Carol/LUPESCU/Ferdinand[v=]

Scris de Admin 22.02.06 20:59

Rezumarea primului mesaj :

CAROL I
Poporul românesc nu ştie să guverneze şi nici nu se lasă guvernat.
=====
Carol al II-lea
Elena
Irina Maria
Carol Cel Mare
Ferdinand I

Carol de Habsburg

Scris de Admin 06.06.06 11:33

La 6 iunie 1906, s-a deschis in Parcul din Dealul Filaretului "Expozitia generala romana", cu scopul de a infatisa realizarile economice, sociale, politice si culturale ale Romaniei in cei 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. La inaugurare au asistat guvernul, familia regala, membrii administratiei si oaspeti straini. Bateria de la Calafat, numita "Carol I", a tras salvele de tun ce marcau deschiderea oficiala a expozitiei. La inchidere, Ioan N. Lahovari, ministrul Agriculturii, Domeniilor, Industriei si Comertului, referindu-se la semnificatiile intaiei noastre expozitii nationale, a declarat: "In cursul acestei luni am trait zile neuitate, am cunoscut momente de bucurie si de mandrie nationala. Am putut constata, cu o legitima satisfactiune, ce loc a stiut sa castige printre natiunile Europei, Romania de astazi... Am voit sa aratam si strainilor si romanilor ceea ce a fost odinioara si ceea ce e azi...".
http://www.jurnalul.ro/articol_54301/marti_6_iunie_2006.html

Scris de Admin 04.06.06 16:13

Regele Carol I al României, 1839-1914

Acum nouăzeci de ani, în ziua de 10 octombrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa, se stingea din viaţă regele Carol I, cu diagnosticul de miocardită cronică. Acest diagnostic modern a surprins, probabil, chiar şi pe medici.

Acum nouăzeci de ani, în ziua de 10 octombrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa, se stingea din viaţă regele Carol I, cu diagnosticul de miocardită cronică. Acest diagnostic modern a surprins, probabil, chiar şi pe medici. Vă puteţi lesne închipui ce curios putea părea, în acel început de secol XX, să mori de o boală atât de puţin cunoscută şi de ieşită din comun (îmi amintesc povestea unui anume doctor Andrei din Ploieşti, care s-a sinucis, prin anii ?20, pentru că făcuse infarct şi nu ştia bine ce însemna acea boală).
Astfel a fost Carol I: modern, deschizător de drumuri, creator de instituţii, vizionar şi om de curaj. Acest tânăr, născut să rămână un principe european minor, cel mult cu o frumoasă carieră militară, a construit în România, timp de 48 de ani, una din cele mai durabile dezvoltări din istoria noastră, punând în ordine instituţii vitale (armata, academia, parlamentul, economia, statul) şi statornicind ?securitatea naţională?, prin dobândirea independenţei, a suveranităţii, prin flexibilizarea şi întregirea instrumentului numit ?stat?.
Răbdătorul rege Carol, ale cărui urechi au auzit multe insulte, ai cărui ochi au văzut multe geamuri sparte la Palatul Regal din centrul Bucureştiului, al cărui suflet s-a chinuit în faţa multor manifestări mioritice ostile, a purtat cu el îndârjirea de a rămâne pe loc, deşi istoricii ne confirmă că a avut cel puţin de două ori bagajele făcute, de plecare. Un singur lucru cred că nu l-a înţeles Carol niciodată: tentaţia ancestrală a românilor în faţa sinuciderii vesele.
Regele Carol a avut norocul de a nu se fi născut mai târziu, fiindcă mi-ar veni greu să-l văd mergând la Bruxelles, să se bată cu indivizi impecabil îmbrăcaţi, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele de la pantaloni, funcţionari cărora costumele scumpe le jenează nonşalanţa. Mi-ar fi greu să-l văd răspunzând invitaţiei la talk-show-uri, ori suflecându-şi mânecile de la cămaşă, pentru ca verbul să-i circule mai uşor în mediul popular şi agricol. El nu şi-a dat niciodată jos tunica (a relaxare), nu a iertat niciodată întârzierile şi nici lipsa de cuvânt (care era, şi atunci, un sport naţional), pantofii lui nu erau niciodată prăfuiţi, nu a ascuns niciodată că e principe, ca să pară egal cu ceilalţi, nu s-a prefăcut vulgar sau simplu, ca să fie cuiva pe plac.
Dimpotrivă, Carol I a rămas pedant şi inflexibil în faţa panaramei, s-a chinuit să înveţe limba unei ţări care l-a adoptat, a respectat o confesiune care nu era a lui, s-a legat de o geografie care nu-l aranja temperamental, s-a dedicat unei munci geopolitice migăloase şi perverse, pentru care nu era făcut structural şi moral, a făcut faţă, cu stoicism, predecesorilor democraţiei şi ai ?Academiei Caţavencu?, care-l numeau, în ziare şi în public, ?Carol cel Mic?, ?Domnul Hohenzollern? şi ?Neamţul?, a privit cu răbdare la geamurile pe care studenţii avangardişti i le spărgeau sistematic, fiindcă venea dintr-o ţară care pe ei nu-i aranja din punct de vedere cultural şi ideatic, a purtat barca destinului propriu, cu grijă, pe albia seacă a Dâmbovitei şi i-a interzis tinerei lui nepoate, Maria a României, să iasă din palatul Cotroceni, în primii patru ani după venirea ei la Bucureşti, spunându-i că prefera să-i aducă la palat persoane care să-i ţină companie, fiindcă ?societatea bucureşteană este putredă?. Ba chiar a fost invitat, după ce a dotat România cu căi ferate, să ia locomotiva pe care a achiziţionat-o şi să plece cu ea în Germania, pentru totdeauna.
Desigur, dacă ar fi Carol I un personaj politic contemporan, el ar fi asociat astăzi temerarilor, atipicilor, iar opera lui ar fi comparată cu cea a lui Juan Carlos al Spaniei sau (păstrând proporţiile) a lui Simeon al Bulgariei. De altfel, foarte puţină lume ştie că tatăl lui Carol I, Karl Anton, a fost primul principe suveran devenit prim-ministru, în epoca modernă. El a fost premier al Prusiei din septembrie 1858 până în septembrie 1862, când i-a succedat Bismark. Mai mult, a fost aspru criticat că a acceptat să devină şef al unui guvern liberal. Interesant, fiul lui avea să fie adus pe tronul României tot de un guvern liberal. Karl Anton, devenit apoi cetăţean de onoare al ţării noastre, avea, după cum se vede, stofă de om politic temerar, lucru care s-a transmis fiului său. Iată, deci, că modelul bulgar de astăzi a avut un precedent, acum o sută cincizeci de ani.
Este, desigur, greu de privit acum (în lumea computerului, a tinerilor elevi de la Galaţi care pleacă la Harvard, a CNN şi a zborului de plăcere în cosmos, a averilor de şaptesprezece miliarde de lire sterline, a războiului privat), ca pe un lucru excepţional, ca un tânăr de 27 de ani, care şi-a petrecut adolescenţa şi primii ani ai maturităţii în războaie şi care nu avea, ca zestre personală, mai mult de un geamantan, un tată inteligent şi un nume cu rezonanţă europeană, să ajungă şeful unui stat tânăr, să-l conducă patruzeci şi opt de ani, să ţină în frâu o societate de nestrunit, cu oameni sclipitori, flecari şi simpatici; că acest tânăr avea să trateze de la egal la egal cu marile puteri, că avea să navigheze cu pricepere pe mări tulburi, că avea să devină, el însuşi, o instituţie şi că familia fondată de el avea să contribuie cu demnitate la bunul mers românesc, chiar şi după o sută treizeci şi opt de ani.
Evaluarea domniei lui Carol I se poate face şi mai simplu: dacă luăm criteriile de bază ale UE şi NATO, la o sută de ani de la domnia lui Carol, vom vedea că, în ciuda limitărilor impuse de vremi, Carol apare surprinzător de european: fondator de instituţii de bază ale statului şi societăţii, promotor al profesionalismului în politică şi economie, strateg şi reformator al forţelor armate, încurajator al puterii soft (cultură, politică externă, tradiţii, specific naţional), voce europeană prin excelenţă, puterea exemplului personal, creator de instituţii şi de proiecte, întăritor al statului şi al suveranităţii în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la alianţe militare continentale. Carol I a fost un favorit al Germaniei şi Franţei, văr al Italiei, Spaniei şi Marii Britanii. Tot el a fost unul din primii ofiţeri români cu studii în ţări occidentale şi un model de lider naţional, idealizat de popor fără să fi gustat măcar salam cu soia. Aplicator, la litera legii, al principiului sfânt al proprietăţii private, ctitor al unui domeniu particular (Sinaia) devenit, în ani, un simbol al naţiunii, în asemenea măsură încât şi astăzi dezbaterile asupra lui sunt interminabile.
Povestea acestui modern şef de stat este contemporană, fiindcă ea se bazează pe meritul personal. Nu erau, vremurile de început de secol XX, vremuri în care meritul personal să influenţeze prea mult destinul unui cap încoronat. Monarhia nu experimentase încă dezastrele care aveau să o aştepte imediat după primul război mondial. Pe atunci, a avea merite personale ajuta destul de mult, dar nu era o condiţie sine qua non. Astăzi, meritul personal joacă un rol determinant: vezi, din nou, povestea temerară, dar romantică a lui Juan Carlos de Bourbon sau a lui Simeon de Saxa-Coburg-Gotha: merit personal, plus viziune şi determinare.
Ne vom fi dând noi seama că suntem, în anumite privinţe, mai anchilozaţi decât cei din timpurile lui Carol I? Ştim noi că el, ca şi vremea lui, produceau, la nivel politic şi de gândire intelectuală, materie de mai bună calitate, deşi nu lucrau la computere? Vă gândiţi ce i s-ar întâmpla lui Carol I, dacă ar trăi în 2004? Nu ar fi el dat în judecată că nu a fost destul de viteaz în 1877? Sau nu ar fi el trimis la tribunalul de la Alexandria (în Teleorman, nu în Egipt!) că şi-a ucis, cu sânge rece, trupele de roşiori, fiindcă nu a aplicat corect normele moderne de tactică militară? La urma urmei, dacă împăratul austro-ungar Carol este astăzi contestat, în beatificarea lui de la Vatican, pentru că a permis folosirea gazului toxic în primul război mondial, de ce nu i s-ar găsi şi ?Neamţului? vreo pagină subţire din ?dosarul? lui cosmopolit şi exagerat de european? În orice caz, o moţiune de cenzură tot ar avea, el, ?criminalul? care a ucis ţăranii la 1907.
Dar am putea să privim lucrurile şi din sens opus: cunoaşteţi mulţi oameni de stat sau politici contemporani care au construit patruzeci de spitale rurale? Ştiţi mulţi oameni politici, români sau de aiurea, care se pricep şi la academie, şi la militărie şi care vorbesc şi patru-cinci limbi străine, care au cunoştinţe economice, sunt acasă la ei în orice capitală a lumii şi au familia europeană în sânge?
O dovadă unică a modernităţii şi a lipsei de prejudecăţi a regelui Carol este legea de funcţionare a instituţiei şefului statului cunoscută la noi sub numele de ?Domeniile Coroanei?. Multă lume a citat aceste domenii în ultimii cincisprezece ani, dar puţini i-au înţeles tâlcul. ?Domeniile Coroanei?, numărând câteva mii de hectare de teren agricol şi forestier din întreaga ţară, erau proprietatea statului român, dar erau folosite de instituţia şefului statului, pentru a produce profit economic. Cu banii obţinuţi se plăteau salarii, se construiau şcoli şi spitale pentru angajaţi şi familiile lor, se plăteau pensii şi cheltuieli de boală, se dădeau cadouri de Crăciun şi de Paşte, toate acestea în folosul celor, la un moment dat, 700 de angajaţi ai domeniilor. Dar mare parte din profitul anual mergea la bugetul de funcţionare al biroului şefului statului (în speţă principele suveran, iar apoi regele). De ce? Pentru că tânărul Carol I a hotărât că ţara lui este prea săracă pentru a putea suporta, de la buget, cheltuielile legate de Coroană. Mai cunoaşteţi un singur exemplu, din 1866 pâna în 2004, de concepţie similară? Mai cunoaşteţi o singură Cancelarie a unei ţări democratice, care să nu cheltuiască bani de la bugetul de stat, pentru a nu-l încărca cu o cheltuială în plus? Poate că nu sunt eu informat, dar nimeni nu a părut, în ultimii o sută cincizeci de ani, interesat de modelul românesc de democraţie, patriotism şi bun-simţ. Poate pentru că, între timp, ţările democratice au devenit şi prospere şi nu mai au nevoie de această economie.
Într-o zi, i-am spus Majestăţii Sale regelui Mihai I că, în fapt, ceea ce principesa Margareta şi cu mine am hotărât să încercăm să facem în România, după 2001, nu este o modalitate de a slăvi abnegaţia şi credinţa regelui Mihai, dovedită în peste cinci decenii de exil. Am spus regelui, atunci, la Versoix, că ceea ce facem se înscrie în legământul trasat de Carol I. Privită din perspectiva fondatorului familiei, contribuţia fiecărei generaţii la efortul românesc are sens. Sunt convins că ceea ce principesa Margareta (strănepoata nepotului lui Carol I) şi cu mine putem face bine pentru ţară, la nivelul modest al capacităţilor noastre, este de a duce mai departe legământul european, democratic şi liberal al lui Carol I, îmbinând rolul determinant al statului şi al naţiunii, al tradiţiilor şi al culturii naţionale cu binefacerile deschiderilor democratice, ale globalizării, înrudirii europene, informaţiei şi atotputerniciei initiaţivei individuale, ca expresie a libertăţii.
Regalitatea este o instituţie istorică europeană care, la 90 de ani de la moartea lui Carol I arată că, în România cel puţin, ea este capabilă să găsească modalităţi noi, flexibile, creatoare, motivate şi potrivite de a fi utilă. Este, poate, cel mai indicat fel de a plăti un tribut moştenirii lui Carol I, creator de instituţii şi cavaler al abnegaţiei. Poate că, dacă s-ar fi născut cu cincizeci de ani mai târziu şi ar fi ales o altă ţară, Carol ar fi fost un om de stat tot atât de apreciat ca Wilson sau Adenauer. Iar dacă nu ar fi purtat coroană, ar fi fost, aproape sigur, un mare om politic, pur şi simplu.
El nu a fost român: el a devenit şi a rămas un mare român. Preceptorul lui îi spunea că trebuie să se comporte mereu ?ca şi cum şi-ar cere scuze că s-a născut principe?. Era tot un fel de a spune că meritul personal e mai important, în destinul propriu, decât numele cu care te-ai născut.
La 5.30 dimineaţa, în ziua de 10 octombrie 1914, ?regele Carol I, întemeietorul regatului român, a încetat din vieaţă, la Castelul Peleş?. Toate acestea s-au întamplat acum nouăzeci de ani. Dacă te gândeşti că senatorul Paleologu sau profesorul Djuvara au peste optzeci şi cinci de ani, cât de aproape de noi este, totuşi, toamna lui 1914, când cel mai scurt secol începea. Şi astăzi trăim un timp istoric: noi suntem contemporanii încheierii, la 1989, a celui mai scurt secol. Şi mai suntem contemporanii unuia din momentele care au schimbat soarta românească, în perspectiva transatlantică: 11 septembrie 2001.
?Revista Infanteriei? din octombrie 1914 îndemna: ?plângeţi, români din toate părţile; descoperiţi-vă, îngenuncheaţi şi plângeţi lacrimi fierbinţi?. Adevărul este că plânsul, de la Caragiale şi până astăzi, nu a fost utilizat convingător, ca instrument de modelare a societăţii româneşti. Nu, mai ales nu ar trebui ca românii să plângă, după 90 de ani. Ar fi suficient dacă, aducându-şi aminte de experienţa regelui Carol, s-ar convinge de câteva evidenţe:

v a nu-ţi pierde cumpătul, a fi muncitor, înţelept şi a avea darul de a fi lider ajută la ceva;
v este mai comod să fii cinstit şi coerent decât corupt şi confuz;
v se poate face bine, pe pământ românesc, timp de 48 de ani, neîntrerupt;
v nici pe Ferdinand I şi nici pe Mihai I nu i-a ajutat prea mult, în munca lor, faptul că predecesorii lor au fost figuri legendare; ei au trebuit să câştige de la început, din temelii, aprecierea şi iubirea alor lor;
v poţi supravieţui în România, european fiind, timp de aproape jumătate de deceniu, chiar în vremuri incerte;
v sufletul şi spiritul românesc sunt, adesea, mai subtile şi mai flexibile decât reprezentanţii de frunte ai spiritului şi sufletului românesc;
v răbdarea de o jumătate de secol a lui Carol I, adăugată la răbdarea de o jumătate de secol a lui Mihai I arată că Familia Regală a României este o instituţie cu răbdare seculară şi care are domiciliu stabil în istoria României;
v Palatul Elisabeta, redevenit cămin al Familiei Regale, are o perspectivă şi un înţeles care nu priveşte către anul 1947, ci către anul 1866;
v Carol I a fost multiplu campion olimpic la proba de regalitate;
v unui campion olimpic i se pune statuia la locul ei.

Din aceste motive, îndemn pe cititorii adolescenţi ai rândurilor mele să nu ţină minte comemorarea de azi (nouăzeci de ani de la moarte), care este imaginea unei încheieri. Îi rog pe tineri să se gândească, mai degrabă, la celebrarea, în anul 2006, a o sută patruzeci de ani de la fondarea Familiei Regale române. Acea sărbătoare va fi, de departe, mai potrivită cu legământul lui Carol I, fiindcă ea este întruchiparea unui început european.

http://revista.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=708

Scris de Admin 31.05.06 14:38

REGELE CAROL I

La 10 Mai, anul acesta, se implinesc 125 de ani de cand Romania a devenit regat, primul rege fiind vrednicul de perpetua si pioasa amintire Carol I.
Nascut la 7/20 aprilie 1839, Carol, cel de-al doilea fiu al Principelui german Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen si al sotiei sale Josefina, absolva, dupa cursurile secundare, Scoala de cadeti din Munster, apoi Scoala de artilerie si geniu din Berlin si studiaza, de asemenea, istoria la Universitatea din Bonn. In armata, ca locotenent, participa si se remaraca in razboiul austro-prusiano-danez (1864) si avanseaza pana la gradul de capitan. A calatorit in Franta, Anglia, Spania si Africa.
Dupa abdicarea lui Cuza si refuzul principelui Filip de Flandra de a primi domnia Romaniei, se organizeaza plebiscit in tara si Carol este ales Domn al Romaniei, cu 685.969 voturi pentru si 224 de voturi contra, fiind sustinut de Imparatul Napoleon al III-lea al Frantei si de Bismark, cancelarul Prusiei. Din partea Romaniei, importante roluri au avut, in demersurile facute pentru propunerea lui Carol si acceptarea ei de catre familia acestuia, Ion Balaceanu, trimisul la Paris al guvernului provizoriu condus de Ion Ghica, precum si Ion C.Bratianu, viitor prim-ministru liberal – care a tinut legatura cu familia Hohenzollern si a fost alaturi de tanarul principe in calatoria catre noua sa tara. Carol calatoreste incognito, cu pasaport strain, deoarece trece prin teritoriul Imperiului Austriac, iar intre Prusia si Austria situatia era tensionata, cateva zile mai tarziu izbucnind razboiul intre cele doua tari. Dupa ce parcurge cu trenul traseul Dusseldorf-Bonn-Freiburg-Zurich-Viena-Budapesta, la 8 mai 1866 se imbarca la Bazias pe un vapor dunarean, cu care calatorea si Ion C. Bratianu, ajunge la Tr.Severin, iar la 10 mai ajunge la Bucuresti si depune juramantul de credinta ca Domn in fata Adunarii Constitutionale. Acest eveniment, inceputul domniei lui Carol I, marcheaza debutul unei perioade de profunde schimbari pentru Romania.
{n 1869, Carol se casatoreste cu Elisabeta de Wied, iar in 1871 se naste fiica Maria (Marioara), prima principesa din dinastia de Hohenzollern care, din nefericire, moare la varsta de 3 ani de scarlatina, cuplul domnitor nemaiavand alti copii.
Primii ani ai domniei lui Carol I au fost incarcati de dificultati, el trebuind sa lupte cu mari greutati si adanci nemultumiri. La 4 ani de la urcarea pe tron, a izbucnit razboiul franco-prusac. Desi ruda cu Napoleon al III-lea, Carol era de partea Germaniei, lucru ce pare firesc pentru un fost ofiter prusac, crescut si educat in Germania. Romanii simpatizau cu Franta. Au aparut miscari ostile, tendinta de inlaturare a lui Carol, iar principele s-a hotarat, in 1871, sa abdice. Intervine cu fermitate patriotul Lascar Catargiu, valoros om politic, prim-minstru conservator in acel timp, – si principele revine asupra abdicarii. Tara se calmeaza si ordinea se restabileste datorita guvernarii lui Lascar Catargiu. {n 1876, vine la putere Partidul Liberal (incepe sa se statorniceasca si in Romania, ca in tarile cu civilizatii avansate, practica alternarii la putere a principalelor partide politice), pentru 12 ani, iar Ion C.Bratianu devine prim-ministru
Carol dorea cu ardoare independenta tarii, dorea sa lupte cu turcii alaturi de rusi, dar nu in conditii umilitoare pentru el. La inceput, rusii au fost dispretuitori, armatele lor trecand, trufase, prin Romania, sigure de victorie. Razboiul a inceput, rusii au trecut Dunarea, dar, dupa numai cateva saptamani, s-au izbit de o puternica rezistenta a turcilor, condusi de un capabil general, Osman Pasa, principalul punct de rezistenta fiind Plevna. {n aceasta situatie, Rusia a cerut cu insistenta ca armata romana sa treaca Dunarea, iar Principele Carol sa ia comanda suprema a armatelor ruso-romane. Romania isi proclamase independenta chiar in ajunul intrarii in razboi, prin cuvantul ministrului de externe Mihail Kogalniceanu, la 9 mai 1877. Carol avea Cartierul general al armatei la Poiana Mare-Dolj si urmarea, pentru inceput, de la Calafat, tragerile de artilerie asupra Vidinului, peste Dunare. La primirea vestitei telegrame prin care Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ruse, al caror dezastru il recunostea, cerea interventia urgenta a armatei romane, Principele Carol a ordonat trecerea Dunarii, a preluat comanda suprema si a condus cu stralucire armatele ruso-romane la biruinta definitiva, iar armata romana s-a acoperit de glorie la Plevna, Grivita, Smardan, Rahova, Vidin, in toate luptele pe care le-a purtat. Prin diplomatia si vitejia lui Carol, s-a castigat independenta Romaniei. De retinut, dupa cum scrie istoricul Neagu Djuvara, ca “este pentru prima oara ca principatele noastre, care, incepand cu vremea lui Mihai Viteazul, fusesera silite sa aiba doar ostasi mercenari si sa nu mai participe la nici un razboi (in afara de aventura lui Dimitrie Cantemir din 1711), este pentru prima data, dupa sute de ani, cand putem sa ne afirmam prezenta militara si mandria nationala”. Dupa capitularea Turciei, se incheie pacea de la San }tefano, pe malul Marii Marmara, dar puterile europene nu sunt multumite cu o pace separata intre beligeranti – si Bismark, cancelarul noului Imperiu German, procedeaza la convoacarea Congresului International de la Berlin, din iunie-iulie 1878. Romania castiga si i se recunoaste independenta, pierde, prin ingratitudinea Rusiei, sudul Basarabiei care-i revenise dupa razboiul Crimeii, dar castiga Dobrogea.
{n noile conditii, dupa cucerirea independentei, era necesara schimbarea statutului de principat al Romaniei, astfel ca, la 10 Mai 1881, este proclamat Regatul Romaniei, fapt acceptat de catre toate puterile. Regele si regina se incoroneaza, Carol I prtand coroana faurita dintr-un tun turcesc cucerit la Plevna. Regele rezolva succesiunea la tronul sau prin acceptarea ca mostenitor a nepotului sau, Principele Ferdinand, cel de-al doilea fiu al fratelui sau mai mare, Principele Leopold de Hohenzollern.
{n timpul domniei de 48 de ani a lui Carol I, Romania a facut mari progrese. |ara a fost impanzita de cai ferate, s-au construit sosele, a aparut industria in adevaratul inteles al cuvantului, a inceput exploatarea petrolului, Romania fiind a doua tara din lume, dupa SUA, in aceasta privinta. Au aparut marile banci si alte institutii moderne, s-a dezvoltat comertul. Progresul arhitectonic si urbanistic al Capitalei – cu mari bulevarde, cu cladiri impunatoare, cu gradinile si parcurile armonizate cu constructiile – a facut ca Bucurestiul sa fie numit in epoca “Micul Paris”. S-a dezvoltat invatamantul de toate gradele, invatamantul superior fiind onorat de activitatea prodigioasa a unor oameni de stiinta, savanti si cercetatori cunoscuti si peste hotare. Regele prezida adeseori sedintele Academiei Romane, ale Societatii Geografice. Din initiativa si cu cheltuiala materiala a sa, Academia Romana a publicat cateva volume din Dictionarul etimologic al limbii romane. Acum se cristalizeaza, de altfel, limba romana literara, elevata. {n 1891, Regele a infiintat Fundatia universitara “Carol” pentru studenti – cu un impunator palat, cu o vasta biblioteca si cu toate amenajarile necesare intre care si o eleganta sala de conferinte si de manifestari deosebite.
A doua jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea se remarca prin marea dezvoltare a culturii. Este perioada creatiei clasicilor literaturii romane Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Cosbuc etc., a dezvoltarii artelor care au dat reprezentanti de nivel european ca pictorii N.Grigorescu sau I.Andreescu, apoi creatori de geniu ca Brancusi in domeniul sculpturii ori Enescu in domeniul muzicii. Numele de oameni de stiinta, de cultura, ale remarcabililor artisti din aceasta perioada sunt numeroase, incat, prin orice alta enumerare, s-ar comite cu siguranta regretabile omisiuni.
In 1906, acum 100 de ani, s-au aniversat 40 de ani de domnie glorioasa a lui Carol I cand, la Expozitia din Bucuresti, menita sa infatiseze prosperarea Romaniei in toate domeniile, au participat mii si mii de romani din tarile subjugate care s-au intors cu constiinta nationala sporita – ca in curand eliberarea lor se apropie.
{n politica interna, Regele Carol I a stiut sa asigure, cu intelepciune si abilitate, ecilibrul intre cele doua mari partide ale timpului – Partidul Liberal si Partidul Conservator, alternanta lor la putere incurajand activitatea unor mari si loiali oameni politici ca Lascar Catargiu (conservator) si Ion C. Bratianu (liberal).
Carol I a fost un rege constitutional, sever si cumpatat, disciplinat, cu o inalta viata morala, viteaz si diplomat deosebit de abil, bun cunoscator al politicii externe, pretuit de toata strainatatea. Desi a dorit fierbinte ca intreg poporul roman sa fie unit intr-o Romanie Mare, a considerat ca orientarea tarii, la inceperea Primului Razboi Mondial, trebuie sa fie catre o intelegere cu Germania si Austro-Ungaria si a dorit ca Romania sa adere la Tripla Alianta, ramanand mahnit de Hotararea Consiliului de Coroana din 1914 cu privire la neutralitatea Romaniei. {n septembrie 1914, Regele Carol I a trecut la cele vesnice, odihnindu-se in Biserica Episcopala de la Curtea de Arges.
Cinstindu-i memoria, neamul romanesc are datoria sa-i pastreze vesnica recunostinta Regelui Carol I pentru tot ce a facut spre a crea o Romanie moderna, independenta si prospera, respectata in concertul natiunilor lumii.

N.R.

10 Mai ,

de Vasile Alecsandri

A venit din munti un vultur
Si ne-a zis: -"Romani eroi,
Stiu un print viteaz si tanar
Ce-ar veni cu drag la voi,
Daca vreti vi-l dau ca Voda".
Noi cu totii: -"Sa ni-l dai".
Si ne-a dat pe Voda CAROL,
Intr-o zi de 10 Mai.

Si-a venit vulturul iara
Si ne-a zis: -"Popor Roman,
Esti viteaz, de ce mai suferi
Jugul unui neam pagan?
Fa-te liber, dezrobeste-ti
Mindra tara ce o ai".
Si noi liberi ne facuram
Intr-o zi de 10 Mai.

Vulturul venit-a iarasi
Si ne-a zis: -"Popor Roman,
Ati luptat cumplit la Plevna
Dusi in foc de-a vostru Domn,
Vrednic e sa-l faceti Rege,
Intr-o tara ca in rai".
Si noi rege il facuram
Tot in zi de 10 Mai.

Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfanta zi, caci ea ne-a dat
Domn puternic tarii noastre,
Libertate si Regat.
Ridicati cu totii glasul
De prin sesuri, de prin plai,
Sa traiasca Romania
Ura! pentru 10 Mai

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action3394

Scris de Admin 21.05.06 8:21

REGINA ELISABETA A ROMÂNIEI CARMEN SYLVA

Pierre Loti, celebrul scriitor francez, avea sa se bucure de pretuirea Reginei Elisabeta. Atunci cînd s-au întîlnit, Regina i-a facut o impresie de neuitat, pe care a zugravit-o astfel: „Regina este înalta si bine facuta. Ochii îi sînt albastri si putin nesiguri; cauta îndeaproape privirile celorlalti spre a le ghici mai repede gîndurile. Cînd stii cît de mult au plîns acesti ochi, azuriul lor intens si stralucirea lor emotioneaza asemeni unui gînd eroic. Sprîncenele fin arcuite au o extraordinara mobilitate; gura armonioasa este obisnuita sa zîmbeasca, lasînd sa se zareasca o dantura foarte alba si frumoasa, parul castaniu bogat, adesea se dovedeste a fi mai putin disciplinat; mîinile sînt foarte frumoase, iar pasul, nerabdator, este frumos cambrat; întreaga-i fiinta era mai degraba draguta decît frumoasa si chiar mai mult gratioasa decît draguta. Sub aceasta stralucire de inteligenta, de bunatate, de sinceritate , cu care îsi întîmpina musafirii, spre a-i face sa se simta mai bine si a-i îndemna sa vorbeasca mai repede, exista umbra unei modestii profunde , o mirare ingenua, atunci cînd raspunde apelativului de Maiestate, o uitare parca a rangului, ceea ce scoate în evidenta si mai tare sclipirea , ce stie sa si-o stapîneasca , învaluindu-i pe cei pe care-i întîmpina”.

Gîndindu-ne la Pronie (purtarea de grija a lui Dumnezeu) si citind din Cuvîntul lui Dumnezeu ca: „La voi însa si perii capului, toti sînt numarati” (Matei 10, 20), putem sa spunem ca si Principesa Elisabeta de Wied, care s-a nascut la 29 decembrie 1843, în castelul parintesc de la Neuwied, lînga Rin, a fost din voia lui Dumnezeu.

Pseudonimul sub care avea sa fie cunoscuta – Carmen Sylva – ceea ce în traducere înseamna carmen – poezie, cîntec, iar silva – padure, avea sa fie expresia sentimentelor sale poetice de dragoste fata de fascinantul univers al prunciei.

În anul 1869 se va casatori cu Domnitorul Carol I din dinastia de Hohenzollern, respectînd Constitutia României care prevedea ca printul putea sa se casatoreasca doar cu o fata de înalta vita nobila straina. La numai un an – 1870 – avea sa nasca singurul lor prunc, pe nume Maria, care dupa patru ani s-a stins din viata din cauza unei raceli, dupa care a facut febra tifoida.

Aceasta pierdere avea sa lase un mare gol în inima lor: Rege si Regina! Carmen Sylva avea sa-si mai potoleasca durerile inimii prin poezii ca: Mama si Adesea ma uit la usa !

Cîtiva ani mai tîrziu, gîndul si inima îndurerata a Reginei Elisabeta aveau sa se astearna întru culori si slove de aur, lasîndu-ne o Evanghelie unica pictata pe pergament, drept marturie a iubirii pe care a purtat-o lui Dumnezeu si fiicei sale.

Sub pseudonimul sau literar de Carmen Sylva, începînd mai ales cu anul 1880, Regina Elisabeta va publica, la Leipzig, primele volume de versuri, dintr-o lunga serie care va însuma peste 50 de editii, atît în tara cît si în strainatate. În scriitura sa a cuprins pe români cu predilectie, a caror Regina era, descriindu-le virtutile vitejesti si comorile de suflet, precum si descrieri geografice, etnografie sau schite istorice pe întelesul tuturor.

Aceasta lucrare a Reginei Elisabeta l-a facut pe T. Maiorescu sa recunoasca marele rol pe care l-a avut, în vremea aceea, de a face cunoscuta literatura româna în Occident, prin traducerile numeroase publicate unele în editii de lux. Acum avea sa afle Europa despre exceptionalul port popular românesc (Regina se îmbraca mereu în costum national!), despre întarirea sentimentului românesc de comuniune si omenie proverbiala, precum si o staruinta în dezvoltarea industriei mici, casnice si mai ales epopeea organizarii ajutorarii sanitare în timpul luptelor care ne-au adus independenta din 1877.

Si daca se cerceteaza bine viata Reginei Elisabeta se va vedea limpede ca nu s-a amestecat în politica Regatului României, rezervîndu-si toate activitatile sociale-obstesti si artistice-carturaresti. Iata ce consemneaza Robert Scheffer, distins intelectual francez, poliglot, secretarul personal al Reginei: „Cu Majestatea sa trebuie sa vorbesti despre pictura, arte frumoase, istorie sau geografie, nu si despre politica”.

Rolul imens al Reginei Elisabeta s-a manifestat astfel pentru Regatul României:

• A popularizat literatura româna în Occident;

• A dezvoltat mica industrie casnica româneasca;

• Organizarea asistentei sociale în România;

• A înfiintat, pîna în 1906, un numar de 14 societati filantropice si nationale precum:

• Institutiunea surorilor de caritate în 1879;

• Societatea Regina Elisabeta – 1881, ce patrona un azil de batrîni saraci;

• Policlinica „Regina Elisabeta” în 1896;

• Institutul Evanghelic al Diaconeselor în 1903;

• Azilul de orbi Vatra Luminoasa;

• Atelierele de broderie (mai ales religioasa) conduse direct de Regina prin celebra brodeza, Ana Roth, o evreica încrestinata. Arta broderiei era la mare cinstire. Biserica Ortodoxa Româna are un valoros patrimoniu si în privinta aceasta. Am vazut epitafe de dimensiuni uriase la care s-a lucrat cîte zece ani numai la un exemplar. Oricine poate sa vada aceste bijuterii ale evlaviei ortodoxe si de o exceptionala executie artistica la Palatul Patriarhal, Manastirea Sinaia, Manastirea Argesului si la alte manastiri, ce cu drag erau vizitate de celebra Regina si unde facea daruri împaratesti, ca si Regele Carol, de altfel.

Ceea ce a fost cu adevarat remarcabil si este necesar sa se stie bine este faptul ca Regina Elisabeta nu numai ca organiza si patrona toata lucrarea vasta la care s-a înjugat cu forte proprii, iesite din comun, ci chiar personal participa în toate activitatile. Era o adevarata opera si manopera !

Iar ca sa fie si pentru noi un exemplu de urmat vom sublinia ca Regina Elisabeta era nu numai o adevarata artista, în adevaratul înteles al cuvîntului, ci si mai mult, în aceasta arta, învaluia cu o maiestrie iesita din comun, adica o arta a artelor: formarea talentelor pentru viitor.

Asadar, dimensiunea pedagogica a ilustrei Regine întrecea orice rînduiala de zi cu zi! A fost o adevarata formatoare de generatii!

Daca putem vorbi de harisma poetica , atunci nimeni nu ne poate opri sa ne bucuram ca Regina Românilor dintre cele doua secole care au încheiat mileniul doi a fost si o scriitoare de talent si în ale dramaturgiei, pictorita iscusita, miniaturista de talent, artista în arta broderiei , muziciana, precum si autoare de aforisme si jurnalista în ale calatoriilor prin tara si strainataturi.

Regina Elisabeta fermeca si prin arta de a cînta la pian. Compozitorii preferati erau Beethoven, Schumann, Bach si Mozart. Cînta acompaniata de violonisti celebri precum George Enescu, iar la recitalurile anuale de la palat erau invitati pianisti celebri si din strainatate.

Cine nu stie ca George Enescu era mereu la Palatele din Bucuresti si Sinaia, la Peles, unde-si avea propria camera? Dupa cum marturiseste Al. Tzigara-Samurcas, Regina îl numea: „Drag copil al sufletului meu”, pe care l-a descoperit si l-a trimis la studii, mai întîi la Viena si apoi la Paris, urmarindu-i cu multa dragoste drumul artistic.

Este potrivit sa amintim ca a avut în grija si pe V. Alecsandri, N. Grigorescu, iar pe Mihai Eminescu îl agrea doar într-o masura oarecare mai ales dupa un incident produs la Palatul Cotroceni, unde îl invitase Regina. Cînd i-a dat o poezie proprie s-o citeasca Eminescu, dupa care i-a cerut sa-i spuna parerea, marele poet i-ar fi raspuns: „Maiestate, în forma aceasta ar fi bine sa nu fie publicata!”. Regina, plina de o oarecare indignare, i-ar fi zis: „Uiti ca vorbesti cu Regina României!”. Poetul Eminescu, cu degajare olimpiana, i-a raspuns: „Da, dar nu cu regina poeziei!”. De data aceasta, Eminescu se considera Maiestate a Poeziei românesti!

Îmi aduc aminte ca atunci cînd se construia Castelul Peles, familia regala a gazduit la Manastirea Sinaia. Cînd am fost staret acolo am vazut spatiul unde se gazduiau, amenajat special (cladirea acum e muzeu), iar într-o încapere se vede si azi marea pricepere artistica a Reginei cu care facea portretele în carbune. Un perete întreg cuprinde personaje din vremea regala.

În curtea manastirii din secolul XIX (pentru ca este si una mai veche, din secolul XVIII) se afla si chilia unde locuia poetul V. Alecsandri.

Tot la Sinaia am auzit pentru prima oara, de la cei mai batrîni, transmise prin viu grai, conflictul ivit între Rege si Regina din pricina protejarii ascunse a viitorului mariaj dintre Principele Ferdinand si Elena Vacarescu, domnisoara de onoare a Reginei, poeta si fire romantica, precum spun contemporanii de atunci în înscrisurile lor.

Asa a trebuit ca Regina Elisabeta sa fie exilata la Venetia, Elena Vacarescu la Paris, iar Ferdinand în Germania. Doar în 1892, dupa 3 ani de la repudiere, a fost chemata, odata cu mariajul lui Ferdinand cu Principesa Maria. Asa a înteles severul Rege Carol sa ierte oarecum îndrazneala Reginei de a face prea mult romantism ! A fost singurul exces!

Cu toate acestea, Regina Elisabeta i-a purtat Regelui Carol cea mai mare iubire.

Dupa moartea lui, în septembrie 1914, dupa o domnie glorioasa de 48 de ani, avea sa se odihneasca în Catedrala Episcopala de la Curtea de Arges. Tot atunci, Regina Elisabeta s-a mutat în Palatul Episcopal de la Arges, unde doi ani, în fiecare zi, îmbracata în doliu (ca o veritabila calugarita ortodoxa) mergea de doua ori pe zi la mormîntul lui Carol.

Cu totul impresionant este ultimul Testament al Reginei Elisabeta. A dorit ca Noul Testament, editat în 1859 (coperta de argint în imagine si dedicatia Reginei!) sa fie pus pe mormîntul lui Carol. Iata textul: „Evanghelia daruita de I.P.S. Sa Mitropolitul Calinic Miclescu, ca nasul iubitei mele fiice Maria nascuta la Cotroceni 28 august / 8 septembrie 1870, dupa bataia de la Sedan, dusa în lumea cea vesnica 17 martie / 8 aprilie 1874.

Doresc sa ramîie aceasta carte de veci pe mormîntul iubitului meu sot, Carol I.

Elisaveta.

Curtea de Arges, 20 iunie / 3 iulie 1915, în timpul razboiului întregii omeniri”.

Regina Elisabeta, îndepartata definitiv din viata publica, în atelierul ei din Palatul Episcopal îsi continua lucrarea de arta. De dorul Regelui Carol, de ingratitudinea celor de aproape, în singuratate si tristete, a murit la 18 februarie 1916, fiind doborîta definitiv de gripa si congestie pulmonara.

Cînd am gasit în podul Palatului Episcopal tabloul în creion al Reginei Elisabeta adormita în Domnul aratîndu-ne ultima fata regala, am avut bucuria a zice în inima mea ca se odihneste mama de aur a României!

Regina celebra a României, Elisabeta sau Carmen Sylva, a fost înmormîntata într-o zi de 18 a lunii februarie, zi plina de ger, fara alai regesc, fara lacrimi, fara regrete.

Asa a fost de la Dumnezeu, ca România Ortodoxa sa aiba în sînul ei un Rege catolic si o Regina protestanta , un fel de model european ecumenic !

S-au depanat pe roata istoriei 90 de ani rotunzi de cînd Regina Elisabeta a românilor se bucura în frumusetea lumii nevazute!

http://convorbiri-literare.dntis.ro/ARGATUmar6.htm

Scris de Admin 17.04.06 19:23

Jurnalul secret al Regelui Carol I

Istoricul Vasile Docea a gasit documentul uitat la Arhivele Statului,
unde fusese arhivat in mod gresit de un functionar
Istoricul Vasile Docea va publica anul acesta primul volum din
jurnalul inedit al Regelui Carol I. Documentul, scris cu litere
gotice, a fost descoperit la Arhivele Statului si este considerat
esential pentru intelegerea istoriei Romaniei. Vasile Docea, care
preda la catedra de politologie a Universitatii de Vest, a mai tradus
file din jurnal, aparute in diverse reviste, iar acum vrea sa le
tipareasca integral. Istoricul crede ca aceasta recuperare este cu
atat mai necesara cu cat, inainte de 1989, contributia Regelui Carol
I era minimalizata de propaganda comunista.

Cum ati ajuns la jurnalul lui Carol I?
Printr-un concurs de imprejurari, unele personale, altele
profesionale. Personalitatea Regelui Carol I m-a interesat inca din
vremea in care studiam istoria la Universitatea din Iasi. Am gasit,
in fisierul bibliotecii de acolo, o fisa a Memoriilor sale, publicate
in traducere romaneasca pe la inceputul secolului XX. Fisa era
publica, putea fi vazuta de toata lumea, dar cartea era, pentru noi,
studentii, inaccesibila. Ea se pastra in depozitul bibliotecii, intr-
o colectie S, initiala de la speciale, care cuprindea opere
indezirabile pentru regimul comunist. Unul dintre profesorii mei a
reusit, totusi, sa o imprumute de la biblioteca si sa mi-o dea si
mie, pentru o saptamana. In saptamana aceea, am purtat cartea cu mine
peste tot, o citeam si faceam fise, chiar si intr-o calatorie pe care
am facut-o atunci de la Iasi la Piatra-Neamt. La intoarcere, am uitat-
o in tren si n-am mai gasit-o. Iti imaginezi cat de suparat a fost
profesorul care mi-o daduse si care trebuia sa dea socoteala pentru
ratacirea unei carti secrete.

Si v-ati hotarat sa o recuperati?
La randul meu ma simteam vinovat. Si probabil ca acest sentiment de
culpa, care nu m-a parasit intrutotul nici pana astazi, este una
dintre cauzele, in afara de cele profesionale, pentru interesul meu
fata de tot ce e legat de Carol I. De atunci scormonesc prin arhive
si biblioteci, cautand si adunand informatii de tot felul despre
primul Rege al Romaniei moderne. Nu stiam ca exista un Jurnal.
Banuiam ca el trebuie sa fi facut insemnari zilnice, dar nu-mi
imaginam ca s-au pastrat. Stiam atunci ceea ce stia toata lumea (sau
toti cei informati) si anume ca exista memoriile care au fost
publicate in mai multe editii. Si ca ar exista un manuscris, dar care
s-ar pastra undeva in strainatate. Pe la mijlocul anilor 90, cand
eram cercetator la Institutul de Istorie din Iasi, un coleg mi-a spus
ca a vazut, intr-un inventar de la Arhivele Statului din Bucuresti,
titlul memoriilor lui Carol I. Am plecat indata acolo si, pe baza
cotelor, am solicitat sa vad documentele originale. Am avut o
surpriza enorma cand am constatat ca ceea ce fusese inventariat sub
denumirea de Memorii era, de fapt, Jurnalul Regelui. Documentul este
in limba germana, scris cu caractere gotice specifice secolului XIX
si cuprinde cateva mii de pagini, impartite in mai multe caiete.
Probabil ca la sfarsitul anilor 40, atunci cand arhiva regala a fost
confiscata de noile autoritati comuniste, o persoana nepriceputa,
care nu intelegea deloc ce scrie acolo, a inventariat Jurnalul sub
denumirea de Memorii.

Cat de important este acest Jurnal pentru istoria romanilor?
As indrazni sa spun ca acest document istoric are o mare relevanta nu
doar pentru istoria rominilor, ci pentru cea a Europei in general, la
sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Carol I facea
parte dintr-o familie regala europeana, cea a Prusiei, devenita casa
imperiala a Germaniei. Se afla in legaturi apropiate cu majoritatea
caselor princiare din Europa, coresponda cu membrii lor, asadar avea
acces la informatii diverse si de prima mana. Informatii care se
regasesc in Jurnalul sau. Era considerat de catre contemporani una
dintre cele mai informate persoane din Europa, mai ales in domeniul
politicii si al relatiilor internationale. Capitala Romaniei
devenise, din acest motiv, o etapa obligatorie in cariera multor
diplomati ai puterilor europene. Multi dintre cei care aveau sa ocupe
pozitii importante in diplomatia austriaca, germana, franceza sau
engleza au petrecut in prealabil cativa ani ca ambasadori in preajma
lui Carol I. Pentru istoria interna a Romaniei, Jurnalul cuprinde
foarte multe informatii inedite care ne vor obliga sa reinterpretam
unele fapte si sa ne reformulam opiniile. Eu lucrez, in paralel cu
traducerea, la o biografie a Regelui. Un prim volum, despre tineretea
lui Carol I, despre perioada de dinaintea venirii in Romania, este
aproape gata.

Ce elemente noi aduce cartea dumneavoastra?
In istorie, nimic nu este lamurit definitiv, caci, asa cum vedeti,
pot aparea totdeauna informatii noi, care rastoarna interpretarile
vechi. Pe de alta parte, folosind acelasi set de informatii
documentare, putem formula interpretari diferite, chiar opuse, asupra
trecutului. Din acest motiv, ma numar printre istoricii care nu cred
in caracterul stiintific al istoriei. Cred ca a scrie istorie este
mai degraba o arta. Principala noutate pe care o aduce Jurnalul lui
Carol I in istoria romanilor este tocmai perspectiva omului aflat in
varful ierarhiei politice. S-a scris destul de mult la noi despre
perioada domniei sale, dar totdeauna au fost ignorate opiniile
Regelui insusi. Lucru explicabil, daca tinem seama de faptul ca
Jurnalul nu era cunoscut. Tocmai acest lucru ni-l permite acest
document: sa cunoastem si o alta fata a lucrurilor, o alta
perspectiva, venita din pozitia personajului cheie.

Ce rol a jucat Carol I in istoria Romaniei?
E greu de dat un raspuns simplu la aceasta intrebare. Daca ar fi sa-l
formulez intr-o singura fraza, as spune, cu riscul de a simplifica
nepermis, ca a fost una dintre putinele intamplari fericite din
istoria Romaniei. Perioada in care a domnit, din 1866 pana in 1914, a
fost cea in care ni s-a recunoscut statutul de tara europeana, am
obtinut independenta de stat, am fost inclusi intr-o puternica
alianta politico-militara, cea a Puterilor Centrale. Pe scurt,
Romania ajunsese sa insemne ceva in Europa. Toate aceste lucruri nu
le-a facut Regele singur, dar a contribuit esential. Pe de alta
parte, in interiorul tarii, numele lui Carol I este legat de
intemeierea regimului constitutional-parlamentar. La inceputul
domniei sale, a fost adoptata prima Constitutie care a reglementat
functionarea sistemului democratic pana in perioada dintre cele doua
razboie mondiale. Asadar, daca ne gandim la traditiile democratiei
romanesti, nu-l putem ignora pe primul Rege al Romaniei moderne.

http://article.wn.com/link/WNATA11D5C4E98E1C516F2947699FAB872B3?source=templategenerator&template=romanian/index.txt

Scris de Admin 22.03.06 14:05

Mostenire de la Carol I, comunitatea italienilor din Sinaia

Astazi, ea numara 20 de persoane, ceea ce reprezinta 0,1a din cei
16.000 de locuitori ai orasului
In cea mai vestita statiune de pe Valea Prahovei, de mai bine de un
secol traieste o comunitate de italieni. Acum, ea este formata din
sase familii, mai exact din 20 de persoane. Cu alte cuvinte,
italienii reprezinta 0,1% din populatia orasului Sinaia, cifrata la
16.000 de locuitori. Italienii de astazi sint urmasii constructorilor
care au participat la ridicarea Castelului Peles si a unei parti din
vechiul oras.

Povestea italienilor din Sinaia este mai putin cunoscuta fiindca dupa
al doilea razboi mondial, cind puterea a fost preluata de comunisti,
multi dintre ei au preferat sa plece in tara natala. Au mai ramas
citiva, care sustin ca nu regreta faptul ca s-au nascut si au trait
in Romania.

Adusi de Regele Carol I

Printre putinii italieni care mai traiesc la Sinaia se afla si Roman
Vivarelli. Acesta ne-a povestit ca intreaga comunitate a aparut pe la
sfirsitul secolului al XIX-lea. Atunci, un grup de mesteri
constructori care locuiau intr-o asezare de pe linga Bologna au fost
adusi de Regele Carol I de Hohenzollern pentru a munci la ridicarea
Castelului Peles. "Toate amanuntele mi-au fost povestite de bunica
mea, deoarece tatal ei a participat direct la lucrari, fiind seful
carierei de la Piatra Arsa.
Toti italienii au ajuns aici pe la 1873, la cererea Regelui Carol I.
Erau cunoscuti constructori si antreprenori; cei mai vestiti dintre
ei au fost Morciani, Cimenti si Batoia. Mesterii veniti din Italia si-
au facut case in spatele Castelului Peles, de la "vulparie" inspre
cariera de piatra. Initial au fost doar opt familii. Ulterior,
numarul lor a crescut. Italia trecea printr-o grava recesiune
economica si multi veneau in Romania in cautarea unui loc de munca.
In plus, seriozitatea meseriasilor italieni i-a impresionat
pe "beneficiarii" romani, care i-au primit cu bratele deschise pe nou-
veniti. Bunica imi spunea ca, in citeva luni, comunitatea lor s-a
marit spectaculos; italienii s-au stabilit de-a lungul Vaii Prahovei
si au participat nu numai la construirea castelului, ci si a
drumurilor, a jumatate din vechiul oras Sinaia, a fabricii de samota
etc.

Italienii si-au lasat amprenta peste tot

La vremea aceea, italienii erau mari specialisti in prelucrarea
pietrei; de asemenea, erau foarte apreciati in domeniul
constructiilor. De aceea, ei au fost angajati in realizarea
cladirilor importante.
"Bunica imi spunea ca in locul ales de Regele Carol I, terenul era
mlastinos. Din acest motiv, toata fundatia Castelului Peles a fost
facuta dupa o ampla si migaloasa operatiune de drenare.
Ca sa asigure caile de acces, stramosii mei au construit, din pasta
de piatra, alei cu mijlocul ridicat si marginile lasate. Acestea erau
dotate cu rigole, astfel incit si pe timp de ploaie ramineau curate.
Cei mai batrini locuitori din Sinaia le-au prins", sustine Roman
Vivarelli. Tot el ne-a spus ca italienii nu erau numai buni
constructori, ci si mari pasionati de montanologie si sport. "Ei au
fost membri fondatori ai Touring Clubului Roman, care mai tirziu s-a
transformat in ONT Carpati. Le placea, de asemenea, sa schieze, sa se
dea cu sania si erau mari iubitori de natura."

O comunitate exclusivista

Ca sa pastreze identitatea comunitatii, italienii care traiau la
Sinaia nu se casatoreau decit intre ei. "Strabunicul s-a insurat cu o
italianca; ei au avut un copil, pe bunica mea. Aceasta, la rindul
ei, s-a maritat cu un italian, emigrant venit in Romania dupa 1900.
Ei au avut zece copii, intre care si tatal meu", a rezumat povestea
familiei sale Roman Vivarelli.
Vivarelli ne-a mai spus ca, dupa ce comunistii au preluat puterea,
italienii au inceput sa plece in tara natala. Exodul dinspre Romania
spre Italia a avut loc in perioada 1952-1956.
In prezent, in cea mai cunoscuta statiune de pe Valea Prahovei mai
traiesc doar douazeci de urmasi ai celor care, la sfirsitul secolului
al XIX-lea, au construit atitea minunatii la Sinaia. Culmea este,
spunea Roman Vivarelli, ca romanii sint acum apreciati in Italia
tocmai pentru talentul lor in domeniul constructiilor.

Scris de Admin 27.02.06 16:18

Carol I - ctitorul Romaniei moderne

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza abdica si lasa carma guvernului in mana unei locotenente domnesti alcatuita din generalul N. Golescu, colonelul N. Haralamb si boierul moldovean Lascar Catargi. Noul Regim nu intampina nici o impotrivire la inscaunarea lui. La 11 februarie 1866, Camera si Senatul, intrunite in sala de sedinte a Adunarii Deputatilor sub presedintia Mitropolitului Primat, in urma propunerii lui Ion Ghica, aleg prin aclamatii ca "Domn stapanitor al Principatelor Unite Romane" pe "Alteta Sa Regala Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Baldouin Leopold George, conte de Flandra si duce de Saxonia, sub numele de Filip I"(...) Dar daca lovitura reusise de minune, mai usor decat se asteptau conjuratii insisi, problemele ce se puneau noului regim erau foarte grele.
Din punct de vedere al politicii interne, rasturnarea lui Cuza redestepta poftele si ambitiile pretendentilor la domnie si ingaduia, mai ales in Moldova, o agitatie separatista serioasa, care va culmina in sangeroasele incidente de la 3 aprilie. Fireste ca marile puteri vecine, Austria si cu atat mai mult Turcia si Rusia, incurajau agitatiile separatiste. Marea primejdie nu venea insa de aici. Incurcaturile externe si atitudinea puterilor garante puneau in joc insasi principiul unirii Principatelor.
Intr-adevar, se stie ca Poarta Otomana nu recunoscusese Unirea decat in persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Indata ce se afla la Constantinopol de rasturnarea lui Cuza si de alegerea Domnului strain, Turcia cere imediata convocare a Conferintei celor sapte puteri garante, semnatare ale Conventiei din 1858 pentru organizarea Principatelor. Alegerea Contelui de Flandra nemultumise nu numai Turcia, Rusia si Austria, ci si pe Napoleon al III-lea. Contele de Flandra, fiind un nepot al Regelui Ludovic Filip, deci inrudit cu Casa de Orleans, pretendenta la tronul Frantei, era privit cu neincredere de Napoleon al III-lea care ocupase prin lovitura de stat acest tron. De altfel, contele de Flandra insusi nu avea tragere de inima pentru marea misiune ce-i revenea. Era un om potolit, fara ambitii politice, iubind o viata retrasa. De aceea, la 18 martie, guvernul belgian comunica lui Vasile Boerescu, Ludovic Steege si Scarlat Falcoianu, delegatii guvernului provizoriu, ca Filip de Flandra nu poate primi coroana ce i se oferise. (...)
Solutia Carol
Dar roata norocului romanesc se intoarce. Patru din cele sapte mari puteri ne erau sau favorabile sau neutre. Anglia, Italia, Prusia si Franta nu se raliau decat de forma Turciei, Rusiei si Austriei. Ele l-ar fi agreat pe Carol de Hohenzollern. Balaceanu si Bratianu se grabisera sa propuna candidatura acestuia guvernului de la Bucuresti. De altfel, aceasta candidatura prezenta pentru noi multiple avantaje. Printul Carol era simpatizat personal de Napoleon al III-lea si de Regele Prusiei, Wilhelm I-ul, iar familia de Hohenzollern-Sigmaringen era strans legata atat de Curtea Imperiala franceza cat si de Curtea Regala prusiana. Asadar, datorita candidaturii lui Carol de Hohenzollern, cauza romaneasca obtinea sprijinul, pe sub mana bineinteles, Parisului si Berlinului si prin aceasta o atitudine binevoitoare din partea Londrei.
Partida era pe jumatate castigata. Doi oameni o vor castiga in intregime: Ion Bratianu si Printul Carol insusi. Dandu-si seama de dispozitiunile cercurilor politice franceze, Bratianu pleca in graba la Düsseldorf, unde Principele Carol Anton de Hohenzollern, tatal Printului Carol, era guvernator al provinciei renane, spre a capata consimtamantul Printului.
Intre timp, la Bucuresti, in ziua de 30 martie, Locotenenta Domneasca publica o proclamatie catre popor, recomandand alegerea prin plebiscit a Printului Carol de Hohenzollern ca "Domnitor al Romanilor, cu drept de mostenire, care va domni sub numele de Carol I". La 2 aprilie, Consiliul de Ministri publica si el o proclamatie in acelas sens. Plebiscitul incepe la 2 aprilie si se inchide la 8 aprilie. Carol I implinea in aceasta zi 27 de ani. Rezultatul plebiscitului este: 685.996 voturi pentru, 224 voturi contra.
Sosirea Printului Carol in Romania
La 9 mai 1866, dupa o calatorie plina de peripetii pe Dunare, Carol de Hohenzollern puse piciorul pe pamantul romanesc, la Turnu-Severin. A doua zi dimineata, pe la ora opt, Domnul Romaniei porni spre Bucuresti. Era 10 mai 1866. Aici, Dimitrie Bratianu, primarul Capitalei, ii prezenta pe o perna de matase rosie cheile orasului. Multimea aclama frenetic pe Suveran care raspunde cu o scurta cuvantare in frantuzeste. In aceea clipa porni o ploaie torentiala, "cea dintai care stropea si racorea ogoarele Romaniei, uscate de trei luni de seceta". Cerul iesise cu plin inaintea Domnului! Apoi, intr-un landou de gala, deschis, avand langa el pe generalul Golescu si pe Ion Ghica, inconjurat de un stat major stralucit de ofiteri calarind cai pur sange, porni spre Mitropolie.
Dupa Te-Deum, Domnul, insotit de Mitropolit, de inaltul cler, de Locotenenta Domneasca, de guvern, trecu pe jos la Camera spre a depune juramantul. La intrare, Printul Carol e primit de presedintele Camerei, Manolache Costache Epureanu care il conduce la tronul princiar ridicat pe tribuna. Intr-o insufletire care nu voia sa se mai potoleasca, dupa o furtuna de aclamatii ce nu se mai sfarseau, o liniste mormantala cobori asupra Adunarii. Mitropolitul puse crucea si Evanghelia pe masa asezata in fata tronului si invita pe principe sa depuna juramantul pe legile tarii. Apoi colonelul Hralamb, membru al Locotenentei Domnesti, citi formula de juramant romanesc care se comunicase printului si in traducere frantuzeasca: "Jur de a pazi legile Romaniei, de a mentine drepturile sale si integritatea teritoriului ei". Printul Carol puse mana dreapta pe Evanghelie si rosti cu voce ferma pe romaneste: "Jur". Astfel se implinise, la 10 mai 1866, ultima dorinta a Divanurilor ad-hoc: aducerea pe tronul Romaniei a unei dinastii straine.
Presiuni externe si tensiuni interne
Carol I de Hohenzollern isi incepea domnia in imprejurari destul de grele. Faptul implinit, desi sprijinit pe sub mana de Franta si de Prusia, nu fusese recunoscut. Turcia ameninta cu ocuparea Principatelor, iar Viena si Petersburgul o secondau. Guvernul roman mobiliza armata putin numeroasa si slab inarmata. Finantele erau sleite. Imprumutul lansat de Mavrogheni pe piata interna nu produse decat sume derizorii. Separatismul moldovenesc, cu toata inabusirea miscarii din 3 aprilie, era puternic. Aceasta era situatia tarii in clipa cand Carol I isi incepea domnia. Fata de gravitatea situatiei, coalitia care il rasturnase pe Cuza persista. Primul guvern al Principelului Carol, prezidat de Lascar Catargi, cuprinde ii pe conservatori (Catargi, Mavrogheni), pe moderati (Dimitrie Sturdza, Ion. C. Cantacuzino) si pe "rosii" radicali (Ion C. Bratianu, C. A. Rosetti). Noul guvern mobilizeaza armata spre a rezista eventual Turciei si incearca sa obtina recunoasterea faptului implinit.
Dezbinarea intre conservatori si rosii duce la demisia Cabinetului (13 iulie 1866). Ion Ghica formeaza Cabinetul care izbuteste sa obtina din partea Turciei recunoasterea dinastiei straine (octombrie 1866) si prezideaza alegerile (noiembrie 1866). Rezultatul alegerilor este impartirea corpurilor legiuitoare in trei grupe ostile de aceeasi forta: moderati, rosii si partizani de ai lui Cuza. Guvernul nu mai are nici o autoritate in Camera si e silit sa demisioneze.
Intre martie 1867 si noiembrie 1868, sub Cabinetele C. Kretulescu, Stefan Golescu si Nicolae Golescu, adevaratul conducator al actiunii guvernamentale este Ion C. Bratianu. De acord cu Domnul, care are mare incredere in el, porneste la reorganizarea si inarmarea Armatei si la votarea concesiunilor cailor ferate. Concesiunea construirii cailor ferate este atribuita consortiilor Offenheim si Strousberg.
Opera politica si gospodareasca a lui Bratianu este rodnica. Dar politica lui externa indrazneata (incurajare a agitatiei antiturce in Balcani, apropierea de Serbia si Rusia) si mai ales incercarea de a stavili navala evreiasca in Moldova, ii atrag dusmania marilor puteri. "Alianta Izraelita" dezlantuie o violenta campanie de presa impotriva Romaniei si cere tuturor guvernelor masuri energice impotriva "barbarilor" lui Bratianu.
Instabilitate politica si campanii antidinastice
In noiembrie 1868, presiunile Frantei, Austriei si Prusiei il determina pe Domnitor sa se desparta de omul in care avea deplina incredere si cu care pornise sa dea Romaniei o armata moderna si cai ferate. Noul Guvern Ghica-Kogalniceanu incearca o apropiere de Turcia si de Austria in politica externa, e silit sa tolereze navala semita si continua inzestrarea armatei si construirea cailor ferate. La inceput, guvernul este sustinut de Bratianu. Curand, insa, rosii - mai ales sub influenta lui Rosetti, trec la atac impotriva cabinetului si, pentru ca Domnul nu-i aduce la putere, nu il cruta nici pe el. In cursul primaverii si verii anului 1869, campania antiguvernamentala si antidinastica este in toi.
Domnitorul acordand lui Ghica dizolvarea Camerei liberale, rosii intrec orice limita. Se pune la cale chiar detronarea Domnului si inlocuirea lui cu colonelul Bibescu.
In toamna lui 1869, Domnitorul Carol se casatoreste cu Principesa Elisabeta de Wied si lipseste aproape trei luni din tara, cu toate amenintarile rosilor. Un conflict in interiorul ministerului, intre Mihail Kogalniceanu si Vasile Boerescu, duce la demisia amandorura, la dislocarea majoritatii guvernamentale si apoi - dupa un vot de blam din partea Camerei - la retragerea lui Dimitrie Ghica.
La 2 februarie 1870 se formeaza Guvernul Al. G. Golescu. Condus de un presedinte fara autoritate, alcatuit din oameni stersi, noul cabinet isi duce viata de azi pe maine, intr-o incordare crescanda. Peste doua luni e silit sa se retraga.
Domnul cheama la presedintia Consiliului pe un om de mare prestigiu, conservator moderat, Manolache Costache Epureanu, care formeaza un minister de tineri, supranumit "Closca cu pui". Intra pentru prima oara intr-un guvern, tanara pleiada conservatoare, "Juna dreapta", in frunte cu Petre Carp si Alexandru Lahovary, care va domina apoi timp de cateva decenii viata publica romaneasca. Se dizolva din nou Corpurile Legiuitoare, dar din alegeri iese o foarte slaba majoritate conservatoare-moderata, fata de o compacta si violenta opozitie liberala.
Republica de la Ploiesti
Tensiunea interna e complicata de evenimentele externe. Razboiul franco-prusian rascoleste sentimentele francofile ale opiniei publice romanesti. Bineinteles, Domnul "prusian" sufera consecintele francofiliei. In Camera si in presa se cere sa mergem alaturi de Franta.
Repetatele victorii prusiene atatau si mai mult spiritele impotriva Domnitorului. Rosii pregatesc pe fata rasturnarea lui. In noaptea de 8-9 august 1870 izbucneste la Ploiesti, sub conducerea deputatului liberal Al. Candiano-Popescu, o rascoala. Se proclama republica; Carol e decazut din domnie. Fara sa se fi dovedit precis vreodata participarea conducatorilor liberali in incercarea lui Candiano-Popescu, se poate totusi afirma ca n-au fost straini de ea.
Trupele maiorului Gorjan restabilesc in cateva ore ordinea. Sunt arestati - in afara de cei prinsi la fata locului - Ion Bratianu, N. Golescu, Eugen Carada, sefii partidului rosu. Vor fi insa curand liberati, iar juratii din Targoviste ii vor achita pe autorii materiali ai rascoalei.
Carol, la un pas de abdicare
Agitatia antidinastica creste pe zi ce trece. Scandalul Strousberg - in executarea lucrarilor si in manipularea fondurilor se comisesera mari incorectitudini - da un nou aliment atacurilor impotriva Domnului, acuzat ca l-a favorizat pe Strousberg.
In decembrie, nici ministerul Manolache Costache Epureanu nu mai poate domina situatia si se retrage. Domnul, muncit de gandul abdicarii, cere Camerei sa-i desemneze un prim-ministru. E desemnat Ion Ghica, liberal moderat. (...) Scandalul Strousberg continua. Dezbaterile Camerei sunt furtunoase si violent ostile Domnului. Se vorbeste insistent de abdicare. La 10 martie, rosii incearca sa traduca in fapt intentiile de abdicare.
Colonia germana, in frunte cu consulul general de Madovitz, se strange in sala Slatineanu (Capsa de astazi) spre a sarbatori ziua Imparatului Wilhelm I si victoria Prusiei. Abia se instalasera comesenii la banchet si o ploaie de pietre loveste geamurile salii Slatineanu. Mii de oameni se strang pe strazi, huiduiesc pe nemti, aclama republica si pornesc spre palat. Generalul Solomon scoate trupa si acopera Palatul. Tumultul dureaza toata noaptea. A doua zi de dimineata, Principele Carol convoaca pe fostii membri ai locotenentei domnesti, Lascar Catargi si generalul Golescu, spre a le remite abdicarea. Amandoi il conjura sa nu abdice. Domnul se lasa convins, cere insa un guvern tare. La 11 martie 1971, Catargi formeaza primul minister de durata, marele minister conservator ce va guverna pana la 1876.
Prima perioada de domnie a lui Carol I ia sfarsit. Perioada de framantari, de instabilitatea ministeriala, de patimi dezlantuite, de atotputernicie a Parlamentului, de paralizie a puterii domnesti. Din mai 1866 pana in martie 1876 se schimba zece guverne si se dizolva de cinci ori Corpurile Legiuitoare. (...)
Epilog
La 27 septembrie 1914, Carol I Rege al Romaniei isi da obstescul sfarsit. Jumatate de secol de viata romaneasca se scursese de la 1866. Romania isi castigase, sub domnia lui Carol I, indepedenta, fusese biruitoare in doua razboaie, devenise arbitra a situatiei in Balcani, se impusese Europei. Lunga epoca de pace, de stabilitate, de liniste adanca, sub agitataia de suprafata a partidelor politice, ingaduise tarii un progres tehnic si economic neintrerupt. Cu umbrele si luminile ei, domnia lui Carol I fusese mare, glorioasa, binecuvantata pentru Tara. Carol I nu era un geniu. Dar era un om cu alese insusiri de inteligenta si suflet, un om calm, muncitor, sistematic; un om cu vederi largi, cu vointa, cu indrazneala la nevoie mai ales, un monarh care prin corectitudinea vietii lui, prin simtul demnitatii si al ierarhiei, prin autoritatea ce emana din fiinta sa regeasca, a dat tinerei dinastii romane prestigiu si putere. A fost un mare monarh, un foarte mare Rege. A fost ctitorul Romaniei moderne.

http://ziua.ro/display.php?id=169377&data=2005-02-

Scris de Admin 22.02.06 20:59

CAROL I
Poporul românesc nu ştie să guverneze şi nici nu se lasă guvernat.
=====
Carol al II-lea
Elena
Irina Maria
Carol Cel Mare
Ferdinand I

Carol de Habsburg

Scris de Continut sponsorizat