Mihai[v=]

Rezumarea primului mesaj :

REGELE  MIHAI-
"România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.”
“Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea.”
“Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.”
“Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”.
“Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.”
“Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.”
“Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi. Românii au suferit destul şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul.”
“Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”
“Copiii și tinerii țării au astăzi o viață fără granițe. În fața computerelor sau călătorind pe cinci continente, fără niciun complex de inferioritate, ei sunt acea parte a României care ne așază la nivel de egalitate cu orice altă țară a lumii.”
“Mulțumesc părinților și profesorilor care, prin sacrificiu personal, dau copiilor lor un viitor așa cum nicio altă generație trecută de români nu a putut avea.”
“Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.”
=====
MIHAI  VITEAZUL-
Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă.
=====
Mihaela

Doina URICARIU - Sărbătorind longevitatea Regelui Mihai

Acum zece ani, cartea-album Mihai al României publicată la Editura Humanitas de ASR Principele Radu, includea şi două dedicaţii. Una din partea Majestăţii Sale Regele Juan Carlos al Spaniei şi cealaltă scrisă de Alteţa Sa Regală Principele de Wales. Aceste dedicaţii fac parte dintr-un frontispiciu pilduitor nu doar pentru o carte aniversară, pe care-l privim din nou acum, cînd regele României împlineşte vîrsta incredibilă de nouăzeci de ani.

Un rege tînăr care face istorie la 22 de ani


Ce vîrstă împlineşte istoria României moderne, născută odată cu monarhia? Şi cît de longevive mai sînt valorile? Credinţele? Proiectele pe termen lung ale poporului român, ale fiecăruia dintre noi? „Vărul Charles“ socotea în urmă cu un deceniu „un lucru extraordinar faptul că Mihai a ajuns la optzeci de ani“. Saluta acest miracol al longevităţii, numărînd mai mult decît anii, rodul făptuirilor, puterea vieţuirii şi supravieţuirii unui destin în demnitate, o longevitate a principiilor morale şi a credinţelor, o longevitate unică a iubirii faţă de poporul român, într-o lume deturnată, smulsă din ţîţîni.

Cine mai rămîne întreg şi integru într-o Europă „hăcuită“ de Zidul Berlinului, asemenea carcasei de vită tăiată în două la abator? Cum a putut un rege tînăr să-i ţină piept lui Hitler şi să nu-i facă reverenţe, să simtă ce pericol zace în trecerea armatelor române dincolo de Nistru? Cum de nu s-a lăsat copleşit, asemenea unor preşedinţi, premieri, monarhi, principi sau mesageri ai Bisericii Ortodoxe şi ai Vaticanului, care au cu Hitler chiar un tratat (precum sovieticii, în 1939)… Un rege tînăr de 22 de ani care a scurtat cu cel puţin şase luni durata războiului, prin actul de la 23 august, la care a contribuit. Avînd de partea lui voinţa partidelor democratice, voinţa Armatei Române şi voinţa poporului său. Un rege tînăr care a făcut mai multă istorie europeană decît atîţia lideri ce i-au fost contemporani. Care a trecut fără prihană peste cumpenele a două veacuri. Care a rezistat cel mai mult dintre regii Europei în faţa comunismului. Care a rămas integru şi neclintit în credinţa în Dumnezeu şi poporul său, fără să-i judece neputinţele, compromisurile… Atent la rănile suferite de poporul său, răbdător cu trădările lui şi suficienţa lui. Înţelept şi veşnic tînăr, în sufletul şi în mintea lui, ca orice fiinţă locuită profund de iubire. Secolul al XX-lea a basculat atîtea valori, a însîngerat mapamondul cu cel de-Al Doilea Război Mondial şi l-a îngheţat şi pietrificat în suspiciune prin escaladarea Războiului Rece.

„Umanitatea adevăratului bărbat de stat“


ASR Charles ne povesteşte, ne confirmă şi ne întăreşte propriile gînduri: „Pentru că îl cunosc de la începutul vieţii mele – pentru că l-am văzut practic la toate sărbătorile familiei noastre de la încoronarea mamei încoace – cred că am o oarecare idee despre ceea ce a trebuit el să îndure de-a lungul vieţii sale. Mă doare sufletul pentru Mihai şi Ana cînd ştiu prin ce teribile încercări şi necazuri au trebuit ei să treacă. Mă doare sufletul, de asemenea, pentru români, ale căror vieţi, tradiţii şi bunăstare au fost brutal sfărîmate pentru mulţi ani. De-a lungul tuturor acestor orori şi alienări de neînţeles, Mihai nu s-a lăsat niciodată cuprins de amărăciune sau de răzbunare. El şi-a păstrat întotdeauna umanitatea adevăratului bărbat de stat, credinţa în valorile civilizaţiei şi o linişte înţelegătoare. El a rămas, pentru mulţi români, o lumină de speranţă în întuneric, iar conaţionalii lui pot acum, în sfîrşit, să vadă adevărul care a fost înnegurat atîţia ani de minciuni şi de propagandă“.

Dar oare noi vedem acest adevăr? Sîntem lăsaţi să-l vedem? Putem să „vedem“ acest adevăr, cînd din 1990 încoace am asistat la continua lapidare a acestor adevăruri istorice, mergînd pînă la ignobile afirmaţii despre trădarea regelui, acesta fiind, chipurile, vinovat că în 1939 s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi de semnarea în 1945 a actelor Conferinţei de la Yalta, de deschiderea porţilor comunismului şi bolşevismului în România şi infiltrarea NKVD-ului? A fost curmată orice şansă de longevitate a valorilor şi a destinelor românilor – exilaţi din ceea ce ar fi fost adevărata lor istorie, exilaţi, decimaţi, deportaţi, dezrădăcinaţi odată cu abdicarea forţată a regelui lor. Cîţi mai înţeleg azi că odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai nu s-a petrecut doar gonirea lui în exil, ci şi scoaterea poporului român din matca istoriei lui, consolidată şi construită modern şi european de monarhie?


Statisticile naşterilor de băieţi începînd cu anul 1948 arată o alegere aproape copleşitoare a numelui de Mihai în botezul nou-născuţilor. Ca şi cum zeci de mii de mame visau, sub taina botezului, să-l readucă în ţară pe Regele Mihai izgonit de sovietici şi de Petru Groza. Visau să-l strige pe nume, să-l alinte, să-l ţină aproape, să-l ţină necurmat în memorie, în familie. Apoi s-a rostogolit şi se rostogoleşte şi azi propaganda. Te şi întrebi cum au răsărit atîţia republicani, uscaţi în gîndire şi buni doar de nutreţ la vite, asemenea paielor stivuite în căpiţe. Cum au ales ei republica, de vreme ce ea ne-a fost impusă de sovietici? Cine a ales şi cînd am ales noi pentru noi? Mulţi se exprimă şi azi recitindu-ne texte vulgare, ignomii, apostazii ale istoriei României, concepţii înrădăcinate în minţile mai multor generaţii de elevi, texte precum celebra Istorie falsificată a lui Roller, declarată de Arghezi, aflat într-un delir de abdicare morală, o carte mai importantă decît Biblia.


Ce vom mai sărbători pe 25 octombrie?

Mulţi dintre noi avem aerul de oameni cu creierele spălate, de parcă am fi fost „locuiţi“ de un cip a cărui menire este să ne şteargă istoria din memorie. Avem aerul că uităm ce vom sărbători pe 25 octombrie, pe lîngă aniversarea celor nouăzeci de ani împliniţi de Regele Mihai. Nu este doar aniversarea lui, ci şi primenirea memoriei istoriei noastre. De cine ne mai temem şi de cine mai ascultăm? Cine ne mai ameninţă cu şenile de tancuri şi soldaţii Diviziei „Tudor Vladimirescu“?… Şi cine ne transformă într-un popor de roboţi, apăsînd continuu şi cinic pe delete, cînd este vorba de adevărata istorie a României? Cine se teme de vigilenta ei distanţare de tot ce este fals, inept, troglodizat, virusat? Ca şi cum tastatura n-ar mai avea şi alte operaţii în vedere, ca şi cum istoria şi destinele s-ar scrie printr-un invaziv sindrom Alzheimer, la nivel naţional.

De ce nu mai regăsim la oamenii de stat care ne conduc umanitatea adevăratului conducător care luminează întreaga existenţă de 90 de ani a Regelui Mihai? De ce atîta ură împotriva acestui bărbat de stat de o nesecată longevitate în păstrarea necondiţionată a iubirii faţă de poporul său? Şi de ce nu sînt molipsitoare lumina lui, înţelegerea lui, curajul celui care a schimbat, la 22 de ani, cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, curajul de a schimba cursul unei istorii pe care nu am ales-o noi, ci am fost obligaţi s-o alegem?


Într-o Românie în care sîntem bombardaţi zilnic cu promisiuni şi comunicate de presă, cu un climat ostil valorilor care nu se înregimentează politic, într-o Românie în care cei nemulţumiţi sînt invitaţi să plece, îmi amintesc fără să vreau ceea ce mi s-a povestit despre ziua abdicării forţate a Regelui Mihai. Ceva ce seamănă cu o presiune asupra noastră de a abdica, de a uita cine sîntem, ce drepturi avem. Nu ne-am săturat să privim steagul nostru golit de orice stemă, deşi am avut o stemă a monarhiei care a reunit valorile simbolice ale românilor?


Se apropie ziua de naştere a MS Regele Mihai. Ne emoţionează pe mulţi miracolul longevităţii sale. „Vărul Charles“, ASR Prinţul Charles, îşi încheia dedicaţia la Aniversarea MS Regele Mihai spunînd: „Fii binecuvîntat, Mihai, şi La Mulţi Ani!“. Vom repeta mulţi dintre noi această urare, fără să-i spunem pe nume regelui nostru, unii numindu-l Majestate, alţii Sire, alţii cu aplecare spre poza vechimii şi artificiu, Vodă. Şi ca urarea să se împlinească şi să nu rămînă una legată doar de ziua de naştere, să ne gîndim şi să ne amintim toate acele fapte ale unei vieţi ce se întinde pe aproape un veac întreg. Şi să ne întrebăm de ce şi azi ni se mai cere să abdicăm de la adevărata istorie. Ba chiar, în loc s-o binecuvîntăm sîntem îndemnaţi şi aţîţaţi s-o hulim, ori doar s-o uităm definitiv. La Mulţi Ani, Majestate!

Regele Mihai, parlamentarii României şi absenţii

Marţi, 25 octombrie 2011, în cadrul unei şedinţe solemne, Regele Mihai a ţinut un discurs de la tribuna Parlamentului, cu ocazia împlinirii vîrstei de 90 de ani. Un discurs scurt şi emoţionant prin care Regele Mihai a privit şi a analizat realităţile trecute şi prezente ale României. Preşedintele Traian Băsescu şi premierul Emil Boc, dar şi patriarhul Daniel n-au fost prezenţi în Parlament, preşedintele Băsescu întrebînd un jurnalist, cu o zi înainte de eveniment, de ce ar trebui să-i transmită un mesaj Regelui Mihai: „Pentru ce? Un mesaj ca să spun ce?“. Patriarhul Daniel s-a scuzat protocolar şi i-a transmis Regelui Mihai „sănătate, pace, bucurie şi ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună“.

Realizăm, cu acest prilej, două pagini speciale: publicăm discursul integral al Regelui Mihai şi găzduim cîteva reacţii „la cald“, de la redactori şi colaboratori ai publicaţiei noastre. Publicăm părerile a trei istorici (Marius Oprea, Andrei Muraru şi Ovidiu Pecican) şi a doi scriitori (Bedros Horasangian şi Marius Ghilezan), atenţi şi preocupaţi (deseori, îngrijoraţi) de traseul istoric al României din ultimul secol şi de consecinţele istoriei asupra prezentului.

Regele Mihai - „Lumea de mîine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie“
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Sînt mai bine de şaizeci de ani de cînd m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărîmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.


Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.


Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizînd puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sînt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea romånească.

Sînt mîhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrîni şi cei bolnavi sînt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sînt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniu al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.



Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,



Instituţiile democratice nu sînt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sînt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mîine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul-plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.


Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de cînd am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobîndit, după libertate şi democraţie, sînt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.


Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cîrmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cîrmuitori respectaţi şi pricepuţi.


Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pămînturile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămînă separaţi.


Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pămînturile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurămîntul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sînt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămîne întotdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Regele Mihai, primul pe lista regilor "şomeri" cei mai populari din Europa

Cele patru „execuţii“ ale Regelui Mihai

Adolf Hitler, liderii comunişti, Iliescu şi Băsescu au făcut din Regele Mihai o ţintă politică. Regele a abdicat la 30 decembrie 1947, forţat de comunişti, şi nu a mai avut voie să calce pe pământul României până în 1992.

Iată ce spunea Hitler despre Regele Mihai după actul de la 23 august 1944. „Pe 25 august 1944, după-amiază, după ora 1.00, radioul german a difuzat discursul lui Hitler în legătură cu evenimentele din România. În această declaraţie, Hitler afirma că Regele Mihai a trădat şi a predat România Uniunii Sovietice", a declarat pentru "Adevărul" istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Comuniştii români au încercat tot timpul să prezinte despărţirea ţării de instituţia monarhiei ca pe una amiabilă. În discursul său din seara de 30 decembrie 1947, Petru Groza spunea: "... vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri [...] poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. [...] Vreau să se ştie pretutindeni că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul Rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras". De asemenea, potrivit discursului oficial comunist, Regelui şi suitei sale li s-a permis să ia toate bunurile solicitate. De aici şi până la acuzaţia că ar fi fugit cu un tren plin cu bunuri de o valoare inestimabilă nu a fost decât un pas. Ulterior, discursul istoric s-a modificat, monarhia dispărând din manualele şcolare, iar cei aproape 100 de ani cât a domnit în România au fost dedicaţi exclusiv realizărilor populare.

Iliescu l-a ţinut departe de ţară doi ani

După patru decenii de exil, Regele Mihai încearcă pentru prima oară să se întoarcă în ţară în aprilie 1990 pentru a petrece Sărbătorile de Paşte, dar Guvernul de la Bucureşti îi refuză viza. Vestea îl surprinde pe fostul suveran pe aeroportul din ­Zürich, gata de îmbarcare spre ţară. „E o situaţie inedită pentru mine!", a declarat Regele Mihai la auzul veştii. Regele însă reuşeşte să obţină permisiunea de a reveni în România de Crăciun, când are de gând să participe la slujba religioasă de la Curtea de Argeş.

Familia regală soseşte pe Otopeni şi primeşte vize provizorii, valabile 24 de ore. Numai că imediat o parte a presei prezintă ştirea că fostul suveran a forţat graniţa şi a intrat clandestin în ţară. Peste câteva ore, coloana de maşini a Regelui este oprită pe autostrada Bucureşti-Piteşti la un baraj poliţienesc, iar fostul suveran şi suita sa sunt întorşi, sub escortă armată, pe aeroport şi expulzaţi. În 1992 de Paşte, fostul suveran face o vizită în România, fiind întâmpinat de circa un milion de oameni, potrivit CNN.

1997-2011: anii reconcilierii

După vizita din 1992, autorităţile de la Bucureşti îl ţin patru ani departe de ţară pe Regele Mihai. În 1994, fostul suveran încearcă încă o dată să vină acasă, dar este împiedicat să coboare din avionul aterizat pe Otopeni. Peste doar o lună, partidul de guvernământ, PDSR, cere MAE să-l declare pe fostul Rege persona non grata. Punctul de cotitură în relaţia cu Guvernul de la Bucureşti apare în 1997, când regimul CDR îi oferă paşaport românesc şi vizitează ţara. În 2001, preşedintele Ion Iliescu face gestul istoric al reconcilierii cu Regele Mihai pe care îl invită, printr-o scrisoare adresată „Sire", să vină în România pentru a lua parte la inaugurarea unei galerii de artă.

Ameninţat cu moartea de Securitate



Poliţia politică a regimului comunist i-a trimis Regelui Mihai, în ianuarie 1988, o scrisoare de ameninţare cu moartea, potrivit unui document dat publicităţii de Liviu Tofan, director al Institutului Român de Istorie Recentă. Documentul este semnat de gruparea "În slujba Mareşalului", iar Liviu Tofan spune că Securitatea avea o secţie specială de dezinformare, care lansa astfel de documente, atribuite unor grupări-fantomă. Scrisoarea de ameninţare a fost trimisă atât Regelui Mihai, cât şi postului de radio Europa Liberă. Liviu Tofan a obţinut documentul de la Richard Cummings, fost Chief of Security la Radio Europa Liberă.

În scrisoarea Securităţii, Regele Mihai este caracterizat de şase ori drept "trădător", cu fraze care par să fi fost o sursă de inspiraţie pentru preşedintele Traian Băsescu. „Regele Mihai se face vinovat de Înaltă Trădare săvârşită împotriva neamului românesc, de complicitate şi colaborare cu duşmanul României, fapte care se pedepsesc cu Moartea", se afirmă în material. De altfel, în scrisoarea de ameninţare se regăseşte şi teza Securităţii privind vinovăţia Regelui Mihai faţă de Ion Antonescu: "Pe lista noastră, primul Trădător este Regele Mihai, cel care l-a arestat pe mareşalul Ion Antonescu şi bravii săi camarazi din conducerea României".

De altfel, ofiţerii de Securitate se înfăţişau ca veritabili "moştenitori" ai mareşalului Antonescu, ei afirmând că "îşi revendică dreptul şi obligaţia morală de a pune în aplicare testamentul mareşalului Ion Antonescu şi de a lichida pe trădătorii neamului românesc". Spre deosebire de Regele Mihai, Ion Antonescu este lăudat în document pentru că s-ar număra printre cei care "ne-au dat un nume şi ne-au învăţat că viaţa fără sacrificiu nu merită să o trăim".

Chiar dacă documentele publicate de istoric dovedesc că Regele Mihai a luptat împtriva comunizăii României, Securitatea pedala, la fel ca Traian Băsescu, pe teza colaborării cu Rusia, invocând faptul că a fost decorat de Stalin.

Asemănări izbitoare

Liviu Tofan consideră ca fiind „semnificativă" asemănarea dintre limbajul folosit de Securitate în 1988 şi cel utilizat de preşedintele Traian Băsescu în interviul de miercuri seara de la B1 TV.

Regele Mihai I, întoarcerea acasă

Abdicarea şi Exilul Regelui Mihai I

Majestatea Sa împlineşte 90 de ani
Regele Mihai va deveni peste trei zile cel mai longeviv monarh din toate timpurile

Colegi de clasă cu Regele: „Dimineaţa, făceam înviorarea în spatele Palatului“

Video: Regele Mihai, omagiat cu „Pobeda“ lui Stalin şi „Legiunea“ americană

Domnia unui „copil speriat de evenimente“





21:55La 19 ani, pe 6 septembrie 1940, Mihai I a fost instalat pe tron de către Ion Antonescu, conducătorul real al României.

Regele Mihai conducea maşina de la şase ani

Serial: Viaţa, domnia şi exilul Regelui Mihai

Între Regele Mihai și Ion Antonescu îl aleg fără ezitare pe primul

După un refuz al birourilor permanente ale parlamentului, urmat de o întoarcere de 180 de grade în plen, Regele Mihai a fost invitat să se adreseze camerelor reunite ale Parlamentului României pe data de 25 octombrie, cu prilejul împlinirii a 90 de ani.

Nu mai insist, am scris un articol pe această temă săptămâna trecută (Regele Mihai în parlament – o rară victorie a bunului simț în politica românească, http://www.acum.tv/articol/38799/). Aș vrea însă să mă opresc asupra uneia dintre obiecțiile pe care oponenții prezenței Regelui Mihai în parlament au ridicat-o. În frunte cu președintele Traian Băsescu, ei au invocat “trădarea” fostului suveran, începând cu 23 august 1944, când l-a arestat pe conducătorul României la acea dată, Ion Antonescu și a scos România din războiul alături de Germania nazistă, până pe 30 decembrie 1947 când a abdicat și a părăsit țara, lăsând-o, chipurile, pe mâinile comuniștilor sprijiniți de Moscova.

Nu vreau să mă refer la stupiditatea acestei interpretări pseudo-istorice, ci doar la contrapunerea pe care acești oponenți ai Regelui Mihai și/sau ai monarhiei o fac între fostul suveran și fostul dictator Ion Antonescu.

În ochii lor, Antonescu reprezintă eroismul, patriotismul, lupta până la sacrificiul final în slujba interesului național, în timp ce Regele Mihai reprezintă în cel mai bun caz lipsa de fermitate și în cel mai rău caz trădarea și pactizarea cu inamicul.

Relația dintre cei doi a început la 6 septembrie 1940, când tânărul de 18 ani (la o vreme când majoratul era la 21) Mihai a fost nevoit să urce pe tron ca urmare a abdicării tatălui său, Carol al II-lea, principalul vinovat al distrugerii firavei democrații interbelice românești. Antonescu tocmai preluase șefia guvernului și împreună cu legionarii instaurase o dictatură fără precedent în istoria de 80 de ani a statului român.

Regele Mihai, care a devenit major doar la 25 octombrie 1942, nu a avut niciun cuvânt de spus, nici în aderarea României la pactul tripartit, alături de Germania, Italia și Japonia, nici la intrarea României în război la 22 iunie 1941 împotriva URSS și nici la deportarea în masă a evreilor și romilor în toamna lui 1941.

Cartea lui Ivor Porter “Michael of Romania” (Editura Sutton Publishing, 2005) descrie modul arogant în care Regele Mihai și Regina Mamă Elena erau tratați de Ion Antonescu, dictatorul absolut al României în perioada 1940 – 1944. Porter, prizonier aliat în România în 1943, l-a cunoscut pe Regele Mihai cu puțin timp înaintea actului de la 23 august 1944 și a stat în România până la instaurarea regimului comunist și detronarea lui Mihai.

Democrație contra dictatură

Regele Mihai, a fost, chiar după standardele de acum 65 – 70 de ani, un democrat, un monarh constituțional care, chiar în acele vremuri extrem de grele, a încercat, cu puteri limitate să protejeze democrația în România. N-a reușit, dar ținând cont de circumstanțe și de faptul că a fost pe tron între vârsta de 18 și 26 de ani (nu pun la socoteală anii 1927 – 1930, când fost rege sub tutelă) nu cred că i se pot imputa prea multe.

În schimb, Ion Antonescu a fost un dictator, care nu doar că a distrus complet și ultimele urme de democrație din România, a trimis la moarte nu doar peste un sfert de milion de evrei și 11000 de romi, dar și jumătate de milion de militari români.

Cei care-l laudă pentru eliberarea teritoriilor românești anexate de Stalin în 1940 nu țin cont că, de fapt, această eliberare se datorează alianței cu Hitler (niciodată formalizată într-un tratat bilateral după începerea războiului) și a puterii armatei germane.

Trecerea Nistrului în vara lui 1941, în pofida avertismentelor interne și din partea Aliaților oocidentali, implicarea în Holocaust, dezastrul de la Stalingrad (unde Armata Roșie a spart frontul în dreptul armatelor române), loialitatea față de Hitler și Germania nazistă până în ultima clipă sunt fapte care i se pot imputa lui Antonescu și pe care el de altfel și le-a asumat, inclusiv în timpul procesului (evident instrumentat la inițiativa lui Stalin) din mai 1946.

Unul dintre capetele de acuzare ale adulatorilor lui Antonescu împotriva Regelui Mihai este că acesta din urmă nu l-a grațiat atunci când “Tribunalul Poporului” l-a condamnat la moarte în 1946.

Aceasta arată o lipsă de înțelegere totală a atribuțiilor unui monarh constituțional. În primul rând Antonescu însuși nu a înaintat o cerere de grațiere, dar chiar dacă ar fi făcut-o, decretul de grațiere nu ar fi fost valabil fără contrasemnătura ministrului justiției, la acea dată comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, într-o țară guvernată de cabinetul Petru Groza, care era practic la ordinele lui Stalin. Așa încât, nu e greu de imaginat ce soartă ar fi avut o cerere de grațiere.

Desigur că în opinia publică Ion Antonescu rămâne mult mai popular decât Regele Mihai, așa cum a arătat-o și sondajul “Mari Români”, organizat de televiziunea publică în 2005, în care dictatorul s-a clasat pe locul al șaselea. Nu e de mirare, după cum nu e de mirare că în sondajele de opinie publicul sprijină reintroducerea pedepsei cu moartea sau se pronunță pentru reincriminarea raporturilor sexuale între persoane de același sex.

Din punctul meu de vedere, nu am nicio ezitare – ca personaj istoric îl aleg pe Regele Mihai, așa cum aleg democrația față de dictatură, toleranța față de intoleranță, moderația față de extremism, implicarea rațională față de fanatism.

Regele Mihai este azi, la vârsta de aproape 90 de ani, singurul personaj istoric în viață din istoria românilor. El va vorbi în fața parlamentului României democrate la 84 de ani după ce, ca băiețel de cinci ani, a asistat la actul intronizării sale pentru prima oară. El reprezintă, spre deosebire de Ion Antonescu, ceea ce este durabil și valoros în istoria României, țară care pășește, chiar dacă neîndemânatic pe calea pe care ar fi dorit-o acum 65 de ani Regele Mihai.

Ziua Regelui Mihai, 1945: Comuniştii i-au snopit în bătaie pe ţărănişti şi liberali

Ovidiu PECICAN - Regele Mihai între 1940 și 1944
Estimările critice ale președintelui Traian Băsescu la adresa prestației de șef de stat și de politician a Regelui Mihai la vremea guvernării sale – care a însemnat sfîrșitul monarhiei în România și apusul democrației, urmate de o urgentă și durabilă instaurare a dictaturii totalitare de extremă stînga – au declanșat o dezbatere despre rolul ultimului monarh român pe scena istoriei.

Cele mai noi numere din Observator cultural conțin texte relevante pentru diverse aspecte ale chestiunii. Astfel, Lucia Hossu Longin aduce în discuție curajul și rezistența în fața comunizării (nr. 589, 25.08.2011), în timp ce Cristina Roman amintește despre relația suveranului cu Partidul Comunist între 23 august 1944 și 30 decembrie 1947. Doamna Roman notează cu probitate că „Potrivit mărturiilor oamenilor politici și ale diplomaților români care i-au fost aproape regelui (s.m), cel care a inițiat acțiunea de înlăturare a guvernului Antonescu și a avut un rol hotărîtor în ruperea alianței cu Germania și privind trecerea României în tabăra Marilor Puteri Aliate a fost chiar Regele Mihai. Într-o primă fază a planului de răsturnare a regimului antonescian, acesta a creat în jurul său o coaliție a partidelor din opoziție. Această alianță de conjunctură urma să negocieze cu Marile Puteri Aliate pentru ieșirea României din războiul dus în alianță cu Germania și să încheie un armistițiu. Coaliția politică numită – la crearea sa, în 1942 – Opoziția Unită, iar mai tîrziu Blocul Național Democrat, avea să fie cea care a preluat guvernarea țării imediat după actul de la 23 August 1944“ (nr. 590, 02.09.2011).

Mărturiile convergente ce susțin acest punct de vedere sînt cele ale unor partizani declarați ai regalității, astfel încît, pînă la cumularea altor probe care să le sprijine, provenind dinspre surse independente sau, de ce nu?, chiar ostile acestora, credibilitatea lor mai trebuie testată. Conform afirmației citate, regele ar fi pregătit restaurarea democrației românești prin înlăturarea lui Ion Antonescu de la cîrma efectivă a țării încă din 1942. Dar – la numai un an de la intrarea României în război cu intenția readucerii Basarabiei înăuntrul frontierelor țării și într-un context care făcea din Germania marele maestru al jocurilor de război, neafectîndu-i prin pierderi vizibile și dramatice pe vreun front poziția de arbitru al situației – o asemenea afirmație pare puțin verosimilă. A pune la cale, în acel moment, decapitarea armatei și a țării ar fi părut nu doar o nesăbuință, ci chiar un act antipatriotic, de sabotare a intereselor naționale de refacere a granițelor statale ale României Mari.

Iată de ce, în stabilirea rolului autentic jucat de Maiestatea sa Regele Mihai I în timpul guvernării sale secunde (septembrie 1940-30 decembrie 1947), istoricii trebuie să adune și să cumpănească în mod profesionist documentația pe care să își întemeieze, fără părtinire, judecata de valoare. Or, încă de pe acum, un lucru este sigur: această guvernare secundă, care s-a desfășurat integral pe durata unei succesiuni ample de crize politice interne și externe, survenind într-un moment cînd, practic, România își pierduse în mod accelerat suveranitatea de facto în favoarea Germaniei naziste și se încheia atunci cînd devenise inevitabilă instaurarea suveranității de facto a URSS, a cauționat formal, în prima ei parte (pînă la arestarea mareșalului și la întoarcerea armelor, în 23 August 1944), regimuri politice autoritariste de extremă dreapta: guvernarea legionarilor, în coabitare cu Ion Antonescu (pînă în ianuarie 1941), și asumarea dictaturii personale de către acesta din urmă (în perioada de pînă la arestarea lui).

Rezultă de aici o complicitate formală, instituțională, cel puțin, cu aceste regimuri, pe care teza că regele stabilise contacte încă din 1942 cu opoziția democrată la regimul lui Antonescu pare să o amendeze, dar care, prin același fapt, își dobîndește și noi nuanțări. Căci ori regele era o simplă marionetă, cu rol decorativ și neglijabil, în toate evenimentele care angajau pe atunci România – idee susținută de toți cei care vor să scutească monarhia de împărtășirea responsabilității pentru confruntările fratricide și limitările de libertate din epocă, la fel ca și de angajarea țării în război alături de Hitler –, ori era, cum se spune acum, responsabil politic, plin de inițiativă, acționînd în secret pentru subminarea ordinii pe care, formal, o cauționa. În acest ultim caz, rămîne deplin coresponsabil de toate cele ce s-au petrecut, ca un suveran incapabil să gestioneze evitarea sau atenuarea majoră a acelor crize, chiar dacă demostrabil, postfactum, drept activ și în deplinătatea exercițiului funcțiilor sale politice și publice.

Pe de altă parte, revenind la proiectul coaliției anti-Antonescu puse la punct de către Regele Mihai I, însuși apropiatul lui, locțiitorul mareșalului Palatului, Mocsonyi Stîrcea, declara că „regele și apropiații săi au acceptat includerea în coaliția Blocului Național Democrat a Partidului Comunist pentru a preveni o viitoare impunere a acestora de către Kremlin ca una dintre condițiile încheierii armistițiului și pentru a preîntîmpina pretențiile mai mari ale comuniștilor atunci cînd participarea acestora la guvernare urma a fi impusă de către Moscova“, în timp ce suveranul, la rîndul lui, amintea, în 1997, că „în timpul negocierilor de la Cairo și Ankara, care au precedat actul de la 23 August 1944, anglo-americanii au condiționat continuarea discuțiilor cu partea română de includerea sau nu a comuniștilor în Blocul Național-Democrat“. Sub presiune americană sau nu, rezultă astfel că, încă dinainte de 1944, colaborarea la nivel înalt cu Partidul Comunist a fost acceptată de către monarh, ceea ce arată că la originea dificultăților din anii 1945-1947 s-a aflat un... acord de colaborare; și încă unul cu un partid socotit ilegal încă din vremea democrației interbelice. Se observă de aici că pretențiile PCR de participare la guvernare și, ulterior, cu sprijinul lui Stalin, chiar de preluare a conducerii țării nu au avut, cum s-a crezut, un caracter ilicit, ilegitim, cîtă vreme – cauționat sau nu de... americani – acest partid a fost invitat la organizarea politică a regimului de după Antonescu.

Regele Mihai i-a făcut curte Reginei Ana a României 16 zile, apoi a cerut-o în căsătorie

Mai mult: Articole | Libertatea.ro

Cristina ROMAN - Regele Mihai şi Partidul Comunist

Popularitatea de care s-a bucurat regele Mihai la revenirea sa în ţară, în anul 1992, a surprins guvernarea fesenistă, provocînd îngrijorare electorală printre politicienii puterii. La începutul anilor ’90, ceea ce ştiam despre rolul pe care l-a jucat instituţia monarhică în istoria României se datora doar poveştilor bunicilor. Nu înţelegeam prea bine atunci care erau adevăratele motive pentru care autorităţile politice care au preluat frîiele puterii după 1989, în urma vizitei regelui Mihai din 1992, au decis să îi interzică accesul acestuia în ţară pentru o perioadă de cinci ani. Abia în 1997, în timpul guvernării Convenţiei Democrate, regele Mihai şi-a recăpătat cetăţenia română, permiţîndu-i-se să-şi viziteze ţara. După 19 ani, de cînd lumea politică părea că a înţeles jocul democratic al succesiunii la putere şi cînd anumiţi politicieni au încetat să se mai teamă de o eventuală schimbare a formei de guvernămînt, iată că tema monarhiei este readusă în dezbaterea publică. Regele Mihai este una dintre puţinele personalităţi politice necompromise ale momentului, iar actele sale consemnate în documentele vremii sînt mărturii clare ale verticalităţii morale, ale curajului şi onestităţii sale.

Actul de la 23 August 1944


Potrivit mărturiilor oamenilor politici şi ale diplomaţilor români care i-au fost aproape regelui, cel care a iniţiat acţiunea de înlăturare a guvernului Antonescu şi a avut un rol hotărîtor în ruperea alianţei cu Germania şi privind trecerea României în tabăra Marilor Puteri Aliate a fost chiar regele Mihai. Într-o primă fază a planului de răsturnare a regimului antonescian, acesta a creat în jurul său o coaliţie a partidelor din opoziţie. Această alianţă de conjunctură urma să negocieze cu Marile Puteri Aliate pentru ieşirea României din războiul dus în alianţă cu Germania şi să încheie un armistiţiu. Coaliţia politică numită – la crearea sa, în 1942 – Opoziţia Unită, iar mai tîrziu Blocul Naţional Democrat, avea să fie cea care a preluat guvernarea ţării imediat după actul de la 23 August 1944.
Regele Mihai, împreună cu politicienii care s-au aflat în jurul său, a conştientizat încă de la începutul anilor ’40 pericolul pe care îl reprezentau Uniunea Sovietică şi comunismul bolşevic pentru România. Mărturie în acest sens sînt memoriile cîtorva dintre oamenii politici şi diplomaţi de carieră care i-au fost sfătuitori regelui în momentele politice cele mai dificile ale acestuia şi care au supravieţuit temniţelor comuniste. Locţiitorul mareşalului Palatului, Mocsonyi Stârcea, relata în amintirile sale că „la posturile de radio engleze şi americane se discuta despre faptul că în cazul unei victorii în război a Uniunii Sovietice aceasta ar putea pretinde o ocupare temporară a teritoriului României învinse pînă la plata unor despăgubiri sau sub pretextul «demilitarizării» sau «defascizării».“ Stârcea făcea referire în aceste note şi la o discuţie pe care a purtat-o la un moment dat cu regele Mihai, în cadrul căreia acesta i s-ar fi confesat spunîndu-i că „tatăl său, Carol al II-lea, l-ar fi avertizat într-o scrisoare asupra viitoarei situaţii a României pe care o considera că va fi destul de critică“. Regele şi oamenii politici din jurul său continuau să spere într-un sprijin diplomatic din partea Angliei şi a Statelor Unite. Mocsonyi Stârcea a refuzat să creadă că „anglo-saxonii ar putea permite Moscovei să-şi extindă dominaţia asupra ţării.“

Coaliţia opoziţiei s-a opus categoric, în anii ’42-’43 unei colaborări cu Partidul Comunist. Comuniştii au fost acceptaţi în alianţă în aprilie 1944, doar la cererea expresă a puterilor occidentale aliate cu Uniunea Sovietică. Regele Mihai declara, în 1997, că „în timpul negocierilor de la Cairo şi Ankara, care au precedat actul de la 23 August 1944, anglo-americanii au condiţionat continuarea discuţiilor cu partea română, de includerea sau nu a comuniştilor în Blocul Naţional-Democrat“. Ioan Mocsonyi Stârcea a mai precizat faptul că „regele şi apropiaţii săi au acceptat includerea în coaliţia Blocului Naţional Democrat a Partidului Comunist pentru a preveni o viitoare impunere a acestora de către Kremlin ca una dintre condiţiile încheierii armistiţiului şi pentru a preîntîmpina pretenţiile mai mari ale comuniştilor atunci cînd participarea acestora la guvernare urma a fi impusă de către Moscova.“

Negocierile pentru ieşirea României din alianţa Axei care ducea războiul împotriva Marilor Puteri Aliate s-au dus în paralel de către guvernarea antonesciană reprezentată de Mihai Antonescu şi de către tabăra „Opoziţiei Unite“, aflată sub patronajul regelui Mihai. Neîncrederea pe care regele şi liderii partidelor din opoziţie o arătau faţă de comunişti se manifesta şi faţă de una dintre Marile Puteri Aliate care era Uniunea Sovietică. Tabăra opoziţiei i-a însărcinat pe emisarii săi diplomatici de la Cairo şi Ankara să nu ducă tratative cu diplomaţia sovietică. Numai că vocea Moscovei, după victoriile repurtate pe front de armata sovietică împotriva Germaniei, în anii ’42-’43, se făcea din ce în ce mai auzită în tabăra Puterilor Aliate, iar România îi era vecină şi pe deasupra se afla şi în război cu aceasta. După cum scria Ioan Mocsonyi Stârcea, tabăra opoziţiei politice româneşti aflată sub patronajul regelui a încercat, prin toate mijloacele, la începutul tratativelor, să poarte negocieri doar cu puterile occidentale, evitînd contactele diplomatice directe cu reprezentanţii Moscovei. Victor Rădulescu Pogoneanu, diplomat de carieră, director-adjunct în 1943 şi, ulterior, director începînd cu 1944 al Cabinetului şi Cifrului, amintea în memoriile sale că „Anglia şi Statele Unite au respins orice negociere cu partea română care ar fi exclus Uniunea Sovietică de la masa tratativelor.“

Atît delegaţii diplomatici ai opoziţiei, cît şi cei ai guvernării Antonescu prezenţi la tratativele cu Marile Puteri Aliate au avansat cu insistenţă, în perioada negocierilor (1943-1944), cereri de garanţii privind recunoaşterea – la încheierea păcii finale – a graniţelor ţării de la 1919, nesupunerea teritoriului României unei ocupaţii militare, deschiderea unui front anglo-american în Balcani. Hotărîrea adoptată de „cei trei mari“ la Conferinţa de la Teheran din 1 decembrie 1943, privind debarcarea anglo-americanilor în Franţa, spulberaseră orice speranţă a Bucureştiului legată de deschiderea unui front al occidentalilor în Balcani. În plus, încă din mai 1944, o notă transmisă de ministrul de Externe al Angliei, Anthony Eden, către Departamentul de Stat al SUA anunţa viitorul acord de procentaj privind sferele de influenţă în Balcani, semnat la Moscova, în octombrie 1944, de către Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Londra a decis să lase în seama Moscovei soarta României, în schimbul intrării Greciei în sfera sa de influenţă (înţelegerea anglo-sovietică privind România şi Grecia avea să rămînă în vigoare 45 de ani, pînă în decembrie 1989).

La 12 aprilie 1944, diplomaţia sovietică a înaintat la Stockholm emisarilor diplomatici ai Guvernului Antonescu condiţiile minimale pentru încheierea armistiţiului. Printre acestea se găseau: „restabilirea frontierei româno-sovietice după Tratatul din 1940, libertatea de mişcare pe teritoriul român pentru trupele sovietice şi aliate“. Anglia şi Statele Unite şi-au asumat condiţiile de armistiţiu propuse de sovietici şi, din acel moment, la tratativele purtate de diplomaţii occidentali cu emisarii români nu s-au mai acceptat contrapropuneri din partea celor din urmă, argumentîndu-se că România era o ţară învinsă şi nu avea dreptul de a pune condiţii. Armistiţiul cu Puterile Aliate avea să fie semnat abia la data de 12 septembrie 1944. Aşa cum amintea în memoriile sale diplomatul de carieră Victor Rădulescu Pogoneanu, „diplomaţia românească a făcut eforturi mari pînă la încheierea armistiţiului pentru ameliorarea condiţiilor militare şi economice impuse României, dar nu au fost luate în considerare de cei trei Mari Aliaţi.“
Înrăutăţirea, în cursul anului 1944, a situaţiei armatei române pe front, refuzul mareşalului Antonescu de a semna un armistiţiu în condiţiile enunţate de Moscova l-au determinat pe regele Mihai să ia hotărîrea ca pe 23 august să organizeze debarcarea lui Antonescu de la guvernare. Regele a fost cel care a hotărît demiterea mareşalului Ion Antonescu şi încetarea războiului cu URSS şi ceilalţi Aliaţi precum şi încheierea armistiţiului. În momentul cînd regele Mihai a dat ordinul de a-l reţine pe mareşal, la Palat nu se aflau nici unul dintre reprezentanţii partidelor din Blocul Naţional Democrat. Alături de rege s-au aflat cîţiva politicieni, diplomaţi şi militari din cercul Palatului: generalul Constantin Sănătescu, secretarul particular Mircea Ioniţiu, locţiitorul mareşalului Palatului Ioan Mocsonyi Stârcea.

Falsificarea istoriei contemporane a fost o caracteristică a liniei politice a Partidului Comunist. Au fost impuse diferite interpretări oficiale ale actului de la 23 August 1944, indiferent de realitatea faptelor. S-a negat categoric rolul esenţial pe care regele, împreună cu cercul de politicieni, militari şi diplomaţi de la Palat şi cu liderii partidelor istorice, l-a jucat în realizarea acelor evenimente istorice. Partidul Comunist Român şi-a asumat un act pe care nu l-a iniţiat, ci la care a fost un simplu participant.

Politica anticomunistă a regelui


Începînd din 6 martie 1945, cînd, cu ajutorul Moscovei, se instaura primul guvern comunist de la Bucureşti, şi pînă la abdicarea sa în decembrie 1947, regele Mihai s-a opus prin diverse forme de protest lichidării democraţiei politice care urma să aibă ca rezultat instaurarea dictaturii comuniste. În 20 august 1945, în urma refuzului premierului Petru Groza de a da curs hotărîrii adoptate de cele trei mari puteri la Conferinţa de la Postdam (iulie-august 1945) privind includerea în guvernul de la Bucureşti a reprezentanţilor partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal şi împărţirea echitabilă a portofoliilor, regele a decis să întrerupă conlucrarea cu guvernul Groza. Rezistenţa regală din acea epocă a rămas în mărturiile istorice sub denumirea de „greva regală“. Fiind unicul caz în sfera de dominaţie sovietică, acela în care un şef de stat a încercat să se opună comunizării ţării sale, „greva regală“ a regelui Mihai, în faza sa iniţială, a deconcertat Moscova. Imediat ce a constatat că SUA şi Anglia nu sprijineau acţiunea regelui, Moscova a reacţionat împiedicînd realizarea unor transformări radicale în cadrul guvernării comuniste de la Bucureşti. Aflat la Conferinţa de la Londra a miniştrilor de Externe, Stalin îi ordona lui Molotov să nu facă nici o concesie în privinţa României.

Abdicarea forţată a regelui Mihai


În dezbaterile politice de la noi din ultima perioadă, s-a încercat să se acrediteze ideea potrivit căreia abdicarea regelui Mihai din 1947 „ar fi fost un act de trădare al acestuia“. Fiind de formaţie istoric, am învăţat la şcoală că orice afirmaţie privind un eveniment istoric trebuie să fie făcută pe baza documentelor. Nu există nici un document de arhivă care să ne facă să credem că, prin abdicarea sa, regele „ar fi trădat“.

La sfîrşitul anului 1947, regele Mihai rămăsese singura redută a democraţiei politice din România şi ea trebuia înlăturată în drumul pe care Partidul Comunist l-a parcurs începînd din 1945 şi care avea ca obiectiv final, impus de Moscova, confiscarea totală a puterii.

Liderii comunişti, susţinuţi de Moscova, au forţat abdicarea. În 29 decembrie 1947, premierul Petru Groza i-a solicitat o audienţă regelui pentru a doua zi, 30 decembrie, la prînz. Potrivit unui raport al Legaţiei americane la Bucureşti, cu cîteva zile înainte de ziua abdicării, toţi ofiţerii de rezervă au fost dezarmaţi, iar în ziua abdicării garda obişnuită a Palatului la Bucureşti şi Sinaia a fost înlocuită cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu. La 30 decembrie, către orele 12, liderii comunişti Petru Groza şi Gheorghiu-Dej s-au prezentat la Palat. O mărturie clară a faptului că abdicarea regelui Mihai a fost impusă de comunişti este declaraţia lui Emil Bodnăraş făcută la şedinţa din 30 iulie 1959: „Actul de abdicare a fost conceput de noi. Noi calculam o eventuală rezistenţă şi atunci am luat măsuri pentru a impune abdicarea cu forţa, desfăşurarea acţiunii la Palat şi, în sfîrşit, pentru 30 decembrie, cum urma să se desfăşoare acţiunea.“ Emil Bodnăraş îşi amintea o serie de amănunte legate de actul de abdicare a regelui şi, la 31 decembrie 1961, în prezenţa liderilor Partidului Muncitoresc Român, afirma: „Conducerea partidului nostru l-a delegat pe Gheorghiu-Dej să rezolve acest moment cu monarhia. Înarmat era el cu partea teoretică, iar pentru partea practică i-am dat un pistol în mînă, i-am mai dat unul mai mititel, să-l dea şi lui Petru Groza, care îl însoţea în această misiune“.

Evoluţiile politice din România în anii 1945-1947 au mers în direcţia fixată de sovietici, fără ca regele Mihai şi partidele istorice să le poată opri. Soarta României a fost hotărîtă de către Moscova cu acordul Occidentului. După abdicarea regelui, Partidul Comunist Român s-a angajat fără ezitări în direcţia impunerii unui regim de tip sovietic care avea să dăinuie 45 de ani.

Cadou la 90 de ani. Ziua de naştere a Regelui Mihai, sărbătorită printr-un concert de gală la Opera Naţională Bucureşti

Lucia HOSSU-LONGIN - Regele Mihai I al României: curaj şi rezistenţă în faţa comunizării
Oricît încercăm să ne distanţăm de recentele declaraţii (22 iunie 2011) ale preşedintelui Băsescu, conform cărora Mihai I a trădat România, e greu să uităm acest atac nedemn. În inimile noastre, Regele este o icoană, un „brand“ al libertăţii şi democraţiei. În primul rînd, pentru că aceste afirmaţii sînt un atentat la istoria naţională. Istorie pe care domnul Băsescu nu o cunoaşte. Un consilier prezidenţial, domnul Fota, explică aceste declaraţii ca fiind „generatoare de dezbateri. E nevoie să rescriem istoria...“. Altă bazaconie rostită de un cap politic de la Cotroceni. O să expediem noi la Palat un pachet cu O istorie a comunismului din România, manual pentru liceu editat de IICCR în 2009. Statura remarcabilă a Regelui Mihai I în istoria României, ca şi în istoria europeană nu poate fi nici măcar ciobită – revizuită – de „secera şi ciocanul“ din discursul domnului Băsescu. Monarhia Constituţională a clădit în peste 80 de ani România modernă: prima Constituţie din 1866, Războiul de Independenţă şi înfăptuirea României Mari. Republica (1948-2011), condusă de-a lungul a 60 de ani de Dej, Ceauşescu, Iliescu şi... Băsescu, a dus la dezastrul de azi. Dezastru produs, în primul rînd, prin trădarea intereselor naţionale. Să te pronunţi, în acest limbaj, la adresa unei monarhii într-o Uniune Europeană care numără alte şase monarhii (Belgia, Danemarca, Olanda, Regatul Unit, Regatul Spaniei, Regatul Suediei) pare gestul unui politician iresponsabil. Mai mult, este emanaţia unei gîndiri comuniste. Nu am avut noi românii de ales la scrutinul din 2004 între doi comunişti? „Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepţional de maiestuos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Naţiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. Prin judecata lui superioară, prin ascuţimea acţiunii sale şi prin înaltul caracter al cîrmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuţie extraordinară la cauza libertăţii şi democraţiei.“ Citatul din Harry Truman, Preşedintele Statelor Unite ale Americii, este aşezat pe manşeta ziarului Timişoara, ziar care, din respect pentru adevăr, dedică o ediţie specială Majestăţii Sale, cerîndu-i iertare pentru ofensele primite. Regele a primit din partea SUA „Legiunea de Merit – Grad de ţef Comandor“. A fost eroul care săvîrşise fapte excepţionale în împrejurări excepţionale. Orice evaluare a personalităţii Regelui Mihai I în istoria României trebuie să pornească de la două momente: actul de la 23 August 1944, desprinderea de Germania nazistă şi rezistenţa suveranului în faţa comunizării ţării sale şi a instaurării controlului sovietic. O rezistenţă cu atît mai unică, mai remarcabilă cu cît Occidentul, prin semnătura lui Churchil, recunoscuse sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, prin acordul de procentaj din 9 octombrie 1944. De altfel, momentul grevei regale din 19 august 1945 este singura acţiune întreprinsă de un şef de stat din Europa împotriva ocupaţiei bolşevice. În acţiunea de la 23 August, personalitatea regelui a jucat un rol decisiv. În Decretul Sovietului Suprem al URSS de acordare a Ordinului „Victoria“ – în iulie 1945 – se spunea: pentru „Actul curajos al cotiturii hotărîte a politicii României spre ruptura cu Germania Hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa cînd nu se precizase clar înfrîngerea Germaniei“.

Mareşalul Tolbuhin, înmînînd Regelui înalta decoraţie, a adăugat: „Această decorare este recunoaşterea aportului personal al majestăţii voastre în înţeleapta şi brusca întorsătură de la 23 August. Lucrul acesta, istoria nu-l va uita“ (Scînteia, 21 iulie 1945). 23 August s-a dovedit a fi una din zilele decisive ale întregului război. Istoriografia recentă arată temeiurile acestei judecăţi: trupele române au oprit înaintarea germanilor spre linia Carpaţilor. Frontul sovietic a făcut un salt de 500-600 km, în mai puţin de trei săptămîni, fără a întîmpina practic nici o rezistenţă. Drumurile erau deschise de Armata Română. Exemplul României a fost urmat la scurt timp de Finlanda, apoi de Bulgaria şi mai tîrziu de Ungaria. Germania a pierdut petrolul care era vital pentru economia de război: durata războiului european a fost scurtată, întrucît Reichul nu s-a mai aprovizionat cu petrol din România. Germania şi-a văzut destrămat tot dispozitivul de război din Europa de Sud-Est. Istoricul Florin Constantiniu citează cîteva surse: profesorul britanic John Erikson, cel mai reputat specialist în istoria frontului germano-sovietic, şi mărturiile unui agent secret britanic care a stat în captivitate în România, ambele surse documentează această crucială contribuţie pe care ţara noastră a adus-o la precipitarea prăbuşirii Reichului nazist. Mai mult, se spune că în timp ce oamenii politici şi comandanţii militari aveau şovăieli, temeri în privinţa desprinderii reale a României de Germania, în condiţiile în care pe teritoriul României se afla grupul de armată german „Ucraina de Sud“, singurul care s-a angajat cu tărie şi curaj a fost tînărul Rege Mihai. Avea 22 de ani. El este personalitatea numărul unu în actul de la 23 August 1944. Înfăptuitor de istorie, a stat în fruntea coaliţiei care a realizat cotitura ce a scurtat războiul cu 6 luni şi a cruţat vieţile a sute de mii de oameni. Într-un apel către naţiune şi armată, Mihai a proclamat loialitatea României faţă de Aliaţii tradiţionali, a ordonat încetarea focului şi a declarat război Germaniei. Regele Mihai a evitat soarta prinţului Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, şi a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de Fier, care a rezistat Kremlinului pînă în decembrie 1947. Actul de la 23 August a oferit Armatei Române posibilitatea de a elibera Nordul Transilvaniei de sub ocupaţia ungară şi de a reîntregi ţara. Evenimentul i-a surprins pe sovietici, care pregăteau o ofensivă de proporţii asupra ţării noastre. Pe 24 august 1944, fiind întrebat dacă ştie ce s-a întîmplat în România, Andrei Vîşinski, locţiitor al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe ale URSS, a răspuns: „Autorităţile sovietice nu au nici un fel de informaţii afară de ceea ce s-a auzit prin radio“. La acea dată nu avea nici un fel de instrucţiuni din partea Guvernului său pentru a face vreo declaraţie asupra acestei probleme. Istoriografia comunistă a prezentat 23 August 1944 ca pe o victorie a PCR. În realitate, Ian Robert Levy, în cartea Gloria şi decăderea Anei Pauker, menţiona că în septembrie 1944 „Lucreţiu Pătrăşcanu a mărturisit că «Anei nu-i place că s-a făcut acest 23 August; ar fi preferat să vină ei (sovieticii), nu să facem noi actul de la 23 August»“.


Este de menţionat un detaliu important pe care Victor Frunză îl transcrie în cartea sa, Istoria stalinismului. În acordurile cu aliaţii, Stalin introdusese o clauză specială: cînd un aliat al Germaniei voia să rupă cu trupele germane şi să se alăture puterilor aliate, trebuia să obţină acordul lui Stalin. În ceea ce priveşte România, asentimentul american şi cel englez erau date, dar acordul rusesc se tergiversa. În spatele acestei clauze se afla dorinţa lui Stalin de a cere capitulare necondiţionată. Actul de la 23 August a încercat să evite acea capitulare. Oricum, România dorea să realizeze cotitura pentru ca armata sovietică, care în martie 1944 se afla la hotarele ei, să nu intre într-o ţară aflată în război cu URSS. Ce s-ar fi întîmplat în situaţia în care nu se schimba soarta alianţelor? E greu de răspuns.

Greva Regală


La 6 martie 1945 s-a înscăunat guvernul Groza, care dacă nu era integral comunist, era de obedienţă integral sovietică. Prezenţa Regelui în ţară a fost în aceşti ani un factor de frînare a iniţiativelor comuniste. Mark Ethridge, trimis al Guvernului SUA, scria cîteva luni mai tîrziu: „Deşi Regele a fost forţat să accepte Guvernul Groza sau să abdice, el a devenit simbolul rezistenţei în favoarea unui guvern constituţional şi împotriva pretenţiilor sovietice. Oamenii nu mai pot striga «Trăiască Maniu» fără să fie bătuţi sau închişi pentru aceasta, aşa că strigă «Trăiască Regele». Am petrecut patru ore cu el şi, ca unul care nu face caz de regi şi deci nu este impresionat de aceştia, pot aprecia că are mai mult curaj decît oricare alt politician din România. Potrivit celor cu care am vorbit (cu excepţia Anei Pauker), prestigiul său este mai mare decît al oricărui alt politician. [...] Cred că este adevărat că speranţele şi temerile tuturor românilor – cu excepţia celor mai fanatici comunişti şi chiar ale unora dintre ei – sînt concentrate în persoana sa“ (Ulrich Burger, The Ethridge Mission in Romania).
Preşedintele Statelor Unite declara în 18 august 1945, la postul de radio Vocea Americii, că la Yalta (februarie 1945) s-a decis ca cele trei guverne aliate (SUA, Anglia, Rusia) vor asuma sub responsabilitate comună restabilirea unor guverne larg democratice în toate ţările-satelit din Europa. Principiul a fost reafirmat în Declaraţia de la Potsdam (2 august 1945) în ceea ce priveşte România, Bulgaria şi Ungaria. Aceste naţiuni nu vor cădea niciodată în sfera de influenţă a vreunei puteri. Nemaiputînd tolera situaţia internă ce se degrada zi de zi şi încurajat de declaraţiile anglo-americanilor, Regele Mihai îi convoacă pe şefii celor patru partide: Iuliu Maniu (PNŢ), Constantin I.C. Brătianu (PNL), Titel Petrescu (PSD) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (PC). Toţi, cu excepţia lui Pătrăşcanu, îl sfătuiesc să formeze un nou guvern pe baze democratice reale. La 20 august 1945, Groza este chemat la Palat şi i se cere demisia spre a se supune unei soluţii constituţionale. El cere un timp de gîndire. Generalul Susaikov îi ordonă să nu dea curs demisiei. La 21 august, Regele îi invită pe şefii misiunilor politice şi militare engleze, americane şi sovietice pentru a le expune dificultăţile prin care trece ţara („un tip de totalitarism este înlocuit cu un alt tip“) şi a le cere sprijinul pentru formarea unui guvern democratic. Departamentul de Stat American propune o discuţie internaţională pe această problemă. Preşedintele Truman pare decis să se opună violenţei lui Stalin. Dar, la 24 august, guvernul Groza declară oficial că, avînd sprijinul total al Uniunii Sovietice, nici nu se gîndeşte să demisioneze, iar Tătărescu, ministru de Externe, proclama că „România va continua să privească numai spre est“.


La 4 septembrie 1945, guvernul Groza se duce la Moscova, unde primeşte de la Stalin, personal, confirmarea în funcţie. Poporul român se simte solidar cu Regele său în faţa pericolului ce devine tot mai ameninţător. Regele refuză să mai contrasemneze orice act oficial emis de guvernul Groza. Acesta este momentul grevei regale. Ţara îi este alături. La 8 noiembrie are loc cea dintîi manifestaţie anticomunistă şi antisovietică de susţinere a Regelui Mihai, simbolul legitimităţii naţionale. La Bucureşti este trimis Mark Ethridge, reprezentantul oficial al preşedintelui Truman, ca să poată vedea la faţa locului care erau sentimentele românilor faţă de asediul comunizării. Ethridge, sosit în ţară după 8 noiembrie, s-a putut convinge că sovieticii şi-au impus cu forţa un guvern criptocomunist, care sprijinea pe faţă sovietizarea României. ţi mai mult, a putut constata manifestările patriotismului românesc şi ale ataşamentului faţă de dinastie. Raportul întocmit de Ethridge a ajuns la Truman. Urmarea a fost o conferinţă a miniştrilor de externe ale celor trei puteri aliate, ţinută în decembrie 1945 la Moscova. Decizia luată a fost de a include în guvernele procomuniste din România şi Bulgaria reprezentanţi ai partidelor din opoziţie şi, astfel, guvernele completate să pregătească alegeri libere... Alegeri libere n-au fost. Iar România a continuat să privească spre Est „integrîndu-se făţiş imperiului sovietic“. Lipsa de docilitate a Regelui trebuia sancţionată. Menţinerea Monarhiei române, ultimul bastion al unei etape democratice, nu mai putea aduce Moscovei nici un folos. Nici măcar unul de faţadă. Puterile occidentale s-au resemnat în a lăsa România să urmeze soarta pe care i-o pregătise puterea sovietică. În Bucureşti, portretele Suveranilor încep să dispară de pe clădirile publice. Apar mai frecvent cele ale lui Lenin, Marx, Engels şi Stalin. Pentru că le era interzis, studenţii purtau sub reverul hainei portretul tînărului Rege. Acesta încercase toate formele constituţionale de opoziţie la comunizare şi de realizare a reformelor democratice promise ţării. Dar convieţuirea cu un regim înfeudat Moscovei era tot mai dificilă. Clipa de libertate şi triumful de la 23 August 1944 erau departe. „Istoria nu va uita curajul Regelui“, promiteau ruşii. Dar iată că, la nici trei ani distanţă, se va trage Cortina de Fier şi România va fi izolată de întreaga lume şi înghiţită de şuvoiul sovietic.

Proclamaţia Regelui Mihai I către ţară (23 August 1944)


„Români,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decît o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Români,

Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărîtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Poporul nostru înţelege să fie stăpîn pe soarta sa...“

Proclamaţia a fost înregistrată în studiourile Radioului din Nuferilor de inginerul Anton Necşulea, atunci director tehnic. Era ora 22.00 Regele a venit însoţit de o suită şi şi-a citit Proclamaţia, avînd în faţă textul care nu era opera lui Pătrăşcanu, cum s-a spus, ci a Palatului şi a suveranului.

La 19 ani era rege


A purtat coroana regală sub două dictaturi. Prima domnie a Regelui Mihai a început în anul 1927, după moartea Regelui Ferdinand I. Regele copil a fost tutelat de o Regenţă condusă de Principele Nicolae. Regele Carol al II-lea a venit pe tron în anul 1930, iar Mihai a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urma abdicării Regelui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940 a redevenit Regele Mihai I. Avea 19 ani. Primii patru ani a domnit în dictatura lui Ion Antonescu. A jucat un rol important într-un moment decisiv al istoriei. A fost alături de ostaşii români la recuperarea Basarabiei ocupată de sovietici. A împărtăşit cu Armata Română tragedia soldaţilor de pe frontul de Răsărit. Nu a fost de acord cu depăşirea liniei Nistrului şi cu participarea Armatei Române într-un război de agresiune alături de Germania nazistă. A avut tăria să aibă la acea vîrstă un punct de vedere diferit de cel al mareşalului Antonescu. Mihai I era comandantul suprem al Armatei Române şi era iubit de ostaşi. Într-o vreme cînd Europa era dominată de triste dictaturi, Mihai I a fost un monarh constituţional, încercînd să consolideze statul de drept şi democraţia. A condus o iniţiativă istorică românească şi prin aceasta a schimbat soarta lumii. A acţionat în interesul poporului său, pe care a vrut să-l cruţe de alte vărsări de sînge în august 1944, ca şi în decembrie 1947.

Iubire interzisă: Regele Mihai cu moştenitoarea Imperiului Malaxa

Citiţi mai mult: Stiri si Actualitate > Ultimele stiri si stirile zilei online > Evenimentul Zilei > EVZ.ro http://www.evz.ro/index.html#ixzz1TbdrvmGQ
EVZ.ro

Evreii din România fac zid in jurul fostului rege Mihai Evreii din România s-au grabit sa respinga acuzatiile aduse de Printul Paul unchiului sau, Regele Mihai, informeaza editia electronica de ieri a cotidianului „The Jerusalem Post". Exceptând eforturile printului de a îi ajuta pe evreii români sa îsi recupereze proprietatile pierdute în perioada 1940 - 1944 sau sa obtina compensatii pentru acestea, mai multe surse au respins acuzatiile Printului Paul, potrivit carora regele a colaborat de buna voie cu fostul dictator militar progerman Ion Antonescu. Jean Ancel, expert în probleme de istorie a românilor si ale comunitatii evreiesti din România, afirma ca situatia regelui Mihai era „foarte complicata". „Regele Mihai nu avea puteri reale; regimul Antonescu avea nevoie de el ca de un simbol. Regele a trecut prin perioada fascista, dar nu a fost vinovat pentru actiunile lui Antonescu", a explicat el. În ceea ce priveste documentele prezentate de Printul Paul, care demonstreaza promulgarea de catre unchiul sau a unor legi antisemite, Ancel spune ca „semnatura regelui era pur formala - nu el personal scria legile". Istoricul recunoaste ca regele avea posibilitatea sa refuze sa semneze legile, dar afirma ca „familia regala nu a protestat niciodata fata de antisemitismul Guvernului Antonescu". Cotidianul mai afirma ca a primit o scrisoare si de la Cluj, de la profesorul român de origine evreiasca Michael Shafir, care scrie ca acuzatiile Printului Paul sunt inexacte. „Daca n-ar fi fost Regele Mihai, eu si familia mea am fi fost morti. Numai gratie demersului sau curajos de la 23 august 1944, soarta evreilor români nu a fost aceeasi cu cea a evreilor unguri, de pilda", afirma profesorul evreu din România. Membrii unora dintre organizatiile evreiesti pe care Printul Paul si sotia sa le-au abordat duminica si-au manifestat reticenta în privinta chestiunii, temându-se ca problema ridicata mascheaza, în fapt, o fatada a îndelungatei controverse din familia regala a României referitoare la dreptul de mostenire a Coroanei. Între timp, precizeaza „The Jerusalem Post", printul Paul si printesa Lia au prezentat cazul în Knesset (Parlamentul israelian), unde s-au întâlnit, luni, cu câtiva deputati. Potrivit unui reprezentant al familiei, dupa o întrevedere neprogramata a Printului Paul cu ministrul de Externe, Silvan Shalom, acesta din urma i-a promis ca va discuta problema cu omologul sau român, Mihai Razvan Ungureanu, care urmeaza sa efectueze o vizita în Israel peste doua saptamâni, afirma „Jerusalem Post".

ULTIMA ORA

Nu de mult a avut loc, la Institutul Cultural Român din New York (ICR), o întâlnire cu reprezentantii “Industriei Holocaustului” din Bucuresti, unde s-a "remarcat" d-l ge-neral Mihai Ionescu, o veche coada de topor. Atunci, am reusit, printr-o interventie foarte dura si percutanta, sa-i ridiculizez si sa-i trimit acasa cu coada între picioare pe reprezentantii celei mai tragicomice comisii din istorie: Comisia Wiesel. Prima sansa a fost data de Guvernul României în 2002, care, bazându-se pe documentele Arhivei Nationale si în conjunctie cu documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decreteaza, fara niciun echivoc, ca PE TERITORIUL ROMÂNIEI NU A AVUT LOC HOLOCAUSTUL. La mai putin de doi ani, însa, acelasi Guvern al României îsi schimba pozitia, înfiintând o Comisie care, bazându-se pe aceleasi documente, decreteaza ca
ÎN ROMÂNIA A AVUT LOC UN GENOCID DE PROPORTII INIMAGINABILE!