Mihai[v=]

Rezumarea primului mesaj :

REGELE  MIHAI-
"România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.”
“Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea.”
“Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.”
“Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”.
“Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.”
“Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.”
“Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi. Românii au suferit destul şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul.”
“Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”
“Copiii și tinerii țării au astăzi o viață fără granițe. În fața computerelor sau călătorind pe cinci continente, fără niciun complex de inferioritate, ei sunt acea parte a României care ne așază la nivel de egalitate cu orice altă țară a lumii.”
“Mulțumesc părinților și profesorilor care, prin sacrificiu personal, dau copiilor lor un viitor așa cum nicio altă generație trecută de români nu a putut avea.”
“Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.”
=====
MIHAI  VITEAZUL-
Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă.
=====
Mihaela

Un mit naţional – Mihai Viteazul


Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutaţiile petrecute în conştiinţa românească. Domnitorul care a reuşit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei ţări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipseşte cu desăvârşire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea şi chiar mai târziu, spre 1800, la Şcoala Ardeleană. Puse în evidenţă, pe lângă personalitatea excepţională a lui Mihai, erau ideea creştină şi strânsele raporturi cu împăratul Rudolf. De asemenea, ambiţia cuceritorului apărea frecvent ca mobil al acţiunii, ocupând în schema interpretativă locul pe care mai târziu îl va lua „ideea românească”.

La Miron Costin, Mihai Viteazul se afla în postura de cuceritor al Ardealului şi al Moldovei, “pricină de multe vărsări de sânge între creştini”, de altfel puţin apreciate chiar de munteni: „Se urâse muntenilor cu domnia lui Mihai-vodă, tot cu oşti şi războaie.” Din cealaltă perspectivă, muntenească, Istoria domnilor Ţării Româneşti, atribuită lui Radu Popescu, îi tratează de-a valma pe toţi adversarii lui Mihai, străini şi români deopotrivă: „au supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi”. Savoarea exprimării nu face decât să confirme absenţa ideii româneşti. Să fi fost Mihai Viteazul, la 1600, mai „patriot” decât erudiţii cronicari de la sfârşitul secolului al XVII-lea?

Nici Şcoala Ardeleană, căreia conştiinţa naţională românească din veacul al XIX-lea îi datorează atât de mult, nu face totuşi pasul decisiv, deşi ţelul său era afirmarea identităţii românilor şi a mândriei de a fi român. Ideea unui stat unic al tuturor românilor nu îşi găseşte încă afirmarea, înfăptuirile lui Mihai Viteazul nefiind exploatate în acest sens. Iată cum îi rezuma domnia Samuil Micu, în Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor (redactată în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea): „în anul 1593 în domnia Ţării Româneşti au urmat Mihai Vodă, carele să zice Viteaz. Acesta foarte mare ostaşiu au fost, şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Rudolf…” Astăzi, o asemenea interpretare ar stârni indignarea multora; autorul ei este totuşi unul dintre marii iniţiatori ai naţionalismului românesc!

În Hronica românilor şi a mai multor neamuri, Gheorghe Şincai consacra un larg spaţiu domniei lui Mihai şi cu deosebire acţiunii lui în Transilvania. Combătându-l pe Engel, el pune mereu lucrurile la punct în favoarea românilor. Apără cu îndârjire personalitatea voievodului, căruia îi compune un portret moral avantajos, în antiteză cu defectele adversarilor săi. Ingredientele mitului sunt prezente, dar mitul încă lipseşte. Şincai accentuează asupra mândriei naţionale, dar nu exploatează politic ideea în sens de unitate naţională.

Câteva decenii mai târziu, în 1830, bănăţeanul Damaschin Bojincă, discipol al Şcolii Ardelene, publica, în Biblioteca românească, o biografie a domnitorului, sub titlul Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul, prinţipul Ţării Româneşti. Nici de data aceasta ideea naţională nu apare cu adevărat conturată, accentul căzând pe luptele împotriva turcilor.

Momentul de răscruce este marcat de transilvăneanul Aaron Florian, stabilit în Ţara Românească, unde devine profesor la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti. Mihai Viteazul ocupă un loc esenţial în sinteza sa Idee repede de istoria prinţipatului Ţării Româneşti. Aaron Florian procedează la o amplificare a personajului şi a epocii, consacrându-le mult peste ceea ce pretindea economia lucrării: două sute de pagini, cea mai mare parte a celui de-al doilea volum, apărut în 1837, şi, în acelaşi timp, înscrie, în sfârşit, acţiunea lui Mihai pe linia înfăptuirii unităţii naţionale româneşti. Singurul reproş adus voievodului stă în faptul că nu s-a dovedit capabil să doteze teritoriile româneşti unificate cu o constituţie potrivită. Numai în acest fel ar fi putut începe o eră nouă, care ar fi permis românilor să evolueze, uniţi, între celelalte naţii ale Europei. Aşa vedea lucrurile, la Bucureşti, transilvăneanul Aaron Florian.

Nu însă şi moldoveanul Kogălniceanu. Cel care avea să devină marele artizan al unirii principatelor nu se dovedeşte deloc sensibil, în opera sa de tinereţe, la potenţialul naţional al episodului Mihai Viteazul. În Histoire de la Valachie…, publicată în acelaşi an, 1837, cu volumul amintit al lui Aaron Florian, ne întâmpină un Mihai Viteazul descins din evocarea lui Miron Costin, neanunţând încă în nici un fel proiectul de unitate naţională. Trăsătura lui dominantă pare a fi „ambiţia nemăsurată” care l-ar fi împins nu numai să cucerească Transilvania, dar chiar să viseze la coroana Ungariei şi a Poloniei. „Domnia sa a fost strălucită prin cuceriri, dar fatală Ţării Româneşti”, conchide Kogălniceanu, extrăgând de aici şi o anumită morală istorică: „numele marilor cuceritori nu piere niciodată în memoria poporului, în timp ce acesta uită pe principii virtuoşi, dar paşnici”. Mihai apare ca un mare războinic, un erou, dar nicidecum ca unificator.

Nici Nicolae Bălcescu, deşi muntean, nu pare atras, în mod deosebit, în primele lui lucrări (Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum, 1844; Despre starea socială a muncitorilor plugari..., 1846), de personalitatea voievodului, acordându-i locul şi importanţa cerute de subiectele respective şi nimic mai mult.

Dar, după 1840, irezistibila ascensiune a lui Mihai devine tot mai vizibilă. Ascensiune în ambele ipostaze, eventual contradictorii, dar şi complementare: domnitor glorios al Ţării Româneşti şi unificator al românilor. Prima a fost pusă în valoare de însuşi domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), căruia i-a plăcut să se erijeze în urmaş al marelui voievod, orchestrând o insistentă propagandă în acest sens. Alungat de pe tron la 1848, el nu şi-a putut atinge ţelul de a deveni un nou Mihai, dar vanitoasa asumare princiară a moştenirii acestuia nu a rămas fără ecou. Atmosfera tot mai încărcată de amintirea eroului de la Călugăreni îl va fi înrâurit şi pe Bălcescu, în ciuda opoziţiei sale faţă de regimul lui Bibescu.

Chiar în Moldova, simbolul Mihai începe să se afirme. La 1843, în Cuvântul de deschidere a cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu se apropie de voievodul muntean cu simţitor mai multă simpatie decât o făcuse cu şase ani în urmă. Mihai este prezentat acum ca fiind cel care a unit părţile disparate ale Daciei vechi.

Simbolul îşi capătă deplina strălucire şi funcţionalitate în opera ultimă şi cea mai ambiţioasă a lui Nicolae Bălcescu, începută la 1847 şi neîncheiată încă la moartea sa, în 1852: Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul. Apare o sensibilă evoluţie, în sensul ideii naţionale, faţă de primele eseuri ale istoricului. Ţelul acţiunii lui Mihai este net proclamat: unitatea naţională. El „voi a-şi creea o patrie mare pe cât ţine pământul românesc”. A realizat astfel „visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor”, începând cu Mircea cel Bătrân, „cel dintâi domn român care se luptă pentru unitatea naţională”. Domnitorii nu faceau în fond decât să exprime prin acţiunea lor politică un sentiment general împărtăşit, dat fiind că, de la origini, „în inima tuturor românilor rămăsese neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa de a-l înfiinţa din nou”. Aceasta explică „ura naţională a românilor în contra tiranilor unguri”. Iată de ce, „de câte ori un steag românesc se ivea fluturând în vârful Carpaţilor, Ardealul întreg se înfiora: românii de nădejde, tiranii lor de spaimă”.

Cartea lui Bălcescu a însemnat o premieră în istoriografia românească. Pentru prima oară istoria medievală a românilor, a celor trei ţări româneşti, era tratată explicit ca istorie naţională, ca istorie a unui deziderat naţional care nu a încetat să se manifeste de-a lungul veacurilor, ca istorie a unui ideal stat românesc, deplin şi unitar. Influenţa acestei lucrări asupra conştiinţei naţionale româneşti a fost considerabilă, cu toată întârzierea relativă a publicării (ediţie parţială în 1861-1863, integrală în 1878, apoi numeroase reeditări). Prin Bălcescu, Mihai Viteazul se impune decisiv şi definitiv ca prim ctitor al României moderne.

Anii imediat premergători unirii principatelor din 1859 marchează creşterea interesului pentru figura voievodului, inclusiv în Moldova, paralel cu conferirea de valenţe unificatoare unor domnitori moldoveni, în primul rând lui Ştefan cel Mare. Împreună, Mihai şi Ştefan ajung să simbolizeze istoria particulară, dar totodată comună, tinzând oricum spre unitate, a celor două ţări româneşti surori.

Se observă astfel cum, între 1830 şi 1860, cu o intensificare notabilă în preajma revoluţiei de la 1848 şi apoi a Unirii, Mihai Viteazul trece printr-un proces de transfigurare, devenind, din erou creştin şi războinic, un simbol al unităţii româneşti. Sunt anii când idealul de unire într-un stat românesc, România ideală prefigurată în conştiinţe, se proiectează în trecutul istoric. Această orientare naţională, politică şi istorică aparţine în esenţă unei singure generaţii, generaţia care a făcut revoluţia de la 1848 şi a realizat apoi unirea Principatelor şi România modernă. Am văzut cum în aceeaşi perioadă este frecvent invocată Dacia, ca expresie a unităţii primordiale a pământului românesc. Două simboluri care conduc la o mare aspiraţie: Dacia antică, reînviată pentru un moment de Mihai Viteazul şi menită a se reîntruchipa în România de mâine.

În spatele uşilor închise: viaţa cotidiană a...


Regii sunt, prin condiţia lor, persoane publice, iar viaţa lor se desfăşoară în mare parte în ochii lumii. Dar ce se întâmplă în spatele uşilor închise, când regii devin simpli particulari? Cartea Ştefaniei Ciubotaru, Viaţa cotidiană la Curtea Regală a României, răspunde la această întrebare, scoţând la iveală aspecte inedite din viaţa privată a familiei regale din România, de la venirea pe tron a cuplului Ferdinand-Maria până la abdicarea regelui Mihai.

Această incursiune în viaţa privată a regilor ne arată care erau relaţiile în sânul familiei regale, cum se înţelegeau soţii, părinţii cu copiii şi fraţii între ei, sau cum îşi petreceau timpul liber. Aflăm, de asemenea, care erau cheltuielile familiei regale, cum era aleasă vestimentaţia, care era alimentaţia de la Palat (ilustrată prin numeroase exemple de meniuri servite la diferite ocazii). Cu ajutorul acestei lucrări putem privi familia regală dintr-o altă perspectivă, surprinzând acele aspecte care ne arată că, dincolo de destinele excepţionale, membrii familiei regale erau, înainte de toate, oameni ca şi noi, cu tabieturi, plăceri cotidiene, suferinţe.

Unde va fi Piata Regelui Mihai in Bucuresti?
Cu ocazia Zilei Regalitatii, pe 10 mai, Sorin Oprescu i-a inmanat Regelui Mihai o placheta ce marcheaza initierea proiectului pentru crearea Piatetei Regelui.

Citeste tot articolul
* Barbat puternic, dintr-o bucata, dar cavaler in sensul cel mai profund, cuceritor nu doar pe campul de lupta, ci si in iatacurile curtilor domnesti, capabil de gesturi nebunesti din iubire, nedrept uneori, dar niciodata ipocrit, Mihai Viteazul a fost cu totul altfel decat ni l-a prezentat, cu rare exceptii, istoria tezista a ultimului secol. Povestea iubirilor sale ne dezvaluie o vapaie launtrica, ascunsa sub armura sa de mare general. Vapaia aceea a insufletit povestile de dragoste cu Stanca, Tudora, Velica si, cine stie?, cu Zamfira sau Maria Christierna *

Eroul de pe coperta IV

"Mi-l inchipui, nu asa cum il arata discursurile sau statuile noastre, ci asa cum reiese din izvoarele timpului: un om [...cu] gandirea obscura, tacut si incapatanat, simplu si rece. Omul unei misiuni din afara gandului sau". Liviu Cimpeanu scoate cartea lui P. P. Panaitescu dintr-un ungher al vastei sale biblioteci de istorie medievala, aflata in casa parinteasca de la Dumbraveni, langa Sighisoara. O intoarce pe coperta a IV-a si puncteaza, lovind scurt, de doua ori, cu aratatorul, citatul din Panaitescu. "Cartea aceasta propune cel mai realist portret al lui Mihai Viteazul din intreaga noastra istoriografie. O carte vie si polemica, scrisa in perioada interbelica, cand Panaitescu facea istorie adevarata, inainte de derapajele sale legionare. Cartea nu a avut, din pacate, ecourile pe care le merita...". Bursier in cadrul Institutului de Istorie al Academiei Romane de la Cluj-Napoca si mare pasionat de istorie medievala, Liviu Cimpeanu cumpaneste bine, intre numeroasele portretizari ale marelui voievod, in scris sau in arta plastica. Tocmai a strans intr-o mica cercetare cateva dintre cele mai interesante portrete ale voievodului contemporane lui Mihai Viteazul si spune, cu seriozitatea unui ardelean proaspat devenit doctor in istorie, ca s-ar putea scrie o carte numai si numai pe marginea imaginii lui Mihai Viteazul. Pasiunea sa pentru istorie medievala si istorie militara l-a facut sa urmareasca "de n ori" filmul "Mihai Viteazul" al lui Sergiu Nicolaescu, cu Amza Pellea in rolul domnitorului muntean. Realizat dupa scenariul lui Titus Popovici, filmul propune "un Mihai Viteazul foarte, foarte stilizat", crede Liviu. Un Mihai Viteazul mesianic, strans in platosa rigida a vocatiei unificatoare pe care i-au atribuit-o, prin Balcescu, pasoptistii, mai apoi, prin Iorga, istoriografia exaltata de dupa Marea Unire si, in fine, dupa 1960, ideologia comunist-nationalista a lui Ceausescu. Un Mihai Viteazul obsedat de rolul sau istoric si de misiunea sa nationala, dar lipsit de nuante personale, de sclipiri umane si de rascoliri pasionale.

Vapaia aceea launtrica



Iau in mana cartea lui P. P. Panaitescu si revin la enigmaticul citat de pe coperta IV. "...tacut si incapatanat, simplu si rece. Cateodata, cand nu te asteptai, din fundaluri tainuite izbucnea o vapaie in tacere ca intr-o mantie neagra", continua portretul. Panaitescu deschide, in stilul sau provocator, drumul spre un altfel de Mihai Voda. Un personaj umanizat, sarmant si pasional. Exact asa cum el, prizonierul ideologiilor de tot felul, nu avea voie sa fie...
Vapaia aceea launtrica despre care vorbeste Panaitescu nu ai cum sa o vezi in portretele "oficiale" ale lui Mihai Viteazul. Ea transpare, insa, in criptoportretele unor cunoscuti pictori de pe la palatele europene prin care domnul a trecut mai cu seama in partea de final a prestigioasei sale cariere politice si militare. E, acolo, in tablouri putin cunoscute publicului romanesc, pe care, alaturi de numeroase copii ale lor, le gasim azi la Madrid, la Sankt Petersburg, la Viena sau Paris, detasat de platosa ideologica si invelit, dimpotriva, intr-o fina mantie alegorica, un Mihai Viteazul liber sa-si dea frau sentimentelor. Are privirea sagalnica si inspira o virila tandrete, de adevarat cavaler, la propriu si la figurat. E innobilat, de fiecare data, de compania unei misterioase domnite blonde, ravasitor de frumoasa, de o fragilitate pe care, cu manierismul tipic epocii, pictorii de curte o surprind in cele mai mici detalii. Desi asezati discret in planul al doilea al compozitiei pictorului Frans Franken "Cresus aratandu-si comorile lui Solon", Mihai Viteazul si sclipitoarea sa insotitoare, ce-si reazema, complice, mana delicata pe temutul in batalii brat stang al domnitorului, atrag privirile tuturor. Nicaieri, in nici un alt portret, Mihai Viteazul nu e mai puternic si mai mandru, in nici un alt portret nu e mai uman si mai fascinant, decat in tabloul batranului Franken. Deloc intamplator, dintre atatea si atatea portrete notorii ale voievodului, acest Mihai sagalnic al lui Franken sta pe coperta I a cartii lui Panaitescu...

Un tanar dintr-o bucata


Daca in cazul lui Stefan cel Mare, domnitorul moldav canonizat dupa Revolutie, se vorbeste de cand lumea despre numeroasele sale escapade amoroase, la Mihai Viteazul, viata personala a fost mereu trecuta voit cu vederea, ca si cum istorica sa misiune ar fi putut fi stirbita de episoade sentimentale, de altfel, cat se poate de normale si in epoca, si in zilele noastre. Omisiunile sau stangaciile istoricilor in a revela anumite episoade din trecutul lui Mihai Viteazul sunt cu atat mai surprinzatoare cu cat unele dintre relatiile extraconjugale ale voievodului muntean erau de notorietate in epoca si sunt bine documentate si in relatarile oficiale din vremea sa, si in cele de dupa finalul domniei. Departe de false ipocrizii, Mihai insusi, o arata limpede izvoarele vremii, a lasat, cu cea mai mare naturalete, ca ele sa fie cunoscute.
Naturaletea lui Mihai vine, fara doar si poate, din istoria devenirii sale. Crescut fara tata (supozitiile ca ar fi fiul nelegitim al domnului Nicolae Patrascu nu se prea sustin, iar alte piste credibile privind legatura paterna nu exista) la Targul de Floci, la gura Ialomitei, de catre mama sa, grecoaica Tudora, frumoasa targoveata de rachiu, Mihai era un barbat dintr-o bucata. Facuse comert cu vite, apoi cu giuvaieruri, a intrat de tanar in contact cu lumea pestrita, dar dinamica si provocatoare a comerciantilor greco-levantini, de la care a avut multe de invatat. Astfel a strans averi, astfel a deprins greaca si turca, astfel a intrat, prin spiritul sau intreprinzator, la sufletul marii boierimi muntene, astfel a devenit omul curajos si pragmatic, mereu egal cu sine insusi, de care se minunau spionii si cronicarii crestinatatii in epistolele lor, trimise la Alba Iulia, la Praga, la Viena sau la Roma. "S-a inaltat din treapta in treapta, in mijlocul boierimii oltene, ca un om de tara ce cunostea necazurile si lupta indaratnica a lumii de pe atunci. Astfel il intelegem mai bine pe Mihai, zbuciumul salbatic al sufletului lui necizelat de curtile domnesti, legaturile lui cu cercurile grecesti de la Constantinopol... Astfel, prin aceasta latura, a fost copilul tarii, din straturile ei adanci. In aceasta lumina vedem un alt Mihai Viteazul, mai uman si mai viu, care nu e scazut prin nimic", il descrie, magistral, P. P. Panaitescu, pe tanarul Mihai Viteazul.

Inima de mama, inima de sotie

"Era deja un boier prosper in 1583, cand s-a casatorit cu Doamna Stanca. Incepuse sa cumpere proprietati imobile intr-atat de mult, incat ajunsese sa aiba 44 de sate! Asta, in conditiile in care un boier normal avea 8, 10, 12 sate...", imi explica istoricul Liviu Cimpeanu.
"Insa, doar prin Doamna Stanca, Mihai a intrat in randurile boierimii mari si a putut accede la dregatorii".
Mihai era in floarea varstei - avea 27 de ani - cand a luat-o de sotie pe Stanca. Detaliul ca Stanca era pe atunci vaduva si ca inrudirea cu nepoata banului Dobromir al Craiovei si a logofatului Gheorghe din Corbi i-a deschis tanarului Mihai drumul spre putere i-a facut pe unii istorici contemporani sa suspecteze o casatorie din interes a viitorului domn al celor trei tari romane. Nu exista insa dovezi care sa ateste ca relatia dintre Mihai si Stanca ar fi fost una proasta sau ca s-ar fi deteriorat inainte de iminenta urcare a sotului pe tronul Tarii Romanesti. In volumul sau de mare succes "Trecute vieti de doamne si domnite", distins cu Premiul Academiei Romane, romanticul Constantin Gane incearca, totusi, sa intre in sufletul chinuit al femeilor ce-au stat in umbra lui Mihai Viteazul in vremea ambitiilor sale de tinerete. Prima este chiar mama domnului, Tudora: "Iat-o deci, acum, pe foasta crasmarita, nu numai mama de Domn, dar intitulandu-se chiar "Doamna", Doamna Tudora. Insa in timpul acestei vijelioase domnii, inima ei de mama accelerat trebuie sa fi batut, de frica pericolelor la care zilnic se expunea eroul nostru national, care pentru ea nu era decat un copil, fiul ei, pe care poate uneori i-ar fi placut mai bine sa-l vada inca mic, strans in saracie la san, decat viteaz ostas mereu in gura tunului". Constantin Gane o caineaza, apoi, si pe Doamna Stanca, sotia lui Mihai Viteazul: "Nu se poate sa fi fost o femee fericita. Caci, oricat am dori ca femeile acelea sa fi avut suflete de otel si inimi impietrite in dureri, nu putem crede ca jupanesele si Doamnele romane vedeau cu inima buna pe barbatii lor stand mai mult in lagare decat in iatacuri, si cand se intorceau acasa, mai mult in iatacurile tiitoarelor decat in ale lor".

Galceava celor doua fiice

"Eu cred ca Mihai a ajuns sa vizeze cu adevarat scaunul domnesc abia la 1593, cand a intrat in conflict cu Alexandru Voda. Se ajunsese la o faza de totul sau nimic, de viata si de moarte, fapt ce justifica, de altfel, si suma uriasa platita de Mihai pentru tron", considera tanarul istoric Liviu Cimpeanu. Pana atunci, in 1593, Mihai si Stanca dusesera, desigur, o viata linistita, iar rodul iubirii lor sunt chiar cei doi copii ai cuplului, Florica, respectiv Nicolae, cel care avea sa ocupe, o vreme, cat marele voievod era in Ardeal, tronul Tarii Romanesti.
Florica, despre ale carei farmece se auzise pana la curtea imperiala germana, a fost cat pe ce sa se casatoreasca cu imparatul Rudolf, care, intr-o corespondenta intima, lasa sa se inteleaga acest lucru. Doar interventia energica a mamei acestuia, Maria de Spania, a zadarnicit un mariaj care, dupa cum inspirat noteaza Alexandru Alexianu in "Acest ev mediu romanesc", ar fi schimbat, fara doar si poate, "si norocul lui Rudolf, si soarta lui Mihai Viteazul".
Pe langa Florica, Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, nascuta la 1599, in plina perioada de glorie a tatalul sau, dintr-o relatie a domnitorului cu o tiitoare cunoscuta drept "Tudora din Targsor". In stilul sau consacrat, Mihai nu a facut nici un secret din nasterea fiicei sale nelegitime. Mai mult, si-a vizitat iubita si fiica, in varsta de doar un anisor pe atunci, punand la capul leaganului sau un hrisov prin care hotarase sa le lase mostenire, dupa moartea mamei sale, Doamna Teodora, mai multe sate. Respectivul hrisov, pastrat cu sfintenie, vreme de 16 ani, de catre Tudora din Targsor, pana la nunta fiicei sale cu paharnicul Socol, avea sa fie prilej de proces intre fiicele marelui voievod, Florica si Marula. In 1616, cele doua fete, acum maritate, isi revendicau, fiecare, in fata sfatului domnesc, respectiva mostenire. Cu acest prilej, boierii si clericii chemati la judecata descopera ca, initial, prin respectivul hrisov, Mihai ii daruise, de fapt, satele Floricai, pentru ca la nasterea Marulei, sa modifice cu mana sa documentul si sa-l inmaneze ibovnicei sale. Tot atunci, reiese clar din actele emise ca judecatorii stiau, alaturi de "toata tara", ca Marula este "fapta din trupul" sau "din oasele" lui Mihai Voda, dupa cum plastic reda limbajul epocii istoricul iesean Petronel Zahariuc, intr-o recenta lucrare despre urmasii domnitorului muntean.

Farmecele surorilor Norocea


Dar, in vreme ce Doamna Stanca, la fel ca "tara toata", va fi aflat despre escapada lui Mihai, iar, la randul ei, Tudora din Targsor isi crestea de una singura odrasla in Muntenia, in Transilvania, la Alba Iulia, Mihai era inconjurat de gratia atator si atator frumuseti nobiliare, aflate pe la curtea princiara ardeleana. Dupa stralucitoarele sale raiduri prin Tara Ungureasca, incununate cu victoria de la Selimbar asupra cardinalului Andrei Bathory, Mihai intrase invingator in cetatea Balgradului.Momentul epocal e surprins, in tot triumfalismul sau, de numerosi istorici, scriitori, pictori si ilustratori romani de dupa 1850. Voievodul pluteste peste lume parca, privirea sa patrunzatoare bate in zari, deasupra crenelurilor Balgradului, in timp ce mantia-i alba, cu fireturi scumpe, flutura in ritm de mars solemn. Calul sau alb calca apasat, intarind cu fiecare pas impresia de forta pe care o lasa tuturor noul stapan al Transilvaniei. Principele "nebun", care pusese pe jar trei imperii prin politica sa ambitioasa si nesupusa e eroul momentului nu doar in Ardealul pe care il controla prin forta armelor, ci in intreaga Europa. Viteazul si exoticul print valah trebuie ca a frant multe inimi la curtea filfizonilor ce bantuiau prin jurul Bathorestilor. Exact in acea perioada, e de-acum de domeniul evidentei, relatiile sale cu Doamna Stanca se erodasera iremediabil. De altfel, cronicarii de la curtea Ardealului o zugravesc in culori sumbre pe sotia voievodului, batrana si mereu intunecata...
Dimpotriva, tinere si stralucitoare erau cele doua fiice ale lui Ivan Norocea, fost mare dregator muntean si, pe finalul vietii, viteaz de incredere in oastea lui Mihai Voda.
Fostul logofat pribegise ani de zile cu familia prin Ardeal, unde a ajuns un politician foarte influent. Acolo isi casatorise cele doua fiice, pe Zamfira si pe Velica, dupa mari potentati ai vremii. La Alba Iulia s-a reintalnit Mihai cu ele, dupa ce le cunoscuse mai devreme, in 1595, pe cand era el insusi oaspete la curtea lui Sigismund Bathory. Zamfira fusese sotia ambasadorului Ardealului la Inalta Poarta, nobilul transilvan Petru Racz de Galgo, stramos al Printului Charles al Marii Britanii (vezi reportajul publicat in F. AS nr. 1002), in vreme ce, ramasa vaduva dupa moartea lui Vlad, vremelnic domn al Tarii Romanesti, Velica fusese casatorita de tatal sau cu aventurierul italian Fabio Genga, confidentul lui Sigismund. Frumoase si voluntare, cele doua surori aveau la degetul mic politica din cetatea Balgradului. De-un neam cu Mihai, ambele devin sfatuitoare si ajutoare de nadejde ale voievodului dupa instalarea sa in mediul ostil de la Alba Iulia. A fost mai mult decat atat intre cele doua fiice ale lui Norocea si Mihai Viteazul? Nu se stie clar, decat in cazul Velicai. "Unii istorici contemporani incearca sa acrediteze ideea ca, inainte de Velica, Mihai a avut o poveste de dragoste cu Zamfira, dar nu exista marturii certe in acest sens, doar supozitii", afirma arheologul clujean Gheorghe Petrov, cel care a studiat mormantul Zamfirei de la Teius.

Velica, "stapana prin iubire a Ardealului"

Multe dintre aventurile lui Mihai Voda s-au pierdut, impreuna cu picanteriile lor, in negura evului mediu.


Dar soarta a facut ca tocmai marturiile despre iubirea pe care voievodul i-o purta Velicai Norocea sa ramana vii si limpezi, ca si cum doar iubirea aceasta tarzie a domnului muntean ar merita povestita pe de-a-ntregul. Ostenit de atatea campanii militare, inselat si tracasat de atatea ori de falsi prieteni si de dusmani de moarte, neinteles de Doamna Stanca, in sfarsit, principe peste toate cele trei tari romane, Mihai isi gasise acum, cand trecuse de 40 de ani, marea dragoste. In decorul frust si rece al curtii de la Alba Iulia, Mihai era nedezlipit de Velica, iar cand pleca la Targoviste o lua si pe ea cu el, povesteste Constantin Gane. "Fiind acum singur in Alba Iulia, singur, cuceritor, glorios, atotputernic, nu se mai sfii a-si ascunde dragostea; dimpotriva, voi ca toata lumea sa stie ca Velica era a lui - un omagiu adus frumusetei ei.
O afisa, o impunea, cerea sa i se inchine lumea ca unei fete de domnita ce era si ca unei Doamne ce ar fi putut fi", adauga autorul. Inflacarat de pasiunea nebuna a lui Mihai pentru Velica, Nicolae Iorga o numeste pe frumoasa aristocrata "stapana prin iubire a Ardealului". In scurt timp, povestea de iubire a lui Mihai face inconjurul Europei, cu exagerarile de rigoare ale cronicarilor vremii. Raportul unui diplomat imperial, datat 15 martie 1600, spune ca "toate afacerile tarii le are in mana o jupaneasa romanca, maritata cu Fabio Genga, cu care Domnul se tine in stiinta tuturora si pana intr-atata, incat a poruncit sub pedeapsa de moarte sotului ei sa nu aiba a face cu dansa".
Dar valvataia iubirii cu Velica nu a tinut mult, caci in toamna lui 1600, Mihai este infrant la Miraslau, de nobilimea ardeleana rasculata, si ia drumul pribegiei, mai intai la Viena, apoi la Praga, unde cere ajutor imparatului Rudolf. In tot acest timp, de la infrangerea lui Mihai si pana la moartea sa, Doamna Stanca si fiul Nicolae, iar o vreme si fiica Florica, raman inchisi la Gilau, apoi in cetatea Fagarasului, lasati zalog, ca masura de precautie fata de miscarile imprevizibile ale voievodului roman, de care se temeau acum chiar si cei ce i se dadeau drept aliati. Se prea poate ca Mihai si Velica sa se mai fi vazut dupa revenirea glorioasa a lui Mihai in Ardeal, in fruntea trupelor imperiale, si se prea poate, deci, ca ea sa fi fost ultima femeie care a mangaiat fruntea asprita de ganduri si de lupte a mult-incercatului erou, inaintea asasinarii sale, pe campia Turzii... Istoria tace aici, lasand suspendata povestea de iubire dintre cei doi la vremea ceasurilor de foc tainuite de iatacurile Balgradului.

Blestemul Doamnei Stanca



Daca pentru frumoasa Velica si pentru alte, nestiute, ibovnice ale lui Mihai Viteazul moartea sa fulgeratoare va fi fost o grea lovitura, pentru Doamna Stanca trebuie sa fi fost mai mult o izbavire. Dorurilor si suferintelor din ultima parte a mariajului cu Mihai i s-au adaugat, grele ca niste pietre de moara, umilintele indurate in timpul cat a fost tinuta ostateca. "... Odata in fata dusmanului barbatului ei, parasita Doamna isi dadu drumul amarului. Blestema si planse si spuse ca mai bine l-ar inghiti pe Mihai pamantul, dupa o viata de faradelegi, si ca de mult, de altfel, i-ar fi prezis pieirea", scrie Constantin Gane. Martor al dramei Doamnei Stanca e si emotionantul act de danie catre manastirea Cozia, scris de mama lui Mihai, in 1603, in cea mai curata si mai dulce limba romana. Scrisoarea evoca intalnirea mamei lui Mihai Viteazul, devenita Maica Teofana, dupa ce s-a calugarit, cu Doamna Stanca si cu nepotul Nicolae, dupa moartea domnitorului. "Eu, roaba lui Iisus, calugarita Teofana, muma raposatului Mihai Voevod din Tara Romaneasca, vietuit-am viata acestei lumi desarte si inselatoare si furatoare de suflete, si-am petrecut destul in tot chipul in viata mea, pana ajunsei si la neputinta batranetilor mele si la slabiciune in sfanta manastire Cozia... pentru plangerea pacatelor mele. Aici ma ajunse si vestea de savarsirea zilelor drag fiului meu Mihai Voevod, si de saracia Doamna-sa si a cuconilor domniei lui, prin tari streine. Fui de plangere si de suspine ziua si noaptea". Maica Teofana aminteste in scrisoare si jelania sotiei domnitorului muntean: "Grai Doamna Stanca: "Cum am patit noi, maica, sa nu pate nimeni"". Nefericita Stanca nu a avut parte de liniste nici dupa moartea barbatului ei. A fost rapusa de ciuma, in 1603, la scurt timp dupa revenirea in Muntenia natala. Pe bustul ridicat de Nicolae Iorga, in 1938, in fata cetatii Fagarasului, unde fusese ostatica, sta un text scris chiar de marele istoric, in stilu-i caracteristic, cu incriptari pe care doar cel ce stie bine adevarata poveste a Doamnei Stanca si a lui Mihai Voda le poate deslusi: "Aici a suferit toate umilintele
si amenintarile, pentru ca a cerut dreptate neamului sau, chinuita si apoi vesnic nemangaiata sotie a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca".

In cautarea unui erou


Mihai Viteazul a murit la 43 de ani. Surprinzator de tanar pentru cei care il stiu pe Mihai doar din gravurile in care apare batranicios si vesnic incruntat. Doamna Stanca a murit si ea, la scurt timp, Maica Teofana la fel. Despre Velica nu se mai stie nimic, dupa disparitia lui Mihai. Ibovnica Tudora din Targsor mai e mentionata doar la procesul din 1616, dintre Florica si Marula. Cele doua fiice ale lui Mihai traiesc pana spre mijlocul secolului, si lasa urmasi "din oasele" marelui domn. Fiul Nicolae se stinge in exil, la varsta tatalui sau. Mihai Viteazul mai apare apoi doar in mentiuni legate de procesele derulate pentru mostenirea numeroaselor sale proprietati din Muntenia. Incet-incet, faima europeana a domnului dispare in tumultul pagubos al epocii fanariote. Un sfert de veac mai tarziu, in plin avant al desteptarii nationale, in epoca de glorie a unor eroi de epopee precum Napoleon, corifeii pasoptisti cautau asiduu prin biblioteci un personaj epocal, care sa inspire marile lor idealuri progresiste. L-au gasit tocmai in persoana lui Mihai Viteazul, despre care, entuziast, Nicolae Balcescu scria, intr-o nota ce azi pare hilara lumii istoricilor, ca e un voievod, se pare, mai mare chiar decat Stefan cel Mare, caci, desi a domnit mult mai putin, are realizari mult mai spectaculoase.
Urmeaza un febril proces de recuperare a lui Mihai Viteazul, care devine, in scurt timp, cel mai popular personaj al istoriei nationale. Renumele sau este legat, simbolic, de prima unire a Principatelor Romane, maretul vis al generatiei pasoptiste. I se inchina poezii, ode, tablouri, tomuri intregi. Se descopera, cu acest prilej, rolul central pe care voievodul l-a jucat in epoca sa pe plan european, sunt volume intregi de documente care il vizeaza si care au circulat prin cancelariile europene. Ies la iveala amanunte controversate, detalii nestiute, se gasesc fabuloasele sale portrete de la curtile imperiale europene, care au devenit icoane ale luptei romanilor pentru faurirea statului national. Si, printre atatea si atatea documente, doua picturi de mare valoare, doua alegorii in care portretul voievodului apare, limpede, printre personajele principale: o data in chip de Irod, intr-o compozitie cu clarissime trimiteri politice, altadata in chip de curtean al lui Cresus, in tabloul cunoscut sub numele de "Cresus aratandu-si comorile lui Solon". De fiecare data, Mihai e infatisat in intimitatea unei prea-frumoase domnite cu parul blond si tenul alb ca spuma laptelui. "Cine e frumoasa blonda?", s-a intrebat toata lumea. Sarmantul domnitor muntean revenea, din nou, in atentia istoricilor...

Misterul frumoasei de la Praga

Multa vreme s-a crezut ca superba domnita din tabloul "Cresus aratandu-si comorile lui Solon", o alegorie cu tema antica si cu personaje reale de la curtea imperiala din Praga anului 1601, este chiar Florica, fiica lui Mihai Viteazul.
Dar ipoteza, bazata pe cunoscuta intentie a imparatului Rudolf - personaj central al tabloului, in rol de Cresus - de a se casatori cu fiica voievodului muntean, nu sta in picioare: Florica nu l-a insotit pe Mihai la Praga. Altii au crezut ca e fiica lui Rudolf, uitand ca acesta nu era casatorit la acea vreme. Descoperirea, la Muzeul Prado din Madrid, a compozitiei "Irod si Irodiada", avea sa lamureasca misterul. Mihai e prezentat acolo in chip de Irod orientalizat, cu turban, in locul faimoasei sale caciuli, in vreme ce domnita cea blonda poarta tipsia cu capul lui "Ioan Botezatorul". Aluzia apare, acum, limpede: tabloul il victimizeaza pe desfranatul cardinal Andrei Bathory, care a sfarsit cu capul taiat de mana secuilor dupa batalia lui Mihai de la Selimbar. Dupa ce preluase domnia de la fratele sau Sigismund, Andrei Bathory ii facuse avansuri deranjante fostei sotii a acestuia, arhiducesa Maria Christierna de Habsburg, care s-a vazut silita sa se refugieze la curtea de la Praga. De acolo, scrie un istoric francez, ea l-ar fi incurajat pe imparatul Rudolf sa-l ajute pe Mihai in detronarea celui pe care il ura de moarte, cardinalul Andrei Bathory.
E clar ca faptele de arme ale lui Mihai au servit intereselor frumoasei Maria Christierna, de aici si apropierea dintre cei doi in compozitia "Cresus aratandu-si comorile lui Solon" a pictorului Frans Franken cel Batran. Istoricul Alexandru Alexianu merge insa mai departe: Mihai o cunoscuse pe Maria Christierna inca din 1596, la cateva luni dupa casatoria ei cu Sigismund Bathory, caci principele muntean poposise vreme de 10 zile la Alba Iulia, in timpul unor negocieri cu sotul arhiducesei, crede el. Apoi, Maria Christierna trebuie sa fi aflat destule despre Mihai Viteazul si de la Velica, sotia lui Genga, omul de incredere al principelui Ardealului. La fel de posibil este ca Mihai sa se fi reintalnit cu arhiducesa la Praga, exact atunci cand a fost realizat acel faimos tablou al lui Franken. Divortata, frustrata dupa o casnicie dezastruoasa cu Sigismund Bathory, Maria Christierna, pe care cronicarii timpului ne-o prezinta ca pe o frumusete tipic germanica - par blond, ten fin, buze subtiri si maini gratioase - parea a fi perechea ideala a eroului ei personal din razboiul cu cardinalul Bathory. Ar fi rezistat principele valah sarmului arhiducesei, el marele cuceritor, caruia, vedem din relatarile vremii, ii placea atat de mult sa se afiseze cu iubirile sale? Chipul sagalnic al voievodului din tabloul lui Frans Franken ne da un indiciu. E acolo, aievea, vapaia aceea launtrica a eroului de pe coperta IV a cartii lui Panaitescu.

"Are voie Mihai Viteazul sa iubeasca?"

"Are voie Mihai Viteazul sa iubeasca sau nu?". E o intrebare care a facut cariera in lumea filmului romanesc a ultimei jumatati de secol si pe care o stenograma descoperita acum cativa ani a readus-o la lumina. E intrebarea pe care chiar viitorul regizor al filmului "Mihai Viteazul" i-o pusese lui Nicolae Ceausescu, in timpul unei dezbateri la cel mai inalt nivel, pe tema misiunii propagandistice a cinematografiei socialiste. Sergiu Nicolaescu tocmai lansase filmul "Dacii", care se bucurase de un mare succes de casa in epoca.
In 1968, se pregatea pentru "Mihai Viteazul" si era obsedat de felul in care avea sa il portretizeze pe marele voievod. Exact pe atunci, pe la sfarsitul anilor '60, in cinema-ul central european erau la mare trecere scenele de dragoste. Povestile de iubire cu nuante pasionale aduceau sute de mii de spectatori in salile de proiectie. Sergiu Nicolaescu parea tentat sa-i puna in brate marelui voievod o femeie fatala si sa strecoare un fior senzual in film, dar simtea ca asta nu ar fi pe gustul mai-marilor de la propaganda. De altfel, intrebarea tanarului regizor avea sa primeasca un raspuns pe masura, de la Ceausescu insusi: "Si eu sunt sensibil ca si dumneavoastra si vreau sa va spun cum simt eu. Eu sunt de acord ca si Mihai Viteazul a facut dragoste, dar trebuie sa stim ce sa redam, tovarasi! Sa redam si dragostea lui, dar daca aceasta a avut rolul dominant in activitatea lui sau daca aceasta este numai ceva laturalnic, atunci s-o tratam laturalnic". Comisia ideologica isi daduse verdictul, prin Ceausescu insusi, astfel ca, pana la urma, filmul lui Nicolaescu nu va face decat sa intareasca imaginea incrancenata, lipsita de umanitate, a marelui voievod, in ciuda rolului magistral facut de Amza Pellea.

Turpitudinea ex-regelui Mihai

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/genealogia-regelui-mihai-i

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=28201:regele-mihai-decorat-de-ordinul-cavalerilor-de-malta-&catid=18:ultimele-stiri&Itemid=26

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Regele_Mihai-Traian_Basecu-Ion_Iliescu-Securitate-Hitler_0_635336882.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/web-Regele_Mihai_i-a_frant_in_tinerete_inima_unei_actrite_italiene_0_622137790.html

http://art-historia.blogspot.com/2011/10/regele-mihai-la-90-de-ani.html

http://www.jurnalul.ro/special/mica-prietena-a-principelui-mihai-fiica-soferului-reginei-maria-600172.htm

http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Regele_Mihai-abdicare-popularitate-Basescu_0_618538334.html

http://www.jurnalul.ro/special/omul-anului-regele-mihai-600232.htm

http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Regele_Mihai_ii_domina_pe_liderii_republicii_0_617938627.html

Regina Ana este bolnavă! Regele Mihai I a renunţat la slujba de Crăciun şi a rămas alături de ea