Carol/LUPESCU/Ferdinand[v=]

Rezumarea primului mesaj :

CAROL I
Poporul românesc nu ştie să guverneze şi nici nu se lasă guvernat.
=====
Carol al II-lea
Elena 
Irina  Maria
Carol  Cel  Mare
 Ferdinand  I

Carol de Habsburg

Carol I – portret subiectiv


“Din ziua în care i-am pecetluit mormântul, am evocat adesea figura regelui Carol. Înfăţişarea sa fizică îmi rămâne întipărită în minte nu sub forma sub care probabil generaţiunile viitoare îi vor păstra chipul, adică sub forma regelui în mare ţinută cu pieptul plin de decoraţii, sau sub forma mai pretenţioasă a portretelor în ulei – dealtminteri deopotrivă de proaste ce ni le-au lăsat pictorii francezi Lecomte du Nouy sau Flameng – unde eînfăţişat cu toate atributele regalităţii şi în decoruri alegorice. Mie chipul său îmi apare mereu sub forma mai intimă a bătrânului militar fără sabie, cu chipiul alb şi cu baston la subţioară, plimbându-se singuratic prin pădurile de la Sinaia. Astfel imaginea lui îmi este şi azi vie înaintea ochilor.

Regele Carol era de statură mijlocie, se ţinea însă drept şi purta capul sus, cu o atitudine de mândrie care îţi dădea iluzia că este mult mai înalt decât era în realitate. Maximilian Harden în necrologul său ce i-a consacrat în “Die Zukunft” are dreptate când zice: “Deşi mic, voia să pară mare şi adesea reuşea.” Trăsăturile lui erau de o mare fineţe. Mai ales din profil, avea un cap clasic de medalie, parcă fusese predestinat pentru domnie. Din faţă însă buza lui, care atârna puţin, îi imprima ceva semit figurii, iar ochii săi mici, pătrunzători, bănuitori şi întrebători, se mişcau mereu printr-un fel de rotire şi dădeau întregii sale fizionomii un aspect inconfortabil.

Vorbea scandat, cu o greutate vădită de elocuţiune, cu accent străin în frantuzeşte, un amestec de accent german şi englez în româneşte, cu un accent atât de pronunţat, încât adesea nici nu-l puteai pricepe şi totuşi ştia foarte bine şi limba franceză şi cea română. În nemţeşte, dificultatea de elocuţiune dispărea cu totul; îmi aduc aminte că l-am auzit la un banchet rostind un toast în limba germană, şi era aproape elocvent.

În gesturile şi-n ţinuta sa avea manierele unui ofiţer prusian. Umbla până la sfârşitul vieţii bătând din talpă şi asvârlind picioarele cu o mişcare ce ar fi putut să pară tabetică, dacă n-ar fi fost la el o vădită reminiscenţă a Parade-Marsch-ului cu care se obişnuise încă din tinereţe prin regimentele de gardă de la Berlin şi de la Potsdam.

Era de o mare afabilitate, rareori cineva se despărţea de dânsul fără să fi fost sedus de farmecul primirii, de conversaţia lui şi de aerul de nobleţă ce se desprindea din toată fiinţa lui. Şi totuşi, niciodată nu ar fi putut surprinde la el vreun gest sau vreo pornire de familiaritate. Ţinea pe toată lumea la distanţă şi niciodată, pentru nimic, nu s-ar fi coborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase.

Nu saluta decât cu un deget. Când îţi dădea două degete sau mâna întreagă, era o excepţie întotdeauna voită şi cu un anume înţeles. De altminteri acest deget (arătătorul de la mâna dreaptă) juca un rol însemnat în exprimarea întregii sale personalităţi. Cu acest deget, şi numai cu el, accentua frazele sau îşi completa gândirea, încolo avea o sobrietate absolută de gesturi. Cu acest deget mulţumea aclamaţiunilor populare, pe el îl intindea celor ce se apropiau, numai el se înălţa până la chipiu când trupele defilau şi steagurile i se înclinau în faţă. Iar când stătea liniştit, acest deget încovoiat rămânea atârnat de nasturele tunicii sale, neconfundat nici în această atitudine de rezervă, cu restul mânei inexistente.Tunicile lui erau toate – afară de cele de mare ţinută – învechite şi roase [...], dar trebuie să recunosc că era în toată persoana lui atâta măreţie înnăscută, atâta rasă, încât aceste amănunte de toaletă nu ştirbeau nimic din incontestabila majestate a înfăţişării sale fizice.

Cum îi va păstra însă istoria fizionomia morală? Ce judecată va purta asupra lui? Fost-a regele Carol un mare rege, da sau nu?

Dacă analizăm această chestiune, vom constata că domnia lui se poate împărţi în două epoci. Prima epocă de la 1866 până la 1890, iar a doua de la 1890 până la moarte. În prima epocă, România care, prin excelenţă, este în materie de judecată a oamenilor ţara legendelor, l-a proclamat pe regele Carol un om fără inteligenţă şi fără capacitate. În epoca a doua, legenda aceasta a dispărut şi în locul ei s-a creat alta în temeiul căreia Regele Carol era socotit un om superior, un rege mare şi glorios.

Care e adevărul? Ambele legende sunt deopotrivă inexacte. Regele Carol n-a fost nici un incapabil, nici un geniu, nici un lipsit de personalitate, dar nici un domnitor cu însuşiri excepţionale. Desigur că pentru boerimea moldo-valahă, din fire ageră la minte, îmbibată de cultura franceză şi plină de atavisme şi de moravuri fanarioto-bizantine, desigur că pentru această boerime împănată de beizadele invidioase şi inconsolabile, desigur că pentru această boerime care a creat prima legendă despre regele Carol, tânărul şi micul principe german venit din Sigmaringen pe tronul Principatelor dunărene, cu apucăturile lui metodice, cu mintea lui cam greoaie şi, mai presus de toate, cu explicabilul său spirit bănuitor faţă de lumea cea nouă ce-l înconjura, putea să treacă drept un om fără deşteptăciune şi fără de însuşiri.

Carol de Hohenzollern Sigmaringen era însă departe de a fi un om lipsit de inteligenţă. Era desigur înzestrat cu facultăţi intelectuale superioare celor ce-l judecau cu atâta uşurinţă şi cu atâta superficialitate. Fără a avea o inteligenţă excepţională, regele Carol a fost, fără îndoială, un om dăruit cu o frumoasă inteligenţă. Memoria lui era excepţională, îşi reamintea până la sfârşitul zilelor lui cu o preciziune uimitoare cele mai mici şi mai neînsemnate amănunte. Dacă memoria este şi rezultatul unei gimnastici intelectuale, el făcea tot ce îi stă în putinţă ca s-o exercite şi ca s-o întreţie cât mai vie. Nota în fiecare zi tot ceea ce făcea, ceea ce auzea şi ceea ce cugeta şi îşi consulta mereu notele ca să-şi împrospăteze cu ele memoria.

Nu se poate spune că primise o instrucţie deosebită. Destinat să-şi consacre viaţa carierei ostăşeşti, avea o bună cultură militară. Dar, chemat la 27 de ani a guverna o ţară, înţelesese nevoia de a se iniţia în toate problemele vieţii moderne şi, prin citiri numeroase şi metodice, i-a fost uşor, pe temelia de educaţie clasică ce primise în copilărie, să-şi însuşească o serioasă cultură generală. Într-o ţară în care oamenii nu citesc sau încetează prea de timpuriu să citească, regele Carol a citit cu stăruinţă şi cu pasiune până în ziua cea din urmă. Istoria îndeosebi îl pasiona. Îi plăcea să susţie că istoria se repetă şi că, cine vrea să conducă popoarele, e dator să citească mereu faptele trecutului.

În schimb n-avea deloc însuşiri artistice. Pentru muzică avea o adevărată fobie, mărturisea că nu-i place decât muzica militară, dar desigur că şi aci vorbea în el mai mult ostaşul înamorat de tot ceea ce reaminteşte armata, decât artistul capabil să preţuiască o formă de muzică mai mult decât alta. În pictură şi în sculptură nu avea nici un gust. A adunat o splendidă colecţie de tablouri, fiindcă a socotit că un Rege trebuie să aibă în palatul său o galerie de tablouri, cum are pe cap o coroană, sau în grajdurile lui cai şi echipaje. S-a nimerit ca printre diferiţi emisari pe care i-a trimis să-i cumpere tablouri de pictori celebri, a fost unul care a descoperit la Messina o colecţie întreagă cuprinzând numeroase pânze de Greco, pe atunci puţin preţuit, şi astfel s-a găsit în posesiunea unor opere admirabile, pe care desigur, el le-a descoperit şi le-a apreciat cel din urmă. Interesanta şcoală de pictură română ce s-a format sub domnia lui, nu a înţeles-o şi sunt sigur că a murit fără să fi bănuit măcar existenţa ei. De altminteri n-a făcut nimic ca s-o încurajeze, sau s-o ajute. Cel mult, regina Elisabeta a cumpărat câteva tablouri de Grigorescu, ce n-au ieşit niciodată din saloanele ei şi cărora în orice caz nu li s-a făcut niciodată cinstea de a împodobi apartamentul regelui, plin de operele deplorabile ale unor pictori germani.

Dacă ar fi avut cât de puţin simţ artistic, nu ar fi îngăduit niciodată ca galeria lui să fie maltratată cum era. Un fel de reparator de tablouri venea în fiecare an să cureţe şi să lustruiască în mod absolut barbar aceste pânze de preţ care, supuse acestui tratament, păreau a fi destinate mai mult să strălucească prin vernisaj decât să impresioneze prin valoarea lor artistică. De asemenea e de presupus că dacă ar fi avut puţin simţ artistic n-ar fi cheltuit numeroasele milioane la Sinaia, ca să lase posterităţii un castel care este amestecul stilurilor arhitectonice celor mai contradictorii.

Totuşi, această inteligenţă fară de strălucire artistică, nu era lipsită nici de subtilitate, nici de fineţă. El avea multă iscusinţă de spirit şi multă dibăcie naturală. Crescut la şcoala Jesuiţilor, în contact o viaţă întreagă cu oameni formaţi la şcoala politică ale cărei tradiţii purced de pe malurile Bosforului şi din labirintele meşteşugirilor orientale, regele Carol ajunsese până la sfârşitul domniei sale să fie un maestru neîntrecut al tehnicii politice. Chiar în tinereţe, fineţa naturală a spiritului său i-a permis, în mijlocul unor împrejurari grele şi a unor oameni cu însuşiri neobişnuite, să evolueze în aşa chip, încât să ştie să se strecoare printre primejdii şi să impună tuturor dominaţia lui. Şi să fim drepţi, nu a fost uşor. Să ne amintim unele din aceste împrejurări, să ne reamintim mai cu seamă numele câtorva din oamenii cu care s-a măsurat şi a luptat şi va trebui să aducem subtilităţii de spirit a Regelui Carol un omagiu de netăgăduită admiraţie. […]

De altfel, calităţile de dibăcie ale inteligenţei lui erau completate printr-un real talent de a cunoaşte oamenii. Cu un dar minunat, el pătrundea tainele sufletului omenesc şi se pricepea să descopere slăbiciunile, ca şi virtuţiile fiecărui om. O nepreţuită calitate pentru un conducător de oameni. A cunoscut admirabil personalul politic al vremii sale, a ştiut exact ce poate da şi ce nu poate da fiecare şi a ştiut şi mai bine cum să profite de meritele unora sau de scăderile celorlalţi. […]

În genere vorbind, regele Carol era o adevărată personalitate, dacă n-ar fi fost decât prin voinţa şi puterea lui de stăruinţă. Cu o răbdare neobişnuită ştia să urmărească ani de-a rândul gândurile sale, la toate voinţele într-adevăr stăruitoare nu-şi manifesta niciodată pe faţă intenţiile. Când furtuna sufla peste capul său, ştia să-l aplece, ca să-l ridice însă mai semeţ de îndată ce cerul se însenina iarăşi. Un om care are aceste daruri, nu este orişicine, sau nu e o personalitate obişnuită. Dacă adaugăm la aceasta o mare mândrie, un simţ al datoriei cum rar se întâlneşte şi o nobilă concepţie, nobilă în cel mai înalt înţeles al cuvântului, a ceea ce datorează acestui stat şi acestui popor, vom avea sinteza însuşirilor caracteristice ale regelui Carol. Da, Carol de Hohenzollern Sigmaringen era mândru, purta capul sus, atât fizic ca şi moral. Multe răbda, multe îndura, dar, cu o condiţie, să nu te atingi de mândria lui. Dacă îl răneai în mândria lui, nu mai puteai face nimic cu el. […]

Simţământul datoriei era poate singurul simţământ mai puternic la el, mai puternic chiar şi decât mândria. Se poate spune că toată viaţa lui Carol I n-a fost stăpânită decât de acest sentiment, întru aceasta aparţinea cu adevărat generaţiei care a făcut unitatea Germaniei. Toţi oamenii acelei epoci au fost dominaţi de preocuparea îndeplinirii datoriei şi într-însa trebuia căutat secretul virtuţilor din care a izvorât puternica Germanie de la sfârşitul veacului al XIX-lea.

Nu am vrea să spunem că regele Carol nu a iubit România, dar netăgăduit că această iubire era mai mult zămislită din simţul datoriilor pe care le avea către statul ce îi încredinţase conducerea destinelor sale, decât dintr-o pornire caldă a inimii pentru acest popor sau dintr-o afinitate sufletească pentru noi. În noi, Carol I iubea mai mult datoriile ce şi le impusese, decât însuşirile şi viitorul nostru. Dar să o recunoaştem, dacă şi-a închinat viaţa întreagă binelui şi propăşirii statului roman, dacă a vegheat zi şi noapte asupra marilor interese pe care era chemat să le apere, daca n-a lipsit un ceas, daca n-a lipsit o clipă de la datoriile sale, dacă împlinirea acestora era singura lui grijă şi singura lui distracţie, este fiindcă el ridicase îndeplinirea datoriei la înălţimea unei concepţii de viaţă. Dacă nu ar fi fost şi creştin, ar fi fost singura lui filozofie.

Pentru el, tronul Romaniei nu era nici o plăcere, nici o cinste. Era o sarcină care i se încredinţase, pe care se legase cu jurământ înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor de a o îndeplini cu sfinţenie. Să nesocotească una din îndatoririle ce Coroana i le încredinţase, i-ar fi părut tot atât de criminal ca dezertarea soldatului de pe front. O secundă de neglijenţă sau chiar de distracţie, i s-ar fi părut o vină pe care conştiinta lui nu i-ar fi iertat-o niciodată. Şi trebuie să recunoaştem că în acest spirit, de o adevărată şi frumoasă nobleţă sufletească, şi-a îndeplinit rolul de suveran. Se pot desigur găsi în domnia lui greşeli, se pot descoperi lipsuri şi slăbiciuni, dar nu se poate tăgădui, fără a comite o vădită nedreptate, că aproape o jumătate de veac numai aceste nobile preocupări l-au însufleţit şi l-au călăuzit.

Ca Regele Carol să fi fost însă omul superior pe care au vrut să ni-l zugrăvească făuritorii celei de a doua legende, se cere mai mult decât inteligenţă, memorie, mândrie şi simţ de datorie. Se cere pătrunderea epocii tale, intuiţia marilor ei nevoi şi a marilor ei năzuinţe. Acestea hotărât i-au lipsit regelui Carol. În toată viaţa lui vom căuta degeaba ceva mare. Nu vom găsi măreţie nici în concepţiile şi nici în mijloacele lui. Un suveran merită porecla de “mare” când înţelege problemele hotărâtoare din zilele sale, când ştie să se facă el reprezentantul lor, când istoria îi poate atribui lui cinstea de a fi determinat înfăptuirea lor. Ei bine, asemenea merite şi o asemenea glorie nu se pot atribui regelui Carol.

Chemat pe tronul României după săvârşirea Unirii Principatelor, a împroprietăririi ţăranilor şi a întocmirii vieţii noastre constituţionale, Carol I avea misiunea să desăvârşească aşezământul intern şi extern al ţării. Cel extern nu se putea desăvârşi decât prin dobândirea neatârnărei complecte a ţării. Cel intern, prin rezolvarea definitivă a marilor probleme, ce primiseră sub precedenta domnie un început de deslegare, rezolvarea lor în spiritul democratic al vremurilor de azi.

Mare ar fi regele Carol dacă am putea spune că lui îi datoreşte România independenţa şi că el a fost în fruntea mişcării democratice care a rezolvat problemele vitale ale societăţii româneşti din zilele lui. Când însă ştiut este că la independenţă a fost dus de Ion Brătianu, că se temea la 1877 să ia armele împotriva Turciei, că a incins coroana de oţel numai fiindcă a avut înţelepciunea în cele din urmă să se supuie stăruinţelor sfetnicilor săi, este greu să apari ca autorul independenţei, oricât de mult ai încerca mai târziu să cercetezi adevărul istoric în memorii cu iscusinţi ticluite. Iar când aproape 50 de ani ai lăsat ca nici una din problemele mari interne să nu primească o serioasă dezlegare, afară poate de chestia financiară şi de unele lucrări publice, chestia administrativă să se mărginească la diferite încercări nereuşite de organizare, chestia şcolară să ne poată ridica mai sus de ultima treaptă pe scara analfabetismului european, chestia agrară – cea mai însemnată – să rămână nerezolvată sub un regim de răscoale periodice şi în mijlocul multor avertismente sângeroase, când, în fine, ai stat pururea împotriva mişcării democratice şi, abia în ultimul an al domniei tale ţi s-a putut smulge consimţământul pentru o lărgire a dreptului de vot, nu se poate spune că a fost un om superior şi un rege mare.

S-au făcut adesea comparaţii între domnia regelui Carol şi domnia lui Cuza. Nu voi încerca să stabilesc nici un fel de paralele între valoarea morală a unuia şi a celuilalt. Dar, incontestabil că mai mari au fost problemele ce şi-au găsit deslegare în scurta domnie a lui Vodă Cuza, decât toate câte le-a putut rezolva domnia lui Carol I în 48 de ani şi, incontestabil, că Alexandru Ion I, prin pornirile generoase ale sufletului său şi prin larga înţelegere a marilor aspiraţiuni naţionale din vremea lui, a ştiut să se identifice mai de aproape cu Unirea, secularizarea şi împroprietărirea, decât a ştiut Carol de Hohenzollern Sigmaringen să-şi lege numele de neatârnarea ţării şi de toată opera de organizare şi consolidare a tânărului regat dunărean.

Fără îndoială, ar fi nedrept să negăm că sub domnia lui Carol I România a făcut mult progres. E destul să asemuim starea ţării din 1866 cu cea din 1914, pentru ca să vedem cât de mare a fost calea străbătută. Dar curios este că ceea ce s-a făcut, nu numai că nu s-a făcut din imboldul, dar se poate spune că s-a făcut împotriva regelui Carol. Organizarea economică pe baze naţionale a ţării a combătut-o fiindcă, în loc să vadă într-însa una din temeliile aşezământului nostru de stat, a văzut un instrument de putere în mâinile unui partid, a cărui supremaţie îi încurca micile socoteli. Revizuirea legii tocmelilor agricole, chiar anodina Casă Rurală, le-a împiedicat întâi, şi le-a întârziat pe urmă. Nici măcar dezvoltarea învăţământului primar nu a avut în el un apărător înflăcărat, sau un protector convins. Ceea ce este şi mai ciudat, pare că s-ar fi desinteresat de toate chestiile interne şi el, căruia îi plăcea atâta să fie arbitrul situaţiilor şi să dicteze tuturora, ar fi fost cuprins de scrupule constituţionale, când era vorba de a-şi executa influenţa în favoarea îndeplinirii vreunei reforme cerute de nevoile reale ale ţării. Se poate oare crede că, dacă ar fi vrut şi ar fi stăruit, din atâţia oameni care se plecau înaintea lui şi îi executau în politica externă până şi ultimele capricii, nu s-ar fi găsit câţiva care să-i asculte povaţa, când ar fi fost vorba să renunţe la experienţele administrative şi să pună odată bazele unei organizaţii descentralizate şi moderne a administraţiunii noastre?

Dar strania nepăsare apare şi mai inexplicabilă în chestiunile militare. Până după 1877 s-a interesat îndeaproape de armată, de atunci încoace acest om care era militar din fire şi prin educaţie, care afecta cel mai viu interes pentru toate chestiunile ostăşeşti, care prin Constituţie era şeful suprem al armatei, s-a desinteresat complet de starea ei. Se petreceau în sânul ei scene regretabile, se încuiba un spirit nenorocit, cuvântul lui ar fi putut stârpi toate relele, ar fi putut vindeca multe din neajunsuri; dânsul refuza totuşi să intervie, lăsa lucrurile să meargă în voia lor, ba parcă se şi supăra împotriva celor ce veneau să-i ceară sprijinul şi să-i semnaleze răul.[...] România nu-i datoreşte deci “marelui Căpitan” nici progresele sale militare.

De altfel, cine vrea să înţeleagă psihologia regelui şi lipsa de orizont a concepţiilor sale, nu are decât să privească Castelul Peleş. În loc să-l înalţe pe un loc deschis, l-a aşezat într-o vale nu cu totul fără orizont, dar cu orizont restrâns. Culmilor care oferă privelişti întinse – şi ce culmi putea găsi la câţiva metri abia! – le-a preferat o poziţie dosnică şi desimea brazilor, iar ferestrelor mari, care lasă să pătrundă din belşug razele soarelui atotstăpânitor, le-a preferat vitraliile cu tonalităţi misterioase şi coridoarele veşnic întunecoase, ce dau Peleşului un aspect medieval şi o înăbuşitoare tristeţă. Cine a spus că o casă este oglindă sufletului celui care a clădit-o nu s-a înşelat. Îi plăcea mai mult întunericul decât lumina, mediocritatea decât adevărata măreţie. Toată mentalitatea regelui Carol e exteriorizată în Caste lul de pe poalele Bucegilor.

Fără măreţie ne apare el şi în mijloacele, nu numai în concepţiile sale. Dacă îl urmărim de-a lungul întregii sale domnii, nu îl vom găsi întrebuinţând mijloace mari. Niciodată nu primea lupta în faţă, căuta întotdeauna să atace din flanc sau pe la spate. şi, de altfel, dacă voiai să-l dezarmezi, trebuia să-l loveşti cu hotărâre şi pe faţă, îndată dădea înapoi. În genere era o fire mai mult sperioasă. Prin intimidare erai sigur că-l poţi paraliza în acţiunile lui, chiar în acelea mai mult şi mai cu artă prăgătite. Oamenii noştri politici cunoşteau această slăbiciune şi adesea au întrebuinţat ameninţarea împotriva lui ca să poată reuşi în combinaţiile lor. Faimoasele manifestaţii la Palat, prin care fiecare partid îşi notifica voinţa de a răsturna adversarul şi de a veni la putere, erau obiceiuri deplorabile într-un stat constituţional, isvorâte însă din convingerea dobândită de lumea noastră politică că numai prin ameninţări se poate smulge ceva şi, ciudat lucru, deşi procedeul era învechit, reuşea mereu cu o matematică preciziune. În limbaj vulgar acest adevărat principiu de politică internă se sintetiza în formula: “Neamţul ştie de frică”!

De altfel în această frică a regelui Carol intra şi un oarecare calcul. El era preocupat ca evenimentele să-i dea neîncetat dreptate şi, aşa fiind, îşi stabilea socotelile în aşa fel, încât orice s-ar întâmpla să se poată pe urmă spune că aceasta a fost părerea lui. Avea o predilecţie deosebită pentru jumătăţi de măsură. Se complăcea în mediocrităţile ce asigurau limite şi fugea înspăimântat de soluţiile hotărâtoare ce pot da gloria adevărată, dar pot şi compromite. Cheltuia adevărate tezaure de dibăcie ca la fiecare moment să poată, după împrejurări, susţine cu o egală îndreptăţire şi una şi alta, iar orice s-ar întâmpla să aibă la spate pregătită o portiţă de scăpare.

De aceea nu-l veţi găsi niciodată nici afirmând, dar nici negând cu tărie un lucru. În toate atitudinile lui era ceva sibilic. Pe oameni nu căuta nici să-i convingă, nici să-i învingă. Metoda lui favorită în raporturile cu oamenii era să speculeze slăbiciunile tor, şi le specula cu o măiestrie împinsă până la voluptate. N-a avut plăcere mai mare decât să-i aducă pe duşmanii lui îmblânziţi, dezarmaţi la picioarele tronului. Pe Candiano Popescu, care la 1870 făcuse revoluţia de la Ploieşti împotriva lui, nu numai că nu l-a izgonit din armată sau l-a persecutat, ci, dimpotrivă, n-a avut astâmpăr până nu l-a făcut aghiotant regal şi până ce nu a avut într-însul un slujitor plecat. Tot astfel a procedat şi cu Gheorghe Bibescu, cel mai dârz dintre beizadele care, căsătorit cu o principesă Caraman Chimay venise în ţară ca pretendent la domnie. I-a făcut o curte stăruitoare şi n-a avut răgaz decât în ziua în care îndrăzneţul fecior de domn, renunţând la ambiţiile lui, a capitulat înaintea dinastiei străine puternic consolidate prin fericita domnie a lui Carol I.

Ca să ajungă la astfel de scopuri era în stare să ierte şi să uite totul. De altminteri trebuie să recunoaştem că nu era nici rău, nici răzbunător. Ar fi poate exagerat să spunem că era bun, fiindcă o bunătate activă, bunătate care să radieze în jurul lui şi prin el nu avea, dar era prea socotit în toate ca să nu priceapă inanitatea răutăţii şi prea profund egoist ca bunătatea lui să nu se confunde cu o dulce indiferenţă. La această şcoală însă de câştigare a oamenilor prin specularea slăbiciunilor şi prin coruperea lor morală, regele Carol şi-a adus lui servicii mai mult aparente, iar ţării i-a adus un adevărat rău. Într-o epocă unde era nevoie de caractere şi într-o ţară care prin trecutul ei era predispusă să nu vadă înflorind prea multe, regele Carol, prin micile sale abilităţi, a contribuit puternic la demoralizarea lumii noastre politice şi la pervertirea caracterelor în genere.

De bună seamă aceasta nu trebuie să ne mire din partea unui om care, analizat mai adânc, apare plin de meschinării. Meschin în chestiile de bani, meschin în preocupările lui, meschin în ambiţiile lui. În chestiile de bani n-am putea spune că era chiar sgârcit, dar fără îndoială că nu era nici darnic în adevăratul înţeles al cuvântului. Dădea, fiindcă credea că e datoria lui să dea, dar dădea fără îndemnul sufletesc ce porneşte dintr-un larg umanitarism şi, când dădea, dădea cu parcimonie. De câte ori putea să nu dea era fericit. Raporturile lui băneşti cu regele Ferdinand şi cu regina Maria erau tipice: i-a lăsat veşnic să se zbată cu ridicole greutăţi financiare, cu o numeroasă şi costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit, mărindu-le subvenţia sa numai cu câteva zeci de mii de lei în plus. Două excepţii a făcut însă: Fundaţia Carol şi testamentul lui. Dar amândouă erau, să nu o uităm, menite să-i asigure gloria şi, cu toate acestea, Fundaţia a făcut-o treptat, bucăţică cu bucăţică, cu multă socoteală şi uneori cu exagerate economii, iar generozitatea într-adevăr regească a testamentului aducea memoriei sale o recunoştinţă veşnică şi nu putea supăra decât pe moştenitorul său, pe care de fapt nu-l iubea.

Nici preocupările lui nu erau mai generoase. Ceea ce îl muncea era grija micii sale glorii. Era în această privinţă de o gelozie neascunsă şi împingea lucrurile până la o ineleganţă surprinzătoare la un om de originea şi situaţia sa. Purtarea lui faţă de memoria lui Cuza a fost o mărturie convingătoare a acestei meschinării sufleteşti. Este uşor de înţeles că atâta timp cât Vodă Cuza, sau măcar fiii săi au trăit, să fi avut faţă de ei o atitudine de rezervă şi chiar de ostilitate. Ei puteau la un moment dat să constitue un pericol pentru dinastia lui şi, prin urmare, era firesc ca în acest timp să fi evitat a înteţi tot ce ar fi putut redeştepta amintirea lui Cuza sau tot ceea ce ar fi putut contribui la slăvirea numelui său; dar după ce acesta murise, după ce neamul său se stinsese, ar fi putut fără pericol pentru el şi pentru dinastia sa, să se arate mărinimos faţă de memoria predecesorului său. Cu toate acestea, preocupat parcă de umbra ce domnia lui Cuza i-ar fi putut-o face propriei sale domnii, a căutat să înăbuşe orice reamintea acea epocă. Când Doamna Elena Cuza a murit, n-a trimis pe regele Ferdinand la înmormântare şi când s-au împlinit 50 de ani de la Unire cu greu, şi după multe stăruinţe, a consimţit ca Principele Carol să depună o coroană la Ruginoasa. Cu Brătienii, aceiaşi meschinărie. Succesele lor politice i se păreau că întunecă gloria lui, şi salvarea acestei glorii îl îngrijea mai mult decât foloasele ce ţara putea trage de pe urma faptelor acestor oameni de stat.

În genere, mintea lui nu era frământată de chestii mari, ci de mici abilităţi, de calcule meschine de divizare a partidelor, de învrăjbire a oamenilor politici, din care el să poată profita, dominând şi pe unii şi pe alţii, mereu deasupra tuturora.

Dar unde meschinăria lui se poate vedea şi mai bine este în nespusa lui vanitate. Ţinea la onoruri, la decoraţii mai mult ca la orice. Măgulindu-i vanitatea, obţineai multe de la el. Niciodată n-a fost mai fericit decât atunci când a primit bastonul de mareşal al armatei germane. Nu-şi putea ascunde fericirea şi s-a fotografiat cu el, era de o bucurie copilărească. Citindu-i memoriile, vom vedea ce evenimente au fost însemnate în viaţa lui: zilele în care a primit Vulturul Negru de Prusia sau faimoasa Toison d’Or austriacă. Parcă ar fi câştigat cine ştie ce bătălie! O recepţie strălucită la vreo curte lua în ochii lui proporţiile unui succes naţional, în loc ca aceste omagii să-i pară fireşti, ele îl uimeau şi îl încântau. Ai fi zis că n-a visat niciodată atâtea onoruri şi atâta splendoare. În contactul cu cei mari, regele României păstrase mentalitatea micului principe de Sigmaringen, care niciodată nu s-a putut ridica până la dispreţul ierarhiilor sau vanităţilor omeneşti.

Dar atunci cum se explică că un om în definitiv mediocru să fi reuşit să se impuie lumii noastre politice şi să fi fost atâta vreme arbitrul ei necontestat? Fiindcă regele Carol dacă era mediocru, în mediocritate atinsese perfecţia şi, de fapt fiindcă el avea tocmai însuşirile care nouă românilor ne lipseau, devenea astfel pentru noi un compliment indispensabil. Că atinsese perfecţia în mediocritate ne-o arată faptul că nimeni mai bine decât el nu ştia să mânuiască alternanţa partidelor, să speculeze slăbiciunile omeneşti şi să dividă ca să domnească. În acest joc fără rezultate hotărâtoare pentru ţară, fără perspective cu adevărat mari, regele Carol era neîntrecut, iar oamenilor care se obişnuiseră a-şi restrânge orizontul după el, dânsul trebuia să le apară mare, cu atât mai mult cu cât, stând întotdeauna la distanţă şi având darul de a impune autoritate, proporţiile personalităţii lui creşteau proporţional. Iar însuşirile ce nouă ne lipseau, pe acelea el într-adevăr le avea, şi le avea cu prisosinţă.

Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţă la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra pe poartă. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-şi menţie pururea seninătatea.

Într-o ţară cu moravuri destul de uşoare în care divorţurile înfloreau şi aventurile amoroase stăpâneau viaţa socială, el ne-a adus pilda unor virtuţi domestice de o neobişnuită puritate. Se poate spune că femeile n-au jucat nici un rol în viaţa lui, câteva au pretins mai târziu că i-ar fi obţinut favorurile în tinereţe, dar nu se ştie dacă ele nu s-au lăudat. În memoriile lui reaminteşte cu drag anume serbări pe la Măgurele şi lasă să se înţeleagă că frumuseţile Bucureştiului îl cam asediau prin saloanele D-nei Otteleşeanu. Dar nu i s-a putut stabili nici o legătură serioasă şi, în orice caz, nu s-a cunoscut nici o femeie care a exercitat vreodată vreo influenţă asupra lui. Privită în genere, viaţa sa intimă avea ceva monahal.

Pe de altă parte, într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizaţiunei occidentale. Nu este vorba că, pe la sfârşit, atmosfera de bizantinism a ţării l-a influenţat şi pe el, ci că a avut tăria să rămână întotdeauna occidental şi să nu ne împrumute orientalismul decât în unele forme. În rezumat, l-am contaminat prea puţin.

Şi în fine, într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai. Că acest program era mai mult un program personal decât un program naţional, aceasta este o altă chestiune, dar că a fost un program şi că s-a îndeplinit, aceasta nimeni n-o poate nega.

Cu ce scopuri a venit el în Principatele Dunărene? Cu scopul să curme luptele pământene pentru domnie, acesta era rostul dinastiei străine. De aceea făcuse ţara apel la el. Şi-a propus, deci, să îndeplinească această chemare pe de-a întregul, şi o clipă nu s-a depărtat de la această lozincă. Ca să curmi luptele lăuntrice trebuia stârpit regimul favoriţilor şi să fie ţinute în frâu pornirile unei boierimi învechite în ambiţii şi în rele. N-a avut deci nici favoriţi, nici favorite, nici măcar prieteni. Nu numai că nici o femeie nu a putut să-i câştige dragostea, dar nici un român nu s-a putut intitula prietenul lui. Când unii, ca Iorgu Filipescu sau Iancu Kalinderu, şi-au făcut în această privinţă vreo iluzie, el s-a însărcinat până în ultima clipă să le-o risipească şi să se poarte cu ei în aşa fel încât toată lumea să fie încredinţată că aceştia puteau fi slujitori sau instrumentele lui folositoare, dar prietenii lui, niciodată. Afară de sfetnicii săi constituţionali nu onora pe nici un român, nici cu confidenţele şi nici cu solicitarea sfaturilor lui.

Cu boierimea noastră avea raporturi bune, dar îi trata pe toţi de sus. În 50 de ani a călcat pragul puţinor case şi ceea ce ceilalţi suverani obişnuiau să facă în mod curent, Carol I n-o făcea decât excepţional, sau de cele mai multe ori nu o făcea deloc.

Al doilea punct al programului său era să întemeieze o dinastie. Să privim faptele sub această prismă şi vom înţelege atunci multe, care ar părea neînţelese. Sprijinul pe care l-a dat neîncetat proprietăţii mari, şi l-a dat nu atât dintr-un instinct de conservatism explicabil la un principe de viţă domnitoare, cât din grija de a asigura tinerei sale dinastii sprijinul clasei conducătoare. Regele Carol s-a temut întotdeauna că dacă va lua puterea din mâinile acestei clase din fire dinastică, pentru a o trece în mâinile ţărănimii încă fără o lămurită directivă politică, va dărâma unul din reazimele dinastiei române, fără a-i fi asigurat altul mai puternic. Şi de aceea s-a desinteresat de soarta ţărănimii. Din toate argumentele care i s-au prezentat pentru susţinerea reformei electorale, singurul care l-a impresionat a fost acesta: “Nu e bine, Sire, să lăsaţi o problemă aşa grea nerezolvată succesorului vostru, aveţi datoria să-i transmiteţi Coroana fără greutăţile unei asemenea chestiuni nedeslegate”. De îndată ce reforma electorală s-a prezentat sub forma unei necesităţi dinastice, a consimţit la înfăptuirea ei.

De Brătieni s-a temut fiindcă însăşi aparenţele unei dinastii civile turburau grijile sale pentru dinastia regală. Uza partidele ca nu cumva dinastia să ajungă la discreţia lor. De altfel, dacă analizăm toate problemele vom observa că dacă nu aveau vreo legătură directă cu soarta dinastiei, prea puţin îi păsa de ele. Şi totuşi – ciudată contradicţie – n-a făcut nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă, pentru ca într-adevăr să întărească dinastia. Pe Principele Ferdinand l-a îndepărtat sistematic de la treburile publice, nu l-a iniţiat la nimic, era gelos de puterea lui, nu vroia s-o împărtăşească cu nimeni şi, cu moştenitorul său, mai puţin decât cu oricine. Şe ştie că este o tradiţie în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moştenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiţie familiară. Nu avea nici o afecţiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea şi îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubeşte – mai puţin totuşi decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul său răsfăţat – nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucţia şi educaţia lui, ca şi cum ar fi vrut să lase României urmaşi cu totul nepregătiţi spre a-i lua succesiunea.

Al treilea punct al programului a fost să fie cu adevărat un Principe constituţional. Că s-a căsnit să fie, că formele le-a respectat întocmai, este neîndoielnic, că a fost într-adevăr un rege strict constituţional, este dubios. Mai întâi este mai presus de orice discuţie că, în ce priveşte politica internă, regele Carol depăşise atribuţiunile lui constituţionale. Acaparase în mâinile lui toată conducerea diplomaţiei noastre. În ultimii 30 de ani, afară de rare excepţii, miniştrii lui de externe au fost sau instrumentele docile ale uneltirilor lui, sau de-a dreptul conducători fictivi ai unei politici de palat diriguită. […]

De asemenea şi în politica internă dacă regele Carol a ieşit din rolul de suveran strict constituţional şi a ajuns cunoscutul arbitru atotputernic al vieţii noastre dinăuntru, nu era atât din setea lui de guvernământ. Cu firea lui timorată, cu respectul său pentru forme, ar fi cedat repede în faţa unei rezistenţe mai dârze a politicienilor noştri şi, de fapt, când a găsit în calea lui un om sau un partid hotărât, a dat înapoi fără greutate şi fără multă întârziere. Nenorocirea a fost însă că de la moartea lui Ion Brătianu, care ştiuse să-i ţie piept, n-a mai întâlnit în drumul său decât oameni de mâna a doua, tineri fără situaţii bine întărite, sau linguşitori de rând şi că astfel, el a tot întrecut limitele atribuţiunilor sale formale. Aceasta nu a fost spre binele ţării, fiindcă regele Carol, fiind arbitrul situaţiei şi grija lui fiind tocmai să împace pentru consideraţiuni monarhice toate curentele, viaţa publică a României a intrat într-o perioadă de lâncezeală, problemele vitale au fost sau amânate, sau aparent rezolvate, pierzându-se astfel ani întregi, care sub un regim de reală luptă politică ar fi putut să fie ani de înfăptuiri rodnice şi de progres efectiv.

Al patrulea punct al programului regal era să asigure Germaniei, patriei lui de origine, un puternic reazim la porţile Orientului european. Mai e o îndoială asupra felului cum regele Carol a îndeplinit acest punct? Până la sfârşitul zilelor lui, dânsul s-a socotit întâi un principe german şi pe urmă Regele României. Ideea că primind Coroana României renunţase la patria lui de origine este o idee care n-a străbătut nici o clipă mintea lui. În concepţia sa el venise la gurile Dunării ca să slujească cinstit şi cu credinţă noua sa patrie şi să lege destinele ei de destinele patriei sale germane. Dacă aceste două interese le putea concilia, cu atât mai bine, dacă nu, pentru dânsul multă nedumirire nu încăpea, patria germană trebuia să primeze.[…]

Şi, în fine, ultimul punct al programului său era să ridice între Carpaţi şi Dunăre un stat modern după modelul german. Sistemul nostru censitar îi convenea regelui Carol cu strigătoarele lui neajunsuri care nu-l supărau fiindcă era sistemul Prusiei. Printre oamenii noştri politici el prefera oamenilor cu concepţii mari sau de reale însuşiri pe vreun Vasile Lascăr, sau pe vreun Neniţescu, sau pe vreun Antipa oarecare, fiindcă îi înfăţişau proiecte de legi copiate din Germania sau fiindcă îi făceau sistematic apologia germanismului. Dacă n-a putut germaniza mai mult viaţa noastră, n-a fost vina lui. Tot ce a putut a făcut, s-a slujit de Sturdza împotriva partidului liberal însufleţit de un spirit democratic potrivnic oricărei organizări militare autocratice germane, şi-a asigurat în rândurile conservatoare preşedinţi de consiliu docili, ca G. G. Cantacuzino şi Titu Maiorescu. […]

Şi totuşi, dacă cântărim calităţile şi defectele acestui rege, dacă punem în cumpănă ce ne-a dat şi ce nu ne-a dat, nu putem nega că, în lipsa unei domnii cu adevărat mari, el ne-a asigurat totuşi o domnie folositoare. Lui îi datorăm în primul rând prestigiul Regatului, un capital politic acumulat în mare parte prin mândria şi vanitatea lui, dar care în ceasurile hotărâtoare ale frământărilor pentru unitatea naţională ne-a fost de un ajutor preţios. Lui îi datorăm continuitatea, condiţia esenţială a oricărei opere constructive. Dacă n-ar fi fost decât prin lungimea domniei sale, şi încă într-o societate care nu era obişnuită cu sforţări mari îndelungate, el ne-a chezăşuit putinţa unei munci paşnice de o jumătate de veac, o muncă cu lipsurile, cu scăderile ei, o muncă care ar fi putut fi mai temeinică, mai mănoasă, dar care a fost o muncă rodnică, o muncă cum s-au putut desfăşura puţine în cursul vitregei noastre istorii naţionale. Chiar dacă, de fapt, sub domnia lui, carul statului a fost dus de alţii, când s-a nimerit să fie oameni mari a mers bine, când l-au condus politicieni mai neîndemânateci a stat pe loc, s-a înămolit. Pe regele Carol însă l-au călăuzit intenţii curate, un sincer dor de bine şi o nobilă concepţie a datoriei sale către poporul românesc.

Pentru toate aceste motive, pentru relele de care ne-a ferit, dacă nu pentru însuşirile superioare pe care le-a avut, să-i păstrăm amintirea cu recunoştinţa pe care un neam care se respectă o datorează unor servicii îndelungate, izvorâte dintr-o conştiinţă cinstită şi dintr-un cuget înalt. Dar să nu ni se ceară admiraţiune, aceea este rezervată Regilor mari şi, nici prin faptele, nici prin persoana lui, n-a fost mare şi cu adevărat glorios, Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, primul şi ultimul Rege al României mici. Nu cred că istoria nepărtinitoare să poată spune altceva despre el.

Cerceii Elenei Lupescu au fost gasiti in Marea Britanie si valoreaza acum 500.000 lire

Cerceii Elenei Lupescu au fost gasiti in Marea Britanie si valoreaza acum 500.000 lire

Carol II si legionarii

Notă a Corpul Detectivilor nr.15960 din 29 decembrie 1937 referitoare la impresiile liderilor legionari faţă de soluţia guvernamentală aleasă de suveran şi componenţa noului cabinet. În discuţiile de la sediul legionar central a fost demascată intenţia regelui de a institui dictatura personală şi de a suspenda Constituţia de la 1923.

Prezenţa lui Istrate Micescu în guvernul nou format îi determină pe legionari să pregătească un marş asupra Bucureştiului, la care să participe 50 000 de oameni , mai ales muncitori. Garda demască intenţiile Regelui de instituire a dictaturii sale personale , folosindu-se de guvernul Goga. Acesta a fost adus la putere deşi avea cele mai puţine mandate, părintele Cristescu subliniind că aceasta înseamnă regim personal.

Ieri dimineaţă, de la conducerea legionară s-a telefonat lui Codreanu la Predeal să vină urgent în Capitală, din cauza evenimentelor ce se petrec. S-a crezut că acesta a şi plecat de la Predeal, în care scop fusese convocată pentru orele 17,30 o consfătuire a tuturor fruntaşilor Gărzii de Fer, pentru a lua hotărâri importante.

La orele 14,30, Codreanu a telefonat dela Predeal că nu mai vine la Bucureşti şi că pleacă într-o excursie în Ardeal.

Această atitudine a surprins foarte mult, socotindu-se că Cornel Codreanu meditează despre guvernul Goga că este o nouă provocare la adresa Gărzii de Fer.

Pentru Garda de Fier, susţin legionarii, prezenţa în guvern a d-lui Istrate Micescu a făcut ca spiritele legionare să fie mai aprinse decât erau pe timpul alegerilor, cu atât mai mult, că ei n-ar fi căutat să facă vreo opoziţie guvernului liberal timp de un an, pentru ca în timpul acesta să se poată reface şi mai mult.

Fruntaşii legionari cred că Garda de Fer, ar trebui să pregătească un marş asupra Bucureştiului, cu un număr de 50.000 legionari, în majoritate muncitori, cari să ocupe Capitala din toate părţile, aşa în cât trupele aflate în cetatea Bucureşti, să fie puse în împosibilitate de a opri acest val, mai ales că această tactică ar fi întrebuinţată şi de naţional-ţărănişti, cu cari Codreanu ar cădea din nou de acord.

Gardiştii manifestă mare ostilitate împotriva Suveranului şi a dictaturii – zic ei – pe care ar pregăti-o, deoarece informaţiile lor arată că M.S. Regele ar suspenda Constituţia, dorinţă exprimată şi de Istrate Micescu.

Dacă până acum gardiştii nu au strigat nici „jos Regele” şi nici „sus Regele”, spune un conducător legionar, aceasta se datoreşte atitudinii rezervate ce a vrut să aibă Garda de Fer faţă de M.S. Regele şi din această cauză Codreanu a amânat să dea publicităţii circulara LEGIONARII ŞI MONARHIA, pentru ca să nu ia angajamente faţă de Coroană, care l-ar fi pus într-o situaţie foarte delicată. Cert este că acum gardiştii se manifestă ostil Suveranului.

Profesorul părinte Cristescu ieri şi-a manifestat această indignare şi după dânsul alţii, ţinând să afirme că ceea ce s-a făcut acum este pur şi simplu bătaie de joc faţă de ţară şi nu pot tolera ca un partid cu cele mai mici voturi şi cu cele mai puţine mandate să fie chemat la putere, căci aceasta înseamnă guvern personal, a adăugat Cristescu, şi legionarii trebuie să fie pregătiţi pentru vremuri grele, care se arată în cale.

În timpul nopţii au avut loc mai multe conciliabule între diferiţi fruntaşi ai organizaţiei, care au ţinut să obţină şi alte informaţii de la foştii membri ai partidului demisionat.

Din cele ce se ştie până acum, Garda este informată de către foştii membri ai partidului liberal că M.S. Regele a fost foarte afectat de marele număr al legionarilor pătrunşi în Parlament, socotindu-i mai periculoşi decât orice alt partid.

ANIC, fond Casa Regală, dosar, 36/1937. f. 203-205

http://www.click.ro/news/bucuresti/Carol-II-lea-regele-playboy_0_1343265745.html

Adevărata moarte a lui Carol al II-lea

CAROL II … PION AL SIONISMULUI (I)



CAROL II – AGENTUL REGAL AL SIONISMULUI

Elena Lupescu Grunberg,la data când l-a sedus pe Carol al II-lea,era soţia maiorului Tâmpeanu(atunci se chema Elena Tâmpeanu),cel mai bun prieten al acestuia şi fost camarad de arme în timpul Primului Război Mondial.A divorţat de acesta.Fiica evreului industriaş Nuham Grunberg,era deosebit de inteligentă şi ambiţioasă.
Subjugat de frumuseţea evreicei,prinţul Carol a preferat să renunţe la succesiunea la tron şi la căsnicie,plecând cu amanta în străinătate.De la început,nu a ţinut cont nici de sfaturile Regelui Ferdinand al României,care a condamnat relaţia adulteră a celor doi.
Pentru evrei,Carol al II-lea s-a dovedit o speranţă,investind în el mulţi bani.Renunţarea la familie şi tron pentru una de-a lor era cea mai mare garanţie că le va servi interesele odată ajuns pe tron.Pentru aceasta s-au servit de lojile masonice din România,din cadrul cărora şi-au atras de partea lor personalităţi cu „greutate”:amiralul aghiotant regal Păiş,comandorul
Fundăţeanu,generalul Georgescu,colonelul V.Bădulescu,comandorul Bucholzer şi colonelul Matropol.Într-o notă informativă a unui agent al Siguranţei române,din mai-iunie 1929,rezultă că numeroşi ofiţeri din armată,în special din marină şi aviaţie,sunt recrutaţi în lojile masonice de către publicistul Mihai Negru(alias Mihai Zussman),secretar de redacţie al ziarului Universul,apoi „sunt luaţi în primire şi convinşi la ideea că prinţul Carol trebuie să vină în ţară,că sunt datori să lucreze camarazii spre a-i câştiga acestei idei întrucât starea rea de lucruri actuală nu poate fi înlăturată decât de un rege major şi energic care nu poate fi decât prinţul Carol(…)Zilele trecute comandorul Bucholzer,din Şcoala navală din Constanţa,a luat parte la o întrunire a membrilor lojii[masonice,Steaua Polară] cu care ocazie a ţinut un discurs înflăcărat pentru prinţul Carol.(…) Sunt mulţi evrei în această lojă şi convingerea(informatorului) este că evreii sunt aceia care au pus la cale totul pentru aducerea prinţului Carol,întrucât sunt siguri de el că-i va proteja în orice împrejurare şi că în caz că ar izbucni mişcarea violentă de răsturnare a bolşevicilor,evreii care vor cădea cel dintâi victime al pogromurilor ce vor avea loc [în Rusia] vor fi toleraţi a se refugia în masă în România”(1).Acelaşi Zussman prezida săptămânal,în aceeaşi perioadă,şi loja Cavalerii Steagului din Bucureşti,militând pentru aducerea lui Carol al II-lea în fruntea statului.
Marele gazetar Pamfil Şeicaru l-a vizitat pe Carol la Paris şi a pus problema unei eventuale campanii de presă în favoarea întoarcerii lui în ţară.L-a atenţionat că şansele sunt minime dacă nu renunţă la legătura cu Elena Grunberg.Carol a ripostat violent,afirmând că Elena era la fel de bună ca orice altă femeie.
-Sire,dintr-o zdreanţă murdară nu se poate face steag,a replicat influentul Şeicaru.
Asupra reginei-mamă-Regina Maria,a început o campanie agresivă de denigrare.Reprezenta o piedică în calea planurilor evreilor,deoarece după moartea regelui Ferdinand trebuia să preia şi să asigure regenţa ţării,alături de prinţul Barbu Ştirbei,prinţul Mihai(urmaşul legitim la tron) fiind minor.Simona Lahovary,care făcea parte din suita reginei,a consemnat în jurnalul său intim:”Campania de denigrare împotriva reginei este alimentată în primul rând de Grigore Filipescu(nota A)…apoi de ziariştii şantajişti…Confuzia domneşte şi în capetele oamenilor,în primul rând pentru că fiecare gândeşte,chiar dacă nu conştient:”de ce n-aş fi eu dictator sau regent?”Puterea supremă,în trecut regală şi de neatins,este acum obiectul tuturor poftelor,datorită poznelor principelui Carol…Cei care spun că virtual suntem o republică,continuă să-şi spună că am putea fi cu adevărat,ceea ce ar fi mai simplu şi mai puţin costisitor.Confuzia a pătruns şi în mintea lui Aristide Blank.O ridică în slăvi pe regină,dar finanţează mişcarea „Vlad Ţepeş”(nota B),condusă de Grigore Filipescu…”(2).

REGELE SACRIFICĂ ŢARA PENTRU AMANTĂ

În foarte scurt timp,societatea românească a devenit conştientă de faptul că „duetul” Carol-Elena Grunberg a venit la putere pentru a spolia ţara(Nota C)Vioara întâia era mânuită de evreică.În acest sens,deosebit de elocvente sunt pasajele de mai jos din scrisoarea pe care soţia generalului erou Eremia Grigorescu i-a adresat-o direct:
„Am luat hotărârea să-ţi scriu aceste rânduri copleşită de o imensă durere.Îţi scriu ca româncă care îşi iubeşte profund ţara…Toţi ţipă că orice se face în politica ţării,în economia ei,în schimbările de guvern,în cumpărarea de materiale pentru ţară,contracte pentru întreprinderi sau concesiuni etc.,etc.,toate trec numai prin oficina ta,care a ajuns să dirijeze întreaga viaţă a ţării,şi implicit te face să devii cauza tuturor mizeriilor,a sărăciei financiare…
Se spune că regele,în prima linie doreşte ca să-i aduni bani…că regele a venit în ţară decât să-şi refacă situaţia materială…că el ar fi venit în zile ca cele de azi să sacrifice ţara pentru o femeie…Tu,şi prin tine întreaga ta familie,pe care poporul nu vă poate admite ca factori influenţi în conducerea destinelor lui,atârnaţi ca plumbul de capul şi de braţele regelui”.
Şi presa internaţională era la curent cu jefuirea României de cele două lipitori.Iată ce scria revista Time în 1937:”În România,a cărei familie regală n-a fost considerată niciodată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari cu atât mai mult să cumpere unul,cumpărarea acestuia[a iahtului lui Eduard al VIII-lea] a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu este cea mai şireată făcătoare de bani din România.Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea,că a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi,în sfârşit,să aibă participare la industria-cheie a României,în special cea controlată de guvern…Săptămâna trecută,abila fiică a negustorului de vechituri[Nuham Grunberg] părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă a doua croazieră!cu iahtul] „Nahlin”,care s-o facă cunoscută în întreaga lume.”

ROMÂNIA – CONDUSĂ DE MINORITARI

Foarte puţine persoane cunoşteau că Naham Grunberg locuia la Bucureşti.Prin fiica sa a profitat din plin de pe urma multor afaceri,devenind o persoană extrem de bogată.Casa acestuia a fost pusă la dispoziţia celor doi,unde se aranjau cele mai secrete afaceri politice şi economice.Din timp,Carol şi Elena au comandat construirea mai multor tuneluri subterane care uneau Palatul cu casa Elenei şi a tatălui ei.Prin ele cei doi se puteau deplasa în cel mai deplin secret.
Cea mai sinistră persoană care a pătruns în preajma regelui Carol al II-lea,a fost Ernest Urdăreanu,un „jidan” sadea,cum îi numeau românii pe evreii proveniţi din căsătorii mixte.La cererea amantei,regele l-a numit secretarul şi aghiotantul său personal,după care l-a propulsat ca şef al Palatului.De el nu putea trece nimeni fără a lăsa dijmă.”Pe bună dreptate-scria un comentator britanic-se spune că aurul strălucitor al Coroanei României este atât de pătat şi de şters încât abia dacă se mai vede.Că frumoasele mâini albe ale Elenei Lupescu ţin în ele viaţa şi moartea,iar ghearele lacome şi apucătoare ale lui Urdăreanu ţin destinul ţării.Încet dar sigur,Carol alunecă spre dezastru,trăgându-şi după el regatul.”
Evenimentele de mai jos au fost ţinute în secret de Casa regală.Însă,aceeaşi revistă Time a intrat în posesia informaţiilor şi le-a făcut publice.În România nu s-a scris nimic despre ele.Pe scurt.
Înainte de urcarea pe tron a lui Carol,România era pe cale de a fi guvernată prin regenţă de prinţul Nicolae,care se opunea cu înverşunare activităţii evreieşti în România şi făcea parte din mişcarea legionară.Din revista menţionată:”Ruptura finală dintre Carol şi Nicolae s-a întâmplat la o petrecere de familie,la Palatul Cotroceni,când Carol a propus un toast în cinstea roşcovanei intruse,madam Lupescu[Grunberg].Prinţul de 15 ani,Mihai,a scăpat paharul de şampanie.Carol i-a tras un picior.Nicolae a intervenit.O armă,se pare că a lui Nicolae,a detunat.Regina Maria,care a primit glonţul în piept,a început să scuipe sânge”.Se întâmpla în 1937.După un an,regina mamă Maria a încetat din viaţă,fără a se da publicităţii cauza morţii.

FALIMENTUL BĂNCII MARMOROSCH BLANK – SUPORTAT DE ROMÂNI

Elena Grunberg este cea care a deschis uşa palatului regal pentru magnaţii evrei Max Auschnitt şi Nicolae Malaxa(nota D).Spolierea României în folosul evreimii şi a Casei regale se făcea deja pe faţă.Voi reda doar cel mai mare gheşeft din perioada interbelică,care a desăvârşit această spoliere:falimentul deliberat al Marmorosch-Blank.
În perioada 1931-1932 s-a descoperit că această bancă avea un deficit de 1.600.000.000 lei.”Banca,banca cea mai mare bancă comercială din România,era tentaculul economic al B’nai B’rith,iar evreul Aristide Blank,patronul băncii se învârtea ca peştele prin apă la Palatul Regal,sponsorizând în dreapta şi în stânga.Ingineria pusă la cale mai făcea ca falimentul băncii să atragă şi falimentul mai multor întreprinderi în care Carol al II-lea şi Elena Lupescu-Grunberg fuseseră special cointeresaţi prin cedare de acţiuni.Pentru salvarea băncii a intervenit la Carol chiar tatăl roşcatei sale amante,Nicolae Lupescu[Naham Grunberg].Oricum,Carol al II-lea îi era însă obligat direct chiar lui Aristide Blank.De aceea,regele a obligat Banca Naţională a României să acopere deficitul(trebuie arătat că Mitiţă Constantinescu,guvernatorul BNR era în acelaşi timp şi ministru de finanţe,deci o marionetă perfectă în mâna lui Carol al II-lea),Primăria Bucureştiului să cumpere pentru o jumătate de miliard de lei un teren de la Otopeni al lui Aristide Blank,iar guvernul să concesioneze Regia Monopolului de Stat băncii evreieşti.”Cum molahul iudeu n-a fost sătul,regele dispune finalmente ca statul să preia activul şi pasivul băncii Marmorosch-Blank;asta însemnând că afacerile oneroase evreieşti să fie suportate de contribuabilii români”(1)…

NOTE:
A. Trebuie precizat că Grigore Filipescu era urmaşul unor masoni renumiţi.Dintre aceştia,Gheorghe Filipescu,aghiotant al domnitorului Cuza şi mareşal al Curţii regelui Carol I,avea gradul 94 în Ordinul de Memphis,supraveghetor al Lojii Steaua României şi venerabil al lojii Înţelepţii din Heliopolis,acestea de obedienţă evreiască,motiv pentru care evreul Aristide Blank îi finanţa organizaţia

B. Organizaţie „Vlad Ţepeş” era finanţată copios de evreul Aristide Blank.Mai târziu,când regele Carol al II-lea avea nevoie de o diversiune pentru a diminua puterea mişcării Legionare la alegeri,va fi transformată în Partidul Conservator.

C.În 1894 căpitanul Alfred Dreyfus,un ofiţer evreu din armata franceză,a fost pe nedrept acuzat de trădare,în mare parte din cauza atmosferei preponderent antisemite.Herzl a văzut mulţimi de oameni scandând „Moarte evreilor” în Franţa,patria Revoluţiei Franceze,şi a prevăzut o singură soluţie:imigrarea în masă a evreilor într-un loc pe care să-l numească „al lor”.Astfel,”Afacerea Dreyfus” a devenit determinantă în geneza sionismului politic.
În ziua de astăzi încă se repetă această minciună „oficială”.În realitate a fost o înscenare făcută de Moses Leeman,maiorul Esterhazy şi Maurice Weil(evreu),cel din urmă un intim al lui Rothschild.

D. Max Auschnitt era fiul evreului Osias Auschnitt,care deţinea o firmă comercială de import tablă,la Galaţi.După moartea tatălui,fiul a mutat afacerea la Bucureşti,fondând firma Magazinele unite de fierărie.În scurt timp,prin corupţie,a reuşit să deţină monopolul importului de tablă pe întreaga ţară.Cumpărând acţiuini peste acţiuni,pătrunde în comitetul de administraţia al Societăţii Reşiţa,alături de Malaxa.Cei doi au dat o grea lovitură industriei româneşti.Primul a reuşit să falimenteze toate întreprinderile româneşti care produceau tablă subţire,foarte solicitată pe piaţa internă,impunându-şi monopolul în acest domeniu.Malaxa şi-a dezvoltat uzinele sale de producţia de locomotive la Bucureşti,blocând-o pe cea de la Reşiţa.
Cei doi escroci i-au asigurat regelui Carol al II-lea 30-35% din totalul acţiunilor la uzinele Malaxa.
„COMUNISMUL STRÂNS LEGAT…DE PROBLEMA EVREIASCĂ”

După intervenţia armatei române în Ungaria şi înăbuşirea revoluţiei bolşevice (1919), România devenise principalul inamic al Rusiei boşşevice, un stat imperialist. Kominternul (Internaţionala Comunistă), condus de evreul Gr.E.Radonilski (nume real Apelbaum), pe de o parte, şi N.K.V.D., pe de altă parte, şi-au concentrat şi coordonat acţiuniule asupra ţării noastre. Apelbaum a dispus „combinarea” acţiunii legale cu cea ilegală şi „crearea nucleelor comuniste în sindicatele muncitoreşti din România”.
S-a format un paradox neînţeles de mulţi. Muncitorii români îşi concentraseră lupta împotriva exploatării capiataliste, patronată de evrei. Dar, atenţie! Au fost seduşi, în mod justificat, de ideile comuniste promovate de agenţii comunişti „strecuraţi” în ţară de conducerea Kominternului, în majoritatea lor evrei.
Împotreiva ofensivei comuniste s-a ridicat Legiunea Arhanghelului Mihail, organizaţie denumită şi Mişcarea Legionară sau Garda de Fier. A luat fiinţă în 1919, în pădurea Dobrina, din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, care avea să devină „Căpitan”. Unii numesc Mişcarea Legionară „opoziţie naţionalistă”, alţii „opoziţie ultranaţionalistă”.
„Căpitanul” a format un front de luptă românesc împotriva celor două pericole: i-a demascat pe agenţii comunişti, semnalându-i în primul rând pe evrei şi declanşând furia mişcării iudeo-sioniste mondiale, dar şi a majorităţii masonilor din România şi a Casei Regale. Precizarea „Căpitanului” o consider deosebit de importantă: „Să nu vadă nimeni în noi nişte asupritori de evrei sau nişte mâncători de judani din ură religioasă…Minorităţile conlocuitoare urmează să se bucure de toate drepturile în măsura loialităţii de care vor da dovadă faţă de Statul Român”. O poziţie pe care o consider cât se poate de corectă, care ar trebui să-i anime pe toţi preşedinţiii şi guvernnaţii români de după decembrie 1989.
Iată sinteza „antisemitismului” legionar ce a fost prezentat chiar de Mişcarea Legionară:
„Intrând în luptă cu comunismul la noi şi studiindu-i problema, Căpitanul o găseşte strâns legată de problema evreiască…
Ajutorul evreiesc la pătrunderea marxismului la noi în ţară se canalizează pe mai multe direcţii:
- Economic. Acaparând pe îndelete, fiind deţinători de fonduri internaţionale, sfere importante din economia ţării, pe care apoi le exploatau nu în direcţia promovării unei economii sănătoase, cu participarea maselor româneşti la beneficiile ei, ci în direcţia pur egoistă, îmbogăţindu-se din ce în ce mai mult elementele evreieşti în detrimentul românului. Ba mai mult, cantităţi importante din acestă bogăţie a Statului erau deturnate şi expatriate pentru ajutorarea cauzei evreieşti în lume. Nedreptăţile sociele provocate astfel dădeau naştere nemulţumirii legitime la clasele nevoiaşe româneşti, care văzându-se neajutorate şi neapărate în faţa acestior abuzuri exploatatoare, cădeau pradă demagogiei marxiste.
- Politic. Deţinători ai bogăţiilor ţării puteau foarte uşor să influneţeze în toate domeniile de afirmare românească, în sensul vederilor şi intereselor lor. Prin corupere şi cumpărări de conştiinţe în artia politicianistă românească, evreii pun mâna, practic, pe conducerea politică a ţării pe care o dirijează prin acoliţii lor. Procesul se maturizează prin introducerea în palatul regal al ţării a nefastei Elena Lupescu, evreică şi ea. Prin care evreii pun stăpânire pe voinţa regelui Carol al II-lea.
- Cultură. Evreii promovau şi susţineau în România, printr-o bogată reţea de ziare şi reviste create de ei, ideile cele mai periculoase, atât din punct de vedere naţional, cât şi creştin şi moral.
- Prin activitate directă. Marea majoritate a agitatorilor şi a propagandiştilor comunişti, atât între studenţi, cât şi între muncitori, erau evrei” (1).
„Lupta care se apropie – spunea Codreanu – nu va fi numai o încleştare între două sisteme politice…Va fi mai mult decât atât. Va fi o luptă între două concepţii de viaţă, între două spriritualităţi antagonice. Pe de o parte, lumea noastră creştină, aruncată în Istorie de Naşterea, răstignirea şi învierea Mântuitorului, pe de cealaltă parte, lumea descreştinată prin lupanarele ateismului şi aruncată în luptă de forţele oculte ce s-au opus întotdeauna îndumnezeirii omului”.
Era împotriva ataşamemntelor internaţionale ale politicienilor, despre care spunea: „Detaşaţi de antenele namului lor, aceşti oameni rătăcesc stupid prin sălile organizaţiioilor internaţioonale ale epocii, luând contacte, încheind pacte ce nu vor funcţiona nicikodată”.
Prin cele prezentate în acest subcapitol aş dori să fiu bine înţeles. Nu ridic în slăvi Mişcarfea Legionară, pe „Căpitanul” ei. Ci prezint o scurtă filî din Istoria Neamului meu.

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI „NĂŞITĂ” ÎN LABORATOARELE IUDEO-MASONICE

Mişcarea Legionară începea să devină incomodă.În 1933 s-a hotărât distrugerea ei,iar primul-ministru Ion Gh.Duca (Nota A) însărcinat cu ducerea la îndeplinirea planului.În cadrul unei deplasări la Paris s-a întâlnit cu reprezentanţi ai mişcării sioniste mondiale,în faţa cărora şi-a luat obligaţia să desfiinţeze Legiunea.Întors în ţară,la 1.12.1933 a hotărât dizolvarea Mişcării Legionare şi a interzis participarea acesteia la alegerile pentru Parlament.
La 29.12.1933,o echipă formată din trei legionari l-au asasinat pe I.Gh.Duca.Elena Lupescu-Grunberg a fost implicată direct în acest asasinat.La 1.12.1934,şeful serviciului de informaţii pe care şi l-a creat,Pitulescu,a adresat o scrisoare „Duduiei” Elena:”Guvernul Tătărescu,născut din voinţa dumneavoastră după asasinarea acelui temut duşman al dumneavoastră,Ion Gh.Duca,are o importare,mai ales în ultimul timp,stranie şi care se depărtează de aşteptările ce v-aţi manifestat”.
De unde reiese că amanta evreică a regelui se ocupa şi cu desfiinţarea şi formarea de guverne.Sprijinit de Palat,Tărărescu ajunge prim-ministru şi se implică direct în instaurarea dictaturii personale a lui Carol al II-lea.În 1936 acesta reuşise să devină unul dintre cei mai bogaţi regi din lume.Pentru schimbarea Constituţiei şi instaurarea dictaturii regale,acţiona cu precădere Jean Pangal,martele comandor evreu al Marii Loji Naţionale din România,şeful masoneriei române,aripa obedientă evreilor.Inspirându-se din Constituţia Japoniei lucra de zor la noua Constituţie a ţării.El este cel care l-a sfătuit pe rege cu formarea unui guvern în fruntea căruia să fie numit mareşalul Averescu.Siguranţa îi urmărea toate mişcările.Dintr-o notă a acesteia,iată cum s-a adresat Pangel masonilor în templul de pe strada Câmpineanu:
„Nu aveţi de ce vă teme,fiindcă nimeni nu ştie,s-a ţinut în secret faptul că guvernul Averescu va fi în realitate mason.Chiar dacă s-ar bănui prezenţa câtorva masoni,este dl mareşal care acoperă şi spulberă orice bănuială cu prestigiul său.Acela care va răspunde de schimbarea Constituţiei şi de tolerarea dictaturii noastre este regele şi,în cel mai rău caz,el va plăti oalele sparte.”
De unde se poate deduce uşor că,”la o adică”,masoneria l-ar fi scos vinovat!
Însă,mareşalul Averescu le-a încurcat socotelile.Nu a mai dorit să facă jocurile murdare ale masoneriei.Mai mult,a intrat în conflict direct cu Carol al II-lea şi amanta acestuia.
Alegerile au reprezentat o grea lovitură pentru regele Carol al II-lea:cei sprijiniţi de el nu au obţinut majoritatea necesară formării unui guvern,iar legionarii obţinuseră 66 de locuri de deputaţi.Ei s-au prezentat la alegeri reorganizaţi sub numele Partidul Totul pentru Ţară.Sub presiunea naţionalismului făţiş manifestat de popor,Octavian Goga,liderul Partidului Naţional
Creştin,a fost numit de către Carol prim-ministru la o guvernare legionară.Acest eveniment a determinat-o pe Elena Grunberg să plece urgent la Paris.Nu îl putea accepta sub nici o formă pe „antisemitul” Goga,cel care afirmase că dacă din România ar fi înlăturaţi cel puţin 500.000 de evrei,aceasta s-ar îndrepta spre propăşire.Goga l-a readus imediat pe generalul Ion Antonescu(Nota B)
Chiar în ziua în care noul prim-ministru promovase o legislaţie ce îi scotea pe evrei din numeroase funcţii şi profesii,Caro al II-lea l-a chemat la Palat şi l-a anunţat că guvernul este demis,iar el nu mai este prim-ministru.Încremenit pentru un moment,pentru a realiza adevăratul dezastru care se abătea supra ţării,Goga a plecat strigând:
„-Israel a triumfat!”
Evenimentele s-au desfăşurat cu repeziciune.Wilhelm Filderman,Mare Maestru al Lojii Americano-Române,preşedinte al Uniunii Evreilor din România,membru al Jewish Agency,nu putea permite ca România să scape din mâna iudeo-masoneriei.
La 11.02.1938 Carol al II-lea abrogă Constituţia,patru zile mai târziu interzice toate partidele politice,iar la 20 februarie proclamă Constituţia „năşită” în laboratoarele iudeo-masonice.”Dictatura masonică” era instalată.

MASONUL ARMAND CĂLINESCU – ASASIN ŞI VICTIMĂ

Corneliu Zelea Codreanu adresează o scrisoare noului guvern:”Întreaga luptă naţională,după 20 de ani,se termină printr-o Constituţie care nu numai că nu rezolvă nimic din problema vitală a vieţii noastre,ci vine să pecetluiască pentru totdeauna drepturile şi poziţiile furate de la români de năvălitorii jidani,împotriva cărora noua Constituţie nu ne mai deschide nici o posibilitate de apărare.”O altă scrisoare îi este adresată lui Nicolae Iorga,care atacase,în 1923,Mişcarea Legionară:”Când acum 15 ani în urmă tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice(nu mai zgomotos decât dl.Iorga la 1906),domnii din guvernul de astăzi ne spuneau:”Nu aşa veţi rezolva problema!Apucaţi-vă de comerţ!Faceţi ca ei!”.Iată ne-am apucat…când aţi văzut însă că pornim,că suntem corecţi,că suntem capabili,că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu,veniţi tot voi,şi distrugeţi acest început de comerţ românesc…Eu nu mă pot bate cu dumneata.N-am nici geniul,nici vârsta,nici condeiul şi nici situaţia dumitale.Dar din adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit îşi strig,şi îţi voi striga din adâncul gropii:eşti un necinstit sufleteşte care ţi-au bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate…”
Nicolae Iorga l-a dat în judecată pentru calomniere.Coaliţia iudeo-masono-regală a profitat de această situaţie.”Căpitanul” se dovedea un om periculos.Pentru calomnierea marelui istoric,pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale şi crima de răzvrătire,Corneliu Zelea Codreanu,împreună cu alţi 13 camarazi,au fost condamnaţi la 10 ani muncă silnică în lagărul de la Râmnicu Sărat.Terenul pentru asasinarea lui era pregătit.
În noaptea de 29 spre 30 Noiembrie 1938,”Căpitanul” împreună cu cei 13 camarazi sunt urcaţi într-o dubă pentru a fi transportaţi la închisoarea Jilava.Din ordinul special al lui Carol al II-lea,în pădurea Tâncăbeşti,toţi cei 14 au fost asasinaţi prin strangulare,împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună la Jilava peste care s-a turnat acid sulfuric şi s-a aşezat o placă uriaşă de beton.Planul a fost pus în aplicare de ministrul de Interne Armand Călinescu,care a anunţat oficial că cei 14 au fost împuşcaţi pe când încercau să fugă de sub escortă.O crimă monstruoasă,planificată cu sânge rece,pentru care Armand Călinescu a fost numit de către rege în funcţia de prim-ministru.
Iată cum prezintă istoricii legionari această crimă:”Nimeni nu se aştepta la un astfel de act barbar din partea regelui şi a guvernului.Mai ales că cei ucişi erau închişi,condamnaţi la ani grei de temniţă.Dar presiunile ocultei fuseseră atât de mari şi de convingătoare încât monstruozitatea actului nu mai avusese nici o influenţă asupra deciziei…Şeful suprem ucis,majoritatea celorlalţi şefi legionari în închisori împreună cu alte zeci de mii de luptători.Cei rămaşi liberi,trăind în totalitate clandestinitate,urmăriţi de autorităţi.Ţara sub stare de asediu,lumea îngrozită…Acesta este bilanţul măreţ al stăpânirii forţelor oculte în România…Regele inconştient era satisfăcut.Ocultele îşi frecau mâinile.[Armând] Călinescu veghea ca nimic să nu mişte în ţara suferinţelor şi a suspinelor.”
A urmat un val de asasinate.Pe 21.10.1939,primul-ministru Armand Călinescu este asasinat de către 9 legionari constituiţi în echipa autointitulată Răzbunătorii,după care aceştia ocupă postul naţional de radiodifuziune,anunţând Ţara:”Am pedepsit pe acela cu a cărui învoire a fost omorât cel mai mare român,Corneliu Zelea Codreanu.”Apoi se predă poliţiei.Fără nici o judecată toţi sunt schingiuiţi şi împuşcaţi pe loc,trupurile fiind expuse pe străzile Capitalei.
În aceeaşi zi,din ordinul regelui Carol al II-lea,au fost asasinaţi sute de legionari arestaţi,în toată ţara.Mai mult,au mai fost arestaţi câte 3-5 legionari în fiecare judeţ,asasinaţi pe loc de către Poliţie.Cadavrele au fost lăsate pe străzi trei zile.Exact ca în Evul Mediu!Pentru a înspăimânta populaţia.

O BĂTAIE DE MAHALA PE SĂLILE PALATULUI

Cer iertare cititorilor că nu insist asupra evenimentelor care au urmat.Doresc să folosesc din plin spaţiul tipografic pentru a prezenta faptul că „România a fost şi este o ţintă a sionismului mondial.”Dar să mai prezint o informaţie cunoscută de puţine persoane.
La 28 iunie 1940,după terminarea şedinţei Consiliului de Coroană prin care s-a hotărât cedarea Basarabiei către sovietici,generalul Ion Antonescu solicită o audienţă le rege..Cerere refuzată de Elena Grunberg.Nu putea să uite şi să ierte „umilinţa” primită din partea soţiei generalului.Cu un rânjet de triumf,Urdăreanu îi aduce la cunoştinţă că i s-a refuzat audienţa,el fiind cel care a hotărât acest lucru.În replică,generalul i-a spus:”Să nu te mai aşezi între Ţară şi rege” şi-i aplică o palmă sănătoasă peste obraz.Bazându-se pe sprijinul slujitorilor de la Palat,Urdăreannu n-are de lucru şi sare la bătaie.Toţi slujitorii au fugit în toate părţile,iar rezultatul a fost o bătaie de mahala,generalul aplicându-i o bătaie birjărească.
Primit a doua zi în audienţă,Ion Antonescu îi cere regelui să-l lase să apere graniţele ţării.În încheiere a spus:”Vreau doar să salvez ceea ce se mai poate salva din Coroana Majestăţii Voastre,din ţară şi graniţele noastre.Vă implor,Maiestate,să mă ascultaţi în această clipă îngrozitoare a istoriei noastre…Vă implor să nu-i mai ascultaţi pe cei a căror credinţă a fost cumpărată de politicienii de dincolo de graniţele Românie.”
După câteva minute de meditaţie Carol al II-lea,uitându-se ţintă la general,îi răspunde:
-„Vă admir curajul de a veni să-mi spuneţi toate acestea.N-am să vă uit cuvintele.”
Şi nu le-a uitat.A doua zi,membrii gărzii personale a regelui s-au deplasat la domiciliul generalului,l-au săltat şi i-au stabilit domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa.Nici asupra evenimentelor care au urmat nu insist.
La 6 septembrie 1940,orele 6.10,regele Carol al II-lea l-a chemat pe generalul Ion Antonescu şi i-a declarat că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai.Iată actul abdicării:
„Români,
Vremuri de adâncă tulburare şi îngrijorare trec peste scumpa mea Ţară.De acum zece ani,când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul Patriei mele,fără răgaz,fără odihnă şi cu cea mai desăvârşită dragoste,m-am străduit să fac tot ce conştiinţa mea îmi poruncea pentru binele României.
Azi,zile de vitregie nespusă îndurerează Ţara,care se găseşte în faţa unor mari primejdii.Aceste mari primejdii vreau în marea mea dragoste pentru acest pământ,în care am fost născut şi crescut,să le înlătur,trecând azi fiului meu,pe care ştiu cât de mult îl iubiţi,grelele sarcini ale domniei.
Ţara mea să fie păzită de Dumnezeul părinţilor noştri care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor.
Trăiască România!
Carol R.”
După ce a spoliat România,regele trădător a abdicat,dovedindu-se un fariseu în actul pe care l-a citit Românilor.Măsluitorii istoriei noastre îi dau o importanţă extraordinară.Oare pentru că a reuşit să obţină o rentă anuală de 20 milioane de lei?Nimeni nu pomeneşte că,la plecarea din Palat,mult iubita sa evreică Elena Grunberg,hoţeşte,a încercat să-l ia cu ei şi pe Mihai,moştenitorul tronului.Datorită prezenţei de spirit a unui aghiotant regal,tentativa a eşuat.

NOTE:
A. Ion Gh.Duca era om de afaceri şi a făcut parte şi din consiliul de administraţie al băncii Marmorosch-Blank,fiind racolat de iudeo-masoneria mondială.S-a acredidat ideea că numirea lui în funcţia de prim-ministru s-a datorat amantei regale.Alţii au fost de părere că,de fapt,Duca a fost atras într-o cursă care avea să-l „ducă la pieire”.Cei din urmă au avut dreptate,deoarece el a fost „racolat,folosit şi aruncat”

B. La o petrecere privată la Palat,din iarna anului 1934,a fost invitat şi generalul Ion Antonescu,şef al Statului Major al armatei române,împreună cu soţia sa.Dânsa făcea parte din vechea aristocraţie românească,familia ei fiind cunoscută pentru aversiunea faţă de evrei.Văzând-o pe Elena,”ea se plânse cu glas tare soţului ei de insulta ce i se adusese prin invitarea la aceeaşi masă cu o evreică,îşi ceru haina,iar soţul ei nu mai putu face altceva decât să o ducă acasă” (2).
Generalul Antonescu a fost demis imediat din funcţie şi trimis la o garnizoană de pe graniţă,fiind înlocuit cu evreul Samsonovici.

Mormântul Elenei Lupescu

Principala atracţie turistică a Mănăstirii Curtea de Argeş în mileniul trei nu sunt nici legenda Meşterului Manole sau a patimilor soţiei sale Ana, nici neasemuit de frumoasele pietre tombale ale voievozilor ctitori Neagoe Basarab şi Radu de la Afumaţi, nici lespezile Regilor Românei Carol I şi Ferdinand I şi soţiilor lor Elisabeta şi Maria, nici catafalcul provizoriu al momentan deshumatului Carol al II-lea sau moaştele Sfintei Filofteia, ci mormântul ascuns al Elenei Lupescu, născută “fostă Grunberg” şi repauzată Hohenzollern.

Prin 1973-1974 am poposit pentru prima oară la Curtea de Argeş într-o excursie cu şcoala. Tot ce mai ţin minte este că am fost fascinat de pecetea roşie de pe zidul de sud unde învăţătoarea ne-a spus conspirativ că acolo este zidită Ana lui Manole şi dacă îţi lipeşti urechea de zid o poţ să auzi plânsul pruncului; iar fântâna al cărei izvor a ţâşnit pe locul unde s-a zdrobit meşterul îţi poate împlini orice dorinţă dacă arunci un ban, ne-a mai şoptit tovarăşa, total împotriva dogmelor comuniste. Am aruncat o monedă de două’ş’cinci de bani şi mi-am dorit să mă fac pompier când o să ajung mare ca să ajung la locul cu pricina.

După o vreme visul mi s-a împlinit, într-o oarecare măsură, am devenit cu cincizeci de centimetri mai înalt, numai că obiectul fascinaţei s-a schimbat, acum doream să văd unde a fost zidită “Lupeasca“.

“Nelule, da’ aia, cum o cheamă, unde e?”

Săptămâna trecută Verde de România a dat o raită prin Argeş şi Muscel pentru un inventar sumar al obiectivelor turistice. Ultimul pe listă, conform planului de bătaie era Mănăstirea Argeş, cu principalul obiectiv necropola regală. Am trecut în revistă celebrele pietre tombale din Catedrală. Erau acolo. “Unde-s regii, dragă?”, am auzit o voce de gospodină în trening. “Pe-aici, pe undeva”, i-a răspuns competent treningul vecin. “Da’ câţi sunt Nelule?”. “Amândoi fată”. “Mai e unul pe-afară. Si încă unul viu”, mi-am devoalat eu cunoştinţele. “Da aia, cum o cheamă, unde e?”, m-a chestionat şoptit treningul siclam. Chiar aşa!, mi-am spus. Dacă tot suntem aici hai să vedem şi principala atracţie a grătaragiului.

Elena între sfinţii părinţi

Regii României au cunoscut, şi chiar au apreciat cu umor, neamul în care s-au băgat. Reproducerea acestui dialog ar face-o să râdă cu poftă pe Regina Maria, motiv pentru care nu găsim nici o impietate în această delaţiune. A urmat o sumară dar productivă anchetă jurnalistică. Ştiam ca Elena “Magda” Lupescu se află înhumată în cimitirul privat al mănăstirii aflat în spatele Palatului Episcopal. Dar unde, în zecile de hectare de parc şi păpuşoi ale proprietăţilor sfântului aşezământ? Subiecţii anonimi ai acestei anchete, măicuţa de la lumânări, o alta cu o sapă, un înalt funcţionar bisericesc scund pe un scuter pârâitor, doamna de serviciu de la WC-ul public din incintă – Nuţi, nea Fane – de la poartă (nu aţi remarcat niciodată această alăturare firească a acestor nume cu respectivele atribuţii în preregrinările voastre?) au replicat cu aceeaşi întrebare la întrebarea noastră: “Da’ ce căutaţi acolo, mormântul Lupeştii?”. Fără excepţie, ţâţâiau reprobator din buze, dându-ne cu toţii de înţeles că interesul nostru este unul mitocănesc, iar accesul este interzis, dar se poate. Dacă vrei. Sincer, toate aceste personaje interogate abia aşteaptă să vă dezvăluie pline de importanţă secretul momântului Lupeştii.

Am fost împinşi, Dumnezeu este mator!, să sărim un gard, să ne rătăcim prin vasta proprietate şi urmând după miros drumul cocinii – conform indicaţilor măicuţei auxiliare cu sapa – să dăm în alea străjuită de brazi care duce către bisericuţa-paraclis a unuia din cele mai fermecătoare cimitire pe care le-am văzut. Intim ar fi cuvântul, dacă nu ar fi prea ireverenţios.

Nici ţipenie. Poarta scârţâie şi ea complice. Nu trebuie să cauţi nimic. Dintre pietrele de mormânt şi crucile de piatră cenuşii ale monahilor şi păstorilor mănăstirii, la loc de cinste, chiar în faţa pridvorului bisericuţei de lemn se arată fantomatic dreptunghiul de marmură: Elena Lupescu – 1899-1977. Atât. Este poate cel mai ciudat mormânt pe care l-am văzut, înconjurat de un brâu de marmură şi acoperit cu pietriş, fără flori, fără candelă, auster ca o fântână arteziană dezafectată, alături de frumoasa cruce ortodoxă a răposatului părinte stareţ Ilarion Craioveanul. Facem poze şi ne închinăm. Asta-i tot, sărim gardul înapoi, în lumea noastră.

Somnul de veci de la Estoril, 1953-2003

Prin 2003 Regele Carol al II-lea, oale şi ulcele, odihnea de vreo jumătate de veac în capela Regilor Portugaliei din Estoril, însoţit de nevasta sa Elena Hohenzollern, nume şi titlu recunoscut de familia princiară. După divorţul de Regina Elena din 1928, mama Regelui Mihai, Carol Caraiman, după cum l-a botezat civil tatăl său Ferdinand I, a trăit toată viaţa mai ales alături de Elena Lupescu. Neoficial, dar fără pretenţii de a deveni regină a României, Elena a doua i-a fost nevastă şi la bine şi la rău până la sfârşitul vieţi lui. S-au căsătorit abia în 1948 la Rio de Janeiro şi au mai trăit împreună (legal!) până 1953, la moartea Regelui Carol II. În 1977, Elena i s-a alăturat întru cele veşnice. Lucrurile după un îndelung zbucium păreau în sfârşit aşezate. Dar…

Somnul de veci de la Curtea de Argeş 2003-(?)

Pe vremea lui Ion Iliescu, preşedinte ateu al României 1989-1996 şi 2000-2004, prin grija şi osârdia premierului Adrian Năstase, rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol el II-lea (1893-1953) şi ultimei sale soţii legitime Elena Lupescu au fost “repatriate”. Dar unde să-i bagi? În Catedrală – monument istoric preaplin, de parcă istoria se opreşte vreodată – nu mai era loc, lespezile regiilor şi voievozilor erau aliniate frumos ca gresia în garsonieră. Familia Regală a rezervat locuri într-o nouă Capelă ale cărei construcţie în execuţie o vedeţi în dreapta intrării principale păzite de nea Fane. Până la finalizarea acesteia sicriul Regelui Carol al II-lea a fost depus pe un catafalc provizoriu într-una din capelele dezafectate din spatele Catedralei, locaş care timp de câteva zeci de ani a adăpostit recuzita grădinarilor în timpul perioadei comuniste. A fost resfinţită frumos în prealabil, iar sicriul a fost acoperit cu drapelul regal, să moară Iliescu de ciudă!, şi încuiată. Accesul interzis, vă puteţi zgâi la el prin grilaj cu mâna streaşină la ochi. Pe Carol I poţi să calci, pe lespedea Reginei Maria poţi să-ţi faci poze cu fata, dar lui Carol nu poţi să-i dai un biscuite! Dar Elena a doua?

Separaţi de familie şi după moarte

Familia Regală nu a dorit în ruptul capului expunerea veşnică a Elenei Lupescu alături de Carol al II-lea. Eventual, Regina Elena, de la al cărei divorţ de luminatul rege se face ca mâine un secol, ar putea şi ea să se alăture în noua capelă a Mănăstirii Curtea de Argeş rătăcitorului ei soţ defunct, după un scurt repaos veşnic prin pustiile Elveţiei.

Elena cea notorie rămâne în schimb cu gloria de a fi principala atracţie turistică a Curţii de Argeş, separată de Carol de gropari oneşti, care nu pot fi acuzaţi de vreo manipulare a istoriei.

Episcopia Argeşului şi Muscelului rămâne să se apere doar cu Nea Fane şi Doamna Nuţi de furia turistului, care – vrei, nu vrei – tot, la Lupeasca vrea să ajungă. Toţi oficialii au un singur răspuns dacă sunt interogaţi în privinţa interdicţiei privind vizitarea locaţei: “Vine lumea şi strică locul”. Nu ne permitem să acuzăm înalţii prelaţi de ipocrizie, dar, totuşi, ei şi-au băgat mortul în casă, Doamne iartă-mă! pentru concizia în exces, iar acum se plâng că sare omul gardul să li-l vadă. Adică au acceptat ca o evreică convertită în ritul catolic să fie repauzată alături de mai marii ortodocşi ai mănăstirii, dar simt o imensă repulsie pentru curiozitatea mitocănească a publicului. Omul vine unde-l chemi.

Verde de România îşi permite să amintească fără să sugereze nimic că în mai toate ţările civilizate celebrii defuncţi contribuie consistent la bugetul comunităţii, sau parohiilor, prin taxele percepute direct turiştilor, sau indirect prin banii lăsaţi de curioşi în stabilimentele din proximitate.

Răzbunarea lui Carol al II-lea

Până la terminarea Capelei, Casa Regală a României, Carol al II, unul din cei mai străluciţi monarhi şi oameni politici pe care i-a avut ţara în ultimele două secole, aflat parcă într-un nesfârşit surghiun, despărţit de nevastă şi după moarte, aşteaptă pe pajiştea din spatele Catedralei să ia din nou drumul spre locul de veşnică odihnă. Nu însă fără să mai creeze o nouă problemă familiei.

Casa Regală a României a rupt de curând în mod oficial orice legătură cu Casa Hohenzollern-Sigmaringen. Motivul: Carol al II-lea a avut un fiu în urma căsătoriei cu Ioana Valentina “Zizi” Lambrino. Cei doi s-au căsătorit la Sevastopol prin 1918, împotriva dorinţei familiei. A fost un scandal monstru. Căsătoria a fost anulată rapid în 1919 de tribunalul Ilfov la presiunile Casei Regale, iar Carol a fost trimis să se pocăiască timp de jumătate de an la Mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, un minunat lăcaş ortodox. Dar în urma acestei căsătorii consumate, cum se spune, în 1920 s-a născut Prinţul Mircea Grigore Carol Lambrino, nerecunoscut nici de Carol II şi cu atât mai puţin de Casa de Hohenzollern. Mircea fiind primul născut, nu a avut niciodată pretenţii la tronul Românei, dar a făcut pe dracu’n patru ca fiul său Prinţul Paul Lambrino, cum îl cunoaşteţi de la televizor, să fie recunoscut de Casa de Hohenzollern. După cincizeci de ani de procese a reuşit, în 2003 Paul a dobândit oficial statulul de nepot al Regelui Carol II şi implicit tilul de Hohenzollern. Anul trecut, în ianuarie 2010, nevasta sa, Prinţesa Lia i-a dăruit soţului său Paul un moştenitor şi întregului neam Hohenzollern un prinţ cu acte-n regulă. Copilul a fost conceput în vitro, ţinând cont de vârsta părinţilor săi 58 de ani Prinţesa Lia şi 62 Paul.

Venirea pe lume a luiCarol Ferdinand de Hohenzollern, confecţionat în eprubetele politicii celei mai pure, a determinat Casa Regală la un act extrem, ruperea oficială a tuturor legăturilor cu familia Hohenzollern-Sigmaringen pentru a tăia orice acces al micului prinţ la tronul României.

Se pare că Regele Carol al II-lea nu doarme!

Au fost Brătianu şi Carol I „slugi la ruşi"?

Cum comenta Carol al II-lea abdicarea Regelui Mihai


Carol al II-lea descrie, în jurnalul său, astfel abdicarea fiului, Regele Mihai: “Marti, 30 decembrie 1947. O zi ingrozitoare, ce zi sfasietoare: la 5 d.a. dupa-amiaza, bietul si credinciosul Ribeiro telefoneaza ca Reuters a

ISTORII DE AMOR De la prostituate la artiste ratate: ce amante au trecut prin paturile regilor României?
· Ana-Maria Niculae
· Marţi 15 feb 2011

Magda Lupescu şi Carol al II-lea
Mai mult decât calităţile lui de conducător, aventurile amoroase l-au facut cunoscut pe Carol al II-lea, ramas in istorie drept Regele Playboy. Nici tatal sau, Ferdinand, nu a fost însă departe de această reputaţie, singurul care a reuşit să spele onoarea familiei regale fiind Mihai.
„Carol al II-lea a început de tânăr”, spune istoricul Dan Falcan. Ca să-şi înceapă viaţa sexuală, fiecărui rege i se aducea câte o fată. Lui Carol al II lea i-a fost adusă o tânără actriţă de la Teatrul Naţional de către Alexandru Davila, director pe vremea aia la TNB. Astfel, şi-a început viaţa sexuala la 16-17 ani, iar după o partidă de amor fata s-ar fi văitat: „M-a omorât, de 14 ori, şi niciodată mai puţin.”
Poveşti de Bucureşti,
Timp de două luni veţi putea afla, cum trăiau, cum iubeau, cum se dădeau în spectacol, cum petreceau, dar şi cum sufereau bucureştenii, pe vremea când Capitala României era numită „Micul Paris“.Prima săptămână va fi dedicată dragostei. .
Ieri v-am prezentat cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română.
ISTORII DE AMOR Gelosul Eminescu şi frumoasa lui muză blondă: iubire înecată într-o sticlă de otravă
Carol al II -lea şi amanta acestuia Magda Lupescu
Aventurile amoroase au început să ia amploare în timpul primului război mondial, când a avut ca amantă, o fată de liceu, pe nume Maria Martini.
Din relaţia cu ea s-ar fi născut o fetiţă ceea ce a dus la discuţii aprinse printre membrii Curţii Regale.
Căsătorie în secret la Odessa
Carol este însă nevoit să-şi urmeze familia la Iaşi unde o cunoaşte pe Zizi Lambrino, pe numele real Ioana Maria Valentina Lambrino, cu care începe o nouă relaţie şi pentru care capătă o pasiune nebună.
Carol a plecat împreună cu Zizi la Odessa unde, la 31 august 1918, s-au căsătorit încălcând statulul familiei, acela de a nu-şi lua o soţie româncă. Ferdinand, tatăl lui Carol al II-lea, a desfăcut la scurt timp căsătoria dintre cei doi şi lui Zizi i-a dat bani să părăsească ţara.

Carol al II-lea şi Zizi Lambrino, amanta cu care mai târziu s-a şi căsătorit în secret
Şi-a tras un glonţ în picior pentru Zizi
Pentru a-l face s-o uite, Carol al II-lea este trimis într-o călătorie în jurul lumii care a durat cam un an. Despre acest voiaj se menţionează şi în cartea „Un secol cu Neagu Duvara” unde istoricul Djuvara povesteşte că „Carol al II-lea a avut în această călătorie aproximativ 20 de însoţitori, printre care şi fratele tatei, Radu Djuvara”.
Învăluit de furie, înainte de a pleca în jurul lumii, Carol al II-lea a ameninţat că se sinucide. „Carol avea vreo 25 de ani. Şi-a şi tras un glonţ în picior pentru Zizi. Apoi a uitat-o”, adaugă Dan Falcan, istoric.
Părinţii îi pregăteau însă căsătoria, despre care Neagu Djuvara aminteşte „bunicul Trandafir Djuvara se pregătea să plece în misiune la Atena, pentru a pregăti contractul de căsătorie între Prinţul Carol al II-lea şi Principesa Elena. Închipuiţi-vă că am găsit actul de ratificare al acestui contract, semnat de bunicul!”.
Aventura cu Magda Lupescu
„Este esenţa vieţii mele, este talismanul cel divin şi în clipele de greutăţi este refugiul meu suprem. Această dragoste este aşa încât nici nu pot concepe viaţa fără ea”, spunea Carol al II-lea despre Elena Magda Lupescu.
S-au cunoscut prin anii ’23, la o masă cu ofiţeri, ea fiind căsătorită cu căpitanul Tempeanu. Era o femeie fermecătoare, cu ochi verzi şi părul roşcat, fiica unui evreu numit Wolf, după traducerea căruia şi-a luat numele de Lupescu. De soţul ei divorţează destul de repede.


Zizi Lambrino alături de fiul ei Mircea
După o călătorie la Londra, Carol al II lea rămâne la Paris unde era aşteptat de Elena Lupescu. Despre Carol II se spune că era un bărbat inteligent, cultivat, dar neserios. „Ăsta e roman getbeget. Fumează, bea şi joacă cărţi”, spunea Regele Carol I despre Carol al II-lea. Cât despre fizic, era înalt, cu ochi frumoşi.
A renunţat la tron pentru Lupeasca
De la Paris trimite o scrisoare cum că renunţă la tron, alegând-o în locul acestuia pe Lupeasca, iar mai târziu, în urma unui consiliu al familiei regale, i se acceptă renunţarea. A rămas la Paris şi şi-a luat numele de Carol Caraiman fiindcă fusese decăzut din drepturi.
Între timp a divorţat de soţia sa Elena, iar după câţiva ani, instabil cum era, s-a gândit că vrea tronul înapoi. I se acceptă revenirea cu condiţia să nu vină cu Elena Lupescu. „La câteva luni a fost adusă şi ea. Se poate spune despre Magda că a fost femeia fatală din viaţa lui Carol”, adaugă istoricul.
Se mai spune că noaptea dinainte de abdicare şi-a petrecut-o tot cu Elena Lupescu. Până la urmă, dragostea dintre cei doi a mai condus la o escapadă. Au fost urmăriţi de legionari, au umblat prin Spania, Portugalia unde s-au şi stabilit. „Prin 47, Elena Lupescu a dat ochii peste cap şi i-a cerut lui Carol să o ia de nevastă. După căsătorie a mai trăit vreo 30 de ani”, completează istoricul.
A renunţat la tron pentru Magda Lupescu
Frecventa bordelurile Bucureştiului
Carol al II-lea era genul de bărbat care părea îndrăgostit de fiecare femeie. Mai mereu i se făceau rost de fete la bordelurile din zona Brezoianu. Ori i se aduceau la palat, ori mergea personal, cu maşina, la ele.
„De fapt, se ştie că suferea de o boală, priapismus, era excitat tot timpul. Boala era un chin şi pentru el şi pentru femeile din jurul lui”, explică Dan Falcan, istoric.
FERDINAND ŞI DOMNIŞOARA DE ONOARE A REGINEI ELISABETA
Ferdinand şi soţia sa Regina Maria
Unchiul lui Carol al II-lea, Carol I, primul rege al României, a fost mult mai potolit. El a fost casatorit cu Elisabeta de Neuwied şi, deşi n-au avut o casnicie prea reusită, el fiind un tip calculat si rece, iar ea o visatoarea, au reusit sa ramana impreuna, devenind buni prieteni.
După ce primul copil al Regelui Carol I şi al Reginei Elisabeta a murit la vârsta de 4 ani, cei doi au ales să-l crească pe nepotul lor, Ferdinand (născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) şi care în jurul vârstei de 23 de ani a venit din Germania în România.
Ajuns la Palatul Regal, tânărul cult, însă foarte timid se îndrăgosteşte de domnişoara de onoare a reginei, Elena Văcărescu. „Văcăreasca era foarte apreciată de Elisabeta. Aveau preocupări comune şi ambele scriau poezii. Elena făcea parte din cea mai veche familie boierească”, povesteşte istoricul Dan Falcan.

Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a Reginei Elisabeta şi marea iubire a regelui Ferdinand


Nu era însă o femeie frumoasă, calitatea ei principală fiind şarmul. Nici Ferdinand nu era un bărbat arătos. „Ferdinand avea urechile mari, nasul coroiat, era foarte timid şi întotdeauna a fost sub dominaţia lui Carol I. Nu era un bărbat frumos după niciun standard”, spune istoricul.
Se întâlneau la Peleş şi la Cotroceni
Elena era cam de aceeaşi vârstă cu Ferdinand şi, îndrăgostită la fel de mult ca şi el, visa ca totul să sfârşească cu un mariaj. Regina Elisabeta era singura care încuraja relaţia dintre cei doi, neţinând cont de statutul familiei regale care prevedea ca regele să nu-şi ia nevastă româncă, ci una dintr-o dinastie străină.

Relaţia dintre Elena Văcărescu şi Ferdinand se consuma şi la Castelul Peleş
Teoretic, tânărul îndrăgostit cunoştea statului familiei. Îşi petreceu timpul împreună, la Palatul Regal, la Palatul Cotroceni sau la Peleş şi începuseră să-şi cam ascundă iubirea. Relaţia dintre cei doi s-a consumat timp de un an, timp în care lumea a început să bârfească, iar Carol I a pus piciorul în prag.
Şi Consiliul de Miniştri, condus de Lascăr Catargiu, s-a împotrivit categoric spunând: „-Majestate, aiasta nu se poate!”. „Ferdinand s-a conformat, iar Elisabeta a fost mazilită. Elena a plecat în Franţa şi nu a mai revenit. A devenit acolo diplomat de succes şi scriitoare”, adaugă istoricul Falcan. Ferdinand s-a retras la castelul natal din Sigmaringen.
Speculaţii că a fost cu Miţa Biciclista
În ciuda faptului că era un bărbat timid, s-a speculat că Regele Ferdinand ar fi avut-o ca amantă pe Maria Mihăescu, cunoscută drept Miţa Biciclista. Gazetarii vremii spun că nu de puţine ori cei doi au fost văzuţi împreună, iar casa numită „Miţa Biciclista” se pare că i-ar fi fost dăruită curtezanei chiar de către rege.
Familia i-a ales viitoarea soţie
Între timp, familia Regelui Ferdinand s-a hotărât să-l însoare conform statutului. I-au ales-o pe Maria de Edinburg, nepoata de fiu a reginei Victoria a Marii Britanii, o femeie frumoasă, blondă şi cârlionţată. Avea un singur defect, avea picioarele groase şi încerca să mascheze purtând rochii lungi şi largi. Era considerată una dintre reginele frumoase ale Europei.
Regina Maria, soţia lui Ferdinand aleasă de familia acestuia
REGINA MARIA, UNA DINTRE CELE MAI FRUMOASE FEMEI ALE VREMII
„A venit în România unde nu prea i-a plăcut. A fost dezamăgită şi de personalitatea lui Ferdinand care era doar un neamţ supus, iar între ei nu părea a fi o dragoste prea mare”, mai spune istoricul Falcan.

Regina Maria în uniforma de soldat
Amanţii Reginei Maria
Mai târziu, Ferdinand şi Maria au avut şase copii, trei fete şi trei băieţi: Carol al II lea, Nicolae, Elisabeta, Mărioara, Ileana şi Mircea. Gazetarii perioadei suspectau că doi dintre copii erau ai Prinţului Barbu Ştirbey. Zvonurile ajunseseră şi la urechile copiilor. Într-una din zile, în timp ce se jucau copiii la Peleş, în faţa palatului vine Barbu Ştirbei. Carol al II lea îi zice Ilenei: „Vino să-l vezi pe tac-tu”.
Regina Maria
Regina Maria a mai avut o legătură cu Zizi Cantacuzino Grănicerul, însă marea iubire a reginei a fost Boyre, un general canadian cunoscut în timpul războiului. Relaţia lor a fost una pasională şi a durat un an şi jumătate.
MIHAI ŞI ANA: POVESTE REGALĂ DE PESTE 60 DE ANI
După poveştile de dragoste în care au fost implicaţi predecesorii Regelui Mihai, mulţi istorici sunt de părere că acesta a reuşit „să spele onoarea familiei”: Ferdinand şi Carol al II-lea fiind doi dintre regii ţării cunocuţi şi pentru aventurile amoroase în care au fost implicaţi.
Povestea regală a iubirii dintre Mihai şi Ana începe in anul 1947, în Londra, acolo unde cei doi s-au cunoscut. Regele Mihai, însoţit de mama sa, Regina Elena, au participat la casatoria Principesei Elisabeta II a Marii Britanii cu Principele Philip, Duce de Edinburgh.
După ce s-au impresionat reciproc, la numai o săptămână de când s-au cunoscut, Regele Mihai îi va cere mâna Principesei Ana de Bourbon-Parma. Erau amandoi la Lausanne, în Elveţia. „El era un adolescent frumos. Probabil multe femei şi-ar fi dorit să-i fie alături.Se poate spune că între el şi Ana a fost dragoste la prima vedere”, spune istoricul Dan Falcan.
Nunta celor doi a avut loc la 10 iunie 1948, la Tatoi, în Grecia, la invitaţia Regelui Pavlov şi a Reginei Frederica ai Greciei.

Regele Mihai şi Regina Ana la nunta care a avut loc la 10 iunie 1948
Exil de peste 40 de ani
Regina Elena a Româniai, Principele Erik al Danemarcei, unchiul Reginei Ana şi rude din Hanovra şi Hesse, cu toţii au fost prezenţi la ceremonie.
Cei doi însă, au avut parte şi de neplăceri. Papa Pius al XII-lea nu a recunoscut căsătoria dintre cei doi, Regina Ana fiind de religie romano-catolică.
Astfel, Regina Ana a fost excomunicată din rândul Bisericii Romano-Catolice, până la pontificatul Papei Ioan al XXIII-lea şi niciuna din rudele ei apropiate nu a participat la nunta. Revenirea din voiajul de nuntă din Grecia a însemnat şi începutul exilului care însă nu a umbrit şi dragostea dintre cei doi.
După ce au locuit în mai multe oraşe, familia regală şi-a găsit, la caţiva kilometri de Geneva, o reşedinţă în oraşul Versoix.
Au sărbătorit 60 de ani la Peleş
În anii petrecuţi împreună cei doi au avut parte atât de bucurii, cât şi de greutăţi din cauza vieţii în exil. Cei doi au avut însă şi cinci fiice, Principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia, si Maria.
La 10 iunie 2008, Regele şi regina au sărbătorit 60 de ani de căsătorie alaturi de familie si prieteni, la Castelul Peleş. Regele Mihai s-a născut la 25 octombrie 1921, ca fiu al principelui Carol al II-lea şi al principesei Elena a Greciei. La numai 5 ani ajunge moştenitorul tronului Romaniei. În 1947 a fost silit să abdice şi să traiască în exil.
Principesa Ana de Bourbon-Parma s-a născut la Paris, la 18 septembrie 1923, ca fiica a principelui Rene de Bourbon-Parma si a principesei Margareta a Danemarcei. În 1943 a plecat pe front în Europa şi a primit „Crucea de război” franceză.

Cum „a fentat“ Carol I comemorarea lui Ştefan cel Mare
Comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare a fost un moment delicat al monarhiei de Hohenzollern în România. Şi aceasta, pentru că regele Carol I trebuia să menţină un echilibru între dorinţele revizioniste manifestate de o parte însemnată a opiniei publice şi angajamentele politice în care tânărul stat român intrase.
Evocând relaţiile sale cu Spiru Haret, Nicolae Iorga nota: „…desigur, dacă nu era un suflet cald şi un visător – scri­sorile lui de student la Paris îşi râd de războiul pentru independenţă – căpătase, prin cugetarea lui de matematic, nezguduite convingeri care corespundeau cu ale mele; s-a hotărât, în vederea scopurilor urmărite de dânsul în învăţământul pe care-l reforma, să deie o deosebită strălucire aniversării de patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare […]“1.
Într-adevăr, la 25 februarie 1904, Spiru Haret, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, făcea cunoscut faptul că împlinirea (la 2 iulie) celor patru secole de la moartea lui Ştefan cel Mare avea să fie marcată în toată ţara într-un mod deosebit. Iniţiativa trebuia să fie o ripostă la reproşurile presei conservatoare privitoare la faptul că guvernul liberal, instaurat la 14/27 februarie 1901, ratase celebrarea celor 300 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Exista şi o presiune publică în acest sens, politica de maghiarizare a Transilvaniei, dusă de guvernul Tisza István (nov. 1903-iunie 1905), provocând opinia publică din Regat şi înmulţind gesturile de solidarizare cu ardelenii. De aceea, comemorarea lui Ştefan avea să conţină suficiente accente revendicative, pan-româniste.

Faptul este pus în evidenţă atât de ziarele româneşti, cât şi de ştirile din presa maghiară, preluate prompt, pe filiera „Gazetei de Transilvania“, de cea „regăţeană“. Nu prezentăm decât un asemenea comentariu, grăitor, credem, pentru stilul confruntărilor simbolice din primii ani ai secolului XX: „… în rubrica «Valuri politice», din numărul de la 12 iunie al ziarului «Budapesti Hirlap», găsim o explicare ciudată a măsurei prin care rectorul universităţei din Budapesta a interzis, sub pedeapsa eliminărei, participarea tinerilor universitari români la serbările de la Putna.
Autorul Jancso Benedek zice că oprirea o motivează împre­jurarea că, în afară de trăsătura caracteristică daco-română, serbarea mai are şi o tendinţă specială [...]. Acel român din Ungaria care participă la acele serbări, nu sărbătoreşte în Voevodul Ştefan, ca şi în Mihai Viteazul, numai eroul, ci mai mult pe învingătorul Maghiarilor. Înaintea românului, Voevodul Ştefan e o figură mai mare decât Mihai Viteazul, deoarece acesta din urmă a biruit numai pe Andrei Báthory, pe când cel dintâi (Ştefan) a învins pe Matia, cel mai puternic Rege Maghiar“2. Se mai ştia că Haret, ministrul Instrucţiunii, îi ceruse lui Iorga să scrie o carte despre voievodul moldovean „care trebuia răspândită până în fundul ţerii în mii de exemplare“3. Istoricul îşi amintea ulterior că „ungurii au oprit-o, pentru că spuneam într-însa că «strămoşii regelui Matiaş au mâncat mămăligă pe taler de lemn»“4. Ca lideră a Triplei Alianţe, Germania intervenea mereu pentru aplanarea fricţiunilor dintre membrii coaliţiei, în special dintre români şi unguri5. În cazul serbărilor din 1904, Berlinul acţiona după această „schemă“, însărcinându-i pe austrieci să se interpună între cele două tabere. Ei trebuiau să aplaneze conflictele iscate de ceremoniile româneşti din Bucovina, pe de o parte, şi de orgoliul Budapestei, pe de alta.
„Scuza“ regală, o călătorie pe Dunăre. Climatul fiind destul de încordat, discursurile oficiale prilejuite de cei 400 de ani de la dispariţia lui Ştefan aveau motto-ul „Ordine şi civilizaţie“. Mai mult, strategia discursivă aleasă de presa liberală s-a axat pe disocierea dintre ostilitatea ungurilor şi amabilitatea austriecilor. Se considera că, prin intermediul guvernatorului Bucovinei, prinţul Hohenlohe, prezent la mormântul domnitorului moldovean, cei din urmă salutaseră serbarea de la Putna cu toastul „Trăiască românii!“. Presa guvernamentală mai ţinea să amintească de intenţia Vienei de a restaura bisericile noastre din Bucovina pentru a justifica sau scuza cumva, în ochii opiniei publice, orientarea filogermană a prim-ministrului D.A. Sturdza.
Date fiind împrejurările tensionate, Carol I se retrăgea într-o aşteptare temporizatoare. Şi, potrivit unui vechi obicei, familia regală întreprindea, începând cu 27 aprilie 1904, o călătorie pe Dunăre, de la Severin la Galaţi. Regele Carol o gândea „…ca un repaos, care era mereu întretăiat de primirile entuziaste din porturi. Însă suveranul scăpa, timp de opt sau zece zile, de audienţe de lucru cu miniştrii săi“6. Viitoarea regină Maria observa şi ea că toate ieşirile din Bucureşti trebuiau să îmbine utilul cu plăcutul, călătoriile exclusiv din plăcere nefiind de conceput: „… Ceea ce dă măsura ideilor unchiului despre petreceri sunt excursiile noastre pe Dunăre. Le chibzuia dinainte, cu gândul să ne dea o vacanţă odihnitoare. […] Când punea la cale regele Carol o excursie sau o călătorie prin ţară, chiar cu scopul de a se recrea, nu era niciodată plănuită pentru petrecere, ci pentru datorie şi, deoarece ne urneam foarte rar, aceste împrejurări trebuiau folosite cât se putea de temeinic. Plimbările pe Dunăre nu erau o excepţie de la această regulă“7.
Prin mica sa evadare, monarhul nu se eschiva, rostul ieşirii sale „în decor“ fiind acela de a participa tacit la subtextul patrimonial al dezbaterilor din epocă. Era vorba de o ­excursie autobiografică, de recapitulare simbolică a celor 38 de ani petrecuţi în România. Şi este de la sine înţeles că principalele opriri se produceau în acele puncte care, unite printr-o linie imaginară, desenau geografia identitară a perioadei 1866-1904.
Călătoria fiind o alegorie a domniei lui Carol I, nu putea să debuteze decât la Severin, punctul pe unde, în 1866, viitorul domnitor intra în România. Prin urmare, ziarele nu oboseau să descopere analogii care apropiau destinul Hohenzollern-ilor de acela al românilor, pentru ca „grefa“ din 1866 să apară ca o chestiune de soartă, de noroc: „… acel Hohenzollern de acum cinci sute de ani carele, alăturia cu Marele nostru Voevod Mircea, s-a războit peste Dunăre cu cei mai formidabili Barbari ai Evului Mediu, a fost de Providenţă mânat aici, ca premergător. El însuşi nu a putut înfrânge pe cerbicosul Duşman al Civilizaţiunei creştine, dar a menit printr-un strănepot al său, să-l depărteze cu sabia Lui şi cu braţul şi să ridice de pe umerii popoarelor din Răsăritul european groaznicul Năpust… Iar, de la obârşiile Dunării, din «Cuibul Pajurii Negre» aninat asupra Dunării pe o stâncă singuratică la Sigmaringen, se sculă, când bătu ciasul preursit, la 1866, un voinic tânăr Căpitan, prin somnul căruia poate că încă niciodată, pin-atuncia, nu se rătăcise fantasma României încoronată cu o diademă regală sclipind în lucoarea Lunii Noue, din visul fatidic al năvalnicului Osman şi o porni încoace spre noi…“8.
Nu am înţelege complet rostul călătoriei pe Dunăre dacă am citi doar presa guvernamentală, interesată să perpetueze bunele relaţii între rege şi primul ministru D.A. Sturdza, cândva anticarlist. Neştiind încă de implicarea celui din urmă în aderarea noastră la Tripla Alianţă (1883), românii îi reproşau lui Sturdza că în septembrie 1894 divulgase faptul că guvernele româneşti dădeau fonduri organizaţiilor transilvănene ce militau pentru drepturile românilor de aici. Mergând pe această linie, Sturdza se arăta reticent faţă de manifestările susceptibile să ne atragă acuzaţia că am pune în discuţie statu quo-ul teritorial. În acest context, ziarele liberale au ignorat episoadele discutabile ale turneului dunărean. Cele conservatoare, neobosite în a acuza „confiscarea“ monarhiei de către adversarii lor politici, liberalii, nu pierdeau prilejul să speculeze: „…Toată lumea care a urmărit de aproape călătoria M. Sale regelui României, de-a lungul Dunării, se întreabă cu mirare, care-i causa de s-a amânat solemnitatea inaugurărei monumentului anexărei Dobrogei din Tulcea, şi aceasta cu atât mai mult cu cât în programul oficial al călătoriei, stabilit la plecarea din Bucureşti, se prevedea că, cu această ocazie, inaugurarea va avea loc negreşit. S-a comentat în diferite chipuri contramandarea acestei inaugurări. Unii au zis că n-ar fi acum timpul tocmai potrivit pentru o aşa solemnitate, gingaşă în felul ei, când la ordinea zilei este resboiul Ruso-Japonez şi prin urmare actul nostru s-ar considera ca o manifestare puţin simpatică faţă de slavism şi deci, n-ar fi înţelept să ne arătăm ostili mai ales în aceste momente…“9.
Vizita regală la graniţa de sud era o stratagemă de reintegrare emoţională a oamenilor de aici. Îi îndemna să reconştientizeze, la modul festiv, apartenenţa la o entitate pe care, în viaţa de zi cu zi, nu şi-o reprezentau prea clar. Iar una dintre soluţiile verificate era instituirea unor locuri ale memoriei, susceptibile să stimuleze participarea locală la ideea de patrie10. „…Locul părăginit de acum 27 de ani de ghiulele turceşti, şi unde fusese construită bateria «Carol», a fost transformat într-o frumoasă grădină. Regele, foarte emoţionat de amintirile trecutului glorios, a povestit cu o voce vibrantă asistenţei ce-L înconjura, cele mai mici incidente din acele zile memorabile ale războiului abia început. Apoi, cercetându-şi amintirile, a fixat locul unde a căzut primul obuz turcesc. Pe acel loc se aşeză o piatră comemorativă, mai dinainte pregătită“10.
Ritualul dunărean din 1904 avea nişte mesaje defensive: consolidam ceea ce obţinusem în urma războiului cu turcii şi ne arătam bucuroşi cu ceea ce aveam; organizând serbări patriotice chiar pe graniţe, nu ne exprimam aluziv dorinţa de a le schimba. În concluzie, a comemora semnifica, momentan, „îngheţarea“ oricărui program revizionist, aderându-se, ostentativ, la ordinea în vigoare. Prezenţa regelui întărea aceste apropouri, dând actualităţii o aură de împlinire, de lucru dus până la capăt. Se căuta, evident, un fel de armistiţiu sau de răgaz, noi nepermiţându-ne atunci o politică externă prea ofensivă în chestiunea naţională.

Cum au văzut ţărăniştii restauraţia lui Carol al...
Primul număr al cotidianului „Dreptatea” a apărut la data de 17 octombrie 1927, ca şi necesitate mediatică a noului partid format în urma fuziunii Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Astfel, „Dreptatea” devine organul de presă al noului Partid Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
Partizanatul politic al acestui ziar este caracteristic epocii interbelice, când mai toate formaţiunile şi grupările politice îşi propagau mesajele şi viziunea asupra problemelor cotidiene folosindu-se de presă. Avea loc o comuniune, o legătură între conducerea partidului şi membrii din teritoriu, precum şi cu electoratul, care trebuia convins asupra justeţii măsurilor adoptate şi a programului propus pentru guvernare.
Date tehnice

Cotidianul avea un format de 4 pagini şi costa 3 Lei. Pe prima pagină găsim des citate ale conducătorilor partidului extrase din discursurile acestora cu diferite ocazii. În primul număr este transcris mesajul lui Iuliu Maniu, din „şedinţa Camerei dela 27 iulie” adresat colegilor parlamentari referitor la justeţea alegerilor. Astfel: „Partidul Naţional-Ţărănesc cere dizolvarea actualului parlament, izvorât din violenţă şi fraudă şi decretarea unor alegeri legale.” Mai aflăm de pe prima pagină şi sediul social al ziarului, redacţia şi administraţia desfăşurându-şi activitatea publicistică în Bucureşti, pe calea Victoriei nr. 78 etajul I. Politica abonamentelor este una structurată. Dacă în ţară pentru un an de abonament se plăteau 1000 Lei (500 Lei pentru 6 luni de abonament şi 250 de Lei pentru 3 luni), tariful pentru străinătate era dublu. Un aspect demn de menţionat este politica de reduceri adresată învătătorilor, preoţilor şi sătenilor, care plăteau doar 750 de Lei pentru un abonament pe un an (375 Lei pentru 6 luni, respectiv 200 de Lei pentru 3 luni).
Publicaţia a fost prezentă pe piaţă aproape pe toată durata perioadei 1927 – 1947, cu o perioadă de întrerupere în timpul dictaturii carliste, când partidele politice precum şi ziarele ce duceau acţiuni de partizanat politic au fost scoase în afara legii. Directorii publicaţiei au fost: Virgil Madgearu (1927-1928), George Ştefănescu (1928-1930), Petre Ciorănescu (1930-1932), Constantin Gongopol (1932-1934), Mihai Ralea (1934-1938), Demostene Botez (martie-iulie 1938), Ion Livianu (1944) şi Nicolae Carandino (1944-1947). „Dreptatea” îşi încetează activitatea după episodul „Înscenării de la Tămădău” (1947) şi după desfiinţarea de către guvernul Groza a P. N. Ţ. Printre colaboratorii ziarului trebuiesc amintiţi I. Vinea, Sergiu Dan, P. Pandrea, N. Carandino, P. Zarifopol, Petre Andrei, Şerban Cioculescu, Vl. Streinu, Grigore Gafencu.
Deducem încă din primul număr importanţa acestor categorii pentru conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc, precum şi disponibilitatea pentru ridicarea politică şi socială a sătenilor. Ca orice publicaţie, pe lângă sprijinul financiar al P. N. Ţ-ului, „Dreptatea” se autofinanţa prin vânzarea de spaţii pentru publicitate. „Anunciurile comerciale” se primeau direct la „Ad-ţia Ziarului”, precum şi la toate agenţii de publicitate din ţară. Se subînţelege caracterul naţional al ziarului, precum şi legătura strânsă cu centrele teritoriale de distribuţie a presei.
Oficiosul P. N. Ţ-ului, ziarul „Dreptatea”, apărea „în arena publicisticei româneşti într’un moment de criză a vieţii de stat”, în care „încheierea prematură a domniei glorioase a Regelui Ferdinand I”, „criza constituţională dinastică” şi „regimul dictatorial, subt aparenţele unui formalism constituţional” practicat de Partidul Naţional Liberal (P. N. L.) destabilizau statul român. Politizarea Administraţiei, a Jandarmeriei, Armatei şi chiar a Magistraturii era menţionată în editorialul de debut al „Dreptăţii”, aceste instituţii fiind socotite ca şi „instrumente de dominaţiune politică”.
Manifestul noului ziar includea aspecte, anumite repere ale viziunii naţional-ţărăniste de guvernare. Agricultura, „baza reală a economiei naţionale” era principalul motor al economiei româneşti în viziunea P. N. Ţ.-ului, în detrimentul „himerei industrialismului artificial”. Politica economică a P. N. L.-ului era atacată în editorial, „naţionalismul economic” („prin noi înşine”) exercitat cu resurse bugetare fiind considerat principalul factor al destabilizării economice.
Aminteam în rândurile de mai sus de „încheierea prematură a domniei glorioase a Regelui Ferdinand I” şi de „criza constituţională dinastică”. Observăm încă din numărul 1 al publicaţiei (17 octombrie 1927) grija naţional-ţărăniştilor pentru monarhie, pentru continuitatea dinastiei de România. „Criza dinastică” izbucnită prin renunţarea la prerogativele regale de către Carol şi moartea regelui Ferdinand I în 1927 a creat premisele unei anarhii la nivelul conducerii ţării. Decesul lui Ion I. C. Brătianu (tot în 1927) a destabilizat total scena politică a României, formându-se un „vacuum de putere”, ce a fost acoperit de personalitatea lui Iuliu Maniu. Din 1927 (din perspectivă proprie) putem vorbi despre ascensiunea marelui om politic Iuliu Maniu. Pentru înlăturarea de la putere a liberalilor, Maniu a folosit şantajul cu revenirea lui Carol. Criza economică şi situaţia creată prin înăbuşirea violentă a grevei muncitorilor de la Lupeni din 1929 a reprezentat un regres în politica guvernului Maniu, iar societatea considera că situaţia putea fi redresată doar de Principele Carol.
Jos ai noştri, trăiască Regele

„Dreptatea” titra pe prima pagină a ediţiei din 9 iunie 1930 „Criză politică. Sosirea A. S. R. Principele Carol. Demisiunea Cabinetului Maniu – Noul minister Mironescu”. Este relatată detaliat întoarcerea în ţară a Principelui Carol şi traseul acestuia, începând cu aterizarea de pe aerodromul Băneasa. Întâlnirea de la Cotroceni dintre Iuliu Maniu (preşedintele în exerciţiu al Consiliului de Miniştri) şi Principele Carol urmată de o convorbire între aceştia, dă o notă de mister asupra demisiei ulterioare a cabinetului. Şedinţa Consiliului de Miniştri, ce a urmat întâlnirii Maniu-Carol, prin faptul că s-a desfăşurat imediat şi s-a încheiat la ora 2:30 noaptea arată voalat implicaţiile discuţiilor purtate.
După şedinţa Consiliului, fiindcă Maniu a mers din nou la Cotroceni, deducem că discuţiile guvernamentale vizau noua situaţie politică a ţării şi implicit a „cabinetului Maniu” în problema reîntoarcerii prinţului moştenitor al României. Solemnitatea pelerinajului de la Cotroceni a elitei politice şi militare ale României, exprimă situaţia bulversantă a societăţii la noile realităţi politice, fie o tentativă de linguşitorism politic faţă de noul conducător al statului. Bulversantă este şi situaţia de a doua zi, când atât lucrările Consiliului de Miniştri, cât şi faptul că decretul pentru convocarea Adunării Naţionale nu apăruse în „Monitorul Oficial”, au stagnat lucrările Parlamentului. Toate grupările politice au redactat comunicate de presă asupra importanţei evenimentului şi a necesităţii redactării a unui manifest către ţară.
„Dreptatea” prezenta şi comunicatul de presă al Consiliului de Miniştri, referitor la demisia „cabinetului Maniu”, pe fondul neînţelegerilor asupra „chestiunii constituţionale la ordinea zilei”. Maniu remitea Înaltei Regenţe demisiunea cabinetului, concomitent cu „demisiunea Înalţilor Regenţi S. Sa Patriarhul Miron şi D. C. Sărăţescu din înaltele posturi prevăzute de art. 83 din Constituţie.” „Reprezentaţiunea naţională” era convocată a decide asupra dreptului exercitării puterii regale. Cotidianul „Dreptatea” prezenta şi perspectiva ziarului francez „Le Temps”, care milita pentru unitatea partidelor, indiferent de doctrină, în problema regală ca şi pas fundamental în consolidarea României. Clasei politice i se recomanda sacrificiul unităţii, „sacrificiul spiritului de partid, pentru menţinerea securităţii şi unităţei Regatului”, în contextul vecinătăţii „Sovietelor şi a îndrăzneţelor întreprinderi de propagandă ale Moscovei.”
Situaţia era oarecum nestatutară şi ilegală din varii motive. Principele Carol se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.
Criza politică urma a fi rezolvată de un nou cabinet, tot „naţional-ţărănist” în frunte cu G. G. Mironescu, fostul ministru de externe al guvernării Maniu. După depunerea jurământului şi preluarea mandatului de către noii miniştri, Prinţul Nicolae le adresa următoarele cuvinte: „Sunteţi chemaţi să îndepliniţi un vis al regelui Ferdinand. Sunteţi cei mai indicaţi să o faceţi.” Intuim caracterul provizoriu al noului Consiliu de Miniştri, destinat a legitima noua situaţie politică. „Primul proect propus de guvern” urma a fi abrogarea art. 6 şi 7 din legea privitoare la actele stării civile a membrilor familiei domnitoare din data de 4 ianuarie 1926. Astfel, lui G. G. Mironescu îi era încredinţată misiunea de a-l reabilita pe Carol şi de a desfiinţa Regenţa.
Numărul de miercuri, 11 iunie 1930 al oficiosului P. N. Ţ. relatează evenimentele din şedinţa Adunării Naţionale. Cotidianul considera justeţea actului, de „dreptate istorică” prin înscăunărea Principelui Carol ca şi rege, folosindu-se din plin de elemente ale simbolisticii naţionale: „Moştenitor al tronului românesc, prin graţia divină, purtător al Coroanei de oţel, prin investirea dată de voinţa naţională în urma votului unanim al reprezintanţilor ei legiuiţi, după vicisitudini pe cari această manifestare îl îmbie să le uite – şi pe cari s’a declarat şi gata să le dea personal uitării – urcând treptele Tronului României întregite, Carol al II-lea aduce poporului român nădejdi”. Susţinătorii înverşunaţi ai continuităţii dinastice prin Principele Carol, „naţional-ţărăniştii” grupaţi în redacţia „Dreptăţii” salutau proclamarea acestuia rege şi realizarea unuia dintre proiectele P. N. Ţ-ului, desfiinţarea Regenţei şi reintrarea pe un făgaş normal şi liniar a dinastiei de România.
Manifestul către Ţară al noului rege, „Către Români”, aflat tot pe prima pagină a ziarului „Dreptatea” din 11 iunie 1930 întregeşte viziunea „naţional-ţărănistă”, de susţinere a cauzei lui Carol, care folosindu-se de patriotism, însufleţeşte poporul şi îl încredinţează de bunele sale intenţii şi de dragostea faţă de ţară. Lipsa resentimentelor faţă de cei care în perioada exilului l-au atacat se dovedeşte a fi în timp doar o promisiune, regele Carol al II-lea atacându-şi adversarii politici şi stârnind discuţii spre a slabi puterea internă a partidelor. Iuliu Maniu, susţinătorul fervent al restauraţiei carliste, şi P. N. Ţ vor fi principalii adversari ai lui Carol în lupta spre deplina supremaţie politică.
Cazurile G. G. Mironescu, Alexandru Vaida-Voevod şi Armand Călinescu, mai precis susţinerea dizidenţelor din partid şi oferirea acestora de mandate guvernamentale, erau pur şi simplu simple pretexte în acţiunea de destabilizare a P. N. Ţ, partid important în ecuaţia puterii şi cu aderenţa în masele largi. Propaganda „naţional-ţărănistă” în succesul restauraţiei carliste se va dovedi ulterior a fi o mare greşeală politică.
Din nou, ziarul „Dreptatea” publica extrase ale publicaţiilor din străinătate referitoare la noua ordine din politica românească. „Daily Telegraph” vorbea despre rezultatele fericite ale evenimentului şi spera în faptul că „noul rege va urma exemplul excelentului său tată şi va şti să-şi îndeplinească datoria de bun rege”. „Revoluţia fără sânge”, aşa cum apare evenimentul tot în cotidianul britanic amintit mai sus, era prezentată de „Dreptatea” ca fiind rodul căldurii dar şi al satisfacţiei occidentale faţă de acţiunea „naţional-ţărănistă”, în fond o exaltare a meritului propriu prin raportarea la atitudinile celorlalţi.

„Concluziunile presei franceze” indică aceeaşi atitudine faţă de revenirea lui Carol şi proclamarea lui ca rege: „Revenirea regelui Carol nu este o lovitură de Stat, ci soluţia firească a unei nedreptăţi, primejdioase desvoltării României”. Prin simpla negare aflăm totuşi ca a existat şi percepţia evenimentului ca fiind o lovitură de stat coordonată de conducerea P. N. Ţ. Lovitura de stat, în sensul desfiinţării Regenţei şi a aborgării legilor prin care Carol pierdea prerogativele de moştenitor al tronului, era combătută prin sprijinul popular al mişcării şi excluderea caracterului politic al restauraţiei. Totuşi, instalarea cabineului G. G. Mironescu, a cărui existenţă a fos efemeră în comparaţie cu predecesorii săi, demonstrează necesitatea factorului politic pentru autoritatea monarhică, şi interdependenţa dintre monarhia constituţională şi mediul politic.
Consiliul de Miniştri condus de G. G. Mironescu devenea o „unealtă politică” în mâinile viitorului suveran, destinată a restabili continuitatea dinastică menţionată în Constituţia din 1923. Succesul înregistrat de P. N. Ţ. trebuia însă completat prin atacarea adversarilor politici, în special a Partidului Naţional Liberal (P. N. L.). Discursul jurnalistic al ziarului „Dreptatea” este structurat pe două coordonate care se întrepătrund: proclamarea Principelui Carol rege al României şi situaţia economică a ţării înainte şi după venirea la guvernare a partidului condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
„Politica economico-financiară reprezentată prin d. Vintilă Brătianu, a dus la cunoscutul faliment financiar precum şi la discreditarea creditului ţării în străinătate. Acest fapt de foarte mare importanţă pentru viaţa ţării, a contribuit şi el în mare măsură la demiterea guvernului liberal, care, prin politica sa ne izolase de restul Europei... Guvernul naţional-ţărănesc a realizat într’un timp relativ scurt stabilizarea… Ţara a fost scoasă din izolarea în care o dusese politica financiară a partidului liberal. În această situaţiune ne-am găsit în momentul urcării pe tron a M. S. Regelui Carol II.” Urcarea pe tron a lui Carol venea pe traseul ascendent al guvernării naţional-ţărăniste şi încununa creşterea vizibilităţii României în Occident. Normalizarea economiei era în strânsă legătură cu echilibrul şi cu stabilitatea politică, incompatibilă în viziunea liderilor ţărănişti cu Regenţa, definită ca şi o stare politică temporară. „Se deschiderea o nouă eră”, aşa cum titra „Dreptatea”, şi se îndemna la optimism şi la ferma credinţă că „orice rezerve au încetat şi o eră nouă , pregătită cu tenacitate de guvernarea naţional-ţărănistă, se deschide ţării.”
Solemnitatea proclamării lui Carol rege este continuată prin manifestaţii cu simbolistică naţională, printre care jurământul armatei către rege şi întâlnirea acestuia cu Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Membrii Sf. Sinod al B. O. R. în frunte cu I. P. S. S. Patriarhul dr. Miron Cristea au mers la Palatul Regal pentru a-i transmite noului rege „urări de fericită şi lungă domnie şi să-i asigure în acelaşi timp de întregul sprijin al bisericei.” Felul în care este expus evenimentul dă o notă de mistificare momentului, Carol asemeni voievozilor din perioada medievală, prin jurământul armatei şi sprijinul Bisericii deţinând cel puţin în sfera de influenţă cele două instituţii fundamentale ale Statului.
În concluzie, „Dreptatea” proslăvea acţiunea conducerii P. N. Ţ., de încoronare a Principelui Carol ca şi rege al României, considerând evenimentul ca fiind cu impact propagandistic şi electoral, o modalitate de recâştigare a capitalului electoral pierdut în mare parte în evenimentele de la Lupeni şi cu criza economică.

Cum a stricat o femeie relaţiile dintre Carol al II-lea...În anul 1931, principele Nicolae se casatorea la Tohani cu Ioana Dumitrescu Doletti, încalcând Statutul Casei Regale si starnind mânia lui Carol al II-lea. Argetoianu în Memoriile sale spune ca registrul de stare civila în care a fost înregistrata casatoria dintre cei doi a fost distrus. Se pare însa ca lucrurile nu stau deloc asa...


În centrul atentiei
Printul Nicoale este al patrulea copil al regelui Ferdinand si al Reginei Maria. S-a nascut în anul 1903 la Pelisor si i s-a dat numele tarului Nicolae al II - lea al Rusiei, nasul sau si unchiul Mariei. În "Povestea vietii mele", Regina Maria l-a prezentat în cele mai frumoase culori pe Nicolae. Era "un baietel frumos, cu nasul cam lung... ochii erau de un albastru intens, cu o privire impunatoare, uneori aproape fioroasa, si câtva timp a avut un par buclat, de un blond argintiu subtire si stralucitor", scria mama sa. Era favoritul tuturor, inclusiv al ostasilor din garda. Regele Carol I îl admira si-i ierta totul, atitudine pe care suveranul nu o avea fata de altcineva.
A fost în centrul atentiei ca adolescent, iar ca adult a avut acces la înalte demnitati, gratie si erorilor facute de fratele mai mare. Viitorul rege Carol al II-lea s-a casatorit în secret la Odesa cu Zizi Lambrino. Casatoria a fost însa desfacuta, pentru ca încalca Statutul Casei Regale: Zizi era românca si nici nu avea origine princiara .
În anul 1921, printul Carol s-a casatorit cu Elena de Grecia, pentru ca în anul 1925 sa renunte la calitatea de urmas la tron, Mihai, fiul, devenind print mostenitor.
În 1926, în Statutul Casei Regale s-a inclus o noua prevedere, care specifica în mod expres ca orice casatorie în cadrul Dinastiei se putea face numai cu aprobarea suveranului, fapt ce va avea consecinte foarte importante pentru viitorul lui Nicolae.
O data cu instituirea Regentei, la moartea regelui Ferdinand, printul Nicolae a devenit regent, alaturi de Patriarhul Miron Cristea si Gheorghe Buzdugan, iar dupa disparitia acestuia din urma, alaturi de Constantin Sarateanu.
Regenta a facut fata cu greu dificultatilor guvernarii, mai ales în conditiile declansarii marii crize economice din anul 1929. Multi vedeau atunci în venirea lui Carol pe tron singura cale de salvare a situatiei tarii. În anul 1930, având în Nicolae un aliat de nadejde, Carol s-a întors în România, fiind proclamat rege pe 8 iunie.
Relatiile dintre cei doi frati au fost în general bune în anul 1930 sau, cum spunea Grigore Gafencu, au existat momente de "placuta normalitate". Cei doi, împreuna cu Mihai, devenit între timp "Mare Voievod", au participat la ceremonia de raspuns la Mesajul Tronului din 22 decembrie 1930.
"A fost o nunta ca în povesti"
Anul urmator lucrurile aveau însa sa se complice...
Printul Nicolae traia clipele unei sincere iubiri, iar cea care îi furase inima se numea Ioana Dumitrescu Doletti, fiica lui Iorgu Dumitrescu din Tohani. Ea era casatorita în acel moment cu Sauciuc Saveanu, fiul fostului ministru si presedinte al Camerei, Nicolae Saveanu. Se cunoscusera la Automobil Club, unde luasera de mai multe ori împreuna dejunul. De la un asemenea dejun, la plecare, Ioana s-a urcat în masina printului si divortul a fost singura modalitate de rezolvare a problemei intervenite între cei doi soti. În compensatie, Sauciuc a primit un post de diplomat în Belgia.
Nicolae si Ioana s-au casatorit pe 28 octombrie 1931, încalcând Statutul Casei Regale, Ioana având acelasi statut ca si Zizi Lambrino cu multi ani în urma. Ceremonia casatoriei a avut loc la Tohani. "A fost o nunta ca în povesti". Asa au scris ziarele, asa au scris memorialistii, asa au spus tohanenii contemporani evenimentului si toti cei din satele vecine care au asistat la eveniment. Iata ce nota Grigore Gafencu, pe 30 octombrie 1931: "Nicolae a iesit din umbra. S-a casatorit cu Doletti. Scandalul nu a uimit pe nimeni, a amuzat însa lume multa în tara si în strainatate. S-a întâmplat la Tohani, la Buzau. O nunta ca în povesti. Panait Vizanti fusese primar al localitatii. Destituit la cererea Printului, primise drept înlocuitor un om al acestuia. Primarul nou avea mandat de la înaltul sau protector si l-a executat. Publicatiile au fost facute din vreme si nimeni nu a stiut de ele. În ziua nuntii s-au strâns în jurul tinerei perechi, al popei si al primarului din Tohani toate satele din împrejurime. S-a baut, s-a mâncat, s-a jucat pâna noaptea târziu. Pe la miezul noptii a sosit în goana nebuna un automobil; prefectul. Era mult prea târziu. Primarul si actele au fost duse la Bucuresti si înaintate lui Argetoianu. Acesta si-a facut datoria de ministru. A rupt actele si l-a batut pe primar. Casatoria nu ramânea mai putin în picioare, prin vointa încapatânata a tânarului sot. O explicatie violenta la Sinaia între rege si print. Cearta rasunatoare de pe urma careia au rasunat în tara întrega mai multe perechi de palme de doua ori auguste si care dealtfel nu au fost niciodata date. Regele a refuzat staruitor aprobarea sa, fara de care casatoria nu putea avea nici un efect cu caracter dinastic.
Printre motivele pe care le-ar fi dat e si acela ca nu cumva lumea sa spuna ca îsi pregateste singur însusi calea pentru o casatorie cu d-na Lupescu. În replica Nicolae s-a slujit desigur si de cazul Lupescu. Fratii nu s-au împacat. Printesa Doletti se plimba cu stema tarii pe automobil cu toata interdictia regelui. Conciliatorii chemati în graba, Printul de Hohenzollern, maresalul Prezan, nu au reusit sa concilieze nimic.
Urmând pildele familiei sale, Nicolae amesteca si el amorurile sale sentimentale si dezordonate cu destinele tarii. E o fatalitate".

Fostul primar îl contrazice pe Argetoianu
Ministrul de interne de atunci, Constantin Argetoianu, în memoriile sale, a venit cu numeroase precizari asupra celor întâmplate la Tohani. Se pomenea de distrugerea documentului, de ruperea registrului si de rescrierea lui. Unii au pomenit si de faptul ca Nae Papina, primarul care a oficiat casatoria, ar fi fost batut si ca în aceste lucruri nu prea frumoase, prefectul Horia Furtuna ar fi avut si el rolul sau etc.
Eu am avut în toamna anului 1970 o discutie cu fostul primar de Tohani, pentru ca tatal meu îmi povestise de aceasta nunta cu mult înaintea publicarii memoriilor lui Constantin Argetoianu. Cunosteam o alta derulare a evenimentelor. Voiam sa aflu adevarul. Dupa insistentele tatalui meu, Nae Papina a acceptat sa discute cu mine aceste probleme. Mi-a pus însa mai multe conditii. Una dintre ele era aceea ca trebuia sa tin secreta discutia purtata, atât timp cât va trai el, sotia si fiica sa. De fapt nu puteam sa vorbesc ceva nici cât vor trai nepotii, pe care îi astepta. Nu a avut nepoti, iar fiica sa a murit acum câtiva ani. Am fost de acord cu toate conditiile, din curiozitate. Discutia a durat vreo patru ore. De fapt l-am lasat sa povesteasca pentru ca ma temeam sa nu-i devin incomod. Am înteles de la dânsul ca stia ca încalca prevederile Statutului Casei Regale oficiind aceasta casatorie, ca însusi printul Nicolae îl atentionase în aceasta privinta, ca Panait Vizanti nu a fost vreodata primar. Nu a refuzat oficierea casatoriei pentru ca "Printul era de o calitate inegalabila". Putin mai târziu a atribuit aceleasi calitati si martorilor. Le tinea minte numele pentru ca erau multe asemanatoare în comuna: N.C. Macovescu de la Macovei, C. Cratunescu de la Craciunescu. Erau însa si alte motive ale excelentei sale memorii.
A fost dus la Bucuresti pentru ca era singurul raspunzator de registru, dar nu a fost bruscat, nici nu i s-au adus injurii. Era nevoie de registru ca sa se întocmeasca actele necesare anularii casatoriei, urmându-se calea legala. Asa a sustinut el.
Poate ca a fost si intentia ruperii registrului, dar ea nu s-a materializat, a spus fostul primar.
Registrul sta marturie
Asa cum printul Nicolae a preferat sa se casatoreasca la Tohani, ca sa nu se faca "vâlva", la fel si autoritatile încercau sa remedieze situatia tot fara prea multa "publicitate".
Pe actul de casatorie se gasesc numele mirilor, ale parintilor acestora, ale martorilor, precum si semnaturile tinerilor casatoriti.
Registrul de stare civila nu a fost distrus si nici rescris, oprindu-se la casatoria printului asa cum s-a tot vehiculat. Dovada este înscrisul din caseta din registru, notat pe data de 15 ianuarie 1932, referitor la Sentinta nr. 1.403 din 7 decembrie 1931 a Tribunalului Ilfov, Sectia a a IV-a, care desfacea casatoria. Pe alta pagina a fost trecuta întreaga hotarâre judecatoreasca. Toate aceste lucruri au fost operate în registru de primarul interimar de atunci, Nae Jugureanu, si de notarul P. I. Melnescu.
Nae Papina a revenit ca primar câteva saptamâni mai târziu, asa cum se vede si din semnaturile din registrul de stare civila. Deci fusese vorba de o autosuspendare, bazata pe concediu, pâna ce lucrurile s-au limpezit. Printul Nicolae a fost silit sa plece în strainatate. A fost însotit de Ioana pe care a prezentat-o tuturor ca sotie a sa. Stirea desfacerii casatoriei a primit-o când se afla în afara tarii.
Ion Mihalache atentiona pe colonelul Manolescu, în luna februarie 1932, când i s-a înmânat o suma de bani ca parte a ratei anuale pentru exil a printului Nicolae, ca este necesar sa-i transmita destinatarului banilor, ca revenirea în tara este posibila doar acceptând conditiile regelui, caci ele sunt conditiile unui frate.
Printul Nicolae nu a renuntat la Ioana nici în 1937, când Consiliul de Coroana a decis decaderea sa din drepturi ca membru al Casei Regale. Prin decret regal a primit numele de Nicolae Brana. A preferat-o pe Ioana si în mod obligatoriu exilul.
Parintii Ioanei nu meritau dispretul aratat de Constantin Argetoianu. Ioana nu era o "Ioana de Tohani". Familia Dumitrescu era o familie foarte bogata, care poseda mai multe mosii în judetul Buzau, toate excelent lucrate si administrate, iar plantatia de vita de vie din zona Persunari - Bagdat era unica prin calitate si soiuri.
Casa printesei, care poate fi admirata în toata splendoarea ei si astazi, este o dovada a bunastarii familiei Dumitrescu. Va primeste si astazi ca oaspeti ! Are amenajat si un muzeu.
Nu întâmplator, Ioana intrase într-o familie excelenta în prima casatorie.
Familia Dumitrescu a stiut ce înseamna sacrificiul. Mama Ioanei a divortat formal de sotul sau, Iorgu, pentru a contracta, tot formal, o alta casatorie cu un print rus care a adoptat-o pe Ioana, ea capatând astfel originea princiara.
Printul Nicolae a revenit în tara în anul 1938, la moartea Reginei Maria când, pentru a evita "probleme de protocol", nu a fost desemnat cu numele Nicolae Brana, ci a fost prezentat drept al doilea fiu al Reginei Maria. Culmea ironiei, la moartea lui Carol al II-lea, în anul 1953, a fost singurul dintre frati care l-a condus pe ultimul sau drum.

Cum l-au manipulat ruşii pe regele Carol al II-lea
George I. Duca, aflat la Stockholm, în postul de consilier de Legatie, poarta în 1944 negocieri cu ambasadoarea Alexandra Kollantay în numele Conjuratilor de la Bucuresti: Regele, generalii rebeli si comunistii. Spre norocul istoricilor, el tine un Jurnal, ce va fi publicat la München sub titlul "Cronica unui român în veacul XX". Pe 7 iunie 1944, Duca noteaza despre o întîlnire a ambasadorului Frederic Nanu cu consilierul doamnei Kollontay, numitul Vladimir Semenov. Potrivit textului, "rusul a întrebat pe Nanu parerea lui personala privitoare la o eventuala restaurare a lui Carol...".
Nu-i o ratacire a lui George I. Duca. La ancheta din cadrul Procesului Patrascanu, Victor Radulescu-Pogoneanu, director adjunct al Cabinetului si Cifrului sub regimul Antonescu, declara ca în cursul negocierilor de la Stockholm s-a pus din partea Uniunii Sovietice o întrebare "relativa la modul cum ar fi privita în tara o eventuala revenire a fostului rege Carol al II-lea (care se pare ca avusese oarecari conversatii cu ambasadorul URSS în Mexic, Umanski)".
Nici George I. Duca, nici Victor Radulescu-Pogoneanu nu stiau ca Regele Carol al II-lea tinea un jurnal. Daca ar fi stiut si, mai ales, daca ar fi luat cunostinta de ce-si nota fostul suveran, ar fi aflat ca tarasenia s-a dovedit mult mai mare.
Totul a pornit de la un banal schimb de vorbe
Pe 17 iunie 1943, însarcinatul cu afaceri în Mexic, cehoslovacul Karel Wendell, împreuna cu nevasta-sa, prînzesc la exilatul Carol al II-lea. Un moment banal. Si unul dintre numeroasele momente de rutina într-o viata de exilat la mii de kilometri de tara. Seara, Carol al II-lea noteaza în Jurnal un fapt ce i se pare lui de o extrema importanta:
"La prînz, însarcinatul cu afaceri cehoslovac, Karel Wendell, si nevasta-sa, o iugoslava plina de entuziasm si patriotism. Lucrul cel mai important povestit de ei e ca ambasadorul Sovietelor, Umansky, arata ceva interes si simpatie pentru noi, mai ales de cînd a aflat ca mama Dudui(ei) era rusoaica. Pîna acum facea o înversunata propaganda împotriva noastra".
Primise doamna ambasador misiunea de a transmite un semnal?
Aruncase si ea o vorba, acolo, cum se întîmpla într-un un taifas la care convivii nu mai au ce sa-si spuna? Greu de raspuns fara raportarea la alte date semnificative. La Stockholm, în decembrie 1943, rusii îl contacteaza pe ambasadorul lui Antonescu, Frederic Nanu, tot printr-un intermediar: ziaristul bulgar Kiril Guranov. Si tot pretinzînd ca e prieten la toarta cu cei de la Legatia Rusiei. Sigur e ca Regele se aprinde. Proportiile date unei pareri - si aceea presupusa - dezvaluie ca ambasadorul rus era urmarit cu interes. Altfel nu vad de ce ar fi remarcat Regele ca "e lucrul cel mai important". Atentia acordata lui Umansky se explica prin situatia de pe front. Ager în despicarea evenimentelor, Carol al II-lea sesizase ca rusii vor avea un cuvînt greu de spus în România. De aceea, tot ce era sovietic, inclusiv un ambasador dintr-o tara de la capatul Pamîntului, îl interesa. Din acest punct de vedere, Jurnalul din anii 1943-1944 socheaza prin locul urias ocupat de cetateanul numit Umansky. Fericirile si nefericirile Regelui depind de cele mai mici tresariri ale unui om. Nenorocita situatie pentru cineva care pîna nu demult provoca fericirile si nefericirile unei întregi clase politice!
Vineri, 23 iulie 1943, el trece pe curat informatiile date de un ziarist:
"Mult mai grava, Umansky ar fi primit ca instructiuni de la Moscova ca, daca ma-ntîlneste, sa ma ignoreze si sa încerce sa ma saboteze cît se poate mai mult. Acest lucru l-a spus cuiva si ar fi si aparut într-un ziar de aici. Informatorul meu a adaugat ca acest lucru îl mira din partea unui diplomat destept cum este. Am fost, trebuie sa marturisesc, destul de turburat de aceasta informatie".
Despre Umansky, Regele vorbeste si ambasadorului SUA în Mexic, George Messersmith. Pentru a descifra bizarul comportament al rusului:
"Ceea ce m-a împins astazi este problema sovietica si atitudinea, atît de agresiva, a lui Umansky, aici. Mi s-a raspuns ca acest lucru nu-l mira deloc, caci îl cunoaste din Washington, ca este un prost si cel mai teribil tip de oportunist". (sîmbata, 4 septembrie 1943)
Sau folosindu-l pe rus drept argument de presiune asupra americanilor:
"I-am mai povestit o reflexie a lui Umansky, privitor la refuzul vizei pentru Duduia, ca URSS n-ar fi procedat în acest fel, cu toata lipsa de simpatie ce ne poarta, la mijloc fiind o chestie de umanitate, care-i mai presus de toate". (joi, 30 septembrie 1943)
Fericirea de a se uita la tine
Nu stim daca Konstantin Alexandrovici Umansky, altfel un biet functionar trimis la mama Dracului, într-o tara fara prea mare importanta, avea habar de încercarile sufletesti la care-l punea pe un domn, altfel bine, care-si zicea Fostul Rege al unei tari din Balcani. Hachitele sale nu sunt însa întîmplatoare. Se înscriau în planul diabolic de manipulare a lui Carol al II-lea. Fostul suveran n-avea de unde sa stie asta. De aceea, ramîne faptul. Si anume transformarea unui biet om în obiect de iscodire flamînda, cu interpretarea scarpinatului în cot si a mîinii duse la ceafa.
Despre ce face si ce gîndeste marele Umansky, Regele afla mai ales de la neobosita doamna Wendell. Ca si cum n-ar avea treaba pe acasa, doamna cu pricina e tot timpul pe la Curtile Valahe pentru a aduce ultimele stiri de pe frontul Umansky. În timp ce, din alte surse, Carol stie ca rusul îi e ostil, de la doamna Wendell afla numai lucruri bune. Sîmbata, 2 octombrie 1943, Jurnalul consemneaza:
"Spre seara, D-na Wendell a venit s-o vaza pe Duduia si i-a spus ca a cules de la Umansky ca URSS n-are nimic împotriva României, ca toata ura ei s-a cumulat împotriva Poloniei. Pentru prima data am observat la ea o nuanta de grija fata de Soviete".
Duminica, 3 octombrie 1943, are loc o serata la Ambasada SUA pentru aniversarea celor 60 de ani ai lui Messersmith. Carol si Duduia nu scapa prilejul de a-i oferi diplomatului un cadou, "o foarte frumoasa cutie cilindrica de argint pentru tigari cu foi, cu o inscriptie". Desi eroul bairamului e ambasadorul american, desi sarbatoritul reprezinta ditamai Statele Unite, pentru Carol al II-lea singura persoana importanta e Umansky:
"Pentru mine, ce a fost mai interesant în aceasta seara a fost atitudinea lui Umansky. Fatalmente, n-am facut cunostinta, dar s-a purtat bine privind cîteodata cu interes, dar într-un fel complet lipsit de obraznicie sau insistenta rau plasata. E un progres".
Sîmbata, 30 octombrie 1943, doamna Wendell e din nou acasa la Carol. Jurnalul îsi începe notatia cu o precizare mai mult decît semnificativa: "Ca întotdeauna, s-a vorbit de Umansky". De asta data zeul lui Carol îsi arata succesiv o fata rece si una calda. Musafira îi relateaza pîna la virgula vorbele rusului:
"Dupa-masa, a venit D-na Wendell, care mi-a adus o scrisoare de la Puritch, drept raspuns la a mea. E foarte amabila si spune ca a luat în consideratie propunerea mea de a numi un reprezentant diplomatic iugoslav aici, în Mexico. Ca întotdeauna, s-a vorbit de Umansky, care a fost foarte obraznic si, de asta-data, m-a acuzat de a fi acela care a lasat sa treaca trupele germane împotriva URSS: absolut ridicol! Pe urma, s-a mai calmat si, dupa ce i s-a vorbit despre frumusetea Dudui(ei) ca sa reînnoade conversatia, a zis, chiar el, ca poporul ma vrea si ca chiar ungurii din Transilvania ma prefera la ai lor".
Întelegem de aici ca doamna Wendell taifasuia cu Umansky despre cuplul valah. Ca ea juca rolul de avocat al Regelui. Dar si ca Umansky se ocupa de biografia lui Carol al II-lea:
Doamna cu pricina nu scapa nici un prilej de a-l tine la curent pe Rege cu oscilatiile ambasadorului URSS. Luni, 4 octombrie 1943, ea profita de pauza unui spectacol:
"Seara, la Opera, Aida, cu cîntareata Stella Roman. O reprezentatie foarte reusita din toate punctele de vedere, cîntareata foarte buna si foarte aplaudata. Într-o pauza, a venit D-na Wendell, care a spus Dudui(ei) ca Umansky s-a convins ca nu sunt germanofil, ramîne numai sa fie convins Stalin".
Rusii jucau pe mai multe fronturi
Ce rol îndeplineste doamna Wendell? Mai mult ca sigur cel asumat la Stockholm în decembrie 1943 de ziaristul bulgar Guranov. Nu-i exclusa si manifestarea unei firi simtitoare, sensibile la drama cuplului regal. Indiferent de motiv, doamna Wendell contribuie prin intensa sa activitate la iluzionarea deplina a Regelui. Duminica, 6 august 1944, Carol al II-lea noteaza:
"Duduia a vazut-o pe D-na Wendell, care continua a aduce stiri bune de la Umansky".
Lesne de priceput statura lui Umansky în constiinta lui Carol al II-lea, daca ne gîndim ca pîna si nevasta lui Umansky devine punct de reper. Miercuri, 26 aprilie 1944, Duduia merge la un ceai. Noteaza fostul Suveran: "unde s-a bucurat de atentii deosebite si demonstrative". Lucru extrem de important pentru Carol al II-lea, "de fata fiind d-na Umansky". Cele doua doamne, Padilla (sotia secretarului Afacerilor Straine din Mexic) si Messersmith (sotia ambasadorului american în Mexic) au fost dinadins asa de dragute cu Duduia, ca sa-i creasca actiunile la nevasta lui Umansky!
Toanele rusului îsi aveau un tîlc. Sîmbata, 22 ianuarie 1944, Carol noteaza:
"Suntem poftiti, luni, pentru dejun, la Legatia Frantei, iar marti dau prima lor mare receptie, la care nu suntem poftiti. În mod natural si potrivit cu toata dragostea ce am aratat-o Garreau Dombosleilor, era natural sa luam si noi parte la ea. Explicatia este ca Umansky, care continua, prin toate mijloacele, sa duca o campanie împotriva mea si cum francezii sunt foarte prieteni cu sovieticii si, pîna la un punct, sunt dependenti de Moscova, n-au libertatea de actiune a celorlalti, reprezentanti diplomatici. Probabil ca Umansky a facut o aluzie, ori presiune, în aceasta privinta, mai ales dupa publicarea în Buletinul Ambasadei Sovietice din Washington a unei notite care zicea ca niciodata nu trebuie sa m-întorc pe tronul României".
Daca totul s-ar rezuma la vorbele purtate de madam Wendell, comportamentul lui Umansky ar fi simplu de explicat. Un ambasador uitat într-un colt al lumii, jucîndu-se cu vorbele despre acel domn care-si zice Regele României. Numai ca afacerea cu Buletinul Ambasadei dezvaluie un tîlc mai profund. Rusul avea misiunea sa-l fiarba pe Carol în suc propriu!
Marti, 25 aprilie 1944. Jurnalul se opreste din nou în dreptul lui Umansky. De data asta, vestile ajung la Carol al II-lea printr-un ocol: doamna Wendell - Duduia. Si cu toate acestea, nu poate fi pusa pe seama ocolisului schimbarea de atitudine. Rusul urmeaza o tactica abila, folosita din plin de Moscova în relatiile cu toate fortele românesti gata sa-i ofere tara pe tava: Regele, Iuliu Maniu, Tatarescu. E tactica de a le tine pe fiecare în stand by prin comedia negocierilor, în timp ce ea actioneaza militar în Moldova. Cea mai buna dovada: rusul declara netam - nesam ca doreste abolit Diktatul de la Viena:
"Duduia, dupa masa, a avut o interesanta conversatie cu D-na Wendell, ca întotdeauna, stiri de la Umansky. Acesta, pare-se, s-a calmat mult, nu mai înjura, chiar zice ca URSS (ului) îi este complet indiferent cine este pe Tronul României, n-are nici o preferinta si nu doreste sa se amestece în politica noastra interioara, n-are pretentiuni teritoriale (afara de acelea ce le-a luat) si doreste iesirea României din razboiu. Are o ura neîmpacata împotriva Ungariei si doreste sa restituie României întreaga Transilvanie. În general, lucruri bune".
Nevoia de putere - pare-se - face din om nu numai fiara, dar si oaie. Carol al II-lea nu se întreaba cum de se întîmpla ca un ambasador si nu unul oarecare - ci chiar ambasadorul URSS, supus pîna la virgula disciplinei staliniste, trancaneste cu o doamna de la ambasada altui stat despre relatiile Moscovei cu Ungaria, dar mai ales despre dorinta ca România sa iasa din razboi.
2 mai 1944 e o zi de rascruce în batalia lui Carol pentru a le pica sovieticilor cu tronc. De la Pangal soseste o telegrama despre tratativele de la Cairo. Nu stim de unde a scos expeditorul stirea ca Stirbey ar putea fi declarat regent. În orice caz, Pangal are o idee:
"În consecinta, recomanda de a se lua legatura cu Sovietele si de a le propune formarea unui guvern român pe teritoriul românesc, si ca eu sa ma proclam regent".
Miscarea l-ar contracara pe Stirbey. Daca dusmanul e cu americanii, Carol trebuie sa-i dea sah cu sovieticii. Pe Rege, varianta estica îl surprinde:
"Aceasta propunere a fost asa o surprindere pentru mine, ca, la început, n-am stiut ce (sa) fac. Ernest insista foarte mult sa se puie imediat în executie. Duduia, fara a fi atît de entu(ziasmata) (...)".
Din motive care ne scapa, Jurnalului îi lipsesc cîteva pagini. Din cartea lui Paul de România stim ca Urdareanu e trimis la Umansky cu propunerea. Ce s-a petrecut la ambasada rusa aflam din notele lui Carol al II-lea:
"A promis sa transmita întocmai la Moscova. Ca om practic, nu s-a încurcat în teorii si recriminari asupra trecutului, singurele întrebari ce le-a pus au fost asupra persoanelor si a informatiunilor ce le am din Tara. Ernest, foarte loial, l-a umflat pe Pangal".
Umansky nu se mai joaca de-a soarecele si pisica. Avea mandat sa treaca la cea de a doua etapa: a receptivitatii. Fara a banui o clipa c-ar putea fi o cacealma, Carol ia totul ca o schimbare de destin. E atît de convins de seriozitatea demersului, încît simte nevoia unor justificari:
"Iata si aceasta noua si neasteptata faza a activitatii mele începuta, si am sentimentul ca pot privi viitorul cu mai multa încredere. Scrupule n-am de a fi facut acest gest, caci, timp de patru ani, am încercat tot ce era posibil cu anglo-saxonii si, în mod sistematic, am fost continuu refuzat si jignit. Îmi pare numai rau de prietenul meu Messersmith, dar el fiind functionar, nu pot sa-l pui într-o situatie grea".
Cînd americanii sunt inferiori rusilor
Autorul Însemnarilor are dreptate. Anglo-saxonii îl refuzasera sistematic. Nu acesta e însa motivul negustoriei cu sovieticii. Cinismul personajului îsi spune cuvîntul. Pariase pe anglo-saxoni cîta vreme se mai credea într-o debarcare aliata în Balcani. Cînd s-a conturat ocuparea României de catre rusi, Carol a schimbat foaia. Ramîne, totusi, demn de consemnat efortul de a gasi justificare unui gest îndoielnic. Din nevoia de a se confirma, el gaseste un pretext de mustrari în comportamentul de razboi al Aliatilor, în timp ce rusilor li se descopera atitudini benefice. Ba, mai mult, potrivit însemnarii din 17 iulie 1944, e apreciat la sovietici pîna si sistemul de promovare a cadrelor:
"Am avut, azi, mai mult ragaz de gîndit si m-am gîndit cum acesti generali anglo-saxoni, mai ales americanii, conduc razboiul. Se vorbeste mult de brutalitatea germana, aceste metode însa au si fost adoptate de ei, mai ales în ceea ce priveste bombardamentele aeriene, cum au fost, de pilda, acelea de la Bucuresti si Berlin. Orice bombardament, cu cel mai mic scop militar, se poate pricepe, dar acestea cari ating mai ales populatia civila depasesc masura. Si în razboiul terestru au metode cari sunt, pur si simplu, metode de forta, nu exista nici o fineta de arta militara. Printr-o cantitate covîrsitoare de material, cu cheltuieli supraastronomice, înainteaza distrugînd totul în calea lor. Sa luam de pilda operatiunea de la Cassino, care mi se pare una din cele mai stupide din acest razboiu. Au trecut numai prin darîmare, fara nici o actiune tactica, nici macar strategica, numai cînd contingentele franceze si poloneze au întreprins actiuni de flanc si au ocupat pozitiuni mai bune decît ale germanilor, au putut trece si înainta. Istoria militara va înregistra toate acestea si, fara doar si poate, nu va fi spre lauda comandantilor. Sa ma bata Dumnezeu, dar am impresia ca aceste distrugeri convin conducatorilor, ca sa nu ramîna puternica decît civilizatiunea anglo-saxona si ca celelalte tari avînd atîtea de refacut, puterea lor de dominare va fi mai usoara. Sovietele sunt mai cuminti si generalii lor de mai mare valoare. În USA, alegerea sefiilor militari se face dupa criterii politice si determinate de simpatii civile. Un MacArthur si un Marshall sunt pusi în pozitii operative secundare, pentru ca popularitatea lor sa nu eclipseze elementele politice. Aceasta se numeste democratie. Vai de ea! Daca democratia însemneaza dominatia mediocritatilor, ea nu va putea supravietui în forma ei actuala".
La mii de kilometri distanta, la Stockholm, un alt brav român, consilierul de Legatie George I. Duca se straduia si el sa intre pe sub pielea rusilor. În numele conspiratorilor de la Bucuresti. Pe 27 mai, el noteaza în Jurnalul sau,"Cronica unui român în secolul XX" ce i-a zis ambasadoarei URSS Alexandra Kollontai. Si anume ca "în urma neomenoaselor bombardamente" din 4 aprilie opinia publica din România "s-a întors partial împotriva aliatilor occidentali", în timp ce "rusii au cîstigat, în schimb, din pricina abtineri lor de a distruge sistematic orasele noastre". Slugarnicia fata de iminentul ocupant nu e nici macar originala!
Carol al II-lea vrea atît de mult sa ne convinga ca negustoria cu sovieticii e buna încît ajunge sa-i critice pe americani si în plan politic. De Ziua Americii, 4 iulie 1944, el se dezlantuie:
"Sarbatoarea nationala a(i) USA. Aceasta zi ma face sa ma gîndesc la toate ce sunt si, mai ales, la acele ce ar fi putut fi. E un pacat pentru lumea întreaga ca aceasta natiune are atîtea scaderi, atîtea lipsuri de întelegere a altor natiuni si a altor mentalitati. Azi se simt tari si indispensabili lumii, deci vor sa impuie felul lor de a gîndi, felul lor de a vedea lucrurile si, aceasta, adesea, nu se potriveste cu felul celorlalti, de aici frecari, de aici constatarea ca n-au reusit sa se faca iubiti. E pacat, mare pacat. Democratia lor este idealistica, dar este mai ales de vorbe, de fapt la ei domneste o tiranie, o dictatura, ace(e) a presedintelui, care, la rîndul lui, este, adesea, robul partidului, scuza pentru aceasta este ca e bazata pe vointa, rolul poporului. Ceea ce deformeaza si acolo democratia, ca în multe alte locuri, este ca adevaratul stapîn este tot M(aria) s(a). Banul are si o nemaipomenita si inconstienta conceptie a libertatii Presei".
Timpul trece nemilos. De la sovietici nici un semn. Nerabdator, pe 5 iunie 1944, Carol îl trimite pe Urdareanu la Umansky:
"Lucrul important astazi a fost vizita pe care a facut-o Ernest lui Umansky. Eram cam necajit de lipsa de stiri din acest sector. A fost bine si amabil primit. Pîna acum n-a venit nici un raspuns, dar ambasadorul i-a pus unele întrebari interesante. Prima, asupra popularitatii mele, i s-au dat explicatii relative la actiunea mea pentru taranime si a aderentilor mei în cercurile politice, s-au aratat si cauzele neîntelegerii cu Maniu &Co.
Acesta a dus vorba si asupra rapirii Basarabiei si s-a pus la punct ca eu am cedat, spre a nu pierde prietenia (vorba sa fie) Sovietelor, mai ales ca Fabricius m-a facut sa înteleg ca va avea loc un conflict germano-sovietic. Umansky a parut foarte multumit de aceste explicatii".
Din dialogul relatat, pîna si o poetesa visatoare ar pricepe ca rusul practica viclenia diplomatica. Hotarîrile de la Kremlin nu depind de el nici cît negrul de sub vîrful unghiilor. Totusi, într-un chip care-l face duios, Carol se zbate sa-l convinga ca-i un aliat convins al marelui popor sovietic.
Afacerea cu sovieticii face si mai fertil terenul pentru tot felul de stiri supraoptimiste. Potrivit Notei de luni, 7 august 1944, parintele Moraru îi trimite Duduiei o scrisoare de la New York:
"Punctul interesant din scrisoare este ca a vazut pe cineva care a avut stiri din tara. Pare-se ca la o întrebare pusa de sovietici populatiei din judetele Botosani, Dorohoi, ca ce guvern doresc, raspunsul a fost ca . Aceasta stire, confirmînd cele ce le-a spus Pangal, este o mare bucurie sufleteasca. În toate mizeri(i)le prin care am trecut, acest sentiment, ca poporul pentru care am muncit cu drag 10 ani, nu numai ca nu m-a uitat, dar si ma doreste, este un lucru mare".
Pe 23 iunie 1944, Mihai Antonescu trimite ambasadelor din Ankara, Lisabona, Madrid si Stockholm o Comunicare prin care cere diplomatilor români sa spuna adevarul despre comportamentul rusilor în Moldova. Punctul 6 al enumerarii abuzurilor rusesti se refera la urmatoarele:
"Se face propaganda pentru regele Carol II si împotriva regelui Mihai (...).
Stirea primita de Carol al II-lea în Mexic rezulta dintr-o manevra ruseasca. Pentru a-i întretine fostului Suveran iluziile si pentru a-l santaja pe Mihai.
Pîna acum, Umansky e un personaj abstract, comunicîndu-i fostului Rege simpatia prin neobosita doamna Wendell. Pe 18 iulie 1944, Jurnalul fixeaza un eveniment - Umansky vrea sa-l cunoasca personal:
"Altfel, nimica important, afara de dorinta lui Umansky sa-mi fie prezentat mîine seara, la Ambasada USA. Cere o conversatie scurta si anodina si nebatatoare la ochi. Mai ales de dragii lui prieteni de acolo nu vrea sa arate nimic. Sunt de acord, e bine însa ca gheata sa fie sparta".
În seara zilei de 22 iulie 1944, Carol al II-lea îsi îndeplineste visul. Îl cunoaste pe Umansky în carne si oase:
"Dupa-amiaza, am lucrat nitel. Seara, mare cina la Ambasada USA. S-a(u) petrecut toate cum s-au prevazut. Ernest mi l-a prezentat pe Umansky, cu care am vorbit nitel lucruri de mica importanta. În decursul serii, am mai avut prilejul de a vorbi, de doua ori, l-am gasit foarte agreabil, vorbeste perfect atît englezeste, cît si frantuzeste".
Era de prevazut ca fostul Rege va avea o noapte framîntata. Framîntata de o singura întrebare: a trecut bine examenul Umansky? A doua zi are toate motivele sa-si noteze pîna la surescitare:
"Cu un surîs, am auzit de dimineata, telefoanele zbîrnîind, era D-na Wendell, care-l si vazuse pe Umansky. Pare-se ca este foarte multumit de cunostinta facuta, a declarat ca ne-a gasit, pe Duduia si pe mine, foarte agreabili. Cine este persoana cea mai fericita de acest eveniment este tocmai D-na Wendell, caci dorea de mult aceasta apropiere si a lucrat mult pentru ea".
Se apropie 23 august 1944!
8 august 1944. Sovieticii luasera deja legatura cu Palatul Regal de la Bucuresti. Carol n-are de unde sa stie asta. Umansky avea cunostinta de afacere? Probabil ca nu. Era un simplu pion si el. Explicabil, poate, de ce, la insistentele Regelui, evita un raspuns precis:
"Pe la 7 si jumatate, un cocktail la Heddy Linthicum. Era si Umansky, ca si prima data, extrem de amabil, nevasta-sa chiar s-a detasat din grupul în care era ca sa-mi spuie buna seara. De asta-data, dupa cîteva cuvinte banale, mi-a spus ca a transmis ad-litteram, la Moscova, cele ce i-a spus Dl. Urdareanu. Replica mea a fost ca niciodata nu m-am îndoit de aceasta, dar ca raspunsul întîrzie. Dar, zice el, lasa portile deschise si ca pe frontul român nu se ataca. I-am mai spus ca cu cît întîrzie, cu atît se apropie iarna si ca unul din scopurile mele este de a avea timp, înainte de a fi prea frig, de a face ceva pentru populatie, a raspuns ca trebuie sa fie mare mizerie si ca spera ca raspunsul nu va întîrzia mult".
Carol devine tot mai nerabdator. Si el si Duduia traiesc în asteptarea unei clarificari:
"Lipsa unui raspuns de la Moscova ne paralizeaza complet. Fie alba, fie neagra, numai sa vie, ca sa stiu ce este de facut". (luni, 7 august 1944)
Sub acest semn, pe 14 august 1944, el scrie:
"Ernest s-a dus la Umansky, ca sa-i vorbeasca de ac(celerarea) chestiunii, rezultatul a fost destul de vag. Lucru interesant, ca din conversatie reiesea ca ambasadorul ma credea fericitul posesor a(i) 20 milioane de dolari si a fost foarte mirat a sti ca averea mea este departe de aceasta suma".
Aceeasi atitudine echivoca a rusului e consemnata si pe 16 august:
"A sosit de la Pangal o telegrama, care indica ca tratativele lui Stirbey continua si împinge la actiune, spunînd ca, atît elementele civile, cît si cele militare asteapta. Ernest, spre seara, s-a dus cu telegrama la Umansky, care a parut interesat si a promis sa înstiinteze imediat Moscova. El are aerul de a pune, daca nu inima, cel putin multa buna vointa în chestiune".
Ca sa fie penibil pîna la capat
Pe acest fond cade vestea lui 23 august 1944: "Azi noapte, Mihaita a citit la Radio o proclamatie catre popor, prin care anunta caderea lui Antonescu, încheierea unui armistitiu cu URSS si trecerea României de partea Natiunilor Unite. În acelasi timp, anunta formarea unui guvern sub presedintia generalului Sanatescu, cu Maniu si Dinu Bratianu, cu ministri fara portofoliu.
Dupa primul moment de stupefactie, caci s-a aplicat întocmai programul meu, a urmat unul de dezgust fata de atitudinea Sovietelor, care, acum clar se vede, au jucat pe doua tablouri si au ales pe cel din Tara, ca fiind cel mai usor. Pe mine m-au tinut cu vorba timp de cinci luni. Iar acum iata ca acel escroc politic, Maniu, cîstiga prima mansa împotriva mea. Pentru tara este o solutie fericita, pentru mine însa una mult mai putin. Atît îmi mai lipsea la starea mea de nervi, aceasta stire destul sa ma dea gata. Acum, în toate actiunile mele politice, trebuie sa ma-ntîlnesc cu sinistra figura a lui Iuliu Maniu".
Regele îsi da seama c-a fost tras pe sfoara. Se enerveaza rau de tot, mai ales ca apare din nou eternul sa dusman: Maniu. Jurnalistii navalesc sa-i ia declaratii. Lumea îl felicita. Se arata si el bucuros. În sufletul lui e însa altceva. Pe 24 august noteaza:
"Rezultatul a fost pentru mine oribil si m-a pus într-un hal de nervi nemaipomenit. În actiunea care voiam s-o duc era poate o doza de donchisotism, dar, mai ales, o dorinta de a-mi sluji Patria si, în acelasi timp, prin actiunea mea personala, avînd pe Duduia alaturi, sa pot sa-i creez o situatiune, în sfîrsit demna si recunoscuta. Prin ceea ce s-a întîmplat, pentru un moment, s-a prabusit si intrarea în joc a lui Maniu face, din nou, totul mult mai greu. Iata cauza halului meu de nervi, cauza cari nu vreau s-o marturisesc Duduii".
Ca sa fie penibil pîna la capat, mai face un gest. Îl trimite pe Urdareanu la Umansky:
"Ernest a fost la Umansky, ca sa-i comunice ca ma bucur de ceea ce s-a întîmplat si, în acelasi timp, sa-i multumeasca pentru atitudinea lui personala. De fapt, mai mult ca sa-i treaca sub nas ca procedeul sovietic n-a fost egalat; la acest din urma punct, desi a admis-o, ca guvernul sovietic a facut un act de lealitate fata de mine, care, daca as recunoaste-o, as sterge orice umbra de amaraciune. Pare foarte bine informat despre toate, dar totusi era interesat a sti ca, în formatia actuala, sunt oameni cari mi-au fost devotati si cari, pîna la septembrie 1940, au fost în functiune. Ernest încearca un joc foarte greu, acela de a arata ca tot ce s-a întîmplat s-a facut cu cunostinta si din îndemnul meu.
Din punct de vedere al nervilor, m-am calmat complet". (vineri, 25 august 1944)
În precipitarea de la 23 august, îi trimite o telegrama lui Mihai. Raspunsul întîrzie. Iar cînd soseste, e dezamagire prin laconismul nejustificat:
"Am avut marea bucurie de a primi, astazi, raspunsul de la Mihaita. Desi cam seaca si neraspunzînd la întrebarea mea, mi-a facut mare placere. Suna astfel: . A fost trimisa prin mijlocirea Legatiei Române din Lisabona si i-a(u) trebuit 10 zile din Bucuresti la Mexico. E o proba ca, la nevoie, se poate coresponda, si asta e foarte bine". (marti, 19 septembrie 1944)
În tara, evenimentele se succed rapid într-o directie fatala: cea a sovietizarii. Tronul lui Mihai e amenintat. Carol la II-lea continua însa sa spere. Pe 26 februarie 1945, cu putin înainte de instalarea guvernului Groza, el trece în Jurnal urmatoarele:
"Lucrul cel mai interesant este conversatia ce a avut-o Duduia cu Carvalho, spunînd ca sovieticii sunt convinsi ca lucrurile nu pot merge în România fara mine si ca ei doresc întoarcerea mea. Pe de alta parte, a zis ca lumea începe a-si da seama de toate nedreptatile ce mi s-au facut si cît de mincinoase au fost cele ce s-au spus asupra mea. Cît despre Duduia, ca ea a cîstigat consideratiunea tuturora".
25 august 1945. În România situatia e catastrofala. Mihai a intrat în greva Regala. Sovieticii fac si desfac. Fostul Rege noteaza însa în Jurnal:
"Dimineata, ziarele au publicat ca ma-ntorc în Europa cu scopul de a recuceri Tronul, tot chestiunea unui posibil ajutor din partea URSS. Am dat o declaratie, zicînd ca plecarea mea n-are nici un scop politic si ca nu voi întreprinde nici o actiune cari sa fie daunatoare lui Mihaita.
Spre seara, Duduia a primit pe D-na Salabert, sosita direct din Paris si care aduce stiri proaspete de acolo si din Tara. Ea insista asupra unui punct, pentru mine foarte important, ca majoritatea Tarii este pentru mine si ca doreste întoarcerea mea. Prizonierii francezi întorsi din Tara au adus aceasta stire, spunînd ca 85% daca nu 100% sunt pentru mine. Mai spune si ca în Franta am o foarte buna presa, din cauza atitudinii mele în chestiunea Czecoslovaciei; a vorbit cu generalul Koenig, care s-a exprimat cu entuziasm asupra mea. Chiar daca n-am ambitii, acesti stiri îmi fac placere".
Mai mult, Carol al II-lea se crede atît de important încît, pe 16 decembrie, cînd americanii cazusera la pace cu sovieticii în chestiunea României, îsi pune problema de a alege între rusi si englezi:
"Toate conjuncturile sunt permise. Urdareanu are o singura teama, sa nu strice lucrurile cu Sovietele. Pe de alta parte, mersul meu în Anglia mi-ar schimba complet situatia în lume, ridicarea acestui tabu, încetarea acestei nedrepte persecutii mi-ar face mult bine. Oare englezii îsi dau seama ca situatia lui Mihaita e subreda, ca URSS ar fi privind spre mine si deci nu vor sa piarda un atu? Sunt destul de intrigat. Prefer sa lucrez cu englezi (i) decît cu sovieticii".
Hîrjoana cu Ana Pauker
Am exagera punînd totul pe seama iluzionarii infantile. Pentru afacerea cu sovieticii, Regele avea drept argument succesul politicii sale interne de la Restauratia din 8 iunie 1930 pîna la abdicarea din septembrie 1940. Mai degraba amoral decît imoral, Carol al II-lea a dovedit o maiestrie inegalabila în a-i manipula pe aproape toti politicienii bastinasi. Tactica exersata poate fi denumita drept cea a basculei. Sprijinirea pe un partid sau pe un grup dintr-un partid pentru a-si lichida adversarul principal. Dupa ce acesta dispare de pe scena politica, gratie ajutorului neprecupetit dat, în contra loialitatii, de catre un alt partid sau alta grupare, vine rîndul aliatului dintîi. Astfel au fost macinate formatiuni de mare traditie, au fost naruite fundamentele pluralismului românesc, au fost compromise mari personalitati. Preluata din instinct de la Stalin, si el manevrînd cînd pe un flanc, cînd pe altul, pentru a ramîne singur stapîn în Rusia, tactica s-a dovedit dezastruoasa în plan extern. Cu Hitler, acest joc pe doua planuri n-a mai mers. Cum n-a mai mers nici cu sovieticii si nici cu anglo-saxonii.
Ca e vorba nu atît de iluzionare, cît de o aplicare a cinismului în politica de dupa debarcare o dovedeste hîrjoana cu Ana Pauker. Rusii mai gasesc prilejul de a-l exploata înca o data. Vara lui 1945 e în România anotimpul grevei Regale. Desi, pîna la urma chestiunea e rezolvata prin complicitatea occidentalilor, sovieticilor le clipeste un bec de alarma deasupra lui Mihai I. Omul pare nesigur. Drept urmare, aflata la Paris, Ana Pauker face sa parvina în presa comunista zvonul ca PCR ar fi favorabil revenirii lui Carol al II-lea. Fostul Rege se agata de aceasta stire cu toata disperarea celui trecut pe linie moarta. Pe 21 ianuarie 1946, el noteaza în Jurnal cu toata seriozitatea de care e în stare:
"La cina, Faurii. El a primit stiri din Elvetia. Franasovici s-a purtat prost, a voit sa organizeze o lovitura în Tara, ca sa detroneze pe Mihaita, si sa puie în loc pe Nicolae, cu el, presedintele Consiliului. Ana Pauker, care a fost la Paris, ar fi o partizana a restauratiei mele, un semn mai mult ca sunt sustinut sub mîna de Soviete".
Regele ceruse viza pentru Franta. O viza a carei aprobare întîrzia. Pe 6 februarie 1946 Carol noteaza în Jurnal ca depesele United Press informeaza despre promisiunea comunistilor francezi ca guvernul o sa-i dea lui viza: "Duduia crede ca ar putea fi o actiune a Anei Pauker". Pe 25 martie 1946 afla ca Ana Pauker i-ar fi cerut asta lui George Bidault:
"Un alt detaliu interesant este ca Ana Pauker ar fi cerut lui Bidault sa-mi acorde viza. Desi el este, personal, foarte favorabil, nu vrea .

Prinţul Carol-Zizi Lambrino: un divorţ regal cu iz de...
S-a scris şi s-a vorbit mult despre căsătoria morganatică a prinţului Carol cu Ioana Lambrino. Se ştie însă mai puţin despre existenţa unei convenţii intervenite între părţi, la 14 iulie 1921, adică la un an şi jumătate de la pronunţarea hotărârii de anulare a căsătoriei şi la şase luni de la naşterea copilului Mircea-Grigore, primogenitura. O convenţie, cum se numeşte ea în termeni juridici, un târg, cum aveau s-o denunţe cârtitorii monarhiei!

Oricum s-ar numi actul încheiat, nu încape nicio îndoială că preţul plătit de Banca Generală a Ţării Româneşti, din surse proprii sau din conturile Casei Regale, în patruzeci de rate semestriale, era menit să secretizeze pentru douăzeci de ani intimităţi sensibile nu doar pentru fostul ei soţ, dar şi pentru viitorul monarhiei.



Totul se aranjase în culisele puterii. Documentul, scris de mână, pe şase pagini ministeriale, e redactat sobru, sec, un contract comercial perfect, un contract beton, care merită să figureze ca model de urmat de experţii în conciliabule comerciale. Era menit să acopere juridic orice eventualitate litigioasă. Fusese semnat între „Banca generală a ţării româneşti, în virtutea vărsământului primit şi a instrucţiunilor care-l însoţesc şi care devin condiţiunile prezentei înţelegeri către dna. Jeanne Lambrino“.
Nu ştim cine negociase pentru fosta soţie, dar preţul obţinut ni-l recomandă ca un excelent profesionist al baroului bucureştean. Banca, după ce acoperea cu 500.000 de lei cheltuielile de după divorţ ale Ioanei Lambrino, urma să transfere la o mare bancă pariziană un capital de 2.200.000 de franci, din care beneficiara trebuia să primească semestrial o rentă de 5%, adică 110.000 de franci francezi. După douăzeci de ani, Ioana Lambrino urma să intre în posesia întregului capital, adică să devină stăpână pe vaca grasă care-i va fi asigurat ei şi băiatului rezultat din această căsătorie un trai mai mult decât decent.
Condiţiile puse, Ioanei Lambrino

Niciun eveniment sau accident care putea interveni în existenţa ei nu era lăsat fără o soluţie, aşa că Ioana Lambrino, intrând în silentio stampa, va avea traiul asigurat! Bunăoară, dacă ea găsea de cuviinţă să-şi cumpere o casă, exista o rezolvare pentru a face acest lucru. Dacă ar fi hotărât să se recăsătorească avea posibilitatea să primească 800.000 de franci, iar renta rămânea tot de 5%, dar din suma diminuată la 1.400.000 de franci. Ce i se cerea în schimb?

„Dna. J. Lambrino se obligă a nu ridica nici un fel de pretenţiuni şi a nu face nici un alt act vexatoriu sau dăunător pentru vreunul dintre membrii familiei Regale, oricare ar fi el. Dna. J. Lambrino se declară încă răspunzătoare de orice alt asemenea act, care s-ar comite, fie de către un membru al familiei sale, fie chiar de către o persoană străină, când autorul actului ar comite cu ajutorul informaţiunilor date de dânsa sau sub inspiraţiunea sa. În caz de abatere de la aceste îndatoriri, oricare ar fi ea, sau de comiterea din partea altuia a unui act, de care este astfel răspunzătoare, dna. J. Lambrino va fi decăzută din toate drepturile nerealizate încă, care decurg din prezenta convenţiune. Decăderea va fi urmarea de drept a abaterii sau a răspunderii şi vor fi notificate, după constatarea de bancă prin scrisoare recomandată la domiciliul ales pentru această convenţiune...“
Să recunoaştem însă că cerinţele finanţatorului erau severe, ştiind că nu doar gura lumii e slobodă, dar şi presa e atât de iscoditoare încât cu greu discreţia doamnei în cauză putea fi dovedită în apărare. De aceea, avocatul ei va reuşi să obţină de la partea adversă asigurarea că nu orice zvon sau bârfă va fi un prilej de a înţărca renta. Pentru asta, apărătorul a reuşit să impună un mecanism complicat, care-i asigura clientei posibilitatea de a descuraja abuzul:
„Orice contestaţiune din partea dnei. J. Lambrino va fi adusă la cunoştinţa băncii şi va fi adresată Primului Prezident al Curţii de Casaţiune, fie de către bancă în termen de 15 zile de la primirea ei, fie direct de către dna. J. Lambrino. Această contestaţie se va judeca de Primul Prezident şi de alţi doi Prezidenţi ai Curţii de Casaţie traşi la sorţi de Primul Prezident. Şi vor judeca în trei, iar în cazul de necompletare a numărului de trei, prin refuz sau oricare altă împrejurare, contestaţia se va judeca de Primul Prezident sau de Prezidentul cel mai vechi în grad dintre Prezidenţi, care ar fi primit însărcinarea de arbitru. Prezidenţii, sau unul dintre ei, după citarea părţilor, ascultând explicaţiunile lor verbale sau luând cunoştinţă de memoriile depuse de dânsele în termenul şi la ziua ce vor fixa, ţinând seama şi de împrejurările în care s-a comis abaterea, cu depline puteri, în ultimă instanţă, fără a fi ţinuţi de altă formă de procedură şi fără ca deciziunea lor să fie supusă opoziţiei, apelului, recursului sau revizuirei. În caz de refuz de a judeca din partea tuturor Prezidenţilor, contestaţiunea va fi supusă judecăţii unei persoane alese de comun acord de părţi, sau, în caz de neînţelegere, persoanei desemnate de Primul Prezident al Curţii de Casaţie. Judecata se va face în condiţiunile arătate mai sus pentru judecata Prezidenţilor. Judecata contestaţiunei nu va putea suspenda plata rentei, care se continuă a fi servită pentru un semestru, plata ratelor următoare rămânând suspendată de drept până la pronunţare“.
Aşa cum spuneam, această convenţiune e redactată de mână, deşi instituţiile beneficiau deja de serviciul maşinii de scris. După cum se vede şi din numărul de exemplare – câte una pentru părţi – conciliabulele fuseseră foarte discrete. Motivul e uşor de presupus, sursa acestui capital trebuia să rămână secretă; Banca Naţională a României, numită în anii ’20 Banca Generală a Ţării Româneşti, era, până la naţionalizarea comunistă din 1948, o instituţie privată. Cel puţin atunci, în deceniul trei al secolului trecut, liberalii deţineau capitalul ei şi probabil că tot ei aveau să finanţeze despărţirea „amiabilă“ de soţia morganatică a viitorului monarh
Ofertă făcută unui editor american: „Cartea mea e gata“
Stabilită împreună cu fiul ei la Paris, Zizi avea să urmeze, un timp, obligaţiile asumate. Dar, în acea perioadă, avea să se preocupe de redactarea „cărţii vieţii ei“. Chiar dacă nu ştia când avea să fie oportună publicarea ei. Prilejul apăru după aproape cinci ani, la cumpăna dintre anii 1925 şi 1926. Carol provocase o a doua criză dinastică. Tot pentru o femeie. În locul unei brunete, o roşcovană. Situaţia monarhiei era mult mai gravă decât după escapada de la Odesa. Încurcat cu Elena Lupescu, el părăsea nu doar poziţia de moştenitor al Tronului, dar şi soţia, copilul de patru ani, Mihai, şi, o dată cu ei, ţara. Probabil că această furtună care slăbea Tronul o făcu pe Zizi să se repeadă la Bucureşti. Nu pentru a o salva, desigur; venea în ţară pentru a cerceta îndeaproape în ce măsură acest eveniment putea să-i afecteze interesele, dar şi să vadă dacă nu apar oportunităţi pentru a ameliora statutul ei şi al fiului.
Sosirea în Capitală, la 8 ianuarie 1926, e reperată de Siguranţa Generală. O sinteză a filajului la care a fost supusă Zizi e redactată la 11 martie 1926, la două luni după sosirea ei la Bucureşti. Fie pentru că vizita „obiectivului“ filat s-a prelungit atât de mult, în ciuda obligaţiei contractate în scris, fie din motive informative, cum ar fi luarea în supraveghere şi cercetare a celor contactaţi de ea. Nu ştim când avea să se reîntoarcă la Paris, dar, deşi venită la Bucureşti la începutul lui ianuarie, o lună mai târziu (la 1 februarie) se afla tot la hotelul Athènée Palace, unde „a sosit şi a descins la acelaşi hotel (…) mama sa Frusina Lambrino împreună cu copilul Lulu şi guvernanta Louce Berthe”.
Urmează o lungă listă de persoane care au ­frecventat-o pe Zizi la hotel sau pe care ea le-a frecventat în oraş. Sunt adăugate adresele, raporturile, prietenii şi rudele cu care a intrat în contact. Din filajul de atunci ne atrag atenţia numele lui Constantin Mille, directorul ziarului „Lupta“, cu care Zizi „avea convorbiri telefonice, vizite în familie şi la gazetă, ei se înrudesc“, cu maiorul Epaminonda Arghiropol, „este de la Marele Stat Major al armatei (secţia operaţii) cu care Zizi Lambrino avea dese convorbiri“, cu reprezentantul oficiului comercial englez, Louis Johnston etc. Probabil că în arhivele serviciilor secrete sunt mai multe înscrisuri care ar putea lumina motivaţiile vizitei Ioanei Lambrino la Bucureşti, ca şi riscurile pe care şi le-a asumat prelungindu-şi şederea. Probabil că vizita a avut darul să îi lumineze calea pe care urma să meargă, după reîntoarcerea acasă – adică pe Rue Borghese 64, Neuilly-Paris, Franţa –, în anul abia început, 1926.
În primăvară va începe ostilităţile. Dacă ar fi să le comparăm cu o partidă de şah, primul gând ar fi că ea, jucând cu albele, preferase gambitul reginei. Regina Maria tocmai începuse o vizită în America. Nu era singurul motiv pentru care Zizi se adresa unui editor american cu oferta manuscrisului, deja pritocit, în ale cărui şanse de a fi un best seller credea cu îndreptăţire. Cititorii de după Marele Război, ca şi noi astăzi, adorau poveştile romanţioase şi, în special, cele cu prinţi şi prinţese care se iubeau şi se urau cu pasionalitatea târgoveţilor. Iată oferta făcută editorului de peste Ocean, la 18 octombrie 1926:
„Dragă domnule Stuart, Aşa cum i-am spus în aprilie trecut prietenului dumneavoastră, domnul Winkler, sunt gata să reiau cu dumneavoastră discuţia privind publicarea cărţii mele.
N-am făcut-o până acum pentru că am crezut că momentul prielnic a trecut şi că trebuie să aştept un prilej mai potrivit pentru o asemenea publicare. Sosirea reginei Maria în America îmi oferă ocazia potrivită. Cartea mea e gata; ea conţine povestea adevărată a vieţii mele şi toate împrejurările extraordinare prin care am trecut Prinţul Carol şi cu mine. În carte sunt fotografii precum şi scrisori ale Prinţului Carol care vin să confirme spusele mele. Se va înţelege din ce scriu cine este Regina Maria şi care este adevăratul ei caracter.
Sunt sigură că această carte prin întregul ei va interesa mult publicul american. Cartea e scrisă în franceză, dar dumneavoastră o veţi putea traduce în America. Dacă îmi răspundeţi de urgenţă vă voi trimite imediat documentele astfel încât cartea să apară în timpul şederii Reginei în America sau imediat după plecarea sa. Vă cer pentru carte o sută de mii de dolari şi 3% din vânzarea ei. Suma de o sută de mii de dolari reprezintă capitalul meu actual pe care l-aş pierde în urma publicării cărţii. Deci trebuie să fiu asigurată în această privinţă. Sunt dispusă, de asemenea, să vin în America pentru o filmare, dacă aceasta ar fi foarte avantajoasă materialmente şi dacă dumneavoastră vă însărcinaţi cu toate cheltuielile privind deplasarea şi sejurul acolo.
Fiul meu, micul prinţ Mircea – a fost foarte grav bolnav – este acum în convalescenţă. Înţelegeţi, dragă domnule Stuart, că dacă intentez acest proces – care va începe la sfârşitul lui octombrie – şi dacă fac publică povestea vieţii mele este doar din obligaţia de a mă sacrifica pentru copilul meu al cărui singur sprijin sunt eu. Poate că America, cea mare şi generoasă, mă va ajuta şi mă va susţine, chiar dacă ex-soacra mea, Regina Maria, este pe cale să o seducă cu zâmbetul ei pentru a-şi face reclamă. Vă cer un răspuns telegrafic şi, dacă propunerea mea vă convine, vă rog să trimiteţi urgent o persoană autorizată cu un contract în regulă şi eu vă voi remite cartea. Sper să pot conta pe simpatia dumneavoastră şi ştiu că luând această afacere în mâinile dumneavoastră o veţi duce la bun sfârşit cu onestitate. Primiţi, domnule, asigurarea înaltei mele consideraţii, Princesse J. Lambrino, 64 Rue Borghese, Neuilly-Paris, France“.
Oare această misivă a apucat să treacă Oceanul? Copia ei dactilografiată şi corectată cu creionul am găsit-o în arhiva Casei Regale. Cum a fost ea sustrasă, nu ştim, dar, oricum, face parte din acelaşi film. Tot aici, în arhiva Casei Regale, se află, decodată, şi următoarea telegramă, „strict confidenţială“, adresată de Legaţia României din Paris Ministerului de Externe de la Bucureşti:
„Am fost chemat astăzi de A.S.R. Principele Carol I (sic!) care m-a rugat să Vă previn că doamna Zizi Lambrino pregăteşte în colaborarea unui publicist american o carte care va fi publicată în America. Această carte conţine atacuri şi aluziuni injurioase şi calomnioase la adresa Suveranilor noştri şi mai cu seamă M. S. Regina“.
Te bate gândul că nu doar epistola destinată să treacă Oceanul, dar şi obiectul negociat, manuscrisul, căzuse în mâinile serviciului secret. Să fi fost ex-Principele Moştenitor cel care beneficia de serviciile acestui... serviciu de informaţii secrete?
Timp de un sfert de veac, cartea redactată în franceză avea să rămână în manuscris şi publicată abia în 1950, la Paris, sub titlul Soţul meu, Carol al II-lea. Dar anul 1926, când fiul doamnei Zizi Lambrino împlinea vârsta şcolarizării, este şi anul primei tentative de a încălca acea convenţiune secretă încheiată cu Casa Regală, nu doar prin tentativa de a publica o carte în care să-şi povestească viaţa. Dincolo de avantajele unui scandal din care spera să tragă alte avantaje, succesul editorial din Statele Unite i-ar fi adus capitalul necesar să suplinească renta viageră asigurată de la Bucureşti, pe care ar fi pierdut-o. Nu i se urâse, cum se zice, de traiul decent, ca să nu spunem luxos, asigurat prin preţul plătit, ci fusese constrânsă să încalce legea tăcerii de o scadenţă care nu suporta amânare: vârsta la care fiul ei trebuia să meargă la şcoală.
Zizi îşi dorea pentru fiul ei numele regal
Avea să fie un război lung care, nu peste mult timp, va face secolul! În octombrie 1926, după cum aflăm din scrisoarea adresată editorului american, copilul era în convalescenţă după o suferinţă nespecificată. Urma să fie elev în clasa întâi. Înscrierea copilului s-a izbit de o chestiune formală. Şi anume, dorinţa îndreptăţită a mamei de a repara absenţa din certificatul de naştere a numelui tatălui. Altfel spus, ea urmărea să dobândească pentru Mircea-Grigore numele regal pe care Justiţia română i-l refuzase. Pour raisons politiques, după cum scrie „Le Quotidien“, unul dintre numeroasele ziare franţuzeşti care avea să se ocupe de acest scandal declanşat înainte de a se fi potolit vâlvătaia produsă de renunţarea la Tron a lui Carol. Le proviseur du lycee Michelet, directorul de studii, n-a putut satisface dorinţa mamei de a-l trece pe Mircea în registrul şcolii ca fiu al lui Carol, „ex-prince de Roumanie“.
Tribulaţiile acestui proces au toate ingredientele unui film tematic cu care Hollywood-ul câştigă de un secol piaţa internaţională. Personajele care se confruntă nu sunt nişte anonimi, ci au identităţi cu mare potenţial mediatic, se expun voluntar reflectoarelor opiniei publice. Şi asta nu oriunde, ci chiar în Franţa republicană şi liberală! Speţa procesului e soarta unui copil venit pe lume în urma unei înfocate poveşti de dragoste, în plin război, care a sfidat barierele impuse de o instituţie... feudală; victima e, nu-i aşa?, un copil inocent căruia i se refuză paternitatea reală din motive de castă, un copil condamnat să fie batjocura viitorilor colegi de şcoală, ca bastard, deşi e primul născut al viitorului Rege al României.
Procesul – care urma să se desfăşoare la Paris, capitala primei ţări din lume care desfiinţase nu doar monarhia, dar şi inegalitatea oamenilor pe criterii de castă – era menit să acuze tocmai nedreptatea produsă unui descendent al ilustrei familii dinastice, Hohenzollern, a cărei ramură valahă introdusese interdicţia vexatorie ca vlăstarele sale să nu se căsătorească cu băştinaşe etc. etc. Scandalul va ţine mult timp prima pagină a presei pariziene. Nu însă şi la Bucureşti…

Statuia lui Carol I, în centrul Capitalei

Viaţa scandaloasă a Regelui Carol II

Prinţul Carol şi Zizi Lambrino, divorţ ...

Cum şi-a luat BAC-ul Carol al II-lea la palatul Peleş
Primii doi regi au urmat şcoli publice serioase, asupra lor revărsându-se severitatea cunoscută a profesorilor germani cu nimic mai îngăduitori faţă de copiii nobilimii sau ai împăratului, în raport cu ceilalţi învăţăcei. Carol de Hohenzollern, viitorul Carol I, născut la 8/20 aprilie 1839, a absolvit Şcoala de Cadeţi din Münst (1856), Şcoala de Artilerie şi Geniu din Berlin (1857), cursurile de literatură franceză de la Universitatea din Berlin (1863).
Nepotul său Ferdinand, născut la 12/24 august 1865, ajuns principe moştenitor în România în 1880, a fost lăsat să studieze în Germania: liceul la Düsseldorf; la universităţile din Tübingen şi Leipzig, Şcoala Militară din Kassel. Principele Carol, viitorul rege Carol al II-lea, fiul lui Ferdinand, născut la 3/15 octombrie 1893, nu a avut parte de aceeaşi riguroasă şcolarizare de tip german. Va trece formal prin Şcoala Fiilor de Militari de la Iaşi şi Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti, în 1909.
Pregătirea de cultură generală i-a fost făcută de profesori particulari. În încercarea de a-i găsi pe cei mai buni, Carol I l-a întrebat şi pe Vlahuţă, în 1910, pe cine-i recomandă. Scriitorul l-a propus pe Nicolae Iorga, pentru care avea o mare admiraţie¹. Regele însă, a preferat un profesor de liceu, Marin Dumitrescu.

Principele Carol ajunge, în 1912, să susţină un bacalaureat nemaiîntâlnit până atunci în România. O comisie specială, formată din profesorii care-l pregătiseră înainte, a fost însărcinată de Carol I să-l verifice pentru acordarea certificatului de absolvire. În Arhiva Casei Regale s-au păstrat toate documentele acestui examen curios: lucrările scrise ale celui examinat; procesul verbal privind desfăşurarea examenului. Preşedintele Comisiei era profesorul Constantin Litzica, de limba latină şi filosofie, director al Învăţământului secundar şi superior din Ministerul Învăţământului Public.
I se alătura profesorii: Gheorghe Adamescu (limba română); M. Blümel (limba germană); Marin Dumitrescu (istorie), E. Escauffier (limba franceză); Bogdan Ionescu (matematică); Gheorghe Murgoci (fizică şi chimie). Examenul – pe care Carol I îl dorea „complet şi amănunţit”, conform procesului verbal – va avea loc pe 26-29 iunie 1912, la Castelul Peleş din Sinaia, unde Comisia s-a deplasat de la Bucureşti. Urmau a fi poate de limba latină, matematică, fizico-naturale, limba franceză, o „dizertaţiune”, limba germană, probe orale şi „ex tempore” din filosofie şi istorie. Felul cum a decurs examenul este prezentat pe larg².
Au participat Carol I, care a prezidat, principele moştenitor Ferdinand şi soţia sa Maria, fraţii şi surorile celui examinat. Comisia propunea candidatului mai multe subiecte, din care acesta îşi alegea unul. La limba română a ales Principalele calităţi ale operei lui Caragiale; la filosofie şi istorie, din cele 20 subiecte, a luat Politica Rusiei în Orientul Europei până la 1774. Notele obţinute: limba română – 9; matematici – 8,50; franceză – 9; ştiinţe fizico-naturale – 9; germană – 8,50; latină – 7; dizertaţia la istorie – 10; filosofie – 10. media generală – 8,81. Calificativul „Admis”.
Unul dintre profesori a lăsat o descriere completă a examenului inclusiv a atmosferei şi a reacţiilor celor prezenţi³. Cea mai interesantă a fost ultima zi, 29 iunie 1912. Înainte de ora 9 dimineaţa, toţi profesorii s-au strâns în salonaşul de la parterul Castelului Peleş. A venit, apoi, Ferdinand însoţit de întreaga familie. Fratele şi surorile lui Carol se arătau nerăbdători: Nicolae, care avea 9 ani, întreba mereu „cum a ieşit prinţul Carol?”; Ileana, de 3 ani, „se juca de-a ascunselea cu Murgoci, ca de obicei”. Iar Maria, principesa moştenitoare, îşi aştepta calul, ca să facă o „preumblare”. Alegându-şi tema de istorie, Carol „se retrage în cămăruţa de lucru”; în două ore termină şi apoi revine pentru a expune tema.
„Prinţul era, ca şi profesorii, în frac. Pe când la profesori se observa o oarecare preocupare solemnă, prinţul era ca de obicei, bine dispus, deşi spusese de mai multe ori înainte că de această probă îi era teamă”. În acel moment a intrat şi regele Carol I. Va interveni des cu întrebări „Prinţul Carol a început dizertaţia sa mai întâi rar şi apăsat, apoi din ce în ce mai curgător; la început câteva greşeli de acorduri, apoi obişnuit, cu dicţie clară. Cum şedea între draperii, între părţile salonului, era luminat din dreapta şi avea o poză solemnă, deşi ţinea mâna stângă în buzunar.

Când se lăsa uneori rezemat cu mâna dreaptă pe masă, atunci pierdea din importanţă şi se încovoia ca un enorm semn de întrebare. Emoţionat nu părea a fi, deşi cu un moment mai înainte ne repetase că acum e hopul cel mare. La început, toată lumea asculta desfăşurarea dizertaţiei cu interes; de la o vreme, M.S. Regele a început să pună întrebări, aşa că spre sfârşit şi-a pierdut caracterul de dizertaţie”. Regele arăta bune cunoştinţe de istorie. A îndrăznit să pună două întrebări şi profesorul de istorie, Marin Dumitrescu: „Unirea Principatelor în favoarea cui a fost?” Regele şi prinţul au răspuns deodată: „În a României”. Apoi, „Marin vrând să amintească de Popa Şapcă [de la 1848], prinţul o ia înainte şi zice «Popa Tanda». Toată lumea a râs şi cu aceasta s-a pus capăt dizertaţiei şi examenului de istorie”.
După colocviul de logică, regele şi Ferdinand au fost foarte satisfăcuţi de răspunsurile candidatului, iar principesa Maria exclamă „Eu aş fi avut aplicaţia spre filosofie; mi-ar fi plăcut mult logica, că mi se pare că am un cap foarte logic. Acum de abia mi-am dat seama bine ce este logica!”
Comisia se retrage pentru deliberări. Se acordă nota 10 „Marin [Dumitrescu] se umflă în pene” – găsim scris în prezentarea menţionată. „Murgoci, însă, l-a înţepat cu vreo câteva cuvinte”. În momentul anunţării mediei generale, 8,81, „Toată lumea în picioare. M.S. Regele este lângă prinţul Ferdinand, la draperia din stânga, iar prinţul Carol la draperia din dreapta; prinţesa [Maria] stă pe mâneca scaunului, pe care stătuse înainte, iar noi ne luăm locul în semicerc, în spatele prinţesei. Toată lumea avea un aer solemn. Litzica dă citire procesului verbal. M.S. Regele ascultă cu atenţie. Când Litzica citeşte notele M.S. Regele ia o figură severă şi rămâne aşa mai mult timp. Prinţul Carol e atins de o umbră de emoţie, iar prinţul Ferdinand este foarte atent”. După declararea absolvirii bacalaureatului, au urmat discursuri. Litzica, „cu glas blajin şi potrivit”, a spus: Profesorii sunt pătrunşi de un „val de bucurie”, pentru că au servit pe principele Carol.
„Era o onoare la care nimeni dintre noi nu îndrăznea să râvnească, o distincţiune care nu ştim prin ce anume o merită”. Fiecare membru al Comisie era mândru. „Nimeni n-a pregetat un moment de la împlinirea datoriei, fiecare s-a silit din toate puterile sale să fie la înălţimea chemării”. Profesorii îşi îndepliniseră „datoria mare şi sfântă faţă de Dinastie şi faţă de Ţară” şi adresau regelui „adâncile lor mulţumiri pentru onoarea deosebită” pe care acesta binevoise a le face. Apoi, Litzica ajunge la un adevărat delir poetic, prezentând pregătirea pe care i-o făcuseră lui Carol, „cu solicitudine părintească”. „Ceasurile de lecţiuni nu mai erau pentru noi ore de muncă, ci ore de senină mulţumire sufletească, şi veşnic ni le vom aminti cu duioşie, ca pe cele mai frumoase ale vieţii noastre.
Pentru toate acestea şi temeiul unui sentiment adevărat şi trainic de iubire, vin să depun înaintea M. Voastre, expresiunea celei mai neţărmuite recunoştinţe”. În continuare, s-a adresat direct candidatului: „Măria Ta! Erai copil când te-am cunoscut: azi aproape un tânăr în floare. [...] Ceasurile petrecute împreună la masa de lucru de la Cotroceni [...], în care, când cu binele şi când cu răul, te îndemnam ori te sileam la lucru, pentru Măria Ta erau ore de lecţii, pentru noi însă ore de zbucium fericit. [...] Noi te privim azi ca pe făptura noastră şi ne eşti drept şi te iubim, cum orice om îşi iubeşte rodul sufletului. [...] la despărţire îţi strigăm cu toată puterea: Să fi iubit şi să biruieşti. Izbânda Măriei Tale va fi şi izbânda noastră”. Autorul prezentării comenta: „Pe măsura cuvântării, M.S. Regele devine din ce în ce mai interesat în ce spune Litzica, dă semne de aprobare, faţa i s-a înviorat şi împărtăşeşte sentimentul ce ne cuprinsese pe toţi. De la o vreme rămâne gânditor. [...] Este vădit mişcat.
Prinţului Ferdinand îi joacă bucuria în ochi, iar prinţul Carol şi-a ridicat capul şi ne priveşte cu recunoştinţă şi satisfacţie. Chiar prinţesa Maria ia o parte vie la această scenă”. Generalul Perticari, aghiotantul prinţului Carol, şi Marin Dumitrescu „dau semne de adâncă emoţie”. Regele răspunde „cu un glas în care se vedea şi solemnitatea, dar şi emoţiunea plăcută. Se vede că a fost surprins de cuvântarea lui Litzica şi atins de expresiunea recunoştinţei şi devotamentului nostru”. Se adresează proaspătului absolvent: „Carol, ziua de azi este pentru tine, iubitul meu Carol, o dată solemnă. [...] Acum, după examenul tău de maturitate se încheie întâia epocă a maturităţii tale, intri în viaţa civică. Epoca următoare îţi va fi cu atât mai mare, cu cât nu vei uita cele ce ai învăţat în aceşti din urmă ani. Cu vie plăcere am asistat la examenul tău şi cu bucurie m-am încredinţat că ai desfăşurat o muncă sârguitoare, pentru a învăţa bine, căutând a atrage laudele profesorilor tăi ceea ce sper că n-au fost prea indulgenţi cu tine”. Apoi, le mulţumea profesorilor: „Aţi zis că este o mândrie şi o bucurie pentru voi de a fi chemaţi să serviţi ca profesori ai prinţului Carol. Eu vă răspund că aţi împlinit datoria voastră cu dragoste şi cu credinţă şi aţi pus astfel o temelie trainică învăţăturei sale. Am toată siguranţa că ea va da mai târziu roadele dorite, pe care eu nu le voi mai vedea, dar ştiu că vor fi spre binele Ţărei”.
Profesorul care alcătuise prezentarea generală, nota: „Cuvintele M.S. Regele ne sună armonios şi deşteaptă ecouri intense în inimile noastre, deja mişcate de vorbele lui Litzica. Marin [Dumitrescu] începe a suspina şi toţi ceilalţi profesori sunt adânc mişcaţi. Prinţul Ferdinand are ochii în lacrimi. Când M.S. Regele sfârşeşte cu cuvintele «roadele dorite, pe care eu nu le voi vedea», Marin porneşte în hohot de plâns, generalul Petricari şi prinţul Ferdinand aproape plâng, şi mulţi dintre noi îşi dau drumul lacrimilor, pornite dintr-o nemaistăpânită simţire. Prinţesa [Maria] stă mereu nemişcată pe marginea scaunului, dar are ochii umezi. Prinţul Carol e palid şi emoţiunea îi creşte mai mult când M.S. Regele şi prinţul Ferdinand îl sărută”.
Din păcate, documentul din care am citat pe larg se întrerupe; nu s-a păstrat decât parţial. Însă, în locul descrierii pitoreşti, aflăm urmarea şi încheierea zilei respective din presa vremii. „Viitorul”⁴ anunţă că toţi profesorii au fost decoraţi cu „Steaua României”. Iar „Adevărul”⁵ scrie şi că seara a avut loc la Peleş un „prânz”, la care au participat familia regală în frunte cu regele şi toţi profesorii – în total 30 persoane.
Majoritatea ziarelor au prezentat ineditul eveniment de la Castel ca pe un triumf al Naţiunii. A excelat, pe această linie, „Viitorul”, oficiosul Partidului Liberal, care considera că examenul a fost „riguros şi reglementar”; prinţul dăduse dovadă de „siguranţă uimitoare”, de „claritate de minte”, „o memorie prodigioasă”, „uneşte aristocraţia de naştere cu aristocraţia gândirei”; Răspunsurile la matematică au fost remarcabile; nici un mister nu are pentru el ştiinţa cifrelor. Iar la istorie, întrebările profesorilor nu făceau decât să nască valuri de elocinţă precisă din partea tânărului prinţ”. Ziaristul se arăta atât de entuziasmat încât, deşi nu fusese la Castel, scria mai mult decât văzuseră martorii oculari: „Regele, de mai multe ori, s-a ridicat în picioare şi a strigat «Bravo! Bravo»” Apoi conclude: „Viitorul ţării e mare când în depărtări se vede, pe Tron, un rege care, ca copil, a dat pilda virtuţii, a muncii, a talentului, a iubirei de tot ceea ce e românesc”⁶. „Universul” a fost sobru: a redat, fără comentarii, procesul verbal încheiat de Comisie şi discursurile ţinute. La fel „Neamul Românesc”⁸.
Regele Carol I, nemulţumit de bacalaureatul prinţului Carol II

Regele Carol I era lucid. Şi-a dat seama că bacalaureatul de Castel, cu profesori adânc plecaţi în faţa candidatului, nu reprezintă garanţia că prinţul Carol are cunoştinţe temeinice. Şi nici nu-l vede doritor de a urma cursurile vreunei universităţi. Era convins, însă, că el va fi odată regele românilor. Atunci nu se va putea impune prin calităţile sale intelectuale; nici prin sobrietatea şi punctualitatea celui dintâi rege. Singura calitate ce putea fi atinsă, în cazul prinţului, era aceea a popularităţii.
Ca urmare, bătrânul rege a încercat să-l impună simpatiei societăţii româneşti, raliindu-i numele la cel mai popular curent al momentului – naţionalismul. De aceea, pe 1 iulie 1912 îl va trimite la Vălenii de Munte, acolo unde Nicolae Iorga ţine din 1908, cursuri de vară timp de o lună, mai ales pentru românii din teritoriile ocupate. Scopurile anunţate erau crearea unei culturi universitare româneşti, crearea solidarităţii de neam. Iorga vedea, prin aceste deziderate, şi atingerea ţelului unităţii naţionale. Prinţul trebuie perceput ca adept al acestora, astfel solidaritatea naţională să se realizeze şi ca solidaritate în jurul Monarhiei. De partea cealaltă, istoricul dorea ca prinţul să vină la Vălenii de Munte, pentru ca Dinastia să fie legată de ideea luptei pentru România Mare.
Prinţul Carol a fost întâmpinat la Vălenii de Munte de cei 6.000 participanţi la cursurile de vară, într-o ceremonie fastuoasă: corurile reunite ale cursanţilor veniţi din Transilvania, Bucovina, Basarabia, Macedonia, România, au intonat: „Deşteaptă-te române!” şi „Pe-al nostru steag”; arcuri de triumf împodobeau orăşelul; steaguri tricolore fâlfâiau peste tot; o gardă de onoare, formată din 50 tineri ţărani călări în costume populare l-a însoţit pe prinţ. Acesta, impresionat, a străbătut pe jos întregul oraş; pentru prima dată a avut parte de o asemenea ceremonie, doar pentru el. La sala de cursuri, inaugurată cu acel prilej, ridicată prin subscripţie naţională, Nicolae Iorga a deschis ediţia din acel an, adresându-se special prinţului. Spre deosebire de profesorii din Comisia de la Castel, a vorbit despre patriotism, despre ţelurile majore ale românilor.
Menirea cursurilor de vară – spunea – este de „a pune toate constatările nouă, toate curentele zilei, toate descoperirile cercetării, toate inovaţiile ştiinţei în funcţia de suflet naţional şi pentru desăvârşirea şi întărirea acestui suflet naţional [...]. Cu ochii spre viitor, ne răzimăm în acest învăţământ totdeauna pe trecut, pe trecutul nostru. O tradiţie bogată şi originală de cultură ce poate forma şi astăzi baza unei civilizaţii româneşti cât de ambiţioase. [...] Ceasuri mari vor veni, în care toţi trebuie să fim alături, gata a plăti soartei binele veşnic al unui neam cu jertfa vieţii noastre trecătoare. Solidaritatea de atunci trebuie pregătită din vreme în munca şi iubirea laolaltă pentru acea cultură care hrăneşte acel ideal. Şi, când astăzi, tinere prinţ, care vei fi şi domnul copiilor noştri, pe care ţi-i creştem viteji şi credincioşi, gata să te ajute până la moarte, pe drumurile de dreptate pe care Dumnezeu ţi le va arăta, [...] când astăzi sunteţi împreună la bucuria şi speranţa noastră, ce dovadă mai sigură poate fi că în zilele cele grele va fi iarăşi un singur neam, recunoscându-se întreg în regele lui şi un rege primind în sufletul lui aspiraţiile unui neam întreg?” Evident, era altceva decât discursurile preaplecaţilor profesori de la Castel!
În zilele următoare, Iorga va susţine, în primul rând pentru Carol, trei lecţii sub titlul Despre însemnătatea românilor în Istoria universală, în încheierea cărora spunea: „Nimic nu poate fi mai tare pe lume decât un neam în care, de sus până jos, este un singur suflet: de încredere, de speranţă, de luptă”9. Prinţul a fost profund impresionat şi, ajuns rege, la o nouă ediţie a cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, în 1934, va spune cursanţilor: „Aici, la Văleni, mi-am dat cu adevărat bacalaureatul!”

Un scandal monden evitat: Căsătoria lui Carol al II-lea
Căsătoria prinţului moştenitor Carol cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, în 10 martie 1921, a fost un eveniment monden pe care presa din România aproape că l-a ratat.
Spre deosebire de ce se întâmplă azi, când un eveniment mult mai mărunt – ca o simplă petrecere la care a luat parte prinţul moştenitor al Marii Britanii, văzut apoi ieşind în compania unei doamne – ar ţine prima pagină a ziarelor, nunta prinţului moştenitor al Coroanei României în data de 10 martie 1921 aproape că a trecut neobservată.
Explicaţiile sunt dintre cele mai diverse. Pe de o parte, ţin de încrederea mare acordată de români monarhiei, sentiment consolidat de noile legi: agrară, respectiv, cea electorală, dar mai ales de câştigarea războiului. Date fiind circumstanţele, presa nu putea să lovească în această imagine, încercând să scoată un scandal din nunta lui Carol.
Pe de altă parte, se cunoşteau condiţiile în care se realiza această unire şi mulţi considerau că timpul aventurilor tinereşti ale prinţului Carol s-a încheiat şi că acesta, ca şi tatăl său, regele Ferdinand, se va concentra mai mult pe cariera de şef al statului, renunţând să mai fie preocupat de „fuste”.
Poate lucrul care a asigurat o discreţie foarte mare a fost chiar faptul că ceremonia s-a ţinut în Grecia şi nu la Bucureşti.
Familia regală din România trebuia să spele cumva ruşinea pe care viitorul moştenitor al tronului o făcuse în timpul războiului, când a fugit cu Zizi Lambrino (Ioana Maria Valentina Lambrino) la Odessa, unde s-a şi căsătorit în 1918.
După ce au obţinut anularea mariajului, „zvăpăiatul” prinţ a fost adus acasă şi căsătorit cu prinţesa Greciei, căutându-se astfel o întărire a legăturilor cu această ţară. Naşterea lui Mihai pe data de 25 octombrie 1921 părea să pecetluiască evenimentul monden al anului care fusese aproape ratat de presa românească.
Cu siguranţă, toate acestea au contribuit la faptul că ziarul „Universul” a apărut în data de 12 martie 1921 cu un articol pe prima pagină, în care anunţa fugitiv nunta moştenitorului tronului. Ironia sorţii face ca acest eveniment din viaţa lui Carol să însemne cam tot atât cum a şi fost tratat, adică un aspect pasager. La foarte puţin timp de la naşterea lui Mihai, Carol uită de atribuţiile sale, atât cele părinteşti, cât şi cele de moştenitor al Coroanei, şi alege să plece din ţară cu noua sa amantă, Elena Lupescu, în 1925 renunţând la tot.
Trei ani mai târziu vine şi divorţul între Carol şi Elena. Împăcarea din 1930 s-a făcut la insistenţele guvernului şi a durat la fel de mult ca şi o promisiune electorală. Prinţesa Elena, cum a fost numită după 1926, a ales să se autoexileze în Italia.
În 1940, s-a întors în România, la chemarea regelui Mihai, care ocupase tronul şi care i-a acordat titlul de Regina Mamă Elena a României. Când, în 1947, Mihai I a abdicat, Regina Mamă Elena s-a întors în Italia şi, de atunci, şi-a împărţit viaţa între Florenţa şi Lausanne. S-a stins din viaţă în Elveţia, la Lausanne, în 1982, la vârsta de 86 de ani.

A fost Carol al II-lea, selecţionerul Naţionalei?
Toţi microbiştii români „ştiu“ că echipa trimisă în 1930 în Uruguay a fost aleasă de regele Carol al II-lea. Tot suveranul ar fi intervenit ca jucătorilor, oficial amatori, să li se dea concediile necesare pentru o deplasare atât de lungă şi de anevoioasă.
Se pare că Moritz Beilis, corespondentul „Gazetei Sporturilor“ la mondial ar fi povestit despre aceste lucruri colegilor uruguayeni. Participarea la Cupa Mondială, mult contestată în ţară, ar fi devenit aşadar prima manifestare internaţională a unei Românii noi, guvernată de la 8 iunie 1930 de un rege matur şi bine intenţionat.
Uruguay 1930 sau Mitul Regelui-Selecţioner
Dar oare lucrurile au stat chiar aşa? Cum ar fi putut un rege întors în ţară după mai bine de trei ani de exil să aleagă cincisprezece jucători de la echipe ca „Dragoş Vodă“ Cernăuţi sau „Maccabi“ Bucureşti, pe care nu le văzuse niciodată jucând? Mai mult, se ştie din propriile declaraţii că interesul lui Carol al II-lea pentru fotbal era aproape inexistent. La începutul anilor 1920, prinţul moştenitor Carol acordase un interviu „Ecoului sportiv“, unde vorbea despre pasiunea pentru tenis, cursele de automobile (la care chiar participase după 1918) şi sporturile de iarnă. E drept, din 1912, de când se poate vorbi despre o organizare instituţională a vieţii sportive româneşti, patronajul său asupra acesteia a fost constant. Restauraţia a însemnat reluarea protecţiei sale. Dar, chiar dacă Aurel Leucuţia, primul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal-Asociaţie (creată în 1930 pe baza Legii educaţiei fizice din 1929) se număra printre politicienii români cu care Carol a avut contacte în timpul exilului la Paris, pe regele Carol al II-lea nu îl regăsim după 1930 printre spectatorii meciurilor de fotbal.
Aşadar, probabil că selecţia nu s-a datorat regelui. Participarea României a fost oricum puternic contestată. Până a se îmbarca pe celebrul „Conte Verde“, jucătorii români au călătorit cu trenul. Lotul s-a reunit la Timişoara, în gară, unde un sponsor local a oferit pâini şi brânză jucătorilor, „merinda” de drum până în Italia.
Spre deosebire de celelalte două campionate interbelice, mondialul din 1930 s-a jucat în sistem grupe. Rezultatele naţionalei noastre sunt cunoscute – reacţiile presei de la Bucureşti, mai puţin. Astfel, după 0 – 4 cu Uruguay, adversarii participării la mondial jubilau. Se părea că argumentele lor – costuri, oboseală, înfrângeri scontate, se regăseau în realitate. Chiar dacă a distrus cariera lui Constantin Stanciu, victoria cu 3-1 împotriva statului Peru a schimbat atitudinea ziariştilor de acasă şi chiar şi cei mai vajnici contestatari au admis că o victorie la prima cupă mondială, chiar „de palmares”, nu putea fi trecută cu vederea.
Italia 1934: o eliminare surprinzătoare
Absenţi din Uruguay – din motive financiare – italienii au obţinut dreptul de a organiza ediţia din 1934. A fost prima ediţie pentru care s-au tras la sorţi grupe preliminare, dat fiind numărul mare de ţări înscrise. Cele 16 echipe calificate urmau să joace un tur eliminatoriu pentru a se stabili sferturile de finală.
România se număra printre acestea datorită egalului dintre Iugoslavia şi Elveţia. Meciul direct dintre România şi Elveţia are însă o istorie ciudată. Pe teren, rezultatul a fost egal (2-2). Totuşi, golurile României (marcate de Iuliu Bodola) au fost anulate ulterior. În ciuda acestui fapt, România a jucat împotriva Cehoslovaciei la Trieste. Viitorii învinşi ai Italiei din finală au revenit de la 0-1 la 2-1. De înfrângere au fost consideraţi responsabili oficialii echipei (secretarul F.R.F.A. Octav Luchide fiind fotografiat la plajă).
Franţa 1938 – dezastrul simbolic
Dar poate cea mai interesantă participare românească la un campionat mondial rămâne cea din 1938. „Venus“, „Rapid“ şi „Ripensia“ erau mai puternice ca oricând. În lotul trimis în Franţa se regăseau unii dintre cei mai mari jucători români ai tuturor timpurilor.
Înfrângerile cu Cuba au fost puse pe seama lipsei de experienţă a maiorului Alexandru „Ţane” Săvulescu, conducătorul delegaţiei. 8 iunie, ziua Restauraţiei din 1930, fusese declarată Ziua Tineretului şi Ziua Sporturilor. Serbările ce trebuiau să marcheze revenirea lui Carol al II-lea şi „întronarea ordinii” nu au fost întrerupte de vestea eliminării naţionalei. Dar, dacă în 1930 la Cupa Mondială apărea o Românie nouă, în care suveranul reprezenta ordinea, eliminarea din 1938 poate fi văzută ca simbolul unui stat ce se îndrepta spre o perioadă dificilă. În 1950, în ani de restrişte şi reorganizări după tipic comunist, ţările din lagărul socialist au urmat decizia U.R.S.S. de a nu participa la Cupa Mondială.
În presa de la Bucureşti s-a scris atunci că Mondialul este irelevant în absenţa celei mai bune echipe din lume, U.R.S.S. Participările României la preliminariile pentru Cupa Mondială s-au reluat în 1954. Dar, până în 1970, apoi până în 1990, calificările au lipsit. Restul este o istorie încă prea recentă.

mai mult