Stalin[v=]

Rezumarea primului mesaj :

JOSEPH  VISSARIONOVICH  STALIN-
7]Evreii sînt spioni buni. 
6]Educaţia este o armă ale cărei efecte depind de cine o ţine în mâini şi spre cine este ţintită.
5]Recunoştinţa e boala câinilor.
4]Moartea e solutia tuturor problemelor. Fara oameni – fara probleme.
3]Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezinta doar o statistica.
2]Ideile sint mai puternice decit pustile - daca nu ii lasam pe dusmanii nostri sa aiba pusti, de ce ii lasam sa aiba idei?
1]Nu conteaza cine si ce voteaza. Conteaza doar cine numara voturile.

Mecanismul Terorii: Stalin şi anturajul său
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/art14-alexandru.html

Stalin a angajat un asasin pentru a-l ucide pe vechiul său rival politic, Kirov




Deşi Iosif Stalin nu a fost niciodată implicat personal în actul
crimei, a fost totuşi răspunzător de moartea a milioane de ruşi
nevinovaţi. Aceşti oameni erau executaţi, munceau până mureau în
gulagurile anilor 1930 sau mureau pur şi simplu de inaniţie din cauza
politicilor economice...

Amanta lui Stalin (1)



Despre Stalin se ştie tot, sau aproape tot.
Crimele, ororile, dezastrele comise se răspîndesc în lume în şuvoaie
interminabile de informaţii şi lumea nu mai conteneşte să le absoarbă
şi să ia aminte. În torentul demascărilor îşi face loc din cînd în cînd
şi cîte o veste mai domestică, aproape frumoasă, umanizantă, în orice
caz. Şi cititorul se bucură nu atît pentru "tătuca", despre care poate
nici nu-i pasă pe cît s-ar crede, cît pentru specia umană în general.
Aşadar, Stalin a iubit. Stalin a luptat cu bărbăţie pentru dragostea
lui, dar şi cu oleacă de stalinism atunci cînd rezistenţa favoritei
începuse să-l irite... Cine a fost (să-i zicem) "fericita"?
O
femeie mai tînără cu 27 de ani decît Iosif Visarionovici (care avea pe
atunci frumoasa vîrstă de 54 de ani), de meserie balerină şi cîntăreaţă
la Opera de Stat din Moscova. O femeie aproape frumoasă (mama evreică,
tatăl gruzin) şi, în orice caz, talentată. Bîrfită mult în înaltele
cercuri politice din Moscova, s-a putut afla că i-a fost cam greu să se
decidă dintru început pentru amorul subit al lui Stalin, pentru că ai
tocmai se afla în copleşitoarea (şi prin costisitoare cadouri) atenţie
atît a lui Gheorghi Malenkov (care, după moartea lui "batiuşka", avea
să devină prim-ministru), cît şi a mareşalului Tuhacevski (ulterior
condamnat la moarte şi executat în timpul "epurării" cadrelor
militare). Dar cînd Stalin insistă, cînd te invită la toate recepţiile
de gală ce au loc la Kremlin în onoarea diverşilor oaspeţi diplomatici
străini, oricîte socoteli ţi-ai face sau oricîte scrupule te-ar bîntui,
chiar cînd eşti Vera Davidova, cedezi.
Ce i-a plăcut Verei cel mai
mult a fost avertismentul pe care Iosif al ei i l-a făcut la vremea
primei întîlniri: "Un gruzin, dacă este respins de o femeie, este în
stare chiar să şi omoare; întreabă-l pe tatăl tău, care e tot din
Gruzia, dacă nu e adevărat". Ah, Orient, Orient pasional şi sîngeros,
ce bine a fost el priceput de Verocica venită cu amîndoi părinţii de
acolo! Aşa că legătura s-a făcut strîns. Vera Davidova a primit îndată
un apartament elegant aproape de Kremlin, spre a răspunde grabnic la
"cheful" stăpînului. Povesteşte memorialista că numai acolo, la Kremlin
adică, aveau loc întîlnirile din timpul cărora ea a reţinut, tot pentru
posteritate, o remarcă a iubitului, demnă de o prim-solistă a Operei de
Stat: "Tu eşti singura femeie adevărată din viaţa mea, toate celelalte
- consemnează Vera Davidova - nu-s decît nişte vaci de la care beau
cîteodată cîte un pahar cu lapte, nimic mai mult". Aşa, deci. Aştrii au
vrut ca în 5 rînduri Stalin să fie ameninţat cu un moştenitor, dar
"unică" sau "inegalabilă", sau cum o fi fost Vera, Stalin nu a dorit să
aibă un copil de la această femeie şi nu l-a avut. Poate că Verei i-ar
fi plăcut să iasă puţin în lume şi singură, să se mărite poate, să-şi
regăsească vechile prietenii (tiranul-amant, tot tiran rămîne şi, vorba
înţeleptului: "acolo unde bărbaţii sînt tirani, femeile sînt curve").
Nu putea să facă nici o mişcare pentru că era tot timpul urmărită de
agenţi. Cumplită viaţă! Să fii favorita numărul unu, să otrăveşti
inimile invidioaselor şi ale invidioşilor din protipendadă, de la Operă
şi Balet, dar să nu poţi face un pas în libertate! În timpul
întîlnirilor de la Kremlin, Vera memora şi fapte, întîmplări
extra-amoroase.

Stalin şi iubirea sa secretă, “Cocheta” La 19 iulie 1911, cu 6 ani înaintea revoluţiei bolşevice de la 1917, Stalin a sosit în oraşul rusesc Vologda, unde i s-a permis să locuiască după anii de exil. De altfel, în vremea aceea, Vologda era supranumită “Siberia moscovită”, din cauza numeroşilor ei deţinuţi politici....

Petru CLEJ: Stalin - emulul lui Hitler în relaţia cu evreii
“Evreii au adus comunismul” – această forumlare poate fi auzită în
fiecare zi sau citită pe internet, în felurite forme, de la invocarea
(reală sau imaginară) a originii unor foşti lideri comunişti până la
citate elucubrante din diferiţi “gânditori” antisemiţi, în frunte cu
Adolf Hitler.


Ba
mai mult, recent, unul dintre colaboratorii de bază ai revistei ACUM
insistă să publicăm un articol despre Ana Pauker, chipurile ca să
contracarăm nu ştiu ce afirmaţii făcute pe pagina Amazon.com (!!!) şi
care ar putea genera antisemitism.
Se ştie bine ce înseamnă numele
Anei Pauker – pentru mulţi, şi nu neapărat antisemiţi, persoana care ar
fi introdus comunismul în România. N-am de gând să vorbesc despre acest
subiect, despre care s-a ocupat cu competenţă politologul Vladimir
Tismăneanu în cartea sa “Stalinism pentru eternitate”.
În schimb am
să mă refer la Stalin (el este cel care a introdus comunismul în
România, iar Ana Pauker, ca şi ceilalţi lideri comunişti ai vremii,
printre care Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu – români neaoşi – era
doar o unealtă docilă a “părintelui popoarelor”) .
Este vorba de
trei cărţi: “Ultima crimă a lui Stalin”, de Jonathan Brent şi Vladimir
P. Naumov, “Pogromul secret al lui Stalin – inchiziţia postbelică a
Comitetului Anti-fascist Evreiesc”, de Joshua Rubenstein şi Vladimir P.
Naumov şi ”Stalin împotriva evreilor”, de Arkadii Vaksberg.
Prima se
referă la persecuţia unor medici, dintre care unii evrei, acuzaţi de
conspiraţie împotriva liderului de la Kremlin (“ucigaşii în halate
albe”), cea de-a doua despre procesul membrilor conducerii Comitetului
Anti-fascist Evreesc”, iar cea de-a
treia înmănunchează pe lângă cele două evenimente şi alte aspecte ale
antisemitismului de stat în fosta URSS din perioada târzie a lui Stalin.
Autorii
sunt cercetători occidentali – Jonathan Brent şi Joshua Rubenstein sau
ruşi – istoricul Vladimir P. Naumov este secretar executiv al Comisiei
Prezidenţiale privind Reabilitarea Persoanelor Reprimate, iar Arkadi
Vaksberg este jurist şi scriitor, autor a numeroase cărţi despre
caracterul criminal al regimului sovietic. Între cărţile sale se numără
o biografie a vestitului procuror general din procesele staliniste ale
anilor ’37 – ‘ 38, Andrei Vîşinski, iar cea mai recentă “Laboratorul de
otrăviri” este o istorie a asasinatelor politice din Rusia prin
otrăvire la la Lenin la Putin.
Toate cele trei cărţi demontează, cu
argumente bazate pe documente apărute din arhivele poliţiei secrete
după 1991, mitul că evreii ar fi fost în vreun fel favorizaţi de
regimul bolşevic instaurat în 1917. Mai mult, este acreditată ideea că,
mai ales după 1937 şi mai ales din perioada celui de-al doilea război
mondial a existat o politică cvasi-oficială antisemită la nivelului
statului sovietic.
Arkadii Vaksberg avansează chiar ideea că Stalin
însuşi ar fi fost antisemit dintotdeauna şi că primele semne le-a
arătat chiar în pamfletul său din 1913 “Marxismul şi chestiunea
naţională” în care scria că evreii nu constituie o naţiune.
“Evreii
nu au un strat stabil conectat la pământul care uneşte în mod natural o
naţiune, nu doar în chip de cadru, ci şi în calitate de piaţă
‘naţională’. Din 5 – 6 milioane de evrei ruşi, doar 3-4 procente sunt
legaţi într-un fel sau altul de agricultură… Evreii servesc, în mod
esenţial, ‘alte’ naţiuni ... ca industriaşi şi comercianţi... fiind în
mod natural partenerii naţiunilor ‘străine’ ” scria acum aproape 100 de
ani “genialul” gânditor marxist-leninist, într-un pasaj pe care Adolf
Hitler l-ar fi aprobat fără rezerve.



Revenind
la cele două evenimente majore care au marcat perioada târzie a lui
Stalin – procesul Comitetului Anti-fascist Evreesc şi “complotul
medicilor”, cărţile citate sunt pline de documente care scot în
evidenţă caracterul deliberat al acestor acţiuni antisemite şi
iniţiativa personală a lui Stalin în declanşarea şi finalizarea lor.
În
fapt, cea de-a doua carte menţionată include transcrierea integrală a
desfăşurării procesului celor 15 membri ai Comitetului Anti-fascist
Evreesc şi condamnarea lor de către Curtea Supremă a URSS, secţia
militară. Dintre inculpaţi, 13 (între care două femei) au fost
condamnaţi la moarte şi executaţi, Lina Ştern a fost condamnată la
cinci ani de lagăr de muncă, iar David Bergelson a murit în detenţie
înainte de sfârşitul procesului. Sentinţa a fost executată în iulie
1952.
Inculpaţii, în frunte cu fostul ministru adjunct de externe,
Solomon Lozovski, erau acuzaţi de spionaj în favoarea americanilor,
deoarece începând cu 1942 – data înfiinţării Comitetului – ar fi
transmis informaţii secrete în afara URSS. Comitetul evreesc era unul
dintre cele cinci comitete antifasciste – pe lângă cel slav, de femei,
de tineret şi al oamenilor de ştiinţă – care fuseseră înfiinţate pentru
a face apel la solidaritatea internaţională cu URSS aflată în război cu
Germania nazistă, care ocupa la acel moment o bună parte a teritoriului
sovietic.
Comitetul Anti-fascist Evreesc şi-a adus o importantă
contribuţie, nu numai prin propaganda favorabilă pentru URSS prin
articolele trimise în străinătate, dar şi prin colectarea de sume
importante de bani, mai ales de la evreii din Statele Unite, pentru
efortul de război sovietic.
După război însă, când acest organism
şi-a pierdut utilitatea şi era pe cale să devină un fel de for
reprezentativ al evreilor din URSS, Stalin s-a decis să se răfuiască cu
membrii săi de frunte, acuzându-i de acțiuni care fuseseră în fapt
aprobate de NKVD (poliţia politică) sub egida căruia funcţionase. Ideea
înfiinţării unei republici evreeşti în Crimeea, discutată cu aprobarea
unor lideri de frunte, precum ministrul de externe, Viaceslav Moltov, a
devenit unul dintre principalele capete de acuzare la proces.
Unul
dintre momentele cheie ale persecuţiei evreilor a fost asasinarea în
ianuarie 1948 a preşedintelui Comitetului Anti-fascist Evreesc, actorul
şi regizorul Solomon Mihoels, director al Teatrului Evreesc din
Moscova, probabil cel mai marcant lider evreu din URSS la acea dată.
Asasinatul, ordonat în secret de Stalin, a fost camuflat sub forma unui
accident de maşină la Minsk, ba chiar Mihoels a avut parte de funeralii
naţionale.
La începutul lui 1949 a debutat un val de arestări de
personalităţi marcante evreeşti, iar în 1952 procesul s-a accelerat
când au fost arestaţi mulţi doctori, printre care destui evrei, acuzaţi
de complot împotriva conducerii de partid şi de stat. A fost scos din
arhivă un denunţ din 1948 a unei agente NKVD/MGB/KGB, doctoriţa Iulia
Timaşuk, care “dezvăluia” tratamentul intenţionat greşit la care fusese
supus Andrei Jdanov (care avea să decedeze în acelaşi an) - ideologul
şef al lui Stalin.

Liderul
de la Kremlin, devenit din ce în ce mai suspicios spre sfârşitul vieţii
şi ca urmare a deteriorării accentuate a stării sale de sănătate de pe
urma unor atacuri vasculare cerebrale, a ordonat un proces al medicilor
“ucigaşi”. Numai că acest proces n-a mai avut loc niciodată datorită
morţii lui Stalin la 5 martie 1953.
Arkadi Vaksberg scrie că urma ca
o scrisoare semnată de personalităţi evreeşti să fie publicată în
cotidianul de partid Pravda, în care se cerea “protejarea populaţiei
evreeşti” de furia “justificată a maselor” – urmau să se declanşeze
pogromuri “spontane” în urma procesului “ucigaşilor în halate albe”.
Există
dovezi documentare cu privire la pregătirea unor mijloace de transport
pe calea ferată şi a unor lagăre în extremul Orient unde urmau să fie
deportaţi TOŢI evreii din URSS. Stalin ajunsese la sfârşitul vieţii la
aceeaşi concluzie ca Hitler. Există însă şi dovezi că unele
personalităţi evreeşti între care Lazăr Kaganovici – ultimul evreu din
anturajul lui Stalin - şi scriitorul (altfel docil) Ilia Ehrenburg au
refuzat să semneze scrisoarea. La 1 martie 1953 Stalin a făcut un atac
vascular cerebral şi a intrat în comă, iar după moartea sa, cu o
rapiditate uluitoare, măsurile pe care le dispusese împotriva evreilor
au fost contramandate, iar executanţii lor pedepsiţi, adesea cu moartea.
Aceasa
nu a însemnat şi sfârşitul antisemitismului oficial din URSS, care a
continuat şi de fapt continuă Şi în Rusia de azi, sub alte forme.
“Sionismul” a rămas o acuzaţie gravă şi până în 1989 evreii nu au avut
dreptul să emigreze în Israel (cu foarte puţine excepţii), iar în
perioada dezgheţului hruşciovist destui evrei au fost executaţi pentru
presupuse delicte economice.
Ar fi multe de adăugat, dar lipsa de
spaţiu mă împiedică să o fac. Vă recomand însă cu căldură lectura
acestor trei cărţi, care spulberă, zic eu definitiv, miturile legate de
evrei şi comunism în URSS.

Nepotul lui Stalin vrea să spele imaginea fostului dictator

Dan CIACHIR – Moartea lui Stalin, bucuria românilor

Centrul şcolar „Gheorghe Gheorghiu-Dej“

În opinia lui Dobrincu, guvernanţii României postdecembriste nu s-au
debarasat de astfel de practici: „Din păcate, acest fenomen
îngrijorător a continuat şi după 1990. Mai multe localităţi vechi au
primit numele unor personalităţi născute în comunităţile respective.

De exemplu, în judeţul Botoşani, localitatea Liveni a fost redenumită
George Enescu. Nimeni nu contestă importanţa lui Enescu, dar asemenea
decizii trebuie luate cu grijă, pentru a nu dispărea vechile denumiri
„pitoreşti”, spune istoricul.

În primii ani după Revoluţie, mai multe străzi din România au primit
numele mareşalului Ion Antonescu, considerat de mulţi erou. După
apariţia Ordonanţei Guvernamentale 317 din 2002, s-au declanşat
adevărate scandaluri din cauză că administraţiile locale au fost
obligate să şteargă numele lui Antonescu din peisajul urban. Ordonanţa
a fost primul act ce a sancţionat în România cultul persoanelor
vinovate de infracţiuni împotriva păcii şi omenirii.

Unul dintre scandalurile izbucnite din cauza străzilor Antonescu a avut
loc la Oradea, unde a fost botezată astfel o arteră pe care se afla şi
o sinagogă. Reacţiile societăţii civile şi cele din străinătate i-au
făcut pe edili să revină la denumirea anterioară, Calea Aradului.

Din „Scînteia“, 22 iulie 1989

Şcoala românească

Oficiosul continuă seria de articole intitulată pompos „Măreţe
împliniri revoluţionare în «Epoca Nicolae Ceauşescu»”. După agricultura
şi industria socialistă, a venit rândul şcolii româneşti să fie
elogiată, „şcoală pentru toţi tinerii României”. Spicuim din articolul
de o pagină: „Din actuala zestre a învăţământului, 75 la sută s-a
realizat în anii socialismului”, „În anul şcolar 1988-1989 au fost
cuprinşi în învăţămînt 5,7 milioane de copii şi tineri – 25 la sută din
populaţia ţării”.

Fruntaşi la recoltat

Nici telegramele adresate tovarăşului Nicolae Ceauşescu de către
„oamenii muncii de pe ogoare”, la finalul campaniei de recoltare, nu
lipsesc din „Scînteia”. Un tabel aflat în pagina 5 inventariază,
astfel, unităţile agricole care au raportat producţii mari de grâu,
mazăre şi rapiţă la hectar. La mazăre, de pildă, Întreprinderea
Agricolă de Stat Ograda, din judeţul Ialomiţa, raportase obţinerea a
4.640 de kilograme la hectar.

Rezultate ale bucureştenilor

„106 unităţi economice au îndeplinit planul la producţia-marfă pe 7
luni din acest an”, scrie oficiosul, în ediţia sa din 22 iulie 1989. E
vorba de oamenii muncii din Capitală care au acţionat „cu abnegaţie şi
dăruire pentru transpunerea în practică a orientărilor şi sarcinilor
formulate de secretarul general al partidului”. „Scînteia” ne anunţă,
astfel, că a fost obţinută o producţie-marfă în valoare de peste 12
miliarde de lei.

Forumul pionierilor

Dintr-o ştire din pagina 4 a oficiosului aflăm că în municipiul Piteşti
s-au deschis lucrările celui de-al XVI – lea Forum naţional al
pionierilor, sub deviza „În Epoca de aur, sub tricolor şi roşu steag,
spre comunism, tot înainte!”. Evenimentul „reprezintă pentru cea mai
tînără generaţie a patriei un nou şi minunat prilej de a da expresie
sentimentelor de fierbinte şi neţărmurită dragoste, de profund respect
şi vie recunoştinţă faţă de tovarăşul Nicolae Ceauşescu”.

Programul TV

Iată ce anume puteau vedea la televizor locuitorii Republicii
Socialiste România în ziua de sâmbătă, 22 iulie 1989: la ora 13.00 –
„Telex”, la 13.05 – „La sfîrşit de săptămînă”, la 14.45 – „Săptămîna
politică”, la 15.00 – Închiderea programului, la 19.00 – „Telejurnal”,
la 19.25 – „Valsul şi tangoul... în concert”, la 20.55 – Filmul
artistic „Don Gabriel” şi la 22.20 – „Telejurnal”.

Fără arme nucleare

Singura ştire însoţită de fotografie din pagina 6 a oficiosului, pagina
de ştiri externe, este cea care anunţă desfăşurarea unei manifestaţii
de protest într-un port din Marea Britanie. „Membrii organizaţiei
«Campania pentru dezarmare nucleară» din Marea Britanie au organizat o
demonstraţie de protest împotriva intrării în portul Portsmouth a navei
militare americane «Iowa», avînd la bord arme nucleare”, scrie
„Scînteia”.

„Tătucul“ Stalin, şters de pe harta României



În 1965 s-a încheiat operaţiunea de schimbare a denumirilor
staliniste pe care le purtau mii de oraşe şi străzi din România. Între
anii 1961 şi 1965 a fost schimbată titulatura a circa 12.000 de
localităţi, străzi, uzine şi fabrici botezate după întemeietorii
comunismului - Marx, Engels, Lenin şi Stalin.


După venirea comuniştilor la putere în România, ca de altfel în toate
statele ce adoptaseră socialismul, a început frenezia denumirilor
staliniste. Au apărut oraşele Stalin, Vasile Roaită, Gheorghe
Gheorghiu-Dej, grădiniţele „Drumul lui Lenin” sau „Ana Pauker“ şi
spitale „Pavlov“.

Ocolul silvic „Karl Marx“

Potrivit unui „recensământ” făcut la începutul anilor ’60, în ţară
existau mii de localităţi, cooperative agricole, parcuri, străzi,
instituţii de învăţământ sau spitaliceşti, nave maritime şi chiar
hidrocentrale care purtau numele unor sovietici de frunte sau ale
clasicilor marxism-leninismului.

Conform documentelor publicate de Dan Cătănuş şi Octavian Roske în
volumul „Colectivizarea agriculturii”, în 1956 erau 33 de unităţi
agricole care purtau numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, o herghelie
„Filimon Sârbu“ (comunist condamnat şi executat pentru sabotaj, în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial) şi un ocol silvic denumit
„Karl Marx“.

Această botezare avea de-a face cu rescrierea istoriei, după cum
precizează Dorin Dobrincu, directorul general al Arhivelor Naţionale
ale României. Imediat după 23 August 1944, comuniştii au încercat „să
facă uitată o anumită parte a istoriei, cea legată de regii României şi
de evenimentele României democratice”, spune Dobrincu. Aşa au apărut
aberaţiile de genul hergheliei „Karl Marx“.

Ura comuniştilor faţă de monarhie era atât de mare încât au interzis
denumiri mult mai inofensive. De exemplu, planta „regina nopţii” a
devenit „floarea nopţii”.

Destalinizarea denumirilor

Jocul denumirilor nu s-a oprit aici, pentru că, spune Dorin Dobrincu,
„regimul comunist rescrie permanent istoria, inclusiv pe cea proprie”.
După 1960, explică Dobrincu, a avut loc acţiunea inversă,
destalinizarea denumirilor, dar istoricul precizează că a fost vorba
doar de o „naţionalizare a comunismului din România”, întrucât regimul
rămâne unul pur stalinist.

Marea operaţiune a destalinizării denumirilor a fost cerută de Gheorghe
Gheorghiu-Dej la Plenara Comitetului Central (CC) al Partidului
Muncitoresc Român (PMR) din noiembrie - decembrie 1961.

Grădiniţa „Drumul lui Lenin“ Foto: www.comunismulinromania.ro

Aceste schimbări de nume nu au fost cerute întâmplător, ci ilustrează
distanţarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de Moscova şi marchează, la
nivel simbolic, despărţirea de URSS şi proiectele acesteia. Ruşii îi
ceruseră lui Dej să renunţe la ideea industrializării şi să transforme
România în grânarul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
Oficial, acest lucru a fost stabilit prin planul Valev, din 1964.

Acţiunea schimbării denumirilor se finalizează în 1965, iar un referat
însoţit de statistici îi este înmânat lui Dej cu numai 10 zile înainte
ca acesta să dispară dintre cei vii.

346 de străzi Stalin

Potrivit referatului prezentat de Petre Lupu, acţiunea s-a desfăşurat
treptat şi a cuprins un număr total de 11.758 de unităţi. Prima
lovitură a fost dată, în 1962, exact prin radierea lui Stalin de pe
harta României.

Astfel, spune raportul, „în anul 1962 au fost schimbate toate
denumirile legate de persoanele în viaţă şi numele lui I. V. Stalin,
respectiv denumirile a două raioane din Capitală, a 23 de întreprinderi
republicane, a 28 de întreprinderi şi unităţi de interes local, a 26 de
cooperative agricole de producţie, a 5 unităţi de învăţământ şi
cercetări ştiinţifice, a 285 de unităţi social-culturale (spitale,
cluburi, cămine culturale, stadioane etc.) şi a 541 de bulevarde,
străzi şi parcuri”. Potrivit anexei ataşate la referat, în România
existaseră, până în 1962, 346 de străzi Stalin.

Hidrocentrala „Lenin“

De mult mai multă îngăduinţă s-a bucurat Vladimir Ilici Lenin, care a
supravieţuit în multe locuri. Denumirea Lenin doar s-a redus ca
frecvenţă, după principiul creării „unei proporţii judicioase între
numărul străzilor ce poartă numele personalităţilor din ţara noastră şi
al celor de peste hotare”.

Tabăra şcolară „Vasile Roaită“ Foto: www.comunismulinromania.ro

Aşa s-a făcut că, în 1964, după încheierea celei de-a doua etape a
operaţiunii, o singură unitate economică mai păstra numele lui Lenin -
hidrocentrala de la Bicaz. Din acelaşi referat aflăm că numele lui
Lenin sau denumiri legate de acesta („Steagul lui Lenin”, „Drumul lui
Lenin” etc.) s-au menţinut în cazul a numai 68 de străzi şi a 64 de
cooperative agricole de producţie (câte „3-4 în fiecare regiune”, cum
se explică în raport). De asemenea, plăcuţele cu numele clasicilor
marxismului, Karl Marx şi Friedrich Engels, s-au păstrat pe doar 135 de
străzi.

Albanezii au renunţat în 1990 la Stalin

România n-a fost singura ţară din Blocul de Est care a avut un oraş
ce-a purtat numele lui Stalin. La sud de Dunăre, oraşul Varna s-a numit
şi el aşa, între 1949 şi 1956. Oraşul ucrainean unde antrenează Mircea
Lucescu, Doneţk, a purtat şi el această denumire, între 1924 şi 1961.

Câte un Stalin a existat şi în Republica Populară Germană, şi în
Polonia şi în mai toate statele din fosta Uniune Sovietică. Cu o
singură excepţie, toate au renunţat la denumire înainte de 1961. În
Albania, denumirea Stalin a supravieţuit până în 1990, când localitatea
Kucove a renunţat la numele celui pe care l-a admirat liderul comunist
albanez Enver Hodja.

Oraşul Stalin şi staţiunea Vasile Roaită

România a avut şi un oraş care a purtat numele lui Stalin. Este vorba
de Braşov, localitate ce s-a numit timp de 10 ani V. I. Stalin şi a
făcut parte din raionul cu acelaşi nume. Actul de botez datează din
1950, când Marea Adunare Naţională a aprobat legea de înfiinţare a
celor 28 de regiuni şi 177 de raioane, după modelul administrativ
sovietic.

Un banc din epocă spunea că această onoare i-ar fi fost rezervată
iniţial municipiului Sibiu, dar comuniştii ar fi realizat că nu se
făcea ca omul să ceară la alimentară „salam de Stalin”.

Localitatea Vasile Roaită

Braşovul n-a fost singurul obligat să suporte o astfel de mutilare. Au
existat zeci de mici localităţi ce-au încercat să iasă din anonimat
preluând numele unor fruntaşi comunişti autohtoni sau ale
personalităţilor sovietice.

Eforie Sud, de exemplu, s-a numit Carmen Silva în perioada interbelică
şi a devenit Vasile Roaită în 1950, în cinstea celui care a murit
agăţat de sirena de la Atelierele CFR Griviţa, în timpul grevei din
1933. Abia în 1962, în cadrul marii operaţiuni de destalinizare la
nivel simbolic, localitatea va primi numele Eforie Sud.

Eternizarea lui Dej

Localitatea Oneşti, din judeţul Bacău, este o creaţie industrială a
epocii lui Dej. Până în anul 1952 era un sat, dar înfiinţarea Grupului
Industrial Borzeşti a fost urmată de primele colonii muncitoreşti,
extinse treptat într-o adevărată urbe.

La 22 martie 1965, câteva zile după moartea secretarului general al
PMR, are loc şedinţa comună a celor mai importante instituţii
comuniste, în cadrul căreia se adoptă „Hotărârea cu privire la
eternizarea memoriei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej”.

Acum se stabileşte ca oraşul Oneşti să devină Gheorghe Gheorghiu-Dej,
în cinstea marelui dispărut. Localitatea va reveni la numele său vechi
abia la 20 mai 1996.

Străzile Antonescu, moda postrevoluţionară

În mod straniu, cultul personalităţii din perioada lui Nicolae
Ceauşescu nu a atins şi acest domeniu, nicio stradă nefiind botezată cu
numele său sau al soţiei sale, deşi în perioada de început a
comunismului s-a practicat botezarea după numele unor personalităţi în
viaţă.

Dorin Dobrincu, directorul Arhivelor Naţionale, are o explicaţie pentru
această ciudăţenie: „Probabil, acesta ar fi trebuit să fie un argument
că nu există cultul personalităţii în România”, în condiţiile în care
narcisismul şi cultul familiei Ceauşescu erau cunoscute de întregul
mapamond.

5 martie 1953 - Moartea lui Stalin

Pe 1 martie 1953, dupa un chef de pomina, desfasurat la resedinta sa din Kuntevo, la circa 15 km de Moscova, in compania ministrului de Interne Lavrenti Beria si a viitorilor premieri Ghiorghi Malenkov, Nikolai Bulganin si Nikita Hrusciov, Stalin n-a mai iesit din camera sa toata ziua. Desi garzilor li s-a parut suspecta tacerea din incapere, nimeni n-a indraznit sa intre si abia la ora 22:00 Beria a fost anuntat de situatie, sosind, in primele ore ale zilei de 2 martie; usa a fost deschisa si Stalin, gasit in stare de inconstienta, pe podea, a fost consultat de medicii veniti in graba, care au diagnosticat un atac cerebral.

Scurt portret al umbrei lui Stalin

Ochii ingustati, abia mijiti pe sub sprancenele groase, nasul puternic si mustata bogata sunt inconfundabilele caracteristici care au bagat spaima in jumatate din omenire si au reprezentat intruparea despotismului monstruos. Si totusi, omul avand trasaturile lui Iosif Visarionovici Stalin (dictatorul de la a carui nastere se implinesc, pe 21 decembrie, 110 ani) nu era nici pe departe „tatucul popoarelor”...

Stalin, in topul celor mai populari rusi
Stalin ramane una dintre cele mai populare figuri din istoria Rusiei, potrivit celor mai recente...

Stalin a cenzurat otravirea lui Aleksandr Nevski

Granitele lui Stalin
=====
Cedarile Londrei

DARURI PENTRU STALIN



http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=16573&_nr=717
La Moscova, vizitînd expoziţia darurilor Prin sălile înalte cutreieram domol slăvind prinosul vieţii către al ei părinte. şi gînduri avîntate asemeni unui stol de tinere prigorii îmi năvăleau în minte. Ce limpede răsună cuvîntul simplu ,,Pace“ în scrisorica simplă care-a trimis-o el, un ciobănaş din Gori cu slovele stîngace spre omul drag şi mare cu nume de oţel. Şi un covor acolo – un dar obişnuit; femeia din Crimeea l-a smălţuit cu soare. Şi cum a sale braţe o bombă le-a-nghiţit, ea a ţesut covorul cu slabele-i picioare. Nu, darurile-acestea nu poţi să le asameni cu nici o visterie de crai sau împăraţi, căci n-a fost om pe lume să-nalţe pentru oameni atîta fericire cît Stalin a-nălţat! Lîngă vitrina scundă am poposit tăcut; nişte ceşcuţe-albastre veniseră din Franţa. În mijloc, un simbol atît de cunoscut, un porumbel de sticl ă îşi ciripea speranţa. M-am tot uitat o vreme cu zîmbet de mirare La darul ăsta firav, şi mă-ntrebam ,,al cui?” Lîngă hulub zărit-am o scrisoare ce lămurea povestea ceşcuţelor şi-a lui. Veneau dintr-o măruntă cocioabă de docheri: mai preţios – nimica nu se afla pe-acasă. În juru-le, în tihna atîtor înserări, se adunau ai casei nerăbdători la masă. Şi urmărind lumina topită în fereastră, visau apropiatul, năvalnicul dezgheţ, iar pasărea de sticlă cu aripa albastră parcă vestea meleagul visatei dimineţ i. Plutea în cămăruţă un abur de cafea… În rada pustiită se tînguiau vapoare… Un nume drag şi mare pe buze înflorea şi strălucea în inimi ca farul peste zare… Dar a venit şi noaptea aceea dureroase; bătrînii pîn-la ziuă au aşteptat stingheri. Ş i-n zori de zi feciorul s-a înturnat acasă Cu inima străpunsă – privind spre nicăieri. Dar 14 tancuri la fund s-au poticnit, şi undeva, pe Wall Street, se înverzeau mişeii… iar pumnii strînşi pe urmă jurau spre afinţit: ,,Război din ţărmul Franţei nu vor porni yank eii!" Familia aceea săracă din Calais a scris pe darul simplu spre ţara dimineţii: ,,Conducătorul vieţii stegarul nostru e. Îl vom urma în luptă mereu, cu preţul vieţii”. Privit-am lung hulubul cu creanga de măslin, i-am însoţit solia cu gene-nceţoşate… Da, o să fie pace în zorile ce vin, căci voi sînteţi averea, modeste nestemate! Alături un tovarăş, un om din Uniune. Privea. şi fără veste, deodată mi-a zîmbit. În zîmbetul acela se desluşea un nume. Şi cît nu ştiu ruseşte, uşor l-am desluşit. Prin Mo scova lumina roieşte nesfîrşit şi stema de pe Spaski s-a-nvăpăiat de raze. Slăvită fii cetate a tot ce e slăvit, tu, inimă a păcii şi fericirii straje! Slăvită fie ziua aceasta însorită, copiii ce aleargă cu cercul pe alei, şi hohotul perechii care-a trecut grăbită, şi tatăl care-şi plimbă feciorul rotofei… E-atît belşug de viaţă puternică şi trează în oamenii aceştia, stăpîni pe viitor, de parcă tot seninul din blonda amiază a înflorit din ochii şi gîndurile lor. Şi zarea se străvede ca un pogor întin s, şi inima zvîcneşte ca într-un vîrf de munte, şi înţelegi temeinic că eşti de neînvins în marea păcii oaste, cu Moscova în frunte! Şi înţelegi că moartea va îngheţa în moarte, că oamenii vor rîde şi cîmpul va rodi, şi c-ale tale raze vor înflori depart e, cetate strălucită a visurilor vii! De-aceea te slăveşte avîntul şi chemarea, mulţimile de-aceea nădejdile-ţi încred, de spaima ta vrăjmaşul îşi spumegă turbarea şi daruri către tine popoarele trimet. Desferecata Chină tălăzuind măreaţă, Coreea luptătoare ce-şi fulgera duşmanii, înfrîngerile morţii rodind belşug de viaţă, aduc prinos cetăţii şi Patriei lui Stalin. Şi-n cîntecul uzinei, la Reşiţa, devale, în soarele recoltei ce-n pîine se preface, în pionierii sprinteni, în doinele domoale, ţi-aduce ţara noastră prinosul ei de pace. Slăvită fii cetate a tot ce e slăvit! În tine, sub lumina nestinsului drapel, e darul fără seamăn mulţimii dăruit, e omul bun şi simplu cu nume de oţel. Nota Redacţiei: Noi nu ne răfuim cu morţii, judecata lor o poate face numai Dumnezeu. Dar nu putem uita îndîrjirea cu care, în zilele imediat următoare datei de 22 decembrie 1989, fostul dogmatic stalinist Dan Deşliu îi punea la zid pe patrioţii români, cerînd un proces ca la Nürnberg, împotriva… colaboraţioniştilo r cu regimul lui Ceauşescu. Tocmai el, care zdrobise atîtea destine de oameni!

A fost demolata in cateva ceasuri

Lozinci comuniste, naravuri fanariote
Chiar si asa luptele din culise au intarziat mult data punerii in opera a proiectului. Confratii mai varstnici i-au pus tanarului piedici peste piedici, "confiscandu-i" pe specialistii care ar fi putut sa-l ajute la realizarea lucrarii in ghips. La 31 martie 1950, prim-secretarul Comitetului de Partid al Capitalei, Gheorghe Stoica, l-a chemat la el; acolo a aflat ca monumentul, in marime reala, trebuia sa fie gata pana in seara zilei de 30 aprilie! Intre timp, directorul "Slad" de la Comitetul pentru Arta i-a pus in vedere sa nu cumva sa uite de suras. I-a transmis chiar spusele lui Leonte Rautu, idelogul Comitetului Central: "Trec si mi-e foame, ridic ochii, vad statuia, mi-a trecut foamea! ... Trec si mi-e sete... ridic privirea, vad statuia, nu-mi mai e sete" sau "Mi-e sufletul plin de amaraciune, trec, ridic privirea, il vad pe Stalin pe soclu, rad si rad!" Cum Slad vorbea mizerabil romaneste, Demu si Ovidiu Maitec, si el de fata, au izbucnit in ras. Piscat, directorul general le-a spus: sigur, statuia nu trebuie sa rada fara motiv, cum faceti voi, tovarasi!

Intr-o dimineata, Demu fu intampinat, la santier, de insusi "tovarasul Togoila, seful Sectiei de Arta din Comitetul Central: era chemat la "tovarasa Ana Pauker"! Portretul acesteia, lapidar, este definitoriu pentru "Passionaria" romana, "Ochiul lui Stalin" in Comitetul Central de la Bucuresti: "Femeia ministru avea parul pieptanat intr-un mod foarte barbatesc, trasaturile sale dure, aspre, ii dadeau o fata de peste, ochii ii erau stralucitori si cruzi, chipul avea un rictus inimitabil de indata ce voia sa zambeasca". Ana Pauker il chemase sa-l felicite, vazuse macheta si-i placuse. I-a comunicat ca ceruse sa fie pusa statuia chiar in fata Ministerului de Externe dar, "tovarasii de la propaganda" au sfatuit-o altfel: monumentul trebuia amplasat intr-un spatiu propice marilor parazi de intai mai, douazeci si trei august, sapte noiembrie... L-a intrebat daca fusese vreodata acolo. Cum artistul nu intelegea, inaltul demnitar i-a explicat ca acolo insemna la Moscova! Raspunsul negativ a fost urmat de o calatorie in URSS. Pana atunci, Demu avea sa afle de ce trebuise sa intaleze versiunea in ghips a Tatucului: defilarea oamenilor muncii de 1 Mai avea sa fie privita de Genialul Conducator de pe soclul sau de la intrarea in parcul omonim, rebotezat din "Herastrau"... Printre invitati, civili si militari cu decoratii, ma regasii mirat in randul intai intr-una dintre tribunele "oficiale". Da, eram chiar eu, invitatul de onoare... Eu, cel alungat din armata normala si inscris cu forta in detasamentele de munca obligatorie, ca nedemn de a-si servi patria, eu, reactionarul cu un frate care fugise de socialismul ce se nastea, eu, dusmanul poporului, aveam sa primesc acum defilarea lor; comunistii din marile uzine aveau sa ma salute in tribuna... pe mine, tovarasul sculptor care facusem monumentul (...) in sfarsit veni momentul ca marii sefi sa se instaleze in randul intai al tribunei. Dictatorul Gheorghiu-Dej, urmat de ministrul de Finante Vasile Luca, un fost potentat sovietic din Cernauti, capitala Bucovinei anexate de rusi, de vicepresedintele consiliului, basarabeanul de origine evreiasca Kisinevski si de inseparabilul sau ministru al Afacerilor Straine Ana Pauker". Dupa cateva luni, ministrul adjunct de la Cultura care aprobase suma ceruta de artist ca onorariu plus cheltuieli de turnare in bronz, il lua pe acesta cu masina si, in parc, departe de urechi indiscrete, il intreba de la obraz cat ii cedeaza din suma. Cum sculptorul nu intelegea ce vrea ministrul, acesta se infurie, il face idiot si pleaca in tromba. "Il privii plecand in timp ce o brusca revelatie ma ilumina: asadar Baraki si Bovis Cakagea... Ochii mi se ridicara involuntar ca pentru a cauta ceva sub pleoapele de ghips ale lui Stalin. si cand te gandesti ca astia pretind ca te-au luat drept model, ii spusei cu voce scazuta". Urmarea: suma cuvenita ca drepturi de autor a fost redusa cu 90%.

Din Empireu in groapa cu lei
In ciuda directivelor care interziceau primirea in Uniunea Artistilor Plastici a celor cu rude apropiate plecate in strainatate, Dumitru Demu nu numai ca a fost primit ci admis chiar in biroul executiv! si inca dupa patru refuzuri succesive de a se inscrie in partid! Intre timp o macheta a statuii fusese trimisa la Kremlin unde "propriul sau model a admirat-o de la inaltimea tronului sau". De asemeni isi facu aparitia si versiunea definitiva, in bronz: "Cand putui, in sfarsit, sa contemplu pe al doilea Stalin, intelesei ca, efectiv, avea ce trebuie ca sa devina o imagine-simbol a supunerii popoarelor lumii. O admirai, e drept si asta (trebuie s-o spun) fara prea multa modestie. Nu aveam dreptate? Dupa cativa ani, fusei "copiat" cand Stalin, Stalin "al meu", un personaj cu aceeasi silueta, aceeasi atitudine, se reincarna in bronzul lui Mao, pentru a difuza imaginea acestuia pe continentul chinez. O sosie a statuii mele nu smulge si astazi admiratia a opt sute de milioane de chinezi?" Cum sculptorului ii placea sa se plimbe seara prin preajma statuii, intr-una din acele seri artistul fu acostat de doi indivizi care-l batura crunt, pana la lesin, lasandu-i in buzunar un bilet: "N-a fost decat un inceput. Data viitoare o sa fie si mai bine. Ultima data o sa te spanzuram de mana lui Stalin pe care l-ai facut sa zambeasca pentru ca sa-ti bati joc mai bine de ai tai!" (...) Intr-un anumit fel trebuia sa le fiu recunoscator agresorilor. Ei sfasiasera ultimul val care-mi ascundea ochilor propriile mele rani. Dar dincolo de indoieli exista o voce interioara, si ea regasita in sfarsit, care parea ca-mi spune: "fii calm, mai rabda. Adevaratul tau vis e pentru mai tarziu si in alta parte!" Totul parea normal pana in ziua cand artistul fu desemnat sa faca parte din delegatia romana la Festivalul International al Tineretului de la Berlin. Participarea ii fuse anulata in ultima clipa, sub un pretext ridicol: era nevoie de el ca sa intampine la aeroport un grup de muzicieni straini! In realitate ascunsese recenta fuga a fratelui sau cel mai mic si fusese denuntat de "Max Foulmann", caruia ii facuse cu ani in urma un mare bine. si care afirmase, in nota informativa si ca, odata ajuns la Berlin, Demu avea sa fuga in Germania Occidentala. Apoi surveni moartea lui Stalin, la 5 martie 1953. Regimul ramase in Romania tot stalinist, ceea ce-i atrase din partea graficianului Kakar eticheta de trambita a formalistilor iar din partea sculptorului Vaida Feze, fost voluntar in Spania, abonat la comenzi de statui conforme cu moda sovietica epitete precum oportunist, conformist fals talent lipsit de nivel ideologic... Evenimentele se precipitara. Destalinizarii hruscioviste din URSS i-a corespuns in Romania dictatorului Dej o pseudodestalinizare, mai degraba o derusificare. Tot ce se facuse impotriva poporului roman se facuse la ordinul lui Stalin sau al clicii acestuia; cel mai mare vinovat era cultul personalitatii. "Marele erou devenise, pentru cei mai vajnici apologeti din ajun, un mare vinovat (...) Da, tovarase Demu, da, ma adresez dumitale, care ai umplut tara cu busturile lui, care i-ai exaltat falsa glorie, falsul geniu, prin aceasta monstruoasa statuie, exagerat de mare, de inalta..." Printr-un miraculos concurs de imprejurari, Traian Demu reusise sa iasa clandestin din tara. In Romania ramasesera sculptorul si mama sa. (Tatal murise intre timp). Autorul lui Stalin, laudat altadata, deveni oaia neagra a oficialilor artei. Ordinul Muncii clasa intai ajunsese pecetea stalinismului. Nu mai primi nici o comanda. Ajunsese sa vanda din casa la talcioc. Intr-o zi, o activista, fosta colega de facultate, il anunta ca "la varful partidului" se hotarase demolarea statuii. Furios, sculptorul ii raspunse ca va protesta in calitate de autor. Femeia il preveni ca poate pati ce e mai rau. Dupa o saptamana, artistul fu chemat sa arate sudurile statuii: patru tancuri si douasprezece buldozere trebuia sa elibereze locul in cateva ceasuri. "Esti prost, tovarase Demu - (ii spuse fantoma lui Stalin). Cand atacam cu tovarasii mei diligenta in Caucaz ca sa dau bani partidului, eram mai indraznet. Tu nu-i cunosti... Eu da, s-au format la flacara mea, au toti acelasi suflet, creat de mine, cu buna stiinta. Sunt lasi, crede-ma, foarte lasi! Nu se ridica decat in fata celui mai tare! Da in ei! Du-te maine si depune cerere de plecare in Grecia!"

Statui daramate, istorie stearsa cu senilele
Intr-o zi, sculptorul, asezat pe o banca de langa Muzeul Antipa, numara numele lui Stalin intr-un exemplar din "Scanteia": in cele opt pagini, de o suta patruzeci de ori! A doua zi, tot in ziarul central al partidului, Demu dadu peste acest anunt: "Expresia dragostei poporului roman fata de personalitatea ilustrului conducator al socialismului victorios, maresalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pasnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezenta unui mare monument ridicat in onoarea sa in centrul Capitalei. Dornice sa implineasca aceasta urgenta necesitate culturala, Comitetul pentru Arta si Comitetul de Partid al Capitalei au hotarat sa instituie un concurs. Artistii au datoria patriotica de a se inscrie. Numai arta si talentul unui artist intr-adevar creator vor putea desemna castigatorul!" "Sa ma inscriu? Ideea de a lasa totul balta si de a fugi in Occident ma bantuia. Totusi aceasta iluzie draga era inlaturata de imaginea parintilor si a celui mai mic frate, Traian. O s-o fac mai tarziu, mult mai tarziu. Acum trebuia sa traiesc, sa-mi castig painea - si pe a celorlalti. Concursul? De multe ori ma intrebasem daca n-ar fi trebuit sa-mi schimb meseria. Ca sa fac ce? si daca ma apucam serios sa-i combat pe comunisti? Radio Londra si Vocea Americii incitau zilnic oamenii la rezistenta, chiar la revolta. In munti se aflau grupuri de partizani care, cu arma in mana, duceau o lupta indarjita si inegala cu soldatii regimului. Cativa dintre prieteni luasera deja drumul acesta; altii ma indemnau sa-l iau si eu si sa ma intorc acasa numai dupa viitoarea debarcare anglo-americana, prima faza a razboiului occidentalo-rus... Pretutindeni erau "informati" care il mutau din toamna la primavara si din primavara la toamna, si asta de cativa ani buni. Nu, nu era posibil. Mai intai fiindca soarta alor mei era in joc. Insemna sa tradez munca grea a mamei, sperantele secrete ale fratelui, sa-i grabesc tatalui moartea. Insemna, apoi, sa dau o anumita cautiune politicii... O politica ce nu-mi spunea nimic. Eram sculptor. Sa ma perfectionez in arta mea, asta mi-era lupta. Atunci de ce sa nu-mi incerc norocul la concurs? Eram convins ca pot face monumentul, ca as putea, adica, sa fabric acel colos grandios si "care sa vorbeasca" cerut de ziar". In aceeasi zi, artistul a asistat la demolarea statuii primului rege al Romaniei: "O armata de muncitori trebaluia in jurul statuii ecvestre a lui Carol I, capodopera a celebrului sculptor iugoslav Ivan Mestrovici. Pieptul puternicului cal de bronz fusese inchingat. Un lant lung si gros il lega de un tanc greu al armatei care tragea cu disperare sa-l rastoarne. Zgaltaiturile repetate biruira in sfarsit statuia. Picioarele metalice se indoira si statuia se zdrobi de pavaj. Dupa care tancul o tari intr-un zgomot de pietre smulse si un puternic scrasnet de metal tarat pe asfalt (...) Imi imaginam acelasi lucru intamplandu-i-se lui Bartolomeo Colleoni, capodopera lui Verrochio de la Venetia, sau statuii lui Gatamelata de Donatello, ori reprezentarii ecvestre a generalului Alvear, iesita de sub dalta lui Bourdelle... Sa darami o statuie inseamna un mod de a sterge trecutul". Aceeasi soarta a avut si grupul monumental al regelui Ferdinand din apropierea pietii Victoriei. "Tancurile generalului-primar (este vorba de Constantin Doncea, fost fugar in URSS, fost luptator comunist in Spania. "A coordonat in calitate de candidat campania de alegeri, cu toate violentele, abuzurile, crimele comise in beneficiul lui de bandele de suporteri", arata Doina Jela in "Lexiconul negru" - n.n.), victorios fara lupta in razboiul de o zi impotriva statuilor n-au facut decat sa-i asmuta pe vandali pretutindeni in tara. Peste tot se ucideau cu securea, cu tarnacopul, cu senilele tancurilor statuile lipsite de aparare si mai ales de aparatori. O febra a profanarii sufla peste tara. Daramara statuia lui Pake Protopopescu, ilustrul edil de odinioara al Capitalei, care-i facuse orasului aceleasi servicii ca baronul Haussman Parisului; aruncara in aer statuile lui Ion Bratianu si Take Ionescu, mari oameni politici... Scoasera din Piata Victoriei frumoasa statuie a profesorilor, opera a sculptorului Medrea... Fura distruse statui si in zeci de alte localitati".

Consilierul sovietic da votul decisiv
Dumitru Demu a fost inscris ultimul pe lista artistilor ale caror machete au fost admise in vederea prezentarii in fata juriului. "Un asemenea monument, tovarase Demu, nu e o simpla statuie. E vorba de o creatie cu multiple repercusiuni politice, un lucru iesit din comun (...) Exigentele politice, crede-ma, depasesc cu mult aspectele pur formale ale unei asemenea statui. Oricum, te-am invitat ca sa te anunt ca, printre zecile de concurenti care au depus machete au fost alesi zece. Dumneata esti pe lista. Iat-o! "Uite-i, imi spusei, pe faimosii zece. Constant Baraki, Bovis Cakagea, Anufrey Michel, Maritza Petresco, Jean Jelesko, Max Foulman, ia te uita, ia te uita, Doro Fazer, Lala Toubouf, Andre Svoboda si ultimul, al zecelea, eu, Dumitru Demu! Admis la concurs!" (Am transcris numele asa cum apar in original. Identitatea reala a unora dintre concurenti poate fi usor ghicita - n.n.) "Aveam douazeci si opt de ani. Prezenta mea, chiar si la coada listei, reprezenta prin ea insasi o apreciere. Dar cate probleme aveau sa apara... Ce vor zice oamenii, prietenii? Uite inca unul care abandoneaza, care pactizeaza cu regimul. Vrea sa-l imortalizeze pe calaul a milioane de nevinovati... Ii uita pe cei 350.000 de romani morti pe frontul antibolsevic... zecile de mii de victime ale muncii fortate pe santierele canalului mortii, canalul Dunare-Marea Neagra... zeci de mii de ucisi in anchetele Securitatii... Nu! Nu uitam nimic! Dar eram artist si trebuia sa ma realizez si chiar poate mai putin sa ma realizez decat sa-i salvez pe ai mei. Adevaratul meu dosar eu singur il cunosteam bine.... Mai bine decat "rezistentii" de la cafeneaua din colt". Asteptand rezultatul concursului, plasticianul se puse sa studieze personajul: sobru, mare fumator, cu alura voit militara dar nu chiar atat de impunator din punct de vedere fizic. "Cel mai adesea dur si impenetrabil, era de fapt firav, mic de statura. Din marele si majestuosul Ghelovani care-l interpreta pe Stalin pe ecran, in secventele din "Batalia pentru Berlin", puteai sa faci doi daca nu chiar trei Stalini in marime naturala. Era reprezentat monolitic, impietrit, sever. N-ar fi putut sa surada? Fireste, nu cu surasul sosiei sale cinematografice, amintitul Ghelovani, ci intr-un chip omeneste mai direct. Un suras care, dupa parerea mea, ar fi trebuit sa fie al celui care cantareste. (...) Caci Stalin era un mare cantaritor de oameni si chiar de suflete, as indrazni sa zic. Unii spuneau ca ucisese si harazise mortii cu dispret milioane de nevinovati. Cu dispret daca nu chiar cu o anumita placere (...) In orice caz, trebuia ca Stalin al meu sa nu semene cu fratii sai iesiti din sculptura artistilor sovietici si voiam sa aiba surasul pe buze. Un anumit suras!"
...S-au scurs aproape doi ani pana cand sculptorul Demu a fost anuntat, la Comitetul de Stat pentru Arta, ca a castigat concursul (23 martie 1950). Macheta altui concurent, Doro Fazer (?) a fost aleasa pentru statuia de la Brasov, rebotezat de curand Orasul Stalin. Lucrurile s-au petrecut astfel: "Comitetul Central inca nu se hotarase. Intr-adevar, autorul necunoscut al machetei numarul sapte fiind eu, Demu, un neangajat, un artist necunoscut, cu legaturi familiale indoielnice, fara prestigiu artistic, cu dosar urat, cu prietenii discutabile, artist de formatie idealista si pe de-a-ntregul lipsit de nivel ideologic, decizia era dificila. Prepusii Comitetului Central, cu tovarasul Togoila (Tuguila? - n.n.) in frunte stateau, pentru cine stie a cata oara - in fata machetelor aliniate in sala de expozitii inchisa din Palatul Regal cand hazardul a venit si el sa voteze. Un vot care nu putea fi decat cel mai decisiv dintre voturile din Romania pe atunci ocupata de rusi. A fost vizita cu totul intamplatoare a pictorului Grigorenko, consilierul sovietic al Comitetului pentru Arta. De indata ce deschise usa salii, privirile consilierului pictor cazura pe macheta numarul sapte. Surase si zise: - Aceea e frumoasa... Nu trebuia mai mult".

"Surasul" lui Stalin, rusinea si blestemul istoriei
Putini isi mai amintesc astazi de statuia lui I.V. Stalin, cu o inaltime de cativa metri, realizata de sculptorul Dumitru Demu si ridicata in parcul Herastrau. Lucrarea a fost instalata in anul 1950 si daramata in 1956, imediat dupa ce liderul sovietic N.S. Hrusciov a sustinut celebrul raport cu privire la crimele lui Stalin si ale colaboratorilor sai. Acum avem prilejul de a afla chiar de la autorul statuii ce a insemnat pentru el castigarea concursului, presiunile la care a fost supus de autoritatile comuniste, invidia sau dispretul colegilor, pedepsele fizice primite de la cei care urau comunismul, stupoarea sa la distrugerea lucrarii care ii adusese gloria, si "razbunarea" acestei umilinte prin plecarea din tara.


Acum cativa ani, intr-un orasel belgian de la granita cu Germania, m-am dus cu un prieten din partea locului la talcioc, targul duminical adapostit de primarie intr-o hala cam cat un pogon plus in cateva alei dintr-un parc. Hai sa vedem vechiturile, m-a imbiat amicul, uneori gasesti lucruri la care nu te astepti - si mi-a spus ca daduse peste un telefon antediluvian, dintre primele, cu manivela, care functiona! In loc de sfertul de ceas planificat - ne pusesem in gand sa ajungem la Trier, la casa-muzeu Karl Marx - am zabovit vreo doua ore.

Cel mai mult in sectorul cartilor, vandute pe nimica toata. Nu mi-ar fi trebuit numai bani ca sa cumpar tot ce-as fi vrut dar si un cufar de marimea celor de la diligentele de altadata. Asa ca am facut un triaj sever si am plecat spre tara cu o greutate mult peste baremul admis de compania aeriana de la care cumparasem biletul. Printre carti - una pe care mi-am propus s-o citesc imediat ce ajung in Romania: "Le sourire de Staline" de Dimitrios Demou, in fata careia ramasesem precum un ogar in arret! Volumul, tiparit la Editions Universitaires, Paris, in 1977, carpit cu scotch pe cotor, ingalbenit de trecerea timpului, ma aducea cu aproape o jumatate de secol inapoi, pe vremea cand eram elev la liceul "Gheorghe sincai" dintr-un cartier bucurestean magistral descris de Geo Bogza in "Anii impotrivirii". Dimitrios Demou era, de fapt, Dumitru Demu, fratele mai mare al celui mai apropiat prieten al meu, Traian, coleg de clasa si tovaras de hoinareala. Au fost primii macedoromani pe care i-am cunoscut pana la intrarea mea in puscarie. Erau de obarsie din Veria; locuiau prin preajma halei Traian, pe o strada pe care nebunia lui Ceausescu nu a crutat-o. M-au frapat cuvintele in dialect, straine urechii mele de valah din Campia Dunarii si hainele - intotdeauna negre - ale doamnei Hrissa Demu, mama prietenului meu. Ce ma intriga, insa, cel mai mult era faptul ca fratele lui Traian, Dumitru, fiu al unei familii care nu putea fi nicicum banuita de convingeri si sentimente procomuniste - chiar dimpotriva! - era nimeni altcineva decat autorul statuii lui Stalin de la intrarea in parcul Herastrau.

"Viitorul apartine busturilor: al lui Marx, Lenin, Stalin..."
Revenit in tara, m-am luat cu alte treburi. Ma presa mai ales trimiterea volumului "Uranus - Gherla, via Salcia", asa ca n-am bagat de seama decat tarziu disparitia cartii lui Dumitru Demu. Am rascolit dulapurile, am gasit fel de fel de lucrari - nu si "Le sourire de Staline"... Pana acum cateva zile, cand trecand pe la fiul meu, am dat peste carte. Uitase sa-mi spuna ca a imprumutat-o. Am citit-o si mi-au revenit in minte, cu o limpezime extraordinara, zilele de scoala de la "sincai". Traian invata de predilectie la matematica si fizica. De altfel, marea majoritate a clasei noastre se indrepta catre materiile care fusesera, pana in urma cu doi ani, baza sectiilor "reale" ale liceelor. Disparusera diferentele dintre "real" si "modern", latina fusese eliminata, la istorie se preda dupa voluminoasa colectie de minciuni a lui Mihail Roller, invatam, mai degraba - nu invatam, rusa, limba pe care o refuzam instinctiv, din pacate - dar era asociata cu prezenta militarilor sovietici, iar noi eram destul de mari ca sa nu le stim ispravile facute cand ne-au "eliberat". Se trecuse la scoaterea unor mari autori romani - dar si straini din biblioteci, pline de-acum de traduceri din literatura sovietica: Ostrovski, Ehrenburg, Fadeev... Proletcultismul se instapanise in arta, modelul fiind faimoasa statuie a Verei Muhina, "Muncitorul si colhoznica", piesa cu care incepeau toate productiile studiourilor Mosfilm. Pe fondul acesta a inceput sa lucreze cel mai mare dintre cei trei fii ai sotilor Demu. Iata o sumara schita biografica a viitorului autor al statuii "Genialul conducator al oamenilor muncii de pe tot globul"; s-a nascut la 7 octombrie 1920 la Kumaria, localitate de la poalele Olimpului, in Macedonia greceasca, din parinti aromani care se vor stabili in Romania, ca multe alte familii aromane. Liceul l-a facut la colegiul brasovean "Andrei saguna" unde preda romana Emil Cioran. A fost admis la scoala de Arte Frumoase de la Bucuresti, sectia de sculptura, absolvita in 1943. Pare bizar dar viitorul creator al statuii lui Stalin nu a fost membru al partidului comunist. Mai mult, a refuzat de patru ori aceasta calitate. "Obtinusem (...) bursa de Stat Paciurea, numita astfel dupa numele marelui maestru al lui Brancusi. Desi eram apolitic, trebuia sa ma adaptez noilor maniere, sa adopt stilul nou... Asa se face ca l-am intalnit pe Cakagea, membru al partidului comunist, figura apocaliptica de inger luciferic. Voia ca eu sa ader la statut, la partid... Am refuzat, nestiind ce ma asteapta... Avusei, intr-o zi, un semn cand fratele meu Nick imi citi ce stersese de pe tabla cand intrase unul dintre profesorii lui de la Universitate: "Toti tovarasii de la Facultatea de Arhitectura, membri sau simpatizanti ai Partidului, sunt convocati maine la ora 5 in aceasta sala de catre secretarul celulei de baza a Partidului". Cu o singura stersatura de burete, totul disparuse... Iar a doua zi a fost dat afara, manu militari, din Universitate... Alte lucruri se dezintegrara pe masura ce se implanta comunismul (...) Incet, foarte incet, imi aminteam lozinca neconditionala, totusi absoluta: "Libertatea artei nu poate fi garantata decat de o arta angajata". Calusul si pumnul acestor nazisti in versiune noua apareau negru pe alb in presa. "Decadent, retrograd, curajos, de avangarda, reactionar, refractar la progresul social" scria in ziarul "Scanteia". Cu toate ca eram apolitic, repet, o dulce furie ucigatoare ma invada. In aceasta epoca noua, incercam, intr-un garaj vechi, sa pregatesc, cum puteam, o expozitie. Noii idoli ai Realismului Socialist nu ma stanjeneau peste masura. In programul meu, piese majore precum Naiada sau nudul lui Sarah figurau in linia intai, contrar disciplinei impuse..." Intr-o zi, cineva batu la usa garajului-atelier: un domn bine imbracat, distins, de vreo saizeci de ani, care se recomanda "Alexandru Feliescu". (Este, credem, un nume fals. Dumitru Demu deformeaza voluntar nume care ascund o identitate usor decelabila, precum cel al plasticianului Bovis Cakagea - n.n.). Scopul vizitei lui Feliescu este simplu: individul vine sa-i propuna o afacere de mare anvergura, impusa de "prefacerile revolutionare" ale societatii romanesti, anume confectionarea de busturi. S-a terminat, zice Feliescu, s-a zis cu crearea de frumuseti de marmura, dupa moda greceasca, gata cu nudurile si cu sculpturile sofisticate ale modernistilor. Societatea, pe calea transformarii socialiste, nu se poate sa nu-si onoreze eroii! "Viitorul, domnule Demu, apartine bustului, numai bustului - dar nu oricarui bust. Numai celui al stapanului, al sefului, bustului conducatorului! Ne-am putea imagina o clipa doar socialismul fara conducator, fara stapan, fara sefi sau - lucru absolut de neinchipuit - fara eroi? Vezi dumneata, cu asta trebuie inceput! Bustul lui Karl Marx mai intai, apoi cel al Conducatorului mondial, Stalin; apoi al lui Lenin, fara sa-l uitam pe cel al sefului partidului... Intelegi? Busturi, busturile lor, busturi de toate dimensiunile, in marime nturala, mici, de dimensiuni eroice... In sfarsit, de toate dimensiunile!" Cum, cine le va cumpara?! Dl Feliescu ii facu sculptorului o socoteala simpla: 18 ministere, cu 3955 birouri, plus 60 de tribunale avand 3015 birouri si sali de judecata, plus 112 regimente, 20 de divizii, 5 corpuri de armata, cu vreo 2850 de birouri, plus 16899 de incaperi in scoli, plus... plus... Foarte bine informat, vizitatorul continua, ca sa inlature orice reticenta a artistului: la un total de 125.334 de localuri, 125334 de Karl Marcsi, de toate culorile si marimile, de bronz sau de ghips, dominand fetele anodine ale functionarilor, soldatilor, justitiabililor, profesorilor, studentilor, elevilor... "Iar dumneata, domnule Demu, ai sa fii bogat!" La obiectia sculptorului ca nu face arta figurativa, ca nu este comunist, ca a face busturi inseamna un angajament politic iar el refuza incadrarea politica, Feliescu ii replica, dur, ca viata este facuta din compasiuni. Nu vrea el, gaseste pe altcineva! Cum fratele Nick plecase clandestin din tara, parintii erau batrani si bolnavi, iar el era singurul care aducea un ban in casa, artistul se vede obligat sa accepte. Finalmente, marea afacere cade. Busturile nu se mai vand, Feliescu se eclipseaza si cand, din intamplare, Demu da peste el, individul ii explica de ce, desi autorul lor le vede peste tot, nu i se mai cumpara: "Cum, nu stii? Intre noi, prieteneste, dar n-ai auzit din gura mea - si continua cu voce scazuta - se importa din Uniunea Sovietica! Noi le dam grau si petrol iar ei ne dau in schimb busturi... Vagoane de busturi, trenuri de busturi..." La observatia artistului ca artefactele seamana teribil cu ale lui, Feliescu ii raspunde ca legea drepturilor de autor a fost abrogata ca reactionara. "Ti-au luat modelul? E mai bine sa-ti tii gura, crede-ma!"