Carol/LUPESCU/Ferdinand[v=]

Rezumarea primului mesaj :

CAROL I
Poporul românesc nu ştie să guverneze şi nici nu se lasă guvernat.
=====
Carol al II-lea
Elena 
Irina  Maria
Carol  Cel  Mare
 Ferdinand  I

Carol de Habsburg

Cultul personalităţii acum 70 de ani
În imaginarul politic autohton din acea perioadă, regele, urcat pe tronul ce i se cuvenea şi la care renunţase în două rânduri din motive amoroase, era chemat să redea statului misiunea nobilă pe care regimul partidelor politice i-o uzurpase din cauza incapacităţii acestora.
Domnia regelui Carol al II-lea, văzută chiar de directorul oficiosului carlist, ziarul “România”, Cezar Petrescu, arată ca o anatomie entuziastă a mitului monarhic. “Partidele politice se aflau în descompunere lentă, sensibile numai la tot ce este imediat, provizoriu, lent, numeric, la tot ce este supus fluctuaţiilor exterioare şi dibăciilor oportuniste”, scria acesta în Enciclopedia României, despre momentul în care Constituţia din 1938 a fost adoptată.
Concret, la 20 februarie 1938, regele Carol al II-lea a prezentat naţiunii „spre bună ştiinţă, învoire şi aprobare” proiectul noii Constituţii a României. Referendumul organizat rapid a culminat cu promulgarea Constituţiei de către şeful statului la 27 februarie 1938. Actul îi acorda acestuia puteri sporite. Fără respectarea reglementărilor de revizuire din Constituţia din 1923, pe care jurase, Carol al II-lea a supus poporului român, în 1938, această nouă Constituţie. În plus, încă din 10 februarie, măsuri antidemocratice au început să intre în vigoare: declararea stării de asediu a ţării, introducerea cenzurii, dizolvarea partidelor politice, crearea Străjii Ţării şi a Frontului Renaşterii Naţionale.
Dincolo de mitizarea produsă de articolele unor gazetari, precum Cezar Petrescu, România interbelică atinge acum apogeul dezvoltării economice după Marea Criză (1933), ajungându-se ca anul 1938 să fie considerat etalon. Cu siguranţă acest factor a dat iluzia, pentru scurt timp, că România se află pe un drum bun.
Întreg spectacolul produs de paradele şi manifestările publice organizate în onoarea regelui au fost doar o pată de culoare, o părticică din expresia cultului personalităţii, dus la apogeu de Nicolae Ceauşescu, şi un preludiu înaintea furtunii ce avea să răscolească lumea după 1 septembrie 1939.


mai mult

Lupeasca, hiena în taior albastru


Considerată de toţi o femeie uşoară, Elena Lupescu avea calităţi care mutau facilul plan al fizicului în seducătorul şi provocatorul plan al psihicului. Întocmai ca arhivele serviciilor secrete, mărturiile despre ultima parte a vieţii au început să apară abia după ani.

Violonista Irina Maria Lupescu concerteaza in Israel

• este stabilita de zece ani in Israel
• a inceput sa concerteze de cand avea cinci ani

Violonista Irina Maria Lupescu (foto) va sustine o serie de concerte in colaborare cu “The Northern Israel Simphony” din Haifa si cu “The Chamber Israel Kibbutz Orchestra” sub bagheta renumitului dirijor Yaron Gottfried. In plus, Irina Lupescu, originara din Romania si stabilita in Israel de aproape zece ani, este acum profesoara de vioara la Scoala de Muzica din orasul Modiin. Tanara violonista a devenit cunoscuta si indragita de publicul meloman israelian dupa ce a fost singura interpreta din Israel care a reusit, prin concurs, sa fie aleasa pentru a face parte din Orchestra Tineretului Mediteranean care a realizat un turneu in Franta si Italia in anul 2004. “Intreaga mea activitate artistica nu a fost rezultatul unei hotarari de moment sau al unei intersectari accidentale cu marea muzica. Inca din primii ani de viata, am fost inconjurata de o atmosfera muzicala, datorata in mare masura bunicului meu, regretatul profesor Stefan Lupescu a carui activitate sustinuta pe taramul muzicii a fost multivalenta, atat in calitate de interpret la pian si acordeon, de compozitor si dirijor, cat si pe plan pedagogic”, povesteste Irina Lupescu. Prima auditie a micutei Irina s-a petrecut la varsta de numai 5 ani cand a fost admisa la cursul prescolar “Greierasul” organizat de Liceul de Muzica “George Enescu” din Bucuresti. Tot la acea varsta frageda, a primit si primele lectii particulare de vioara de la regretatul violinist Ion Malin de la Orchestra Simfonica Radio. “In mod firesc, au urmat cei 12 ani de muzica, sub indrumarea unor minunati dascali in arta viorii din cadrul Liceului de Muzica “George Enescu”, aminteste Irina Lupescu adaugand ca poarta o recunostinta deosebita prof. univ. Octavian Ratiu, in prezent seful Catedrei de Vioara din cadrul Universitatii Nationale de Muzica din capitala. Debutul in fata publicului a avut loc chiar in primii ani de liceu cand repertoriul acumulat i-a permis sa participe la recitalurile camerale organizate frecvent de conducerea liceului. O frumoasa amintire din acei ani este formarea, impreuna cu o pianista colega de liceu, a grupului “Duo Enescu”, un ansamblu cameral care a ajuns destul de repede cunoscut publicului muzical. Dupa numeroase invitatii la emisiuni muzicale ale televiziunii romane, Irina Lupescu si Monica Timofticiuc au sustinut un turneu cu 11 recitaluri in Danemarca, iar apoi tanara violonista a fost invitata la “Journee Mondiale de la Jeunesse” si a sustinut recitaluri in Cehia, Germania si Franta. (Adina ZAMFIR)
http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?_init=art.view&art_key=12092&cat_load=NEWS&archive=yes

Lupeasca, hiena în taior albastru
Considerată de toţi o femeie uşoară, Elena
Lupescu avea calităţi care mutau facilul plan al fizicului în
seducătorul şi provocatorul plan al psihicului. Întocmai ca arhivele
serviciilor secrete, mărturiile despre ultima parte a vieţii au început
să apară abia după ani.



de Roxana Roseti



A
lansat zvonuri, bârfă, dar şi un taior care îi poartă numele! Chantal
De Quay, "designerul" Elenei Lupescu, aduce o fărâmă din vremurile când
"Hiena" se îmbrăca la ea, în aceste vremuri când... diavolul se îmbracă
la Prada!

Frumuseţea nu era punctul ei forte. Dar... era
elegantă şi, în general, era o femeie prea modernă pentru timpul său.
Depăşise cu mult imaginea femeii "la modă" la noi încă de pe la
mijlocul secolului al XIX-lea, aceea a femeii de o frumuseţe perversă
şi de o senzualitate morbidă. Depăşise chiar şi pragul României
interbelice, când adevărata viaţă sexuală pentru multe femei începea
după căsătorie, când gustau din fructul oprit al amanţilor. Era mai
mult. Conform mărturiilor vremii, reprezenta "elogiul" tradiţiei
femeilor cu personalitate, subtile, elegante, totodată prezente în
lumea din spatele bărbaţilor şi, ce e mai important, avea umor, aceasta
fiind una dintre calităţile pentru care o aprecia Carol al II-lea. Şi
cu ce altceva dacă nu cu umor putea trata ieşirile la agăţat cu
Buick-ul decapotabil ale regelui (conform memoriilor lui Constantin
Argetoianu).

Se pare că era un fel de hienă a conversaţiei,
fiind dispusă să discute despre aproape orice, dar nu fără argumente.
Pe tărâm portughez, printre cei care au cunoscut-o, se spune chiar că o
conversaţie cu ea era ca un fel de "club privat", conform principiului
intră cine vrea, rămâne cine poate. Dar această "hienă" ştia să se şi
îmbrace. Avea trup plinuţ, dar cu forme plăcute, iar când mergea îşi
mişca provocator şoldurile, după cum notează Paul D. Quinlan în cartea
sa "Regele playboy": "Era tipul de femeie îndrăzneaţă, plină de
încredere în sine, dominatoare". Nu era o excentrică, dar gustul ei
vestimentar putea trece în epocă drept extravagant-elegant. Cel mai
bine ştie Chantal De Quay, "designerul" Elenei Lupescu.

Al treilea nasture
Are
unul dintre cele mai cochete ma-gazine din Estoril, de fapt "casă de
comenzi", a îmbrăcat familii cu sânge albastru din toată Europa şi a
fost, în tinereţe, prietenă apropiată a actualului rege al Spaniei,
Juan Carlos. Pe Chantal De Quay ai recunoaşte-o dintr-o mie după un
singur cuvânt: "modistă". Din cap şi până în picioare inspiră modă şi
stil, rafinament.

"Este adevărat, am avut prilejul şi
privilegiul să o îmbrac pe Prinţesa Elena, spune Chantal. Cred că a
fost o femeie unică prin gingăşia şi discreţia sa, calităţi pentru care
am admirat-o."

Chantal şi Elena au depăşit barierele modistă-client, devenind în scurt timp şi prietene.

Într-o
zi, prinţesa Elena a rugat-o să îi facă un taior albastru, culoarea ei
preferată. "Ce fel de albastru?", am întrebat-o. «Nu ştiu», mi-a
răspuns, «este la alegerea ta». O singură rugăminte a avut, ca taiorul
să fie cu trei nasturi." Culoarea albastră a fost aleasă aidoma culorii
de fond de pe o tapiserie celebră, de Buseau, ce se găseşte şi astăzi
în celebrul Hotel Pallacio din Estoril. "I-am făcut taiorul exact aşa
cum a vrut. Cu o singură excepţie: fiind mică de înălţime, nu am avut
loc să pun trei nasturi şi am pus doar doi. «Dar ţi-am cerut trei»,
mi-a spus Prinţesa, nerenunţând la dorinţa sa. Şi atunci, am cusut un
al treilea nasture în lateral, lansând, pot spune, o nouă modă, după
preferinţa prietenei mele, Prinţesa Elena!" Chantal nu va uita
niciodată acel taior. Ca valoare sentimentală făcea mai mult decât
toate cadourile şi toate bijuteriile de preţ pe care Carol al II-lea i
le cumpăra Elenei de la Paris sau din alte colţuri ale lumii. "Ţinea
enorm la ea. Cu siguranţă o îmbrăca de plăcere, şi cu plăcere",
şopteşte Chantal.

Chiar dacă nu prea era doamnă la spirit,
Elena suplinea această pornire prin vestimentaţie. Desigur, Chantal
este foarte discretă, chiar şi acum, după atâta vreme, întărind faptul
că o doamnă rămâne doamnă chiar dacă prietena ei nu prea era. Şi vorbim
aici despre pocker. Deoarece Elena Lupescu organiza frecvent partide de
poker.

Jocul
Jocul
vieţii nu este cu nimic mai prejos decât jocul morţii. În februarie
2003, rămăşiţele pământeşti ale Elenei Lupescu şi ale lui Carol al
II-lea au fost aduse din Portugalia în România. Elena Lupescu, iubirea
vieţii lui Carol, avea să fie înmormântată la 14 februarie 2003 la 450
de metri de acesta. Nedespărţiţi pe timpul vieţii, au fost îngropaţi la
mare distanţă unul de altul, chiar în ziua în care s-au cunoscut.

Agenţia
portugheză de ştiri Lusa titra, în februarie 2003, că "familia regală a
României a fost divizată de viaţa amoroasă a regelui Carol al II-lea".

Oricum ar fi, Guvernul portughez a înmormântat-o în 1977 pe Elena Lupescu alături de bărbatul ei, Carol al II-lea.

La
3 aprilie 1953, Carol a murit în urma unui stop cardiac. La ceremonia
funerară, Elena s-a aplecat asupra defunctului şi a spus: "Adio,
dragostea vieţii mele!". Coşciugul a fost depus mai întâi în Panteonul
Regal de la Mânăstirea San Vicente şi apoi mutat într-o capelă a
cimitirului oraşului Estoril. Elena Lupescu a murit la Estoril, la 7
iulie 1977, la o vârstă care, la fel ca multe alte evenimente din
viaţa ei, va rămâne un mister...

Osemintele ei au fost aşezate
la picioarele regelui. Iată un fragment din însemnările fostului
monarh, făcute la 14 februarie 1943, la sosirea în Mexic: "Pentru
Duduia şi mine este o mare zi. E aniversarea împreunării noastre. Au
trecut 18 ani de la acea zi fericită care a schimbat tot cursul vieţii
mele. Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de
constantă în decursul atâtor ani.

Am trecut împreună prin aşa
de multe, am avut zile bune, dar mai ales dureroase şi grele de
îndurat. Dragostea noastră le-a înfruntat pe toate şi iată-ne în acest
Mexico primitor, unde ea este singurul meu sprijin, singura fiinţă pe
care pot să mă bizui cu dragoste şi încredere. Din punct de vedere
social, deşi nu ne-am putut căsători încă, situaţia s-a schimbat
radical, ea este, de fapt, considerată nevasta mea. Suntem legaţi
pentru vecie, nimica nu ne va despărţi"...

Vremurile şoptesc şi acum la Estoril "meu amor, meu amor, meu corpo em movimento minha voz ŕ procura do seu próprio lamento...".

O vârstă controversată
Un
raport al Direcţiei Generale a Poliţiei datat 29 iunie 1935 stabileşte
că Elena Lupescu s-a născut la Iaşi şi că este fiica farmacistului
Nicolae Lupescu, fost Nuham Grunsberg, evreu botezat. Chiar şi în
privinţa anului naşterii Elenei Lupescu există controverse. În aceleaşi
"Memorii" publicate în 1927 ea susţine că ar fi cu şase ani mai
tânără decât Carol, ceea ce ar însemna că s-a născut în 1899. Mai
târziu, a "rectificat" şi această dată, oprindu-se la 1902. Majoritatea
istoricilor consideră însă că Elena Lupescu s-a născut la 15 septembrie
1896, deşi există şi surse care vorbesc despre 1895 sau 1897.

"Nu suntem evrei!"
În
epocă s-a făcut caz de originea ei evreiască, pe care ea s-a străduit
să o nege. În 1927, ea scria în "Memoriile" ei, publicate de revista
Realitatea: "Sunt născută la Bucureşti, tatăl meu fiind român şi mama
mea rusoaică. Tatăl meu era chimist.

Nu suntem evrei, deşi s-a
spus că suntem. Am prieteni foarte iubiţi printre evrei şi, dacă aş fi
evreică, aş fi mândră de asta". "Memoriile" au fost scrise în exil, la
Paris, într-un anumit context: regele Ferdinand murise de curând, Mihai
îi urmase la tron - asistat de un Consiliu de Regenţă, Carol al II-lea
începuse să tragă sfori să revină în ţară şi să revendice Coroana la
care renunţase în 1925.

Actori "monarhici"
Dinastia
română a ratat şansa de a rămâne în istoria cinematografiei din cauza
proastei reputaţii a lui Carol al II-lea. El urma să aibă rolul
principal într-o ecranizare a celebrului regizor american D.W.Griffith
(1880-1948; printre filmele regizate de el se numără şi "Naşterea unei
naţiuni", peliculă considerată istorică în SUA). În cele din urmă
regizorul a renunţat la proiect, deoarece filmul ar fi putut scandaliza
America anilor '20. Mai precis, Griffith îşi dorea foarte mult să
ecranizeze viaţa Ioanei Lambrino - prima iubită a regelui, imediat după
ce o ecranizase pe cea a preşedintelui Abraham Lincoln. Carol al II-lea
urma să aibă un rol principal, dar, după ce regizorul a efectuat o
documentare profundă privind viaţa aventuroasă a lui Carol, a renunţat.

Să
fie oare o "coincidenţă omagială" faptul că în anul morţii lui Carol al
II-lea, respectiv 1953, s-a înfiinţat revista Playboy?!?

Obiectiv: "Ucideţi-i!"
Între
1930-1934, raporturile dintre mişcarea legionară şi Carol II evoluaseră
pe linia "amiciţiei", fiecare tabără încercând să tragă cât mai multe
foloase de pe urma acestei "înfrăţiri". Garda de Fier, în deplin
secret, hotărâse eliminarea celor doi amorezi.

În special pentru
Elena Lupescu erau pregătite o sută de pistoale. Orientarea Gărzii spre
Germania hitleristă, îndepărtarea treptată de cercurile Palatului,
mergând până la atacurile contra camarilei regale, toate acestea l-au
indispus pe Carol al II-lea. Nedorind să împartă cu nimeni puterea,
monarhul a început să privească cu alţi ochi gruparea fascistă, a cărei
ascensiune i-ar fi putut fi fatală. Iată ce sesiza ziarul democrat
Lupta, în 1934: "Are însă Regele nostru interesul să adere la
instaurarea dictaturii?". În cursul anului 1935 au apărut chiar unele
dispute publice. Urmărind să-l intimideze pe rege prin teroare,
gardiştii au trecut şi la alte măsuri: crearea şi înarmarea
aşa-numitelor "echipe ale morţii" - însărcinate cu executarea
proscrişilor, precum şi răspândirea unor manifeste legionare care
cereau suprimarea Elenei Lupescu.

Un general, Cihoschi, membru
marcant al grupării Maniu, declara la un moment dat că Maniu avea toată
admiraţia pentru Garda de Fier şi că împuşcarea Elenei Lupescu ar fi
constituit un gest simbolic, care avea să situeze mişcarea legionară
"în fruntea tuturor, ca una din cele mai morale".

La acest
îndemn, fruntaşul legionar Gh. Furdui a declarat: "Domnule general,
sunt pentru ea o sută de pistoale şi foarte buni trăgători, dar n-a
venit momentul oportun ca această doamnă să fie împuşcată, însă ceasul
nu e departe!".

Lupeasca, ultima poveste
A trăit ca femeia care l-a vrut şi l-a avut pe omul-rege. A murit ca
femeie a lui. În ultimele clipe şi-a strigat mama de trei ori, în trei
limbi străine, dar nu şi în română. Împotriva uzanţelor, a fost condusă
pe ultimul drum îmbrăcată în rochie de culoarea cerului. Mărturii în
exclusivitate despre ultimele clipe ale vieţii Elenei Lupescu, cea care
i-a stat alături regelui Carol al II-lea, culese de la prietena în
braţele căreia a murit Duduia şi de la alţi apropiaţi, din Estoril ­
tărâmul portughez unde cei doi şi-au trăit până la sfârşit povestea de
dragoste.


Prima impresie, o dată ce ajungi în gara Cais Do
Sodre, în partea sud-vestică a Lisabonei, este aceea că tot oraşul
merge la plajă, la ocean. Din sfert în sfert de oră, doar 1,70 euro şi
40 de minute te despart de cele mai faimoase staţiuni estivale de pe
coasta portugheză a Atlanticului.

Curând, Lisabona rămâne în
urmă, privindu-te din gară cu dorinţa revederii cât mai grabnice...
Oceanul pe stânga, leandrii sălbatici pe dreapta şi amintirile rămase
acasă te urmăresc tot drumul până în Estoril. Staţiune de lux devenită
celebră prin prezenţa atâtor capete încoronate, dar şi a poveştilor de
dragoste... Cea dintre regele României Carol al II lea şi Elena Lupescu
rămâne cu siguranţă specială. Estoril - locul în care Carol al doilea
îi spunea "Duduii" în fiecare dimineaţă că e picătura lui de rouă.
Duduia...

S-a născut în luna septembrie, sub semnul zodiacal
al aprigei Fecioare, iar vremurile şoptesc şi acum pentru ea, la
Estoril, "meu amor, meu amor, meu corpo em movimento minha voz à
procura do seu próprio lamento...". Biografia i-a fost scrisă şi
rescrisă în funcţie de capriciile istoriei. Chiar şi în privinţa
numelui ei real au existat controverse: Elena Lupescu, fosta Tâmpeanu
(prin căsătoria cu un ofiţer român), s-ar fi numit de fapt Magda Wolf
sau Duta Grunberg.

Mai numeroase i-au fost poreclele: "Înalta
Doamnă", "Femeia nefasta", "Duduia", "Lupeasca"... Susţinea conversaţii
de excepţie, era un ciudat amestec de femeie fatală, domnişoară şi
curtezană, era încăpăţânată, dar bună la suflet, era elegantă, avea
pielea albă şi părul roşcat (uneori blond...), o femeie prea modernă
pentru timpul său.

Cu acest coctail ucigător l-a cucerit pe
Carol al II-lea, personaj carismatic, cu slăbiciuni, deşteptăciuni
enciclopedice, eleganţe neînţelese şi nesătule erotisme. Zice-se că s-a
cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie (de Ziua Îndrăgostiţilor)
1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul
"Nibelungii", prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume
deocheate. După căsătorie, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi
aveau să-şi serbeze ziua când s-au cunoscut. O legătură începută în
anii '20, legalizată prin căsătorie în 1947, curmată de moartea lui
Carol în 1953 şi apoi moartea ei în 1977.


LA "REI CAROL"
Cu
toate acestea, dacă cineva crede că localnicii devin o enciclopedie
când aud de numele monarhului român se înşeală. Cu mare greutate am
găsit pe cineva care ştia pe unde se află Vila "Marrysol" (de fapt,
"Mar e Sol" - adică Mare şi Soare), cea în care cei doi amorezi regali
s-au stabilit la un moment dat. Aici, prima surpriză. Pe zidul ce
înconjoară clădirea căutată străluceşte în soare o plăcuţă din aramă
unde scrie citeţ, cu litere de-o şchioapă, negru pe galben-roşcat: "Rei
Carol". Aşa cum se numeşte acum nu neapărat vila cu încărcătură
istorică, ci condominiul în toată regula, ce s-a ridicat în jurul ei. A
doua surpriză o constituie aspectul exterior.

Ne-am aşteptat
la o clădire pe care trecerea vremii să-şi fi pus amprenta. Din contră,
totul în jur e strălucitor, iarbă proaspăt tunsă, pereţii impecabili,
iar pomul - de-o vârstă cu casa, (la umbra căruia Carol chiar îi spunea
"Duduii" în fiecare dimineaţa că e picătura lui de rouă), mai falnic şi
mai îngrijit decât oricând. A treia şi cea mai plăcută surpriză ne-a
furnizat-o administratorul propietăţii - o doamnă cu aspect de
fotomodel, dar care nu vorbea decât portugheza - şi care, atunci când
a înţeles că venim tocmai din România pentru casa aceasta, ne-a spus
aproape silabisind, de-am înţeles în sfârşit din prima: "Aguardar aqui
para Mikaela".

Şi aşteptarea s-a dovedit a fi cu folos,
fiindcă aşa am cunoscut-o pe singura româncă propietară a unui
apartament în condominiul "Rei Carol", pe doamna Mihaela Georgescu -
Delafras. A plecat din România pe când avea 21 de ani (în 1971) şi şi-a
întemeiat o familie în străinătate. A fost pe rând profesoară de
engleză în Suedia şi a predat literatură şi istoria în America, ţară
unde a terminat un masterat la prestigioasa universitate Harvard. Cum a
ajuns aici, la Estoril? Întâlnirea cu Portugalia a avut loc în urmă cu
câţiva ani, Mihaela alegând să îşi continue pe pământ lusitan
activitatea educaţională şi de cercetare a istoriei. "Se poate spune că
această casă m-a ales pe mine şi nu invers. Am găsit, ca şi
dumneavoastră, fosta reşedinţă a regelui Carol al II lea. Am văzut că
sunt apartamente de vânzare, cei de aici m-au rugat să le vizitez şi
m-am decis să cumpăr."

Un apartament, dintre cele 22 existente
acum în complexul imobiliar, se poate ridica în prezent la aproximativ
300.000 de euro, iar închirierea lui, în funcţie de dotări, la
1.000-2.000 de euro pe lună. În preţ intră toate facilităţile actuale:
acces la piscina care a luat locul fostului teren de tenis, sistemul de
pază, acces la veselă, tacâmuri, precum şi la spaţiile comune, unde se
pot primi musafirii sau servi masa. Înainte de a fi cumpărată de Carol
­ şi se pare că a contat mult numele "Mar e Sol", adică tot ce voia să
îi ofere iubitei sale - clădirea adăpostea un hotel mic, dar de lux.

După
moartea Elenei Lupescu, în 1977, casa a stat părăsită vreme de zece
ani. Apoi a fost cumpărată de o celebră bancă şi modificată la forma
actuală. Camerele vilei, biroul de lucru, sufrageria, salonul roşu
toate au fost transformate spre a deveni spaţii comune, legate de noile
apartamente şi folosite de locatarii condominium. De Carol nu mai
aminteşte decât plăcuţa de la intrare, iar de perechea de îndrăgostiţi
doar mobilele disparate, cumpărate pe bucăţi de actualii propietari.

Mihaela
consideră că e destin faptul că se află aici. Cum tot destin poate fi
şi întâlnirea noastră cu Marianne Muller. Prietena în braţele căreia a
murit Elena Lupescu.
PRIETENA PRINŢESEI ELENA
Pe
Marianne Muller nu ţi-o poţi închipui altfel decât făcând bine celor
din jur, întruchiparea bunului samaritean. Pare vecinul ideal, gata să
ajute în orice moment fără a da senzaţia că o face ostentativ şi fără a
încălca intimitatea cuiva. A venit în Portugalia din America în 1963,
însoţindu-şi soţul, constructor de poduri, şi poate spune că în
minunăţia care uneşte malurile Râului Teju, după exemplul celebrului
pod din San Francisco, este mai mult decât o fărâmă din viaţa ei.

Este
pentru prima dată când vorbeşte presei despre clipele morţii Elenei
Lupescu, dar o face clar şi fără emoţie, trădându-şi prin rigurozitate
descedenţa germană. "Întâlnirea mea cu Prinţesa Elena, noi aşa îi
spuneam aici, a avut loc în '73", spune Marianne, care nu îşi divulgă
vârsta pentru că, nu-i aşa, e o doamnă. Şi încă una din alte vremuri.
Primul lucru care a impresionat-o la vecina ei a fost părul, de un
blond cu totul aparte, parcă ar fi fost pictat, şi care a devenit mai
frumos o dată cu trecerea anilor. Marianne a fost prezentată familiei
regale de către Prinţesa Kira de Hohenzollern, după toate regulile
ceremoniilor oficiale, devenind, după moartea lui Carol al II-lea "nu
numai cea mai bună prietenă a Elenei, dar şi ultima şi totodată singura
familie a Prinţesei", adaugă riguroasa doamnă. Dacă era o femeie
frumoasă? "Cu siguranţă se poate spune că era deosebită şi că avea
darul de a aduce energie pozitivă celor din jur", suibliniază Marianne.

În
scurt timp au devenit aproape nedespărţite, nelăsând să treacă o zi
fără să bea ceaiul împreună, să meargă la spectacole sau la cumpărături
în Lisabona. "A fost Elena Lupescu fericită aici?" "Se poate spune că
da. În orice caz, mult mai fericită decât în America de Sud, unde nu
s-a acomodat niciodată şi unde credea că o să moară. Aici, în
Portugalia, s-a întâmplat să fie acceptată şi de familiile regale ale
Europei, ceea ce în alte părţi nu s-a întâmplat. În orice caz, după
moartea soţului ei a fost o femeie singură, dar nu singuratică,
împărţind energia de care aminteam celor din jur."

Cea mai
puternică amintire legată de Prinţesa Elena este aceea legată de
ultimele ei clipe. Se poate spune că a murit în braţele Mariannei,
aceasta fiindu-i la căpătâi, aşa cum i-a fost alături în fiecare zi de
când s-au cunoscut. "Şi acum mă cutremură amintirea aceasta", spune
doamna Muller. "În acele secunde, de dinainte, şi-a strigat mama,
vorbind în germană, portugheză şi franceză." "Când i-a murit câinele
preferat (Prinţesa Elena iubea foarte mult animalele), nu numai că a
fost foarte afectată, dar a dat de înţeles că ştie că va muri şi ea
curând, lucru care s-a şi întâmplat după câteva zile. Ţin minte că
Amalia, bucătăreasa prinţesei, a insistat să o îmbrăcăm în negru,
conform uzanţelor. Eu am spus nu, şi am ales una dintre rochiile ei
preferate, de culoare albastru deschis, precum cerul. Mă tot gândesc că
poate am făcut o greşeală atunci, dar aşa am simţit. A plecat pe
ultimul drum nu numai frumoasă, dar şi senină, aşa cum şi-a dorit",
oftează imperceptibil Marianne.

Despre relaţia cu Regele
Carol, ştie doar din ceea ce i-a povestit Elena. "Mi-a spus că o
înconjura cu dragoste şi că nu putea sta despărţit de ea", iar faptul
că, printre atâtea informaţii exacte, nu poate afirma cu certitudine
dacă Prinţesa spunea că a fost "multă" sau "prea multă dragoste" între
ei sintetizează cel mai bine, în doar câteva cuvinte, sentimentele ce
au unit unul dintre cele mai controversate, dar şi invidiate cupluri
din istoria României. Până ce cu adevărat doar moartea i-a despărţit...


DOREA SĂ CUNOASCĂ... UNIVERSUL!
În
1940, Carol al II-lea este forţat să abdice şi ia calea exilului. Elena
Lupescu îl însoţeşte. După fuga din ţară, Carol şi Elena Lupescu au
călătorit prin America Latină, stabilindu-se în final la Estoril,
Portugalia. S-au căsătorit în 1947 la Rio de Janeiro, însă după numai 6
ani regele moare de cancer, fiind înmormântat în capela regilor din
Estoril. Elena Lupescu a trăit în Portugalia până la 30 iunie 1977.
După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat
Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena, care dorea
să cunoască... Universul! La 3 iulie 1947 i s-a îndeplinit şi ultimul
capriciu: s-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care a obţinut
mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au
stabilit apoi în Portugalia, la Estoril.


IL CAPO DI TUTTI CAPI
Istoricii
consemnează că cei mai înrăiţi după bani au fost Carol al II-lea,
purtător al coroanei regale între anii 1930-1940, şi cea de-a treia
consoartă a sa, Elena Lupescu. Din banii statului s-au plătit divorţul
lui Carol de principesa Elena a Greciei şi cheltuielile refugiului în
străinătate al cuplului Carol-Elena Lupescu.

Duduia a jucat un
rol important pe scena politică românească. Ea îl controla pe rege şi
camarila formată în jurul acestuia. Elena îşi finanţa viaţa luxoasă cu
banii primiţi de la diverşi oameni de afaceri, cărora le înlesnea
favorul şi protecţia regelui. Revista Time relata în 1937: "În România,
a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată ca să ţină
un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult să cumpere unul,
cumpărarea acestuia (n.r ­ a iahtului lui Eduard al VIII-lea) a dus la
concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu este cea mai şireată făcătoare
de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii
care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că a început să-şi
depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă
participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de
Guvern. Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri
părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră cu iahtul
«Nahlin», care s-o facă cunoscută în întreaga lume".

Era o
femeie abilă, care ştia perfect să-şi joace cartea şi să-şi controleze
prietenii şi duşmanii. Se pare că şi-ar fi înfiinţat propriul serviciu
secret, care îl spiona chiar şi pe... Carol al II-lea. Elena Lupescu
dispunea de un grup de consultanţi ­ oameni calificaţi în lovituri
financiare. Schema era: Carol ­ influenţa, Lupeasca - creierul, Gabriel
Marinescu (prefectul Bucureştiului) - executantul. Marinescu, în
asociaţie cu tatăl Elenei Lupescu, patrona tripouri din Capitală şi de
pe Litoral. Nicolae Malaxa (magnatul industriei românesti între cele
două războaie mondiale) a reuşit să construiască fabrici şi uzine, în
condiţii financiare ilegale. Secretul? Daruri în acţiuni şi proprietăţi
către Carol al II-lea şi Elena Lupescu. "Trebuia un cunoscător (...) ca
să fi putut verifica aceste operaţii, toate aranjate în Aleea Vulpache,
în casa Elenei Lupescu", scria jurnalistul Pamfil Şeicaru (1894-1980).

Sfera
firmelor la care Carol era acţionar cuprindea: Fabrica de celuloză
Piatra-Neamţ, Uzinele Reşiţa, Exploatarea auriferă "Mica", Banca de
Credit Român, Fabrica de postav Azuga, Royal Dutch-Shell, Deutsche-Bank
ş.a. Bilanţul bănesc al anilor de domnie ai lui Carol: de la o avere de
196 milioane de dolari în 1927 (la moartea lui Ferdinand), până la un
miliard. Cuplul Carol-Elena Lupescu a plecat din ţară în 1940, pe fugă,
împachetând toate lucrurile de valoare pe care au putut pune mâna şi
încărcându-le într-un tren special, cu 12 vagoane (mareşalul Antonescu
i-a propus comandantului legionarilor, Horia Sima, să organizeze un
"comando" pentru a opri trenul la Timişoara şi a recupera obiectele
proprietate a statului; legionarii au aşteptat sosirea trenului în
Timişoara, dar Carol a aflat şi a ordonat ca trenul să nu oprească;
ciuruit de gloanţele legionarilor şi urmărit de un camion, trenul a
traversat în goană graniţa cu Iugoslavia).

Peste timp,
nimeni nu a putut evalua, nici măcar aproximativ, valoarea aurului,
bijuteriilor, hârtiilor de valoare şi a tablourilor scoase din ţară de
Carol. Se spune că a luat cu el 42 de tablouri (adevărate comori, ca
picturile lui Rembrandt şi El Greco), colecţia lui Carol I, lăsată prin
testament Coroanei Regale a Romaniei. Carol al II-lea şi-a lăsat toate
lucrurile moştenire ultimei sale soţii - Elena Lupescu.


COARNE RECIPROCE
Reuşita
afacerilor lui Nicolae Malaxa ­ magnatul industriei românesti între
cele douã rãzboaie mondiale, se baza şi pe strânsa prietenie "de
afaceri" cu cuplul Carol-Elena Lupescu. De fapt, personajele centrale
ale epocii 1930-1940 erau Elena Lupescu şi Malaxa (soţia sa era
încuscrită cu nepotul Elenei Lupescu). Lupeasca era prietena cea mai
bună a soţiei lui Malaxa şi o musafiră de preţ a familiei. Industriaşul
îşi detesta soţia, considerând-o frivolă, dar aceasta nu l-a împiedicat
să-şi trimită fiica, de 17 ani, într-o croazieră de la Constanţa la
Istanbul, pe iahtul regal "Luceafărul", într-o companie "selectă":
Carol al II-lea, Elena Lupescu, Livia Auschnit ­ soţia unui alt magnat
al timpurilor, Max Auschnit. Elegantul iaht avea să fie scena unor
pasiuni amoroase demne de filmele prezentului, conform însemnărilor
scriitorului Petre Pandrea.

Se pare că Elena Lupescu şi Carol
îşi puneau coarne reciproc, dar îi uneau prea multe pentru a se
despărţi. Se păstrau aparenţele foarte bine: Carol ieşea la "vânătoare
de femei", iar Elena trecea din dormitorul lui în cel al... nu mai
contează al cui! El era fericit că îşi poate continua aventurile
amoroase nestingherit, ea satisfăcută. Unul din elementele ce îi unea
era şi priapismul lui Carol al II-lea (priapismul nu este o afecţiune
sexuală, ci o boală a sângelui, care dă manifestări legate de organul
sexual al bărbatului; boala are trei faze, ultima, faza cronică,
conducând la impotenţă). Conform mărturiilor lui Constantin Argetoianu
(om politic şi prim-ministru al României în 1939), care era şi medic,
în perioada '33-'34, Carol al II-lea a ajuns, în cele din urmă, la
impotenţă. Istoricii consemnează că Elena Lupescu îi înţelegea perfect
boala şi îl stăpânea perfect pe Carol, din punct de vedere psihologic.

Lupeasca, amantă ideală
Elena Lupescu era fata unui farmacist evreu convertit la catolicism,
din Iaşi. După acte, s-ar fi născut în 1899 în oraşul pomenit. Alte
surse pretind că, de fapt, ar fi răsărit pe lume în 1896, la Herţa, dar
că din cochetărie şi-ar fi redus uşor vârsta, lucru posibil pentru o
"regină neîncoronată".

VIZIONĂRI
Probabil în
adolescenţă Elena a trecut la ortodoxie, fiindcă eu personal am găsit
în coşmelia care îi ţinea loc de mormânt la Lisabona o Biblie editată
de ortodocşi, semnată de ea în 1914. Cum se întâmpla atunci cu multe
fete din burghezia medie, a fost trimisă la Bucureşti la un pension
unde să înveţe să facă menaj şi meseria de modistă. Scăpată de acasă,
juna roşcată a început să frângă inimi. În timpul primului război
mondial, un ofiţer de viitor, locotenentul de vânători de munte
Tempeanu, face o pasiune pentru ea şi o cere de nevastă. Părea o
partidă bună, ea a acceptat. În scurt timp, domnul soţ a căpătat de la
camarazi porecla "Tâmpeanu", din cauza coarnelor destul de mari care îi
crescuseră. Elena scăpa destul de des de sub privirile bărbatului ei şi
căuta companii selecte, gen ofiţeri superiori sau oameni de afaceri
bogaţi. Încerca să pătrundă în "lumea bună".

APETIT SEXUAL PRINCIAR
Prinţul
Carol era, printre altele, pasionat de filme. În timpul războiului îl
cu-noscuse pe unul dintre primii cameramani din România, Posmantir,
care lucra pentru armată. Îl făcuse operatorul lui personal, care avea
misiunea să filmeze "vizitele de lucru" princiare şi să aleagă, pentru
studioul palatului regal, comedioare care l-ar fi distrat pe Carol. La
una dintre vizionăti, prin 1922, Posmantir a întrebat dacă poate să îşi
aducă şi o amică, să râdă şi ea. Aşa a interacţionat prima oară Elena
cu viitorul rege. A devenit iniţial una dintre multele amante ale
prinţului, căruia i se dusese buhul că e priapic. Căsătorit de vreun
an, Carol îşi cam pierduse interesul pentru nevasta legală, prinţesa
Elena a Greciei. Îşi petrecea timpul, după cum spun surse din epocă,
colecţionând timbre, jucând cărţi, făcând chefuri şi escapade
extraconjugale cu cine se nimerea. Lupeasca a făcut tot ce se putea
să-i capteze atenţia şi să depăşească statutul de simplă aventură. Îi
apărea în faţă la curse de maşini şi de cai, se "nimerea" pur
întâmplător la Sinaia când moştenitorul tronului era acolo. Cum relaţia
nevestei ajunsese să fie cunoscută şi de Tempeanu, acesta, speriat, a
divorţat.

Deja ajunsese o vedetă mondenă şi bârfitorii epocii
spuneau că este una dintre puţinele femei care poate să suporte pe
termen lung apetitul sexual absolut deşelător al lui Carol. Posmantir
şi veselul comandor Tăutu (cunoscut drept cel mai mare colecţionar de
poze porno din Bucureşti) oblăduiau relaţia celor doi, punându-şi
casele la dispoziţie. Prinţul dispărea pe termen de câteva zile cu
amanta lui, spunând imperturbabil că a fost să joace cărţi sau să
vâneze.

În 1925, neînţelegerile politice dintre Carol şi
liberalii care deţineau pârghiile puterii ajunseseră la apogeu.
Brătienii şi Ştirbey, amantul mamei sale, Regina Maria, ar fi vrut să
scape de el, ştiind că are tendinţe autoritariste. În noiembrie, Carol
s-a dus la Londra, la o înmormântare. Tracasat de scandaluri politice
şi eventual sperând să fie implorat de familie să revină asupra
deciziei, a trimis o scrisoare prin care renunţa la tron. Sub influenţa
liberalilor, nimeni important nu l-a rugat să îşi schimbe decizia. S-a
mutat la Paris, unde îl aştepta "Duduia".

Vreme de doi ani,
până la moartea regelui Ferdinand, cei doi au ţinut-o într-un chef.
Făceau deliciul presei mondene, care iniţial a confundat-o pe Elena cu
o actriţă de circ pe nume Magda. De aici, ea apare în unele documente
şi sub numele de Magda Lupescu. Perechea îşi formase încă de atunci
germenii viitoarei camarile regale, milionarul Barbu Ionescu
sponsorizând generos viaţa celor doi, iar tânărul ofiţer Puiu
Dumitrescu, aflat la studii la Paris, servindu-le drept şofer şi
companion.

"REGINA"
În
1930, ţărăniştii aflaţi la guvernare ar fi vrut să scape de regenţa
numită după moartea lui Ferdinand, care se afla sub influenţă liberală.
Maniu i-a transmis exilatului că e de acord cu venirea sa la tron, dacă
dispare din peisaj amanta sa oficială şi se împacă cu mama regelui
Mihai. Carol a spus da, a venit la 5 iunie 1930 cu un avion în ţară,
iar la data de 8 era proclamat rege. După doar o lună, proaspătul
monarh uitase ce i-a promis lui Maniu şi a adus-o pe Lupeasca,
instalând-o într-o vilă somptoasă, actualul sediu central al PD-L de pe
Aleea Modrogan. Nu a dat nici un semn că vrea să se împace cu mama
fiului său.
Elena Lupescu devenise un fel de regină neîncoronată a
României. A încurajat izolarea lui Carol în gaşca adusă de la Paris,
întărită cu câţiva bucureşteni controlaţi de ea. Colonelul Ernest
Urdăreanu (zis Murdăreanu, devenit mareşal al palatului), generalul
Gavrilă Marinescu, Puiu Dumitrescu, Felix Wieder, arhitectul Lorenz,
colonelul Octavian Ullea făceau un fel de zid în jurul regelui, care
putea fi penetrat contra unor sume mari de bani.

AFACERILE CAMARILEI
Carol
avea diverse "pasiuni artistice", cum ar fi planuri urbanistice măreţe,
zeci de modele de noi uniforme pentru armată (al căror model îl desena
singur), inventarea unor decoraţii. Pentru a primi diverse comenzi de
stat, milionari precum Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Nicolae
Tabacovici şi Aristide Blank trebuiau să viziteze vila din Modrogan,
unde să "piardă" la poker sume imense în faţa membrilor camarilei sau
chiar a regelui. Relaţia sexuală a acestuia cu Lupeasca se transformase
într-una de afaceri.

Constantin Argetoianu spune că în 1934
regele, la volanul unui Buick decapotabil, ieşea pe Calea Victoriei,
unde agăţa curve ordinare. Din cauza asta, ca să prevină un scandal
public, Siguranţa înlocuise traseistele cu informatoare ale ei, cu
diurnă dublă. Nici Lupeasca nu stătea chiar degeaba. Gurile rele ale
epocii spuneau că, atunci când regele pleca în alte aventuri galante,
se consola cu Urdăreanu sau cu diverşi cheflii profesionişti, cum ar fi
bogătaşii Virgil Kerciu şi Victor Puşcariu. Totuşi relaţia cu Carol nu
se termina.

În timpul "dictaturii regale" instalate în 1938,
Lupeasca începuse să îşi bage serios nasul în politică. Se spune că îşi
făcuse o structură proprie de informaţii şi îl sfătuia pe care ce
miniştri să numească, ba chiar că ar fi încercat să negocieze o
împăcare între rege şi legionari, care făcuseră din ea un principal cal
de bătaie. La 6 septembrie 1940, Carol, cu cota de popularitate ajunsă
foarte jos din cauza corupţiei şi cedărilor teritoriale, a fost nevoit
să abdice. A fugit din ţară cu Lupeasca şi Urdăreanu cu tot, după ce
legionarii au tras asupra trenului regal. Când legionarii au dat iama
în vila Lupeascăi, se spune că au găsit în baie o mare cantitate de
praf astringent, ceea ce dovedeşte că regelui "îi plăcea strâmt".

Moştenitoarea
În
exil, visul Elenei Lupescu s-a împlinit. Carol a luat-o legal de
nevastă în 1947, în Brazilia. Unele surse spun că Duduia l-ar fi
păcălit că e pe moarte şi că asta e ultima ei dorinţă. Cei doi s-au
stabilit la Estoril, o staţiune pentru bogătaşi, în Portugalia. Au
cumpărat un palat şi o duceau bine. La 3 aprilie 1953, excesele făcute
de Carol şi-au spus cuvântul şi fostul rege a murit de inimă, la 59 de
ani. Elena Lupescu i-a mai supravieţuit încă 24 de ani, decedând la 7
iulie 1977. Surse din emigraţie spun că îşi aducea aminte cu nostalgie
de ţara în care se născuse şi primea emigranţii români care doreau să o
vadă. Chiar dacă moştenise o mare avere, prin anii '60 se ocupa, după
cum ne-a declarat exilatul Constantin Gornistu, cu tranzacţii
financiare.

"Elena Lupescu, mai cunoscută sub numele Duduia,
a făcut tot ce se putea să-i capteze atenţia şi să depăşească statutul
de simplă aventură. Îi apărea lui Carol în faţă cu orice prilej monden,
la curse de maşini şi de cai, se «nimerea» pur întâmplător la Sinaia
când moştenitorul tronului era acolo. Deja ajunsese o vedetă mondenă,
în epocă fiind de notorietate faptul că era una dintre puţinele femei
care puteau să suporte pe termen lung apetitul sexual absolut deşelător
al lui Carol."

Testamentul regelui Carol I

Importanta regelui Carol I in istoria Romaniei nu mai trebuie demonstrata. A fost un domnitor vrednic, comandant al ostirii romanesti pe campul de lupta, precum vitejii voievozi din timpurile noastre eroice, un foarte bun gospodar al tarii, si un ctitor de mari asezaminte culturale. Testamentul sau din 14/26 februarie 1899, din care prezentam aici cateva fragmente, arata un patriotism profund, un monarh in cautarea perfectiunii, un om de o inalta tinuta morala, pe care, vai, nu o vedem la actualii oameni politici ai Romaniei! Asadar, sa luam aminte!

Testamentul meu, scris si iscalit de propria mea mana, la 14/26 februarie 1899, in capitala mea, Bucuresti. // Testamentul meu, scris de mine, in luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" dupa moartea mea, cu rugamintea ca ultima mea vointa si dorinta sa fie urmate intocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mana, fiind inca voinic si sanatos. Avand aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca, sa ma hotarasc a lua cele din urma dispozitii. Alcatuind acest testament, gandesc inainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a batut neincetat si care a avut deplina incredere in mine. Viata mea este asa de strans legata de aceasta de Dumnezeu binecuvantata tara, ca doresc sa-i las, si dupa moartea mea, dovezi vadite de adanca simpatie si de viul interes pe care le-am avut pentru dansa. Zi si noapte, m-am gandit la fericirea Romaniei, care a ajuns sa ocupe acum o pozitie vrednica intre statele europene, m-am silit ca simtamantul religios sa fie ridicat si dezvoltat in toate straturile societatii si ca fiecare sa indeplineasca datoria sa, avand ca tinta numai interesele statului. Cu toate greutatile pe care le-am intalnit, cu toate banuielile care s-au ridicat, mai ales la inceputul domniei mele, in contra mea, expunandu-ma la atacurile cele mai violente, am pasit fara frica si fara sovaire inainte, pe calea dreapta, avand nemarginita incredere in Dumnezeu si in bunul simt al credinciosului meu popor. Inconjurat si sprijinit de fruntasii tarii, pentru care am avut intotdeauna o adanca recunostinta si o vie afectiune, am reusit sa ridic, la gurile Dunarii si pe Marea Neagra, un stat inzestrat cu o buna armata si cu toate mijloacele, spre a putea mentine frumoasa sa pozitie si realiza odata inaltele sale aspiratiuni. Succesorul meu la tron primeste, ia dar o mostenire, de care el va fi mandru si pe care o va carmui, am toata speranta, in spiritul meu, calauzit fiind prin deviza: "Totul pentru tara, nimic pentru mine". Multumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine si care m-au servit cu credinta. Iert acelora care au scris si au vorbit in contra mea, cautand a ma calomnia sau a arunca indoieli asupra bunelor mele intentiuni. Trimitand tuturor o ultima salutare, plina de dragoste, rog ca si generatiile viitoare sa-si aminteasca din cand in cand de acela care s-a inchinat cu tot sufletul, iubitului sau popor, in mijlocul caruia el s-a gasit asa de fericit. Pronia cereasca a voit ca sa sfarsesc bogata mea viata. Am trait si mor cu deviza care straluceste in armele Romaniei: "Nihil sine Deo!" Doresc sa fiu imbracat in uniforma de general (mica tinuta, cum am purtat-o in toate zilele), cu decoratiile de razboi si numai Steaua Romaniei si Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am ramas credincios religiunii mele, insa am avut si o deosebita dragoste pentru biserica rasariteana, in care scumpa mea fiica, Maria, era botezata. Binecuvantarea corpului meu se va face de un preot catolic, insa doresc ca clerul de amandoua bisericile sa faca rugaciuni la sicriul meu, care trebuie sa fie foarte simplu. (...) Coroana de otel, faurita dintr-un tun luat pe campul de lupta si stropit cu sangele vitejilor mei ostasi, trebuie sa fie depusa langa mine, purtata pana la cel din urma locas al meu si readusa apoi la palat. Sicriul meu, inchis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (daca se poate) la Plevna si tras de sase cai din grajdurile mele, fara valuri negre. Toate steagurile care au falfait pe campiile de bataie vor fi purtate inaintea si in urma sicriului meu, ca semn ca scumpa mea armata a jurat credinta steagului sau si sefului sau suprem, care prin vointa lui Dumnezeu, nu mai este in mijlocul credinciosilor sai ostasi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucuresti, Focsani si Galati, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei stramosesti, in timpuri de grele incercari, de care Cerul sa pazeasca tara. Trimit armatei mele, pe care am ingrijit-o cu dragoste si careia m-am inchinat cu toata inima, cea din urma salutare, rugand-o a-mi pastra o amintire calda. (...) Prin o buna gospodarie si o severa randuialla in cheltuieli, fara a micsora numeroasele ajutoate cerute din toate partile, averea mea a crescut din an in an, asa ca pot dispune astazi de sume insemnate, in folosul scumpei mele Romanii si pentru binefaceri. Am hotarat dar o suma de 12 milioane de lei, pentru diferitele asezaminte, noi fundatiuni si ca ajutoare. Aceasta suma va fi distribuita precum urmeaza: 1. La Academia Romana, sase sute mii de lei, capital pentru publicatiuni. 2. La Fundatiunea mea Universitara, pentru sporirea capitalului, sase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, langa Barlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru intemeierea unui internat de fete de ofiteri in armata mea, cu un institut de educatiune, cu un invatamant practic, la Craiova, doua milioane lei. 5. Pentru intemeierea unei scoli industriale la Bucuresti, trei milioane lei. (Urmeaza alte 12 legate). Inaltand rugaciuni fierbinti catre A-tot-Puternicul, ca sa ocroteasca de-a pururea Romania si sa raspandeasca toate harurile asupra scumpului meu popor, ma inchin cu smerenie inaintea vointei lui Dumnezeu si iscalesc cea din urma hotarare a mea. In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin. Facut la Bucuresti, la 14/20 februarie 1899. //CAROL// Am scris si iscalit cu propria mea mana acest testament, pe doua coale, formand opt pagini, legate cu fir rosu si am pus sigiliul meu. // CAROL//

A fost o surpriza enorma sa afle de la tatal sau ca Anglia l-a propus pentru ocuparea unui tron vacant intr-o tara aflata la frontiera nordica a Imperiului Otoman si ca Franta este incantata de propunere. Ceea ce l-a uimit si mai mult a fost faptul, inimaginabil in alt context, ca Regele Wilhelm si Bismarck si-au dat si ei acordul, mai tarziu, ce-i drept, decat ceilalti...

Citeste tot articolul

REGII ROMÂNIEI. CAROL AL II-LEA
http://convorbiri-literare.dntis.ro/TEPELEAmai3.html

Î ntr-o zi, venind pe neaşteptate la vilă Principele, locotenentul Don a fost nevoit să fugă pe scara de din dos, spre a nu fi văzut. O bună bucată din vreme, venea la vilă şi comandorul Tăutu; la un moment dat acesta, văzînd intimitatea legăturilor dintre Principe şi Elena Lupescu, cum şi prea desele lor întrevederi, începea să-şi dea socoteală de proporţiile serioase pe care le luase această chesiune la care el contribuise într-o mare măsură. Temîndu-se ca lucrurile să nu ia întorsătură gravă şi reflectînd asupra răspunderei mo-ale, pe care putea s-o aibă în caz cînd s-ar fi descoperit faptele şi rolul său în această afacere, începe să întrerupă pe deoparte vizitele la vilă, iar pe de altă parte în discuţiile pe care le are cu Principele, caută să-l convingă şi să-l determine să renunţe la această femeie. Rezultatul acestor discuţiuni a fost că Principele Carol a interzis comandorului Tăutu să aibă acces mai departe de vilă. Acestea sînt faptele petrecute pînă la începutul lunei noiembrie 1925, cînd, cercul intim de supraveghere al Princepelui, cum şi sfătuitorii săi cei mai apropiaţi, cunoscînd viaţa ce şi-o crease, încep a face presiuni asupra sa, spre a-l determina să sfîrşească cît mai repede acea situaţie intolerabilă. În urma acestor intervenţiuni, se stabileşte un acord între cei doi conveţuitori, hotărîndu-se plecarea Elenei Lupescu la Paris.
Cum ea nu putea să facă acest voiaj singură s-a recurs la concursul domnişoarei Regine Zaharia, care urma s-o însoţească, beneficiind de avantajele gratuite ale voiajului şi întreţinerea ei în Franţa. Astfel, în ziua de 15 noimebrie 1925, Principele Carol, care se găsea la Sinaia, pretextînd o vizită la Corpul Vînătorilor de Munte din Braşov, pleacă cu automobilul la Bucureşti. Aici ia de la vilă pe Ele na Lupescu şi Regine Zaharia, pe care le conduce la Gara de Nord, de unde acestea iau simplonul şi pleacă la Paris. Î nţelegerea era ca ele să stea la Paris pînă la Crăciun şi în urmă să se înapoieze în ţară. La Paris ele se stabilesc la „Hotel des legationes", unde într-o zi Elena Lupescu primeşte o telegramă de la staţia Vincovici, Jugoslavia, din partea Principelui Carol, care îşi anunţa sosirea în Franţa. Această vizită, care nu fusese prevăzută în program, a surprins pe Elena Lupescu, care însă a avut curajul să se ducă la gară şi în văzul lumei să-l primească. Principele Carol descinde la hotelul „Chambord", unde nu stă decît o zi, iar seara pleacă la Londra pentru a asista la funerariile Mamei M.S. Regelui Enghliterei. După terminarea funerariilor de la Londra, Principele se înapoiază la Paris, locuind în acelaşi hotel „Chambord". Aici aduce şi pe cele două prietene Elena Lupescu şi Regine Zaharia, care angajează o cameră cu două paturi, iar Principele un apartament. În acelaşi apartament mai locuia şi fostul colonel adjutant Nicolae Condeescu. La Paris au stat mai multe zile, în care Principele se găsea în permanentă convieţuire cu Elena Lupescu, mergînd cu dînsa la teatru, mese şi alte distracţii. În ziua de 4 decembrie 1925, Regine Zaharia este expediată în ţară, fiind condusă la gară de cei de mai sus, cum şi de avocatul român Bogdan, care trăieşte la Paris; acesta o cunoaşte pe Elena Lupescu din copilărie, ambii fiind originari din Iaşi. Numitul Bogdan este plecat din ţară la Viena imediat după terminarea războiului, unde a dus o viaţă de desfrîu, fiind în contact permanent cu indivizi care trăiau numai din expediente. De la Viena a trecut la Paris, unde duce acelaşi fel de viaţă; el caută pe românii cari se duc pentru diferite afaceri în Franţa, făcînd pe samsarul şi oferindu-le serviciile ca intermediar. După plecarea Reginei Zaharia în ţară, Principele şi Elena Lupescu mai rămîn cîtva timp în Paris şi pe urmă se duc în Italia, stabilindu-se la Milano. Aici continuă viaţa de mai înainte, locuid la „Grand Hotel de La Ville" împreună cu colonelul Princepelui. În acest timp călătoria Princepelui trecînd peste termenul fixat, a fost solicitat să se întoarcă de urgenţă la ţară; drept răspuns el formulează o nouă cerere de prelungire a concediului, cu menţiunea hotărîtă că în caz de refuz să i se primească renunţarea. Faţă de refuzul de a se înapoia în ţară, de svonurile care circulau în opinia publică relativ la raporturile sale nepermise, a plecat la Milano dl. Mihail Hiotu, cu însărcinarea specială de a-l convinge să se reîntoarcă sau - in extremis - să renunţe la calitatea sa de Moştenitor al Tronului şi la drepturile ce decurg dintr'însa. Toate insistenţele depuse de d-l Hiotu nu a avut nici un rezultat, întrucît el au preferat să semneze declaraţia de renunţare decît să se întoarcă în ţară. (Sfîrşit)

10 octombrie 1914 - Moartea lui Carol I al Romaniei

Pe numele sau complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, Carol I a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, conducand Principatele Romane si, apoi Romania, dupa abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Domnia sa, de aproape cinci decenii, a reprezentat una dintre cele mai glorioase epoci din istoria noastra, fiind cucerita independenta fata de Imperiul Otoman si atins un nivel economic si cultural fara precedent.

Î ntr-o zi, venind pe neaşteptate la vilă Principele, locotenentul Don a fost nevoit să fugă pe scara de din dos, spre a nu fi văzut. O bună bucată din vreme, venea la vilă şi comandorul Tăutu; la un moment dat acesta, văzînd intimitatea legăturilor dintre Principe şi Elena Lupescu, cum şi prea desele lor întrevederi, începea să-şi dea socoteală de proporţiile serioase pe care le luase această chestiune la care el contribuise într-o mare măsură. Temîndu-se ca lucrurile să nu ia o întorsătură gravă şi reflectînd asupra răspunderei morale, pe care putea s-o aibă în caz cînd s-ar fi descoperit faptele şi rolul său în această afacere, începe să întrerupă pe deoparte vizitele la vilă, iar pe de altă parte, în discuţiile pe care le are cu Principele, caută să-l convingă şi să-l determine să renunţe la această femeie. Rezultatul acestor discuţiuni a fost că Principele Carol a interzis comandorului Tăutu să aibă acces mai departe de vilă. Acestea sînt faptele petrecute pînă la începutul lunei noiembrie 1925, cînd, cercul intim de supraveghere al Princepelui, cum şi sfătuitorii săi cei mai apropiaţi, cunoscînd viaţa ce şi-o crease, încep a face presiuni asupra sa, spre a-l determina să sfîrşească cît mai repede acea situaţie intolerabilă. În urma acestor intervenţiuni, se stabileşte un acord între cei doi conveţuitori, hotărîndu-se plecarea Elenei Lupescu la Paris.
Cum ea nu putea să facă acest voiaj singură, s-a recurs la concursul domnişoarei Regine Zaharia, care urma s-o însoţească, beneficiind de avantajele gratuite ale voiajului şi întreţinerea ei în Franţa. Astfel, în ziua de 15 noimebrie 1925, Principele Carol, care se găsea la Sinaia, pretextînd o vizită la Corpul Vînătorilor de Munte din Braşov, pleacă cu automobilul la Bucureşti. Aici ia de la vilă pe Elena Lupescu şi Regine Zaharia, pe care le conduce la Gara de Nord, de unde acestea iau simplonul şi pelacă la Paris. Î nţelegerea era ca ele să stea la Paris pînă la Crăciun şi în urmă să se înapoieze în ţară. La Paris ele se stabilesc la „Hotel des legationes“, unde, într-o zi, Elena Lupescu primeşte o telegramă de la staţia Vincovici, Jugoslavia, din partea Principelui Carol, care îşi anunţa sosirea în Franţa. Această vizită, care nu fusese prevăzută în program, a surprins pe Elena Lupescu, care însă a avut curajul să se ducă la gară şi în văzul lumei, să-l primească. Principele Carol descinde la hotelul „Chambord“, unde nu stă decît o zi, iar seara pleacă la Londra pentru a asista la funerariile Mamei M.S. Regelui Enghliterei. După terminarea funerariilor de al Londra, Principele se înapoiază la Paris, locuind în acelaşi hotel „Chambord“. Aici aduce şi pe cele două prietene, Elena Lupescu şi Regine Zaharia, care angajează o cameră cu două paturi, iar Principele un apartament. În acelaşi apartament mai locuia şi fostul colonel adjutant Nicolae Condeescu. La Paris au stat mai multe zile, în care Principele se găsea în permanentă convieţuire cu Elena Lupescu, mergînd cu dînsa la Teatru, mese şi alte distracţii

Lui Vasile Ionescu, comandorul Tăutu îi încredinţează tot secretul; acesta acceptă rolul de paznic al tainelor din Str. Progresul, pe care îl execută cu toată discreţia timp îndelungat. După o bucată de vreme comandorul Tăutu face lui Vasile Ioenscu propunerea ca să se mute - cu acelaşi serviciu - într-o vilă din Bd. Colonel Mihail Ghica nr. 32, în schimbul unei recompense frumoase, pe care urma s-o primească mai tîrziu. Urmînd sfatul comandorului, acesta se mută în vila indicată, pe care Principele o cumpărase cu suma de 1.200.000, pe numele lui Const. Lupescu, fratele Elenei, dînd un acont de 600.000 de lei, iar pentru rest casa rămîne grevată la Banca Ro-mânească, datorie care trebuie achitată mai tîrziu de către Constantin Lupescu. Transmiterea actului de vînzare s-a făcut în luna iunie 1925 la Tribunalul Ilfov. Casa a fost mobilată cu un dormitor şi o sufragerie, mobilă cumpărată pentru suma de 70.000 lei, plătibilă în rate, la magazinul Dattelkremer. Elena Lupescu se stabileşte în noua locuinţă, unde vizitele Principelui au fost în fiecare zi de la orele 7 seara pînă în zorii zilei. În acest timp ea introduce acţiune de divorţ soţului ei, maiorul Tîmpeanu, şi după mai multe termene ajunge la transcrierea hotărîrii. Cînd Principele Carol era nevoit să se ducă la Sinaia, Elena Lupescu se deplasa şi dînsa avînd locuinţa - la început - în hotelul „Caraiman“; în urmă, prin intervenţia maiorului Orăşeanu, din Corpul Vînătorilor de Munte, i se pune la dispoziţie pentru întîlniri, un apartament pe Furnica, pentru care se plătea o chirie de 60.000 lei pe sezon. La Bucureşti, părinţii Elenei Lupescu o vizitau şi ei în vila din Bd. Colonel Mihail Ghica, însă întotdeauna fostul Principe evita să-i întîlnească. În zilele cînd El ena Lupescu rămînea singură, mai era vizitată, fără ştirea fostului Principe, de un anume Ştefan Wieder şi de locotenentul de Aviaţie D. Don, care făcea parte din Arsenalul Aeronauticii; cu ambii numita de asemenea avea relaţiuni intime

Amorul dintre Carol al II-lea şi Elena Lupescu, reflectat în Arhivele Siguranţei Statului



În vara anulu i 1924 a avut loc reprezentarea filmului „Niebellungen“ în grădina Cinematografului „Clasic“, la care au asistat MM.SS.LL. Regele şi Regina şi Principele Carol. Spectacolul era organizat de un anume Posmantir, care ocupase funcţiunea de operator cinematografic în serviciul Fundaţiei Culturale „Principele Carol“, de unde fusese eliminat în urma unei certe cu dl. Mugur, directorul acestei Fundaţii. Acest Posmantir avea relaţiuni intime cu d-na Elena, maior Tîmpeanu, născută Lupescu şi care a adus-o intenţionat la reprezentaţie, pentru a putea specula înclinaţiunile Princepelui Carol, pe care le cunoştea. El urmărea ca prin intervenţiunea acesteia să poată fi reprimit la Fundaţia Carol.
Aici, Posmantir reuşeşte ca Elena Tîmpeanu să fie văzută de Principe, pe care apoi i-o prezintă drept logodnica lui. Elena Lupescu, evreică, originară din Iaşi, botezată în religiunea creştină, fiica unui mijlocitor şi samsar de afaceri numit Nicolae Lupescu, evreu botezat şi el, originar din Iaşi, domiciliat în Bucureşti, Str. Rumeoară nr. 3. Numita a avut o serie de aventuri în viaţă, devenind mai tîrziu, prin căsătorie, soţia maiorului Tîmpeanu, ofiţer activ în Regimentul 28 Obuziere. Pentru a putea duce şi după căsătorie aceeaşi viaţă de desfrîu, Elena Lupescu intervine şi izbuteşte ca soţul său să fie mutat din Garnizoana Bucureşti la R. Sărat, iar dînsa rămîne singură în Capitală. După ce Posmantir reuşeşte să prezinte această femeie Principelui Carol, pune la cale o serie de întîlniri între cei doi, la Şosea, la Cinematograful „Palace“ şi în diferite oraşe din ţară, unde Principele călătorea în interesul serviciului militar sau pentru o vizita fialialele Fundaţiei Carol. Acţiunea lui Posmantir de a strînge legăturile dintre Principe şi Elena Lupescu reuşeşte de minune, datorită atît înclinaţiunilor primului, cît şi spiritului rafinat al femeii, ce avea o îndelungată experienţă în a captiva bărbaţii. Relaţiunile dintre aceştia devenind din ce în ce mai intime, se simţea nevoia angajării unei case de întîlnire, ceea ce nu întîrzie să se producă în următoarele împrejurări: Elena Lupescu cunoştea din viaţa ei de aventuri pe comandorul Tăutu, căruia, făcîndu-i propu-nerea de a-i pune la dispoziţiei casa sa din Str, Progresului nr. 3, acesta acceptă cererea şi întîlnirile încep să aibă loc în locuinţa comandorului Tăutu, aproape în fiecare seară. A-ceastă locuinţă se transformă într-o adevărată casă de orgii, întrucît, în afară de ei, mai venea la întîlnire şi avocatul Hipolit Mîrzescu, iar Elena Lupescu introduce în societate şi pe prietena ei, Regine Zaharia, o fată înaintată în vîrstă şi necăsătorită, evreică, or(iginară tot din Iaşi. Comandorul Tăutu, pentru a putea face ca totul să se petreacă în mister, avea nevoie de un om de încredere, care să păstreze toată discreţiunea as upra întîlnirilor ce aveau loc în casa sa. În acest scop, el angajează pe un anume Vasile Ionescu, pe care îl cunoştea de pe timpul cînd era în Marina Comericială
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=17648

Carol I, regele arhitect
Multi dintre noi nu stim ca cele mai frumoase si trainice constructii din Bucuresti sunt de pe vremea lui Carol I, primul nostru rege care a avut parte de o domnie indelungata si a pus bazele statului roman...

Complotul Regelui Carol al II-lea împotriva mitropolitului Basarabiei
http://www.gardianul.ro/2008/06/29/arhivele_gardianul-c57/complotul_regelui_carol_al_ii_lea_mpotriva_mitropolitului_basarabiei-s116365.html

Urmasa lui Zizi Lambrino revendica 100 de hectare de teren dintr-o...
Comisia Judeteana de Fond Funciar (CJFF) are de rezolvat un dosar destul de dificil, in care mostenitoarea lui Zizi Lambrino, prima sotie a regelui...
Citeste toata stirea

"Aventurierul cinic" Carol al II-lea

Carol al II-lea – intre datorie si pasiune


„Nu-mi trebuie avocati care sa-mi explice Constitutia.... am nevoie de dulai care musca” – Cine spunea asta? Carol al II-lea stand de vorba cu Cezar Petrescu. Rege al Romaniei intr-o zodie a Satanei, dupa cum el insusi scria, temut sau dispretuit de contemporani sau de propria familie, isi doarme astazi somnul etern intr-o uitare nemeritata, alaturi de umbrele ilustre ale stramosilor, la Curtea de Arges. S-a intors in pamantul pe care l-a iubit de-abia la 6O de ani de la moarte, in cea mai discreta indiferenta din partea familiei sale. Spirit cu adevarat machiavellic, pasionat de politica si putere, a fost totusi omul epocii sale, interlocutor incomod pentru Churchill, Hitler sau Stalin.Ioana Roscanu

Poliglot – vorbea perfect germana, engleza si franceza - fara a fi trecut prin rigoarea unei universitati, avea o cultura impresionanta. Mare iubitor de Caragiale – „Mi-a fost dascal in politica, obisnuia sa spuna, fara el nu l-as fi ghicit pe Catavencu”, citea „Biletele de papagal” ale lui Arghezi din care cita frecvent cu placere. Nu mostenise nici pe departe diplomatia sau toleranta parintilor sai, dimpotriva, badarania, perfidia, violenta sau dispretul il faceau atat de temut incat nimeni nu indraznea sa-l conteste. Si, uneori, aceste insusiri in politica ajuta. Cand Mircea Cancicov, unul dintre colaboratorii apropiati, l-a propus pe Dumitru Alimanescu sub-secretar la finante, Regele l-a intrebat „de ce i l-a bagat pe gat pe tolomac”. „Majestate, a raspuns Cancicov, e foarte bogat si foarte cinstit.” „Si ce sa fac eu cu cinstea si bogatia lui? Bine, sa-l tii de fandoseala. Sa sperie prostii cu gambeta si cu Rolls-ul lui”. Baza in lucrul cu colaboratorii o constituia „lista cu sictir”. Cine nu respecta intocmai protocolul regal, punctualitatea, viziunea politica sau capriciile regale, era pus pe „lista cu sictir”. De sictirul regal au avut parte insisi maresalul Averescu sau Titulescu. Asteptand odata intrarea in audienta, batranului maresal i-a fost dat sa auda vorbele regale, spuse suficient de tare ca sa strabata peretii cabinetului: „Ce ma tot bate la cap bosorogul?”, „Sire, a raspuns Puiu Dumitrescu (secretarul) cred ca va vrea binele!”, „Daaa???? Atunci, sictir, acasa!!!”. Tot ca urmare a sictirului regal Titulescu, care se stia inca ministru de externe, a aflat de la radio ca Victor Antonescu, noul ministru de externe, a depus juramantul. Fara incorsetarea principiala a unui gentleman sau monarh, strain de legi sau conventii, a stiut sa fie omul timpului sau, a inteles mersul istoriei si necesitatile momentului. Nu si-a facut nici o clipa iluzii asupra lui Hitler sau Stalin, cunostea perfect realitatile, fara a se lasa pacalit de „farmecul slav” – capcana in care cei din Occident au cazut intotdeauna sau de „magnetismul” lui Hitler.
Carol a fost cel care a temperat elanurile fasciste, executiile legionarilor in padurea Saftica sau in inchisori au ingrozit opinia publica, dar au taiat pofta amatorilor. Sa ne amintim ca trupurile ucigasilor lui Armand Calinescu au fost expuse o saptamana „pentru luare-aminte”. Gest barbar, dar fara indoiala explicabil in contextul epocii. Tot lui Carol al II-lea polonezii ii datoreaza existenta lor de astazi ca popor. Cand, in 1939, Hitler a sters Polonia de pe harta, cand toata Europa s-a marginit sa compatimeasca tragedia poloneza, singura mana intinsa a venit din partea regelui Romaniei. Si asa, intreaga Polonie, de la oameni de rand la elitele societatii, impreuna cu tezaurul si guvernul, au luat calea exilului romanesc. Indignarea lui Hitler s-a dovedit neputincioasa. „Un paranoic neamt s-a ciocnit de un alt paranoic, tot neamt”, comenta momentul N.D. Cocea. In ziua in care avionul maresalului Beck, prim-ministrul de atunci al Poloniei, a aterizat pe aeroportul Baneasa, Carol l-a asteptat pe acesta insotit doar de cativa ofiteri din garda. „Dar, Sire, a intrebat contrariat Beck, unde este garda de onoare?”, „Regret, Excelenta, a raspuns Carol, dar nu va asteptam asa curand!!!”. Nu-mi amintesc de vreun mesaj de multumire din partea statului polonez, fie el comunist sau „european”, pentru gestul facut de guvernul Romaniei de atunci sau de vreun omagiu adus Regelui.
Silit sa abdice, victima a propriilor greseli si a setei de putere, Carol va pleca intr-un exil interminabil si dureros. Poate ca nimeni nu a stiut sau imaginat dorul de tara al fostului monarh pana la publicarea memoriilor sale. Iata ce scrie in 1942, in timpul exilului in Mexic:
„Se implinesc doi ani de la acele zile nenorocite, cand odata cu plecarea mea s-au abatut atatea nenorociri asupra tarii. Ca orbi si mai ales ca fricosi si lasi s-au purtat oamenii nostri. Dar la ce te ajuta sa plangi astazi, trebuie sa nadajduiesti si sa te pregatesti ca sa fii in stare sa indepartezi acel rau.” Un an mai tarziu, in 1943, durerea e la fel de mare si nestinsa: „Se implinesc trei ani de la inceputul acestui groaznic razboi. Pentru mine, trei ani de durere, de lupta si neliniste. Din prima zi am fost pentru actiune alaturi de Aliati, am dorit-o si am crezut ca pentru tara mea era cea mai buna solutie de viitor. Un singur om m-a priceput si a fost alaturi de mine, Armand Calinescu, si daca n-ar fi fost presiunile atat de puternice ale multora, azi eram in lupta acolo unde trebuia”.



Surse:
„Carol al II-lea – Intre datorie si pasiune – insemnari zilnice“, vol.3, Editura Satya Sai, Bucuresti, 1996
„Troica amintirilor” – Gh. Jurgea – Negrilesti, Editura Cartea Romaneasca, 2002 Exilul l-a impartit pana la moarte cu consoarta sa in adevaratul sens al cuvantului, partenera sa de soarta, Elena Lupescu. E adevarat, se bucura de o faima legendara si aproape patologica in ceea ce priveste femeile, „cel obsedat de femei” cum spunea chiar Hitler, dar publicarea memoriilor lui din exil il reveleaza pe adevaratul barbat indragostit, la varsta maturitatii, atat de departe de regele playboy sau tanarul aventurier fugit la Odessa pentru a se casatori cu Zizi Lambrino. Fidel pana la moarte consoartei sale, devenita in cele din urma sotie, noteaza zilnic cu scrupulozitate starile de spirit, de sanatate, dialogurile, preferintele femeii iubite. „Duduia” nu a fost doar o aventuriera norocoasa din speta lui Wallis Simpson, a fost muza, ingerul pazitor, motivatia barbatului candva monarh absolut. „S-au implinit azi 16 ani de cand suntem nedespartiti, Duduia si cu mine. Un lung sir de ani in cari, cot la cot, cu nesfarsita dragoste, am urmat nedespartiti aceeasi cale, infruntand impreuna multe mizerii si cateva bucurii. Numai o dragoste ca a noastra si caracterul indurator al Duduii au putut sa faca astfel ca atata vreme am putut sa induram chinuri si nedreptati”. Intr-adevar istoria i-a facut o mare nedreptate, uitandu-l. S-a stins din viata la Estoril, in Portugalia, la 4 aprilie 1953, macinat de cancer, vegheat de Duduia si cu imensul regret de a nu se mai fi intors in tara pe care a iubit-o in felul lui capricios, devotat si princiar. Abia in 2OO3 se va reintoarce in Patrie – caci este primul monarh nascut in Romania – intr-o tardiva si prea discreta conciliere cu supusii si familia, fiind inhumat la Curtea de Arges, dar in afara Bisericii ce adaposteste mormintele parintilor sai.

Ferdinand - intemeietorul României Mari, Jean Firică, 11/30/2007
Pe timpul în care familia princiară locuia la castelul Benrath de lângă Dusseldorf, intinsii codri întunecosi si grădinile bine îngrijite au fost locul de joacă pentru cei trei printi, Karl, ...