dădeau uşor uitării conştiinţa, cu atît mai uşor cu cît revenirea la ea era periculoasă pentru destinul propriu. Voi aminti numai ceea ce mi s-a părut mai semnificativ din această trecere neobservată de la o temă la alta în cursul cinei.
Amintind de legăturile mai vechi ale slavilor de sud cu Rusia, eu am spus că ţarii ruşi nu au înţeles năzuinţele slavilor de sud; gîndul lor era la o extindere imperialistă, iar al nostru la eliberare. Stalin a fost de acord, însă în alt mod: Da, ţarii ruşi nu aveau orizont. Stalin se interesa de Iugoslavia într-un mod diferit de ceilalţi conducători sovietici. Pe el nu-l interesau victimele şi distrugerile, ci ce fel de raporturi interne s-au creat şi care este forţa reală a mişcării de rezistenţă. Dar şi aceste date el nu le obţinea prin întrebări, ci le aduna în timpul discuţiilor. La un moment dat s-a interesat şi de Albania: De fapt, ce se întîmpla acolo? Ce fel de popor sînt ei? I-am explicat: În Albania se petrece, într-o măsură mai mare sau mai mică, la fel ca în Iugoslavia. Albanezii sînt cea mai veche populaţie a Balcanilor, mai veche decît slavii, chiar şi decît vechii greci. Dar de unde provin la ei numele de locuri slave? a întrebat Stalin. Oare n-au ei, totuşi, nişte legături cu slavii?
Am explicat şi asta: În vechime, văile erau locuite de slavi, de aici provin numele de locuri slave, iar mai tîrziu, pe vremea turcilor, albanezii i-au alungat din acele locuri. Stalin a făcut cu ochiul glumeţ: Eu am sperat că albanezii sînt măcar puţin slavi. Povestindu-i despre modul de a purta războiul şi despre cruzimea lui în Iugoslavia, am subliniat faptul că pe nemţi nu-i luăm prizonieri, căci şi ei îi omoară pe toţi prizonierii noştri. Stalin a intervenit rîzînd: Unul dintr-ai noştri conducea un grup mai mare de nemţi şi pe drum i-a omorît pe toţi, cu excepţia unuia singur. Cînd a ajuns la locul de destinaţie, e întrebat: Dar unde îţi sînt ceilalţi? Execut, zice, ordinul comandantului suprem ca "să-i omorîm pe toţi pînă la unul", aşa că unul v-am şi adus. În cursul discuţiei a observat în legătură cu nemţii: Sînt un popor ciudat, ca oile. Îmi amintesc din copilărie că încotro porneşte berbecele pornesc după el şi toate oile. Îmi amintesc şi cînd, înainte de revoluţie, am fost în Germania: un grup de social-democraţi a întîrziat la congres, deoarece a aşteptat ca biletele de tren să fie vizate sau aşa ceva. Unde s-ar fi putut întîmpla în Rusia una ca asta? Cineva a zis bine: În Germania nu se poate face revoluţie din cauză că ar trebui să se calce pe iarbă. Mi-a cerut să-i spun cuvintele sîrbeşti pentru diverse obiecte. A ieşit de bună seamă la iveală o mare asemănare între sîrbă şi rusă. Zău, exclamă Stalin, nu mai încape vorbă: un singur popor.
S-au spus şi anecdote, şi lui Stalin i-a plăcut în mod deosebit una pe care am spus-o eu: Stau de vorbă turcul şi munte-negreanul într-unul din rarele momente de pace. Se interesează turcul din ce cauză muntenegrenii pornesc mereu războaie. Pentru jaf, răspunde muntenegreanul; sîntem săraci şi nădăjduim să jefuim ceva. Dar voi de ce vă războiţi? Pentru onoare şi glorie, răspunde turcul. La aceasta, muntenegreanul conchide: Fie-care luptă pentru ce-i lipseşte. Stalin a comentat, rîzînd în hohote: Adînc, zău: fiecare luptă pentru ce-i lipseşte! Rîde şi Molotov, dar cu zgîrcenie şi pe înfundate; într-adevăr, el nu avea simţul umorului, nici să-l practice, nici să-l înţeleagă. Inte-resîndu-se cu care dintre conducători m-am întîlnit la Moscova, Stalin, cînd i-am amintit pe Dimitrov şi Manuilski, a observat: Dimitrov este un om mai inteligent decît Manuilski, mult mai inteligent.
Cu acest prilej, a amintit şi de abadonarea Cominternului: Ei, occidentalii, sînt atît de josnici, că nu ne-au şoptit o vorbuliţă despre asta. Iar noi sîntem atît de încăpăţînaţi: dacă ne-ar fi şoptit, nu l-am fi abandonat nici pînă acum! Situaţia cu Cominternul devenea tot mai anormală. Eu şi Viaceslav Mihailovici ne stoarcem creierii, iar Cominternul o ţine pe a sa: neînţelegeri tot mai mari. Cu Dimitrov se colaborează uşor, cu ceilalţi mai greu. Dar lucrul cel mai important este că însăşi existenţa unui for general comunist, în condiţiile în care partidele comuniste trebuie să găsească un limbaj naţional şi să lupte în condiţiile ţărilor lor, constituie o anomalie, ceva nefiresc.
În cursul cinei au sosit şi două depeşe. Stalin mi le-a întins pentru lectură şi pe una, şi pe cealaltă. Într-una se afla conţinutul convorbirii lui Subasici la State Departament. Poziţia lui Subasici era că noi, iugoslavii, nu putem fi împotriva Uniunii Sovietice şi nici să ducem o politică antirusească, deoarece la noi tradiţiile slave şi filoruse sînt foarte puternice. În legătură cu aceasta, Stalin a observat: Subasici a spus asta ca să-i sperie pe americani! Dar din ce cauză îi sperie? Da, îi sperie. Însă de ce, de ce? Apoi a adăugat, observînd, poate, uimirea de pe faţa mea: Ei ne fură depeşele, însă şi noi pe ale lor.
Cealaltă depeşă era de la Churchill, care anunţa că a doua zi va începe debarcarea în Franţa. Stalin a început să ironizeze conţinutul depeşei: Da, va fi desant dacă nu va fi ceaţă. De fiecare dată pînă acum a fost ceva care să-i împiedice; mă îndoiesc că nu va fi şi mîine. Ar putea da de nemţi! Şi ce dacă dau de nemţi! Desant poate că nici nu va fi, ci, ca de fiecare dată pînă acum, promisiuni.
Molotov, bolborosind ca de obicei, a început să-l încredinţeze: Nu, de data asta într-adevăr o să fie.
Eu n-am avut impresia că Stalin se îndoieşte în mod serios de debarcarea aliaţilor, ci că ţelul său era s-o ironizeze, mai cu seamă cauzele amînărilor anterioare. Cînd mă gîndesc astăzi la seara aceea, mi se pare că aş putea conchide că Stalin îi speria în mod intenţionat pe conducătorii iugoslavi pentru a le împuţina contactele cu occidentul şi, în acelaşi timp, căuta să subordoneze politica lor intereselor proprii şi raporturilor proprii cu statele apusene, în primul rînd cu Marea Britanie. Şi după idei, după metode, după experienţa proprie şi după moştenirea istorică, el considera că e sigur doar ceea ce ţine în palmă şi că oricine este împotriva controlului său poliţienesc este un adversar potenţial al său. Din cauza condiţiilor de război, revoluţia iugoslavă scăpase oricărui control din partea sa, iar puterea care se dezvolta din ea devenea prea conştientă de posibilităţile sale pentru ca el să-i poată comanda pur şi simplu. El era conştient de aceasta şi, pur şi simplu, făcea ce putea; folosind prejudecăţile anticapitaliste ale conducătorilor iugoslavi, el căuta să-şi apropie aceşti conducători, iar politica lor s-o subordoneze politicii sale.
Lumea în care trăiau conducătorii sovietici - şi aceasta era lumea mea - căpăta cu încetul pentru mine şi un aspect nou: o luptă crîncenă pe toate planurile. Totul se dezvelea şi se reducea la răfuieli, care îşi schimbau doar forma şi în urma cărora supravieţuiesc doar cei mai puternici şi mai descurcăreţi. Şi pînă atunci plin de admiraţie faţă de conducătorii sovietici, pe mine mă cuprindea un entuziasm ameţitor faţă de conştiinţa şi voinţa inepuizabilă care nu-i părăseau nici o clipă.
Aceasta era o lume în care nu exista posibilitatea unei alte opţiuni în afară de victorie şi de moarte. Acesta era Stalin, constructorul unui nou sistem social. Luîndu-mi rămas bun, l-am întrebat încă o dată pe Stalin dacă are observaţii la adresa activităţii partidului iugoslav. El a răspuns: "Nu, n-am. Voi înşivă ştiţi cel mai bine ce e de făcut". Eu, după sosirea pe Vis, i-am transmis şi asta lui Tito şi celorlalţi conducători din Comitetul Central. Şi am exprimat şi concluziile călătoriei mele la Moscova: Comiternul, într-adevăr, nu mai există, iar noi, comuniştii iugoslavi, trebuie să ne descurcăm singuri; în primul rînd, trebuie să ne bazăm pe forţele proprii.
La plecare, Stalin mi-a înmînat pentru Tito o sabie, cadou din partea Sovietului Suprem. Acestui dar înalt şi minunat, înapoindu-mă prin Cairo, i-am adăugat şi unul modest din partea mea: un şah de fildeş. Nu cred că în aceasta se afla ceva simbolic. Însă, astăzi, mi se pare că în mine exista atunci, înăbuşită, şi o altfel de lume decît cea a lui Stalin. Din brădişul din jurul vilei lui Stalin se retrăgea întunericul şi apăreau zorile. Stalin şi Molotov îmi strîng mîna la plecare, obosiţi de încă o noapte nedormită. Automobilul mă duce în zori într-o Moscovă încă netrezită, spălată de albăstreala şi de roua de iunie. Îmi reapare sentimentul pe care l-am avut călcînd pe pămîntul rusesc: Totuşi lumea nu este atît de mare dacă o priveşti din această ţară. Şi poate că nici de necucerit, cu Stalin, cu ideile care păreau că au descoperit în mod definitiv pentru om adevărul despre societate şi despre el însuşi. Era un vis frumos în realitatea războiului. Nici nu mi-a trecut prin minte să stabilesc care dintre ele era mai real, aşa cum astăzi n-aş putea stabili ale cărei promisiuni s-au adeverit mai puţin.
Oamenii trăiesc în visuri şi în realităţi.
Citeste mai mult...

Stalin si al treilea razboi mondial

Soldatii-maimuta ai lui Stalin

In istoria stiintei au existat numeroase experimente ciudate, unele parand mai curand apanajul stabilimentelor psihiatrice, desi au fost puse la punct de cele mai stralucitoare creiere ale omenirii. Printre acestea si crearea de razboinici perfecti, total devotati liderilor lor si capabili sa lupte in orice conditii, fara sa resimta oboseala, foamea sau frigul. Acest obiectiv a fost urmarit mai ales de regimurile tiranice, dornice sa-si asigure astfel armate disciplinate. Putini cunosc faptul ca insusi Stalin a intentionat sa realizeze o armata de mutanti, jumatate om, jumatate maimuta. Cum ar fi aratat Cel de-al Doilea Razboi Mondial daca planul sau ar fi dat roade?

Justitia ucraineana il declara pe Stalin vinovat de genocid, pentru marea foamete din 1932-1933

Stalin, modelul lui Putin

Lupta pentru Putere, după moartea lui Stalin




Declinul Americii în anii ‘70 a părut încă şi mai precipitat în contrast cu aparenta soliditate şi încredere în sine a regimului sovietic. În 1971, Rusia sovietică a depăşit America în ce priveşte numărul de rachete nucleare maritime sau terestre.
În acelaşi an, Gromîko se lăuda că, în întreaga lume, "nici o problemă cît de cît însemnată (...) nu se putea decide fără Uniunea Sovietică sau în opoziţie cu ea". El însuşi era un simbol atît al stabilităţii interne, cît şi al consecvenţei externe a politicii sovietice, căci fusese ministru adjunct de Externe încă din 1946 şi, din 1957, ministru de Externe, funcţie pe care avea s-o îndeplinească pînă aproape de mijlocul anilor ‘80.
Nu că istoria internă a Rusiei poststaliniste ar fi fost lipsită de evenimente. Beria, ultimul şef al poliţiei secrete a lui Stalin, nu a supravieţuit prea mult stăpînului său: ştia prea multe despre toţi cei din conducere. Colegii lui au redactat un act de acuzare a cărui citire, după spusele fiicei lui Stalin, Svetlana, a durat trei ore, şi din care jumătate era dedicată mascaradelor lui sexuale - rezumate de poetul Evtuşenko în memoriile sale: "Am văzut faţa de vultur a lui Beria, pe jumătate ascunsă de un fular, lipită de geamul limuzinei lui, pe cînd trecea încet pe lîngă trotuar, căutînd o femeie pentru noaptea aceea". Beria a fost arestat la 26 iunie 1953 şi, oficial, împuşcat în decembrie, după proces. Dar Hruşciov, secretarul partidului, i-a spus unui comunist italian în 1956 că de fapt a fost asasinat în momentul arestării: pe cînd încerca să scoată pistolul, a fost ţinut de Malenkov, Mikoian, mareşalul Konev şi mareşalul Moşkalenko şi strangulat (o altă versiune a lui Hruşciov spunea că a fost împuşcat). În 1955 Hruşciov l-a înlăturat pe Malenkov ca lider al oligarhiei poststaliniste. Doi ani mai tîrziu şi-a confirmat puterea scoţînd din funcţii "Grupul Antipartid" al vechilor stalinişti, precum Molotov şi Kaganovici, care făcuseră front comun cu Malenkov şi cu succesorul şi premierul acestuia, Bulganin. După spusele lui Hruşciov însuşi, ei aveau o majoritate împotriva lui în Prezidiu, dar cu ajutorul Mareşalului Jukov el i-a adus cu avionul la Moscova pe aliaţii săi din Comitetul Central şi a făcut ca decizia să fie inversată. Patru luni mai tîrziu s-a întors împotriva lui Jukov, pe care l-a acuzat că nutreşte "aspiraţii bonapartiste" şi că "violează normele leniniste". În sfîrşit, în 1958, l-a demis pe Bulganin şi i-a preluat funcţia. După aceea a deţinut puterea supremă vreme de 6 ani.
Nu a avut loc însă nici o "destalinizare". Termenul nu a fost folosit niciodată în interiorul Rusiei sovietice. Singurul lucru pe care îl implicau schimbările poststaliniste şi "Discursul secret" al lui Hruşciov la al XX-lea congres al Partidului, din 1956, era sfîrşitul terorismului în massă împotriva membrilor de partid, adică a celor din cadrul sistemului de conducere. Structura totalitară a statului leninist, acordînd partidului - respectiv unei elite restrînse, care îl controla - un monopol absolut al puterii, rămînea neştirbită, susţinută ca şi înainte de poliţia secretă şi de armată, ea însăşi controlată de o structură internă de ofiţeri ai partidului. Plinta autocratică rezista; şi în orice moment, un om neînduplecat putea edifica pe ea o suprastructură de teroare în massă. Hruşciov se comporta în multe privinţe ca un autocrat, şi trebuia să fie înlăturat ca atare. Colegii săi îi detestau aventurismul. Au ajuns să vadă în el o influenţă deranjantă. A încercat să introducă mai multă democraţie în interiorul partidului, o noţiune neleninistă. Conceptul lui de "stat al întregului popor", implicînd sfîrşitul unui monopol al puterii partidului, era profund antileninist. În unele privinţe Hruşciov, spre deosebire de Lenin, era marxist: adică el credea că comunismul era realizabil. La cel de-al XXII-lea Congres al Partidului, din 1961, el şi-a expus ca program depăşirea nivelului de trai american în anii ‘60, începutul comunismului (locuinţe fără chirie, transport public gratuit etc.) în anii ‘70 şi încheierea sa în anii ‘80. Ar putea fi descris ca încă un optimist care s-a prăbuşit sub greutatea iluziilor anilor ‘60. Criticii săi din Prezidiu considerau că astfel de promisiuni, care nu era de conceput că ar putea fi îndeplinite, nu aveau să producă decît dezamăgire şi furie, precum aventura sa cu rachetele cubaneze din 1962 şi planul "terenurilor virgine" din 1954, acela de a cultiva 100 de milioane de acri de pămînt nedesţelenit din Asia Centrală sovietică şi din Siberia, care, în iunie 1960, a produs cele mai mari furtuni de praf din istorie. Pe cînd se afla în vacanţă în Crimeea, în octombrie 1964, Prezidiul a votat scoaterea sa din funcţie şi decizia lui a fost confirmată de Comitetul Central a doua zi. Complotul a fost urzit de către principalul teorectician ultraleninist al partidului, Mihail Suslov, şi pus în practică de şeful KGB, Aleksandr Şelepin, care l-a aşteptat la aeroport pe Hruşciov, cînd acesta a fost adus la Moscova, sub pază grea, de către poliţie. Scopul şi maniera loviturii au confirmat legătura organică dintre "normele leniniste" şi conceptul de poliţie secretă. Citeste mai mult...

(VIDEO) Un film zguduitor – The Soviet Story (Povestea Sovietelor)
http://stelapopa.unimedia.md/2009/10/28/video-un-film-zguduitor-the-soviet-story/
Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. “The Soviet Story”, în regia lui Edvins Snore, este „povestea sovietelor” – povestea masacrelor politice puse la cale în numele unor utopii dictatoriale criminale: comunismul şi nazismul.

Povestea unor experimente sociale diabolice, cu milioane şi milioane de victime nevinovate aruncate în gropi comune, care n-au avut nici măcar dreptul la memorie. Orice rezistenţă era pedepsită. Filmul începe cu genocidul înfometării din Ucraina (din cadrul URSS), ordonat de Stalin: a exterminat 7 milioane de oameni numai în iarna anilor 1932-1933 – şi n-a protestat nimeni din Occident, deşi se cunoştea situaţia.

Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. Marx vorbea de „holocaustul revoluţionar”, el e creatorul genocidului politic, el a scris primul despre necesitatea exterminării rasiale, subliniază filmul. Lenin i-a desăvârşit opera. Hitler a învăţat multe de la marxism, nazismul era naţional-socialist (comunismul era internaţional-socialist). Uciderea în masă era justificată nu numai ca o necesitate ideologică scelerată, ci şi ca o „selecţie naturală” (paraziţii din societate, care nu produceau, trebuiau lichidaţi; până şi dramaturgul George Bernard Shaw, premiat Nobel, a fost un susţinător al acestor epurări). În URSS sunt exterminaţi „duşmanii de clasă”, nu contează rasa (cum conta la nazişti). A fost introdusă în 1935 tehnologia asasinatului şi a execuţiei în închisori, a gropilor comune (Stalin avea plan, care era suplimentat, „să fie împuşcaţi 17.000 de duşmani de clasă azi”). Între 1937 şi 1941 au fost ucişi 11 milioane de oameni. Hitler era un admirator al holocaustului lui Stalin. El a pus la punct Noua Ordine Mondială, făcută să distrugă veche ordine din Europa. “The Soviet Story” ne aminteşte că se semnează Pactul secret dintre dictatorii Hitler şi Stalin în 1939 de împărţire a Europei („Pact pecetluit cu sânge”), el a provocat şi a întreţinut al doilea război mondial şi apoi „războiul rece” postbelic. Despotismul comunist e egal totalitarismului nazist. Sovietele şi SS colaborau, NKVD (poliţia secretă sovietică, viitor KGB) instruia GESTAPO pe seama torturii, naziştii au preluat de la sovietici lagărele de concentrare. Acum apar arhitecţii holocaustului evreilor, cu exterminarea în camerele de gazare (Stalin era un antisemit convins, atrăgea atenţia un om de al lui exilat, Troţki, că Stalin şi Hitler erau la fel). Tovarăşii erau uniţi de crimele politice. La Katin rezerviştii polonezi (ofiţeri, prizonieri de război) au fost împuşcaţi în masă în ceafă în 1940 de NKVD, 20.000 de oameni neînarmaţi: „a fost un asasinat industrial”. Masacrele au Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. continuat, spune filmul. Deportările în cadrul URSS (în Siberia, în principal) s-au asemănat deportărilor în vagoane de vite şi lagărelor de concentrare naziste, KGB a făcut experimente înfricoşătoare pe oameni, transformaţi în cobai. Nimeni nu a pedepsit crimele de război, nici crimele politice postbelice ale URSS, cu zeci de milioanele de victime, Europa civilizată tace şi azi, fiindcă Europa depinde de gazul şi petrolul rusesc. Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Un film zguduitor.

Interviurile cu foşti ofiţeri de informaţii evidenţiază detalii şocante. “The Soviet Story” s-a filmat în mai mult de doi ani în Rusia, Ucraina, Letonia, Germania, Franţa, Regatul Unit, Belgia, iar materialele pentru documentar au fost adunate de regizor timp de mai bine de zece ani.