Mihai[v=]

Rezumarea primului mesaj :

REGELE  MIHAI-
"România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.”
“Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea.”
“Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.”
“Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”.
“Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.”
“Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.”
“Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi. Românii au suferit destul şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul.”
“Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”
“Copiii și tinerii țării au astăzi o viață fără granițe. În fața computerelor sau călătorind pe cinci continente, fără niciun complex de inferioritate, ei sunt acea parte a României care ne așază la nivel de egalitate cu orice altă țară a lumii.”
“Mulțumesc părinților și profesorilor care, prin sacrificiu personal, dau copiilor lor un viitor așa cum nicio altă generație trecută de români nu a putut avea.”
“Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.”
=====
MIHAI  VITEAZUL-
Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă.
=====
Mihaela

VIDEO Mihaela Mihai: "Al doilea soţ al meu m-a drogat 5 ani la rând"
"Nu vă vindeţi pentru că vă costă foarte mult chestia asta. Eu eram singură pe lume, el mi-a ieşit în cale şi s-a întâmplat să fie foarte bogat, dar eram îndrăgostită de el." Asta nu l-a împiedicat însă, să îi facă viaţa un calvar şi să o

Mihai Viteazul - o viaţă în slujba unei idei

Maiestatea sa Regele Mihai, la 88 de ani


Maiestatea sa Regele Mihai al României a împlinit duminică venerabila vârstă de 88 de ani şi a fost sărbătorit printr-un concert de gală oferit de Orchestra de Cameră Radio, la Ateneul Român.

MIHAI VITEAZUL


414 ani de la bătălia de la Călugăreni (13 august 1595)
Luptele din vara anului 1595 au subliniat, încă o dată, importanţa
strategică a ocupării Dunării în primele luni ale anului. Ca să
înfrîngă Ţara Românească, turcii trebuiau să dea mai întîi bătălia
pentru Dunăre. Mobilizarea masivă de forţe turceşti arată cît de grav
primejduită se considera la Constantinopol dominaţia otomană în
Balcani.
Ofensiva din vara anului 1595 cuprinde două faze.
În primă fază, turcii, aflaţi sub comanda marelui vizir Ferhat, se
apropiaseră, încă din iunie, de Dunăre, dar toate încercările de-a
arunca un pod peste fluviu şi de-a trece pe celălalt mal au dat greş.
Trecerea Dunării a fost împiedicată, în acelaşi timp, atît prin lupta
vitejească a trupelor române, cît şi prin false negocieri de pace.
Toate acestea au dus la căderea lui Ferhat şi la înlocuirea sa cu
Sinan-paşa. Între timp, trupele Ţării Româneşti, sprijinite de
moldoveni şi de cazaci, prin incursiuni noi pe malul drept al Dunării,
unde au ars şi distrus, între altele, Nicopole şi Babadagul, au creat
noi piedici în calea înaintării otomane. A doua fază începea la
sfîrşitul lunii, o dată cu pornirea, sub conducerea lui Sinan, a noii
expediţii, mai bine organizată şi mai puternică de
cît prima.
Dată fiind de acum situaţia schimbată, Mihai Viteazul renunţă să mai
apere linia Dunării, preferînd să dea bătălia în condiţii stabilite de
el, în interiorul ţării. Astfel, între 14-17 august 1595, oastea
otomană trece fără luptă Dunărea, concentrîndu-se în jurul Giurgiului,
pentru lovitura pe care Sinan o voia decisivă împotriva Ţării
Româneşti.
Bătălia de la Călugăreni (23 august – 13 august, stil vechi)

Î
n ziua de 13 august (23 august, stil nou) s-a desfăşurat la Călugăreni
– la vărsarea Neajlovului în Călniştea, una dintre cele mai însemnate
bătălii din istoria luptei pentru independenţă a poporului nostru.
Locul ales de Mihai Viteazul era favorabil bătăliei deoarece, prin
folosirea iscusită a terenurilor, rîurilor, mlaştinilor şi întinderilor
păduroase, se putea compensa inferioritatea numerică şi de armament.
Ţinta bătăliei era apărarea cetăţii de scaun şi împiedicarea ocupării
ţării. Dar, de la început, desfăşurarea operaţiunilor militare a fost
influenţată defavorabil de comportarea vădit duşmănoasă faţă de Mihai
Viteazul a lui Albert Kiraly, comandantul trupelor transilvănene.
În cea mai mare parte a timpului acesta a stat departe de iureşul
bătăliei.
La Călugăreni a avut loc o crîncenă bătălie, în cadrul căreia atacurile
ambilor adversar
i s-au succedat cu repeziciune. Primul atac a fost întreprins de armata
Ţării Româneşti, care, reuşind o pătrundere, a ajuns pînă în tabăra
turcească. Riposta otomană nu a întîrziat. Sub comanda directă a trei
paşale – Haidar, Hasan de Timişoara şi Mustafa de Bosnia -, prin
puternice lovituri frontale şi un început de mişcare de învăluire,
turcii au risipit armata română pînă dincolo de Călugăreni. Eroismul
ostaşilor, care erau hotărîţi să apere independenţa ţării, a îndreptat
din nou situaţia. Lovitura de răspuns a fost atît de cumplită, încît a
fost aruncată în mlaştină o bună parte a armatei otomane, în frunte cu
Sinan Paşa. În aceste împrejurări, un rol de seamă l-a jucat vitejia
personală a lui Mihai Viteazul, care „văzînd harborie mare, el încă îşi
strînsese toţi boierii şi toţi căpitanii şi ieşiseră întru întîmpinarea
lor în faţă. Şi aici Mihai Vodă cu mîna lui tae pre Caraiman Paşa şi
împinseseră pe turci înapoi“.
Armata turcă a fost în asemenea măsură izbită încît dezordinea şi
tendinţa spre fugă au dus-o la un pas de o dezastruoasă înfrîngere.
Numărul morţilor de partea turcilor a fost foarte mare: cîteva paşale,
se pare, au fost ucise: pierderile artileriei au fost, de asemenea,
foarte mari.
Pentru a pune din nou rînduiala în armata sa, Sinan Paşa a hotărît
retragerea spre sud. Rămasă stăpînă a terenului de luptă, armata Ţării
Româneşti repurtase, în acea zi, cea mai mare victorie. Cronicarul
turc, care luase parte la luptă, spunea: „Din voia lui Allah, oastea
islamică fusese cuprinsă de o mare spaimă, încît nu putea să opună nici
o rezistenţă“. Dar victoria românească nu era una decisivă: în mare
măsură, răspunderea pentru această situaţie o purta comandantul
artileriei, Albert Kiraly, a cărui atitudine a influenţat în chip
negativ desfăşurarea bătăliei. Armata turcă se retrăsese spre Giurgiu
şi, de asemenea, armata română se retrăgea pentru a evita o nouă
confruntare. Armata Ţării Româneşti, sub comducerea lui Mihai Viteazul,
s-a retras prin Bucureşti şi Tîrgovişte, spre munţi, şi şi-a întărit
tabăra la Stoieneşti, la sud de izvorul Dîmboviţa.
Î
n timpul retragerii, unităţile lui Albert Kiraly au ars şi prădat
oraşul Bucureşti. Armata turcă a ocupat teritoriul Ţării Româneşti şi
îl dorea transformat în paşalîc turcesc.
Î
n timpul ocupaţiei turceşti populaţia din Ţara Românească continua
lupta de eliberare, hărţuind armata turcă. Lîngă Buzău, o ceată de
ţărani a distrus o unitate turcească de 400 de oameni. O altă formă era
cea a părăsirii satelor şi tîrgurilor în faţa invadatorilor.
Contraofensiva de el
iberare a armatei lui Mihai Viteazul şi a celor 20.000 de ostaşi ai lui
Sigismund Bathory l-au silit pe Sinan Paşa să se retragă spre sud. La 6
octombrie 1595 este eliberată Tîrgovişte. Armata, ajunsă din urmă la
Giurgiu, la 12 octombrie, printr-o luptă zdrobitoare distruge
ariergărzile şi restul trupelor, care încearcă să treacă fluviul pe
podul de vase. După un asediu de cîteva zile, cetatea Giurgiului a fost
luată cu asalt, la 20 octombrie 1595, obţinîndu-se în acest fel o
strălucită victorie, apreciată de cronicarul otoman Karacelebi-Zade
astfel: „Mihai, în văzul lui Sinan Paşa, a distrus toată cetatea
Giurgiului şi a luat toate tunurile şi muniţiile... a pricinuit atîta
pagubă musulmanilor, încît aşa ceva nu s-a mai auzit în nici un secol“.
Eliberarea
Ţării Româneşti de sub dominaţia otomană, fruct al unui an de lupte şi
victorii, era un fapt împlinit, iar hotarul restabilit pe linia
Dunării.


http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=23821

Unirea tarilor romane

Domnia lui Ieremia Movila, devotat polonezilor, insemnase practic
indepartarea Moldovei de Sfanta Alianta. In Transilvania, Sigismund
renunta la tron in favoarea varului sau, Andrei Bathory (de asemenea,
inclinat catre politica polona). In aceasta situatie, unitatea militara
a tarilor romane se diminueaza, iar Mihai Viteazul, pus in fata
destramarii coalitiei antiotomane, decide aplicarea "planului dacic",
in speta Unirea celor trei tari romane. In iulie 1599, trimite o solie
la Praga pentru a cere incuviintarea imparatului Rudolf al II-lea
pentru punerea in practica a initiativei sale. Primind un raspuns
favorabil, la sfarsitul aceluiasi an, intra in Transilvania prin pasul
Buzau, si, dupa victoria asupra lui Andrei Bathory (Selimbar, 18/28
octombrie 1599), isi face intrarea triumfatoare la Alba Iulia pe 1
noiembrie 1599,primind cheile fortaretei de la episcopul Napragy. In
mai 1600, Mihai Viteazul il alunga de pe tronul Moldovei pe Ieremia
Movila, invingandu-l la Bacau, si realizeaza astfel, prima unire a
tarilor romane. Titulatura folosita de voievod (intr-un document din 6
iulie 1600) era: "Domn al Tarii Romanesti si Ardealului si a toata tara
Moldovei".


Consolidarea Unirii

Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de masuri:

• adopta aceeasi stema pentru toate teritoriile

• construieste o biserica ortodoxa la Alba Iulia

• acorda anumite inlesniri preotilor si iobagilor romani

• numeste ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.


Sfarsitul domniei

Contextul international era complet nefavorabil Unirii. Puterile vecine
vedeau in noul stat o contradictie cu interesele proprii. Habsburgii
isi vedeau amenintate planurile de mentinere a Transilvaniei in sfera
de influenta, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei,
iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renuntarii la Tara Romaneasca. Mai
mult chiar, noul stat reprezenta o formula puternica, capabila sa
schimbe raportul de forte din regiune. Existau insa si conflicte
interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania
care nu acceptau masurile impuse de noul Domn. Mihai nu reuseste sa
infranga revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta
(Miraslau 18/28 septembrie 1600) si astfel pierde Ardealul. In scurt
timp Moldova va reintra in posesia Movilestilor aserviti intereselor
polone. Mihai incearca sa reziste atacului polon asupra Tarii
Romanesti, insa si pe acest tron se va urca un membru al familiei
Movilestilor, Simion.


Moartea lui Mihai Viteazul

Fortat sa ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul imparatului Rudolf
al II-lea, care, in contextul reinscaunarii lui Sigismund Bathory pe
tronul Transilvaniei, accepta sa-l sustina pe roman. Impreuna cu
generalul Basta, Mihai porneste campania de recucerire a teritoriilor
romanesti. Prin victoria de la Guruslau (3 august 1601), voievodul
valah il indeparteaza pe Bathory din Transilvania. Continua prin a
recupera Tara Romaneasca gonindu-l pe Simion Movila de pe tron. In
aceste conditii, se intrezareau perspectivele unei noi uniri,
perspectiva cu care imparatul nu putea fi de acord. Din ordinul sau, in
9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de
generalul Gheorghe Basta (vezi Mormantul lui Mihai Viteazul). Capul sau
este luat de unul dintre capitanii domnitorului si inmormantat de Radu
Buzescu la Manastirea Dealu, langa Targoviste. Pe lespedea sa de piatra
de la Manastirea Dealu sta scris: "Aici zace cinstitul si raposatul
capul crestinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Tarii
Romanesti si Ardealului si Moldovei."


Portrete

Mihai Viteazul - fresca manastirea Caluiul

Au ramas mai multe portrete infatisandu-l pe Mihai Viteazul, unele
contemporane, altele postume. Intr-o ipostaza mai tanara este prezentat
la manastirea Caluiul, apoi si la Biserica Domneasca din Targoviste.
Ambele prezinta costumul domnesc in intregime. In 1598, Ioan Orlandi a
executat o gravura a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este
plesuv, slab si ferm, imbracat intr-o platosa si acoperit de o blana
mitoasa. In mana dreapta tine un baston de comandant, iar mana stanga
si-o tine sprijinita pe sabia terminata cu un cap de lup. In fundalul
gravurii se vede batalia si stema cetatii Nicopole, iar dedesubt apare
inscriptia "Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la citá di
Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598". In ziua de 23 februarie 1601,
Mihai Viteazul ajunge in Praga, la curtea imparatului Rudolf al II-lea.
Primit cu entuziasm - dupa cum relateaza H. Ortelius -, i se realizeaza
un portret in arama de catre gravorul curtii, Egidius Sadeler. Acesta
este cel mai cunoscut portret al domnitorului roman, fiind raspandit in
numeroase copii. Inscriptia circulara spune "Michael Waivoda Walachiae
Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute,
aet. XLIII", iar versurile-dedicatie: "Tanti facit nomen Christi,
Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub
Pontifice Maximo concordiam sue", adica "Atat de mult iubeste pe
Cristos si Imparatia crestina si unirea Bisericii sub Papa". Aproape
doua secole si jumatate mai tarziu, in 1847, Nicolae Balcescu si A. G.
Golescu redescopera acest portret, impreuna cu alte cinci ale
aceluiasi, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris.
"Candu vezuramu pe cellu de allu siésselé strigaramu de o data: Acesta
este [...] Fizionomia principelui respunde intocmai inchipuirii celloru
ce au studiatu caracterulu acestui barbatu extraordinariu. [...]
Otararamu in data a ne desierta usiórele nóstre pungi..." pentru a
comanda o copie dupa acest portret, spre a da "in admirare romanilor"
adevarata infatisare a voievodului.

Dupa moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete
ale acestuia, printre care unul in 1601 ce il prezinta cu o caciula si
o mantie de blana, sub care scrie "Michael Weyvodt aus der Walachey,
occubuit XVIII Aug. a. MDCI", precum si altele inspirate dupa cel al
lui Sadeler. O data, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe
Stefan, domnul Moldovei. De la Mihai Viteazul au ramas si doua
criptoportrete, ambele realizate de catre Franz Francken II. Intr-unul
dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, avand
caciula transformata in turban si lantul si medalia daruite de
imparatul german. In celalalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches
Museum din Viena, apare alaturi de fiica sa Florica intr-o reprezentare
a alaiului lui Cresus (imparatul Rudolf al II-lea). Aici pot fi vazute
intregile costume ale lui Mihai si ale fiicei sale la curtea pragheza.
Mihai Viteazul mai apare si in gravuri din secolele XVI-XVII ce
prezinta momentul uciderii sale, insa de cele mai multe ori are o
infatisare inchipuita. O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost
pictate in secolele XIX-XX de artisti precum Gheorghe Tattarescu,
Theodor Aman, Misu Popp sau Constantin Lecca.

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=44313

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul (n. 1558, Targul de Floci sau Dragoesti - d. 9 august
1601, Campia Turzii) a fost ban de Mehedinti, stolnic domnesc si ban al
Craiovei, apoi domnitor al Tarii Romanesti si, pentru o scurta perioada
in 1600, conducator de facto al tuturor celor trei tari care formeaza
Romania de astazi: Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova.


Originea si primii ani ai vietii

In anul 1601, in timpul unei sederi la Praga, a fost portretizat de
pictorul Egidius Sadeler, care a mentionat pe marginea portretului
aetatis XLIII, adica "in al 43-lea an al vietii", ceea ce indica drept
an al nasterii lui Mihai anul 1558. Domnul Patrascu cel Bun, considerat
multa vreme ca fiind tatal nelegitim al lui Mihai, a murit in 1557.
Imprejurarea ca Patrascu sa fi avut relatii extraconjugale in anul
mortii sale apare ca foarte improbabila, avand in vedere faptul ca a
murit in urma unei lungi boli, pentru tratarea careia a cerut medici de
la Sibiu. Ipoteza ca Mihai sa fi fost fiul postum al lui Patrascu a
fost exclusa si de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice,
genealogice, precum si pe baza cronicilor de epoca. Mama lui Mihai a
fost Teodora Cantacuzino, de neam grecesc. Cronica lui Radu Popescu,
foarte bine informata asupra carierei lui Mihai, mentioneaza ca
"muma-sa au fost de la Oras dela Floci [sic], care fiind vaduva si
frumoasa si nemerind un gelep [comerciant], om mare si bogat den [sic]
Poarta Imparateasca si care in casa ei zabovindu-se catava vreme...".
Alte documente, aflate in custodia Academiei Romane, precum si
specificatiile din Condica episcopiei Ramnicului, atesta ca Mihai
Viteazul s-ar fi nascut la Dragoesti, localitate aflata pe partea
stanga a Oltului, judetul Valcea. Aceleasi surse mai specifica faptul
ca la Proieni, pe Valea Oltului, intr-o veche biserica ortodoxa, s-ar
fi cununat cu Doamna Stanca. Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost sora
cu Iane Cantacuzino, inalt dregator la Constantinopol si apoi ban al
Craiovei, din familia Cantacuzino.

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomatii lui Mihai,
a intocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronica
a vietii domnitorului, document care s-a pierdut in forma originala,
dar care s-a pastrat in compilatia lui Stephanus Zamosius.


Ascensiunea politica

La sfarsitul anului 1588 devine stolnic al curtii lui Mihnea Turcitul,
iar in 1593 ban al Craiovei in timpul domniei lui Alexandru cel Rau. In
septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar si al
otomanilor, a devenit voievod al Tarii Romanesti, efectiv de pe 11
octombrie. Adera la "Liga Sfanta" crestina, constituita din initiativa
Papei Clement al VIII-lea, din care initial faceau parte Statul Papal,
Spania, Austria, Ferrara, Mantova si Toscana (Anglia si Polonia au
manifestat rezerve fata de politica de cruciada a papalitatii).
Ulterior adera si Transilvania, considerata factor decisiv in atragerea
in alianta a celorlalte doua state romanesti, Moldova, si Tara
Romaneasca. Aron Voda, domnul Moldovei semneaza un tratat cu imparatul
habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv in plus lui
Mihai Viteazul sa decida, cu acordul boierilor, intrarea in alianta
antiotomana.


Campania antiotomana

Aderarea Tarii Romanesti la "Liga Sfanta" a condus la izbucnirea (13
noiembrie 1594) unei revolte antiotomane, soldata cu suprimarea
creditorilor levantini si a intregii garnizoane otomane stationata in
Bucuresti. Pe acest fundal, Mihai porneste o ofensiva generala
impotriva Inaltei Porti, atacand cetatile turcesti de pe ambele parti
ale Dunarii (Giurgiu, Harsova, Silistra s.a.). Urmeaza o serie de
victorii impotriva tatarilor si turcilor (Putineiu, Stanesti si
Serpatesti) culminata cu incendierea Rusciukului. Dupa modelul
victorios al lui Mihai, Aron Voda porneste o campanie similara.
Datorita recunoasterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de catre Aron
Voda si succesorul sau, Razvan Stefan, Mihai trimite o delegatie de
boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relatiile
munteano-transilvanene. Nerespectand porunca domnitorului, delegatia de
boieri condusa de mitropolitul Eftimie semneaza un tratat cu Bathory,
prin care Mihai devenea loctiitorul acestuia pe propriul sau tron.
Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc, alcatuit din 12 boieri de rang
inalt. Comandand o armata de cca 16.000 de ostasi, la care se adaugau
cei 7.000 de transilvaneni condusi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul
obtine victoria la Calugareni - 13/23 august 1595 (evocata in mod
stralucit in poemul "Pasa Hassan" de George Cosbuc). Contraofensiva
otomana il forteaza sa se retraga in munti, asteptand sprijinul lui
Sigismund Bathory. Intre timp, Stefan Razvan este inlocuit de pe tronul
Moldovei cu Ieremia Movila, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul
incepe (cu sprijin transilvanean si moldovean) eliberarea oraselor
Targoviste (5-8 octombrie 1595), Bucuresti (12 octombrie 1595) si
Giurgiu (15-20 octombrie 1595). In 1594 si in anii urmatori Mihai
Viteazul a condus o campanie militara in sudul Dunarii, cucerind
cetatile Isaccea, Macin, Cernavoda, Rasgrad, Babadag, Targul de Floci,
Silistra si chiar Rusciuc, Sistova, Nicopole si Vidin. Potrivit
istoricului Nicolae Iorga, calaretii lui Mihai Viteazul ajunsesera pana
la Adrianopole, in est, si Plevna, in vest. Aceasta actiune a fost
coroborata cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul, care a readus
sub stapanirea sa Bugeacul, in aceeasi perioada. In 1601, Mihai
Viteazul a preluat aceste teritorii odata cu instalarea sa pe tronul
Moldovei, astfel incat Dobrogea si gurile Dunarii s-au aflat sub
stapanirea sa pana la moarte.

Intreaga crestinatate balcanica l-a privit ca pe un eliberator, iar
dupa moartea sa, in hartiile gasite sub perna, s-a aflat o scrisoare in
care acesti crestini il numeau "Steaua lor rasariteana".


Negocierile de pace cu Inalta Poarta

Pierderile suferite in urma campaniilor antiotomane, precum si
dezastrele provocate de ostasii sultanului au adus Tara Romaneasca la o
stare critica din punct de vedere financiar. Cu vistieria golita, Mihai
se vede silit sa aplice o solutie pe cat de nepopulara, pe atat de
vitala supravietuirii statale: "asezamantul" sau "legarea taranilor de
glie", prin care rumanii (taranii fara pamant din Valahia) erau siliti
sa ramana pe mosia pe care se aflau in acel moment. Dupa cateva
confruntari pe linia Dunarii, Mihai decide inceperea negocierilor cu
otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, in schimbul
acceptarii suzeranitatii otomane si a platii tributului, Inalta Poarta
recunostea domnia voievodului pe intreaga durata a vietii sale. In
paralel, domnitorul valah incheie un tratat si cu Casa de Habsburg
(Manastirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat impotriva turcilor.
Prin dubla suzeranitate (otomana si habsburgica) se anula practic
tratatul dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.

Regele Mihai, la aniversarea prinţului Charles

Averea Regelui Mihai, cel putin 300 milioane de euro
http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=118182&p=averea-regelui-mihai-este-evaluata-la-cel-putin-300-milioane-de-euro.html
Averea Regelui Mihai I, redobandita in urma retrocedarilor din ultimii ani, ar putea sa-l propulseze pe fostul suveran intr-o pozitie fruntasa din topul celor mai bogati romani. Patru castele cu un total de peste 450 de camere, aproape 20.000 de hectare de padure, trei imobile si un teren in Bucuresti, un imobil in Versoix-Elvetia, un imobil si terenuri in Poiana Tapului, cateva cabane si cantoane in Azuga-Predeal, zeci de km de drumuri forestiere etc. Valoarea reala a tuturor acestor bunuri, reintrate in proprietatea Regelui Mihai, este inca necunoscuta. Ea poate fi doar aproximata deoarece, spre exemplu, in cazul unuia dintre castele (Peles) nu poata fi facuta usor o astfel de evaluare, daca tinem cont de faptul ca valoarea de patrimoniu a acestuia este… inestimabila. Cu toate acestea, avocatii Casei Regale au cazut de acord cu Guvernul Romaniei asupra unei sume in schimbul careia sa renunte la drepturile de proprietate asupra domeniului Peles (castelele Peles, Pelisor si Foisor). Suma, modica de altfel, era de 30 milioane de euro. Chiar si asa, reprezentantii statului roman nu au cazut de acord cu regele asupra acestui schimb. Ulterior, mare parte din mosia regala Peles a fost retrocedata fostului proprietar, la fel ca si alte bunuri care i-au fost confiscate de regimul bolsevic instalat in Romania la sfarsitul anilor ‘40.

Pentru a prezenta o situatie exacta a averii Regelui Mihai, am solicitat avocatului Casei Regale o lista cu proprietatile retrocedate fostului suveran. Am fost refuzati politicos, dar ferm, domnia sa precizand ca nu are o astfel de lista, dar ca, in cazul in care am face noi o lista, pe baza datelor publice, am putea purta o discutie pe aceasta tema. Discretia Casei Regale cu privire la proprietatile recuperate este de neinteles cata vreme avem de-a face, aici, cu revendicarea indreptatita a unor proprietati confiscate de comunisti. Acesta este si motivul pentru care am recompus, din informatii publice, averea fostului suveran.

Pelesul, ca Gioconda

Conform evaluarii noastre, averea imobiliara a Regelui Mihai depaseste 310 milioane de euro. Prezentam intr-un tabel, lista cu proprietatile revendicate si obtinute de Regele Mihai in ultimii ani, precum si o evaluare aproximativa a acestor proprietati. Precizam ca, in mai multe cazuri, valoarea asociata de noi uneia dintre proprietati este pur orientativa. Aceasta deoarece nu am avut la dispozitie, indeosebi in cazul terenurilor revendicate, pozitionarea exacta a acestora. De asemenea, in cazul Castelului Peles, spre exemplu, parerile sunt impartite. Conform unei declaratii a lui Emil Giurgiu, aparute in revista „Bilant“, “numai printr-o licitatie s-ar putea stabili clar cat face”. A incerca sa pui o valoare castelului Peles “este ca si cum ai incerca sa spui cat valoreaza Gioconda”. Facand abstractie de valoarea de patrimoniu a Pelesului, un pret de pornire, in cazul unei licitatii a constructiei, ar putea fi fi de 9,6 milioane de euro, iar a terenului aferent acestuia de 18 milioane de euro. Iata argumentele lui Emil Giurgiu, aparute in publicatia amintita: “Totusi, daca am incerca intr-un mod barbar sa desfacem pretul terenului de cel al cladirii si socotind cu numai 30 euro metrul patrat, ajungem la o suma cat se poate de serioasa pentru cele 60 de hectare: 18 milioane de euro. Cel putin. Iar pentru constructie, organizand o licitatie internationala, s-ar obtine cu modestie, tinand cont ca Romania nu este Franta sau Germania, un pret de strigare de la cel putin 3.000 euro/mp in sus”. Pe de alta parte, in revista „Capital“ a fost avansata o alta valoare estimativa a Pelesului, adica 150.000.000 euro. Argumentele avansarii unei asemenea cifre sunt insa mult mai apropiate de realitate: “Arhitectura, finisajele si dotarile exceptionale, cadrul natural deosebit, si, nu în ultimul rand, istoria si notorietatea sa ar putea face ca domeniul Peles sa fie printre cele mai valoroase din lume”. Deoarece castelul Bran a fost estimat de revista „Forbes“ la pretul de 140 milioane de dolari, valoarea estimata de „Capital“ pentru Peles pare a fi mai apropiata de realitate.

Controverse pe rol

Pe langa acestea exista, in plus, mai multe controverse juridice cu privire la anumite suprafete de teren retrocedate deja Regelui Mihai, dar atribuite de instante, prin hotarari definitive si irevocabile, unor terti. Unul dintre aceste cazuri este cel de la Clabucet in care Casa Regala se afla in disputa cu mostenitorul unui veteran din Primul Razboi Mondial, pentru 23 de hectare de teren din zona Predeal. Conform lui Szakal Andras, subprefectul judetului Brasov, Casa Regala a revendicat numai in Brasov aproximativ 4000 de hectare de teren. Numai ca “23 de hectare din aceasta suprafata a fost acordata, prin hotarâre judecatoreasca, unei terte persoane, care a detinut în trecut un lot in orasul Predeal. Fiindca aceasta persoana avea o sentinta definitiva si irevocabila, Comisia judeteana de fond funciar trebuia sa o puna in aplicare”. Persoana care a reusit sa obtina, dupa 10 ani de procese, cele 23 de hectare este brasoveanul Ioan Codleanu. In proprietatea brasoveanului a intrat, astfel, si Partia de schi de la Clabucet. Conform lui Szakal Andras, Codleanu “a solicitat sa i se reconstituie dreptul de proprietate pe vechiul amplasament. Problema e ca pe acest amplasament exista o suprafata de 13 hectare care a fost deja retrocedata Casei Regale. Va trebui negociat cu Casa Regala pentru terenul atribuit acesteia si, eventual, sa i se ofere un alt teren la schimb”. Acesta este si motivul pentru care Prefectura Brasov s-a oferit, recent, sa medieze dosarul de retrocedare a unor suprafete forestiere din Predeal, solicitate de Casa Regala, care se suprapun in parte, pe terenurile obtinute deja de brasoveanul Codleanu.

Mostenirea din 1927 – «Actul de imparteala»

In decembrie 1927, dupa deschiderea testamentului Regelui Ferdinand I, membrii familiei regale au semnat un document (“Actul de imparteala”) in care consemnau mostenirea primita de MS Regele Mihai. “In consecinta, recunoastem Majestatii Sale Regelui Mihai: a) Castelul Peles cu toate celelalte castele, cladiri si stabilimente cu mobilele coprinse intr-insele, afara de tablourile si colectiunea de arme din Castelul Peles lasate de Defunctul Rege Carol, Coroanei Romaniei, cu sarcina folosintei in favoarea MS Reginei Maria, pe tot timpul vietii Sale, a Castelului Pelisor impreuna cu casa pentru oaspeti (Cavalierhaus) si dependintele ce tin de acest Castel (locuinta personalului, grajdurile si garajurile) cum si dreptul pentru MS Regina Maria de a dispune dupa a Sa vointa de mobilele din Castelul Pelisor; b) Intreaga Mosie Sinaia-Predeal, cu sarcina usufructului in favoarea MS Reginei Maria, pe tot timpul minoritatii MS Regelui Mihai, adica pana la data de 25 octombrie 1939; c) Casele si cladirile din Bucuresti necesare MS Regelui, si pe care le determinam a fi acelea afectate azi diferitelor servicii ale Administratiei cum si a personalului superior si inferior al Casei Regale, si anume: Imobilul din Strada Palatului No. 1, compus din parter si etaj, Imobilul din Strada Campineanu No. 24-26, compus din 2 corpuri parter, Imobilul din Strada Campineanu No. 28, parter, Imobilul cu dependintele sale si Sera din Strada Campineanu No. 30, Imobilul din Strada Campineanu No. 32 (partea din dreapta) parter, Imobilul din Strada Pictor Grigorescu No. 20 (Atelier de tamplarie, locuinte si spalatorie), Magazia de fier din Strada Pictor Grigorescu No. 24, Casa Noua (langa Remiza) din Strada Pictor Grigorescu No. 24, parter si doua etaje, Imobilul, subsol, parter si etaj cu garajul, situat in parcul Filipescu, Aleea Gherghel, Strada A No. 3.”

«Imparteala» bolsevica din 1948, conform intereselor noilor stapani

In 1948, toate bunurile Casei Regale, confiscate de comunisti, au fost impartite conform intereselor noilor stapani. Un document realizat atunci de Securitate (DGSS) contine inventarul aproape complet al tuturor bunurilor imobiliare ce au apartinut Casei Regale a Romaniei. In acest nou inventar apar amanunte cu privire la componenta exacta a unora dintre domeniile regale, detalii ce dau o imagine mai completa a acestora. Conform documentului, cateva dintre “mijloacele” de productie “ ale fostului rege Mihai au ajuns la Ministerul Agriculturii si Domeniilor. Inainte de a le prezenta, mentionam ca definitia “mijloacelor de productie” era urmatoarea : “Prin mijloace de productie intelegem domeniile agricole si forestiere si instalatiile industriale cu toate cladirile, inventarul viu si mort, necesare exploatarii”. Asadar, in acest mod au ajuns la “exploatare” trei dintre proprietatile MSR Mihai: “Domeniul Busteni-Azuga-Predeal din judetul Prahova, fosta proprietate a lui Mihai, domeniu forestier in suprafata de 11.971,15 ha”, “Padurea in suprafata de 4.669 ha si teren arabil impreuna cu cele doua case de administratie, moara, cladirile de la ferma si via cu tot inventarul respectiv, de la Castelul Savarsin, din judetul Arad, fosta proprietate a lui Mihai” si “Capalnas, din judetul Severin, padure in suprafata de 2.731,46 ha, fosta proprietate a lui Mihai”. Castelele Peles si Savarsin au ajuns, prin aceeasi imparteala, la Ministerul Artelor (numai cladirea veche compusa din 100 de camere), respectiv Presedintia Consiliului de Ministri. Anexele Castelului Peles apar si ele, detaliate, astfel: “aripa nou construita compusa din parter, mezanin, etajul I si mansarda I si II (65 camere); Castelul Pelisor (99 camere); Casa Cavalerilor (21 camere); Castelul Foisor (43 camere); Cladirea Economat (52 camere); Garajul Nou (7 camere); Garajul Vechi (31 camere); Uzina electrica (6 camere); Grajdul de jos (19 camere); Casa noua a gradinii (17 camere); Cazarma si spalatoria (72 camere); Arhitectura (8 camere); Garda de la poarta (5 camere). Total (459 camere) cu intreg parcul de 60 ha si cu mobilele de folosinta curenta, afara de obiectele de arta si mobilele de valoare inventariate ca atare de Comisia expertilor de arta (transferate ulterior in Muzeul Peles - n.red.). La fel, avem si descrierea Castelului Savarsin, precum si destinatia sa ulterioara: “Castelul Savarsin din judetul Arad, fosta proprietate a lui Mihai, compus din 14 corpuri cu 37 incaperi, impreuna cu tot mobilierul existent si parcul inconjurator, in suprafata de 19,50 ha, ca loc de agrement si vanatoare pentru inaltii oaspeti ai Republicii”.

Inventarul din octombrie 1945

Mostenirii lasate de Ferdinand i s-au adaugat, ulterior, alte bunuri, unul dintre acestea fiind castelul si domeniul de la Savarsin, cumparat de la Mocsony-Starcea, cel care avea sa devina apoi maresal al Curtii Regale. La fel s-au mai adaugat si alte imobile intrate in proprietatea regelui. Intr-un inventar realizat in octombrie 1945, cu scopul de a stabili modificarile survenite ca urmare a razboiului, a fost prezentata averea imobiliara de atunci a Regelui Mihai. Documentul contine urmatoarele proprietati, unele dintre ele fiind insotite de evaluari conform preturilor vremii: “Castelele din Sinaia cu toate dependintele; Mosia regala Sinaia-Predeal; Castelul Savarsin ( 66.286.582 lei); Domeniul Regal Savarsin (58.982.162 lei); Domeniul Regal Savarsin – Padurea Caplanas-Mocsony (6.500.000 lei); Yachtul Regal Taifun; Teren Bucuresti – Sos. Jianu in suprafata de 1.298 mp; Imobil Bucuresti - Str. Andrei Mureseanu 3, teren si cladiri in suprafata totala de 500 mp; Imobil Bucuresti - Str. Gl. Budisteanu 16, teren si cladiri in suprafata totala de 1.784 mp; Imobil Bucuresti - Str. Caragiale 32, teren si cladiri in suprafata totala de 1.579 mp”.

Povestea de amor a Regelui Mihai

AZI, NUNTA DE DIAMANT A FAMILIEI SUVERANE
Regele Mihai şi Regina Ana sărbătoresc Nunta de Diamant. Azi şi mîine, în Bucureşti şi apoi în Sinaia vor sosi membri ai Familiilor regale europene. Jurnalul Naţional a rescris cu acest prilej povestea de dragoste a Regelui Mihai şi a Reginei Ana. O poveste tulburătoare, o mărturie despre vremuri aprige, o filă de istorie care trebuie cunoscută de...

Regele Mihai I se intoarce la Castelul Peles, dupa saizeci de ani

Mihaela Mihai vrea voturi pe numele de artista
http://www.cancan.ro/2008-05-06/Mihaela-Mihai-vrea-voturi-pe-numele-de-artista.html
Mihaela Mihai, candidat la Primaria Capitalei, acuza Biroul Electoral Municipal ca nu a inscris-o cu numele de artist. Interpreta sustine ca, in fiecare fila a dosarului sau de candidatura din partea Partidului National Democrat Crestin (PNDC) pentru Primaria Generala ea a folosit atat numele de buletin, cat si pe cel de artist, respectiv "Neagu Mihaela-Maria (Mihaela Mihai)".
Cu toate acestea, BEM a inscris-o in buletinul de vot doar sub numele de Neagu Mihaela. "Numele Mihaela Mihai este de notorietate publica si l-am folosit mereu, inclusiv in documente bancare. Membrii BEM stiu ca pentru Mihaela Mihai vor fi multe voturi, dar pentru Mihaela Neagu niciunul", sustine interpreta de muzica usoara pe blogul sau.

Regele Mihai, membru de onoare al Academiei Române

Luminiţa acuză, Mihaela se scuză


Sentimentele şi resentimentele anilor de glorie ai Cerbului de Aur nu s-au stins nici după 40 de ani. Confruntarea din 1969 dintre Luminiţa Dobrescu şi Mihaela Mihai s-a mutat de pe scenă în viaţă.

In casa Regelui Mihai I functioneaza un muzeu al artei proletcultiste
O cladire veche, ridicata la sfarsitul secolului al XIX-lea in stil neoclasic, fosta resedinta a regentului Gheorghe Buzdugan, presedintele Inaltei Curti de Casatie, reprezinta un motiv de disputa intre Regele Mihai I si edilii Capitalei. Situat in strada G-ral Budisteanu nr. 16, imobilul adaposteste acum colectia sculptorului Cornel Medrea. Cladirea este alcatuita din doua corpuri. Unul dintre acestea este imobilul in care sunt expuse sculpturi reprezentand, in majoritatea lor, muncitori trudind in uzinele socialiste, nuduri, portrete, alegorii, torsuri, frize si machete de monumente.
Spatiul primului corp este compus din doua niveluri (parter si demisol), carora li se adauga o curte amenajata ca loc de expunere. In cea de-a doua parte a constructiei locuiesc cu chirie cateva familii nevoiase. Prin actiunea de revendicare, Majestatea Sa a precizat, inca de la inceput, ca solicita sa i se retrocedeze numai primul corp al imobilului. Aici, Cornel Medrea isi pastreaza sculpturile, marete reprezentatii ale perioadei comuniste. Regele Mihai I a renuntat sa-si extinda cererea de revendicare asupra celuilalt, explicand, in repetate randuri, ca nu vrea sa ii evacueze pe chiriasi. Casa din G-ral Budisteanu nr. 16 a fost cumparata de fostul suveran al Romaniei in anul 1927 si confiscata de regimul comunist. In luna august 2001, prin notificarea nr. 7.478, inregistrata la Primaria Capitalei, fostului rege al Romaniei ar fi trebuit sa i se restituie cladirea din strada G-ral Budisteanu.

Regii Romaniei
Mihai I, regele minor

La virsta de 23 de ani a intors armele impotriva Germaniei si a scurtat Al Doilea Razboi Mondial cu sase luni. Regele Mihai incheie campania Cotidianul despre monarhii Romaniei.

Mihaela Mihai către Tăriceanu: "Vă somez să produceţi probe”

Ediţie de colecţie Mihaela Mihai: Exilul


Mihaela Mihai. O stea a generaţiei de aur a muzicii uşoare româneşti. O voce incredibil de frumoasă. Perfectă, spun cei care au avut privilegiul să o asculte şi să o admire când ea era pe scenă. Adorata şi răsfăţata publicului. Mihaela Mihai s-a născut să fie cea mai bună. S-a născut să fie lider. În acelaşi timp te linişteşte cu modestia ei, cu graţia ei şi cu prietenia pe care o oferă aproape imediat. O inteligenţă sclipitoare. Sunt calităţi pe care i le atribuie cei care o cunosc foarte bine.

Mihaela Mihai sau povestea unei minuni

Pasii decisivi catre momentul 30 decembrie 1947 au fost: recunoasterea internationala in ianuarie 1946 a guvernului Groza, falsificarea grosolana a alegerilor din noiembrie 1946, semnarea tratatului de pace de la Paris din februarie 1947 care a abatut atentia aliatilor de la situatia Romaniei (drept consecinta, Comisia Aliata de Control a fost desfiintata) si a recunoscut implicit rezultatul alegerilor (Georgescu, p. 250), interzicerea si arestarea liderilor partidelor istorice in iulie – noiembrie 1947. Inlaturarea regelui era o chestiune doar de timp. Probabil ca decizia a fost grabita de faptul ca, la intoarcerea de la casatoria Principesei Elisabeta (actualmente Regina Marii Britanii) cu ducele de Edinburgh, Regele Mihai a anuntat decizia de a se casatori cu Principesa Ana de Bourbon–Parma (Mircea Ionnitiu), precum din dorinta de a evita ca regele sa adreseze traditionalul mesaj de Anul Nou. Pastrand un ton relativ reverentios pana in ultima clipa, strategia inlaturarii, desfasurata in cel mai mare secret, a insemnat asezarea populatiei in fata faptului implinit. Discutia finala dintre Regele Mihai si Regina Mama, pe de o parte, si duetul Petru Groza - Gheorghiu Dej, pe de alta, a avut loc la Palatul Elisabeta ca urmare a convocarii regelui aflat la Sinaia (desigur, reverenta formala a contrastat intotdeauna cu impertinenta comportamentului deoarece practica era exact pe dos: regele convoca ministri sau alti politicieni si nu invers). Actul abdicarii s-a intamplat pe 30 decembrie, in jurul orei 15, in conditiile in care Palatul Elisabeta era inconjurat de militari ai diviziei "Tudor Valdimirescu" formata in URSS, iar comunicatiile cu exteriorul fusesera deja intrerupte. Actul abdicarii, scris de dinainte, are un continut ce reflecta in mod exact viziunea marxist-leninista asupra ordinii politice. La fel ca si constitutiile de dupa 1948, actul abdicarii doar constata: "In viata statului roman s-au produs in ultimii ani adanci prefaceri politice, economice si sociale care au creat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiunilor stabilite de pactul fundamental – Constitutia tarii -, ele cerand o grabnica si fundamentala schimbare ...". In masura in care, asa cum se poate observa, nu constitutia defineste realitatile, ci invers, apare clar ca dusmanul marxism-leninismului nu era nazismul, ci democratia liberala al carei ultim simbol si garant era regele. Pe 3 ianuarie 1948, o data cu plecarea Familiei Regale, Regele, ultimul din Europa Centrala si de Est (in afara Regelui Paul al Greciei inca in exercitiul functiei la acel moment) isi incepea exilul de o jumatate de veac, iar Romania intra intr-o noua etapa.

Concluzii
Evocarea unui eveniment al carui context si factori care l-au favorizat au disparut, dar al carui personal principal se afla printre noi, ridica doua tipuri de reflectie, nu intru totul separate una de cealalta: 30 decembrie 1947 intre eveniment si moment firesc al unei evolutii, respectiv intre episod istoric (adica situat intr-un trecut imunizat de impactul asupra prezentului) si episod politic (un trecut atat de recent, incat prezentul nu poate ramane indiferent). Referitor la primul tip de reflectie, evocarea sumara in randurile de mai sus a evenimentelor cu semnificatiile asociate care au premers momentul 30 decembrie 1947 pare sa sugereze mai curand un sir de etape gandite pentru a conduce la un final asteptat, adica instaurarea definitiva a regimului comunist. In momentul in care ipoteza ca sovieticii vedeau initial monarhia ca pe una din primele piese ale ansamblului constitutional al statului de drept care va cadea se alatura starii de fapt prin care monarhia a fost ultima institutie inlaturata dupa pregatiri minutioase, atunci ne aflam in fata unui eveniment. Forta momentului de la 30 decembrie 1947 privit din perspectiva unui eveniment sta in faptul ca Mihai I (cu exceptia poate a ultimilor trei – patru ani de domnie ai lui Carol al II-lea) a fost ultimul rege care a confirmat atasamentul romanilor fata de Coroana sub care-si obtinusera independenta, unitatea, prosperitatea si inceputul afirmarii unei demnitati pe plan european. Inlaturarea abuziva a acestuia a spulberat contractul social pe care societatea romaneasca l-a consimtit in 1866 atunci cand Principele Carol I a fost chemat pentru a permanentiza caracterul temporar al unitatii politice obtinuta sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Cum a fost spulberat acest contract social? Raspunzand la aceasta intrebare ajungem la cea de-a doua reflectie: 30 decembrie 1947 – moment istoric sau politic?

Actul abdicarii, redactat intr-un ton strain de spiritul constitutional pe care Mihai I il simboliza asa cum s-a putut constata, a fost semnat sub amenintare. Mai mult, in conformitate cu dreptul constitutional, actul de abdicare la tron privea doar persoana regelui si nu destinul monarhiei (Frunza, p. 310). Cetatenii Romaniei erau singurii in masura sa se pronunte asupra acestui fapt, lucru care nu doar ca nu s-a intamplat, insa este greu de vazut ca s-ar fi putut realiza tinand cont de popularitatea regelui. In completare, cetatenii romani Groza si Dej, supusi ai monarhiei constitutionale, prin fortarea abdicarii, teoretic, intrau sub incidenta legilor martiale (Frunza, p. 309). Fortandu-l pe rege sa-si semneze actul abdicarii la tron, comunistii nu au inlaturat monarhia, insa nu au instaurat nici republica. Asadar, intreaga schimbare de regim s-a desfasurat sub semnul ilegalitatii si a anticonstitutionalismului, iar constructia statala de dupa a fost realizata in lumina provizoratului si a imperfectiunii. Care s-ar fi cuvenit sa fie atitudinea posteritatii, adica a noastra, o data ce comunismul a cazut? Ceea de s-a intamplat imediat dupa 21 – 22 decembrie 1989 este binecunoscut si a fost deja comentat in optica constitutionala (a se vedea, de pilda, Eleodor Focseneanu, Istoria constitutionala a Romaniei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992 si editiile ulterioare). In noua republica (de dupa 1989) care legalizeaza (altfel spus, permanentizeaza) provizoratul, un subiect politic (adica actual) a fost discutat politic (adica reflectand afinitati partizane sau pur si simplu intr-un mod mai curand sentimental, emotional decat rational): fie monarhistii si republicanii din convingere au fost prea putini, lucru care a facut ca pasiunea pentru monarhie sa exprime de fapt dezacordul cu un anumit moment al evolutiei post-1989 (Cioroianu, p. 218), fie dezbaterea asupra monarhiei a avut un anumit caracter de artificialitate menit sa oculteze anumite probleme de fond (Barbu, pp. 194 – 196). Fata de un subiect politic precum cel al zilei de 30 decembrie 1947 (care prin forta lucrurilor este si istoric) dezbaterea se cuvine purtata in termeni civici si academici. Fara a fi intru-totul de neinteles emotia cu care relatia republica – monarhie a fost abordata, posteritatea, la sase decenii de la 30 decembrie 1947, trebuie sa raspunda unor alte tipuri de intrebari care tin mai degraba de substanta decat de aparenta: in ce fel statul si societatea s-au modificat prin abdicarea regelui si sfarsitul monarhiei (stiut fiind ca regele a servit drept punte simbolica intre cele doua care in acord cu gandirea liberala sunt entitati distincte); in ce fel regimul monarhiei constitutionale poate influenta dinamica politica si sociala a unei Romanii care-si cauta stabilitatea (sunt deja politologi care au demonstrat in mod empiric felul in care regimul monarhic difera de cel republican din punctul de vedere al impactului asupra formarii coalitiilor de guvernare si a crearii stabilitatii politice); cum anume monarhia poate influenta institutia sefului de stat prin tipul de conducere (leadership) pe care-l presupune.
In urma cu zece ani, cand se aniversa o jumatate de veac de la abdicare, Regele Mihai I recomanda ca evocarea sa nu se concentreze "numai pe momentul abdicarii fortate din decembrie 1947 .... trebuie sa stergem decenii de spalare a creierelor si de falsificare a istoriei noastre. Trebuie sa spunem tinerilor nostri ce a-nsemnat monarhia pentru statul nostru si ce au facut marii nostri regi pentru Romania. Dar, si mai important, trebuie sa plasam momentul abdicarii fortate in contextul vremurilor de atunci".
A raspunde la intrebarile de mai sus inseamna a da curs acestei invitatii; inseamna a gandi o Romanie in afara fantomelor trecutului care, volens nolens, isi cer rascumpararea. Inseamna a gandi un nou contract social al Romaniei pe care viitorul sa-si construiasca stabilitatea.

Bibliografie
1. Barbu, Daniel – "Republica absenta", Ed. Nemira, Bucuresti 1999;
2. Le Breton, Jean-Marie – "Europa centrala si de est intre 1917 si 1990" (trad. M. Slavescu), Ed. Cavallioti, Bucuresti, 1996;
3. Chiper, Ioan si Constantiniu, Florin – "Sovietizarea Romaniei.
Perceptii anglo-americane (1944 – 1947) ", Ed. Iconica, Bucuresti, 1993.
4. Cioroianu, Adrian – "Focul ascuns in piatra", Ed. Polirom, Iasi, 2002;
5. Calvocoressi, Peter – "Europa de la Bismarck la Gorbaciov", Ed. Polirom, Iasi, 2003;
6. Frunza, Victor – "Istoria stalinismului in Romania, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990;
7. Georgescu, Vlad – "Istoria romanilor de la origini pana in zilele noastre", Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992.
8. Giurescu, Dinu C. – "Uzurpatorii", Ed. Vremea, Bucuresti, 2004.
9. Stuart Hughes, H. – "Histoire de l’Europe contemporaine" (trad. M. Baudoux), Bibliothèque Marabout Université, Paris, 1964.
10. Ionnitiu, Mircea – "Amintiri si reflectii", Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993.

Abdicarea fortata a Regelui Mihai

In perioada cuprinsa intre 1944 si 1947, spatiul Europei Centrale si de Est, deci si in Romania, reprezinta teatrul de confruntare a doua tipuri de revolutii: o revolutie a fortelor democratice si o contrarevolutie a fortelor comuniste, aduse de la Moscova in furgoanele Armatei Rosii. O data cu abdicarea fortata a Regelui Mihai, petrecuta la 30 decembrie 1947, cele doua revolutii si ciocnirea dintre ele ajunge la final.
Ultimul simbol al democratiei si al oranduirii constitutionale este inlaturat.
Exista doua premise in reflectia asupra unui moment care, dupa cum se poate constata, devine semnificativ nu doar pentru Romania, ci pentru destinul unei jumatati a continentului European: a. in confruntarea cu comunistii, sustinatorii democratiei si ai statului de drept puteau castiga, caz in care orice slabiciune, lipsa de tact, eroare poate deveni cap de acuzare si b. istoria era deja scrisa si, ca atare, indiferent de rezultatul ulterior al acestei confruntarii cei care au crezut in democratie se cuvine a fi cinstiti in posteritate pentru curajul refuzului de a-si asuma un destin. Interesant de observat ar fi in ce
masura lipsa de tact a opozitiei politice si erorile care i-au urmat au ingreunat raspunsul societatii la provocarile guvernarii dictatoriale post - 1947, dupa modelul societatii poloneze care periodic a facut aproape neguvernabil regimul comunist. Analiza de fata va incerca formularea unei argumentatii plecand de la ce-a de-a doua ipoteza.

1944 – 1947. Etapele preluarii puterii
La fel ca si in anii premergatori lui octombrie 1917, in Romania ca de altfel in tot restul Europei mediane (centrale si de est) dupa cum o numeste diplomatul francez Jean – Marie le Breton, fervoarea revolutionara cunostea cote semnificative. Exista deci teren pentru inradacinarea celor mai diverse idei si solutii la problema ideologica si militara a evenimentelor in curs.
Obtinerea puterii de catre comunisti poate fi privita ca rezultat al intelegerii la inceput tacite apoi explicite dintre anglo-americani si sovietici, precum si al conditiilor prielnice existente. Acestea din urma au resorturi interne si externe. Potrivit unor istorici, lipsa de realism a statelor Europei mediane dintre cele doua conflagratii mondiale a insemnat neglijarea problemelor de fond pe care sistemul de la Versailles din 1919 – 1921 le favorizase. Astfel, statele au fost mai curand preocupate de chestiunea minoritatilor si ale frontierelor nationale decat de integrarea propriilor cetateni (locuitori ai satelor in majoritate) in noul sistem economic si politic (Hughes, p. 132). In cazul particular al Romaniei, una din cauzele evenimentelor de dupa razboi ale carei resorturi sunt de natura interna si externa priveste relatia cu Uniunea Sovietica. Spre deosebire de Finlanda, Romania nu a recunoscut in primul deceniu existenta Uniunii Sovietice, desi ar fi putut obtine, in schimb, recunoasterea unificarii Basarabiei. Cand acest lucru s-a intamplat sub Nicolae Titulescu era deja prea tarziu (Frunza, p. 316).
Speculand problemele mostenirii anilor interbelici, acapararea puterii politice in Europa mediana de catre comunistii moscoviti s-a realizat printr-un discurs structurat in jurul reformei agrare, industrializarii si denazificarii (Hughes, p. 134). Care dintre aceste idei ale discursului au prevalat este desigur greu de stabilit, insa definirea dusmanului comun este metoda care aseamana inca o data practica revolutionara din 1917 cu cea premergatoare anului 1947. Daca in 1917 bolsevicii se raportau la razboi care devenise problema societatii ruse in general, trei decenii mai tarziu, comunistii se afirmau pe ei insisi drept solutia la problema nazista, unul din efectele celei de-a doua conflagratii mondiale. De data aceasta nu mai urmareau iesirea din razboi pentru impunerea unui regim, ci consacrarea Armatei Rosii (care asa cum fusese construita de Trotski purta nu doar arme, ci si proiect ideologic) ca unic instrument al denazificarii. Acest fapt ascunde o mare miza a razboiului. In vreme ce militantii revolutiei democratice considerau ca infrangerea Germaniei si incheierea ostilitatilor militare nu constituia de facto sfarsitul razboiului, comunistii se autolegitimau prin lupta impotriva nazismului si a fascismului. Pentru a o duce la capat, era nevoie de intrarea la putere si eliminarea opozitiei democratice ca urmare a "cochetarii" cu fascismul. In realitate insa, dusmanul comunismului nu era fascismul sau nazismul (cu care, de altfel, a si incheiat un acord in 1939 folosit drept baza a revendicarilor teritoriale din negocierile ulterioare cu aliatii), ci democratia liberala. Pentru ambele totalitarisme (comunismul si nazismul), democratia liberala era realul inamic care se cerea eliminat (Alain Besancon). si in Romania, utilizarea acestui discurs pervers a contribuit la atragerea unei parti semnificative a celor exclusi sau persecutati de practica politicii naziste si in acelasi timp s-a alaturat fraudelor imense care i-au adus pe comunisti la putere.


La 31 august 1944, Armata Rosie isi facea aparitia intr-un Bucuresti deja curatat de trupele germane. Autoproclamarea acesteia drept armata eliberatoare nu a fost decat o minciuna dar care se inscria perfect in logica inventarii dusmanului comun. In baza unui armistitiu ale carui clauze erau semnificativ modificate in raport cu discutiile purtate de opozitie la Cairo (Romania nu primea statutul de cobeligerant, statul roman avea misiunea de a intretine armata sovietica stationata pe teritoriul sau pana la defascizare, adica pe termen nedeterminat, semnarea unui text deja redactat de catre romani si rusi in numele aliatilor, obligatia de a plati importante reparatii de razboi si abandonarea ideii de zona neocupata in care conducerea Romaniei sa se instaleze), primele masuri intreprinse au fost dezarmarea fortelor de ordine (jandarmi, politisti) si trimiterea unui corp militar numarand 300.000 de soldati pe frontul din Vest. In felul acesta, URSS obtinea un dublu avantaj: usurarea efortului de razboi si slabirea unei posibile rezistente militare prin trecerea munitiilor in control sovietic si imputinarea armatei (Jean-Marie le Breton, p. 213). Un prim pas catre consolidarea puterii comuniste a fost facut. Al doilea pas l-a constituit prezenta inca din primul guvern condus de generalul Constantin Sanatescu de dupa rasturnarea regimului antonescian la 23 august 1944 a comunistilor Lucretiu Patrascanu si Gheorghe Gheorghiu-Dej in doua pozitii cheie: cea de ministru al Justitiei si, respectiv, al comunicatiilor. Ceea ce poate fi numit ca fiind al treilea pas in preluarea puterii l-a constituit impunerea de catre Andrei Visinski, adjunctul Comisarului pentru Relatii Externe al Uniunii Sovietice, a unui guvern condus de Petru Groza, in care alte doua posturi cheie erau adjudecate de comunisti: Interne si Propaganda. Cu toate acestea, guvernul condus de Petru Groza avea handicapul nerecunoasterii de catre puterile occidentale aliate (in principal, SUA si Marea Britanie). Intervalul de 10 luni dintre instaurarea cabinetului Groza (la 6 martie 1945) si recunoasterea lui ca urmare a conferintei de la Moscova (la 7 ianuarie 1946) dintre URSS, SUA si Marea Britanie cu conditia acceptarii a doi ministri (fara portofoliu), deci doar simbolica de la PNL si PNT defineste punctul culminant al conflictului dintre democrati si comunisti. Analiza detaliata a acestor 10 luni decisive developeaza poate cel mai bine argumentul contra ipotezei conform careia destinul Regelui Mihai si al Romaniei, in ansamblu, era deja scris. Mai mult, actiunile energice ale Regelui si opozitiei politice au facut din Romania ultimul stat in care puterea a fost preluata de comunisti.
Opozitia democratica era reprezentata de partidele istorice (PNT si Iuliu Maniu, ramurile Bratianu ale PNL si Titel Petrescu ale PSDR care refuzasera colaborarea fie din oportunism, fie din naivitate cu comunistii sub eticheta guvernelor de uniune nationala), o parte din Biserica Ortodoxa Romana (patriarhul Nicodim Munteanu) si, desigur, Regele Mihai. Daca in statele vecine eliminarea opozitiei a insemnat inlaturarea sefilor partidelor democratice si a reprezentantilor Bisericilor dominante (catolica sau ortodoxa), in perioada amintita comunistii din Romania au avut misiunea inlaturarii si a sefului de stat, Regele Mihai, care desi tanar se deosebea de alti regi prin statutul sau in societatea romaneasca. Fara a ignora aportul partidelor istorice si al Bisericii Ortodoxe (si al altor culte), din ratiuni de spatiu, analiza de fata se va opri doar la a schita portretul politic al regelui in lupta cu propriul destin.

Alungarea unui monarh neobisnuit
Probabil ca nu este o exagerare afirmarea faptului ca pentru o buna perioada de timp, Regele Mihai a fost un simbol al tragediei poporului roman. De fapt, viata sa fie ca sef al statului, fie ca Mare Voievod de Alba Iulia, a fost sub semnul nedreptatii si abuzurilor politice. Drama lui Mihai I a inceput cu despartirea din 1932 si pana in 1940 de mama sa, Principesa Elena, pe care avea dreptul sa o vada cate trei saptamani, de doua ori pe an, la resedinta din Italia. A continuat ca rege intr-o tara faramitata, supusa efectelor economice, politice si sociale ale razboiului si fara prerogative semnificative (puterea executiva apartinea lui Ion Antonescu si guvernului). Nu a pactizat cu legionarii grabind in felul acesta inlaturarea lor de la putere in ianuarie 1941 si de asemenea a condus lovitura de palat de la 23 august 1944 ale carei consecinte nu au fost doar pentru Romania (construirea unei premise mai favorabile dialogului cu URSS), ci si pentru cursul razboiului (scurtarea acestuia, dupa unele estimari cu 6 luni si, in mod implicit, salvarea a mii de vieti omenesti). Inlaturarea regelui figura intre primele cinci puncte ale planului pe trei ani privind "Comunizarea Romaniei" prezentat in secret a doua zi de la instaurarea in forta a guvernului Groza (Chiper si Constantiniu, pp. 135 – 139). Tinand cont de evolutia ulterioara a lucrurilor, cateva intrebari isi cer raspunsul: de ce fortarea abdicarii regelui a fost ultimul pas si de ce momentul s-a consumat in termeni relativ decenti cu toate ca practica amenintarii si a subversiunii nu au lipsit.


Un raspuns ar putea veni, pe de o parte, din popularitatea Regelui (ca urmare a actului de la 23 august 1944) si din constientizarea lui ca simbol al natiunii, al tuturor cetatenilor statului roman, dincolo de partide (axate pe un tip de reprezentare a cetatenilor cu interese specifice, cum ar fi taranii, mediul rural, pentru PNT sau industriasii, mediul urban, pentru PNL), iar pe de alta parte din caracterul energic cu care regele a actionat fiind constient de acest lucru, ceea ce, negresit, le-a fost cunoscut comunistilor. Referitor la primul aspect, aniversarea publica (in Piata Palatului) a zilei onomastice a Regelui (8 noiembrie) a fost primul test al popularitatii regelui in noile circumstante (mai cu seama ca nu trebuie uitata ziua premergatoare cand comunistii au regizat aniversarea lui Octombrie Rosu la care mult mai putini au participat in mod benevol). Cu toate ca membrii partidelor din opozitie acceptasera sa participe alaturi de multime in nume personal si nu al afilierii politice pentru a nu deturna dimensiunea civica a manifestatiei, comunistii au folosit ocazia pentru a instiga la violenta si a inventa un nou capat de acuzare fata de partide. In rest, reverenta formala fata de rege. Cu toate ca regele a manifestat reticenta fata de propria popularitate, asa cum reiese din marturiile Suveranului catre Burton Y. Berry, probabil din teama represaliilor celor care-si manifestau deschis sentimentele (Giurescu, pp. 221 – 222), demonstratia publica din 8 noiembrie a avut loc in contextul "grevei regale", declansata spre sfarsitul lui august 1945 pana in ianuarie anul urmator, fiind una din atitudinile ferme ale Regelui Mihai de opozitie la un guvern ilegitim si nerecunoscut oficial. In timpul "grevei regale" (refuzul sefului statului de a semna deciziile guvernului Groza) s-a consumat conflictul cel mai deschis dintre rege si comunisti ca urmare a refuzului acestora de a demisiona la cererea constitutionala a regelui (una din prevederile constitutiei liberale din 1923 acorda dreptul suveranului de a demite guvernul). Mai mult, cu incurajarea de la Moscova, guvernul si-a continuat activitatea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

60 de ani de la abdicarea Regelui Mihai