Carol/LUPESCU/Ferdinand[v=]

Rezumarea primului mesaj :

CAROL I
Poporul românesc nu ştie să guverneze şi nici nu se lasă guvernat.
=====
Carol al II-lea
Elena 
Irina  Maria
Carol  Cel  Mare
 Ferdinand  I

Carol de Habsburg

Ferdinand I – Regele Marii Uniri
La 20 iulie se împlinesc 80 de ani de la moartea Regelui Ferdinand I. Carol I l-a desemnat moştenitor al tronului în 1889. Românii l-au primit cu simpatie pe chipeşul ofiţer prusac care părea mai puţin distant şi autoritar decât unchiul său. În timpul domniei lui, începute în 1914, s-au realizat Statul Naţional Unitar, reformele electorală şi agrară şi s-a dat ţării Constituţia din 1923. Mărturiile contemporanilor descriau un rege bun, patriot, însă timid şi uşor influenţabil.


La 12 august 1865, în castelul de la Sigmaringen al familiei princiare Hohenzollern, s-a născut Ferdinand-Victor-Albert-Meinrad. Părinţii săi erau Leopold (pretendent la tronul spaniol) şi Antonia (infantă de Portugalia). Sub influenţa mamei sale, tânărul Ferdinand a îndrăgit învăţătura religioasă, ceea ce nu l-a împiedicat să se dedice “meseriei armelor”. A urmat cursurile şcolii militare din Kassel, iar la 20 de ani servea ca sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale. Educaţia şi-a desăvârşit-o în universităţile germane de la Tubingen, Leipzig şi Bonn.


ALTEŢĂ REGALĂ. La 10 mai 1881, unchiul său, Carol, a fost încoronat drept Carol I Rege al României. Veniţi din Germania, la ceremonie au asistat şi fratele său, Leopold, împreună cu cei doi fii – Carol şi Ferdinand. După cinci ani (1886), Ferdinand a vizitat din nou patria adoptivă a unchiului său, când Regele Carol I se arăta deja îngrijorat de perspectiva lipsei unui moştenitor la tron. Conform Constituţiei române, coroana regală putea fi preluată de fratele sau de nepotul cel mai vârstnic al Regelui. Cum atât Leopold, cât şi fiul său, Wilhelm, au refuzat această demnitate, Ferdinand a fost desemnat în 1889 moştenitorul primului rege din România. Alteţa Sa Regală (cum erau numiţi moştenitorii) a sosit în acelaşi an la Bucureşti. În România, tânărul principe şi-a continuat cariera militară, urcând rapid gradele de la sublocotenent până la general de corp de armată.


PRINCIPESA MARIA. Odată rezolvată chestiunea moştenitorului tronului, o altă problemă s-a ivit pentru perechea regală Carol I şi Regina Elisabeta – alegerea prinţesei potrivite pentru a fi înscăunată Regina României. În anturajul Reginei Elisabeta se distingea Elena Văcărescu, o tânără fermecătoare, descendentă dintr-o veche şi respectată familie de boieri români. Regina, ea însăşi cunoscută în mediile literare sub pseudonimul Carmen Sylva, o aprecia pe tânăra sa companioană pentru talentul literar. Logodna lui Ferdinand şi a Elenei, oficiată în 1891, a stârnit însă indignarea elitei politice care considera că viitoarea regină trebuia să aparţină unei case regale europene şi nu unei românce, fie ea şi de înaltă cultură cum era Elena Văcărescu. Tânăra poetă a ales calea autoexilului la Paris, devenind o apreciată scriitoare de limbă franceză, iar pentru “Nando” – cum era numit între apropiaţi Ferdinand – s-a căutat o altă prinţesă. În 1892 el a cunoscut-o la München pe Maria Alexandra Victoria de Edinburgh, nepoata favorită a reginei Elisabeta, iar logodna lor s-a celebrat la Potstdam. Despre logodnicul ei, Maria nu ştia prea multe amănunte, iar posibilitatea de a trăi în România era ceva “de nedesluşit”, după cum a mărturisit ulterior în memoriile sale. Cu toate acestea, căsătoria s-a oficiat la 29 decembrie 1892 în castelul german de la Sigmaringen. Politicieni şi militari români au completat alaiul Regelui Carol. Regina Elisabeta a lipsit, însă, invocând o afecţiune “de moment”.


ÎN FRUNTEA ŢÅRII. Timp de 22 de ani, perechea princiară a trăit în umbra celei regale. Participarea lui Ferdinand la chestiunile politice ale ţării era redusă, el orientându-se spre problemele militare. Izbucnirea primului război mondial a însemnat momentul de cotitură în viaţa lui Ferdinand. Divergenţele dintre majoritatea politicienilor români (favorabili neutralităţii) şi Carol I (adeptul respectării tratatului încheiat cu Germania) l-au măcinat serios pe Rege. În acelaşi an s-a stins din viaţă. În aceste condiţii grele pentru România, Ferdinand I a fost proclamat Rege la 28 septembrie 1914. Colaborator apropiat i-a devenit liderul liberal Ion I. C. Brătianu, care l-a convins că România trebuie să fie aliata Antantei şi nu a Triplei Alianţe, în care se afla Germania – ţara de obârşie a dinaştilor români. La schimbarea atitudinii lui Ferdinand I a contribuit şi Regina Maria, antantofilă convinsă prin însăşi originea sa englezească. Primind acordul Regelui pentru demararea tratativelor cu Antanta, Ion I. C. Brătianu a încheiat la 4 august 1916 tratatul politic şi convenţia civilă cu reprezentanţii acesteia. După cum singur recunoştea, Ferdinand luase decizia de a purta război împotriva ţării sale de origine după “lupte teribile”. Pentru a-i pedepsi “trădarea”, capul familiei de Hohenzollern, împăratul Wilhelm al Germaniei, i-a retras ordinul casei sale, gradele, decoraţiile şi onorurile ce i le acordase.


VREMURI GRELE. Entuziasmul provocat de intrarea în război a fost repede dat uitării de greutăţile întâmpinate de Armata română spre sfârşitul anului 1916. Înfrângerile de pe front şi defecţiunea produsă aliatului rus de revoluţia din 1917 au adus România într-o situaţie disperată. În scurt timp, Ferdinand I şi Ion I. C. Brătianu s-au văzut nevoiţi a încheia o pace separată cu reprezentanţii Puterilor Centrale. Pentru a demara negocierile diplomatice, antantofilul Brătianu a demisionat, fiind înlocuit în funcţia de prim-mi-nistru de generalul Averescu. Însăşi dinastia era în pericol, Ottokar Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, ameninţându-l pe Ferdinand I cu ocuparea şi împărţirea României între Austria, Bulgaria şi Turcia. Despre rezultatele întrevederii dintre Ferdinand I şi Czernin din 14 februarie 1918 a relatat a doua zi Regina Maria în jurnalul ei. “Nando s-a întors azi-noapte la 1:00, dar nu l-am văzut decât azi-dimineaţă, nota îngrijorată Regina. Însă tocmai după dejun am putut să rămân singură cu el în cameră, ca să-mi spună ce s-a întâmplat. A fost ceva groaznic din toate punctele de vedere. Czernin de-abia a fost politicos (…). Nu dădu lui Nando nici un fel de nădejde. Condiţiile se pare că sunt cu neputinţă de primit, dar, dacă nu ne învoim cu ele, trebuie după părerea lor să fim şterşi de pe faţa pământului, ţara noastră trebuie să dispară.” La o săptămână de la întâlnirea cu Czernin, România a acceptat condiţiile impuse, semnând un tratat preliminar de pace, prin care se arăta de acord cu cedarea Dobrogei, demobilizarea a opt divizii şi grele prevederi economice. În acel moment, visul realizării unirii tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat părea greu de realizat.


“REGELE TUTUROR ROMÂNILOR”. Desfăşurarea războiului a luat însă în anul 1918 o altă întorsătură. Un eveniment petrecut la Chişinău i-a dat speranţe Regelui Ferdinand I. Sfatul Ţării din Republica Moldovenească a decis la 27 martie 1918 unirea cu România, “serbările” având loc la Iaşi. A fost primul pas spre crearea României Mari, desăvârşite prin unirea cu Bucovina (28 noiembrie 1918) şi Transilvania (1 decembrie 1918). Prin semnarea Tratatului de la Trianon şi a celui de la Paris (28 octombrie 1920) diplomaţii occidentali au recunoscut noile graniţe ale României, iar mai-marii ţării au ales Alba-Iulia pentru a-i încorona ca rege şi regină pe Ferdinand şi pe Maria. Oraşul din Transilvania fusese ales în amintirea alipirii provinciilor Transilvania şi Moldova la Ţara Românească sub sceptrul domnitorului muntean Mihai Viteazul (1599). De bunul mers al festivităţilor urma să se ocupe Comisia pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor, ce îl avea ca şef pe generalul Constantin Coandă, preşedinte al Senatului la acea dată. Cu această ocazie s-a construit special Catedrala Încoronării din Alba-Iulia, s-au emis timbre, medalii, plachete şi s-au pictat portrete ale suveranilor. Se pare că statul român a cheltuit atunci 22 milioane de lei, sumă enormă în acea vreme. Fonduri au fost destinate şi coroanelor – însemne ale puterii. În cazul lui Ferdinand I s-a păstrat coroana de oţel purtată de predecesorul său, Carol I, la care s-au adăugat stemele noilor provincii. În schimb, pentru Regina Maria s-a realizat o coroană somptuoasă, din aur, în stilul împărăteselor din Bizanţ. Deşi pregătirile începuseră din 1920, ceremonia s-a realizat după doi ani, din cauza catedralei a cărei construcţie trena. În sfârşit, la 15 octombrie 1922 s-a oficiat încoronarea lui Ferdinand I ca “rege al tuturor românilor” în prezenţa trimişilor statelor europene şi a delegaţilor români din întreaga ţară. Totul s-a încheiat cu un “prânz popular” pentru toţi invitaţii…


AGONIA LUI FERDINAND. În 1923 s-a promulgat noua Constituţie, statul român unificat păstrându-şi caracterul de monarhie constituţională. Nici un act al Regelui nu avea valoare decât contrasemnat de un ministru de resort. Ferdinand I numea în schimb miniştrii, până la moartea sa (1927) “preferându-l” ca premier pe Ion I. C. Brătianu, în care, mărturisea apropiaţilor, avea mare încredere. Adversarii politici ai lui Brătianu l-au acuzat pe acesta că îl “subjugase” cu totul pe monarh. Curând o altă îngrijorare “bântuia” în elita politică. Starea de sănătate a Regelui se înrăutăţise din 1924 în urma unui accident la vânătoare, apoi l-a chinuit o tumefiere de varice. Ulterior, suferinţele provocate de un cancer intestinal au devenit de nesuportat. Tratamentele cu radiu prescrise de către specialistul belgian Sluis au amânat o perioadă sfârşitul Regelui. Starea sa de sănătate se agrava de la o zi la alta. În aşteptarea morţii sale, liberalii, ţărăniştii şi averescanii au declanşat lupta pentru şefia guvernului, alegerile organizate în iunie 1927 fiind favorabile PNL-ului. În acest context politic tulbure, vestea morţii lui Ferdinand i-a mai “temperat” pe politicieni. La 20 iulie 1927 s-a anunţat oficial decesul, dar legat de momentul morţii sale au apărut încă din epocă speculaţii. Prinţul Nicolae aminteşte în memoriile sale că tatăl său a murit la 18 iulie, pe când Nicolae Iorga indică data de 19. Un alt martor al acelor vremuri, Armand Călinescu, a afirmat că decesul a fost ascuns pentru că la acea dată, imediat după alegerile din iunie câştigate de liberali, Parlamentul nu era încă legal constituit. Exista astfel pericolul să se întrunească vechea legislatură dominată de averescani. Corpul neînsufleţit a fost dus de la Sinaia la Bucureşti şi expus locuitorilor capitalei la Palatul Cotroceni. Potrivit dorinţelor sale, Ferdinand a fost îmbrăcat cu uniforma sa de cavalerie. Locul lui Ferdinand a fost luat de nepotul său, Mihai, în vârstă de numai cinci ani, deoarece moştenitorul de drept, principele Carol al II-lea, renunţase la tron. Potrivit uzanţelor, copilul Mihai urma să fie “ajutat” de o Regenţă alcătuită din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan.


ÎN PLAN SECUND
“L-am văzut (pe Regele Ferdinand, n.n.) făcându-şi intrarea în Bucureşti, în fruntea trupelor sale, în mijlocul aclamaţiunilor capitalei liberate. Călare, având pe Regina alături de dânsul, în această zi de glorie, el era mâhnit. Din cauză că el era atât de scund şi ea atât de înaltă, lumea n-o vedea decât pe dânsa, de cum îi zărea. Graţia ei de amazoană şi buchetul de crizanteme galbene atârnat de oblânc, atrăgeau toate privirile”
Prinţesa Martha Bibescu


SPERANŢE


“Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie, ce-i revine în renaşterea orientului european, după atâtea veacuri de cumplită zbuciumare. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii, voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi în faptă în jurul Tronului”
Regele Ferdinand I,1922


RESPECT


“Moartea Regelui întregitor de ţară şi Neam a fost plânsă de toată suflarea românească. Am putut vedea în drumul făcut de cortegiu de la Sinaia la Bucureşti şi de aici la Curtea de Argeş cum plângeau prin diferite gări pe unde trecea cortegiul copii, femei şi bătrâni pe acest Rege bun şi blând care a avut norocul să constituie şi să prezideze mărirea ţării.”
Stelian Popescu ,ministrul Justiţiei, 1927


PORTRET


“Vorbea rar, cu privirea pierdută în depărtare, cu frumoasele palme unite, sprijinite pe genunchi sau întinse în faţa lui. Cu un gest fermecător le ridica în sus în clipa în care dorea să-şi exprime o părere, atunci, chipul lui gânditor se lumina”
Elena Văcărescu


Preocupat de botanică


Pentru un rege de origine prusacă, Ferdinand avea o preocupare ce i-a uimit pe supuşii săi români. Încă din tinereţe studiase pasionat botanica, astfel încât în România a ajuns să-i surprindă pe colaboratorii săi apropiaţi prin cunoştinţele sale în domeniu. Ferdinand I putea cu uşurinţă să numească numeroase specii de flori cu denumirile lor latineşti. Stelian Popescu, el însuşi membru al Consiliului de Administraţie a Casei Grădinilor, şi-a notat în jurnal impresiile despre “ciudăţenia” monarhului.
“Regele se preocupa mai mult de plantele rare ce-i ieşeau înainte şi le spunea pe numele latinesc decât de vânătoare”,scria Stelian Popescu.


Aventuri princiare


Despre viaţa de familie a perechii Ferdinand – Maria s-a vorbit mult încă din perioada în care cei doi erau doar principi. Dacă paternitatea primilor doi copii – Carol şi Elisabeta – nu a fost pusă sub îndoială, în schimb despre Maria Mignon se spunea că este fiica Mariei cu tânărul ei aghiotant, locotenentul Gheorghe Cantacuzino, preşedintele de mai târziu al partidului Totul pentru Ţară. Şi despre cel de-al patrulea copil, Nicolae, s-a spus că ar fi fost copilul Mariei cu un alt bărbat, miliardarul Waldorf Astor. Alt bărbat din viaţa Mariei a fost prinţul Barbu Ştirbei, Ileana (născută în 1908) fiind bănuită a fi copilul celor doi. Despre ultimul copil, Mircea (1914), mort la doar trei ani, nu au existat zvonuri. Se spune că o perioadă Ferdinand s-a consolat, la rândul lui, cu prinţesa Martha Bibescu, care i-a dedicat după ani un portret plin de dragoste.


Carol – rebelul casei regale


Dintre vlăstarele familiei regale, Carol, născut în 1893, care era moştenitorul tronului, a creat şi cele mai multe supărări. Prima oară a încălcat statutele Casei Regale prin căsătoria cu Zizi Lambrino (1918). Relaţia celor doi a fost anulată, iar prinţul a primit 75 zile de închisoare pentru părăsirea postului din Armata română. În 1925, el a cunoscut-o la Paris pe Elena Lupescu, de dragul căreia Carol l-a anunţat pe Rege că renunţă la tron. Ferdinand i-a primit abdicarea şi a decis ca moştenitorul să fie nepotul său Mihai.

10 MAI, aventura nasterii unei monarhii


http://www.pizmaromanului.ro/articole/trecutul-compus/454_10_MAI,_aventura_nasterii_unei_monarhii

10 MAI, aventura nasterii unei monarhii


„Pe vremea mea, povestea bunica, ce petreceri se faceau, ce sarbatori se organizau de 10 Mai!”. Pe vremea mea, ne scoteau la marsuri de 1 Mai. Noi sarbatoream 1 Mai – Ziua Muncii, 2 Mai – Ziua Tineretului, 8 Mai – Ziua PCR si 9 Mai – Ziua Victoriei impotriva Germaniei naziste! 10 Mai nu sarbatoream si nu aveam voie sa pomenim despre asta nici macar acasa . Astazi, vremurile s-au mai schimbat. La vremuri noi, sarbatori vechi si noi: 1 Mai, 3 Mai – Ziua Libertatii de exprimare a Presei, 9 Mai – Ziua Independentei, dar si Ziua Europei. Cu voie de la stapanire... hai si 10 Mai! Dar ce pot eu sa spun nou despre Ziua Regalitatii? Am apelat, din nou, la prietenul meu, arhivarul. Cu mare greutate, l-am convins sa umble la „zona zero” a istoriei moderne a Romaniei.

Amanta lui Napoleon al III-lea l-a propus pe Carol l

„Am aici corespondenta boierului Gheorghe Balaceanu cu o doamna din Franta, camerista si confidenta a imparatului Napoleon al
III-lea. Din corespondenta nu rezulta clar, a continuat arhivarul, dar alte surse istorice indica faptul ca aceasta camerista era chiar amanta lui Napoleon al III-lea.”
Bine, am intervenit eu, dar ce legatura avea ea cu boierul Balaceanu? „Boierul Gh. Balaceanu a avut o doica frantuzoaica. Atat el, cat si doamna de Neuilly, cea care avea sa devina oficial camerista lui Napoleon al III-lea, au fost alaptati de aceeasi doica, erau cum se spune «frati de lapte».
Dupa ce Al. I. Cuza a fost silit sa abdice, complotistii doreau sa-l aduca pe ducele de Flandra pe tronul Romaniei. Boierul Balaceanu, impreuna cu alti boieri, care nu faceau parte din masonerie precum complotistii, au ajuns la concluzia ca ducele de Flandra era prea slab si nu avea nici «spatele» asigurat la marile case regale ale Europei. Atunci, Gh. Balaceanu a plecat la Paris, unde a avut o discutie cu sora sa de lapte, camerista, confidenta si amanta lui Napoleon al III-lea. Ea a fost cea care i-a dat ideea aducerii pe tronul Romaniei a printului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, deoarece prezenta avantajul ca era atat nepotul imparatului Wilhelm al II-lea al Germaniei, cat si varul primar al imparatului Frantei, Napoleon al III-lea. Gh. Balaceanu a plecat direct la Berlin.

Acolo a intrat in audienta la cancelarul Otto von Bismarck. Acesta a cazut de acord cu propunerea lui Balaceanu si si-a luat sarcina sa vorbeasca personal cu printul Carol”.

Bismarck l-a convins sa fie rege

„La prima discutie, Carol a refuzat propunerea, considerand ca «Romania este o tara inapoiata si greu de guvernat». Atunci, Otto von Bismarck l-a invitat pe printul Carol, care era ofiter in garda imparatului, la un pahar, iar la final i-a spus: «Printe, mergeti acolo, in Romania, si incercati. Sunt convins ca aveti experienta necesara pentru a face din Romania un stat modern si european. Iar daca nu merge, va intoarceti, nu aveti nimic de pierdut, abia o sa avem ce povesti la batranete!», a ras la final cancelarul Bismarck. Dupa ce i-a promis sprijin material si chiar militar impotriva Imperiului Otoman, dupa mai multe ore de discutii, printul Carol a acceptat.
Ramasese un singur inconvenient. Habsburgii, rivalii eterni, nu vedeau cu ochi buni numirea unui Hohenzollern pe tronul Romaniei. Aceasta miscare putea slabi mult puterea si influenta habsburgilor in zona si, in schimb, putea intari pozitia Imperiului German asupra Principatelor Unite, si chiar a Balcanilor.
Ulterior, in Bulgaria a fost adusa la tron, printr-o manevra asemanatoare, dinastia de Saxa-Coburg, tot din Germania...”

Carol l a trecut fraudulos frontiera

„Sigur ca habsburgii nu tolerau usor extinderea influentei vecinului de la nord, a Imperiului German, si asa prea puternic.
In consecinta, cancelarul Bismarck a dat ordin serviciului german de informatii sa-l protejeze pe printul Carol in lunga sa calatorie spre Romania.
Acestia i-au fabricat printului un pasaport elvetian, cu identitate falsa, iar la profesie au trecut: medic.
L-au costumat pe Carol ca atare, i-au pus ochelari rotunzi si i-au dat si o geanta medicala. Aceasta avea si un compartiment secret, in care se afla un pistolet, pe care printul Carol sa-l foloseasca la nevoie. Pe parcursul calatoriei, un comando de luptatori teutoni, dispersati in trei vagoane, l-au insotit pe viitorul rege al Romaniei, gata sa intervina in caz de incidente cu vamesii austrieci.
Pentru a adormi pe deplin vigilenta serviciilor de informatii austriece, printul Carol si insotitorii sai au calatorit la clasa a II-a si au venit pe o ruta ocolitoare, prin Elvetia, Italia, Serbia, intrand in tara pe la Turnu-Severin. Aici au fot intampinati de boierii pamanteni, printre care se afla si Gh. Balaceanu, populatia entuziasta si o fanfara militara. Cand i s-a dat onorul pe pamant romanesc si Carol I a rostit primele cuvinte in limba romana, printului i-au dat lacrimile.

Multimea canta:

Zece Mai va fi de-a pururi
Sfanta zi, caci ea ne-a dat
Domn puternic tarii noastre,
Libertate si regat!»”

Cristian SANDACHE: Privirea lui Clio - Regele Carol al II-lea şi cultura naţională românească

Carol I, topit de căldură
http://www.gandul.info/carol-i-topit-caldura.html?3895;307739
Sărbătoarea de 10 Mai a stârnit în vreme şi întâmplări, care de care mai hazlii. Istoricul Ion Bulei arăta că „cele mai spectaculoase serbări au fost cele din 1881, când a fost proclamat regatul, şi cele din 1906, la 40 ani de domnie a lui Carol I şi la 25 ani de la proclamarea regatului.
Despre sărbătorirea acestor zile s-au ţesut poveşti, preluate apoi de istoriografie şi literatură şi care s-au tot povestit la vatra tradiţiilor noastre regale: defilarea carului săpunarilor din Bucureşti, cu o statuie a lui Carol I din săpun şi glicerină, care s-a topit de căldură; imensa coroană de flori oferită reginei de florarii Capitalei, carul tras de 24 de boi reprezentând noua matcă a Dâmboviţei, şi care era gata să se prăbuşească, lovindu-se de un balcon; un delegat care s-a aşezat în genunchi în faţa regelui şi nu mai voia să se ridice, un altul care ţinea morţiş să-l sărute pe micuţul Carol, fratele principelui Ferdinand, şi care cu mare greutate a putut fi convins să se liniştească sau vorbele lui C.A. Rosetti, preşedintele Camerei Deputaţilor, adresate reginei Elisabeta, răpit de frumuseţea ei şi a toaletei sale splendide: „Doamnă, naţiunea, privindu-te, frumoasă se vede” (Rosetti, se spunea în Bucureşti, era îndrăgostit de regină şi nu pierdea nici un prilej să-i adreseze amabilităţi; acum găsise o nouă ocazie de a-i spune indirect simţămintele sale)”.

O sărbătoare ştearsă de comunişti din calendar
http://www.gandul.info/sarbatoare-stearsa-comunisti-calendar.html?3895;307740
10 Mai – Ziua Naţională a României moderne până în 1947 - a fost instaurată încă din primii ani ai domniei lui Carol I şi a rămas în tradiţia românilor
Contextul venirii pe tronul României a unui principe străin îl regăsim în fondul instabilităţii interne, după abdicarea forţată a lui Cuza la 11 februarie 1866, când unele puteri străine îşi puneau întrebarea dacă unirea celor două principate mai putea fi recunoscută. Astfel, pentru depăşirea acestor momente de nesiguranţă politică şi urmând exemplul grecesc, românii au propus aducerea unui principe străin. Propunerea i-a fost făcută prinţului de Flandra, acesta refuzând oferta. După mai multe discuţii, s-a hotărât aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un tânăr de 27 de ani.
Hotărârea fiind luată, deşi nu primise binecuvântarea familiei cu toată inima, Carol a plecat incognito, străbătând Austria cu teamă, deoarece aceasta era într-un conflict cu Prusia. Călătorind cu trenul, la clasa a doua, sub numele de Carol Hettingen, până la Buziaş, de unde a luat vaporul. Până la Bucureşti a călătorit într-o căruţă a poştei, unde „opt cai erau înhămaţi la ea şi doi vizitii, amândoi călări, îi îndemnau mereu la tot mai mare goană, scoţând chiote şi strigăte...”, cum scria Mite Kremnitz în „Regele Carol al României”. În timpul acestei călătorii şi-a dat seama că va trebui să aducă schimbări în ţară, situaţia nefiind deloc roz.
La 10 mai 1866, Carol I intră în Bucureşti. Acest moment a reprezentat naşterea Dinastiei şi începutul unei perioade de profunde schimbări în societatea românească. România avea încă, la acea vreme, statut de ţară aflată sub suzeranitatea turcă. Carol I, aflat în faţa Parlamentului, jura că va fi credincios legilor ţării, că va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor.
La 10 mai 1877, după ce cu o zi înainte Parlamentul României vota moţiunea care declara „Independenţa absolută a României”, Carol I proclama solemn Independenţa absolută a României, fapt ce a dus la acoperirea de glorie la Plevna, Griviţa şi Smârdan.
10 mai 1881 este momentul când au loc proclamarea Regatului României, când Principele Carol I a devenit Regele României, cu numele de Carol I.
Istoricul Ion Bulei se întreba dacă 10 Mai reprezenta ziua regelui şi a familiei sale sau ziua tuturor românilor. La început, ea avea mai accentuat prima accepţiune. „Sărbătoarea acestei zile avea şi semnificaţia aducerii aminte, având mereu persoana principelui (regelui) şi familia sa în centru. Familia regală, pe lângă participarea la defilare, era prezentă la slujba pentru sfinţirea zilei la Mitropolie, la masa festivă de la Palat, iar seara ieşea în mijlocul bucureştenilor, asista la bătaia cu flori de la Şosea şi la spectacolul cu focuri de artificii din Cişmigiu. Carol I, Ferdinand, dar şi Carol II şi Mihai I voiau să fie în această zi cât mai mult văzuţi, să ilustreze apropierea de popor (pentru orice suveran şi, prin imitaţie, pentru orice om politic în epoca modernă, imaginea publică era esenţială).
10 Mai nu era însă doar ziua regelui şi a familiei sale. „Sărbătoarea regelui Carol e şi sărbătoarea României! Netrebnic românul care nu-şi uită astăzi de păsurile lui”, arăta Pompiliu Eliade într-o conferinţă la o serbare populară în 1903, îndemnând locuitorii Bucureştilor să petreacă, să uite de necazuri şi să trăiască laolaltă cu semenii o clipă de înălţare sufletească.
Sub domnia lui Carol I, semnificaţia sărbătorii de 10 Mai a fost amplificată an de an. După moartea acestuia, în 1914, sărbătoarea n-a mai avut aceeaşi încărcătură emoţională. În 1947 a fost înlăturată monarhia şi odată cu ea şi 10 Mai din calendarul sărbătorilor românilor. Regimul comunist venit la putere şi-a găsit 23 august ca zi naţională. De asemenea, s-a căutat ca 10 Mai să nu reprezinte altceva decât venirea în ţară a unei monarhii străine.

FRAGMARNT DE JURNAL: Cu regelela teatru
Carol I avea bune cunostinte muzicale.

Cum si-au impartit puterea primele doamne ale Romaniei

Fragmente de jurnal: "Moartea scumpului tata"
Continuam prezentarea unor fragmente din "Jurnalul regelui Carol I", in curs de aparitie la Editura Polirom, in traducerea si sub ingrijirea lui Vasile Docea.

Fragmente de jurnal: "Regina nu e insarcinata"

Unicul copil al cuplului Carol I-Elisabeta (casatoriti in 1869) s-a stins timpuriu, in 1874, la varsta de numai 4 ani.

IRINA MARIA LUPESCU A CUCERIT ISRAELUL CU ACORDURILE VIORII SALE


Inca de la varsta de cinci ani a luat contact cu instrumentul care avea sa-i schimbe viata - vioara. De atunci, acesta nu a lipsit nicio clipa din viata si sufletul Irinei Maria Lupescu. Dupa ce a interpretat pe marile scene ale lumii si a obtinut numeroase premii si distinctii, de apoape zece ani Israelul i-a devenit tara de adoptie, aici desfasurandu-si toate activitatile cotidiene. "Romania este si va ramane tara mea natala. Ma mandresc ca sunt romanca si europeanca!", ne marturiseste Irina Maria Lupescu.

Cariera traditionala
Cariera violonistei nu a fost in niciun caz un sir de intamplari fericite sau vreun noroc divin, ci o continuare a traditiei unei familii cu trei generatii de muzicieni. Irina povesteste cu mare bucurie momentul in care s-a prezentat la auditie pentru admiterea la Cursul Prescolar "Greierasul", organizat de Liceul de Muzica "George Enescu" din Bucuresti. Avea doar cinci ani si arata ca o papusa vie, cu o ie si o imensa pelerina rosie. Au urmat 12 ani de muzica, in cadrul liceului mentionat, unde s-a produs si debutul sau propriu-zis in fata publicului. In 1998, pe cand se pregatea pentru admiterea la Universitatea Nationala de Muzica, a primit o invitatie la cursurile de vara de maiestrie interpretativa din Israel. In cadrul acestora, dupa etapa de pregatire individuala, s-a format Orchestra Internationala, cu cursanti din 12 tari, fiind si Irina inclusa. La repetitiile sale l-a cunoscut pe maestrul Avy Abramovici, roman stabilit in Israel, care, dupa ce a ascultat-o, i-a propus sa sustina examenul de admitere la "Jerusalem Academy of Music". Astfel, viata i-a oferit sansa de a fi admisa in anul I, cu o bursa de un an din partea Academiei. Muncind foarte mult, Irina si-a continuat studiile pe baza burselor si, mai mult, a finalizat si un master. "In 1998, am venit in Israel cu pasaport turistic si nici un moment nu mi-am pus serios problema stabilirii aici. Tot timpul am fost sustinuta moral de parintii mei, fiindu-le alaturi de doua ori pe an, in vacantele de Pasti si de vara, ocazie cu care am avut si multe dintre realizarile mele pe plan artistic in Romania, atat recitaluri, cat si cele doua CD-uri lansate in 2001 si 2002", marturiseste violonista. Amintiri placute i le trezeste formarea "Duo Enescu", un ansamblu cameral, creat impreuna cu o colega de liceu, pianista. Cu aceasta a sustinut concerte in mai multe tari. Inca de la admiterea la Academia de Muzica din Ierusalim, Irina a fost membra a partidei viorii I, din cadrul acesteia.

Viata sa din Israel
Anul 2003 a reprezentat pentru Irina Maria Lupescu implinirea sufleteasca, avand ocazia sa il cunoasca pe viitorul sau sot, inginerul israelian Michael Gissin, cu care s-a si casatorit un an mai tarziu. In decembrie 2005, li s-a nascut baietelul, Eric, "cea mai mare realizare a vietii mele", dupa cum afirma violonista. "M-am acomodat perfect aici, am invatat cu seriozitate limba ebraica prin intermediul unor cursuri intensive. Oricum, israelienii sunt vorbitori de engleza, unii de romana si foarte multi de rusa. Israelul este o tara moderna, cu civilizatie de tip occidental, cu multe influente americane, in care femeia este independenta si i se ofera toate posibilitatile de realizare profesionala la nivelul pregatirii sale", afirma Irina. Faptul ca s-a acomodat bine la stilul de viata israelian este dovedit si de actuala sa cariera, profesor la Scoala de Muzica Maccabi Rehut din Israel. In acest sens, violonista spune ca "elevii imi sunt prieteni, le cunosc familiile si caut ca invatarea unui instrument asa dificil ca vioara sa se faca intr-o atmosfera foarte placuta. Nu exista nicio bariera lingvistica intre noi".

Vioara este cariera sa
Primele premii le-a obtinut inca din perioada liceului, insa daca ar fi sa le mentionam pe toate, ca sa nu mai vorbim de numeroasele recitaluri pe scene internationale, precum Italia, Israel, Danemarca, Cehia, Germania, Franta etc., am avea nevoie de cateva zeci de pagini. Astfel, ne vom rezuma la a mentiona faptul ca Irina Maria Lupescu are in spate o cariera de invidiat, facand numeroase sacrificii, dar fara a regreta ceva, poate doar departarea fata de parintii sai. "Vioara reprezinta insasi cariera mea. Nu pot concepe viata fara muzica. Daca m-as mai naste inca o data, tot aceasta cariera as alege-o", afirma romanca. Ea ne-a mai mentionat ca toate personalitatile cu care a colaborat ii sunt modele in viata si in activitatea artistica.

Mama lui Eric
Totusi, exista si o viata a Irinei Lupescu din spatele viorii. "In viata de zi cu zi sunt, in primul rand, mama lui Eric, un baietel simpatic si destept. Apoi, sunt sotie si gospodina. De altfel, concurez la bucatarie cu pasiunea de a gati a sotului meu. Familia mea reprezinta o sursa de impliniri si bucurii, un sprijin moral in toate momentele vietii", afirma violonista. Desi acum activitatea sa artistica din Israel si cresterea copilului nu ii perimit sustinerea unor concerte in strainatate, inclusiv in Romania, Irina are planuri mari pentru viitor. "In primul rand, imi doresc continuarea activitatii mele de violonista in cadrul orchestrei simfonice, sustinerea de recitaluri de muzica de camera in cadrul «Duo Enescu» si chiar un al treilea CD cu piese de virtuozitate violonistica. Pe plan pedagogic, vreau sa imi continuu activitatea mea de profesoara de vioara in Israel", mentioneaza, in final, Irina Maria Lupescu.

Bogatia se afla in suflet. Sa luptam sa nu moara
http://www.formula-as.ro/reviste_753__177__diana-lupescu.html

Campanie regala pentru alierea cu Puterile Centrale
Contine insemnari despre pregatirea si semnarea in 1883 a aliantei Romaniei cu Puterile Centrale.

Scandal cu fiica lui Maiorescu
Carol I scrie in jurnal ca fiica marelui filosof si om politic s-a incurcat cu un pianist.



Regele Carol I considera ca un monarh trebuie sa fie, inainte de toate, un exemplu pentru ceilalti. Chiar si familia regala trebuia sa serveasca drept model. Abaterile erau sanctionate rapid si fara drept de apel. Intamplari consemnate in jurnalul care va aparea in luna aprilie la Polirom aduc in [...]

Scandaluri erotice de Curte

Carol I povesteste in jurnalul sau despre doua domnisoare de onoare ale Reginei Elisabeta care aveau aventuri amoroase.[Citeste]

Pe strada Armenească, la numărul 12, îţi sare-n ochi o plăcuţă roşiatică: "Ludovic Czala, pantofar de lux". Şi-ţi mai sar în ochi şi ghetele cu nasturi, agăţate-n geam, şi zecile de încălţări, mai mari, mai mici, răspândite pe pervaz. Uşor, ca să nu deranjezi cumva, dai uşa de perete şi te trezeşti în faţa unui om care cunoaşte o mulţime de poveşti: ştie că regele Carol al II-lea trăia pe picior mare, la propriu, că doar purta 45 la încălţăminte, ştie că regina purta 38, ştie cum se fac ghetele îngaloşate sau cele cu toc galben şi mai ştie că toată Curtea Regală îşi comanda încălţări la atelierul lui Nelu Mihăilescu, de pe Calea Victoriei. Şi nici n-ar avea cum să nu ştie, că omul din faţa ta are patalama de pantofar regal: a învăţat meserie la "şcoala" lui Mihăilescu şi se făleşte că viitorul rege Mihai a plecat pe front cu nişte cizme Burger ieşite din mâinile lui...
Cu vorba sacadată şi cuminte, pantofarul îţi deschide uşa către o lume pierdută cu totul în negura vremii: lumea conţilor şi-a grofilor, a monarhiei, a şuetelor şi-a ceaiurilor dansante, lumea petrecerilor de la Capşa, Cina sau Boema, lumea plimbărilor pe Kiseleff. O lume-n care el, creatorul de pantofi, îşi avea menirea bine stabilită: să ridice la rang de artă pantofăria şi să-i facă pe bucureşteni să nu fie cu nimic mai prejos în faţa parizienilor, cu care se-ntreceau în rochii şi în încălţări.
"Toată Curtea Regală avea calapoade la Mihăilescu..."
Născut la Cluj în iarna rece a lui 1921, Lajos, cum îi zic cunoscuţii, n-a venit de capul lui la Bucureşti: la 13 ani, l-a adus taică-su să înveţe meserie la Nelu Mihăilescu, furnizorul oficial de încălţăminte al Curţii Regale. Pe copilul de-atunci l-au uimit forfota şi faima atelierului: "Mihăilescu era unul dintre cei mai mari cizmari ai Bucureştiului. Vizavi de Telefoane, pe Calea Victoriei, era totul al lui: magazii, secţie de creaţie, secţie de croit, de şlefuit feţe, calapoade, secţie de luat măsuri... De lucrătorii lui, nici nu mai vorbesc. Erau vreo cinci sute numai cei cărora Mihăilescu le dădea de lucru acasă. Şi erau lucrători de elită, cu mustăţile mari şi întoarse. Fiecare era cu bucăţica lui. Îi alegea pe sprânceană Mihăilescu. Ştia cărui tehnician să-i dea de lucru, dacă clientul era mai pretenţios. Pentru ministrul cutare, tehnicianul cutare". Nici nu ştia prea bine Lajos ce-i cu familia regală când a dat nas în nas cu calapoadele alteţelor: "Erau calapoade special realizate pentru ei: scria Maiestatea Sa Regele Carol, Maiestatea Sa Regele Mihai, Prinţul Nicolae... Era un raft special de calapoade. Dar familia regală avea şi frizer la palat, avea şi croitor, avea şefi-bucătari, avea dame de companie... Toţi aveau calapoade şi-şi comandau la Mihăilescu pantofi". Privilegiat de regalitate, atelierul se mândrea cu legătura directă cu palatul: "Comenzile se făceau telefonic. Se dădea telefon că vrea o pereche de pantofi aşa sau aşa: Peste trei zile e un ceai dansant sau un bal... Şi venea cineva de la palat cu mătasea din care-şi făcuseră rochia damele de onoare, de pildă. Şi trebuia să faci şi tu pantofii din acelaşi material din care se făcea rochia".
La paradă, cu cizmele făcute de meşterii lui Mihăilescu
De-abia după vreo 3-4 ani de la sosirea în Bucureşti, Mihăilescu a considerat că Lajos cunoaşte suficient meşteşugul, ca să-l lase să contribuie şi el la încălţările regale. Că asta nu era treaba unui singur om: unii desenau modelul, "cu talpă dublă, cu talpă simplă, pantof de seară, pantof de toamnă", alţii croiau feţele, alţii le şerfuiau, le îndoiau, le coseau şi le căptuşeau cu meşină, alţii tăiau "ţugherul", adică puneau ştaifuri, bombeuri, rame, tălpi, tocuri sau blachiuri. "Pentru regele Carol făceam, de cele mai multe ori, cizme. Înalte pân-aici", ridică meşterul o mână până la înălţimea genunchiului, "şi de-aici erau scobite. Că aşa se purta el, cu coif şi pelerină, într-o maşină neagră, decapotată, când mergea pe Calea Victoriei. Şi ieşeam şi noi să-l vedem şi-mi dădeau coate lucrătorii: Vezi, mă? Ai cusut tălpile, ai bătut tocurile... Vezi? Şi de-atâtea ori a trecut pe Calea Victoriei, nu o dată! Şi treceau pe urmă şi regina, şi Mihai... Şi nu-mi venea nici mie să cred că poartă încălţările făcute de noi".

Un meşteşug care se pierde
După ce-a trecut şi pe la atelierul fraţilor Bobi şi Max Schull sau pe la Galeriile Lafayette, după ce-a lucrat la Opera Română pentru Ştefănescu Goangă, Zenaida Pali sau Arta Florescu, după ce şi-a petrecut ani de zile lucrând camuflat, în pivniţe, că "toate materialele erau dirijate la fabrică şi dacă te prindeau cu pantofi îţi dădeau 2-3 ani de închisoare", dup-atâta vreme în care s-a pus în slujba frumosului, meşterul Czala îşi vede-acum menirea redusă aproape la nimic: repară pantofi gata făcuţi, lipeşte tălpi şi pune flecuri. Pantofarul cu patalama - căci, pe vremuri, îţi primeai carnetul de meşter doar dacă-ţi dovedeai destoinicia realizând o pereche de pantofi cap-coadă - îşi trăieşte acum ultimele zile înconjurat de încălţări proaste, aduse la reparat. Adâncit în nostalgiile trecutului, pantofarul autentic va fi în curând o amintire... La fel ca şi băbuţa care făcea papioane, la fel ca şi bătrânul care făcea pălării domnilor cu pipă şi prestanţă.

O pereche de pantofi pe Calea Victoriei, 350-400 de lei
Niciun fel de încălţăminte n-are secrete în faţa meşterului Czala. Le ştie pe toate şi ţi le înşiră cât ai zice peşte: ghete îngaloşate, ghete cu nasturi, ghete cu lac şi antilopă neagră, ghete cu toc galben, ghete cu toc-catroc, ghete colorate, ghete pentru cei care băteau stepurile, ca Fred Astaire. "Lucrătorii erau şi creatori şi, când puneau pantofii în vitrină, lumea se uita. Nu oricine se încălţa la Mihăilescu, asta e clar", conchide pantofarul şi-ţi dă repede şi explicaţia: "Pantofii erau tare scumpi. Costa şi 350-400 de lei perechea, în condiţiile în care o familie mânca două zile cu un pol, cu 20 de lei, adică. Dar clientela era numeroasă. Că Nelu Mihăilescu pleca în Calcutta, în India, şi-aducea reptile, crocodili, şerpi, şopârle... Aducea pieile, deja tăbăcite, cu avionul şi se făceau din ele pantofi pentru magnaţi, pentru grofi, pentru conţi. Şi era lucru manual în totalitate, nu ca acuma, cu cauciucul ăsta... Se făcea încălţăminte frumoasă pe timpuri şi nu puteai să faci decât vreo trei perechi pe săptămână".

La paradă pe Calea Victoriei
Regele Carol al II-lea obişnuia să iasă la paradă, pe Calea Victoriei, cu cizmele făcute de meşterii de la atelierul lui Nelu Mihăilescu.
Omul care a încălţat ultimii regi ai României

Ferdinand I, intr-o lumina noua

Serbările încoronării
St. Ciubotaru - 1922. the festivities of the Coronation

Istorie si istorii despre Carol al II-lea( pe larg )

Exilul familiei regale
Carol al II-lea, Ioana (Zizi) Lambrino, Principesa Ileana, Regina-mama Elena, Elena Lupescu. Cativa dintre protagonistii familiei regale obligati de destin sa ia la un moment dat calea exilului ( pe larg )

Un taran in ograda regelui
http://www.formula-as.ro/reviste_451__277__.html

Regele Carol I şi monumentele istorice din România Ajuns pe tronul Principatelor Unite în 1866 prin voinţa ţării şi prin decizia Puterilor garante europene cu acceptul Înaltei Porţi, Carol principe de Hohenzollern-Siegma...