TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

Influenţe franceze în arhitectura Bucureştilor

Cotroceni, cartierul burghez
Vechiul cartier a scapat cu tot cu povesti si de razboi, si de buldozerele lui Ceausescu.


Aici, farmecul nu a pierit odata cu transformarea orasului. Casele vechi de Cotroceni au scapat ca prin urechile acului de bombardamentele din cel de-al Doilea Razboi Mondial si de planurile lui Ceausescu de a transforma cartierul intr-un lac.

In vilele cochete de pe strazi cu nume de [...]

CATACOMBELE BUCURESTIULUI Bucurestiul ascunde in strafundurile sale una...

Plimbare în vechiul Cişmigiu
Căldurile! Şi altădată, ca şi acum, fugeam în Cişmigiu. Cel mai frumos parc al Bucureştiului, şi poate şi cel mai iubit.

Aici percepem anotimpurile, aici am plâns, "sedusă şi abandonată", aici e raiul pensionarilor, aici sărută băieţii fetele, aici vin pruncii la plimbare, aici vezi "mume care vin de cată gineri pentru a lor fete". Apoi vezi şcolari – mulţime – ce prin şcoală nici c-au dat cu ghiozdanul spânzurat. Cum a apărut cea mai frumoasă podoabă a Bucureştilor în mijlocul oraşului?

O BALTĂ. Prin 1845, domnitorul Gh. Bibescu dorea să-nfrumuseţeze oraşul cu mai multe grădini şi parcuri. Ceea ce a şi făcut! Din poruncă domnească, terenul Cişmigiului – adică balta formată de un mic izvor afluent al Dâmboviţei (balta era proprietatea lui Duca, neguţătorul), va fi trecut în proprietatea Spitalului Administrativ al Bucureştilor. Prin expropriere cu răscumpărare. Această mlaştină, această baltă urât mirositoare trebuia asanată, mai întâi de toate.

Bibescu Vodă îl angajează pe arhitectul peisagist vienez Carl Friedrich Wilhelm Meyer. Îi dă mână liberă. Iar acest tânăr artist neamţ a transformat balta puturoasă în grădina Raiului. Parcul Cişmigiu era atât de frumos, încât un pretenţios ofiţer al Armatei austriece de ocupaţie, pe nume W. Derblich, notează: "Cişmigiul este singurul loc unde se uită că te găseşti în Muntenia, ci te vezi transportat aievea, într-un elegant loc de distracţie al unui stat civilizat".

VERDEAŢA. Mai târziu a fost angajat Meyer. Acesta a elaborat un plan ambiţios, care prevedea instalaţii de canalizare, a plantat 30.000 de arbori şi arbuşti. Soiuri rare şi soiuri indigene.
În plimbarea noastră vom găsi sălcii, stejari, brazi, salcâmi, frasini, ulmi, tei şi arţari, dar şi castani roşii şi galbeni, gyngo Biloba. Arbuşti japonezi, călina roşie, dar şi acel pom straniu pe numele lui Cer. A construit grote artificiale, a pardosit cu beton tot fundul lacului, a trasat alei frumoase şi largi, una dintre ele fiind pentru trăsuri – astăzi pentru maşini. Dar ce n-a făcut! Planurile erau atât de perfecte, încât parcul s-a făcut cum a vrut Meyer.

Astăzi, nici un semn din parc nu aduce aminte de talentatul horticultor-peisagist-arhitect-constructor al Cişmigiului, care a fost opera sa de excepţie. Nici o statuie, nici o alee cu numele lui, nici măcar numele pe un pom... Dar în Cişmigiu lumea se plimbă, se plimbă, se-ndrăgosteşte, se odihneşte, joacă şah sau se joacă-n nisip... cum scria N.T. Orăşanu.

Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale“ BucureştiClădirea în care funcţionează în prezent Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale“ Bucureşti este o construcţie relativ recentă comparativ cu cei peste 150 de ani de existenţă a instituţiei culturale. Ea este amplasată în centrul Capitalei, pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, vizavi de Universitate.

Proiectarea clădirii din Piaţa Universităţii a început în 1963, însă noul edificiu, în versiunea sa originală, se inaugurează 10 ani mai târziu, în ziua de 20 decembrie 1973, în timpul celui mai lung directorat din istoria teatrului românesc, acela al lui Radu Beligan.

Arhitectura clădirii este modificată apoi în anii 1983-1984. Construcţia se desfăşoară pe o suprafaţă de 10.000 de metri pătraţi, din care 1.480 mp aparţin numai scenei mari. Noua clădire are trei săli: Sala Mare (cu un număr de 1.155 locuri), Sala Amfiteatru (cu 353 locuri) şi Sala Atelier, care nu are scenă fixă, poziţia rândurilor este flexibilă, iar numărul locurilor variază între 94 şi 219, în funcţie de fiecare spectacol în parte. O altă sală, ceva mai nouă, Sala 99, are cel mai mic număr de locuri dintre toate sălile teatrului. Aceasta nu are scenă fixă, iar poziţia rândurilor este flexibilă, ele putând fi aşezate în funcţie de fiecare spectacol în parte. Numărul locurilor variază între 75 şi 99.

Amplasat la subsol, între Sala Mare şi Sala Amfiteatru, se află Muzeul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“. Patrimoniul muzeului datează din 1942, din timpul directoratului lui Liviu Rebreanu, când actorul George Franga scoate la lumină un adevărat tezaur teatral, tablouri, sculpturi, fotografii originale, obiecte personale şi costume ce au aparţinut marilor actori de altădată, piese de mobilier, documente rare (scrisori, manuscrise, publicaţii - ale actorilor sau ale directorilor primei scene). Proiectul iniţial al construcţiei (1964- 1973) a fost semnat de arhitecţii Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu (şi alţii), iar structura de rezistenţă de inginerul Alexandru Cişmigiu. În anii ‘80, la cererea lui Nicolae Ceauşescu, clădirea a fost complet remodelată la exterior şi parţial la interior de către o echipă condusă de arhitectul Cezar Lăzărescu. Au fost parţial păstrate în versiunea originală doar foaierele.

Construcţia concepută de Horia Maicu a fost remarcabilă la vremea ei, cu o arhitectură care se înscria în modernismul anilor ‘60, dar a rămas neterminată la exterior. Trei dintre faţadele clădirii trebuia să fie acoperite de o frescă ce etala istoria teatrului. Aceasta, însă, nu a fost niciodată realizată, lăsând corpul teatrului în zidărie de cărămidă aparentă. Forma clădirii se asemăna cu o pălărie de beton armat, elegantă, formă care îi devenise simbol şi care pare să fi fost una dintre cauzele pentru care Ceauşescu a cerut remodelarea ei. O altă cauză a fost incendiul din 1977, care a distrus complet Sala Mare. Şi la interior, două mari tapiserii, importante lucrări ale artei decorative româneşti la acea dată, au supravieţuit incendiului din anii ‘70 şi pot fi admirate şi acum în foaierul Sălii Mari. Remodelarea teatrului, făcută de Lăzărescu, a înlocuit modernismul clădirii originale, realizat în materiale de calitate, cu elemente realizate în materiale tipice anilor în care s-a construit şi Casa Poporului sau Victoria Socialismului. Astfel, teatrul a fost înălţat, în jurul clădirii s-au construit aripi noi. S-au adăugat sute de tone de greutate peste construcţia iniţială. Atunci, capacitatea sălilor a fost parţial mărită prin îndesirea scaunelor şi au apărut spaţiile intermediare în care au fost amenajate galerii de artă şi restaurante.

Ideea construirii unui teatru naţional se conturează în anul 1833, când Ion Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu întemeiază Societatea Filarmonică, cu scopul cultivării limbii româneşti şi emancipării spiritului naţional. Abia în anul 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu îşi dă acordul pentru ridicarea edificiului pe locul Hanului Filaret, la capătul Podului Mogoşoaia (actuala Calea Victoriei). Iniţial, se ia legătura cu trei mari arhitecţi din Paris, Viena şi Munchen pentru întocmirea unui plan. Deşi comisia însărcinată cu ridicarea teatrului se hotărăşte pentru planul arhitectului C. Roesner din München, pentru că domnitorul nu este mulţumit, în 1845 se depun noi planuri. Trei ani mai târziu, încep lucrările de construcţie, după schiţele arhitectului vienez A. Hefft. Construirea clădirii este terminată în 1852, după întreruperi datorate evenimentelor revoluţionare din 1848 şi are 1.000 de locuri. La interior este decorată cu multă eleganţă şi strălucit iluminată. Maşinile pentru scenă, piesele de mobilier şi covoarele sunt aduse cu vaporul de la Viena şi Mannheim. Inaugurarea Teatrului cel Mare, cum s-a numit până în 1876, are loc în seara zilei de 31 decembrie 1852 cu vodevilul „Zoe sau Un amor românesc“.

Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc în cea mai mare parte, avea un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foaier luxos cu scări de marmură de Carrara şi o mare galerie, unde aveau acces studenţii şi elevii, în mod gratuit. În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu, iar din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiţă. Mai târziu, teatrul a fost luminat cu gaz aerian şi apoi cu lumină electrică. Primul director al Teatrului a fost Costache Caragiale, unchiul lui I.L. Caragiale, care va fi, la rândul său, câţiva ani mai târziu, director al acestui teatru. În istoria directoratelor la Teatrul Naţional din Bucureşti se disting două momente. Între anii 1852-1877, aşeză- mântul Thaliei bucureştene este luat în antrepriză de actori însemnaţi ai timpului. Denumirea teatrului se schimbă în „Naţional“ în 1876, în preziua declanşării Războiului de Independenţă, când Alexandru Odobescu, directorul de atunci, pune pe frontispiciul clădirii, cu litere turnate în bronz, numele care va dăinui peste ani. Vechea clădire a Teatrului Naţional Bucureşti este serios afectată de cutremurul din noiembrie 1940, dar e consolidată rapid din ordinul generalului Ion Antonescu. Imobilul a fost distrus într-un bombardament german în august 1944, iar zidurile au fost dărâmate trei ani mai târziu de Guvernul Petru Groza.

O comisie de specialişti, sub preşedinţia onorifică a dramaturgului Victor Eftimiu, atunci director general al teatrelor, a fost însărcinată de Guvernul Nicolae Rădescu să facă un proiect de reconstrucţie a clădirii, pe baza căruia Ministerul Cultelor şi Artelor a instituit, în noiembrie 1945, un concurs public pentru atribuirea lucrărilor. Însă teatrul a continuat să funcţioneze pe două scene „de împrumut“, Sala Studio şi Sala Comedia. În locul vechii clădiri nu s-a mai construit nimic. După anii ‘90, terenul a fost ocupat de diferite terase, vestita „Anda“, gherete cu iz de bazar, până acum trei ani, când pe locul unde odinioară se afla Teatrul Naţional a fost construit Hotelul Novotel. Clădirea Novotel, un hotel modern, cu pereţi drepţi de sticlă, a împrumutat de la vechea clădire a teatrului faţada sau, mai exact spus, intrarea în clădire. Novotel este un hotel de 4 stele, cu o suprafaţă totală de 1.500 de mp. Începută în octombrie 2004, construcţia clădirii a durat mai puţin de doi ani. Hotelul are 258 de camere, un apartament prezidenţial, mai multe apartamente junior şi deţine una dintre cele mai mari săli de tip auditorium dintr-un hotel din România. Mai are patru săli de conferinţă, o parcare subterană pe două niveluri, de 200 de locuri, un restaurant şi un bar, o zonă de relaxare, sală de masaj, o galerie comercială de peste 1.300 de mp, un centru de fitness şi o piscină interioară.

Zilele Muzeului Militar National

Strada Covaci este locul unde au fost inventati micii

Incasarile din turism au depasit un miliard de euro, in 2006 Incasarile din turism vor fi puternic influentate de declararea Sibiului capitala culturala europeana in 2007, in conditiile in care anul trecut cheltuielile turistilor straini in Romגnia au depasit pentru prima data un miliard de euro, potrivit reprezentantilor autoritatii centrale pentru turism. Valoarea totala a cheltuielilor turistilor straini in Romגnia s-a cifrat anul trecut la 1,034 miliarde euro, fata de 852 milioane euro in 2005. Totusi, sectorul turistic a incheiat anul cu un deficit de un milion de euro, fata de un excedent de 102 milioane euro in anul anterior. Reprezentantul autoritatii pentru turism a mentionat ca turismul romגnesc are nevoie de consolidarea resurselor, de training si de o mai buna informare a turistilor romגni si straini. In plus, raportul calitate-pret se m ...

În mahalaua măcelarilor P e malurile unei gârle dispărute azi, numită Bucureştioara, s-au răspândit vechile mahalale ale măcelarilor din Bucureştiul secolului XVI. La acea vreme, sunt pomenite şi mahalaua săpunarilor, a boiangiilor şi a pescarilor, aşezate toate pe marginea acestui „vesel afluent al Dâmboviţei“, după cum îl alinta H. Stahl.

Despre începuturile măcelarilor bucureşteni ne povesteşte Nicolae Iorga, în „Istoria Românilor în chipuri şi icoane“: „Măcelarii, „cîrnarii“, care tăiau vitele la meserniţele lor şi se numeau după un vechi cuvânt slavon mesercii, îşi aveau scaunele luate în arendă de la oraş, de la Domn şi de la boierul care avea stăpînirea „moşiei“ unui târg, sau în cazul Bucureştiului, a unei părţi din vatra aşezării. Ei îngrijeau întâi casa boierului, apoi trimeteau carne unde li se arăta cu „ţădule“ şi se înţelegeau în privinţa unui preţ statornic pe care îl vor plăti aceşti privilegiaţi; obştea venea pe urmă“.

Ca o menţiune aparte, „tăierea porcilor nu făcea parte din monopolul ce se dădea unui „scaun“, poate şi pentru că cei mai mulţi dintre Bucureşteni, deşi se dădeau în vânt după carnea acestora, sau tocmai de aceea, preferau să mănânce caltaboşu şi cârnatul din carnea proaspătă a râmătorilor ce îngrijeau a-i hrăni cu porumb pe la casele lor, iar nu ca astăzi, se cumpere din târg... hrăniţi cu cine ştie ce“.

Se pare că însăşi Biserica Batiştei a fost cititorită de un măcelar, vătaf de breaslă, anume Manciu, „cu soţia sa Ilinca şi cu alţi mahalagii“, aflăm din „Album literar gastronomic“, editat de revista Viaţa Românească. Dughenele măcelarilor au fost zugrăvite şi în gravuri de epocă, cum este cea a lui Diedonà Auguste Lancelot, în „De Paris a Bucharest“, 1860. Uliţa nepavată, desigur, ducea spre o casă cu un singur rând, acoperită cu şiruri de oloane rotunjite, destul de rânduite. Sub streaşina mult ieşită în afară şi sprijinită pe stâlpi de lemn, măcelarul îşi expune marfa atârnată de un şir de cârlige: hălci de carne de vită, pulpe de porc etc. Mai spre uliţă, stă butucul casapului, scaunul, pe care sunt înşirate iarăşi cărnării, măruntaie şi maţe pentru cârnaţi, din care se scurge, în zăpuşeala verii, o zoaie roşietică bâzâită de muşte grase.

Tabloul nu e prea vesel. Dar învoiala între breasla măcelarilor şi obştea Bucureştiului conţine câteva regulamente pe care azi le citim cu nostalgie. Printe altele, măcelarii se „îndatorează a tăia carne sănătoasă şi grasă“; la preţul stabilit, „fără nicio altă adăugire“; „carnea să o vindem la cântar dreaptă, iar să nu dăm lipsă“ (...), iar cel care va da lipsă să fie pedepsit“. Iată că, acum mai bine de 200 de ani, regulile se încercau a fi respectate, iar lăcomia, de orice fel, era pedepsită. Oare ce se va scrie, peste o sută de ani, despre măcelarii de azi?!

Cinema sub cerul liber Incepand de astazi, bucurestenii se pot bucura de o insolita gradina-cinema, unde vor putea viziona filme in fiecare seara.

Cazarea la hotel se va scumpi cu 50% în următorii trei ani

Turişti în România
http://www.agenda.ro/2007/19-07/turism.html
l În trimestrul I 2007
Conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică (INS), în primul trimestru al acestui an, numărul de turişti străini în România a crescut cu 9%, comparativ cu perioada similară 2006.
Sosirile înregistrate în structurile de primire turistică în primele trei luni au însumat peste 1,21 milioane de persoane, în creştere cu 9,7% faţă de cele din primul trimestru 2006. Circa 955 000 dintre aceştia au fost turişti români, în creştere cu 9,9%, iar 256 000 au fost turişti străini, cu 9% mai mulţi decât cei sosiţi în primul trimestru al anului trecut.
Înnoptările înregistrate în structurile de primire turistică în primul trimestru au însumat 2,92 milioane, în creştere cu 3,1% faţă de cele din trimestrul I 2006. Înnoptările turiştilor români în structurile de primire turistică cu funcţiuni de cazare au reprezentat 79,9% din numărul total de înnoptări.
Creşteri însemnate ale înnoptărilor în structurile de primire turistică cu funcţiuni de cazare s-au înregistrat în următoarele tipuri: hoteluri pentru tineret (+99,4%), hoteluri (+52,9%), pensiuni turistice rurale (+42,2%) şi hanuri (+40,9%). Scăderi faţă de trimestrul I 2006 s-au înregistrat la campinguri (-17,5%), vile turistice ( 16,4%), căsuţe turistice (-5,4%). Cu o pondere de 47,4% din totalul înnoptărilor în structurile de primire turistică cu funcţiuni de cazare, Bucureştiul şi oraşele reşedinţă de judeţ, mai puţin Tulcea, au ocupat primul loc, în primul trimestru, într-un clasament al zonelor turistice din România. Urmează staţiunile balneare, cu 21,6% şi cele montane, cu 16,3% din total.

Haihui la Mogosoaia
La cativa kilometri de Capitala, se intind Palatele Brancovenesti.

Poti veni aici sa te bucuri de parcul londonez sau sa vizitezi resedinta veche de peste 300 de ani. Ascuns de placere prin cotloanele unui palat de la margine de Bucuresti. Nu de frica turcilor, ci de monotonia Capitalei, poti sa fugi la sfarsit de sapamana la Mogosoaia.

Bucureşti, capitala „de lux“ a sărăciei Zilele trecute, mă îndreptam cu maşina spre comuna Berceni, pentru a mă interesa de o casă de vacanţă liberă pentru un prieten. La un moment dat, pe lângă fostul Liceu IMGB, rămân fără ţigări. Undeva, în spatele şcolii respective, câteva blocuri răzleţe. Mă gândesc: blocuri, oameni... magazin. Aşa că intru pe „Aleea Nehoiu“, o străduţă îngustă, cu şanţuri săpate de-o parte şi de alta. Abia am loc să trec cu maşina. Mă strecor încet printre „tranşee“ şi trag pe dreapta. Brusc, când deschid portiera, aproape că îmi este frică să cobor. În faţa mea, o băltoacă cât toată strada. Undeva pe la „ţărmul“ acesteia, o coşmelie despre care deduc că ar fi un „Bar“. Totuşi, mă încumet şi cobor. Lipăi prin baltă şi ajung în pragul dughenei. Deschid uşa şi mă izbeşte un miros îngrozitor de băutură şi urină. Salut „lumea selectă“ aflată la mese şi mă îndrept grăbit spre tejgheaua de unde deduc că pot cumpăra ţigări. Cer, plătesc, primesc şi ies grăbit din „local“. „Înot“ din nou prin baltă, cu gândul să mă îndrept spre maşină. Numai că îmi dau seama că pot realiza un reportaj „de culoare“.

Undeva, la o scară de bloc văd o cucoană la vreo 60-65 de ani, îmbrăcată într-un trening roşu, cam ponosit şi cu o basma pe cap. „E sursa ideală“, îmi zic în barbă. Nici nu ajung bine la femeie, că aceasta îmi şi cere o ţigară. Îi întind pachetul, femeia se serveşte şi cu un glas răguşit mă întreabă: „Ce cauţi în groapa de gunoi?“. Îi spun că vreau să găsesc pe cineva şi inventez o poveste. „Stau aici de vreo cinci ani de zile, da’ nu cunosc“, îmi spune femeia, care simte la un moment dat nevoia să zică: „Sunt născută şi crescută în Bucureşti, între oameni simpli, dar de când mă ştiu nu am văzut oameni ca cei care locuiesc aici“. Mă uit lung la ea şi curiozitatea mea devine din ce în ce mai mare. Din discuţ ie înţeleg că „pe Nehoiu“ nu locuiesc decât oameni care îşi duc viaţa la limita dintre supravieţuire şi sărăcie extremă.

Maşini de lux între stive de gunoi şi „vagoane“ de sărăcie lucie
O întreb pe „tanti Iuliana“ de ce este atât de multă apă pe stradă şi de ce nu se scurge nicăieri. „Ţevile sunt sparte, că nimeni nu le-a schimbat de pe vremea lui nea Nicu. Degeaba a venit Primăria, că nu a făcut nimic. Vin şi ne vorbesc foarte urât... Uneori ne şi bruschează pe noi, cei bătrâni“, îmi spune femeia. Uimit de modul în care îmi este descrisă activitatea edililor locali, mă uit de jur-împrejur şi-i arăt femeii cele două blocuri galbene, proaspăt vopsite şi cu termopane puse relativ recent. „Acolo au stat cei din spatele blocului... Ăia care şi-au construit barăcile... Au fost evacuaţi pentru ca Primăria să renoveze blocurile şi să le vândă“, replică sexagenara.

De undeva din bloc răsună dintr-o dată ecou de manele. „Ceva obişnuit!“, mă gândesc. La un moment dat, câteva maşini de lux parchează în trombă în faţa dărăpănăturilor. Curios nevoie mare, o întreb pe bătrână ce caută maşinile astea „şucare“ între stivele de mizerie şi „vagoanele“ de sărăcie lucie. „Aştia e şmecheri.. E hoţi. Ce poate să facă noaptea cu pumnul, cuţitul sau sacul, aduce ziua. Păi sunt unii pe aici care cere la oameni şi taxă de protecţie. Mie una îmi este frică să nu mă omoare“, îmi spune şoptit femeia. La un moment dat, spre scara unde mă aciuasem cu femeia vine un grup de tineri cu bicepşii lucraţi. Un fior rece mă trece pe spate şi aproape că era cât pe ce să fug, însă rămân, la gândul că o bătrână ca „tanti Iuliana“ poate să înfrunte găştile de cartier.

„Nu e utilităţi...“
La un moment dat, în timp ce femeia mi se confesa, undeva, la vreo opt metri de noi, o pungă loveşte pământul cu putere. Tresar şi, mai în glumă, mai în serios, întreb dacă ghena de gunoi este cumva pe mijlocul străzii. Aflu că strada e „gunoiul, toaleta, locul de joacă al copiilor şi parcarea“: „Nu e utilităţi, maică... Aşa că lumea aruncă cu punga de gunoi pe geam, în stradă. Nu se mai duce nimeni la pubelă, că e în colţu’ străzii şi e mult de mers“. Aflu că „pe Nehoiu“ nu există de nici unele, pentru nu se plăteşte nimic. „Totul se fură... La lumină se racordează ilegal de pe stâlpi, că nimeni nu poate să le facă nimic la ăştia“, îmi spune femeia.

Undeva, în faţa noastră, prin mijlocul băltoacei, îşi face apariţia un ţânc la vreo 12-13 ani, urmat de un altul, ceva mai mic. La un moment dat, „Michiduţă“, mai sprinten de picior, îl prinde pe ţânc de spate şi-l doboară la pământ. Îi dă câţiva pumni zdraveni, după care, pe un ton imperativ, îi cere banii. Cel de jos începe să plângă şi îi spune că nu mai are bani, că şi-a cumpărat un suc. „Michiduţă“, nimic. Îl ridică şi îi controlează rapid buzunarele. Văzând că nu găseşte nimic, îşi ia din nou victima la bumbăceală şi pleacă în treaba lui, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. „Toate scursurile sunt aici... Ăştia micii sunt criminalii de mâine. La şcoală se duc din joi în Paşte şi de mici învaţă să se bată“, îmi zice bătrâna, care începe să se vaite că are o „pensie de numa’ două milioane, din care abia ajunge să-mi iau medicamente“. „De Paşte, nu am avut nici măcar un ou şi, în loc să primim bani de mâncare, ăştia de la putere ne-a dat bilete de tren să ne plimbăm prin ţară. Şi eu mănânc numa’ cartofi, terci... Ce pot şi eu din banii ăştia, de la stat“, începe să filosofeze bătrâna, sugerându-mi, cel puţin din priviri, să-i dau ceva bănuţi „de pomană“.

Şobolani cât pisica
Brusc, în spatele nostru aud mişcări. Întorc capul repede, de frică să nu fie vreun individ care m-ar putea jefui. Când întorc capul, ce să vezi: un şobolan cât o pisică se strecura printre câteva cartoane, la câţiva paşi de unde stăteam. Sar ca ars şi mă îndepărtez, de frica „bestiei“. Bătrâna rămâne stană de piatră. Îşi apucă bastonul şi, fără a se deranja prea mult, încearcă să lovească animalul. „Stai, maică, liniştit că pe aici sunt de toate: şobolani, gândaci, de toate“.

Ascult, văd, miros şi nu îmi vine să cred că mă aflu la o aruncătură de băţ de buricul unei capitale europene. Mă uit la ceas şi realizez că trebuie să plec. Îmi iau rămas bun de la bătrână şi mă strecor spre maşină, printre privirile suspicioase ale „localnicilor“. Mă urc în maşină şi demarez în trombă. Undeva, în spatele blocului unde vorbisem cu bătrâna, văd oamenii de care mi s-a povestit, adăpostiţi în „case“ improvizate din bucăţi de scândură şi cartoane. La un moment dat, văd un ceaun mare, la care o femeie robotea de zor. Lângă ea, la câţiva paşi, într-un „tomberon“, o fătucă de câţiva anişori căuta de zor ceva. Probabil de mâncare. Mă depărtez de „ghetou“ şi nu îmi vine să cred ce am putut să descopăr numai pentru că am vrut să îmi cumpăr un pachet de ţigări. Cred că o să mă las de fumat.

Cartierul bulgaresc al Capitalei
Din comunitatea venita de la sud de Dunare, stabilita in sectorul 3, au mai ramas cativa urmasi care inca mai practica gradinaritul.

Reducerea abuzivă a spaţiului verde din parcul Kiseleff
Una dintre principalele cauze ale calvarului bucureştean este dată şi de pierderea spaţiilor verzi intravilane. Poluare, morbiditate, mortalitate, copii născuţi cu malformaţii sau intoxicaţi cu plumb, perioade lungi de expunere critică la factori nocivi, creşterea temperaturii mai mult decât creşterea medie pe ţară - acestea sunt efectele fiecărui pom tăiat şi ale fiecărui petic de iarbă peste care s-a aşezat mult asfalt, un garaj, butic etc

E voluţia cea mai gravă se înregistrează în municipiul Bucureşti, unde spaţiile verzi s-au redus ca urmare a ocupării acestora cu construcţii diverse (mai ales cu cele de interes comercial şi garaje), punerea în posesie a terenurilor din parcuri şi grădini publice, pepiniere şi alte spaţii verzi, multiple concesionări cu schimbarea destinaţiei terenurilor, precum şi abandonarea şi transformarea spaţiilor verzi în rampe de gunoi.

Conform datelor, la nivelul municipiului Bucureşti, numai în perioada 1998 - 2004, indicele suprafeţei spaţiilor verzi pe cap de locuitor a scăzut în Bucureş ti de la 11,7 mp/loc., la 2,4 mp/loc., iar suprafaţa parcurilor şi grădinilor a scăzut de la 1.012,27 ha la 323,5 ha. Bucureş tiul a ajuns cea mai aglomerată, cea mai poluată, cea mai stearpă capitală din Europa. Cele mai vânate sunt parcurile din sectorul 1, localizate în centrul oraşului. Multe parcuri sau suprafeţe din acestea au fost revendicate, cum ar fi de exemplu Parcul Herăstrău.

Tot în sectorul 1, Parcul Bazilescu, singurul parc din zona Bucureştii Noi, a fost revendicat. Nici Parcul Floreasca n-a scăpat, două cereri de restituire fiind deja depuse. Şi, în toiul devastării, administraţ ia vrea sa ne lase şi fără spaţiul verde din zona parcului Kiseleff.

Parcul Kiseleff, oază verde în centrul Capitalei
Cu toate că s-ar părea că zona Kiseleff este un soi de paradis, aceasta figurează în statistici ca una dintre cele mai poluate zone, din cauza traficului extrem de intens înregistrat pe arterele centrale. Singura care mai poate compensa, măcar parţial, problema este vegetaţia din zonă. Un număr important de cetăţeni din zona parcului Kiseleff au sesizat în mai multe rânduri Partidului Ecologist Român dezastrul ce se petrece ca urmare a ‘’modernizării zonei verzi’’ a parcului şi au prezentat documente şi imagini care demonstrează transformarea inadmisibilă a spaţiului verde în spaţiu gri de asfalt.

Proiectul de reabilitare şi modernizare, spun cetăţenii din zonă, nu ţine cont de specificul acesteia, creaţie a înaintaşilor noştri, situată în continuarea unor edificii importante din istoria oraşului Bucureşti: Şcoala Ion Heliade Rădulescu, biserica Mavrogheni, în vecinătatea a trei muzee de interes naţional: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Grigore Antipa, Muzeul Geologiei, precum şi a sediului Guvernului. În acest parc au fost amplasate statuia Regelui Ferdinand, a omului de cultură Barbu Ştefănescu Delavrancea şi a prinţului operetei interbelice Nicolae Leonard, creând, în acest fel, un tot unitar: biserica, şcoala, cultura, înconjurate de natură.

Ce putea fi mai frumos şi util decât realizarea unui parc de nivel european în care patrimoniul cultural şi cel natural să fie într-o armonie totală ? Lucrările ce se desfăşoară în prezent au mutilat această zonă de parc, pe care au transformat-o într-un teren de rând, unde spaţiile verzi nu sunt protejate, putându-se circula peste tot. Procurarea bazei materiale pentru executarea lucrărilor (bănci, pomi, flori etc.) s-a făcut din import, majoritatea speciilor arboricole şi mai ales cele floricole nefiind specifice şi neadaptându- se zonei. Pomii sădiţi în ultimii ani şi mai ales trandafirii, care erau frumuseţea parcului, au dispărut. Se impune şi verificarea modului de recuperare a fostei baze materiale a parcului (circa 10.000 mp dale beton, obiecte de joacă pentru copii, gardurile metalice etc.), toate putând fi refolosite.

Lucrări neinspirate reduc spaţiul verde
Cel mai grav lucru realizat este reducerea în mod abuziv a spaţiului verde al parcului prin : executarea a două locuri noi de joacă pentru copii, care nu erau necesare, amplasarea obiectelor de joacă putându-se face pe vechile amplasamente, care au fost judicios alese şi fără investiţii suplimentare; executarea unui număr exagerat de alei cu pietriş, care nu sunt necesare, a condus la reducerea spaţiului verde şi la cheltuieli inutile; băncile, în loc să fie amplasate lângă alei, au fost amplasate la circa 1 m în spate, iar sub ele, pe o suprafaţă de circa 2 mp, s-a pus pietriş care, încă de acum, s-a împrăştiat pe spaţiul verde şi pe alei; aleile de beton, care în unele cazuri sunt supradimensionate, nu au pantele corecte, apa, în loc să curgă către exterior, în unele cazuri formează mici bălţi pe alei, care, pe timp de iarnă, vor crea gheţuş şi care, pe lângă îngreunarea circulaţiei pietonale, va conduce şi la deteriorarea acestora; la aceste alei s-au folosit borduri de beton, care nu sunt necesare; aleile principale care fac legătura între cele două părţi ale parcului nu au continuitate, lucru inexplicabil, circulaţia urmând a se face pe spaţiul verde respectiv; în parc s-a executat o construcţie sofisticată şi foarte scumpă din lemn, care nu se ştie dacă este operă de artă sau are rol de refugiu, oricum pare inutilă, fiind prea joasă; rampa de spălare a maşinilor (care există în parc), în loc să fie dezafectată, peste aceasta s-au depozitat deşeurile solide rezultate în urma amenajărilor şi acoperite cu un strat superficial de pământ declarat „derdeluş„. Un al doilea „derdeluş“, unde s-au depozitat de asemenea deşeuri, s-a executat lângă poarta de intrare.

Alte inconveniente constatate de cetăţenii din zonă se referă la: stâlpii de iluminat de la nivelul solului, care nu au fost aliniaţi, stâlpii de iluminat înalţi, care ar fi trebuit să lumineze aleile, sunt amplasaţi departe de acestea, ceea ce nu este normal; în WC-ul public din parc funcţionează un atelier de acumulatori care, lucrând cu plumb şi acizi concentraţ i, este foarte dăunător sănătăţii, desfiinţarea lui fiind obligatorie din punct de vedere sanitar. În loc să se igienizeze şi utileze acest spaţiu corespunzător, proiectanţii au preferat înfiinţarea a două WC-uri ecologice, fiecare format din două baterii, localizate la cca. 15 m de vechiul amplasament. Partidul Ecologist Român nu poate sta indiferent faţă de cererile cetăţenilor, nu poate accepta diminuarea spaţiilor verzi care, cum bine se cunoaşte, contribuie la îmbunătăţirea calităţii mediului, la menţinerea echilibrului ecologic şi la ameliorarea peisajelor în scopul realiză rii unui cadru favorabil desfăşurării activităţilor antropice şi menţinerii calităţii vieţii.

Deteriorarea sau dispariţia unor spaţii verzi constituie pierderi irecuperabile, cu efect negativ în special asupra stării de sănătate fizică şi psihică a copiilor şi a întregii populaţii, având în vedere funcţiile pe care acestea le îndeplinesc, cum ar fi: îmbunătăţirea calităţii mediului prin reducerea poluării şi îmbogăţirea atmosferei cu oxigen; conservarea resurselor de apă, combaterea eroziunii solurilor şi alunecărilor de teren; reducerea zgomotului; armonizarea peisajelor antropice cu cele naturale; îmbună tăţirea aspectului estetico-arhitectural al localităţilor; crearea cadrului adecvat practicării sportului, turismului şi altor activităţi recreative.

Partidul Ecologist Român va solicita autorităţilor competente din domeniu, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, verificarea proiectului, autorizaţ iilor, avizelor şi a modului în care sunt organizate şi executate lucrările de reabilitare a parcului Kiseleff, în zona situată în prelungirea incintei Şcolii Ion Heliade Rădulescu şi Biserica Mavrogheni.

Dr. ing. Petru LIFICIU
Preşedintele Partidului Ecologist Român

Turismul pentru copii, o piaţă de trei milioane de euroPreţurile pentru vacanţa peste hotare a celor mici variază între 800 şi 2.000 de euro Cererea de produse turistice destinate exclusiv copiilor este în continuă creştere. Specialiştii din domeniu estimează că românii cu venituri mari cheltuiesc anual peste trei milioane de euro pentru a-şi trimite copiii la cursuri de limbi străine în afara ţării sau în parcurile de distracţii din lume.
Mii de copii români pleacă anual la cursuri de limbi străine care se desfăşoară la prestigioase unităţi de învăţământ din lume. "Cele mai căutate sunt cursurile de limbă engleză. Timp de două săptămâni, copiii sunt cazaţi în campusurile diferitelor universităţi, unde învaţă limba engleză sau îşi perfecţionează cunoştinţele. Universităţi din Anglia, America, Australia oferă facilităţi pentru învăţarea limbii engleze", a declarat, pentru Adevărul, Florin Ţâncu, director general al agenţiei ING Development.
Cele mai căutate sunt pachetele de 1.000 de euro
Preţul unui pachet, care include pe lângă cazare şi masă, transportul cu avionul şi bineînţeles cursurile alese, variază între 800 şi 2.000 de euro de persoană. "Dorinţa părinţilor de a investi în educaţia copiilor îi face pe aceştia să facă eforturile necesare", mai spune oficialul ING Development. Acesta spune că, în mod obişnuit, clienţii care cumpără astfel de pachete de servicii educative obţin venituri peste medie.
La rândul său, Marian Cojocărescu, preşedintele Mara New Travel, spune că, în medie, românii cu venituri medii şi peste cheltuiesc, în medie, aproximativ 1.000 de euro pentru o astfel de vacanţă educativă. Cojocărescu estimează că 10 până la 15 procente din volumul vânzărilor reprezintă pachetele cele mai scumpe. La acest ultim capitol se încadrează cursurile de engleză organizate în campusurile unor universităţi de renume mondial, din Statele Unite. Există locaţii, precum cele din Malta sau Elveţia, unde se predau atât cursuri de limba engleză, cât şi de franceză. Aceste destinaţii, la care se adaugă şi Spania, sunt preferatele românilor care vor să le ofere ceva în plus moştenitorilor lor, cel puţin la capitolul educaţie. Preşedintele Mara New Travel spune că se aşteaptă, în acest an, la o creştere a acestui segment de piaţă de circa 20% faţă de 2006.
Potenţial mare îl are şi nişa pachetelor dedicate celor pentru care vacanţa perfectă înseamnă distracţie la maximum, şi nu oriunde, ci în locuri consacrate pentru aceasta. De această dată, distracţia e garantată nu doar pentru copii, ci şi pentru părinţii care-i însoţesc. "Parcurile de distracţii reprezintă un produs mult mai accesibil tuturor românilor. În toată Europa am identificat aproape 30 de parcuri de distracţii tematice, în care te poţi vedea cu prinţi şi prinţese, te poţi da în cele mai trăsnite roller-costere, poţi să străbaţi cele mai interesante cascade", mai spune Florin Ţâncu.
Directorul general al ING Development apreciază că piaţa acestor pachete se situează undeva la nivelul a circa 1,5 milioane de euro anual, produsul fiind mai vandabil şi datorită faptului că nu are un caracter sezonier puternic, putând fi practicat şi în weekend. "Din păcate, cererea pentru astfel de pachete este în creştere din cauza inexistenţei la noi în ţară a unor soluţii alternative pentru petrecerea timpului liber", mai spune Florin Ţâncu.
Pentru români, varianta cea mai apropiată a unui parc de distracţii este Prater din Viena. La mare căutare este Disneylandul de lângă Paris. Există şi alte oferte, precum cea a Legolandurilor din Anglia, Danemarca, sau a Aqua-parcurilor din Verona sau chiar de la Barcelona. Preţul unui astfel de pachet pleacă de la 300 de euro de persoană.

“100.000 de bucuresteni merg la biblioteci”

Românii nu stiu sa faca turism Si va voi demonstra asta prin rindurile de mai jos. Am petrecut patru zile de risu-plinsu in Hotel Kempinski din Golden Sands, Bulgaria. Costul sejurului, la hotel de 5 stele, 300 euro pentru doua persoane. Doua mese incluse. Am plecat vineri dimineata, cu masina, spre Vama Veche. Am testat masina si autostrada, ajungind la 200km/h cu un Megane diesel. Nicio trepidatie. Frumos. Am ajuns la Vama Veche si am facut pipi in mare, deci, daca o sa vi se para sarata marea anul asta, sa stiti ca e si de la bloggeri. Coada de 2 kilometri, baietii de la MAI care faceau ture. Am trecut granita in 20 de secunde, prezentind doar buletinele si zimbind larg. Am iesit de pe minunatele sosele românesti si am intrat pe cele bulgare, incercind sa imi aduc aminte de cuvintele invatate in tinerete de la Balgar ...