Mihai[v=]

Rezumarea primului mesaj :

REGELE  MIHAI-
"România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.”
“Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea.”
“Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.”
“Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”.
“Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.”
“Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.”
“Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi. Românii au suferit destul şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul.”
“Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”
“Copiii și tinerii țării au astăzi o viață fără granițe. În fața computerelor sau călătorind pe cinci continente, fără niciun complex de inferioritate, ei sunt acea parte a României care ne așază la nivel de egalitate cu orice altă țară a lumii.”
“Mulțumesc părinților și profesorilor care, prin sacrificiu personal, dau copiilor lor un viitor așa cum nicio altă generație trecută de români nu a putut avea.”
“Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.”
=====
MIHAI  VITEAZUL-
Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă.
=====
Mihaela

Robert Horvath:

Majestate,

Majestate,

Am dorit ca dumneavoastra, fiind o personificare a însasi istoriei celui de al Doilea Razboi Mondial, sa rupeti, în sfârsit, tacerea, spunând adevarul ca ROMÂNII NU SUNT VINOVATI PENTRU HOLOCAUST ci, dimpotriva, au facut un lucru pe care altii nu au îndraznit sa-l gândeasca: AU SALVAT ÎNTREAGA POPULATIE EVREIASCA DE LA HOLOCAUST. Acest moment unic al istoriei, când un popor salveaza un alt popor de la moarte, trebuie facut cunoscut si, sper, celebrat de evrei si de români împreuna. Este momentul, cred, Majestate, ca, prin vocea Dumneavoastra, ultima personalitate importanta a celui de-al Doilea Razboi Mondial ramasa în viata, acest miracol românesc sa fie facut cunoscut întregii lumi. Nu cred ca exista un loc mai prielnic pentru a spune ADEVARUL decât aici, la New York, la o sinagoga cu evrei români. Dupa o introducere despre rolul monarhiei - în special al Reginei Elena, mama Dvs. -în salvarea evreilor, va veni si rândul Majestatii Voastre. Nu ramâne decât sa spuneti: "Eu am fost acolo si stiu ce s-a întâmplat. Românii i-au salvat pe toti evreii de pe teritoriul Regatului României, regatul meu". Aceste cuvinte, putine dar magice, îndreptând istoria, vor reda românilor, pentru totdeauna, demnitatea furata. Veti vorbi, probabil, cu lacrimi în ochi, despre suferinta evreilor si îi veti asigura ca majoritatea românilor a fost alaturi de ei. Astfel, în fata unei presiuni extraordinare, având trupe germane în tara, întreaga societate româneasca, monarhia, partidele istorice si Biserica au pactizat si conspirat pentru salvarea evreilor. Nu veti uita sa spuneti ca a existat un singur om în toata istoria razboiului care i s-a opus lui Hitler, spunându-i, fara ezitare: "Nu îi dau pe evreii mei" (rostita de Maresalul Ion Antonescu). Va sugerez, în final, sa folositi un citat al marelui rabin Safran, care, vorbind de anii razboiului, îsi arata iubirea si recunostinta pentru "bunul si blajinul popor român". Un rege are datoria sa spuna unui popor când a gresit, sa-l laude pentru bine si sa-l apere în fata lumii când este nedreptatit si umilit.
Responsibilitatea guvernului de la Bucuresti pentru crimele comise în primele doua luni de razboi este de netagaduit. De asemenea, nu trebuie negat faptul ca familii întregi din populatia evreiasca din Basarabia si Bucovina au fost deportate dincolo de Nistru, suferind de foame, epidemii sau de epuizare fizica. Dar, pornind de la o tragedie reala, adica moartea a câtorva mii de oameni, fapt prezentat în procesul Ion Antonescu, se ajunge la cea mai bizara deformare a istoriei. Astfel, o comisie condusa de un dezechilibrat mintal, Elie Wiesel, fara nicio competenta legala sau vreo greutate morala, declara peste noapte România ca fiind prima masina de ucis (“kiling machine”) din istoria lumii. Deci, Armata Româna, a carei misiune principala era recucerirea unor teritorii, fara ordine primite, fara munitie si disciplina germana, fara trupe si comandouri specializate în operatii de curatire (SS si EInzatszruppe) ucide aproape jumatate milion de oameni, în numai doua luni, si masacreaza aproape 8 mii de batrâni, femei si copii pe zi (barbatii evrei înca în putere fiind încadrati în Armata Rosie, iar cea mai mare parte a populatiei evreiesti a fugit în interiorul Rusiei). Astfel, Armata Româna depaseste cu mult performanta masinii de razboi germane, sprijinita de fascistii ucrainieni, estonieni si lituanieni. Pornind pe aceasta linie a ilogicii, putem sa ne întrebam de ce taranii români, elementul de baza al Armatei Nationale, având aceasta unica pornire spre bestialitate, nu au fost folositi mai departe în implementarea "Solutiei Finale" a lui Hitler.

Detractorii Regelui Mihai sunt lipsiți de legitimitate și credibilitate
Un troll care semnează “Ion Mihăescu” și care-și dă adresa de e-mail (fictivă, dar semnificativă) ionmihaiantonescu@yahoo.com se leagă de expresia din articolul Trădare, trădător – cuvinte folosite prea ușor în public de mulți români “la adresa Regelui Mihai” și mă corectează:
“…la adresa “fostului rege” Mihai. Nu mai e rege din 1947 cand a dezertat si a fugit, in fata inamicului desigur dar tot dezertare si tradare se cheama”.
Astfel de intervenție îmi aduce aminte de anii ’90, când feseniștii, în frunte cu Ion Iliescu, țineau să folosească formula “ex-Regele Mihai”.
Desigur, Regele Mihai nu mai este suveran al României din 30 decembrie 1947, dar, trecând peste orice alte considerente, acest apelativ este unul de respect, așa cum în Statele Unite foștilor președinți li se spune “Mr President” sau foștilor senatori “Senator”.
Trecând însă la chestiunea de fond, aceea istorică și, dacă vreți politică, toți acești detractori ai Regelui Mihai au o mare problemă. Pe de o parte, îi reproșează că a “dezertat” sau “trădat” – ceea ce este o aberație, dată fiind situația de la sfârșitul anului 1947 și lovitură de forță a comuniștilor la umbra tancurilor sovietice și la ordinul lui Stalin, pe de altă parte, majoritatea acestor indivizi se declară anti-comuniști.
Păi, doamnelor și domnilor, ar trebui să vă hotărâți, ori Regele Mihai a “trădat” și actul din 1947 devine unul legitim, nu-i așa, căci mulți dintre voi sunteți anti-monarhiști și republicani convinși, ori, dacă sunteți anti-comuniști, instaurarea prin forță a Republicii Populare Române este un act ilegitim și, ca orice act de acest fel, dă naștere unor acte subsecvente ilegale.
Cu alte cuvinte, instaurarea republicii în România a fost ilegală și ca atare regimul comunist nu a avut niciodată legitimitate democratică. De o parte PCR și guvernul comunist, conduse de Gheorghiu Dej și Petru Groza, având în spate pe marele maestru păpușar Iosif Visarionovici Stalin, de cealaltă parte Regele Mihai, continuator a monarhiei constituționale instaurate la 10 mai 1866 și confirmată prin Constituția din 1923.
Nu este neglijabil faptul că mulți dintre acești detractori sunt simpatizanți ai dictatorului Ion Antonescu, deci adversari ai democrației, reprezentate pe atunci de Regele Mihai.
După căderea lui Nicolae Ceaușescu, continuatorii regimului comunist, în frunte cu Ion Iliescu, au moștenit sentimentul lipsei de legitimitate, în pofida scorului monstru pe care un popor spălat pe creier de 45 de ani de dictatură comunistă l-a acordat în alegerile din 20 mai 1990.
De unde și grosolăniile și minciunile la adresa Regelui Mihai și a familiei sale (vă mai aduceți aminte de articolele imunde din cotidianele Adevărul, Azi și Demineața?).
Când România a început să aibă șanse de aderare la Uniunea Europeană și NATO, regimul Iliescu/Năstase a realizat imbecilitatea și contraproductivitatea unei astfel de atitudini și s-a reconciliat cu Regele Mihai, realizând, ceea ce ar fi trebuit să le fie clar încă din 1990, că reinstaurarea monarhiei în România e o cauză pierdută.
Dar mai sunt destui care din frustrare și reflexe totalitare continuă să se războiască cu acest personaj istoric care în toamnă va împlini 90 de ani. Este atitudinea unor complexați care simt că sunt lipsiți de credibilitate și au luat în brațe o cauză a ilegitimității, care-i face aliați ai regimului de tristă amintire Dej/Groza/Stalin.

Despre Regele Mihai, așa cum l-am cunoscut personal de Petru Clej
Fiți pe pace, nu voi scrie al ț-șpelea articol despre cum a fost calificat Regele Mihai drept trădător de către un personaj important al vieții publice din România (nu-i dau numele ca să nu-i fac publicitate), pentru că a abdicat de pe tron la 30 decembrie 1947.
Dacă aș scrie un astfel de articol aș încălca principiul valorii adăugate după care funcționează revista ACUM, pentru că n-aș avea de adăugat nimic nou față de ceea ce au scris alții pe marginea acestui subiect.

M-am gândit în schimb să scriu despre personalitatea Regelui Mihai așa cum a reieșit din cele cinci interviuri pe care mi le-a acordat în perioada 1990 – 2008. Am mai publicat în revista ACUM articolele Farmecul discret al Regelui Mihai http://www.acum.tv/articol/2185/, “Antonescu avea un respect foarte adânc faţă de mama mea” – interviu cu Majestatea Sa, Regele Mihai, http://www.acum.tv/articol/2186/ și “Pentru mine România e România și nu numai cu numele” – interviu cu Regele Mihai, http://www.acum.tv/articol/8773/
Primul interviu pe care mi l-a acordat regele Mihai, în noiembrie 1990, a avut loc la Versoix, la reședința sa de lângă Geneva. Interviul nu mi-a fost acceptat pentru România liberă de Petre Mihai Băcanu, așa că l-am publicat în revista Tinerama.
Am cunoscut atunci un om de o bunătate extremă, ai cărui ochi albaștri blânzi te priveau fără niciun fel de superioritate regală, dar îți inspirau un respect pe care niciun politician din România nu a fost, nu este și nu va fi în stare să-l impună.
Al doilea interviu i l-am luat la Londra în 1995, când participa la aniversarea a 50 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste.
Atunci a avut loc un semi-incident diplomatic: guvernul britanic, condus pe atunci de John Major, nu a vrut inițial ca Regele Mihai să stea la una dintre mesele rezervate șefilor de stat la banchetul oficial.
A fost nevoie de intervenția discretă și personală a Reginei Elisabeta, pentru ca singurul șef de stat supraviețuitor al victoriei de la 8 mai 1945, cu o contribuție personală directă și importantă în scurtarea războiului, să poată fi prezent în aceeași sală cu șefi de state, printre care și președintele de atunci al României, Ion Iliescu .
Și pentru că tot am pomenit de Iliescu, îmi aduc aminte, pentru că l-am intervievat și pe el atunci, de limbajul lui de lemn, în comparație cu exprimarea naturală a Regelui, din care ignoranții spălați pe creier nu rețin decât defectul său de vorbire, de care își bat joc, dând dovadă de o josnicie pe măsura ignoranței lor.
Un gentleman desăvârșit
Al treilea interviu a fost la Londra în 1997, când Regele, însoțit de Regina Ana, de Principesa Margareta și soțul ei, Principele Radu, a participat la Nunta de Aur a Reginei Elisabeta.

Regele Mihai la Palatul Elisabeta în iunie 2008, locul unde a fost silit să abdice cu 60 de ani înainte

Stătea la același Hotel Claridge, unde locuise în urmă cu 50 de ani, când participase la nunta Prințesei Elisabeta, viitoarea Regină a Marii Britanii, cu Prințul Filip.
Era noiembrie 1947, iar Regele rămăsese singur împotriva regimului comunist din România și a tancurilor sovietice care-l impuseseră.
Marea Britanie s-a spălat atunci pe mâini de responsabilitatea de a-i da un ajutor, dar Regele a refuzat să dea curs sugestiilor de a nu se mai întoarce în țară, spre furia regimului marionetă Groza-Gheorghiu Dej, care a fost nevoit să însceneze abdicarea de la 30 decembrie 1947 și apoi să-l expulzeze din țara în care se născuse, fără a-i permite să ia nimic din averea sa așa cum avea să afirme mincinos propaganda anti-națională comunistă (altfel de ce ar fi trebuit să muncească, inclusiv ca fermier de păsări ca să-și câștige existența?).
Mi-a povestit cum la plecare a fost condus de întreg guvernul, în frunte cu Petru Groza, Georghiu Dej și Ana Pauker, care erau toți zâmbitori la gândul că nu se va mai întoarce, iar când s-a întors erau cu toții posaci și surprinși.
Al patrulea interviu a avut loc în iunie 2008, când l-am regăsit pe Regele Mihai aproape neschimbat, deși ușor mai fragil, dar la fel de alert și la fel de bine informat. Atunci mi-a vorbit de curajul extrordinar al mamei Majestății Sale, Regina Elena, care l-a înfruntat pe “Conducătorul României” (Regele Mihai era încă minor la acea dată) cu privire la deportarea în masă a evreilor din România. Pentru această bravură, Regina Mamă a primit post-mortem titlul “Dreaptă între Popoare” din partea Memorialului Holocaustului Yad Vashem, de la Ierusalim.
Am stat de vorbă cu Majestatea Sa circa 45 de minute după interviu, și deși nu am să dezvălui ce am discutat, vă pot asigura că este perfect la curent ceea ce se întâmplă în țară și în străinătate.
Este un om care impune respectul în mod natural, care este plin de farmec și modestie, și care vorbește în fraze simple și clare, lipsite de pompozitatea discursului oficial din România sau de vulgaritatea în particular a politicienilor români.
La Regele Mihai patriotismul este firesc, așa cum ar trebui să fie la orice român, nu dovedit prin dicursuri sforăitoare și patriotarde, așa cum, vai, prea mulți români o fac.
Îți vine greu să crezi că acest om, la acea dată de aproape 87 de ani, zvelt și elegant, urca cu 81 de ani înainte pe tronul României lăsat vacant de un aventurier iresponsabil care ulterior a revenit în țară ca să distrugă firava democrație interbelică.
Îți vine greu să crezi că ai în față un personaj istoric care ca adolescent a fost silit de abdicarea aceluiași tată iresponsabil să urce pentru a doua oară pe tron, făcând față unui dictator megaloman, pe care îl va aresta la 23 august 1944 într-un act de curaj la standardele timpului (nu însă și după standardele comentatorilor de fotoliu de astăzi), salvând România de la un dezastru total.
Eram în același loc în care, la 30 decembrie 1947, Petru Groza , cu pistol la brâu (“ca să nu pățească ce pățise Antonescu” – potrivit propriei afirmații, făcută în fața Reginei Mamă Elena) și Gheorghe Gheorghiu Dej , mizerabilele slugi ale lui Stalin care, sub amenințarea bolșevizatei Divizii Tudor Vladimirescu, care înconjurase Palatul Elisabeta, și a amenințării executării a 3000 de tineri luați ostateci, îl forțaseră pe Rege să semneze actul de abdicare.
Așa a luat naștere “republica” în România, introdusă cu forța de agenți ai lui Stalin.
Cine este mai “român”, presupușii români Groza, Gheorghiu Dej și Ceaușescu care au introdus comunismul la ordinele unei puteri străine și au adus mizerie României timp de 45 de ani, sau acest Rege dintr-o dinastie presupus străină, care rămăsese singurul apărător al democrației, în care n-a încetat să creadă o clipă?
Abdicarea sub amenințarea constituie cumva un act de trădare, așa cum a afirmat în direct și la o oră de vârf un personaj arhi-cunoscut din România? Vă las să judecați singuri.
În sfârșit, al cincilea interviu cu Regele Mihai a avut loc în noiembrie 2008 la Londra, când Majestatea Sa a fost invitat la ceremoniile prilejuite de cea de-a 60-a aniversare a zilei de naștere a Prințului Charles, moștenitorul coroanei britanice.
Acesta este Regele Mihai pe care l-am cunoscut eu, un om de o naturalețe dezarmantă, de o politețe cum nu mai întâlnești în ziua de azi, pe scurt, un gentleman, ceea ce personajul care l-a acuzat de trădare nu a fost, nu este și nu va fi niciodată....continuare

«Regele Mihai avea «mâinile» legate şi de...
Survenită în cel mai greu moment din istoria României, urcarea pe tron a regelui Mihai I trebuia să îi asigure generalului Ion Antonescu „liniştea”necesară conducerii ţării cu o „mână forte“. Relaţiile dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu îşi au rădăcina în îndepărtarea Regelui Carol al II-de pe tronul României de către general.

În urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, a protestelor de stradă tot mai frecvente şi violente ale legionarilor, Ion Antonescu este numit în ziua de 5 septembrie în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, învestit cu „depline puteri". În noaptea următoare, Ion Antonescu îi solicită Regelui Carol să abdice în favoarea fiului său Mihai.
Prerogative simbolice
La 6 septembrie, noul rege al României, Mihai I depune jurământul, iar primul decret semnat de acesta a fost cel privind învestirea generalului Antonescu cu depline puteri pentru conducerea statului român. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 septembrie 1940, Ion Antonescu declara: „Palatul nu se amestecă în nicio problemă a statului şi acel ministru sau funcţionar al statului ce va fi prins de mine (că întreţine legături cu regele) va fi destituit imediat şi sancţionat". „Regele Mihai I a rămas cu prerogative simbolice. El trebuia să confere ordine şi decoraţii soldaţilor să contrasemneze unele legi şi cam atât", a declarat istoricul Adrian Cioroianu.

Chiar Regele Mihai avea să declare că Ion Antonescu „luase în mâinile lui treburile ţării, iar eu devenisem un figurant". (...)„Nu mă duceam în Bucureşti decât din raţiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. «Convoca», acesta este cuvântul". Conducătorul statului îi trimitea pentru semnat unele decrete regale, între care cel din 14 septembrie 1940, când România a fost proclamată Stat Naţional-Legionar. Regele a ţinut să întărească semnătura sa printr-o telegramă adresată lui Antonescu. Peste câteva luni, după înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, regele a semnat decretul prin care se anula decretul din 14 septembrie 1940.
„Relaţiile dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu au fost reci şi au rămas reci. Ion Antonescu era mulţumit că Regele Mihai nu se amesteca în conducerea statului, iar ca recompensă, regele era invitat uneori pe front în vizitele de serviciu", afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu.
23 august, ruperea alianţei cu Hitler
Prăbuşirea Frontului de Est şi intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României l-au determinat pe Regele Mihai I să întreprindă actul de la 23 de august 1944.
Iată ce povesteşte Regele Mihai despre ziua de 23 august: „Când m-am trezit în acea dimineaţă de 23 august am fost convins că nu voi apuca ziua următoare. Dar eram hotărât să scot România din alianţa ei cu Hitler. Armata lui Stalin era în apropierea României, frontul se rupsese, iar populaţia era sătulă de război. I-am chemat pe mareşal şi pe ministrul de Externe Mihai Antonescu la Palat. Când au ajuns, le-am expus viziunea mea asupra situaţiei: România ar trebui să solicite un armistiţiu din partea URSS, a Marii Britanii şi a Statelor Unite. Antonescu a răspuns: „Mai întâi trebuie să mă consult cu Hitler".
Şi atunci i-am spus: „Asta e, nu‑i nimic de făcut". (...)Hitler m-a detestat mereu, în general a detestat ideea monarhiei, pentru că monarhul este simbolul legitimităţii şi continuităţii puterii. Îndepărtarea lui Ion Antonescu din fruntea statului român trebuia să consemne revenirea la un regim democratic, dar acest lucru nu avea să se mai întâmple.
„Regele Mihai a dat la 31 august 1944 un decret prin care a reintrodus în vigoare Constituţia din 1923. Numai că el n-a avut nicio valoare juridică. De ce? Pentru că statul român a anunţat la 23 august capitularea necondiţionată a României. Iar din septembrie 1944, prin armistiţiul de la Moscova, statul român a fost considerat stat învins, iar autoritatea supremă de conducere în România a revenit Comisiei aliate de control (sovietic). Din acest moment, România era condusă de Comisia aliată de control, şi nu de Constituţie. Regele Mihai avea «mâinile» legate şi de Antonescu, şi de comunişti", susţine Alex Mihai
Stoenescu.

"Sovieticii l-au decorat cu ordinul Pobeda, apoi l-au forţat să abdice"
Participanţii la evenimentele din 30 decembrie 1947 ...

Cele patru „execuţii“ ale Regelui Mihai

Regele Mihai, într-un interviu pentru o revistă rusă: Hitler m-a detestat mereu. Antonescu nu m-a respectat şi m-a ignorat

Mihai Viteazul ... scriitor?!Anul acesta, pe 9 august, se implinesc 410 ani de la moartea voievodului. Iubitorii de istorie cunosc faptele sale, puse în slujba celor doua mari idealuri: independenta si unitatea tarilor române. Exista însa si o latura mai putin cunoscuta a acestuia: aceea de... scriitor. Au ramas posteritatii o serie de documente scrise de Mihai Viteazul, într-o epoca când putini domnitori români stiau sa scrie, ca sa nu ma refer si la restul populatiei care era nestiutoare de carte.


"Rogu-ma Mariei Tale..."
Primul document este o scrisoare din anul 1598. Se gaseste într-o stare perfecta de conservare si este scrisa pe hârtie. Are o lungime de 21 de cm si o înaltime de 14 cm. Se compune din numai trei rânduri si are urmatorul continut: "Rogu-ma Mariei Tale sa crezi pe omul nostru, pre Gligore Postelnicul de ce va grai". Sub aceste rânduri se afla sigiliul domnesc. Pe sigiliu se afla vulturul traditional cu corpul spre stânga, cu capul spre dreapta si cu crucea în cioc. Sigiliul dovedeste autenticitatea documentului. Pe verso, o mâna straina a trecut data (probabil un apropiat de-al sau). Se pare ca scrisoarea a fost adresata principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599).
Al doilea document a fost descoperit în anul 1885 de contele Kemeny din Transilvania în arhiva Ministerului de Razboi din Viena, care l-a publicat în "Magyar Tortemeni". Istoricul român Papiu Ilarian l-a tiparit în "Tezaur de monumente istorice", în limba latina, în care a fost redactat, si cu traducerea în româna. Ulterior a fost reluat de Nicolae Iorga în colectia "Hurmuzachi". Memoriul a fost scris în anul 1600 si adresat împaratului Imperiului habsburgic, Rudolf al II-lea. Voievodul pierduse domnia celor trei tari române, succesiv dupa lupta de la Miraslau din 18 septembrie 1600: Transilvania, Moldova si chiar tara Româneasca, unde Polonia l-a pus domnitor pe Simion Movila, fratele lui Ieremia Movila, care fusese pus în Moldova.
Despre acest episod, istoricul C.C. Giurescu afirma: "Parasit de boieri, parasit de noroc, cu familia zalog în Transilvania, viteazul domn lua calea pribegiei. Trecu împreuna cu putina ostire ce-i mai ramasese prin Deva unde din cetate se trase cu tunul asupra-i apoi prin Beius, prin Oradea, prin Debretin, Tokay unde dadu drumul ultimilor ostasi, prin Bratislava si ajunse în sfârsit la Viena".
Primit bine aici, el a fost invitat apoi la Praga, unde se afla împaratul Rudolf. De aici i-a adresat acest memoriu în limba latina. În el sunt relatate luptele din Transilvania: cauzele, desfasurarea si pierderea regiunii unde Mihai Viteazul actionase pe "pamânt împaratesc". În încheiere solicita împaratului ajutor pentru redobândirea domniei.
Memoriul catre Rudolf
Istoricul Angelo Permico, un prieten al poporului român, a descoperit în arhiva din Florenta un alt memoriu adresat ulterior aceluiasi împarat, evident tot din Praga, expediat pe 17 ianuarie 1601. În el sunt relatate luptele sale din 1593, când a devenit domnitor în tara Româneasca si pâna în anul 1600 când "s-au gramadit vecinii asupra lui", ducând la prabusirea sa.
Memoriul a aparut în România în urma cu 80 de ani. A fost publicat de "Asociatiunea pentru literatura româna si cultura poporului român" în luna mai a anului 1926 în "Biblioteca populara a Asociatiunii", din orasul Sibiu. Organizatia, înfiintata în anul 1861, avea presedinte de onoare pe regele Ferdinand I si presedinte executiv pe Vasile Goldis.
Memoriul a fost publicat în limba româna si a aparut într-o brosura cartonata de mici dimensiuni, editie bibliofila. Are 42 de pagini. Titlul memoriului este "Preavestite si preacinstite doamne si Stapân al meu binevoitor, izvorul dreptatilor". Sub el se gaseste motivatia scrierii sale: "Dorind fierbinte sa aduc la cunostinta Voastra într-un fel oarecare muncile si ostenelile îndurate de mine cât am fost în tara Româneasca si aiurea fiind îndemnat de o râvna launtrica ....".
Despre obtinerea domniei arata: "Sultanul trimise cu mine pe un emir de-al lor caruia i s-ar putea zice Vladica, om sfânt la ei si cu acesta puse Sultanul sa ma întovaraseasca în tara Româneasca multi spahii si ieniceri si alti turci foarte însemnati. Cu acestia sosii în tara Româneasca si luai stapânirea si bagând de seama ca poarta gând rau crestinatatii, ma socotii sa rup cu orice pret învoiala si sa ma alatur la Crestinatate în pofida lor, pentru asta ma rugai lui Dumnezeu sa-mi dea buna inspiratie ceea ce se si întâmpla". În privinta pretentiilor Imperiului Otoman fata de Transilvania, arata: "Dupa ce a plecat Sinan Pasa sa ocupe Giovarino si dupa ce l-a ocupat, Sultanul îi dadu ordin ca împreuna cu tatarii sa intre în Ardeal si s-o ia orice s-ar întâmpla, în acelasi timp trimise porunca la mine si Aron Voda astfel zicând: "Mihaile Voevod, afla ca îti poruncesc sa te gândesti cu totii oamenii din tara ta cu mari si mici si înca cu toti turcii ce se afla acum în tara ta si sa dai porunca Sangeacilor din Vidin si de Nicopole sa se uneasca si ei cu mine spre a merge în Ardeal sa-l cucerim.(...) Si Aron din Moldova sa intre din partea lui ca sa nimiceasca acea provincie asa încât sa nu mai ramâna piatra pe piatrať".
În continuare, Mihai Viteazul scrie: "Totodata dadui de stire ardelenilor. N-am voit sa ascult poruncile turcilor ci prinsei armele contra turcilor, omorând pe toti turcii care se gaseau în tara Româneasca. Si erau multi la numar de n-a scapat nici unul". Relatarea se refera la pedepsirea creditorilor turci din anul 1594, începutul luptei împotriva Imperiului Otoman. În continuare se spune: "Degraba asezându-mi oamenii am plecat împotriva-i si întâlnindu-l ma lovii cu el si-l hartuii atâta ca putini mai scapasera...". Sultanul riposteaza: "În vremea aceea Împaratul turcilor trimise pe unul Hassan-Pasa, cu un altul Mustafa-Pasa, cu o mare multime de spahii si ieniceri cu Aga lor. Cu ei era si Bogdan Voda, fiul lui Iancu Voda. Venind cu totii în tara Româneasca spre a-l aseza în locul meu pe Bogdan Voda". Mihai Viteazul a trecut Dunarea dupa înfrângerea acestora, atacând Imperiul: "Si deoarece Dunarea era înghetata m-apucai sa o trec pe gheata cu toata oastea mea, cu tunurile si cu celelalte lucruri, iar când ajunsesem la Rusciuk aflai ca s-au înmultit si ca ne asteptau cu vitejie ... i-am învins si am ramas biruitor... Dupa batalie dadui foc Rusciukului jefuind totul, încât soldatii mei se alesesera cu o prada pe care nu o vor uita niciodata".
Calugareni si Giurgiu
Despre lupta din anul 1595, de la Calugareni arata: "În acea lupta au fost omorâte patru pasale si sapte sangeaci si am câstigat 15 tunuri si un steag verde de-al prorocului lor Mahomed, foarte pretuit de dânsii si foarte respectat, pe care l-am trimis Mariei Sale Împaratului. Si dupa ce Sinan a suferit o asa rusine de la noi, se mânie foarte tare si se hotarî sa vie cu toti ai sai asupra noastra, iar eu vazând ca nu voi rezista am venit la Târgoviste iar Sinan se duse la Bucuresti unde facu o cetatuie de lemn. În acelasi timp îl încunostintai pe Sigismund rugându-l sa-mi vie în ajutor. Fiindca ne era primejduita ramânerea la Târgoviste, m-am retras la hotarele tarii mele. Iar Sinan veni dupa mine la Târgoviste, unde ridica o palanca, însa nu pentru multa vreme, fiindca veni Sigismund cu armata sa, împreuna cu ajutorul trimis de Maria Ta Împaratul". Relateaza apoi, cucerirea Giurgiului: "Aici se aduse o mare paguba si un mare omor turcilor si fu cucerita si cetatea Giurgiului. Aici a actionat si Baba Novac acela pe care l-au ars de viu ardelenii zilele trecute".
Dupa atâtea reusite, în anul 1598, sultanul i-a recunoscut domnia: "Si vazând Turcul câta paguba îi facusem îmi trimise un steag pentru ca dorea sa ma poata vedea sub ascultarea lui". Trimitând pe urma unele scrisori lui Rudolf consemneaza despre ele: "Nu stiu daca n-au ajuns altele la Maria Ta, dar s-ar putea vedea cu câta sinceritate mi-am dat silinta sa închei o învoiala asa de însemnata si cât serviciu am adus crestinatatii închinându-i un Tiran si un pagân pe hanul cel prea mare si prea puternic din tara tatareasca necrutând nici cheltuieli nici bani nadajduind ca voi fi bine platit de crestinatate si ca mi se vor întoarce toate cheltuielile mai mult decât îndoit... Si în aceasta lupta am primit de la Turc o lovitura de sulita în piept pe care am scos-o si am rupt-o cu mâinile, ... voiu fi cu crestinii pâna la moarte si ca nu se poate sa fac pace cu turcii".
Unirea
Intrarea lui Mihai Viteazul în anul 1599 în Transilvania când a preluat-o sub conducerea sa este motivata prin faptul ca Andrei Bathory i-a cerut sa paraseasca Scaunul de la Bucuresti deoarece "nici eu, nici turcii, nici moldovenii, nu erau multumiti si nu voiau sa mai ramân eu în tara Româneasca". Acesta îl înlocuise pe varul sau Sigismund Bathory si dorea sa închine provincia turcilor dupa sfatul Poloniei, cu care era în strânse legaturi. Din acest motiv si cu acordul lui Rudolf, Mihai a intrat sa-l înlature pe cardinalul Andrei Bathory. Desi stabilise cu generalul Basta, subordonatul împaratului, ca acesta sa atace Transilvania dinspre apus, generalul n-a onorat întelegerea, si de aceea "va da seama lui Dumnezeu, fiindca m-a parasit, fara a ma sprijini, lasându-ma în primejdie de a ma pierde pe mine si a-mi pierde familia".
Atunci în fata unui corp de oaste, domnitorul a trecut de unul singur Carpatii prin pasul Buzaului pe 5 octombrie 1599. Pe 18 octombrie 1599, a repurtat victoria de la Selimbar, despre care scrie: "Începând batalia la 5 dimineata, am biruit pâna noaptea. În mod sângeros ma batui si învingându-i îi împrastiai dupa cum se cunoaste prea bine. Si asa am luat Ardealul în numele lui Dumnezeu si al Mariei Tale Împaratul. Pe urma ma dusei la Alba Iulia, convocai Sfaturile si le facui sa jure credinta Mariei Tale".
Luptele din primavara anului 1600 din Moldova sunt relatate de asemenea în amanunt, fiind concluzionate în felul urmator: "Înstapânindu-ma în Moldova am adunat poporul si l-am facut sa jure în numele Mariei Sale Împaratul". Însa peste patru luni de zile, în luna septembrie 1600, nobilii unguri, aliati cu generalul Basta, s-au rasculat si l-au învins pe Mihai la Miraslau, un sat între Turda si Alba-Iulia. Polonia a intrat în Moldova la scurt timp si l-a repus pe Scaun pe Ieremia Movila. Oastea poloneza a patruns si-n tara Româneasca unde îl pune domn pe Simion Movila. Despre lupta de la Miraslau, Mihai Viteazul scrie urmatoarele: "A treia zi se napustira pe mine ardelenii, nemtii, ungurii si Basta pe care eu îi asteptam într-ajutor contra vrajmasilor marie sale Împaratul. Dupa ce ma alungara, vreo 900 de secui ascunsi fura taiati în bucati cu totii fara a lasa pe vreunul în viata".
În încheierea memoriului se spune: "Acuma oricine poate vedea câta munca si osteneala am îndurat sapte ani de-a rândul si câta slujba am facut crestinatatii caci am luat de la turci 100 de tunuri si am cârmuit în trei tari: tara Româneasca, Transilvania si Moldova si le-am supus Mariei Sale Împaratul, 200 de mii de oameni de lupta pedestri sau calari cu cari am fost totdeauna gata sa-i slujesc Marie Sale. Acuma am ajuns la acest sfârsit pierzând tot ce câstigasem din zilele tineretii pâna la batrânete, si tari si averi si copii si daca le-asi fi pierdut din contra dusmanilor sau daca mi-ar fi fost luate de dusman, nu m-ar durea atâta cât ma doare fiindca au fost faptuite de aceeia care nadajduiam si asteptam ajutor si razim dar Dumnezeu le vede... spre a capata si un loc si un nume în crestinatate am parasit toate prieteniile ce le avusesem.
Astfel rog toata crestinatatea sa-mi stea în ajutor caci am pierdut si tari si averi si sotie si copilasi si am sfârsit tot ce avusesem pe lume. Împaratului german de la Praga".
Îi mai ramasese doar viata. Si pe aceasta avea s-o piarda sapte luni mai târziu, pe 9 august 1601, dupa victoria de la Guruslau, pe valea Zalaului, fiind ucis cu aprobarea tacita a destinatarului acestui memoriu, împaratul Rudolf al II-lea!
Initial, împaratul i-a dat lui Mihai Viteazul mijloacele materiale necesare redobândirii Transilvaniei si înlaturarii lui Sigismund Bathory. Oastea sa, aliata cu a generalului Basta, l-a învins pe principe la Guruslau pe 8 august 1601. Numai ca Basta dorea însa sa pastreze provincia pentru el, având desigur si aprobarea împaratului. În zorii zilei urmatoare, pe 9 august 1601, gene- ralul Basta a trimis un detasament de 300 de germani si valoni sa-l aresteze pe Mihai Viteazul. C.C. Giurescu descrie acest tragic episod: "Intrând în cortul domnului, comandantul detasamentului îi spuse Ťesti prinsť. Mihai rosti un singur cuvânt! Ba si dadu sa puna mâna pe sabie. În aceeasi clipa însa un valon îl împusca, un la doilea îi strapunse pieptul, altii îl lovira cu halebardele".
Aceasta a fost ultima lupta a voievodului român, pe care n-a mai avut însa cum s-o relateze...
Daca Mihai Viteazul dorea sa ocupe "un loc în crestinatate" dupa cum i-a scris lui Rudolf, a ocupat un loc în inimile tuturor românilor. Dorea sa "capete" un nume în crestinatate. Numele sau este înscris cu litere de aur în cartea de istorie a Neamului Românesc!

Casa de Hohenzollern-Sigmaringen şi Regii României

Casa princiară de Hohenzolern-Sigmaringen datează din timpuri străvechi prima menţiune a ei apărând într-o cronică germană din 1061. Acolo sunt pomeniţi doi fraţi, cavaleri şi conţi Zollern care au murit într-o luptă.


Sunt însă unii istorici care apreciază că vechimea familiei ar fi, de fapt, mult mai mare, fiind descendentă din Burkhard I, conte de Baar şi duce de Suabia, sau chiar că ar avea rădăcini mai vechi, din Sfântul Meinard, martir al creştinismului, asasinat de păgânii germanici, la anul 861.

Comitatul Hohenzollern-Sigmaringen a fost format în 1576, în urma partajării Comitatului Hohenzollern, un fief al Sfântului Imperiu Roman. La moartea ultimului conte de Hohenzollern, Carol I (1512-1579), teritoriul a fot divizat între fii acestuia: Eitel Frederick IV de Hohenzollern-Hechingen (1545–1605), Carol II de Hohenzollern-Sigmaringen (1547–1606), Christof de Hohenzollern-Haigerloch (1552–1592).Iată cele mai importante figuri din dinastia Hohenzollern-Sigmaringe:

Conţi de Hohenzollern-Sigmaringen, 1576–1623

• Karl II 1576–1606
  
• Johann 1606–1623
  

Prinţi de Hohenzollern-Sigmaringen, 1623–1849

• Johann 1623–1638
  
• Meinrad I 1638–1681
  
• Maximilian 1681–1689
  
• Meinrad II 1689–1715
  
• Joseph Franz Ernst 1715–1769
  
• Karl Friedrich 1769–1785
  
• Anton Aloys 1785–1831
  
• Karl 1831–1848
  
• Karl Anton 1848–1849
  

Prinţi de Hohenzollern-Sigmaringen şi Hohenzollern după anexarea comitatului

• Karl Anton 1849–1885
  
• Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen 1885–1905
  
• Prinţul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen 1905–1927
  
• Prinţul Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen 1927–1965
  
• Prinţul Friedrich Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen 1965–2010
  
• Karl Friedrich, Prinţ de Hohenzollern 2010–prezent
  

Patru generaţii de regi ai României
Pe lângă toate distrugerile provocate de Primul Război Mondial (1914-1918) au apărut şi o serie de disensiuni între capetele încoronate ale vremii. Motivul principal a fost acela că o serie de monarhi, respectând interesul şi voinţa statului pe care îl reprezentau la acel moment, au trecut peste legăturile de sânge şi au intrat în conflict împotriva cu unele state conduse de rude mai mult sau mai puţin apropiate.
Păstrând aspectul cronologic, în 1866, guvernul României a cerut Prinţului Karl Anton, şeful Casei Hohenzollern-Sigmaringen, ca al doilea fiu al său, Carol, să devină principe al tânărului stat român. Pe 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul de credinţă în faţa Parlamentului României. La început relaţiile între Casa Hohenzollern şi acesta au fost extrem de bune.
Pe acest fond Carol I a devenit o garanţie pentru investitorii germani ai vremii. Totuşi Carol I nu a avut urmaşi, singurul copil născut din mariajul său cu Regina Elisabeta a fost o fată, Măriuca, moartă la vârsta de 4 ani de scarlatină. Acesta a apelat la Casa din care provenea pentru ca dinastia regală românească să îşi păstreze apartenenţa la Hohenzollerni. Potrivit succesiunii din interiorul Casei, pe tronul românesc trebuia să urce Leopold, fratele mai mare al lui Carol I, însă acesta a renunţat în favoarea fiilor săi - în ordine Wilhelm, Ferdinand, Karol Anton. În 1886, printr-o scrisoare oficială, Wilhelm renunţa la drepturile succesorale, tronul României revenindu-i lui Ferdinand.
Îngheţul
Cât timp a trăit Regele Carol I, legăturile dintre regalitatea românească şi casa din care regii proveneau au fost foarte bune, însă începerea Primul Război Mondial avea să modifice această situaţie. România a rămas neutră în pofida dorinţei lui Carol I să intre în război de partea Germaniei. Tot în 1914, acesta a murit, iar coroana i-a revenit lui Ferdinand, care era căsătorit cu o descendentă a monarhiei britanice, Regina Maria, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii.
Ferdinand a decis însă să intre în război împotriva Imperiului German, condus de Împăratul Wilhelm al II-lea şi împotriva familiei sale, condusă la acel moment de fratele său mai mare Wilhelm (1864-1927). Pentru acest motiv a şi fost exclus din Casa de Hohenzollern împreună cu toţi urmaşii săi. Ulterior s-a revenit asupra deciziei şi urmaşii Regelui Mihai I au recăpătat titlul de Hohenzollern-Sigmaringen. Nu e singurul caz de monarh care a fost pus în postura să îşi renege originile.



Un caz mult mai cunoscut este cel al Regelui George al V-lea, din Marea Britanie, care în 1917 renunţă la titlul de Saxa-Coburg şi Gotha, moştenit de la prinţul consort al Reginei Victoria, Albert, şi îl schimbă în englezescul Windsor.

Regele Mihai a rupt legăturile cu Casa de Hohenzollern-Vezi documentul

Mihaela Mihai - "Nu e usor sa fii special"

Face parte din generatia marilor artisti dinainte de '89, care au ridicat muzica usoara din Romania pe culmi. Ne-a ramas tuturor in minte si-n suflet, cu magnifica melodie "De-ai fi tu salcie la mal". O voce penetranta, inconfundabila, care i-a adus si premiul intai la festivalul international "Coupe d'Europe" din Belgia, in 1971. Tot ea este si fetiscana blonda din filmele "Asediul" si "Bariera", dar si femeia energica si decisa, care, dupa cativa ani de absenta din tara, a revenit in linia intai, pentru a pune pe roate Uniunea Artistilor Liber Profesionisti. Imperechere armonioasa de gingasie si determinare, de gratie si aplomb, si-a facut din public cel mai bun aliat. O forta pe care conteaza, si in dorinta ei de a deveni europarlamentar

Bucuresti - Paris, tur-retur

- Sunteti o stea rasarita pe cerul muzicii noastre usoare, intr-o perioada care a dat interpreti straluciti. Au trecut 40 de ani de atunci. Ce va mai amintiti din anii aceia de glorie?

- Am amintiri luminoase, pentru ca am fost inconjurata de oameni de calitate, de colegi de generatie foarte talentati, iar asta crea intre noi un spirit de emulatie care ne facea bine. Daca o colega de-a mea facea ceva foarte reusit, da, simteam intepatura invidiei, pentru ca e un sentiment uman, dar la mine se concretiza prin dorinta de a crea ceva si mai frumos. Ne vedeam foarte des, m

ergeam la petreceri impreuna, ne ajutam la nevoie. Nu pot uita plecarile noastre in turnee, cu Aurelian Andreescu, Horia Moculescu sau Cornel Constantiniu, care aveau un umor nebun. Erau rezerve inepuizabile de replici amuzante, orice putea fi un subiect de gluma, ca o nevoie de a echilibra seriozitatea cu care ne respectam profesiunea si publicul. Faceam abstractie de regimul politic, traind pe alta lume, mereu cu visul unei cariere adevarate, ca cea a artistilor din Vest, dar daca se poate aici, in tara noastra.

- Ati ales, totusi, drumul Occidentului. Despre plecarea dvs. in Franta se stie foarte putin.

- In 1975, am cerut Ministerului Culturii sa faca o sedinta speciala, ca sa gasim o solutie cu privire la pensiile artistilor. Plateam impozite de 5 ori mai mari decat ale unui salariat, uneori pana la 50% din onorariu, dar impozitele noastre nu includeau CAS-ul, deci, dupa o viata de munca, nu aveam dreptul la nici o pensie. Ni se spunea ca ei ne-ar da pensie, dar nu exista lege. I-am intrebat: "Si de ce nu o faceti?". Cand am iesit de acolo, m-au tratat drept "cap de revolta", m-au interzis sase luni de pe posturile de Radio si TV, apoi mi-au propus un turneu in strainatate. Am ajuns si la Paris, unde am semnat un contract cu casa de discuri "Phonogram", pentru 6 ani. L-am dus la Ambasada Romaniei, pentru a fi trimis, spre aprobare, la Bucuresti. Mi l-au respins, dupa un an de asteptare. Intre timp, veneau tot felul de mesageri care imi spuneau ca in tara s-a scris in ziare ca am fost arestata si executata pentru spionaj, trafic de droguri si valuta. Am inteles ca nu ma mai puteam intoarce.

- V-a fost teama?

- M-am simtit vulnerabila in primii doi ani, nu cerusem azil politic, n-aveam drept de lucru. Aveam o prietena romanca, stateam la ea, dar bunul simt iti spune ca nu poti sta mult pe capul omului.
La anii debutului�


Asa ca am lucrat tot felul de nimicuri ca sa-mi castig existenta in mod cinstit. La un moment dat, am administrat piscina unui mare hotel din Stuttgart. Pana la urma, l-am cunoscut pe tatal fetei mele, m-am casatorit, am capatat cetatenia franceza si am avut dreptul la lucru. M-am angajat intr-una din societatile lui, ca atasat de presa. Am descoperit domeniul comunicarii, cu multa pasiune, si am devenit foarte buna profesional. In 1990, imediat dupa revolutie, m-am intors in tara. Am ramas socata de atmosfera de degradare morala in care se aflau romanii. Si m-a intristat si mai mult cand am vazut ca nu ne putem intelege, ca eram la ani lumina de ei. Lor li s-a facut frica de mine si m-au respins, au zis: "Ce, vine ea de la Paris sa ne invete pe noi?!". Asa ca am revenit la Paris, unde, dupa cativa ani buni, m-am maritat din nou, de data aceasta cu un roman, ambasadorul Romaniei la Paris, care era vaduv de cativa ani. A durat patru ani casnicia si a fost cea mai mare greseala din viata mea. In Franta traisem ca-ntr-un cocon care ma fragilizase interior, nu mai puteam functiona decat ca o persoana extrem de civilizata. Ajunsesem la un grad de rafinament care a facut sa fiu acceptata de mediul foarte inchis al aristocratiei franceze. Cand am patruns in lumea romaneasca a ambasadei, am fost atat de traumatizata de comportamentul mitocanesc al romanilor, incat dupa trei luni am facut o alergie monstruoasa in jurul ochilor, de nu ma mai puteam nici machia. Intr-un spital specializat din Paris, mi-au prelevat o bucatica de piele pentru biopsie, sa vada daca am cancer, in asa hal aratam. Intr-o zi, am pus piciorul in prag! M-am vindecat cu liniste, apa si sapun. Pentru mine, revenirea in lumea romaneasca a fost un soc profund, bulversant.



O spinare de deal...

- Totusi, au trecut zece ani de cand locuiti in Romania. Ce v-a facut sa ramaneti aici?

- Nu a fost o decizie. M-am lasat implicata in proiecte de lunga durata. Am apucat sa promit ca voi face legea indemnizatiilor pentru artisti, apoi am acceptat sa devin presedinta Sindicatului Artistilor. Asa au trecut anii, am mers din aproape in aproape si, treptat, m-am indepartat de lumea mea din Paris, de grupurile mele de prieteni. �


Intai, ca sa-mi fie mai usor, mi-am cumparat un apartament la Bucuresti, apoi, inca de cand eram casatorita cu ambasadorul, am cautat o casa la tara, fiindca Bucurestiul insemna pentru mine prea mult zgomot, poluare si mitocanie. Ma obisnuisem cu o anumita calitate a vietii in Franta. Acolo, locuiam intr-o vila, la 40 de km de Paris, chiar daca lucram la France 3 Television, in fiecare zi. Aici am gasit o spinare de deal, cu un peisaj magnific, mai sus de Pucioasa. Si m-am mutat definitiv acolo. Asa am prins din nou radacini romanesti. Intre timp, Isabelle, fiica mea, a plecat de la Paris la New York, s-a casatorit cu un american si are un baietel. Ma cheama sa locuiesc acolo, cu ei. Asa cum stau lucrurile, greu de crezut ca ma voi mai intoarce sa traiesc la Paris. Voi pleca, probabil, intr-o zi, definitiv, in America.

- Povestiti-ne cate ceva despre fiica dvs. Sunt sigura ca admiratorii dvs. si-ar dori sa va cunoasca aceasta parte nestiuta a vietii.

- Pe fiica mea o cheama Isabelle-Marie. E nascuta la Paris, am crescut-o pana si-a luat bacalaureatul, apoi i-am spus, "Gata, de acum ma ocup si de viata mea". I-am promis ca, daca vrea sa faca studii mai departe, ii platesc orice facultate, oricate sacrificii ar trebui sa fac, cu o singura conditie: sa nu fie mediocra. Ii placea sa studieze, niciodata n-am intrebat-o daca si-a facut lectiile. S-a inscris singura la Universitatea Americana din Paris, apoi si-a luat bilet spre New York si a dat interviu pentru admitere la Universitatea Columbia. Si-a ales Finante Banci, a terminat cu brio. A lucrat trei ani pe Wall Street, apoi a luat si diploma de MBA. E frumoasa si are o minte stralucita!

"Doamna, am toate cantecele dvs. pe iPod"

- Prezenta dvs. in Romania va pune, nemijlocit, in contact cu fenomenul muzical de azi. Nu vi se pare ca artistii de muzica usoara sunt marginalizati, si daca da, a cui e vina?

- Asa e, mai ales cei din generatia noastra suntem marginalizati si ne simtim destul de singuri. Dar asta nu se intampla nici din cauza artistilor tineri, si nici din cauza publicului, care ne adora in continuare. Si credeti-ma, nu spun vorbe mari! E suficient sa te uiti la accesarile de pe internet sau sa vezi cum se umplu salile cand canta cineva din generatia mea.
Cu fiica ei, Isabelle�


Avem un succes prea mare la public, de aceea suntem marginalizati. Intai mi-am spus: "Doamne, incep sa fiu paranoica, nu vreau sa ma port ca o cantareata in varsta, depasita si frustrata". Dar am verificat: cand apar pe scena, chiar am foarte mare succes, nu e o simpla iluzie. Organizatorii de spectacole sunt niste impresari fara studii muzicale, exista niste gasti create dupa revolutie, care invita aceiasi artisti. Mi-a explicat cum stau lucrurile un organizator de festival din provincie, care a tinut mult sa dau acolo un recital si care a avut mari dificultati in a ma pune pe afis... Se opuneau unii colegi. Din fericire, exista chiar si in generatia foarte tanara multi ascultatori ai muzicii mele, care imi scriu pe Facebook, pe mail, mi-au creat si un Fan Club pe internet. Acum vreo trei ani, ma plimbam vara prin Herastrau si a trecut, pe role, o fata pe langa mine. Cu castile la urechi, a intors capul, s-a intors din drum, a venit la mine si mi-a spus: "Doamna, am toate cantecele dvs. pe iPod". Si mi-a dat sa ascult. Nu-ti imaginezi ce placere mi-a facut! Si copiii astia n-au cunoscut perioada mea de glorie!

- Cum va explicati intoarcerea lor spre un gen muzical considerat de multi desuet?

- Probabil prin faptul ca in cantecele generatiei mele exista un echilibru intre melodie, text si voce. In ce ma priveste, consider ca mi-a dat Dumnezeu in plus un har, pentru care n-am nici un merit, acela de a transmite emotia. Cand cant pe scena, toata sala are frisoane. Emotia e un limbaj universal, nu tine nici de varste, nici de gradul de cultura. M-am intors in tara cu bratele pline de tandrete, intr-un moment in care publicul era coplesit de agresivitate, vulgaritate si zgomot. Am pus, fara sa vreau, degetul pe o rana.

Singuratatea alergatorului de cursa lunga

- Intr-adevar, interpretarile dvs. au o forta emotionala care cucereste imediat. Sub ce zodie v-ati nascut?


Pe scena, in plina voce�


- Sunt nascuta in zodia Scorpionului, o zodie care te face sa traiesti cu adevarat, sa iubesti frenetic si sa suferi cu aceeasi intensitate. Intensitatea, asta iubeste si publicul la mine. Sunt o persoana pasionala, functionez tot mai mult bazandu-ma pe intuitie. M-a marcat o afirmatie de-a lui Mircea Eliade, care spunea ca, de fapt, noi toti primim neincetat mesaje de la Dumnezeu, dar nu stim sa le descifram si sa le urmam. Noi, Scorpionii, suntem firi puternice, cu capacitati extrasenzoriale. Societatea ne muleaza ca pe o plastilina si ne atrofiaza simtul acesta atat de special. Dar am pastrat forta interioara. Eu, de pilda, n-o sa intorc niciodata celalalt obraz. Sunt cinstita, buna si curata, dar daca cineva ridica sabia impotriva mea si a familiei mele, trebuie sa fiu gata sa o ridic si eu, sa-mi apar familia si valorile. Acest principiu m-a ghidat toata viata.

- Sunteti o eroina!

- Nu, nu-mi place sa mi se spuna asta, eroii sunt mereu sacrificati, dar exista in mine un iubitor de justitie. Niciodata n-am suportat nedreptatea. Cand simt ca se comite o inechitate, se indarjeste toata fiinta in mine si sar ca un buldog. Poate sa dureze ani de zile lupta, dar imi urmez calea pentru a restabili echilibrul, oricat m-ar costa. Asa sunt construita. Am aproape o satisfactie intelectuala, cu cat pare mai imposibil sa reusesc, cu atat sunt mai creativa in a gasi solutii, in a monta contraatacuri. Am foarte des sentimentul ca nu sunt si nu voi fi niciodata inteleasa cu adevarat. Eu sunt un om de echipa, dar soarta a facut sa fiu tot timpul singuratica, in viata mea. Nu e usor sa fii special.

Cu Dan Nutu, in filmul "Bariera"�



- De ce spuneti asta?

- Cand esti un om special si ai o personalitate puternica, esti mereu singur. Francezii spun "on juge les autres selon soi meme" (ii judeci pe ceilalti, dupa tine insuti). Oamenii nu-si pot imagina ca tu gandesti sau simti diferit. Ce ei nu inteleg, agreseaza si resping. Intotdeauna am avut problema asta, de cand eram copil. M-am simtit in permanenta constransa de limitele celorlati, de imaginea pe care si-o fac despre mine, de asteptarile lor gresite, neconforme cu felul meu de a fi. M-a obsedat toata viata un cantec al lui Gilbert Becaud, "Tu as vole". Textul spune cam asa: "Tu ai furat portocala negustorului, numai tu poti fi hotul, ai fost vazut, strainule cu dinti de lup!". Si el raspunde: "Nu, gresiti, eu alergam prin munti, cu stelele in priviri, cautand pasarea albastra (pasarea fericirii)". Asta e viata mea in ultima vreme aici, in Romania. Ma simt cu mintea si cu sufletul pe alte culmi, iar oameni rai si urati ma trag ca ghiulelele in jos, hartuindu-ma cu acuzatii triviale, la nivelul unei imaginatii de precupeata.

Intr-o seara de vara, cu Dumnezeu

- Sunteti credincioasa?

- Dumnezeu este marea mea revelatie. Nu am primit nici un fel de educatie religioasa in copilarie, pentru ca m-am nascut intr-un sistem comunist, in care parintilor le era si frica sa vorbeasca despre asta. Ei au pretins, de altfel, ca sunt atei, erau membri ai Partidului Comunist. Apoi, traind in strainatate, am fost in contact numai cu oameni care isi traiau liber credinta. Am avansat in viata ca un spirit total ecumenic, fiindca nu am fost indoctrinata in nici un fel. Si am avut o curiozitate, o intelegere si un respect spontan pentru credintele tuturor. Cu cat trece timpul, cu atat ma simt mai aproape de Dumnezeu, dar nu ma pot integra intr-o biserica, oricare ar fi ea. Nu suport presiunea bisericii si ritualul. Cel mai aproape de Dumnezeu ma simt pe dealul meu, in serile de vara, cand am cerul plin de stele deasupra. Cum spunea Kant: "Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine". In fond, acolo e adevarul, si cu cat vorbesc mai mult cu El, cu atat mi se pare ca-mi raspunde mai des. Si sunt tot mai fermecata. Am descoperit o usurare extraordinara in ideea ca ma pot lasa pe mana Lui. Este singura entitate careia sunt capabila sa ma supun sincer si total.

Cromozomul fara un picior

- Ati fost casatorita de trei ori. Ce le-a lipsit acestor povesti de iubire de nu s-au putut implini?

Dulcea pasare a tineretii ...�



- Lipsea mereu cate ceva, ca nimeni nu e perfect, cred ca eram eu prea exigenta. Am fugit mereu de barbatii frumosi. Era mult mai important pentru mine sa am alaturi un barbat inteligent, un barbat puternic, neaparat, dar care sa nu simta nevoia sa-si rasfranga puterea asupra mea, sa nu ma sufoce. Barbatii au fost fascinati de prezenta mea, li se citea asta in ochi, dar nu m-au iubit asa cum eram de fapt, s-au temut de mine. Mi se spunea adesea ca am o privire in care se citeste forta. Din fericire, nu am doar forta, am si umor, stiu sa fiu si sarmanta. Prima casatorie a fost cu unicul nepot al lui Mihail Sadoveanu, Mihai Stihi, cel care ma acompania in liceu la chitara si care mi-a si dat numele de scena. A fost o casatorie facuta in secret, o nebunie de liceu. Eram foarte tineri. Apoi, tatal fetei mele, francezul, era un barbat puternic, dar nici el nu mi-a suportat talentele, era de o gelozie patologica, era dragut si bland, dar ma suna din ora in ora sa stie ce am facut, ce o sa fac, cu ce ma imbrac, cu cine vorbesc, ce am mancat, ce gandesc, ce o sa fac, dar mai bine sa nu fac, ca se ocupa el. Mi-a zis cat se poate de direct ca nu i-ar placea sa fac cariera din nou, pentru ca asta inseamna ca voi pleca in turnee, si atunci, in mod sigur, il voi insela. Cum sa-l conving ca se inseala singur ?

- Credeti ca femeilor puternice nu li se potriveste viata de familie?

- Am convingerea ferma ca noi suntem superioare prin simplul fapt ca suntem femei. S-a demonstrat si stiintific. Cromozomul feminin este cel complet, in forma de x, in timp ce cel masculin este in forma de y,... ii lipseste un picior. E un cromozom feminin incomplet. (Rade!) Acum, serios vorbind, cel mai adesea, barbatilor le lipseste inteligenta emotionala si le lipseste atentia distributiva, pe care noi le avem. Femeile au o viziune mult mai concreta asupra lucrurilor, inteligenta masculina e mai degraba abstracta, analitica. Ei sunt foarte buni la construit teorii, dar foarte slabi la punerea lor in practica. Predictia mea e ca tot o femeie va scoate Romania din marasmul in care ne zbatem. O femeie inteligenta, care va pune in practica teoriile inteligente ale barbatilor. Mai lipseste sa spun ca aceea voi fi eu... intr-o alta viata. (Rade!)

Europarlamentar...
De ce nu?

- Stiu ca va tenteaza o cariera politica. Anul trecut ati incercat sa candidati pentru functia de europarlamentar. Ce va atrage la domeniul acesta?

"Orice e posibil, oricand"�



- Credinta ca se poate schimba ceva. Stiu si am demonstrat ca sunt capabila. Anul trecut am incercat sa candidez, dar, fiind candidat independent, legea spunea ca trebuie sa am 100.000 de semnaturi de sustinere, inainte de a-mi depune candidatura. In timp ce, daca esti inscris intr-un partid, iti ajung mai putin de 5000! Timpul a fost scurt, dar am strans 63.000 de semnaturi. Atunci am descoperit cat de tare ma iubesc oamenii si cata incredere au in mine. Acum am decis s-o luam din timp, de la capat, pentru alegerile din 2014.
(Uite, imi imaginez ca facem un sondaj si ii invit pe romani sa-mi spuna daca ma vad a fi un bun europarlamentar si daca ar vota pentru mine. Imi pot scrie daca da sau nu pe adresa de e-mail: [email=%20mihaela@%20mihaelamihai.com]mihaela@ mihaelamihai.com[/email])

- Dupa ultimul divort, ati fost vazuta mai mult singura. Cum va impacati cu singuratatea?

- Ma simt foarte bine singura, nu ma plictisesc cu mine niciodata. Am mai fost curtata de cand am venit in tara, dar problema mea este ca mereu mi-au facut curte barbati mult mai tineri decat mine. Si asta m-a blocat complet. Imi placeau foarte tare, dar am fugit de ei... am simtul ridicolului.

- Dar va e dor sa va indragostiti? Mai asteptati o dragoste mare?

- Nu astept, nu am dorinta asta si nu o cultiv, in nici un caz. Dar toata viata mea am avut o disponibilitate totala pentru surprize. Raman pana in ultima zi a vietii cu convingerea ca orice e posibil, oricand. Ma simt bine singura, nu-mi ajunge timpul pentru cate idei am, singuratatea e si libertate totala, fac ce vreau eu, cand vreau eu, nu depind de nimeni. Si asta e minunat, la orice varsta.


Citeste tot articolul

Nunta secolului: înrudirea casei regale româneşti cu cea a Marii Britanii

Secretele abdicării Regelui Mihai. A fost Regina Ana motivul?
Abdicarea Regelui Mihai, petrecută la 30 decembrie 1947,a fost de-a lungul timpului ...

Cine au fost „Partizanii Regelui Mihai" din Ardeal
După mai mult de cinci decenii de la executarea eroilor din Sântejude, familiile ...

Alimentaţia românilor de altădată: Mihai Viteazul, poreclit „Mălai-Vodă”

Trăim într-o societate consumeristă în care „ofertele” şi „promoţiile” sunt la tot pasul. Înainte de ’90, pentru un kilogram de carne trebuia să stai ore întregi la coadă, şi asta numai de sărbători, pentru că în rest „adidaşii de porc” erau la putere. În prezent, ne bucurăm de o gamă variată de alimente, proaspete sau procesate, foarte multe pline de E-uri. Specialiştii atrag atenţia că în ciuda diversităţii, ne hrănim în continuare prost. Ce mâncau, însă, românii de altădată?
Medicul Ion Claudian afirma, în lucrarea „Alimentaţia poporului român” (1939), că românii au fost dintotdeauna un „popor mâncător de lapte”, lucru demonstrat şi de ocupaţia sa de bază: creşterea animalelor, alături de agricultură.


De unde provine imaginea românului - cioban? „Odată cu năvălirea romanilor, populaţia s-a retras în munţi şi în dealurile submuntoase pentru a nu fi subjugată. De la grâul lui Burebista, trecem la alt sistem de alimentaţie”, declară pentru adevarul.ro prof. univ. dr. Iulian Mincu, din cadrul Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice “Nicolae Paulescu”.
Ce animale puteau fi crescute în regiunile montane? Oile. Aşa s-au născut marii ciobani şi marii crescatori de oi. Dar nu se putea trăi numai din laptele şi carnea de oaie, era nevoie şi de cereale. „Strămoşii noştri au fost nevoiţi să găsească o alternativă la grâu, pentru că acesta nu se putea cultiva nici în munţi, nici pe dealuri. Aşadar, au trecut la mei. După anul 400-500 a apărut cultura de mei, care s-a menţinut până la introducerea porumbului adus din America (secolul al XVII-lea)”, adaugă prof. dr. Iulian Mincu, fost ministru al Sănătăţii în perioada 1992 - 1996.
Medicul Ion Claudian, fost expert în nutriţie al ONU, preciza în lucrarea sa că, deşi românii creşteau multe animale, ei erau vegetarieni. Păstorul „nu era dispus să-şi împuţineze turma”, care era „propriul său capital”, ci se mulţumea „cu dobânda - laptele, lâna”. Ciobanul român sacrifica doar animalele bolnave.
„Ştefan cel Mare nu era mămăligar”
Pe lângă lapte şi produsele derivate, românul de altădată îşi completa hrana cu turte coapte din mei, „care jucau un rol de căpetenie în alimentaţia masei mari a populaţiei”. Carnea de porc, şi rar de oaie, capră sau vită mare, era „o hrană ocazională, excepţională, sau un aliment de conservă pentru iarnă (slănină, pastramă)”.

Cum s-a serbat ultima zi a monarhiei - 10 Mai - în România
Anul acesta se împlinesc 145 de ani de la începerea domniei lui Carol I, pe data de 10 mai 1866, si 65 de ani de la ultima sarbatorire a acestei zile, ca ziua nationala a României - pe 10 mai 1946.
În 1946, relatiile dintre regele Mihai I si guvernul Petru Groza au continuat sa fie încordate. În pofida încetarii grevei regale pe 8 ianuarie 1946, când suveranul a reluat colaborarea cu guvernul, deci a faptului ca anul începuse promitator, Mihai I era, în fond, prizonierul politic al U.R.S.S.. Contradictiile dintre guvernul sustinut de acesta si el fiind ireconciliabile!.

În dimineata zilei de 10 mai, s-au tras 21 de salve de tun, care au anuntat pe bucuresteni începerea sarbatorii.

La orele 9.00, la Patriarhie s-a oficiat un Te Deum, în prezenta Regelui, la care au participat casa civila si militara a suveranului, membrii guvernului, ministri si secretari de stat, maresalul Tolbuhin, Comisia Aliata de Control.

La 10.00 a avut loc ceremonia dezvelirii monumentului pentru slavirea memoriei eroilor armatei U.R.S.S., cu participarea familiei regale. Un detasament român si unul sovietic au dat onorul. Regele a dezvelit monumentul si a urmat slujba religioasa. Au rostit cuvântari generalul Dombrowski, primarul general al Capitalei si colonelul Z. Zusailov. Dupa dezvelire, a urmat parada militara. La orele 1400, la Cercul Militar s-a oferit un banchet patronat de generalul C. Vasiliu Râscanu, iar la 10 seara a avut loc o serata.
Pe institutiile de stat erau arborate drapelele românesti, sovietice, americane si franceze. Dupa-amiaza a avut loc un festival si manifestari sportive.

Bucurestenii au avut posibilitatea sa vizioneze diverse filme în aer liber; în pietele publice cântau orchestre militare. La orele 21.00 s-a desfasurat un joc de artificii si reflectoare în parcul Cismigiu.
Asa s-a sarbatorit pentru ultima data ziua de 10 mai în Capitala, deoarece în anul urmator 1947, ultimul în care România era înca monarhie, Regele Mihai I nu a mai fost de acord ca 10 mai sa fie sarbatorit public. Sovieticii îi solicitasera sa nu mai accepte manifestatii de simpatie populara, asa ca în acest an ziua de 23 august 1944 i-a luat locul!

Dupa 30 decembrie 1947, când s-a proclamat R.P. Româna, din punct de vedere oficial, 10 mai nu a mai reprezentat nimic. A ramas însa în constiinta multor români ca o zi plina de semnificatii, sarbatoarea lor de suflet, care a determinat ca România sa intre în rândul tarilor civilizate ale Europei!

Regele Mihai I, pus să-şi facă testul ADN la 89 de ani!




„Naţional“ a aflat că o instanţă din Germania a cerut ca Majestatea Sa să dea o probă de salivă pentru a se stabili dacă are un fiu nerecunoscut pâ... citeşte mai mult

Regele Mihai I implineste astazi 89 de ani
Regele isi sarbatoreste ziua de nastere in Elvetia, alaturi de familie.

Regele Mihai a decorat foşti mari sportivi

Ieri, la Palatul Elisabeta din Bucureşti, foştii sportivi Iolanda Balaş-Soter şi Ivan Patzaichin, precum şi fostul...

Mihaela Mihai este bunică

Mihaela Mihai, în fund la Festivalul Mamaia

Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite
Editura Humanitas pregăteşte un volum cu documente diplomatice inedite legate de abdicarea regelui Mihai. Publicăm în avanpremieră fragmente din acest volum în curs de apariţie.
Telegrama nr. 1677–1678 din 11 mai 1946
René Massigli, ambasadorul Franţei la Londra, către Ministerul francez al Afacerilor Externe
Secret. Acces restricţionat.
11 mai 1946, ora 18.30
Potrivit unor informaţii diverse ajunse la Foreign Office, întoarcerea în Europa a regelui Carol ar fi văzută cu ochi buni la Moscova. Potrivit interlocutorilor noştri, se ia în considerare, probabil, folosirea prezenţei sale pe continent pentru a exercita anumite presiuni asupra tânărului rege Mihai, care, spre deosebire de tatăl său, a dat dovadă de caracter cu mai multe prilejuri şi şi-a manifestat ataşamentul faţă de anumite principii.
La rândul lor, comuniştii români şi-ar fi schimbat complet atitudinea faţă de regele Carol şi, într-o conversaţie recentă cu un diplomat străin, Ana Pauker ar fi arătat o mare indulgenţă faţă de fostul suveran.
La Londra circulă zvonul că acesta din urmă ar avea intenţia de a se deplasa în Franţa.
Sunt interesat să aflu dacă Departamentul deţine informaţii asemănătoare şi dacă intenţionează să menţină refuzul pe care l-a dat primei cereri a fostului rege al României.
Massigli
AD, Europe 1944-.../Roumanie/1944–1949/17. Questions Dynastiques
Scrisoare din 21 noiembrie 1947 a lui Alfred Gardyne de Chastelain către Sir Orme Sargent, ministrul adjunct permanent britanic al Afacerilor Externe
Confidenţial
21 noiembrie 1947
Stimate Sir Orme,
Aţi fost foarte amabil să mă sfătuiţi cu câteva săptămâni în urmă, înaintea „procesului“ doctorului Maniu. Evenimentele ulterioare au confirmat câtă dreptate aţi avut.
Acum vă scriu pentru a afla dacă nu există vreo cale de a-l sprijini moral pe regele Mihai în luarea deciziei referitoare la viitorul său. Cu siguranţă cunoaşteţi situaţia dificilă din care caută o ieşire. De la sosirea sa aici, a încercat să obţină sfaturi din partea unor oameni de stat din Londra ale căror păreri sunt probabil de o sută de ori mai valoroase decât a mea. Crede că nu e rezonabil să aştepte un sfat din partea Majestăţii Sale Regelui George. Aşa cum se ştie, nu este laş şi niciun motiv legat de siguranţa sa personală nu i-ar putea influenţa viitoarele acţiuni. Totuşi, după propriile sale spuse, întorcându-se în România nu ar face decât „să îmbrace mizeria lor cu prezenţa şi semnătura sa şi să compromită şi mai mult ceea ce reprezintă el“. El consideră că acest lucru ar fi împotriva intereselor ţării şi a propriilor sale principii.
De la plecarea sa din România, practic, toate elementele noncooperante din cadrul corpului diplomatic român au fost demise.
Toţi însoţitorii săi la Londra, cu câteva excepţii, vor să îl convingă să nu se mai întoarcă în România, dar el nu le acceptă sfatul.
Ştiu că Majestatea Sa Regele George nu se poate implica într-o asemenea chestiune, dar cred că este posibil ca regele Mihai să poată fi sfătuit în mod privat. Trebuie să ne dăm seama că dacă se întoarce în România, ceea ce este foarte probabil, nu va putea continua să opună rezistenţă regimului. Cu un nou ministru al Afacerilor Externe (desemnat la instrucţiunea Moscovei spre neplăcerea lui Bodnăraş) şi un nou ministru de Finanţe, guvernul este complet aservit Uniunii Sovietice, iar Mihai nu va putea decât să devină o simplă marionetă sau să plece. Nu pot exista jumătăţi de măsură.
Nu cred că mai pot adăuga nimic care să nu vă fie cunoscut cu privire la regele Mihai, dar prietenia mea cu el este una excepţională. Am avut o lungă discuţie cu el şi cu regina-mamă şi v-aş da cu plăcere mai multe detalii referitor la această conversaţie, dacă doriţi acest lucru.
Numai secretarul meu particular este la curent cu faptul că v-am scris.
Gardyne de Chastelain
NA, FO 371/67247, R15780/G...
Telegrama nr. 6153 din 22 noiembrie 1947.
Lewis Douglas, ambasadorul american la Londra, către Robert Lovett, subsecretar de stat american
Strict secret. Urgent
Primită: 22 noiembrie 1947, ora 11.52
22 noiembrie 1947, ora 13.00
Personal de la Douglas către Lovett.
1. La cererea regelui Mihai, ieri
după-amiază m-am întâlnit cu el şi cu regina-mamă Elena. Mi-au explicat situaţia din România după cum urmează:
a) Comuniştii au obţinut controlul asupra posturilor importante din Cabinet. Toţi membrii Cabinetului care nu sunt membri propriu-zişi ai Partidului Comunist sunt total aserviţi membrilor comunişti.
b) Aproape toţi prietenii şregeluiţ şi majoritatea profesorilor independenţi din universităţi au fost închişi.
c) Practic, i s-a luat şregeluiţ puterea de a dizolva parlamentul sau de a schimba guvernul.
d) Dacă s-ar întoarce în România, ar trebui, deci, fie să semneze decrete comuniste cu care nu este de acord, fie, dacă nu ar semna, să abdice. Nu va accepta prima alternativă, iar a doua ar însemna fie moartea, fie închisoarea, probabil undeva în adâncul Rusiei.
2. I-am explicat regelui că el, şi numai el, trebuie să fie cel care decide dacă se întoarce în ţară sau rămâne în străinătate. Apreciem serviciile pe care le-a adus cauzei noastre şi ne exprimăm îndoielile cu privire la posibilitatea ca el să continue să-şi servească cu folos patria. Nu îl îndemnăm să decidă nici să-şi reia responsabilităţile din ţară, nici să se folosească de ocazia pe care o are de a nu se mai întoarce.
3. a) A întrebat dacă poate veni în Statele Unite şi,
b) dacă din Statele Unite ar putea da o proclamaţie către poporul său, lucru pe care simte că are obligaţia să-l facă. În legătură cu aceasta, şi-a exprimat îndoiala că britanicii i-ar permite să dea o proclamaţie din Anglia. Totuşi, încă nu l-a întâlnit pe Bevin, se vor vedea luni
după-amiaza la ora patru.
c) A sugerat că ar dori să-l vadă pe secretarul de stat Marshall.
4. În ceea ce priveşte punctul 3, literele a), b) şi c) de mai sus, i-am spus că voi discuta cu secretarul Marshall. Nu am abordat încă această chestiune cu secretarul Marshall.
5. Noi credem totuşi că, dacă ar pleca spre SUA înainte să dea proclamaţia, plecarea sa va deveni publică şi proclamaţia pe care ar da-o mai târziu din SUA ar fi, în răstimpul călătoriei sale, invalidată de acţiunile luate de Cabinetul comunist din România. De aceea, din punct de vedere practic, nu considerăm că e recomandabil pentru el să plece din Anglia spre SUA şi, odată ajuns acolo, să dea proclamaţia la care se gândeşte. În plus, ne îndoim că în acest moment ar trebui să folosească SUA drept centru pentru activităţile sale politice. În consecinţă, ni se pare că ar trebui, dacă hotărăşte să nu se întoarcă în România, să-şi facă proclamaţia publică prin intermediul unei conferinţe de presă sau prin alte mijloace, cât se mai află în Europa.
În ceea ce priveşte punctul 3, litera a), nu vedem niciun motiv ca, după ce-şi va fi dat proclamaţia în Europa, să nu i se acorde o viză pentru a vizita SUA.
În ceea ce priveşte punctul 3, litera c), părerea noastră pentru moment este că ar fi preferabil, dacă e să se întâlnească cu Marshall, s-o facă după ce va fi luat decizia de a se întoarce sau nu, şi după ce va fi dat proclamaţia.
6. Mă voi întâlni cu Mihai din nou luni după-amiaza mai târziu sau cândva marţi, după ce se întâlneşte cu Bevin.
Am fost foarte impresionat de tânărul acesta, de al său simţ al răspunderii şi al datoriei. Trebuie să ia o decizie cu privire la o chestiune foarte dificilă. Este cu siguranţă hotărât să ia decizia corectă.
Douglas
NARA, RG 59, Department of State, Decimal File, 1945–1949, Box 7089
Notă din 27 noiembrie, nesemnată, adresată lui Sir Orme Sargent, ministrul adjunct permanent britanic al Afacerilor Externe, şi lui Cristopher Warner, ministru adjunct britanic al Afacerilor Externe
Strict secret
27 noiembrie 1947
Pe 24 noiembrie, ministrul Afacerilor Externe a avut o întâlnire privată, stabilită dinainte, cu regele Mihai la Palatul Buckingham. Regina-mamă, prezentă şi ea, a susţinut mare parte a conversaţiei. A explicat că, dacă regele s-ar întoarce, este posibil fie să fie închis, fie să i se aducă acuzaţii măsluite. Regele a fost pus într-o situaţie imposibilă când i s-a cerut să semneze măsuri care condamnau la sărăcie şi dizgraţie români al căror singur păcat era că nu erau de acord cu comuniştii. Românilor patrioţi, care luptaseră împotriva germanilor şi care erau anticomunişti, li se dăduse o „cartelă neagră“ pe baza căreia aveau dreptul la cele mai mici raţii etc. Regele însuşi nu avea nicio putere şi simţea că, decât să dea o spoială de legalitate şi aprobare actelor guvernului, ar fi mai bine să rămână în străinătate.
Ministrul de Externe i-a întrebat pe rege şi pe regina-mamă unde intenţionau să plece după ce vor părăsi Anglia. Au răspuns că intenţionau să plece în Elveţia şi, când ministrul de Externe i-a întrebat unde-şi vor lua decizia, au răspuns: în Elveţia. Ministrul de Externe şi-a exprimat simpatia faţă de ei şi faţă de situaţia dificilă în care se află, dar le-a spus că vor trebui să înţeleagă faptul că el nu le poate oferi sfaturi. Totuşi, el va înţelege, oricare ar fi hotărârea lor.
Regele Mihai şi regina-mamă au spus că înţeleg poziţia ministrului de Externe; doreau doar ca el să ştie dinainte despre posibilitatea ca hotărârea lor să fie aceea de a nu se mai întoarce în România.
Sir A. Lascelles a sunat azi şi a întrebat care a fost rezultatul discuţiilor ministrului de Externe cu regele Mihai. I l-am comunicat. Nu a cerut să-l aibă în scris.
Warner
NA, FO 371/67247, R15978
Scrisoare din 29 noiembrie 1947 a lui Sir Orme Sargent, ministrul adjunct permanent britanic al Afacerilor Externe, către Alfred Gardyne de Chastelain
29 noiembrie 1947
Stimate domnule de Chastelain,
Vă mulţumim pentru scrisoarea dvs. confidenţială din 21 noiembrie, referitoare la acordarea unui „sprijin moral“ regelui Mihai cu privire la decizia pe care trebuie s-o ia în legătură cu viitorul său.
Noi înşine am reflectat, desigur, cu multă grijă la această chestiune. Cred că regele Mihai îşi dă seama din felul în care a fost primit aici că este foarte stimat şi că are sprijinul nostru moral. Dar să-i dăm sfaturi clare dacă să renunţe sau nu la tron e deja cu totul altceva. Situaţia prezintă mult prea mulţi factori şi împrejurări cunoscute doar regelui Mihai şi care nu ne permit să-l sfătuim într-un fel sau în altul. Credem că cel mai înţelept ar fi să-l lăsăm să-şi dea seama ce e mai potrivit pentru el şi să hotărască de unul singur, neinfluenţat de presiunile făcute de părţi interesate sau bine intenţionate, îndrumat doar de conştiinţa sa şi de aprecierea reală a îndatoririlor sale înalte.
Sunt convins că vă daţi seama de pericolul de a-i da regelui Mihai un sfat, care mai târziu să fie folosit drept scuză justificativă pentru decizia sa, oricare ar fi ea.
O.G. Sargent
NA, FO 371/67247, R15780/G
Notă internă elaborată în 5 ianuarie 1948 de un funcţionar din Ministerul francez al Afacerilor Externe privind situaţia monarhiei în România
5 ianuarie 1948
Situaţia monarhiei române.
D-l Pangal, fost viceministru al Afacerilor Externe şi ministru al României în Portugalia, a expus în faţa Diviziei pentru Europa Orientală neliniştea mediilor disidente române cu privire la atitudinea pe care o va adopta regele Mihai la sosirea sa în Elveţia.
Dat fiind că abdicarea i-a fost smulsă, aceste medii aşteaptă de la regele Mihai o declaraţie prin care să-şi afirme drepturile la coroană. Ei se tem totuşi că grijile financiare (promisiunea făcută de Guvernul Groza către rege de a-i exporta averea personală) îl îndeamnă momentan la tăcere.
Într-un astfel de caz, poate exista temerea ca regele Carol să nu-şi revendice el însuşi drepturile la tron. Este bine de amintit că regele Carol nu a abdicat niciodată şi că s-a mulţumit la 6 septembrie 1940 să „treacă răspunderea sarcinilor domniei pe umerii fiului său mult-iubit“.
Aceste eventuale pretenţii ale regelui Carol ar crea pentru disidenţa română o situaţie dintre cele mai delicate. Disidenţii români cunosc bine rezervele pe care le au anglo-saxonii, mai ales britanicii, faţă de regele Carol care, în iunie 1940, a respins garanţia pe care Marea Britanie a dat-o României în mai 1939.
Mediile disidente române ar fi şi ele foarte împărţite în ceea ce priveşte atitudinea pe care ar trebui să o adopte faţă de fostul rege. Personalităţi precum Tilea, fost preşedinte al Consiliului Naţional Român de la Londra, Niculescu-Buzeşti şi Vişoianu, foşti miniştri ai Afacerilor Externe în 1944–1945, Cretzianu, fost ministru la Ankara, nu pot recunoaşte pretenţiile lui Carol.
În orice caz, mediile disidente române sunt actualmente scindate în două grupuri:
a) Niculescu-Buzeşti, Vişoianu, Cretzianu, toţi trei aflându-se în Statele Unite, considerându-l pe Nicolescu-Buzeşti ca împuternicit pentru organizarea disidenţei în străinătate printr-o scrisoare pe care o deţine, semnată de Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu. Influenţa acestui grup vine de la deţinerea fondurilor româneşti (trei milioane de franci elveţieni);
b) Gafencu, Tilea, Pangal, Nicolae Caranfil ar fi de acord să constituie un Comitet Naţional sub preşedinţia generalului Rădescu, fostul preşedinte al consiliului român de miniştri (1944).
Atitudinea pe care o va adopta regele Mihai va hotărî soarta disidenţei române.
AD, Europe 1944-.../Roumanie/1944–1949/17. Questions Dynastiques

Telegrama nr. 19-A din 9 ianuarie 1948.
John Carter Vincent, ministrul american la Berna, către George Marshall, secretarul de stat american
Secret.
Primită: 9 ianuarie 1948, ora 20.27.
9 ianuarie 1948, ora 17.00
Regele Mihai, prin intermediul secretarului său particular, a cerut ca Departamentul de Stat să fie informat asupra planului său de a da o declaraţie prin care să anunţe faptul că abdicarea sa din data de 30 decembrie a fost forţată. După cum se pare, nu intenţionează să includă nicio declaraţie sau dezvăluire politică.
Înainte de acest lucru, însă, Mihai doreşte ca Departamentul să fie informat şi să-i fie acordată posibilitatea de a face orice comentariu pe care l-ar considera necesar. Părerea mea este că declaraţia plănuită este oportună şi ar fi binevenită, pentru a clarifica orice dubii care încă ar putea persista referitoare la circumstanţele abdicării.
Mihai nu s-a adresat încă elveţienilor cu privire la oportunitatea acordării declaraţiei din Lausanne şi nu va face acest lucru până când Departamentul nu va avea posibilitatea de a reacţiona. Nu cred că Mihai aşteaptă „sfaturi“, dar ar dori să primească din partea Departamentului o simplă confirmare în acest sens, care să indice faptul că nu există factori politici prioritari necunoscuţi lui, care ar face această declaraţie nepotrivită.
Secretarul particular al acestuia a mai spus următoarele: în timpul discuţiilor care au avut loc înainte ca Mihai să semneze actul de abdicare în data de 30 decembrie la ora 14.00, Groza l-a sfătuit să nu viziteze Statele Unite, pentru că acest lucru ar accentua interpretarea greşită în SUA a situaţiei din România.
Când lui Mihai i-a fost prezentat actul de abdicare pregătit, el a cerut un răgaz de 24 de ore pentru a medita asupra acestuia, dar Groza i-a cerut să îl semneze imediat, fiindcă nu îşi putea asuma responsabilitatea pentru consecinţele amânării.
În ceea ce priveşte finanţele, Mihai a refuzat categoric oferta lui Groza de a primi o sumă de bani nepomenită. Lui Mihai i s-a permis să scoată din ţară bunuri personale, dar nu obiecte valoroase, cum ar fi operele de artă. A fost informat că venitul de pe urma vânzării acestora din urmă îi va fi trimis lui, dar el nu se aşteaptă să primească ceva. Aparent, capitalul său lichid în Elveţia se ridică la 50 000 de dolari americani şi 200 000 de franci elveţieni.
Nu am primit alte informaţii referitoare la planurile de viitor ale lui Mihai, cu excepţia celor menţionate mai sus.

Lupta statuilor la Cluj: Mihai Viteazul vs Matei Corvin FOTO
Amplasarea, în 1976, în oraşul Cluj, a unei statui ecvestre impresionante a lui Mihai Viteazul stârneşte şi astăzi întrebări. Ce legătură să existe între unificatorul de la 1600 şi municipiul Cluj? Să fi contribuit la aceasta faptul că fiul lui Mihai Viteazul, Nicolae Pătraşcu, a studiat în oraş, la Colegiul Iezuit? La mai bine de 30 de ani de la apariţia statuii în peisajul Clujului, „Historia” vă duce în culisele poveştii şi vă spune cine, când şi de ce a hotărât ca statuia voievodului român să apară în oraşul transilvănean.

Pe tema statuii de la Cluj a lui Mihai Viteazul se fac şi astăzi sumedenie de speculaţii. Iar acestea sunt întreţinute cumva de faptul că, dintre aceia care ştiu cu-adevărat cum au stat lucrurile, unii nu mai sunt printre noi (cazul părintelui statuii, sculptorul Marius Butunoiu), iar alţii nu doresc să mai intre în detaliile unei poveşti cu rădăcini în vechiul regim.
Cu doar câteva excepţii: generalul Ion Coman, fostul ministru al Apărării Naţionale în anii 1976-1980, care ştie, în mod direct, cum au stat lucrurile cu statuia lui Mihai Vitezul, şi artistul Octavian Covaci, care l-a urmărit pas cu pas pe sculptorul Butunoiu în perioada 1974-1976, având sarcina de a face un film despre naşterea unei statui, „de la desen la amplasamentul pe teren”. Tot Covaci deţine şi o serie de fotografii valoroase, realizate de un fotograf din Cluj chiar în toamna lui 1976, la momentul aşezării statuii voievodului român în piaţa care-i poartă astăzi numele (foto bandă sus).
A intrat în competiţie pentru Alba Iulia
Că statuia realizată de sculptorul Marius Butunoiu n-a fost gândită să facă parte din peisajul Clujului ne-o mărturiseşte generalul Ion Coman: „De fapt, macheta acestei statui intrase în competiţie pentru Alba Iulia, urmând să fie amplasată lângă Sala Unirii. Între altele, s-a ridicat obiecţia că este cam înaltă faţă de clădirile din zonă, deşi acesta nu era un argument hotărâtor, care să o elimine. Discuţiile au fost principiale, desigur, dar aici a hotărât însuşi Nicolae Ceauşescu, direct, care a intervenit, dându-i câştig de cauză lui Oscar Han. Argumentul lui era unul de natură sentimentală, mai degrabă, şi pornea de la ideea că Han, deja ajungând la o vârstă destul de înaintată (n.a. – era născut în 1891), exista probabilitatea ca aceea să fie ultima lui lucrare reprezentativă, un fel de cântec de lebădă...“
Aşa se face că în 1968, la Alba Iulia, în faţa Palatului princiar, cu ocazia semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, va fi dezvelită nu statuia propusă de Marius Butunoiu, ci aceea realizată de sculptorul Oscar Han.
Până aici, totul e logic – conform logicii vremii, evident, când unul dicta iar ceilalţi se conformau toţi, până la unul –, dar nu şi suficient. De unde şi până unde a ajuns totuşi statuia lui Butunoiu la Cluj, cum, cu bună îndreptăţire, se întreabă unii localnici, cei de etnie maghiară, în special? Ne spune acelaşi general Ion Coman, care prin anii 1964-1965, când se făceau aceste „jocuri ale statuilor”, era comandant al Armatei a III-a de sub Dealul Feleacului, ulterior adjunct al ministrului Forţelor Armate şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei (1965-1974): „Pentru că, la rândul său, Butunoiu ajunsese într-un stadiu destul de avansat cu lucrarea, tot Ceauşescu a propus, în compensaţie, ca acest al doilea «Mihai Viteazul» să fie amplasat fie la Călugăreni, unde Sinan Paşa a fost trântit de pe cal, fie la Şelimbăr, de unde, mai apoi, Mihai Viteazul a pornit spre Alba Iulia. Şi s-a dezbătut mult această alternativă ca, până la urmă, Ceauşescu să se hotărască pentru Cluj...”.
Dar pân-acolo, n-a fost decât ideea de a se amplasa la Cluj un monument al ostaşului român, după cum îşi aminteşte Ion Coman: „În locul monumentului ostaşului sovietic din Cluj, evident că nu pe acelaşi soclu sau amplasament, că prea ar fi bătut la ochi, însă în primul rând pentru a restabili adevărul istoric, intenţionam să ridicăm un monument al ostaşului român, că el a eliberat Clujul, nu ostaşul sovietic! Şi vroiam să fie ceva impozant, care să domine oraşul, una din discuţii fiind că să-l amplasăm pe Dealul Feleacului, cu frontul către Câmpia Turzii. Şi cum îl ştiam pe Butunoiu, fusesem pe la el, pe la Studioul de Arte Plastice al Armatei, şi-l văzusem lucrând chiar la macheta statuii lui Mihai Viteazul – chiar i-am zis, după ce s-a luat decizia favorabilă lui Han, că nu trebuie să fie abătut pentru că există loc şi pentru lucrarea lui –, m-am gândit că poate va face el o lucrare monumentală, în stilul lui”.
Trebuia să-l neutralizeze pe Matei Corvin
Dar Butunoiu n-a făcut o machetă pentru o altă statuie, căci „Mihai Viteazul” al său rămăsese nefolosit... Ceauşescu avea însă planuri pentru el, hotărând să fie amplasat în Cluj. Generalul Coman povesteşte: „Ideea însă de a amplasa statuia lui Mihai Viteazul la Cluj nu mi-a venit mie, ci tot a lui Ceauşescu a fost, şi aşa a şi rămas. În fond, m-am gândit şi eu după aceea că, la urma urmei, Mihai Viteazul este un personaj, între puţinele din istoria noastră, care poate întruchipa ideal imaginea de ostaş român al tuturor timpurilor.
Oricum, la data când s-a luat hotărârea definitivă, eu nu mai eram de mult în Cluj, dar ştiu că iar au fost discuţii, cu arhitecţii oraşului, cu factorii de decizie politică, inclusiv în legătură cu locul amplasamentului, ca până la urmă să se aprobe ceea ce se vede azi. Şi o ipoteză de lucru, ca să spun aşa, dincolo de faptul că aducea un plus de istorie românească acolo, a fost că Mihai Viteazul îl va neutraliza pe Matei Corvin, cum ar veni, în planul imaginii... Că va fi o contrapondere a acestuia, care, din punct de vedere istoric vorbind, se identifică – nu numai în plan spiritual – cu comunitatea maghiară, mai degrabă, decât cu românii deşi, cum se ştie, tatăl său era român. Problema este însă că deşi este masivă, plină de forţă şi convingătoare, statuia lui Mihai Viteazul nu este pusă în adevărata ei valoare din pricina pieţei care, efectiv, având în vedere că, între timp, se construiseră deja blocuri acolo, în apropiere, o sufocă. Prin urmare, nu-l «taie» decât în mică măsură pe Matei Corvin...“
Statuia lui Mihai Viteazul, eroină de documentar
Un alt personaj care poate să reconstituie povestea este Octavian Covaci, care, în 1974, era scenarist, operator de imagine şi regizor în Studioul Cinematografic al Armatei. A realizat pe parcursul anilor 118 filme de scurt-metraj şi 230 de reportaje pentru arhiva armatei, iar printre ele se numără şi scurt-metrajul „Fiinţa eroilor”, documentat în anii când Marius Butunoiu lucra statuia lui Mihai Viteazul pentru Cluj, în toate fazele ei, film montat abia în anul 1991, în echipă cu Dan Dădârlat.
„Historia” vă prezintă astfel – prin mărturia lui Octavian Covaci – câteva detalii, unele serioase, altele colorate, din culisele realizării documentarului: „În timp ce Butunoiu lucra la monumentul dedicat lui Mihai Viteazul, colonelului Trofim Gubrei – poate cel mai bun director pe care l-a avut vreodată Studioul Cinematografic al Armatei – i-a venit ideea să se facă, pentru cinecronica armatei, un film despre cum ia naştere o statuie, de la desen la amplasamentul în teren, şi, întâmplător sau nu, mi-a încredinţat mie această misiune. Era prin 1974... Aşa l-am cunoscut pe Butunoiu şi cred că i-am făcut vreo 30 de vizite în legătură cu problema aceasta. Amândoi aveam un plan desfăşurător, lung de vreo doi metri, cu fazele cele mai importante ale... renaşterii în bronz a lui Mihai Viteazul, şi ne puneam de acord telefonic.
Nu de puţine ori, când mă aflam, la rândul meu, prin cine ştie ce altă misiune în celălalt capăt de ţară, s-a întâmplat să mă sune şi să mă solicite urgent, informându-mă că a ajuns la un capitol foarte important, care nu trebuie ratat. Aşa mă pomenesc, într-o bună zi, că mă cheamă ca să filmez – ce credeţi? – scena punerii în operă a... testicolelor armăsarului. În viziunea lui Butunoiu, potenţa armăsarului trebuia să se răsfrângă, cumva, implicit asupra voievodului a cărui virilitate, nefiind la vedere, trebuia susţinută sau, mă rog, sugerată prin poziţia şi prestanţa armăsarului.
Ei, şi problema a început să se complice mai mult când a ajuns la Cluj, cu statuia pe bucăţi, ca să o monteze. Cum nu puteam rămâne permanent în preajma lui, nici să urc în tren din trei în trei zile, ca să ajung în timp optim să imortalizez pe peliculă vreun detaliu mai mult sau mai puţin important, deşi, lui Butunoiu, de la o vreme, începuse să i se pară că tot ceea ce face el acolo merită filmat, i-am sugerat să caute un pozar acolo, pe plan local, care, periodic, chiar de două ori pe zi, să treacă prin piaţă, unde se monta statuia, şi să ia un cadru-două, ce crede el că merită reţinut.
Aşa l-a găsit pe acest Szabó Tamas, care era cam de aceeaşi generaţie cu el şi care a făcut treabă bună, se vede că era profesionist. Pe fotografiile sale am pus mâna mai târziu, prin 1991, când, dispărând Ceauşescu, unicul personaj de film documentar pe vremea când filmam fazele naşterii statuii lui Mihai Viteazul, am avut posibilitatea să montez filmul ca un omagiu adus de data asta maestrului Butunoiu, ajuns la apogeul carierei sale artistice. Pozele mi le-a dat chiar Butunoiu, la final, spunându-mi că să le păstrez eu, ca amintire...”

Marea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marea-batalie-1595-fost-giurgiu-nu-calugareni
Istoricul Marius Diaconescu răspunde la întrebarea: A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni?
Dacă este văzută ca o bătălie, Mihai Viteazul a câştigat la Călugăreni pentru că acolo a fost o ambuscadă. În schimb, dacă această luptă este privită în ansamblu campaniei turceşti, atunci a pierdut.
Mihai a ales Călugărenii ca loc de bătălie pentru că era o zonă mlăştinoasă, a optat pentru acest teren deoarece putea să blocheze uşor flancurile armatei otomane şi pe moment i‑a oprit. Din aceste considerente, victorie este mult spus, pentru că nu orice ambuscadă este o victorie într‑un război, poate fi doar un moment în evoluţia acelui război.

Într‑adevăr, Sinan Paşa a căzut de pe cal rupându‑şi ultimii doi dinţi, dar cert este că, pe când s‑a ridicat înapoi în şa, nu mai era nici urmă de Mihai Viteazul pe câmpul de luptă. El s‑a retras către Valea Prahovei pentru că Bucureştiul a fost ocupat imediat de către turci, la fel ca şi Târgovişte. Mai mult decât atât, turcii i‑au pus pe dulgherii veniţi o dată cu armata să fortifice cele două oraşe, pentru a nu mai cădea pe mâna ghiaurilor.

Domnitorul Ţării Româneşti a stat mai bine de o lună ascuns în munţi, până ce Sigismund Báthory, principele Transilvaniei şi stăpânul său, a venit cu oastea transilvăneană. Dacă iniţial au ocupat uşor principalele oraşe din Ţara Românească, otomanii s‑au retras înspre Giurgiu văzând că se apropie oastea transilvăneană în care era inclusă şi ceea ce mai rămăsese din armata lui Mihai. Din Moldova, Razvan Vodă s‑a alăturat şi el oastei condusă de Sigismund Báthory. Nu au fost lupte nici la Târgovişte, nici la Bucureşti, turcii au lăsat şantierele pe jumătate terminate, şi au plecat către Giugiu. Marea bătălie din acel război, din 1595, a fost la Giurgiu nu la Călugăreni. Acolo a fost confruntarea cea mare, pentru că otomanii stăpâ­neau cetatea, iar creştinii vroiau să o ocupe pentru a o folosi ca pe un cap de pod în viitoarele campa­nii antiotomane.

Impactul major asupra mentalităţii turceşti a fost atunci, la Giurgiu. Aici au avut loc faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul, dar marele comandant al oastei creştine era Principele Transilvaniei. Efectul moral al înfrângerii de la Giurgiu a fost devastator pentru turci. Otomanii erau învăţaţi, de vreo 200 de ani, doar să câştige să ia prada şi să plece mai departe în cuceririle lor, în schimb aici au trebuit să se retragă.
Mihai Viteazul şi Bălcescu

Mihai Viteazul a fost descoperit de N. Bălcescu în perioada paşoptistă. Atunci idealul tinerei generaţii era crearea unei Ţări Româneşti libere, nesupuse turcilor şi care să se îndrepte spre Europa. Pe de o parte ne încadrăm în curentul european revoluţionar, dar aveam şi un specific. Tot mai mulţi copii din Ţara Românească învăţau de vreo 20 de ani prin Europa, ei vin cu visele, cu idealurile celor de acolo şi vor să schimbe ţara, ajung chiar să planifice acest lucru prin acele conjuraţii şi organizaţii franc‑masonice.

Oameni care în viaţa publică erau „duşmani“, în substrat, sunt amici pentru că au acelaşi scop comun: modernizarea ţării. În acel moment aveau nevoie de mituri, nu numai românii, în general toată lumea are nevoie de eroi şi printre eroii atunci descoperiţi a fost şi Mihai Viteazul.

După cartea scrisă de Bălcescu (Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul, n.r.), mulţi ani Mihai Viteazul nu a mai fost băgat în seamă, a fost uitat, autorii de manuale nu l‑au mai folosit. Adevăratul moment în care Mihai intră în „tiparniţa istoriografică“ este unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Abia după realizarea Unirii se creează mitul lui Mihai Viteazul care a fost aşezat primul în „pantheonul ro­mânesc“ în defavoarea lui Ştefan cel Mare sau a lui Avram Iancu.

Noi românii, încă ne mai temem că România va fi dezmem­brată. Această teamă cultivată, l-a întipărit în mentalul colectiv pe Mihai ca fiind primul român care a stăpânit peste cele trei ţări româneşti, însă nu este şi primul care a făcut Unirea.

Aceasta a fost făcută, în 1595, de Sigismund Báthory, pentru că impunându‑le cele două tratate lui Mihai Viteazul şi lui Ştefan Răzvan, practic a devenit principele celor trei Principate, titlu recunoscut pe plan internaţional, ceea ce lui Mihai nu i‑a fost recunoscut.

A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la...
Tocmai asupra acestui fapt vom încerca să ne oprim. Pentru mulţi bătălia de la Călugăreni a devenit un simbol, un tabu, o icoană despre care nu se poate vorbi decât ca despre cea mai mare victorie a lui Mihai Viteazul. Să fie oare aşa? A câştigat el bătălia de la Călugăreni? Şi este aceasta cea mai important victorie a sa?
Răspund istoricii: Bogdan Murgescu, Ovidiu Cristea, Ioan Aurel Pop şi Marius Diaconescu.
Fazele bătăliei

Faza 1

Batălia începe cu atacul oştirii lui Mihai, care în prealabil fusese divizată în două: corpul principal (circa 10.000 de soldaţi), condus de voievod era aşezat pe malul nordic, iar rezerva condusă de Albert Kiraly poziţionată la nord. Mihai a încercat să atragă infanteria lui Sinan în mocirla Neajlovului pentru
a intra în raza tunurilor sale.
Faza 2

Pentru a putea să-şi angajeze toate trupele, Sinan cere ienicerilor să atace frontal pe pod, în timp ce un corp de oaste condus de Hassan Paşa a încercat o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet Paşa a făcut acelaşi lucru prin est. Lovitura otomanilor a fost puternică. Românii pierd artileria şi se retrag ordonat către trupele de rezervă.
Faza 3

Trupele lui Mihai se regrupează şi resping efectivele lui Mehmed I Paşa şi ale lui Hassan Paşa, provocându-le pierderi considerabile şi datorită tunurilor păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii sunt nevoiţi să se retragă însă nu o fac ordonat şi în înghesuială mulţi soldaţi turci mor înecaţi în mlaştină. În aceste condiţii Mihai execută un contraatac, reuşind să recupereze artileria şi să creeze puţină debandadă pe malul sudic al râului.
Oastea lui Sinan Paşa
Sinan-Paşa a venit cu aproape 100.000 de oameni, însă nu toţi erau soldaţi şi nu toate trupele se aflau în momentul luptei la Călugăreni. Se pare că, efectiv în luptă, au participat 30.000 – 40.000 de soldaţi.
Oastea lui Mihai Viteazul
Trupele voievodului român erau compuse din oastea cea mare a ţării, cetele boiereşti, mercenari cazaci, un contingent mic de moldoveni, precum şi unguri şi secui, trimişi de principele transilvănean. În total, cifrele se ridicau între15-16.000 de soldaţi şi 12 tunuri.
(...)
Cum a fost deformată istoria lui Mihai Vodă

Un simbol al unităţii, precum Mihai Viteazul, ilustrează, prin interpretările succesive, gradul de deformare a trecutului, în sensul unităţii şi conştiinţei naţionale prezente. Pentru Nicolae Bălcescu (Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, scriere editată postum în 1863 şi 1878) şi pentru istoriografia romantică în genere, unirea de la 1600 purta pecetea caracterului naţional. Mai târziu, spiritul critic a impus o reevaluare a faptelor. A.D. Xenopol şi P.P. Panaitescu au refuzat orice implicare a conştiinţei naţionale; N. Iorga şi C.C. Giurescu, deşi mai puţini categorici în această privinţă, nu au mers totuşi până la identificarea unei idei naţionale.
(Lucian Boia, Mituri istorice româneşti, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1995)
(...)
Ţările Române, un front secundar
Încercarea de a anexa nemijlocit Moldova şi Ţara Românescă şi campania lui Sinan‑Paşa în Ţara Românească, desfăşurată cu o armată strânsă în grabă, de valoare mediocră (trupele cele mai bune erau mobilizate pe frontul din Ungaria) au eşuat în faţa forţelor creştine superioare rezultate din cooperarea militară a celor trei state româneşti. (...) Pe de altă parte, experienţa distrugerilor din 1595 şi dificultăţile pe care le întâmpina în alcătuirea şi susţinerea financiară a unei armate de mercenari suficent de numeroase l‑au îndemnat şi pe Mihai să evite după 1596 o confruntare majoră cu turcii, preferând chiar să le trimită uneori unele sume de bani simbolice ca haraci.