Carol/LUPESCU/Ferdinand[v=]

CAROL I

Carol al II-lea

Elena 

Irina  Maria

Carol  Cel  Mare

 Ferdinand  I

Carol de Habsburg

Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României




http://www.univsp.ro/daciajurnal/html/profil_sumar_52.htm

Carol este unul dintre primii conducatori de stat care a inteles ca
izolarea, la nivel politic in primul rand, este neproductiva si nu
poate fi o solutie pentru dorintele sale nemasurate de a ridica
Romania pe scara civilizatiei. Un atu extrem de important in aceasta
privinta a fost indiscutabil apartenenta sa la familia de
Hohenzollern. Izolarea politica a Romaniei subzista pe fondul lipsei
unei infrastructuri corespunzatoare. Drumul catre Bucuresti a fost
ingreunat de lipsa totala a cailor ferate si precaritatea drumurilor.
Intuind perspectiva independentei, in 1868, Printul a declarat
ca "peste cinci ani Bucuresti trebuie sa stea in legatura cu
strainatatea printr-o cale ferata". In 1869, la doar trei ani de la
inceputul domniei, se inaugureaza prima linie ferata Bucuresti -
Giurgiu. Respectandu-si cuvantul de a nu iesi din Romania decat pe
calea ferata, Printul Carol pleaca in acelasi an in Apus pentru a se
casatori cu Principesa Elisabeta de Wied si pentru a stabili contacte
cu Imparatul Frantei si Regele Prusiei.
Cheia de bolta a deschiderii politice a Romaniei a fost, fara
indoiala, obtinerea la 10 mai 1877, in urma razboiului ruso-turc a
independentei. Chezasia acestui fapt o reprezinta schimbul foarte
intens de scrisori de acreditare a diplomatilor intre Bucuresti si
principalele capitale ale lumii pana in SUA sau indepartata America
de Sud. Toate acestea reflecta, in mod fundamental, prezenta
romaneasca in constiinta europeana. Intrarea tarii noastre in
circuitul relatiilor internationale este ilustrata de scrisoarea
personala a presedintelui Statelor Unite ale Americii, R.B. Hayes,
adresata "ilustrului si bunului prieten" Carol l in 1880: "Pot sa
asigur Alteta Voastra Regala ca guvernul si poporul Statelor Unite au
primit foarte calduros intrarea Romaniei in familia de natiuni".
O data obtinuta si recunoscuta independenta, urmatorul pas pregatit
meticulos de tanarul domnitor este transformarea Romaniei in Regat.
Acest pas deosebit in istoria politica a tarii are largi semnificatii
europene, fiind briliantul pe care Carol il aseaza pe edificiul maret
al independentei. Legatura intima intre independenta si regat este
subliniat de gestul Regelui de a-si confectiona coroana din otelul
tunurilor care au bombardat Vidinul in aprilie 1877, facandu-l atunci
pe Principele Carol sa exclame in limba romana: "Asta-i muzica ce-mi
place!" Credincios nu atat unui stat, cat unui popor care nu se
limiteaza doar la granitele Romaniei, Carol l nu-i uita nici pe
romanii din Transilvania, Basarabia si Bucovina, intentionand ca la
14 martie 1881 sa nu se numeasca Rege al Romaniei, ci Rege al
Romanilor. Era o formula care, o data folosita, avea sa afecteze
Imperiile Austro-Ungar si Rus. Dupa proclamarea Romaniei ca Regat,
sunt primite la Bucuresti declaratiile foarte calduroase ale
oficialitatilor din intreaga lume care saluta tanara monarhie romana.
Cel mai reprezentativ text pentru noua atitudine politico-diplomatica
a Romaniei apare in scrisoarea pe care oficialitatile franceze o
inainteaza lui Carol la 4 aprilie 1881 recunoscand ca acesta
reusise "sa-si realizase aspiratiile si sa-si indeplineasca destinele
intr-un titlu ce-i defineste cel mai bine suveranitatea".
Dupa semnarea tratatului de adeziune la Tripla Alianta in 1883, pe
fondul ascensiunii fulminante a Imperiului German, politica externa
sustinuta de economie se orienteaza in directia germana, in timp ce
cultura ramane un apanaj al influentei franceze. Formele germane, in
primul rand de natura politica, pe care Carol I a incercat sa le
grefeze pe fondul atractiei fata de Franta,- s-au soldat de cele mai
multe ori cu tensiuni vizibile intre Carol si o parte a populatiei
romanesti, asa cum s-a intamplat in 1871, la Ploiesti. Acestor
aparente nepotriviri, se adauga si situatia romanilor din teritoriile
aflate inca sub dominatie straina (cea austro-ungara cu precadere)
care, impreuna, creeaza serioase dificultati in politica externa
dorita si promovata de Carol I. Acestea vor culmina cu anii
premergatori razboiului mondial cand, datorita pozitionarii foarte
ambigue intre cele doua sfere de influenta politico-militare, la
Bucuresti are loc un balet diplomatic foarte intens. Ca actor inca
principal al posibilelor schimbari, Carol I se bucura de gratia
marilor puteri europene, intre care direct co-interesate erau Rusia
si Germania. In 1909 delegatul Germaniei vine la Bucuresti pentru a-i
inmana bastonul de Feldmaresal al armatei germane, iar in 1912 Marele
Duce Nicolae Mihailovici, camaradul lui Carol I in timpul razboiului
ruso-turc, vine la Bucuresti pentru a-l investi pe Carol cu bastonul
de Maresal al Armatei Ruse. Doi ani mai tarziu, la Constanta, tarul
Nicolae al II-lea se intalneste cu Carol I, in prezenta familiilor
acestora. Nici Austro-Ungaria si nici Turcia nu au stat nepasatoare,
in Romania venind in semn de reconciliere Franz Joseph, cel care-i va
gratia pe memorandistii transilvaneni la insistentele lui Carol I si
Printul Jusuf Izzedin, mostenitorul sultanului otoman.
Ceea ce se cuvine a fi subliniat este importanta deosebita pe care
Romania, pentru prima data in istorie, o capata in geopolitica est-
europeana. In 1913, la sfarsitul razboaielor balcanice, conferinta de
pace care are loc la Bucuresti, se desfasoara - pentru prima oara in
istoria relatiilor internationale - fara prezenta reprezentantilor
Marilor Puteri. Toate aceste galanterii ne arata un regat in plina
afirmare si un domnitor, capabil de a-si duce pana la capat misiunea.
Chiar si in conditiile dramatice ale anului 1917, Imparatul Wilhelm
al II-lea vine pe teritoriul romanesc ocupat de trupele germane, la
Curtea de Arges, pentru a depune o coroana de flori la mormantul
lui "Carol I, Rege al Romaniei" si al sotiei sale.
Sfarsitul unui destin
Intrarea Romaniei in razboaiele balcanice, purtate impotriva
Bulgariei (1913), a intregit teritoriul romanesc insa pe termen lung
a alterat relatiile cu Austro-Ungaria. Acest moment si ascensiunea
lui Ion I.C. Bratianu pe scena politica aveau sa determine orientarea
rapida a politicii externe a Romaniei catre Antanta. Vizita in 1914 a
tarului Nicolae a II-lea confirma imbunatatirea relatiilor
diplomatice cu Rusia. Credincios pana in ultima clipa promisiunilor
facute, Carol I sustine ca Romania trebuie "sa execute tratatele ce o
leaga de Tripla Alianta", nefiind deloc recomandabil ca atitudinea
statului sa fie neutra: "... in acest razboi vor fi invingatori si
invinsi. Dar e neindoielnic ca cei dintai si irevocabil meniti sa fie
invinsi vor fi neutrii". Vizibil afectat de starea de fapt a
lucrurilor, printre ultimele declaratii ale lui Carol I la sedintele
Consiliului de Coroana este aceasta: "Ca rege constitutional ma supun
vointei dumneavoastra. Mi-e frica insa ca prestigiul tarii va iesi
micsorat din sedinta de astazi si ma tem ca ati luat o hotarare de
care Romania se va cai in viitor".
Acesta este cantecul de lebada al celui care a inscris Romania pe
drumul modernizarii, facand-o sa devina o piesa extrem de importanta
in mecanismul relatiilor politico-militare din Estul Europei.
Moartea, in septembrie 1914, a Regelui Carol I marcheaza un moment de
continuitate care va culmina cu anii de dupa razboi, dar in egala
masura un nou inceput in politica externa si interna a Romaniei intr-
un context international aflat in plina dinamica.

Nota redactiei: Din motive de spatiu am renuntat la consistentele
note de subsol.

Bibliografie
Lucrari generale
1. Constantiniu, Florin - "O istorie sincera a poporului roman",
editia a III-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2002
2. Djuvara, Neagu - "O istorie povestita celor tineri", Editura
Humanitas, Bucuresti, 2005
3. Georgescu, Vlad - "Istoria romanilor", Editura Humanitas,
Bucuresti, 1992
4. Golescu, Dinicu - "Insemnare a calatoriei mele", Editura 100+1
Gramar, Bucuresti, 1998
5. Hitchins, Keith in volumul colectiv - "Istoria Romaniei", Ed.
Corint, Bucuresti, - 2002
6. Pop, Ioan-Aurel - "Romanii si Romania", Editura Fundatiei
Culturale Romane, Bucuresti, 1998;
7. Simeanu, Elena - "Constantin Dinicu Golescu, moralist si pedagog",
Editura Conphys, Ramnicu Valcea, 2000
8. Zub, Alexandru - "Chemarea istoriei", Ed. Junimea, Iasi, 1997

Lucrari speciale
1. Bulei, Ion - "Viata in timpul lui Carol I", Ed. Tritonic,
Bucuresti, 2005
2. Kremnitz Mite - "Regele Carol al Romaniei", Editura Portile
orientului, Iasi, 1995
3. Arhivele Nationale ale Romaniei - "Independenta Romaniei in
constiinta europeana", Bucuresti, 1997
4. "Memoriile regelui Carol I al Romaniei", Editura Scripta,
Bucuresti, 1992

Un articol de Nicolae Dragusin, student/ROMANIA LIBERA

De la domn strain, la suveran roman

Pentru provinciile romanesti, recent unite, nu este nimic nou ca un
strain sa fie conducatorul suprem. Dupa secole de domnie in care
principii alogeni s-au impletit la domnie cu cei pamanteni, ceea ce
aduce cu totul nou Principele Carol in obisnuinta romaneasca este
ideea de acceptare si chiar dorinta a prezentei sale la tronul
Romaniei. Cu toata retinerea pe care nu o data au afisat-o unii
romani inca de la prima sa calatorie catre Bucuresti (cuprinsi de
nostalgia perioadei de domnie a lui Cuza, unii localnici au refuzat
sa-l intampine pe Carol) clasa politica romaneasca s-a aflat in fata
unui admirabil consens. Pentru garantarea unirii si continuarea
drumului reformelor este nevoie de un Print strain.
Din perspectiva istorica, domnia lui Carol I este cea mai lunga din
istoria romaneasca (48 de ani), timp in care societatea din acest
spatiu al Europei va cunoaste cele mai ample transformari din istoria
sa: Constitutia din 1866, independenta, schimbarea formei politice in
monarhie constitutionala si intregirea teritoriului in directia Marii
Negre, prin alipirea Dobrogei. Toate acestea insa se petrec pe un
fundal economico-cultural extrem de activ. Dupa unii istorici, intre
care-l amintim pe profesorul Neagu Djuvara, dupa Japonia care din
1865 intra in Era Meiji, doar Romania mai cunoaste o astfel de
dezvoltare exponentiala, raportata la punctul de la care a pornit.
Cine a fost CAROL I? Iata o intrebare la care se cuvine sa raspundem
pentru a intelege mai bine relatia deosebit de complexa si novatoare,
in egala masura, dintre clasa politica si conducatorul ei.
In afara datelor genealogice prezentate anterior,se cuvine sa
apreciem profilul moral al lui Carol I, principe si apoi rege al
Romanei. Educatia prusaca primita cu severitate in familia de
Hohenzollern, precum si simtul sporit al datoriei capatat in armata i-
au creat o rigoare care in nici un moment al datoriei sale nu s-a
potrivit "moravurilor bizantino-orientale" in primul rand ale clasei
politice. De aici, a reiesit si dificultatea sa vizibila de adaptare
si integrare in societatea adoptiva. "In clipa in care am pus
piciorul pe acest pamant, cu sfintenie aparat, am devenit roman" va
marturisi mai tarziu Carol I. Cu toate acestea, el nu va inceta sa se
gandeasca la tara sa: isi pastreaza religia catolica, tine in secret
mult timp adeziunea la Puterile Centrale si isi afla sfarsitul
pamantesc pe fondul unei orientari evidente a tarii catre Antanta. In
ciuda acestor conflicte interioare, Carol I realizeaza o armonie fara
precedent in politica romaneasca intre datoria de cetatean roman, pe
care si-a asumat-o din primul moment, si constiinta de fiu al
Prusiei. Intr-un secol al emergentei ideilor nationaliste cu tendinte
tot mai evidente (mai ales spre inceputul secolului XX) catre
excluderea indivizilor de alta nationalitate si realizarea asa-
numitelor state-nationale, apare ca un miracol modul in care un
strain devine iubit si insasi institutia pe care acesta o creeaza
(monarhia constitutionala) ajunge o componenta esentiala a Romaniei.
Calitatea acestui proces si reusita sa vin tocmai din imbinarea
profunda intre fondul axiologic autohton si valorile aduse gratie
noului conducator. Foarte aproape de esenta domniei lui Carol I, I.G.
Duca subliniaza in memoriile sale politice ca "el avea tocmai
insusirile care ne lipseau noua, romanilor". Care erau acestea? Ne-o
spune tot viitorul om de stat: "exactitate
matematica", "constiinciozitatea impusa pana la
meticulozitate", "staruinta nezdruncinata, linistita si
regulata", "rabdarea", "spiritul occidental in vremea cand tocmai
acea tara se straduia sa se avante in marea valtoare a civilizatiilor
occidentale". Iata un sistem de valori extrem de complex care, peste
ani, vor constituit liantul dintre Orient si Occident asa incat
Romania sa poata fi considerata pe buna dreptate "Belgia Orientului"
sau "Elvetia Balcanilor".
Asa cum este si firesc, domnia lui Carol I se cuvine a fi evaluata pe
doua paliere esentiale: politica interna si externa.
Politica interna. In calitate de arbitru al scenei politice, relatia
lui Carol I cu actorii politici a fost extrem de rece. Singurul
caruia i se destainuia constant, pana in anul mortii sale, era tatal,
Principele Carol Anton, care nu era... roman. Intre cei pe care-i
avea in cercul sau, Ion C. Bratianu a fost personalitatea careia i-a
acordat mai mult decat celorlalti girul increderii sale. Uneori insa,
drumul apropierii de Carol I a acestui mare om politic cunostea
sincope datorita calitatii sale de lider al Partidului
Liberal: "Bratianu a ramas insa toata viata un om de partid si asta
mai ales impiedica Printul de a se apropia prea tare de el"12. Mai
multa inca, un criteriu al utilitatii dupa care-si evalua adesea
ministrii a fost sablonul pe care l-a aplicat lui Bratianu. Asa se
explica de ce principele nu a ezitat sa-l inlature atunci cand a
considerat ca pentru ceea ce se urmarea pe termen mediu eficienta
conservatorilor era mai potrivita. Toate acestea ne arata ca, in
termenii garantiei respectarii prevederilor constitutionale, pe care
prezenta lui Carol I o impunea, respingerea oricaror incercari de a-i
strapunge intimitatea spatiului sau este dovada cea mai clara a
mentinerii sale deasupra oricaror intrigi politice sau jocuri de
culise. Se implineste, asadar, aspiratia intelectualilor romani,
formulata inca de la 1802 in programele politice ale Partidei
Nationale in care se cerea aducerea unui print strain. Ca o alta
nuanta a caracterului sau moral, reflectat total in demersurile
politice, este binecunoscuta obisnuinta de a intinde un deget ca semn
de salut, momentele cand oferea toata mana fiind rare si percepute
adesea ca un semn de apreciere deosebit sau de a oferi cate un ceas
fiecarui boier care intarzia la intalnire chiar si cateva minute.
Faptul ca intre 1866 si 1914 s-a scurs cea mai lunga domnie din
istoria politica romaneasca poate fi un indicator al stabilitatii,
insa la nivelul unei priviri de amanunt asupra scenei politice
romanesti, lucrurile nu stau la fel. Societatea romaneasca cunoaste o
serie de probleme intre care confruntarea oamenilor vechi si noi din
politica, numeroasele dileme ale politicii externe si chestiunea
romanilor din Transilvania, "marea problema de care romanii legau
viitorul lor intreg", provincia unde disputa fruntasilor politici se
purta in jurul notiunilor de pasivism si activism. In plus, 1866-1871
este o secventa istorica foarte agitata, cand mai mult ca oricand
este vizibila dificultatea noului principe de adaptare la situatia
politica: se schimba guverne, iar pericolul parasirii tronului apare
in 1871 cand, pe fondul victoriei Prusiei in razboiul cu Franta, are
loc o manifestare de simpatie pentru cauza franceza. "Aiasta nu se
poate, Maria Ta" i-a replicat fostul membru al locotenentei domnesti,
Lascar Catargiu, dorintei Principelui Carol l de parasire a tronului.
Acum este momentul cand se inaugureaza drumul normalitatii, o data cu
prima guvernare lunga in istoria Romaniei, cea conservatoare (1871 -
1876). De asemenea, o tehnica aplicata cu foarte mare succes in
relatia cu clasa politica a fost atragerea in jurul sau a celor mai
ferventi opozanti la un anumit moment. Cel mai ilustru exemplu este
cel al lui Alexandru Candiano-Popescu, liderul republicii de o zi de
la Ploiesti din 1870, care in 1880 devine aghiotant al regelui.
Programul politic al lui Carol l in afacerile interne a avut trei
obiective majore: stabilitate politica prin regim constitutional,
modernizare si continuitate dinastica. Toate acestea insa se
datoreaza in primul rand Constitutiei promulgate in 1866, despre care
vom vorbi in randurile ce urmeaza.
Stabilitatea politica pe care si-a dorit-o Carol l si care a devenit
realitate dupa 1871 are loc pe fondul controlului scenei politice
printr-un mecanism electoral care permitea ca personalitatea sau
partidul chemat sa organizeze alegerile sa le si castige. A fost o
viziune politica pe termen lung, intrucat inca inainte de a-l
recomanda pe Carol ca succesor al lui Alexandru Ioan Cuza, Hortense
Cornu considera ca sistemului constitutional la acea vreme ii lipsea
un "mic graunte de absolutism, de neaparata trebuinta pentru a face
sa precumpaneasca bunele ganduri ale lui Carol".
Constitutia de la 1866. Domnia lui Carol l a debut cu adoptarea la 11
iulie 1866 de catre Adunarea Constituanta a instrumentului de care
noul domnitor avea trebuinta pentru a-si duce la bun sfarsit
proiectele: Constitutia. Constitutia de la 1866, in vigoare pana in
1923, era la acel timp una dintre cele mai moderne din intreaga
Europa, avandu-si inspiratia in liberala Constitutie belgiana din
1831. Asa cum in Belgia Constitutia a fost garantia libertatii si a
unui nou drum, tot asa Carol l a dorit sa faca din Constitutie un
simbol al neatarnarii, hotarare manifestata prin numele Romaniei si
prin omisiunea relatiei cu Turcia. Nu era o copie cum s-ar crede, ci
o adaptare la necesitatile statului, mai ales in ce priveste
domeniile invatamantului, proprietatii si sistemului electoral. Cu
toate acestea, distanta dintre litera Constitutiei si realitatile pe
care aceasta incerca sa le acopere era suficient de mare pentru a
face ca, putin mai tarziu, unii ganditori romani sa califice aceasta
perioada istorica ca fiind una a formelor fara fond (Titu Maiorescu).
Succesul noii Constitutii, de altfel prima Constitutie in adevaratul
sens al cuvantului, s-a tradus prin organizarea clasei politice,
dominata intr-o mare masura de boieri care-si reglementau relatiile
in virtutea traditiei inaugurate de Regulamentele Organice.
Principalul merit al Constitutiei a fost intemeierea monarhiei pe
principii constitutionale. Asadar, istoria consemneaza nasterea
monarhiei pe formula moderna, de inspiratie britanica, a
constitutionalismului. Ea stabilea separatia puterilor in stat,
confirma parlamentul bicameral, care urma sa exercite controlul
asupra Executivului, instituia raspunderea ministeriala ("Persoana
regelui este neviolabila. Ministrii lui sunt raspunzatori. Nici un
act al regelui nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de
catre un ministru, care prin acesta devine raspunzator de acel act"),
garanta dreptul la proprietate, care e declarata, fara echivoc, sacra
si neviolabila. Urmare a noii infrastructuri politice creata de noua
Constitutie, in deceniul urmator iau nastere primele partide politice
romanesti - Partidul National Liberal si Partidul Conservator - care
vor alterna la guvernare, in special dupa instituirea "rotativei
guvernamentale" intr-un sistem parlamentar care incepea sa
functioneze.
Constitutia este revizuita in 1884, ea jalonand dezvoltarea
democratiei burgheze si centralizarea administratiei. Acest fapt
incurajeaza formarea unei clase de mijloc, care incetul cu incetul va
umple cu continut fondul, redimensionand relatia dintre marea
boierime, proprietara de pamant, si taranimea care reprezenta 80% din
populatia tarii, lipsita in mare parte de experienta politica
necesara unei afirmari.
Politica externa. In ceea ce priveste afacerile externe, gandul
principal al lui Carol l, chiar inainte de a lua decizia privind
acceptarea ofertei tronului Romaniei, a fost obtinerea independentei.
In momentul in care severul si prudentul rege Wilhelm al Prusiei ii
spune: "N-ar fi demn pentru un print din casa de Hohenzollern sa se
puna sub suzeranitatea unui sultan", Printul Carol ii
raspunde: "Deocamdata voi recunoaste suzeranitatea Turciei, dar cu
rezerva facuta de a ma elibera de ea cu puterea armelor si de a
cuceri neatarnarea tarii". Independenta a fost perceputa din prima
clipa atat ca o ambitie personala, ca descendent al uneia din cele
mai vechi familii dinastice din Europa, dar si ca respect fata de
promisiunea asumata pentru imersiunea spatiului romanesc in
civilizatia europeana.

Situatia politica in anul 1866

Inceputa in 1859, odata cu unirea Principatelor Romane, domnia de
sapte ani a lui Alexandru Ioan Cuza se imparte pe doua coordonate
centrale: 1859 Ð 1862, cand principalele eforturi se duc in sensul
recunoasterii internationale a dublei alegeri si 1863-1865, ultimii
ani de domnie consacrati reformelor profunde, atat de necesare
tanarului stat al carui guvern si adunare unica se intrunise pentru
prima data in 1862. Principalele reforme ale acestei perioade,
realizate cu concursul lui Mihail Kogalniceanu, adeptul
transformarilor structurale in societatea romaneasca, conform
principiilor pasoptiste, sunt: legea secularizarii averilor
manastiresti (1863), legea organizarii puterii armate, legea
instructiunii publice (1864) prin care obligativitatea invatamantului
primar devine una dintre primele masuri de acest gen din lume, legea
contabilitatii, legea comunala, legea organizarii judecatoresti,
legea pentru improprietarirea taranilor, legea electorala. Toate
aceste masuri reformiste, fara precedent in istoria romanilor, vor
avea drept consecinta cresterea increderii in constientizarea
necesitatii luptei pentru desavarsirea nationala. Iata ce scria
Vasile Boerescu in "Nationalul", inca din august 1858: "Puterile
europene ne-au dat garantia lor, certitudinea ca noi vom exista in
viitor, ca nu vom fi prada celui care se va ridica pentru a ne
inghiti; insa restul nu depinde decat de noi. Depinde de noi (...)
daca vom sti sa dam cele mai bune legi si sa intarim ordinea sociala
si morala, sa ne angajam pe adevarata cale a progresului".
Cu toata contributia sa la asezarea bazelor Romaniei Moderne, in ziua
de 11 a lunii februarie 1866, intr-un context politic foarte agitat,
Alexandru Ioan Cuza isi semneaza actul de abdicare, lasand cale
libera implinirii unei mai vechi dorinte a Divanului ad-hoc din
1857: "Principe Domnitor din Dinastie straina, nemegiesa cu tara
noastra". Constient de oportunitatea prezentei sale in spatiul
politic romanesc intr-un timp bine delimitat, A.I. Cuza ii scrie
astfel generalului Nicolae Golescu, membru al Locotenentei Domnesti
care a asigurat interimatul pana la alegerea noului domn, la o zi de
la abdicare: "(...) numai un Principe strain, dupa a mea parere,
poate inchezasui viitorul Romaniei. (...) precum ca Print Domnitor al
Romaniei am lucrat pentru a realiza aceasta dorinta, asemenea si ca
Print roman nu voi conteni un minut de a face tot ce va atarna de la
mine pentru aceasta".
Primul caruia i s-a oferit conducerea Romaniei a fost Contele Filip
de Flandra, nepot al Regelui Ludovic Filip, care insa refuza, nefiind
deloc tentat de aceasta "aventura orientala". In contextul
tendintelor centrifuge, incurajate atat din exterior, cat si din
interior, care amenintau unirea Principatelor, agentii diplomatici
romani, intre care se remarca figura proeminenta a lui Ion C.
Bratianu, duc o lupta sustinuta pentru aducerea pe tron a Printului
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. La inceput doar o sugestie a
doamnei Cornu, sora a lui Napoleon al III-lea, alegerea Printului
Carol devine o ambitie diplomatica a lui I.C. Bratianu. Optiunea
acestei alegeri era cu totul favorabila Romaniei: familia de
Hohenzollern se inrudea atat cu Casa Regala Prusiana, cat si cu cea
Imperiala Franceza, Carol fiind deopotriva apreciat de Napoleon al
III-lea si de Wilhelm I. La acestea se adauga atitudinea favorabila a
Londrei. Astfel, sub protectoratul Prusiei, Frantei si Angliei,
continuitatea proiectelor politice sub Carol deveneau o certitudine.
Atitudinea lui Carol este insa la inceput foarte neclara. Rigoarea
educatiei prusace, pe de o parte, si regulile foarte stricte ale
Casei de Hohenzollern, pe de alta, il impiedicau sa ia o decizie fara
consultari, mai ales ca facea parte din armata prusaca. Atitudinea
ireprosabila a lui I.C. Bratianu, deopotriva cu abilitatile sale
diplomatice de exceptie au constituit Ð asa cum insusi Regele Carol I
avea sa-si noteze mai tarziu - catalizatorul cel mai important al
dorintei de a-si incepe aventura orientala. O alta influenta decisiva
in cristalizarea acestei optiuni vine din partea lui Otto von
Bismark, care, in discutia privata cu Printul Carol, in calitate
de "sfatuitor si prieten" il sfatuieste "sa ia hotararea indrazneata
de a pleca direct spre Romania".
O data obtinut acceptul tatalui, Printul Carol Anton de Hohenzollern-
Sigmaringen, si cu consimtamantul tacit al Regelui Prusiei, Carol
incepe la 29 aprilie 1866 aventura orientala sub numele de Karl
Hettingen, "calatorind la Odesa in afaceri". Dupa o serie intreaga de
peripetii, la 6 mai pune piciorul pe pamant romanesc, la Bazias, unde
se reintalneste cu IC Bratianu. La 10 mai isi face intrarea triumfala
in Bucuresti cel care avea sa fie cel dintai rege al Romaniei, fiind
intampinat dupa traditia tarii cu paine si sare de catre primarul
Bucurestiului, Dumitru Bratianu, care-i inmaneaza cheile orasului. In
acest context ajunge Printul Carol pe pamantul tanarului stat roman.

La inceputul secolului al XIX-lea, ideile iluministe si ale
Revolutiei Franceze devin irezistibile si pentru societatile din
Rasaritul european. Cu toata opozitia indarjita a marilor imperii
conservatoare (Rusia si Turcia), ideea de reforma prinde contur in
imaginatia elitelor politice si intelectuale. Tipic iluminismului,
cea mai accesibila formula de contact cu alte realitati este
calatoria. La fel precum marii intelectuali francezi ai veacului
XVIII au adus in Europa occidentala, dominata de absolutism, ideile
parlamentarismului englez, primele decenii ale veacului al XIX-lea
aduc in spatiul romanesc contactul cu civilizatia occidentala. Prima
marturie notabila in acest sens apartine lui Dinicu Golescu, autorul
unor calatorii in Europa Centrala care se finalizeaza, in 1826, prin
publicarea volumului "Insemnare a calatoriei mele". Desi nu este
singurul care calatoreste in aceasta perioada, ceea ce consacra
demersul lui Golescu este sentimentul de teama si chiar de disperare
fata de decalajul evident intre orientul romanesc si civilizatia
apuseana a Europei. De aici, dorinta fatisa de aliniere la spatiul
social si cultural al Apusului, devenit in scurt timp pentru romanii
care se redesteptau din deceniile de izolare "o podoaba a lumii" si,
in orice caz, "un model demn de urmat in noile circumstante".
Principala forta a secolului al XIX-lea, puterea politica este
instrumentul prin care se incearca grefarea cu succes a reformelor si
tuturor ideilor de schimbare. In vreme ce Tudor Vladimirescu se
adresa poporului, incercand sa preia puterea, Dinicu Golescu se
adreseaza boierimii luminate pentru a incepe cat mai grabnic
modernizarea. Tema predilecta in tot ceea ce s-a nascut sub penita
Aufklaeruerului roman este relatia dintre stapani si supusi sau, cum
numim noi in termeni moderni, dintre guvernanti si guvernati, de unde
acesta extrage un adevarat cod de conduita al conducatorului
desavarsit. Nu scapa nici o ocazie de a denunta tirania si
despotismul, precum si ingamfarea ciocoiasca a fanariotilor. In
pofida criticismului sau, Dinicu Golescu ramane un moderat. Nu
urmeaza calea pe care vor apuca fiii sai la 1848, cea a revoltei,
insa are meritul de a anticipa ideile care vor constitui fundamentul
momentului revolutionar: improprietarirea taranilor, stabilirea unor
noi raporturi intre boieri si tarani, secularizarea averilor
manastiresti.
1848 este anul radicalizarii ideilor de schimbare care cuprind
intreaga Europa de la Paris la Bucuresti. Desi reprimata, revolutia
europeana imprastie germenii schimbarii care vor incolti un deceniu
mai tarziu in politica externa a Frantei de repunere in discutie a
vechii oranduiri politice.
Rezultat al intelegerilor Marilor Puteri, dar si al iscusintei
politice autohtone, unirea Principatelor Moldova si Tara Romaneasca
din 5/24 ianuarie 1859 devine pentru mintile luminate o certitudine
ca Europa civilizatiei nu se opreste la granita cu Romania. Formarea
Romaniei, la fel ca si a Italiei sau a Germaniei, este fructul unei
sincronizari care de aici inainte va deveni posibila doar prin
efortul constant si sustinut al elitelor locale. "Slobod este acela
ce umbland prin casele altora sa vaza si sa gandeasca la a sa" scrie
Dinicu Golescu in prefata "Catra cititor" a binecunoscutei sale
carti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza devine din perspectiva
modernizarii si a primilor pasi catre europenizare, o prefata la
volumul pe care, mai tarziu, il vor semna Carol I de Hohenzollern Ð
Sigmaringen si succesorul sau, Ferdinand I Intregitorul.

Carol I al României

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen
Carol I -- pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen -- (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul străin, apoi rege, de origine germană, al României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza.

Domnia lui Carol I a început, de facto, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară, care a trebuit să fie incognito, datorită situaţiei politice complexe şi precare în care se găsea atunci România.

Proclamat domnitor al Principatelor Române în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel întâiul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.

În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv al său, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Tratatul de la Berlin din 1878 a consfinţit nu numai independenţa absolută a României faţă de "Sublima Poartă," dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat.

De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, eliminarea relativei "şubrezimi" şi a pericolelor ce ameninţau continuu măreţul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independenţă, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.

Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Viaţa politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal şi Conservator, a fost lovită de două răscoale ale ţăranilor, în sudul Ţării Româneşti, în aprilie 1888 şi în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede şi sudul până în martie. Răscoalele reprimate în mod sângeros au dus la moartea a 11.000 de ţărani.

S-a căsătorit cu Elisabeta de Wied în 1869. Cei doi au avut doar o fiică, Principesa Maria, care a murit pe 24 martie 1874, în vârstă de doar trei ani.

Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Leopold, fratele lui Carol, să devină următorul în succesiune la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni rege în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927.

http://www.univsp.ro/daciajurnal/html/profil_sumar_49.htm

Legenda principesei Elisabeta
Se împlinesc 50 de ani de la moartea principesei Elisabeta. Cel de-al doilea copil al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria a fost, după mărturiile epocii, una dintre cele mai bizare prinţese de la curtea regală a României. Fire sensibilă şi capricioasă, foarte cultivată, Elisabeta a rămas în amintirea contemporanilor săi ca o enigmă. S-a născut la 29 septembrie 1894, la Sinaia. În 1921 s-a căsătorit cu George al Greciei care, un an mai târziu, devine regele elenilor. George II era fiul lui Constantin I şi al reginei Sofia. Viaţa la Atena a fost una scurtă, căci în 1924 cuplul regal, George II şi Elisabeta sunt nevoiţi să plece în exil, la Londra. De acolo, drumurile lor se despart. În 1935 Elisabeta divorţează şi revine în România, retrăgându-se la Banloc. În acelasi an, George II revine pe tronul Greciei. Matuşa regelui Mihai trăieşte la Banloc pâna în 1948, când, odată cu schimbarea regimului, pleaca din nou în exil, de aceasta data în Franţa, unde moare la 15 noiembrie 1956. La Banloc a lasat o caldă amintire. Cât a stapânit domeniul, îşi plătea bine oamenii. Sâmbata le dădea alimente în plus faţă de salariu, haine şi supliment de salariu de sărbatori, ajutor pentru copiii din şcoală. Mulţi localnici păstrează, încă, fotografii de familie în care apare şi “regina locului”.

Copila vine pe lume la Peleş
...La 29 septembrie 1894, principesa Maria, viitoarea Regină a României, pe atunci soţie a prinţului moştenitor Ferdinand de Hohenzollern, aducea pe lume, la Castelul Peleş, o fetiţă blondă, despre care se spunea că nici măcar nu plânsese la naştere,semn că ursitoarele nu se hotărâseră asupra destinului său.Cel puţin aşa se zice... Se născuse în zodia Balanţei,ceea ce însemna că de-a lungul timpului nu-i va fi uşor să ia decizia cea mai potrivită. Inainte de Sarbătorile Crăciunului, prinţesa a fost botezată Elisabeta, după numele bunicii,cea căreia îi plăcea mai mult pseudonimul literar de “Carmen Sylva”. “Ce mult te-am iu-bit, Peleş, raiul copilăriei mele pierdute! Cât de bine iţi cunosc luminile şi umbrele, sunetele , miresmele, singurătatea fastuoasă! De câte ori respir, mă întorc cu mintea la tine, adăpost al tuturor visurilor şi iluziilor risipite, întrebându-mă, aidoma poetului: <>...” Aceste însemnări sunt dintr-un fragment de jurnal, pe vremea când Elisabeta se afla în exil pe Coasta de Azur.
Lecţii de pian cu George Enescu
La Peleş, Elisabeta a petrecut o copilărie de neuitat, ca într-o poveste, aşa cum reiese din puţinele mărturii păstrate până acum de la această prinţesă enigmatică, încă din primii ani ai adolescenţei. În “Povestea vieţii mele”, Regina Maria îşi aminteşte că “micuţa avea o piele albă ca laptele şi ochi mari, verzi, mereu uimiţi. A fost cel mai misterios copil al meu.”
De la 5 ani începe lecţiile de pian şi de vioară cu foarte tânărul, pe atunci, George Enescu. Regina va descoperi că fiica ei are talent nu doar la muzică, ci şi la pictură. Peste ani, prinţesa va deveni o pictoriţă sensibilă care asculta , în salonul cu oglinzi de Murano, muzica preferată la gramofon , valsuri şi nocturne de Chopin, sonate de Beethoven sau Domenico Scarlatti. Iarna rămânea anotimpul preferat al tinerei, care, fascinată putea să stea ore în şir să vadă cum ninge... Ieşea pe esplanada castelului, plimbându-se fericită printre troienele de zăpadă. Intelectuală de clasă, Elisabeta vorbea la perfecţie câteva limbi străine, având însă pasiune pentru artele frumoase, pentru coregrafie, istorie, literatură universală. Întreaga viaţă a fost o mare melomană şi o pianistă dăruită. Dacă în adolescenţă o caracteriza un aer diafan, himeric, câţiva ani mai târziu, resemnarea părea să fie starea psihică ce o caracteriza cel mai bine. Se despărţise de mirajul copilăriei şi al adolescenţei şi păşise în viată, pe care o simţea că nu-i va fi prea prietenoasă. Să fi simţit tânăra principesă că istoria stătea să se răstoarne, prinzând în tăvălugul ei multe monarhii europene ?
La 28 de ani, regină a Greciei
În 1911, la 17 ani, Elisabeta l-a cunoscut pe prinţul George, fiul cel mare al Regelui Constantin al Greciei. Maria, viitoarea regină, avea gânduri de mărire, visând să-şi înrudească, prin căsătorii, copiii cu toate monarhiile învecinate, dorind astfel să refacă strălucirea vechiului Bizanţ creştin. La prima întâlnire cu prinţul elen, Elisabeta a refuzat cea dintâi cerere în căsătorie, surprinzând pe toată lumea. În realitate, romantica Elisabeta se temea de o “căsnicie regală” aranjată, sperând în taină să apară un prinţ pe un cal alb, ca Făt-Frumos din poveste. Cu toate acestea, aerul curtenitor al prinţului George o tulbura. Cei doi au purtat o bogată corespondenţă, ce ar putea fi considerată drept un veritabil roman epistolar de iubire. Abia acum, departe de cel care îi ceruse zadarnic mâna de mai multe ori, Elisabeta se îndrăgostea fără să-şi dea seama... În 1920, ea accepta oficial cererea în căsătorie a prinţului. Tânăra îşi nota, în secret: “Am 26 de ani şi mă simt aproape bătrână, obosită de speranţe şi aşteptarea unei iluzii ce nu mai soseşte! Oare fac bine că dau frâu liber acestei iubiri imposibile?”. Principesa parcă îşi pre-simţea destinul, plin de dezamăgiri. În ziua de 27 februarie 1921, la Patriarhie, se oficializa, într-o singură slujbă, logodna şi cununia religioasă a principesei Elisabeta. În 1922, regele Constantin moare în urma unui atac de cord, iar fiul său cel mare devine regele George al II-lea, şi principesa Elisabeta, regină. Se vor stabili în Palatul Regal de la Atena, dar statutul de regină o incomoda.
Divorţ după 10 ani de mariaj
Se izolează de supuşii săi şi refuză să mai participe la recepţii, primiri oficiale sau dineuri diplomatice. Îşi petrece ore în şir citind clasici greci, se apucă mai temeinic de pictură, cântă la pian sau face călătorii prin Europa, la Viena, Florenţa, Paris şi Londra. Dezamăgită de George, bărbatul pe care l-a iubit, se îndepărtează sufleteşte de el şi decide ca fiecare să-şi aibă propriul apartament. La nedumeri-rile soţului, răspunde că îi e dor de locurile natale, ceea ce o face să fie depresivă, lipsită de poftă de viaţă. Pentru a scăpa de presa de scandal, regele a lansat zvonul că soţia sa este bolnavă. Din păcate, în amintirea grecilor, Elisabeta va fi singura regină pe care supuşii au văzut-o la chip doar în ziua încoronării... În 1924, regele George va fi obligat să abdice. Peste zece ani, cei doi vor divorţa oficial. Elisabeta se va stabili, timp de câţiva ani, la Peleş, ocolind Cotroceniul şi Capitala. Uneori mai făcea câte o escapadă la domeniul său de la Banloc, pe care îl primise în dar de la tatăl său, regele Ferdinand. În Memoriile sale, Constantin Argetoianu îşi aminteşte câteva dintre zvonurile care circulau despre prinţesă : “Se spune că umbla prin saloane îmbrăcată în halat de casă şi fredona lieduri de Schubert. Prefera încăperile întunecoase, cu draperiile trase. Se trezea noaptea şi cânta la pian, până în zori, partituri de Mozart. Picta şi scria poezii intimiste. Îşi cheltuia renta viageră pe călătorii la Veneţia şi Nisa. Nimeni n-a văzut-o cu vreun bărbat!”.
Palatul Elisabeta, cadoul lui Carol pentru sora sa
După ce a devenit rege, fratele mai mare, Carol al II-lea, a ordonat construirea unui palat mic, dar cochet, pe malul lacului Herăstrău, din veniturile Domeniilor Coroanei, pe care îl dăruieşte principesei. Edificiul va rămâne cunoscut ca “Palatul Elisabeta” şi va fi locul în care, mai târziu, regele Mihai I va fi forţat de Petru Groza şi Gheorghiu-Dej să semneze abdicarea silită. Nimeni nu îndrăznea atunci să-şi imagineze că, peste mai bine de 60 de ani, palatul va redeveni reşedinţa familiei regale. Principesa Elisabeta a locuit o vreme aici, dar va continua să ducă o viaţă la fel de izolată. Singurele ieşiri erau la “Country-Club”-ul din apropiere, unde principesa lua lecţii de golf de la de-acum celebrul Paul Tomiţă. Şi Elisabeta a fost o adversară a Elenei Lupescu şi încerca deseori să-şi convingă fratele să renunţe la această aventură păguboasă pentru toată lumea. Observaţiile ei erau cu măsură, nedorind să-şi supere fratele care făcuse atâtea pentru ea. În escapadele la Banloc, va picta câteva uleiuri pe pânză, reproduse în volumul memorialistic al reginei Maria, ”Ţara pe care o iubesc” , niciodată tradus în româneşte. În aprilie 1947, când era la conacul de la Banloc, Elisabeta a primit vestea că fostul soţ, regele George al II-lea, murise. În cartea sa de memorii de mai târziu, prinţul Nicolae îşi amintea că principesa îi povestise, în exil, cât de mult plânsese la aflarea veştii triste, “de parcă l-ar mai fi iubit pe prinţ”.
Înmormântată pe Riviera franceză
La începutul lui ianuarie 1948, în trenul regal în care se aflau regele Mihai, regina mamă Elena şi principesa Ileana s-a urcat de la Banloc şi principesa Elisabeta. Plecau cu ea şi două servitoare. După ce a petrecut o scurtă perioadă în castelul rudelor sale germane de la Sigmaringen, principesa s-a stabilit la Cannes, pe Coasta de Azur, unde a închiriat un apartament. Viaţa ei n-a fost tocmai uşoară. Principala sursă de bani au fost lecţiile de pian, în timpul cărora îşi fermeca elevii prin pasiunea ei pentru muzică. Scrisul şi pictura au rămas în continuare refugiul cel mai drag pentru trista principesă. Elisabeta a murit la 15 noiembrie 1956, în vârsta de 62 de ani, şi a fost înmormântată pe Riviera franceză. Probabil însă că sufletul ei rătăceşte pe aleile de lângă Peleş, locul pe care l-a iubit atât de mult.
http://www.independent-al.ro/content/view/573/66/

La 11 octombrie 1866, Poarta Otomana emite firmanul de investitura a
lui Carol ca principe, cu titlu ereditar, al Principatelor Unite. In
schimbul recunoasterii, firmanul continea o serie de clauze
restrictive, menite sa impiedice proclamarea independentei Romaniei:
considerarea tarii noastre ca facand "parte integranta" din Imperiul
Otoman, interzicerea sporirii fortelor armate permanente romane peste
30.000 de oameni, fara o intelegere prealabila cu puterea suzerana,
moneda proprie a Romaniei urma sa poarte un semn special, fixat in
intelegere cu guvernul otoman, obligativitatea recunoasterii de catre
Romania a tratatelor si conventiilor incheiate de Imperiul Otoman cu
alte state, interzicerea incheierii de tratate sau conventii cu statele
straine, fiindu-i permisa numai incheierea de aranjamente de interes
local. A doua zi are loc vizita domnitorului Carol I la Istanbul,
pentru primirea investiturii.
J.NATIONAL

IUBIRI CARE NE-AU SCHIMBAT ISTORIA
Alexandru Ghica dormea cu pantoful iubitei
În 1834, în întreaga Ţară Românească, un zvon începea să circule: “Se retrag ruşii”. De 6 ani, Ţara Românească şi Moldova erau ocupate de armatele ţarului când în sfârşit Turcia a plătit imensa despăgubire de război: 11,5 milioane ducaţi şi a solicitat Rusiei să părăsească Principatele. Ca urmare, ambiţiile politice au început din nou să clocotească. În aprilie 1834, în cadrul unei petreceri fastuoase, guvernatorul rus Pavel Kiseleff a anunţat numele noilor domnitori, Alexandru Ghica în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova. Numirea nu a produs nici o surpriză, căci familia Ghica mai dăduse încă cinci domnitori Principatelor. Primul motiv de supărare al veşnicilor bârfitori este statutul de celibatar al domnului şi prezenţa surorii sale Alexandrina Ghica în palat şi la ceremonii, ca “stăpână a casei”. Bârfele se înteţesc când Vodă începe să salute el primul doamnele, să le facă curte... Zvonurile nu mai contenesc: domnitorul ar avea copii din flori, aventuri nelegiuite. Iată ce povesteşte cu farmec C. Gane: “Unii ziceau că nu îi plac femeile deloc, iar alţii că îi plăceau atât de mult încât toate mahalalele Bucureştiului erau împestriţate de copiii lui”. Şi, culmea, mai explodează şi vestea cea mare: Alexandru Ghica s-a îndrăgostit! Ce se întâmplase? La un bal la palat, o tânără rusoaică, contesa von Suchtein, îl răpise pe domnitor pentru un dans care durase toată noaptea, apoi îl însoţise în apartamentele sale pentru câteva clipe de pasiune, lăsându-i ca amintire un pantof. A doua zi, domnitorul a solicitat ca pantoful să îi fie păstrat pe pernă ca atunci când doarme să viseze la aleasa inimii sale.
Kiseleff, intermediar de căsătorii
Lunile treceau şi contesa rămânea în preajma domnitorului care se decisese să o ceară în căsătorie şi, prin intermediul lui Pavel Kiseleff, solicită şi aprobarea ţarului Nicolae I. În acel moment, iubita i-a mărturisit că era deja căsătorită în Rusia. Alexandru Ghica continuă să insiste în planul său. Mariajul nu avea decât avantaje. Ţarul Nicolae a aprobat ideea căsătoriei care îl transforma pe Alexandru Ghica într-un prieten şi aliat al Rusiei. Când toate lucrurile păreau deja realizate, a intervenit mama contesei, prinţesa Naruşkin, care se temea că divorţul va însemna pierderea reputaţiei. Ca atare, se aruncă la picioarele ţarului implorându-l să respingă divorţul care altfel o va îngropa pe ea şi îi va condamna la iad sufletul fetei sale. Înspăimântat de dezastrul descris, ţarul a interzis divorţul şi planul mariajului Ghica-von Suchtein a fost spulberat. Contesa von Suchtein a părăsit Rusia, stabilindu-se la Bucureşti unde îi revenea doar rolul de amantă regală înconjurată de antipatie. Supărată, s-a refugiat la Milano. Din acel moment, Alexandru Ghica nu mai avea linişte, s-a prefăcut bolnav şi, sub pretextul că pleacă la tratament, şi-a părăsit tronul pentru trei luni. Sub numele de domnul Alexander Sanders a fugit la Milano, unde s-a întâlnit cu iubirea sa (noiembrie 1838 - februarie 1839). Când se întoarse, Alexandru Ghica nu mai era bun de nimic: îndrăgostit şi trist, a renunţat la proiectele de reformă, la lupta care altădată îi provoca atâta plăcere. Curând, oamenii politici încep să se agite, ţara are nevoie de un domnitor energic şi nu de unul îndrăgostit, aşa că au început să trimită rapoarte către Rusia şi Turcia, care în calitate de puteri protectoare aveau dreptul de a-l destitui pe domnitor. O comisie a celor două puteri soseşte în Ţara Românească în octombrie 1842 şi, fiind coruptă cu 75.000 de galbeni de opoziţia domnitorului, îl demite. Aflând de destituire, Alexandru Ghica se decide să părăsească ţara, pe 24 octombrie. Într-o ceremonie impresionantă, populaţia Bucureştiului îşi ia la revedere de la domnitor. Va trăi fericit alături de contesă până la moartea sa în 1862.
Elena Văcărescu, despărţită cu forţa de Ferdinand
În mai 1881, toate mărimile României se întruneau la Sinaia spre a discuta succesiunea la tronul ţării. Din 1886, Carol I se dovedise o alegere inspirată, dar, din nefericire, soarta nu îl ajutase a avea un copil. Singurul fruct al căsătoriei sale cu Elisabeta de Wied, o fetiţă, Marioara, murise de scarlatină la doar patru ani (1874). Ca atare, în 1881 s-a decis că urmaşii lui Carol vor fi fiii fratelui său Leopold, alesul fiind Ferdinand. Prinţul o va întâlni în vara aceluiaşi an pe domnişoara de onoare a reginei Elisabeta: Elena Văcărescu. I-a făcut o impresie de neşters: graţioasă, cu un bogat păr negru, de o cultură enciclopedică, într-un cuvânt avea toate ca-lităţile spre a-l vrăji. Curând, toată lumea a fost entuziasmată de ideea unui mariaj, regina Elisabeta o iubea pe tânăra fată, îi aprecia cultura şi talentele în jocurile de spiritism care o pasionau la extrem. Carol I o aprecia pe Elena Văcărescu şi mai ales familia ei de boieri şi oameni de cultură precum Ienăchiţă Văcărescu. Arborele ei genealogic urca în timp până la 1290 la Negru-Vodă. Un blazon de o asemenea vechime nu aveau în Europa decât Habsburgii. Liberalii se opuneau căsătoriei, liderul conservatorilor Lascăr Catargiu, la fel. Când a aflat vestea, i-a declarat regelui tranşant: “Aiasta nu se poate, Maiestate!”. Carol a devenit şi el contra. De pomană a ameninţat Ferdinand cu sinuciderea, a fost trimis în garnizoană, iar Elena, în Italia. În ianuarie 1893 Ferdinand a fost căsătorit împotriva voinţei sale cu Maria de Edinbourg.
Prinţul Nicolae, vânător de femei uşoare
Ferdinand a devenit un aliat al liberalilor şi al lui Ion I.C. Brătianu, preşe-dintele PNL, pe care l-a susţinut până la moarte. Cu alte cuvinte sacrificiul impus a fost inutil. Moar-tea regelui Ferdinand (iulie 1927) a surprins clasa politică românească. Boala extrem de scurtă şi severă i-a năucit în primul rând pe liberali, rămaşi fără sprijin după dispariţia regelui. Conform actului constituţional din 4 ianuarie 1926, prin care fiul cel mare al regelui Ferdinand - Carol, fusese decăzut din drepturi în favoarea fiului său Mihai, pe perioada minoratului acestuia urmând a guverna ţara o regenţă. Prinţul Nicolae devenea o figură publică şi tot din acest moment începea scandalul, căci, aşa cum avea să mărturisească chiar el, caracterul său lăsa mult de dorit: “Am fost şi sunt un stricat”, mărturisea el. Planau chiar suspiciuni asupra paternităţii sale, căci în acea perioadă regina Maria avea legături extraconjugale care scandalizau. Relaţiile lui Nicolae cu fratele său mai mare, Carol, nu au fost niciodată perfecte. Nicolae va deveni un tânăr-problemă, iubind maşinile de curse, viteza şi femeile uşoare. Mândru că ajunsese membru în Consiliul de Regenţă, a devenit agitat şi violent. La un moment dat şi-a dorit să îşi construiască o casă la Snagov, dar, nemaigăsind teren liber, a ocupat abuziv o proprietate a statului şi, în momentul în care poliţia a vrut să îl izgonească, a deschis focul. A trebuit ca primul ministru Vintilă Brătianu să-l împroprietărească, spre a evita alte incidente neplăcute.
Carol al II-lea falsifică registrul de căsătorii
Într-o zi, luând dejunul la Automobil Club a zărit la masa alăturată “o femeie de o frumuseţe discutabilă, dar înzestrată cu toate atracţiile viciului, deşteaptă şi şireată” (C. Argetoianu), cu un râs puternic şi ochi fermecători, înconjurată de doi bărbaţi (unul era soţul Săveanu, celălalt amantul zilei). Cum relatează Argetoianu: “Nicolae îşi găsise femeia vieţii lui. Cei doi tineri şi-au jurat dragoste şi credinţă pe viaţă”. Până la scandal nu mai era decât un pas şi pasul a fost făcut când într-o zi Ioana Doletti-Săveanu, în loc să se suie în maşina soţului, s-a urcat în automobilul prinţului şi a plecat spre casa acestuia. Disperat, Săveanu şi-a urmărit soţia până când, enervat, Nicolae a poruncit arestarea acestuia. Au urmat divorţul celor doi şi încercarea lui Nicolae de a-şi face o viaţă cu tănăra femeie. Îndrăgostit, prinţul Nicolae a devenit cel mai mare adept al dizolvării regenţei şi al rechemării fratelui său Carol pe tron. Acesta s-a reîntors în ţară pe 6 iunie 1930 şi, sprijinit de fratele său, s-a încoronat ca rege pe 8 iunie 1930. De acum, spera Nicolae, va fi liber să se dedice iubirii sale cu Ioana Doletti. Recunoscător, Carol l-a numit pe fratele său inspector general al armatei şi preşedinte în Consiliul Superior al Aeronauticii. Dar Nicolae spera acum la mai mult: legalizarea căsătoriei sale cu Ioana Doletti. Lucru ce era extrem de dificil ţinând cont de statutul Casei Regale care interzicea membrilor familiei de Hohenzollern căsătoria cu persoane ce nu erau de sânge regal. Pe 28 octombrie 1931, spre a forţa lucrurile, prinţul Nicolae s-a căsătorit legal cu Ioana Doletti. Disperat, Carol al II-lea a falsificat registrul de căsătorii şi într-o şedinţă de urgenţă a Consiliului de Coroană a decis să îl trimită în afara ţării “pentru un timp de gândire” pe fratele său. Nicolae a primit 500.000 lei la plecare şi 50.000 de franci lunar. Căsătoria nu era însă recunoscută. În final, pe 9 aprilie 1937, Carol al II-lea a decis să îi permită fratelui său căsătoria, dar să îl excludă din familia regală. Nicolae primea supranumele de Brana, trebuia să părăsească ţara în opt zile şi primea în schimb o subvenţie de 500.000 lei lunar din partea Guvernului. După o lungă luptă, Nicolae a acceptat compromisul şi a părăsit ţara.
Fericirea nu e veşnică
Condiţiile plecării din ţară au atras ura lui Nicolae faţă de Carol al II-lea, astfel că Nicolae a cochetat cu legionarii, l-a sprijinit ulterior pe mareşalul Ion Antonescu, care din 10 iulie 1942 i-a permis să îşi reia numele de Hohenzollern, deşi nu avea o părere prea bună despre Nicolae: “Dege-nerat ca şi fratele său”, scria el. După sosirea comuniştilor în ţară, el a rămas în exil, înfiinţând la Paris un Centru Român de Cercetări, iar la Madrid a editat revistele “Libertatea Românească” şi “Fapta”. A creat biblioteca românească de la Freibourg şi în 1954 a ajutat la unificarea exilului românesc prin crearea “Uniunii Asociaţiilor Române din Germania”. A avut curajul unui gest spectaculos participând la funeraliile de la Lisabona ale lui Carol al II-lea (aprilie 1954), spunând că “deşi l-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume, Carol a fost însă fratele şi regele meu”. În 1963, fiinţa pentru care a părăsit ţara, sacrificând totul, inclusiv onoarea, Ioana Doletti, a trecut în nefiinţă. El a mai supravieţuit încă 13 ani. Întâlnirea lui Nicolae cu Ioana Doletti a schimbat fără îndoială cursul istoriei, a permis distrugerea Consiliului de Regenţă şi revenirea în ţară a lui Carol al II-lea (1930-1940) cu tot cortegiul de suferinţe pe care acest eveniment l-a produs: distrugerea democraţiei, instaurarea absolutismului legal, pierderea României Mari. Prins în capcana unei căsătorii nelegale, Nicolae nu a putut rezista acestui curs nega-tiv şi nu a putut fi un punct de raliere a opoziţiei. Astfel, el nu a putut participa nici la salvarea ţării şi nici opri discreditarea familiei regale. În orice caz, a rămas amintirea unei poveşti de dragoste ciudate şi fermecătoare în care prinţul îşi răpeşte aleasa inimii nu pe cal, ci într-un automobil şi nu dintr-un castel, ci din braţele soţului. Adică o poveste modernă.
http://www.independent-al.ro/content/view/556/66/

Anton Caragea

La 5 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea cedeaza generalului Ion Antonescu principalele prerogative ale puterii. In contextul politic al anului 1940, cand, practic, s-a redesenat harta Europei, Romania a fost sfartecata, pierzand sub presiunile marilor puteri (URSS, Germania hitlerista si Italia fascista) Basarabia, Bucovina de Nord si nord-vestul Transilvaniei. In fata unui val de nemultumiri sociale, politice si militare, regele l-a insarcinat la 4 septembrie 1940, ora 12:00, pe generalul Ion Antonescu sa formeze un guvern de uniune nationala. In aceeasi zi, regele a suspendat Constitutia din 1938 si a dizolvat Corpurile legiuitoare. Esecul tratativelor cu partidele politice democrate, care au refuzat sa se asocieze, l-a determinat pe Ion Antonescu sa ceara regelui in seara aceleiasi zile puteri depline, care i-au fost acordate in noaptea de 4 spre 5 septembrie.
http://www.jurnalul.ro/articol_35897/luni_5_septembrie_2005.html